Socialitate, Sociabilitate, Socializare Si Identitatedocx

=== Socialitate, sociabilitate, socializare si identitate ===

PARTEA TEORETICĂ

Capitolul I – SOCIALITATE, SOCIABILITATE, SOCIALIZARE ȘI IDENTITATE

DEFINIREA CONCEPTELOR CENTRALE

Calitatea principală fundamentală a omului este aceea de a fi o ființă socială. În afara societății, omul este pus în fața unei alternative tragice: să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi ființă socială și proprietatea societății de a se constitui ca formă a inter-existenței oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen și anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societății și ea se distinge de sociabilitate, care desemnează „capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.

Sociabilitatea cuprinde în mare parte manifestările pozitive ale socialității: altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate.

Ion Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societății (”a formelor de inter-existență umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societății. Pentru a cunoaște societatea trebuie analizate corelativ sociabilitatea și socialitatea. Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurențiale, dominatoare sau participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilității.

Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: „Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină și, în consecință, între necesitatea sociabilității și cea a disciplinei există o strânsă legătură.” El analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează și controlează asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila și cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei și ascetismul.

Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naște ci devine ființă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic „Homo sapiens” se transformă într-o ființă socială, într-un membru efectiv al societății. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepțiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării și integrării sociale.

B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri și previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conștient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate”. În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândește o anumită identitate culturală și în raport cu care reacționează, nu rămâne inert, pasiv.

Evidențiind funcțiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieții sociale, de asigurare a continuității și coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilității și funcționalității structurilor sociale), J.L. Child definește socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul său actual în concordanță cu standardele grupului din care face parte”.

Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner și E. Sapir au substituit noțiunea de “relații sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum și cea de “socializare” cu cea de “enculturație”. Ca proces de enculturație (de învățare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor și normelor unei culturi date ce facilitează conformitatea și consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile și normele sociale).

“Conformitatea sau obediența la normele sociale se datorează contribuției a cel puțin trei factori:

a) procesul de internalizare a normelor;

b) faptul că, adeseori, individul nu este “conștient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament;

c) conștiința faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancțiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.”

Spre deosebire de conceptele care pun în evidență aspectul producerii conformității prin socializare, există și puncte de vedere care susțin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci și mediul social.

Concomitent cu procesul socializării are loc și cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul își exersează și dezvoltă totodată gândirea, imaginația, capacitatea creatoare.

Susținătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalți membrii ai societății din care face parte, discernământul față de mesajele primite și capacitatea de personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.

Socializarea presupune un proces de învățare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.

Socializarea are o multiplă semnificație: psihologică, culturală și sociologică și, în același timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conținutul intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerințelor și motivelor sociale (semnificația psihologică), la învățarea unor noi roluri sociale, a drepturilor și obligațiilor aferente acestora (semnificația sociologică), precum și la internalizarea valorilor și a normelor unei culturi (semnificația culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalității și a conduitei într-o situație de interacțiune socială) și nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăți, culturi, organizații etc.)”

Constituirea societății s-a realizat ca urmare a asocierii individilor, ei înșiși devenind ființe sociale numai împreună cu ceilalți, indiferent de formele de asociere pe care le-a cunoscut istoria dezvoltării umane și sociale. Premisa constituirii societății este socialitateam termen explicat ca o consecință a naturii umane, un complex de instincte, sentimente, stări de spirit, înclinați ș.a. Sociabilitatea reprezintă o abilitate a individului de integrare în colectivitate. Ea exprimă tocmai forma pe care o îmbracă nevoia de asociere (socialitate) în diferite culturi.

Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în considerație atât a dezvoltării individului cât și a influențelor sociale, respectiv modul personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale și dinamica intensității și conținuturile influențelor sociale. Socializarea presupune învățare socială ca mecanism fundamental de realizare a persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri.

Ea se poate clasifica după mai multe criterii în funcție de finalitatea urmărită și se distinge între socializarea adaptativă (integrativă) și anticipatoare. Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacități care facilitează integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități într-un cadru instituțional dat . Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori care facilitează integrarea într-un cadru organizațional viitor. Ea poate conduce individul la situații de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susține R.K. Merton, este determinată de “conformismul social față de valorile unui grup de referință, diferit de grupul de apartenență”. El consideră că disputa dintre concepțiile “pasiviste” și cele “activiste” asupra socializării pare să se întemeieze pe o falsă problemă și, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializării anticipative.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenență și grupul de referință. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiții:

1. Indivizii respectivi se află într-o interacțiune continuă.

2. Ei înșiși se definesc ca membrii ai grupului.

3. Cei care nu participă la interacțiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului. Grupul de referință reprezintă “punctele de comparație la care se referă o proporție suficient de importantă de indivizi care aparțin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situația care caracterizează respectiva categorie socială”.

Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziție de la un stadiu de viață la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieții … Corelate ale socializării sunt procesul de desocializare și resocializare (socializarea secundară).

Desocializarea presupune izolarea fizică și socială a unei persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacțiune și i-au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor de interacțiune și comportament anterior însușite.

Resocializarea este concomitentă cu desocializarea și constă în orientarea învățării sociale și controlului social către asimilare și manifestări de comportament compatibile cu tabla de valori și atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci și de intensitatea controlului social exercitat de noua agenție de socializare și de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori.

Resocializarea poate fi:

– voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea identității, a valorilor cu unele noi, schimbarea comportamentului

– involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) și presupune instituirea unui control total și permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).

Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare și remodelare a personalității individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul și conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea (“învățarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite și permise în societate.

Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancțiuni și mijloace punitive etc.

Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenționează schimbarea normelor, valorilor și convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizația le au la dispoziție, în afara așa-numitelor sancțiuni punitive.

Wrong (1961) susținea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate anihila libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunță la o oarecare libertate, dar câștigă avantajul relațiilor sociale. “Eu” și “mine” (aflați în interiorul sinelui) reprezintă un echilibru între nevoile societății și nevoile individului. Perspectiva interacționist-simbolică este că eu și mine nu sunt inerent în conflict (așa cum sugera perspectiva psihanalitică despre “id” și “supraeu”). Una nu reduce automat și complet libertatea celeilalte. Oamenii combină în mod personal diferite experiențe de socializare. Socializarea nu poate înnăbuși complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil și să schimbe valorile, normele perimate.

Agenții socializării

Deși în bună parte socializarea coincide cu procesul educației, sfera ei de cuprindere este totuși mai vastă, atât sub aspectul conținutului cât și al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenți” așa cum ar fi: familia, școala, grupul de prieteni, diferite instituții (economice, socio-culturale, politice) precum și de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacțiuni și experiențe sociale (socializare primară) și continuă pe tot parcursul vieții de adult, odată cu dobândirea de statusuri și roluri succesive (socializare continuă).

În copilărie, predomină influențele socializatoare exercitate de părinți și grupul de prieteni. Mai târziu, influența exercitată de școală, de mass media și alte instituții sociale vor completa, modifica capacitățile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).

1. Familia este prima și o continua lume socială pentru copil. Ea îi oferă relații intime, durabile, ea îl învață limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială inițială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Șansele generale în viață (sănătate, educație, profesie, sunt influențate de familie). Kohr (1963-1977) susținea că interacțiunea între părinte și copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinții care aparțin unor clase sociale diferite.

2. Școala este cea care mai târziu oferă informații, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, școala este ea conștientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, școala este o experiență nouă și dificilă pentru aceștia din urmă. În școală învață multe deprinderi de interacțiune interpersonală, învață să împartă cu alții, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor.

3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziția socială în familie este automată (moștenitor), în grupele de vârstă trebuie câștigată. În familii și în școală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, școala și grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (inițial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme …).

4. Mass-media. Dacă ceilalți trei factori ai socializării sunt implicați în contactul interactiv și personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată. Televiziunea are cea mai mare influență, prin opiniile pro și contra pe care le aruncă în discuție referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. În prezent, există o mișcare pentru a marca discursurile și casetele potențial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor și al tinerilor.

Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situații se comportă într-un anume fel, în altele, în alt fel. Putem vorbi despre existența unui tipar al comportamentelor noastre. Acesta este determinat nu numai de specificul cultural, ci și de elementele structurale ale societății, respectiv statutul, rolul, grupurile, organizațiile, instituțiile sociale și comunitatea. Conceptele care delimitează elementele structurale ale societății nu sunt în mod riguros separabile de noțiunile care privesc funcționarea grupurilor umane. Opoziția dintre o statică socială și o dinamică socială, prezentată adesea ca fundamentală de către sociologi a fost catalogată, pe drept cuvânt, ca artificială și chiar periculoasă, în măsura în care ea tinde să inducă ideea că ar putea exista societăți pur inerte, a căror punere în mișcare ar fi – în acest context – pur aleatorie. Așadar, este evident că una din proprietățile principale a universului uman este continua evoluție.

Termenul de identitate, în multitudinea formelor sale de exprimare este în ultimul timp atât de utilizat încât înțelesul său a devenit din ce în ce mai ambiguu și mai opac. Acest aspect este amplificat de faptul că din punct de vedere științific sensul conceptului de identitate nu este pe deplin clarificat rămânând deschis polemicilor și dezbaterilor, mai ales în arealul științelor sociale.

Preocupările cu privire la termenul de identitate își au originea în biologie, psihologie, relațiile culturale, însă de fiecare dată definirea sa adepășit granițele obiectivității științifice fiind o armă politică utilizată în conflictele defactură etnică, religioasă, în situațiile în care state artifical create au dorit să își justifice existența.

În sens larg, identitatea reprezintă sentimentul de apartenență la un grup social cu careindividul împărtășește în comun o serie de sentimente. Sentimentul de apartenență sepoate manifesta cu privire la familie, țară, popor, etnie, ideologie, grup profesional etc. De altfel, din aceste ”tipuri” de sentimente de apartenență derivă diversele forme de identitate precum: identitatea națională, identitatea etnică, identitatea de grup ori forme mai noi precum identitatea europeană.

 În sens general identitatea se referă la caracterul ei de a fi același (”el însuși”) său unic, deși poate perceput, reprezentat sau denumit în moduri diferite. În relație cu concepția pe care fiecare societate o elaborează privind identitatea umană, etnica și culturală, identitatea personală, rezulta din experiență proprie a unui subiect de a simți că există și de a se recunoaște prin raportare la altul, atât ca ființa singulară dar și identică, în realitatea sa fizică, psihică și socială. Identitatea personală este o construcție dinamică a unității conștiinței de sine, prin intermediul relațiilor intersubiective, al comunicărilor verbale și experiențelor sociale.

Identitatea este un proces activ, afectiv și cognitiv de reprezentare de sine în anturajul său, asociat cu sentimentul subiectiv al permanenței sale, ceea ce permite persoanei să perceapă viața ca o experiență care are continuitate și unitate și să acționeze în consecință. Identitatea satisface nevoia inter și intrapersonala de coerentă, de stabilitate și de sinteză care asigura o permanentă în existență. Aceste funcții de reglare sunt indispensabile pentru adaptarea la schimbări și evitarea apariției unor tulburări de personalitate legate de confuzia și difuziunea identității sau de fragmentarea ei. (Doron, R. , Parot, F, 1999)

          Identitatea personală se plasează pe un continuum. Ea implica  legăturile din trecut în construirea unui orizont temporar. Atunci când partea originară a identității nu poate fi investita, echilibrul persoanei este afectat. Identitatea personală este sexuată; felul în care se obișnuiește cu corpul său și își asumă identitatea de gen depinde de încorporarea obiectelor libidinale dar și de efectele atribuirii socioculturale a rolurilor masculin și feminin. Actele, creațiile, posesiile ca și diferențierea, confruntările și angajamentele sunt mijloace pentru înțelegerea distinctă a identității sale personale. Articularea acestor fațete multiple depind de coerenta și dinamismul principiului organizator al adaptărilor (forța eului) care reglează interacțiunile dintre schimbările vieții și cele ale mediului. (Doron, R. , Parot, F, 1999)

         Șchiopu U. (Șchiopu, 1997, pag. 348) considera că: ”identitatea este denumirea dată conștientizării sentimentelor de apartenența ale sinelui (apartenența de familie, țară, cultură, popor, etnie, ideologie, grup profesional )”. Identitatea se realizează prin identificare dar nu este egală cu aceasta. Conține forme de proiectare și de exprimare ale sinelui, implicații în solidaritatea participativă cu relațiile cuprinse de identificare. Unii autori se referă la un sentiment de rudenie difuza sau latenta implicată în sentimentele de apartenența ale identității. Se diferențiază substructuri ale identității ca subidentitati: subidentitatea familială, profesională, culturală, etc". Se observa că identitatea  este deja clar situată la frontiera dintre individual și colectiv, dintre persoane și grupurile lor de apartenență. Ea se înrădăcinează în ceea ce măcar la început, nu este identic și se îmbogățește din această diferență. (Neculau, 1996, pag. 364)

          Identitatea este dimensiune centrală a concepției despre sine a individului, reprezentând poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența sa la grupuri și categorii sociale, din statutele și rolurile sale, din amorsările sale sociale. (Neveanu, 1978, pag. 319)

Un alt concept foarte apropiat de cel de identitate este cel de imagine de sine. M. Zlate (Zlate, 1999, pag 53) considera imaginea de sine ca fiind ”totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria sa personalitate, cu alte cuvinte este vorba de modul în care se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalți. Imaginea de sine reprezintă un integrator și organizator al vieții psihice a individului cu rol major în alegerea valorilor și scopurilor; ea este nucleul central al personalității, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului și rolului social. Pe de altă parte, G. Claus citat de V. Ceausu (Ceaușu, 1983, pag. 16 ) considera imaginea de sine că o percepție și o valorificare a concepțiilor despre sine, a propriilor poziții, judecăți, orientări în atribuirea de valori, capacități și deprinderi, precum și asupra premiselor obișnuite ale acestora. Imaginea apare ca o oglindă individuală a solicitărilor socialmente condiționate ale lumii înconjurătoare și servește conștiinței propriei identități în condițiile schimbării situațiilor exterioare.

Din prisma Psihologiei Sociale (Cristea, 1999, pag. 131) identitatea reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoștința și ne reprezentam propria persoană (ca sistem de însușiri, relații și calități psihosociale care dau identitate socială individului), ansamblu de trăsături, însușiri și relații cu mediul natural și social. Imaginea de sine se constituie reflexiv pe fondul unui sentiment de identitate și continuitate a propriei persoane, trăit preponderent ca ipostază a prezentului psihologic ”eu sunt, eu fac, eu am”.

Imaginea de sine este diferită de conștiință de sine despre care T. Prună (Zörgö, 1980, pag. 93) spunea că este o formă complexă de reprezentare la nivelul căreia subiectul care reflectă și obiectul reflectat coincid, altfel zis reflexiile persoanei sunt orientate spre propriile idei, sentimente, acțiuni etc. Conștiința se construiește ca o structură funcțională din interior sub influența condițiilor externe implicând toate procesele și funcțiile psihice. Conștiința apare treptat atât în filo cât și în ontogeneza trecând prin diferite etape calitative". H. Ey (1998, pag. 44) menționează: ”caracteristica fundamentală a sistemului conștient este aceea de a constata din două compartimente complementare, legate una de alta, imposibil de conceput una fără cealaltă – conștiința despre lume și conștiința despre sine. Prima este genetic decisivă, conștiința de sine sau autoconstiinta, apărând ca un revers al conduitei despre lume rezultată în cea mai largă măsura din recurentele mediului social și uman asupra individului.”

Conștiința de sine este un factor autoreglator de maximă eficiență. Prin funcționarea sa, conștiința de sine este axa psihică a personalității. Ea presupune existența unei dualități subiect – obiect, eu – non eu, vehiculata prin limbaj, în cadrul căreia, printr-un fenomen de dedublare, ne privim pe noi înșine. Ontogenetic raportul eu – non eu, este un raport eu-altul în cadrul căruia termenii se intercondiționează. Inițial este vorba de un sincretism, pentru că sub influența lui altul (alții), să se formeze prin interiorizare și eu.

Treptat ”eu” se distinge de ”altul”, ”al meu” (Zörgö, 1980, pag. 103). Efectul procesului conștientizării de sine îl reprezintă în principal realizarea imaginii de sine adică, subiectul își formează despre propria-i persoană (eu) o imagine în care însușirile sunt îmbinate sintetic.

Ce relație există între identitate și imaginea de sine? V. Ceausu ( Cosmovici, 1996, pag.58) este de părere că pentru formarea identității de sine este necesară acceptarea imaginii de sine, adică acordul cu sine. Am menționat deja că există o strânsa legătură între formarea personalității, a eului și a identității, ultima fiind o expresie directă a dezvoltării celei dintâi.

PERSONALITATE ȘI SOCIALIZARE

Prin personalitate se înțelege modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei. Personalitatea sete o structură dinamica de natura psihosocială care la un anumit individ asigura adaptarea la mediul natural și social. Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizata axiologic și ideologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu funcțional care mediază elaborarea conduitelor sociale (Cristea, 1999, pag. 103).

Unii psihologi considera că personalitatea noastră este exclusiv socială. Alături de termenul de personalitate, apare unul de personaj. Este cert că, conștiința de sine nu a putut apare decât în societate, decât ca un corelat al conștiinței de altul. Ceea ce credem despre noi se formează în contact cu ceea ce cred alții despre noi.

Suntem puși în fața a trei ipostaze, a trei imagini: imaginea noastră despre noi, imaginea altora despre persoana noastră, și o realitate ”autentică” care nu este identică cu primele două și despre care un romancier spune că ”nimeni nu știe cum arata decât poate numai Dumnezeu”. Trebuie reținută ideea că ”eul social”, conștiința de sine, reprezintă un mod particular de adaptare și integrare a individului la grupul social din care face parte (Pavelcu, 1970, pag. 47). Principalul element constitutiv al oricărei structuri sociale îl reprezintă persoană, înțeleasă ca subsistem relațional bazal, având o anumită identitate și poziție socială, cu drepturi, obligații și funcții specifice în cadrul sistemului social real. La nivelul persoanei ca entitate psihosocială se realizează interacțiune dinamică între individual și social, între procesele și fenomenele psihice care stau la baza elaborării conduitelor și proceselor psihosociale care condiționează forma și conținutul acestora. (Cristea, 1997, pag. 101).

          Socialul participa de la început la construcția, funcționarea și dezvoltarea proceselor psihice umane și prin aceasta devine sursa umanizării, a culturalizării și a integrării individului uman în seturi de valori spirituale. Omul nu este însa un produs direct al socialului, socialul înseamnă mediu, civilizație, cultura și educație, adică, o serie de procese și de produse externe obiectivate care trebuie să se exercite asupra a ceva anume și să fie asimilate de cineva anume pentru a duce din nou la anumite rezultate de esență socială. (Golu, 1994, pag. 9) 

          Structurarea este procesul constitutiv al structurilor psihologice. Ea poate fi concepută ca rezultat al unei maturizări biologice, fie ca o asociere de componente reglate de o normă exterioară (reguli sociale, regularități ale mediului, etc. ), fie ca o emergentă bruscă dintr-o totalitate pe baza asamblării a ceea ce devin atunci componentele sale (formele perceptive după teoria Gestalt-ului ), fie în sfârșit ca o autoorganizare în care intervin acțiuni psihologice de reglare, de echilibrare, de reorganizare, etc. În plus procedeele de structurare se pot distinge după cum ele provin din componente neorganizate în prealabil, sau dacă punctele lor de pornire sunt sisteme structurate construite în prealabil. (Doron,Parot, 1999)

          Alături de învățarea socială, socializarea și integrarea socială care participă la formarea personalității, apar o serie de procese psihosociale care prin acțiunea lor conduc la apariția și structurarea identității, procese care au loc în decursul întregii vieți.

          Prin procese psiho-sociale se înțelege ansamblul transformărilor, schimbărilor, evoluțiilor care au loc la intersecția dintre psihismul individual și social, rezultând o restructurare cantitativă și calitativa atât a psihologicului cât și a socialului. (Cristea, 1999, pag. 134-139)

          Cele mai importante procese psihosociale implicate în structurarea identității personale sunt:

          Reflectarea socială

          Pentru a conștientiza care sunt trăsăturile specifice propriului eu sunt necesare două condiții principale: a) mediul sociocultural căruia îi aparținem să propună o definiție și un etalon pentru caracteristica respectivă; b) grupul social să "proiecteze" asupra noastră o imagine a ceea ce se considera că suntem, imagine care – acceptă și interiorizează – devine un element component al identității personale.

Astfel, concepția pe care ne-o formăm despre noi înșine este în cea mai mare parte reflectarea părerilor persoanelor importante din mediul social căruia îi aparținem, fizic și afectiv.

          Oamenii sunt foarte selectivi în alegerea sau acceptarea unei ”oglinzi sociale”. Tendința generală este de a accepta mult mai ușor opiniile celor care proiectează asupra noastră o imagine pozitivă, și de a respinge prin ignorare, raționalizare sau discreditare- părerile defavorabile, sau care sunt într-un accentuat dezacord cu propriile noastre opinii.

O mare importantă o are poziția și prestigiul celui care îndeplinește rolul de oglinda socială: cu cât acestea sunt mai înalte, cu atât efectele sunt mai puternice și mai persistente în timp; părerile persoanelor foarte importante devin adesea puncte de reper esențiale în formarea imaginii de sine.

Adesea, oamenii sunt dispuși să facă eforturi considerabile pentru a se alătura celor care au succes, sau ocupa o poziție foarte importantă. Când fizic acest lucru nu este posibil, se poate recurge la o apropiere simbolică, ca în cazul unor tineri care poartă anumite însemne aparținând unor organizații sau grupuri de prestigiu, dar cu care nu au legături directe.

          Compararea socială.

          Pentru a se reflecta într-o oglindă socială este necesar ca aceasta să aibe trăsături apropiate de cele ale lor, altfel nu exista repere de comparație și nu își pot confirma sau întări ipotezele despre ei înșiși. Compararea socială este un proces continuu care începe încă din perioada copilăriei, capăta o pondere deosebită în adolescență, și se continua de-a lungul întregii vieți, oferind criterii și zone de certitudine în varietatea și fluiditatea vieții cotidiene.

Chiar dacă asupra lor se proiectează o anumită imagine, oamenii simt adesea nevoia unor confirmări și întăriri, compararea socială oferind reperele obiective necesare consolidării imaginii de sine. școlile absolvite, mediul social frecventat, reședința de ținută, grupurile de apartenența, statutul material al familiei, s.a. constituie în mod curent baza unei continui comparări sociale prin care ne reglăm imaginea de sine și atitudinile față de cei din jur.

          Teoria comparării sociale a lui Festinger se bazează pe incertitudinea subiectului în privința opiniilor și aptitudinilor sale. Când nu se simte în măsură să-și evalueze aptitudinile, individul va căuta un altul cu care să se compare, căutând astfel să restabilească o certitudine care pecetluiește în același timp dependenta lui. Validarea opiniilor se face numai în cazul în care celălalt (grupul) este de acord cu opiniile subiectului. În caz contrar apar presiuni spre uniformitate. Omul prefera situațiile în care opiniile și atitudinile celuilalt sunt apropiate de ale sale. Codol spune că cu cât un individ adera mai mult la normele unui grup, el se va compara cu membrii acestuia, considerându-se mai conform normelor decât ei.

          Compararea socială este esențială deoarece prin aceasta individul descoperă ceea ce este frumos și bine. În perioada adolescentei atât reflectarea cât și compararea socială se fac prin raportare la grupul de apartenența, la grupul școlar din care face parte, la familie, etc. Adolescentul se reflecta în ceilalți de vârsta lui și se compară cu ei pentru a descoperii cine este, ce poate face, ce vrea. El se raportează la prieteni, colegi pentru a-și descoperii aptitudinile și posibilitățile sale, calitățile, sentimentele etc.

Compararea este esențială pentru un om, dar numai într-o anumită măsură. Dacă un om se compară cu ceilalți pe caracteristicile care nu îi sunt specifice și nu le are dezvoltate, descoperindu-se incapabil în anumite domenii, poate generaliza aceste trăiri la întreaga sa viață. Compararea este necesar să se realizeze numai în măsura în care ajuta individul să se mobilizeze pentru a se depăși și pentru a demonstra unicitatea individului. Totuși, fiecare are propria sa individualitate unică și incomparabila cu a celorlalți.

          Jocul de rol

          Situațiile sociale în care ne implicăm afectiv și motivațional sunt de natură să influențeze anumite zone ale eului și imaginii de sine; aceste influențe sunt în consonanță cu rolurile pe care le jucăm și ni le asumăm. Prin acceptarea și interpretarea unui rol social se produce un fenomen de identificare cu normele care reglează din punct de vedere sociocultural comportamentul specific respectivului rol, caracteristicile acestuia fiind interiorizate și asumate.

În timp, are loc un complex proces de modelare a personalității și identității, astfel încât observatorul extern avizat poate identifica cu ușurință statutul social sau profesional al cuiva, în funcție de trăsăturile rolului dominant pe care îl joacă, trăsături care au devenit vizibile pentru comportamentul general al celui în cauză. Rolurile pe care le interpretăm cu convingere nu rămân un simplu exercițiu exterior și fără consecințe; dimpotrivă, acestea modelează cel mai adesea personalitatea noastră, conferindu-i calități care inițial aparțineau numai rolului jucat, nu și persoanei puse să interpreteze acel rol. Deci, personajul se insinuează în structura persoanei, inducându-i caracteristicile sale.

          În adolescență rolurile sociale asumate contribuie la socializarea, la integrarea socială a copiilor și îi învăța să își asume responsabilități. Rolul de copil îi oferă susținerea afectivă a familiei, rolul de îndrăgostit îl face să descopere anumite aptitudini și capacități. În adolescență rolurile dezvoltă copilul pentru toată viața de adult, îi dezvolta reprezentări despre sine însuși.

          Rolurile modelează personalitatea conferindu-i calități care inițial aparțineau numai rolului jucat, nu și persoanei puse să interpreteze acest rol. În funcție de rolurile jucate, personalitatea și identitatea personală se pot modela în sens pozitiv sau negativ. De aceea este important pentru adolescenți ca mediul lor social să fie cât mai bine orientat din punct de vedere valoric spre adevăr, iubire etc. pentru a interioriza aspecte pozitive.

          Diferențierea socială

          Așa cum am  arătat este necesar ca omul să descopere aspectele comune cât și cele care îl diferențiază de ceilalți.

          Organizarea personalității presupune paralel cu circumscrierea eului, realizarea unei distincții clare între eu – celălalt și eu – lume. Această tendință spre diferențiere începe din primii ani de viață, menținându-se de-a lungul întregii vieți ca un factor motivațional dintre cei mai importanți. Fiecare simte nevoia de a fi unic și diferențiat de ceilalți, ca propria sa individualitate să fie bine definită și distinctă.

Chiar dacă normele și modelele sociale sunt cele care creează o personalitate de bază, diferențierea socială este procesul prin care omul se descoperă pe sine. Adolescenta este perioada esențială pentru a dobândi independentă în toate planurile: emoțional, material, valoric, vocațional. Dar pentru a deveni independent este necesar că adolescentul să se diferențieze de ceilalți, în special de familie. Adolescentul simte nevoia de unicitate mai mult decât la oricare vârsta. Astfel acesta include în conștiința să o imagine de sine ca fiind liber, independent și unic.

Nevoia de originalitate și unicitate îi face pe oameni să depună eforturi deosebite pentru obținerea unei diferențieri care să le marcheze personalitatea și mediul, modul de a gândi, de a se comporta, de a se îmbrăca, modul de a-și aranja mediul. Pentru a se diferenția de ceilalți omul investește afectiv cu atribute speciale obiectele personale chiar dacă sunt la fel cu ale celorlalți, astfel ca pentru cel în cauză ele vor căpăta atributul unicității subiective. Într-un mod foarte activ, majoritatea oamenilor fac un efort intens și permanent pentru a-și crea un eu distinctiv și original, acționând în acest sens atât asupra propriei persoane, cât și asupra mediului imediat.

          Nevoia de unicitate, determina oamenii să evite toate situațiile în care pot fii asemănători celorlalți. Resurse și eforturi deosebite vor fi investite în scopul obținerii unei diferențieri și originalități care să le marcheze personalitatea și mediul.

          Aceste procese psiho-sociale permit dezvoltarea personalității și structurarea identității personale. Aceasta este esențială pentru stabilirea relațiilor cu mediul cât și pentru integrarea tuturor experiențelor și trăirilor. Pentru a ajunge să structureze personalitatea cele mai multe informații și influente ajung întâi în imaginea subiectului despre sine și despre lume. Aici în funcție de atitudinile, normele și valorile interiorizate, stări de moment, ele pot produce o transformare la nivelul personalității subiectului.

          În adolescență toate aceste reflectări, diferențieri sunt mai pregnante deoarece acum se realizează un pas major în devenirea ființei – trecerea de la copilărie la stadiul adult. În această perioadă copilul învața să devină adult, asumându-și responsabilități, integrându-se în relații cu cei din grupul său.

          Strâns legat de conceptul de identitate, conceptul de ”eu” apare în numeroase lucrări, fiind înlocuit uneori cu cel de identitate. Totuși conceptul de identitate este mult mai apropiat de cel de imagine de sine. Conceput sau nu ca structură de cunoaștere, eul a fost privit întotdeauna că ceva misterios, ieșit din comun, ca entitate ce domina viața psihică a individului, singura ”răspunzătoare” pentru comportamentul lui.

          Una dintre cele mai importante preocupări ale psihologiei personalității o constituie descifrarea genezei, structurii și rolului eului, înțeles că pivot central al activității psihoindividuale și al proceselor de relaționare psihosocială a persoanei  cu sine însuși, cu ceilalți și cu lumea. În esență sa eul este un proces psihosocial, constituindu-se și manifestându-se în zona de interferență dintre individual și social, unde intervine ca principal mediator în relația dintre persoană și mediul său sociocultural.

Eul este acea parte centrală de care suntem imediat conștienți, constituită dintr-un set de structuri cognitive care organizează funcțiile psihice ale persoanei, generând continuu consistentă, pe fondul existenței conștiinței de sine și de lume. Într-un sens mai exact, eul reprezintă structura centrală a personalității – și implicit a persoanei – care asigura integrarea dinamică și continuă a informațiilor despre sine și despre lume, generând astfelsentimentul identității, continuității și unității propriei existente.

Eul trebuie înțeles că schema cognitivă prin intermediul căreia se procesează informațiile despre sine, despre ceilalți și despre lume,  printr-o raportare continua la concepția despre sine. Structura eului se remarca prin stabilitate, coerenta și un nivel înalt de organizare, fără ca aceasta să excludă o anumită dinamica, legată atât de procesul formării și evoluției sale în ontogeneza, cât și fluctuațiile conjuncturale manifestate în grade variabile de priză la realitate și la sine. Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt imaginea de sine și conștiință de sine, între care există o relație dialectică de condiționare și implicare reciprocă (Cristea, 1999, pag. 134-138). În cadrul acestei problematici, psihologia cognitivă pleacă de la premisa că ființă umană construiește activ o imagine a lumii esențială pentru evoluția sa în mediu.

Omul construiește astfel și o imagine activa despre sine ca element esențial al lumii. Conceptul de sine este văzut că un sistem de cunoștințe despre propriul eu, folosite pentru a cunoaște și pentru a interpreta stimulii relevanți pentru individ. Structura eului său ierarhia structurilor de cunoștințe despre om și în mod particular despre sine, funcționează ca o parte a sistemului de tratament al informației. Ea se activează în situații ce presupun informații despre și pentru persoana. Din cauza activării repetate, ea devine foarte activată și subtilă.

Într-un alt context, plecând de la teoria constructelor a lui G. Kelly, M. Zlate vede eul ca un construct sintetic și personal care izvorăște din simțire, urca la reflexie și se exprimă în conduita fiind susținut permanent afectiv- motivațional. Prin intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine însuși, se evaluează și își anticipa comportamentul. Prin termen de construct aplicat la Eu se vizează astfel nu doar produsul obținut la un moment dat ci și procesul prin intermediul căruia se obține el, avându-se în vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare și integrare succesivă a diferitelor componente ale vieții psihice până la nivelul conștiinței de sine, adică până la eu. Individul se ridică prin cunoaștere de sine la conștiința de sine.  D. Cristea (1999, pag. 126) considera că între conștiința, conștiința de sine și eu exista o legătură de esență, dar și distincții în ceea ce privește sfera de cuprindere.

Autorul citându-l pe H.Ey remarca: eul este forma supremă a ființei noastre conștiente, el este conștiința reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul conștiinței este însa mai larg decât zona fenomenologică a eului, care trebuie interpretată ca nucleu al sistemului personalității în care se realizează sinteza conștientă a vieții psihice și sociale, focalizată și raportată la propria persoană. Din altă perspectivă, conștiință este infrastructura eului în timp ce eul este suprastructura conștiinței. Conștiința duce la apariția eului, reprezentând una din premisele sale fundamentale.

Eul este creator de o nouă conștiință (conștiința de sine) în sensul că odată apărut ridică conștiința la un nivel superior de vivacitate, optimalitate și adaptabilitate. Eul este o construcție treptată, realizată în timp, bazată pe integrări succesive ale stărilor anterioare de cele superioare care devin premise sau condiții pentru acestea din urmă. Celelalte forme ale conștiinței ( conștiința obiectelor, a altor persoane ) capăta o nouă înfățișare și funcționalitate, odată cu apariția eului. Eul își trage seva din conștiința, gestează în cadrul ei, își sudează treptat propriile-i comportamente, dar o și controlează, introduce ordinea, îi integrează stările, experiențele, îi dă un sens, o direcționează iar în cele din urmă o depășește (Zlate, 1997, pag 109-111). Fără a fi identice eul și personalitatea nu sunt despărțite, ci într-o continuă interacțiune și interdependenta.

Faptul că ele coincid nu reprezintă unul și același lucru, nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul personalității, doar un fapt de conștiință individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, își trage seva și își interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale. Eul și personalitatea sunt cosubstantiale, se formează și evoluează concomitent. Noi nu ne naștem cu personalitate, ci dobândim eul, devenim personalități. Omul devine personalitate atunci când ajunge la conștiința de sine, deci când se formează ca eu. Degradarea personalității duce inevitabil la degradarea eului. (Cristea, 1997, pag. 127 )

 În dezvoltarea sa, eul se construiește succesiv, parcurgând trei etape: etapa eului corporal, etapa eului social și în final etapa eului spiritual. Eul este rodul tuturor experiențelor acumulate de subiect în activitate și în corelare față de ceilalți iar apartenența la grup, familie, clasă, profesiune constituie o latură a identității subiectului.

Orice individ își poate construi o imagine proprie, uneori o teorie asupra vieții lui interioare cât și asupra lumii exterioare. Aceasta poate varia în funcție de individ, de la o formă implicita și confuză până la o imagine organizată și explicită de care individul este conștient. Geneza cunoașterii de sine este fixată în cunoașterea realizată de ceilalți asupra eului și în cunoașterea celorlalți de către eu.

Cunoașterea celorlalți, se instituie  cu sau fără voia noastră ca un mijloc de dezvoltare a propriei noastre cunoașteri privind personalitatea noastră, relațiile noastre cu spațiul psihosocial. Procesul cunoașterii celorlalți, ca și cel al cunoașterii de sine a unei persoane, este cu atât mai rapid cu cât dezechilibrul cognitiv dintre persoana respectivă și ceilalți este mai mare, iar tendințele de reducere a dezechilibrului cognitiv exista atât la persoană cât și la ceilalți. (Mamali, 1974, pag. 144-145 )

Social, identitatea se realizează prin nume, roluri și funcții sociale (statute) dar și prin recunoașterea drepturilor și datoriilor legale, aderarea la istoria, tradiția și implicațiile dezvoltării sociale de apartenența recunoscute de sine prin identitate. Identitatea de sine include o serie de componente: fizică, psihosexuala, socială, vocaționala, moral-spirituala. 

Identitatea familială este mai dezvoltată la copii, la tineri și adulți; cea culturală și profesională începe să se contureze la pubertate și adolescența. Identitatea profesională se afla în dezvoltare în societatea contemporană mai ales, la femei care trec prin perioade de profesionalizare complexă. (Șchiopu, 1997, pag. 349)

Identitatea de gen este conferită de sexul biologic determinat genetic și hormonal. Identitatea sexuală nu este o problemă de opțiune proprie. Societatea, prin microgrupul familial îl recunoaște pe individ ca aparținând unuia din cele două sexe. Identitatea sexuală și conștiința ei se formează însa printr-un proces de socializare sexuală, particularizat de la un individ la altul. Ea se construiește treptat ca o imagine de sine cu trăiri și comportamente corelative sub influența mediului, a anturajului, a numelui ca și prin rolurile și experiențele pe care fiecare le integrează în contextul cultural și educațional specific. Toate acestea oferă copilului un model comportamental de dezvoltare, identificare, orientare și apartenența psihosexuală.

Identitatea sexuală este o componentă structurală atât a Eului corporal cât și a Eului psihologic, făcând parte din conștiința de sine și având o determinare socială importanta. Conștiința identității sexuale apare ca o sinteză unică, ca o configurație plurifactoriala. Factorii educaționali, psihosexuali și culturali remodelează și clarifica identitatea și orientarea sexuală.

Astfel polarizarea sexuală după cum afirma I. Mitrofan  (1997, pag. 126) nu este adesea un proces lin și previzibil, confruntându-se cu unele dificultăți în strânsa relație cu formarea identității de sine.  

Factori psihosociali care intervin în formarea identității 

Dezvoltarea conștiinței de sine este determinată de o serie de factori psihosociali, în primul rând de relațiile adolescenților cu adulții, aprecierile lor față de muncă, calitățile tânărului dar și aprecierile colectivului din care face parte. Comportamentul în școală, în afara ei, dar și rezultatele pe care le obține la școala îl diferențiază de ceilalți, îl face să-și dea seama că este o ființă cu o anumită individualitate ce gândește, simte și acționează într-un mod specific.

În adolescență, tânărul își dă seama dacă gândește corect sau nu asupra diferitelor probleme, dacă își iubește părinții, colegii, profesorii, dacă are voința tenace sau este călăuzit de simțul datoriei; dacă este principal sau dacă există o mare deosebire între ceea ce gândește și ceea ce face.

Omul nu este un produs inert al unor forțe anonime externe sau interne, el nu este într-o mare măsură opera voinței sale proprii. În cadrul tiparelor biologice pe fondul și urzeala matriței ereditare se conturează și se diferențiază treptat modele sugerate de familie, apoi de școală pentru a ajunge la acele permanente personale, sisteme dinamice și organizate care asigura omului echilibrul durabil, integritatea lui unică și creatoare (Zlate, 1988, pag. 113). În etapa de vârsta la care ne referim, tinerii capabili să judece singuri, își cauta identitatea, încearcă să se autodefinească prin comparare cu cei din jur (părinți, frați, colegi). Un rol important în formarea și dezvoltarea identității îl are familia.

Aceasta constituie matricea fundamentală pe baza căreia se dezvoltă personalitatea și care contribuie de timpuriu la apariția unor reprezentări despre sine și despre ceilalți, prin ideile, atitudinile, sentimentele, etc. cu care i-a contact în primele clipe de viață. Nici un alt domeniu nu oferă asemenea diversitate de relații într-o unitate socială atât de restrânsa. Părinții oferă modele de formare a personalității copiilor, modele care vor apare adaptate, în relațiile adulților de mai târziu. Modul cuiva de a vedea, de a simți,  de a stabili raporturi cu ceilalți membrii ai societății trebuie căutat și în  particularitățile conviețuirii cu cei care i-au format familia.  Familia este locul unde se construiesc prototipurile pentru toate relațiile de supra sau subordonare, de complementaritate sau reciprocitate, cu nenumărate nuanțe afective care le colorează.

Un cuplu de părinți, scrie N. Galli, compus din personalități suficient integrate și echilibrate, solidare și în genere satisfăcute, persoane având un anumit grad de inteligentă, tact, intuiție și stabilitate emotivă, constituie prin sine un factor de educație complet și eficient. Negativând imaginea propusă de N. Galli, ne dăm seama imediat ce rol nefast îl joacă în educația copiilor o familie deformată, dezintegrata, ce traume morale provoacă lipsa de armonie, certurile, brutalitățile. Lipsa unuia dintre părinți, datorită divorțului sau decesului, dezechilibrează personalitatea copilului nu numai pentru că anulează indispensabilul caracter de bipolaritate al prestației educative, dar și prin faptul că sărăcește imaginea pe care copilul și-o formează despre universul social. Diversitatea mediului familial oferă copilului și posibilitatea de a se defini și preciza  pe sine, el joacă un rol de neânlocuit în cucerirea coerentei personale. Totodată, el contribuie la descoperirea comportamentelor sociale fundamentale ca de pildă apărarea drepturilor proprii și respectarea drepturilor altuia și ajuta , prin urmare, atât individualitatea cât și socializarea copilului. Astfel, diversitatea mediului familial oferă copilului și posibilitatea de a se defini și preciza pe sine. (Ceaușu, 1983, pag. 126 )

De regulă adolescenta este considerată vârsta cea mai critică din viața unui om, acum confruntându-se copilăria cu maturitatea, experiența de viață redusă cu interesele și preocupările adultului. Mulți părinți se văd parcă puși în fața unui alt copil decât cel pe care îl știau; parcă nu-i mai asculta și nu-i mai respecta în aceeași măsură, devine noncomformist și chiar rebel. S-ar putea spune că dacă în  anii anteriori au învățat să devină părinți ”în general” acum au nevoie de o nouă ”specializare” trebuind să devină ”părinți de adolescenți”.

Căutarea identității în adolescență are o relație importantă cu spiritul de revoltă. El considera că părerile sale trebuie să primeze, el dorind în orice chip să facă impresie, să atragă atenția, să fie luat în seamă și considerat un adult. Își dă seama că nu mai este copil deoarece atitudinea în fața vieții este alta: ”Am ajuns la o vârsta în care copilul a dispărut. Felul de judecată, faptele mele sunt mai mature, iar felul de a privi viața este altul decât în copilărie.” Nici un adolescent nu dorește să fie tratat ca un copil iar în fata adultului manifestă o atitudine de revoltă. Ieșirea din conformismul infantil este echivalent cu câștigarea independenței.

Conflictul dintre generații este și va fi etern; întotdeauna părinții că adulți, vor avea principii stabilizate, verificate, o doză de scepticism, în timp ce tinerii vor avea idealuri, vor tinde spre perfecțiune, fiind mai încrezători (Modrea, 1996, pag. 17-19).

Adolescenții depind încă de părinții lor sub aspect emoțional și material. Retragerea afecțiunii și dragostei precum și măsurile disciplinare influențează modul de percepere a propriei persoane de către adolescent. 

Expectația părinților față de rezultatele școlare ale adolescenților are de asemenea, un rol important în dezvoltarea conștiinței de sine. Mai ales mamele se preocupă de problemele rezultatelor școlare. Mamele adolescenților cu autoconstiinta înalta, siguranță în rezultatele școlare, au tendința de a manifesta conduite lejere față de copii lor, se mândresc cu rezultatele școlare, dar în fapt mențin reguli severe și cerințe față de tineri de teamă că aceștia să nu scadă atenția față de obținerea de rezultate bune școlare.

Mamele cu tineri cu expectație joasă au tendința de a subevalua capacitățile acestora și tratează uneori copiii că pe o povară, ceea ce erodează dezvoltarea conștiinței de sine a acestora. Există ca atare forme subtile de feed-back între tineri și familiile lor, forme ce operează pe terenurile autoevaluării și ale formării conștiinței de sine. (Șchiopu, 1997, pag. 220)

Tânărul său tânăra nu cauta doar să se afirme ci cauta un statut care să le stabilească anumite drepturi.

Preocuparea adolescentului în relație în relație cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate și nu raporturi de tipul educat și educator. Totuși, puțin sigur pe el, provocator și timid totodată, simte nevoia să fie susținut de cei de-o seamă cu el. (Rose, 1972, pag. 101). Cu toate atitudinile de revoltă sau independenta pe care le afirma, adolescentul simte încă nevoia de protecție. Ea constituie efectiv un factor de securizare. În familie adolescentul dorește să fie considerat, acceptat și stimulat.

El este deosebit de sensibil la felul de afecțiune care i se arata și la atitudinea apreciativă a celor din jur.  Pentru dezvoltarea personalității și a identității adolescentului, părinții trebuie să arate adolescentului afecțiune și înțelegere. Indiferența, afirma A. Berge, este singura atitudine de care copiii au cu adevărat teamă, iar frica se știe este una din cele mai izbutite unelte de schilodire a personalității. Părinții trebuie să țină cont că exemplul personal are infinit mai multă eficiență pedagogică decât ”predicile” și ”cicăleala”. Ei trebuie totodată să nu uite că scara de valori a tânărului de 18 ani nu este aceeași cu scara de valori a adultului de 50 de ani și ca divergentele dintre adolescent și părinți sunt adeseori inevitabile, spune Stela Teodorescu (Brânzei, 1974, pag. 61).

Pentru dezvoltarea adolescentului este necesar ca acesta să fie lăsat cât mai liber, concomitent cu învățarea unor atitudini cât mai morale prin exemplul părinților. Este bine ca tânărul adolescent să fie lăsat sam experimenteze și să-și asume responsabilități pentru a deveni independent. Libertatea de a intra într-un grup de vârsta lui îi permite să experimenteze comportamente sociale pe care și le-a însușit în climatul afectiv al familiei. Grupul este acela care conduce la formarea unei identități sociale. El oferă adolescentului un ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniștile sale anterioare. Numai grupul poate să-i satisfacă valentele de afirmare, poate să-i redea sentimentele de valoare, spune A. Neculau (1996, pag. 165). 

Până la această vârsta copilul nu dovedea preocupări pentru rolul pe care-l putea juca în societate, la adolescent se remarca apariția conștiinței sociale, el devine conștient de persoana altuia, dar și de a lui. El nu se poate defini decât făcând comparație cu ceilalți membrii ai societății pe care o frecventează. Copilul capăta sentimentul responsabilității. (Ciofu, 1979, pag. 134)

Libertatea și independentă față de relațiile parentale sunt adesea frustrante și creează nu numai nesiguranța ci și sentimente de culpabilitate. Aceleași fenomene au loc și cu privire la grup. Apartenența la grup este competitiva și adesea tensionată, ceea ce va genera sentimentul de dependența, dar concomitent și de independență și o oarecare nesiguranța. Astfel procesul formării conștiinței de sine se ajustează și prin raportare la cei din aceeași generație.

În etapa adolescentei, relațiile dintre fete și băieți sunt mai puțin distanțate, pot să se organizeze prietenii de grupuri mixte. Prieteniile cu tinerii de același sex sunt pline de confidente și se organizează pe preocupări comune. Atitudinea față de părinți pierde din opozabilitate, integrarea în grup este competitiva și de generație, plină de aspirații înalte (Șchiopu, 1997, pag. 224-229). Imaginea de sine se formează la această vârsta și prin integrarea în propria clasa de elevi, prin interacțiunea cu colegii și profesorii. Profesorul are rolul de a ”ghida” munca în grup, a realiza aprecieri la adresa elevilor, cât și prin a fi un îndrumător, obiect de comparație și identificare pentru elevi. Profesorul joacă rolul de model în măsura în care aspirațiile adolescentului tind să găsească împlinirea modului de a fi în obiectul pe care îl predă și în modul în care o face. Clasă este un mediu de socializare prin comparațiile pe care adolescentul are posibilitatea să le facă. Comparațiile pe care adolescentul le poate realiza îi oferă puncte de reper, posibilitatea de a afla care-i sunt propriile capacități în raport cu ale celorlalți; deci de a-și forma o imagine a calităților de care dispune. În școala adolescentul își dezvoltă creativitatea, învață să-l ajute pe celălalt, să îl accepte, învața să se exprime, să devină responsabil, să fie acceptat de celălalt. Ei sunt preocupați să discute problemele comune și să participe la soluționarea lor. Astfel ei își vor asuma roluri, vor impune statusuri. Stimularea creativității și comunicării în grup, atât în școala cât și în afara ei poate duce la conștientizarea unor posibilități, la lărgirea câmpului relațional și motivațional, a învățării unor norme și conduite sociale și la împlinirea social afectiva a tinerilor.

Grupul școlar antrenează un sistem complex de interacțiuni ce duce la stabilirea unei rețele de relații (fie formale, fie informale) corespunzătoare; el constituie un subsistem social care se relaționează cu alte subsisteme și se integrează în sistemul social.( Șchiopu, 1997, pag.223)

Fiecare are conștiința unui rol, a unei poziții pe care o ocupa în societate. De aceea înțelesul de eu este individual legat de poziția pe care o ocupăm în societate. Dacă statutul social și rolul s-ar schimba de la o zi la alta s-ar cădea într-un haos psihologic. Ceea ce ne face să ne regăsim și să ne recunoaștem este în mare măsură aceeași atmosferă socială pe care o respirăm, stabilitatea familiei, a aspirațiilor etc. Echilibrul nostru intelectual reflecta echilibrul grupului social din care facem parte.(Pavelcu, 1970, pag. 50)

În perioada adolescentei, rolurile dobândite și de adeziune se multiplică. Ele generează treptat roluri prospective. Întotdeauna unul din roluri este dominant. Reputația vocaționala contribuie la structurarea statutului lor, se știe că statutul este emancipația evaluării și competentei având deci alta condiționare și structura psihogenetica decât rolul, deși la fiecare rol  se tinde spre dobândirea unui statut. (Șchiopu, 1997, pag 251) Identificarea vocaționala se manifestă mai mult ca descoperire de aptitudini, capacități și abilități și ca pregătire activa direcționată. Fiind în plină cursa pregătitoare de a pătrunde în procesul de activitate socială majoră a grupului, pe lângă rolurile actuale, adolescentul prezintă și o gamă de roluri virtuale sau potențiale. Virtual, orice adolescent este un om politic, un filosof, un reformator social, un om util societății.

Rolurile virtuale nu se exteriorizează printr-o ”acțiune de rol” și nici nu sunt ”asumate”, ci presează adesea conștiința și nu rareori erup sub formă de structuri ideale. A asuma un rol înseamnă implicit a te încadra într-un statut, între stătut și rol existând un raport dialectic care, în planul persoanei, se sprijină pe bipolaritatea conștiinței, un pol fiind reprezentat de individ, celălalt de societate (Brânzei, 1974, pag. 83-84).          

Proiectarea în viitor este alt factor în dezvoltarea identității. Este interesul pentru profesia ce o va îmbrățișa. Adolescentul se analizează pentru a-și cunoaște calitățile. reacțiile asupra propriei persoane sunt foarte frecvente. După unii psihologi, preocuparea de propria persoană duce la solitudine. motivele sunt diverse. Unii caută liniștea, iar alții pentru a fugi de ochii iscoditori ai adulților spre a nu fi expuși criticilor prefera singurătatea.

Străduindu-se să înțeleagă viața în ansamblul ei, adolescentul simte nevoia să dobândească în conștiința să raționalitatea existenței, sensurile ei unitare, ordinea și determinările existenței și în același timp, problemele sociale, dorind și străduindu-se să afle soluții și răspunsuri care să-l satisfacă. Astfel adolescentul se străduiește să-și definească locul și menirea să în societate, idealul de viață și de muncă. El simte nevoia unei concepții etice, se străduiește să și-o făurească și tinde să se călăuzească după ea. Elementul care contribuie la integrarea adolescentului în viață, în societate și în ultimă instanță în colectiv este munca. Satisfacția în și prin munca creează adolescentului un climat stimulativ dacă factorii educativi explica, lămuresc adolescenților rostul social al muncii lor, dacă li se implantează sentimentul participării, contribuției la muncă celorlalți, dacă la se acorda răspunderi personale, definite prin raportare la ceilalți dacă fiecărui adolescent i se oferă posibilitatea să dovedească celor din jur și sieși că este capabil de ceva, că este util, că aparține colectivului. (Debesse, 1970, pag. 91) 

Noutatea dominantă în evoluția morală a adolescentului consta în aceea că el nu se mulțumește să afle ce ”trebuie” sau ”ce este bine să facă” ,ci vrea să afle mai ales ”de ce trebuie să facă într-un fel și nu în altul”. Adolescentul nu accepta pur și simplu să fie obligat și pus să execute anumite acțiuni, ci vrea să descopere și să înțeleagă ce valori sau care sunt sensurile sociale și raționale ale obligațiilor și acțiunilor sale.

Adolescentul nu-și poate forma singur o concepție morală. De multe ori îi lipsesc criteriile autentice pentru a deosebi moralul de imoral, binele de rău. De asemenea au nevoie să fie ajutați de adulți pentru a pune de acord criteriile aprecierii morale. El simte nevoia să afle cheia pătrunderii în fondul care identifică binele și frumosul.

Întrucât tendința adolescentului este de a fi considerat o ființă liberă, independenta, care nu acceptă să fie tutelata sau condusă în chip autoritar, se considera că formarea conștiinței sale etice trebuie să urmărească scopul realizării sale reale, în cadrul vieții sociale. libertatea nu poate fi decât o realizare a  vieții sociale și nu individuale, întrucât el aparține societății, iar interesele sale personale trebuie puse de acord cu interesele societății (Brânzei, 19745, pag. 118-120).

Experiențele dobândite pe parcurs, pot duce la reevaluarea și reorganizarea conduitelor, de aceea problemelor de educație în familie, în școală, etc, trebuie să li se acorde o mare importanță, pentru a evita greșelile, îndeosebi cele două procedee extreme deopotrivă de periculoase: educația prea indulgență, de răsfățare, lipsa de exigenta pe de-o parte, și educația prea severă, cu constrângeri și interdicții, care nu angajează voința și personalitatea adolescentului pe de altă parte.

„Elemente tradiționale care defineau identitatea unei persoane, precum religia, etnia sau locul de muncă, vârsta, sunt tot mai puțin importante decât erau până acum”, arată raportul citat. În schimb, în special în cazul tinerilor, modul în care se percep, modul în care se văd în raport cu lumea este șlefuit în proporție tot mai mare de către interacțiunile online din rețelele sociale și de rolurile asumate în jocurile virtuale.

În ultimul caz, nu este vorba de crearea unei identități fanteziste, superficiale, ci, în fapt, de eliberarea de prejudecăți și chiar de descoperirea adevăratei identități, adeseori ascunsă din cauza modului în care cei din jur ar fi putut reacționa sau reacționau. Un exemplu citat de raport este cel al persoanelor cu dizabilități, care au recunoscut că jocurile online le-au ajutat să socializeze „de pe picior de egalitate” cu ceilalți, în timp ce interacțiunea directă le punea în inferioritatea (cel puțin, asta simțeau ele). „Internetul poate ajuta mulți oameni să își descopere identitatea, să se descopere pe ei înșiși mai mult. Persoane care sunt timide sau singuratice ori se simt prea puțin atractive pot socializa cu succes online și se pot exprima mai bine așa”

COMUNICAREA, ÎNTRE REAL ȘI VIRTUAL

Comunicarea virtuală este comunicarea care se realizează prin corespondență, telefon, rețea internet etc., din rațiuni de interes personal, social, educativ etc.

Echipele virtuale sunt grupuri de indivizi care colaborează în scopul executării unui anumit proiect prin intermediul tehnologiillor de comunicare.Tehnologiile comunicării utilizate drept suport pentru grupurile dispersate includ: poșta electronică, conferințele computerizate și videoconferințele.

Prin intermediul comunicării virtuale se ajunge la rezolvarea problemelor prin schimb informațional de idei, clarificarea eforturilor, rezolvarea conflictelor, negociere și luarea de decizii. Calitatea și eficiența comunicării mediate de computer poate fi influențată și de tipul grupului/echipei: de exemplu-sunt grupuri care au interacționat face to face în trecut sau se așteaptă să interacționeze în viitor, echipe stabile sau temporare (ad hoc), grupuri cu număr mare sau mic de membrii, etc.

Identitatea unică și irepetabilă a omului este așadar pierdută în calculul probabilităților, destrămată în tragedii colective și anulată în fluxul comunicării globale. Civilizația numelor este înlocuită de civilizația codurilor numerice. Cantitatea uriașă de informație nesolicitată, pe care intelectul nu o mai poate procesa, este resimțită ca o agresiune continuă la integritatea și intimitatea existenței. Reacția? Asistăm la deplasarea stării civile din real în virtual.

Altfel spus, omul migrează dintr-o lume reală agresivă, într-o lume virtuală prietenoasă. Ce faci aici, în această lume virtuală? Îți schimbi după pofta inimii identitatea, cu una nouă, neștitută decât de corespondenții virtuali. Sunt cel puțin 9 programe de socializare virtuală: LinkedIn, Pownce, Twitter, Facebook, Friendster, Hi5, Orkut, MySpace & Ryz. Descarci în computer un progrămel și comunici ce vrei, cum vrei, când vrei, cu cine vrei. Iar relațiile stabilite nu sunt întinate de contactul fizic. Vezi, vorbești cu imagini mișcătoare, îndărătul cărora se află alte identități ascunse. Lumea ta e numai a ta și se află la discreția unui buton. Îl apeși și lumea reală, ostilă, dispare.

Ați observat cum se comportă grupurile de adolescenți când sunt constrânși să stea împreună? Tac ce tac, apoi izbucnesc fără motiv în râs, se îmbrâncesc, strigă vorbe disparate. Nu se simt confortabil în societatea tradițională. Începutul unei prietenii nu se mai traduce eventual prin rostirea numelui de buletin și a unei strângeri de mână, ci prin dezvăluirea identității de messenger sau a adresei de skype care permite întâlnirea pe net. Momentul lor de umanizare se petrece în fața computerului. Evoluăm către o lume a siguraticilor conectați digital. Când se vor putea transmite și sentimentele dincolo de ecranului computerului, omul virtual va fi desăvârșit.

Chiar și comunicarea online este un exercițiu veritabil de comunicare și, chiar dacă discutăm de un mediu în care interacțiunea fizică lipsește, componenta socială își face simțită prezența. Mediul on-line este foarte dinamic, iar asta se întâmplă și grație interactivității sale deosebite, ceea ce e firesc să îi atragă foarte tare pe cei tineri, îndeosebi. Publicațiile on-line, televiziunile și radiourile, dar și diversele site-uri, bloguri și rețele de socializare au devenit, inutil să mai spun, parte din ce în ce mai importantă a modului în care acumulăm bagajul informațional. Parafrazând un eseist român contemporan, trebuie totuși să ne întrebăm “Ce se pierde atunci cînd se câștigă ceva?”

Am câștigat foarte mult în interactivitate, există o libertate deosebită în mediul virtual, au dispărut – cu mici excepții, cele din regimurile totalitare încă existente ori cele din țările în care, din cauza sărăciei, populația nu are acces la internet decât într-un grad foarte scăzut – cele mai multe dintre barierele de comunicare, trăim în acest “sat global” cu “ulițe” construite informatic, în care valorile se aglutinează și care pare să urmeze ceea ce aș defini drept “principiul multiculturalismului”, care spune că tot ceea ce ne diferentiază este ceea ce ne unește.

O nouă față a realului se impune din ce în ce mai mult și face concurență celei știute de noi: e vorba de una virtuală, posibilă. Lucrurile, procesele, indivizii ca atare au atât o prezentă reală, cât și una imaginară, ireală. Un om este ceea ce constatăm că este, dar și ceea ce el crede, speră, visează că ar putea fi. Hibridarea permanentă dintre real și virtual stă, probabil, la baza spiritului prospectiv și progresiv al conștiinței umane. Fiecare obiect virtual anunță unul real. Ca să stăpânim realitatea, ne bazăm pe „prelungirile” ei virtuale. Virtualul de azi devine realul de mâine.

Cuvântul „virtual” își are originea în latinescul „virtus”, care înseamnă „putere”, „forță”. În filosofia evului mediu virtualul se referea la acel ceva care exista ca putință și nu ca act. Virtualul nu se opune realului sau realizabilului, ci actualului, „prezentificării” de acum. Virtualizarea, ca procesualitate, înseamnă o mișcare inversă actualizării, de mutare a unui lucru sau activități în sfera posibilului, a evoluțiilor și capriciilor ulterioare, a indeterminării spațiale și temporale. Ea nu are nimic negativ în sine, ci ține de acea putere a omului de a se proiecta, de a ieși de sub constrângerile imediatului, datului, prezentului. „Virtualizarea – subliniază Pierre Levy (1995, p. 17) – este unul dintre cei mai importanți vectori ai creării realității”. Efectele ei au un mare impact asupra realității ca atare.

Realitatea virtuală pare a fi, după unii (Tisseau, 2001, p. 7), o cvasi-realitate care are aparența și funcționalitatea unei realități, dar care nu este totuși realitate; e un fel de simulacru sau succedaneu al unei realități. O realitate virtuală este acea realitate care are toate condițiile esențiale de a deveni (sau a fi luată drept) realitate. Este totuși mai puțin decât realitatea ca atare. Termenul are o semnificație echivocă și paradoxală (ca și expresii de felul mort vivant, clar obscur, liniște elocventă). Proprietatea esențială a lumii virtuale o constituie, potrivit autorului de mai sus (2001, p. 8) autonomia, respectiv capacitatea acestei realități artificiale de a exista prin sine, fără nici o înrădăcinare concretă, dar care se rabate asupra realității descoperind-o, inventând-o, realizând-o. Precum celebra marionetă italiană, Pinocchio, care păpușă fiind devine animată și independentă de creator, și lumea virtuală se desprinde de subiectul ce a generat-o, ființând de sine stătător și influențând realitățile la care face trimitere.

Se pot degaja mai multe înțelesuri ale realității virtuale (cf. Nifle, 2002), cu ipostaze subiacente.

Într-o primă accepțiune, realitatea virtuală este o simulare a lumii obținută prin manipularea unor modele, a unor structuri, a unor legături specifice. Cea mai nouă unealtă de simulare pare a fi ordinatorul, el însuși un simulacru al funcționalității și performativității (cei drept, maximizate) a creierului uman.

În al doilea rând, realitatea virtuală are ca specificitate nu simpla reproducere a unor modele reale, ci deschiderea unui evantai de potențialități prin depășirea proprietăților lucrurilor reale. Într-un muzeu virtual, putem manevra altfel tablourile, intrând în structurile lor interne, fapt de neimaginat într-un muzeu real.

Pentru alții, realitățile virtuale constau în producerea, prin instrumente sofisticate, a unei cvasi-realități, ca urmare a unei fuziuni om-mașină, prin translarea la om a unor instrumente de re-activare sau maximizare a unor funcțiuni naturale (apelul la ochelari, telescop, proteze, stimulatoare cardiace, de pildă), dar și de translare la mașini a unor proprietăți umane (de a vorbi, de a reacționa printr-o conduită antropoidă).

Un alt sens este dat de calitatea acestei realități virtuale de a fi putătoare de promisiuni. Realitatea virtuală este un proiect care pregătește apariția unei realizări sperate (Europa unită, Pacea mondială etc.).

Virtualul, ca termen, provine din virtute, și are înțelesul de acel ceva care se proiectează înspre dorința mult-visată.

Se ridică actualmente problema dependenței de lumea virtuală și, anume, de tot ce înseamnă aria amplă a calculatorului, internetului, telefoniei mobile, comunicarea predilectă prin mesaje sau rețele de socializare.

Adolescenții ce trec de la utilizarea necesară a internetului la dependență, prezintă anumite trăsături particulare de personalitate. Putem vorbi de această problemă (în sensul de implicații care să depășească sfera largă a normalității), în următoarele situații: când devinde dificilă „decuplarea” de la mediul virtual, „ieșirea” din această zonă și focusarea eficientă și imediată pe realitate, când timpul petrecut acolo este excesiv de mare și când aceasta devine modalitatea predilectă de funcționare.

În raportul dintre părinți / educatori și copii / adolescenți vis a vis de moderația și limitele utilizării internetului și a rețelelor de socializare, acestea trebuie învățate din vreme. Altfel, un copil care a crescut eminamente cu acestea „la discreție” și căruia părintele i le interzice într-o bună zi, din varii motive (ca pedeapsă sau datorită faptului că sesizează abuzul), se poate simți brusc deprivat senzorial, ca și cum i s-ar fi luat „un al șaselea simț”. Părinții, instructorii, pedagogii și profesorii trebuie să simtă la timp trăirea de evadare sau momentul în care comunicarea virtuală depășește plăcerea interacțiunii.

Un aspect ce merită subliniat, referitor la opțiunea adolescenților pentru comunicarea prin mesaje și nu prin a vorbi telefonic sau pe skype, este acela referitor la teama de rejecție. Când ești în fața unui calculator și ceea ce citești ca venind de la celălalt nu îți convine (nu îți validează personalitatea propriu investită), poți închide fereastra și „gata”; în sensul că anularea alterității este mai ușoară, ca și negarea și posibilitatea de a transforma sentimentele neplăcute într-unele acceptabile.

Pe de altă parte, o astfel de comunicare, realizată eminamente prin mesaje, face ca cenzura inconștientului să diminue. Se spun cu mult mai multă ușurință lucruri intime, de multe ori unor oameni străini, cu care cel în cauză nu s-a întâlnit decât în această lume virtuală (!), în care „normele” de comunicare și prietenie sunt altele. Faptul în sine diminuă bariera protectoare a Eului și facilitează o regresie rapidă și sentimentul că celalalt (care nu mai are neapărat contur și personalitate) „are grijă” de problemele tale. Vorbim de un soi de fragilizare senzitivă, timiditate, nesiguranță, izolare de sine, anxietate, temeri existențiale și insecuritate, la adolescentul care nu știe unde se duc emoțiile sale, direcționate printr-un sms.