Social Democratia Dupa 1989
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………2
Cap.I Notiuni generale
Status social și rol social………………………………………………………………………………3
Democrația etimologică……………………………………………………………………………….5
Președenția Romaniei………………………………………………………………………………….9
Parlamentul………………………………………………………………………………………………20
Guvernul…………………………………………………………………………………………………..23
Sistemul partidist………………………………………………………………………………………25
Cap.II Statul de drept și evoluția statului politic………………………………………………28
2.1 Realizarea democrației prin integrarea in UE…………………………………………….30
Cap. III.Societatea civilă din Romania
3.1 Definirea societății civile……………………………………………………………………………36
3.2 Relația dintre organizațiile civice și sistemul politic……………………………………38
3.3 Sindicatele………………………………………………………………………………………………..45
3.4 Organizațiile patronale……………………………………………………………………………..48
3.5 Instituții ecleziastice………………………………………………………………………………….50
3.6 Sechelele societății post-totalitare………………………………………………………………51
Studiu de caz – Mineriadele……………………………………………………………………………56
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………70
Bibliografie
=== social democratia dupa 1989 ===
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………2
Cap.I Notiuni generale
Status social și rol social………………………………………………………………………………3
Democrația etimologică……………………………………………………………………………….5
Președenția Romaniei………………………………………………………………………………….9
Parlamentul………………………………………………………………………………………………20
Guvernul…………………………………………………………………………………………………..23
Sistemul partidist………………………………………………………………………………………25
Cap.II Statul de drept și evoluția statului politic………………………………………………28
2.1 Realizarea democrației prin integrarea in UE…………………………………………….30
Cap. III.Societatea civilă din Romania
3.1 Definirea societății civile……………………………………………………………………………36
3.2 Relația dintre organizațiile civice și sistemul politic……………………………………38
3.3 Sindicatele………………………………………………………………………………………………..45
3.4 Organizațiile patronale……………………………………………………………………………..48
3.5 Instituții ecleziastice………………………………………………………………………………….50
3.6 Sechelele societății post-totalitare………………………………………………………………51
Studiu de caz – Mineriadele……………………………………………………………………………56
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………70
Bibliografie
Introducere
În ultimii ani, de îndată ce s-a văzut că relansarea Romaniei ca națiune și recuperarea demnității poporului roman, precum și a locului său între celelate națiuni europene, nu este un proces atat de lesnicios pe cat se iluzionaseră atat romanii, cat și occidentalii în decembrie 1989 a început să se vorbească tot mai apăsat despre o excepție romanească în noul context est-european.
Ipoteza pe care investigațiile și analiza care urmează vor căuta să o probeze este aceea că solicitarea opoziției politice , aintelectualilor și organismelor europene din acești ani post-revoluționari nu a corespuns imaginii pe care electoratul roman și-o făcu-se despre propiile sale interese.Fiind însă înfățișată ca unica alternativă morală,singura cale de a o respinge fără o autoculpabilizare și o punere la îndoială a valorilor achiziționate în epoca precedentă era “ imoralizarea “ ei.
Majoritatea observatorilor străini sau a studiilor privind perspectivele democrației romanești afirmă cu categorică certitudine că experiența democratică a Romaniei este nulă.
Un alt subiect important care face obiectul acestei cercetări este cel al formațiunilor politice, fie că sunt partide,alianțe politice sau electorale.
În sfarșit și cel mai important este studiul care cuprinde o evoluție calitativă a interacțiunilor dintre instituțiile statului și societate.Acest tip de evaluare o realizez în baza conceptului de stat de drept pentru că are valoarea dimensiunii calitative a sitemului politic de tip democratic.
Cap.I Notiuni generale
Status social și rol social
Dintre toate conceptele pe care le foloseste sociologia, multe dintre ele (explicand noțiunile acestei științe si procesele sociale), cele de statut (status și rol social) sunt îndeosebi utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte.
Orice societate este alcătuită din comunități și grupuri, iar acestea la randul lor, din indivizi, fiecare dintre aceștia ocupand o anumită poziție în structura ierarhică a grupului, căreia îi corespunde un anumit prestigiu social,obligandu-l să joace un anumit rol, o anumită funcțiune, potrivit unui anumit model.
Statusul reprezintă ansamblul așteptărilor legitime ale unui individ din partea celorlalți membrii ai grupului, este elementul care prescrie care îi sunt drepturile și îndatoririle care-i revin în grupul respectiv.
Prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita “focala”), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv.
Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului social de acesta.
Rolul desemnează așteptările celorlalți față de modul cum individul își îndeplinește sau nu obligațiile ce-i revin în raport cu statusul.
Fiind elementul dinamic al statusului, rolul reprezintă standardele acceptate de un grup relativ la modelele de comportament,atitudini și valori așteptate de la indivizii care ocupă poziții specifice în aceste grupuri.În mod schematic în noțiunea de rol se întalnesc trei aspecte esențiale:
Aspectul sociologic, care implică referirea la model, considerat ca valoare culturală sau normă și care exprimă acordul sau consensul colectivității care a suscitat și acceptat modelul
Aspectul psihologic, care se referă la felul în care rolul prescris inspiră și orientează acțiunile concrete ale individului
Aspectul individual care definește personalitatea fiecărui individ și care se formează la contactul rolulrilor învățate și interiorizate cu cele exteriorizate și efectiv jucate.
Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.
În raporturile dintre ele important este să existe o cat mai mare concordanță.
Status și rolul social depind în mare parte de personalitatea persoanei , de calitătile și capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se pe parcursul vietii sale.
Dacă persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului.
În comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale.
În astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global.
În literatura sociologică acest status global este clasificat in:
a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare se armonizeaza cu cel global);
b) status social global inconsistent, cand între cele particulare și cel global armonizarea nu exista.
Reprezentand poziția ocupată de un individ în societate, statusul definește de fapt, identitatea socială a acestuia, drepturile care îi revin în cadrul grupurilor sociale din care face parte, conferindu-i totodată și un anumit prestigiu social.
Aparent înrudite noțiunile de status și rol sunt diferite în sensul că orice individ ocupă sau deține o anumită poziție socială, dar îndeplinește sau joacă un anumit rol, care poate fi sau nu în concordanță cu statusul inițial al individului.În mod real nu există rol fără status și nici status fără rol, motiv pentru care poziția unui individ și prestigiul său social depind în mare măsură atat de contextul social în care el își îndeplinește rolul cat și de modul concret de realizare a acestuia.
În plan juridic, echivalentul noțiunii de status este cel referitor la capacitatea juridică a individului, concept intim legat de persoana individului și de personalitatea sa. Ea apare ca o premisă a calității de a fi subiect de drept
Democrația etimologică
Semnificația cuvantului popor
Democrația etimologică este democratia concepută in semnificatia originară, literală a termenului. Astfel, definitia etimologică a democratiei este – foarte simplu – de domnie (autoritate) sau putere a poporului.
1. Popor insemnană, literalmente, toată lumea.
2. Popor insemnană o parte majoră indeterminată, marea parte a mulțimii.
3. Popor insemnană clasele inferioare.
4. Poporul ca entitate indivizibilă, ca intreg organic.
5. Poporul ca marea parte exprimată prin principiul majorității absolute.
6. Poporul ca mare parte exprimată prin principiul majorității limitate.
Prima interpretare este, se pare, cea evidentă in mod intuitiv. Cu toate acestea, poporul format de cetătenii unei democratii nu poate include literalmente pe toată lumea. Pe baza acestei revendicări, nu a existat niciodată o democratie și nici nu este probabil că va exista. În democratiile grecești, demos-ul nu excludea numai femeile, ci și pe cei care nu erau născuti liberi, sclavii (ei singuri formau majoritatea locuitorilor cetAtii). Astăzi continuăm să excludem minorii, alienatii mintal, criminalii care execută pedepse in inchisori, pe cei fără cetătenie și pe cei aflati in tranzit. Cat de inclusiv ar trebui și poate fi. „poporul” ? Indiferent de cat de importantă și de prezent considerată ar fi această chestiune, nimeni nu a pledat înca pentru o includere totală, fără exceptii. Poporul inteles ca ,toată lumea” este o conceptie ce se bazează, să zicem așa, pe forta neclaritătii sale denotative. Dacă ,toată lumea”, fară exceptie, reprezintă un criteriu care ar face imposibila democratia, poporul ca „marea parte” sau „cei multi” nu poate fi utilizat ca un criteriu. Mare parte, democratie este o procedură ; iar poporul ca „marea parte” reprezintă o noțiune care expune imposibila cerintă procedurală de a determina, in fiecare ocazie, cat de multi inși reprezintă poporul sau cati inși sunt suficienti pentru a constitui un popor.
Puterea poporului si puterea asupra poporului
Pană in acest moment am analizat poporul, elementul cel mai simplu al problemei noastre. Cand ajungem la legătura dintre conceptul de popor și conceptul de putere, intre demos și kratos, incep să sporească dificultătile. De fapt, ele nu pot fi depășite printr-o abordare etimologică.
În timp ce puterea este o noțiune dificilă din perspectivă analitică, din punct de vedere istoric și in istoria gandirii politice ea nu este deloc complicată. Puterea este un concept politic, nu unul etic. De asemenea, puterea nu este libertate.. Abilitatea de a ne utiliza și dezvolta capacitătile noastre umane a fost pentru mult timp o temă a eticii și a pătruns pe această cale in politică sub forma unui inteles specific al libertătii. Iar libertatea concepută astfel este extrem de indepărtată de putere. Faptul că două elemente atat de diferite pot fi confundate confirmă starea de confuzie in care ne aflăm și ușurinta cu care un termen eronat (prin care nu facem decat să dam un nou nume unui concept extrem de vechi) este aclamat ca un concept inovator dovedește că inaintăm pe un teren nesigur. Din ambele sensuri, nu este deloc inutil se subliniem că la autorii care au insistat asupra problemei conexiunilor dintre demos și kratos, puterea a fost intotdeauna forta și capacitatea de a-i controla pe ceilalti – incluzand aici și puterea de a dispune de vietile acestora și de a-i condamna la moarte.
Distinctia crucială in chestiunile legate de putere se face intre deținătorii titulari ai puterii și cei care o exercită de fapt. Puterea este, in cele din urmă, exercitium : exercitarea puterii. Este evident, dreptul nominal asupra puterii nu solutionează problema suveranitătii poporului. Monarhiile seculare, in lupta lor cu Biserica, și-au sustinut independenta prin substituirea formulei omnis potestas a Deo, faptul că toată puterea provine de la Dumnezeu, cu omnis potestas a populo, faptul că toată puterea derivă de la popor, apeland astfel la o justificare democratică. Această justificare a fost utilizata de Marsilius de Padova, principalul sustinător medieval al conceptului de suveranitate populară, in apărarea lui Ludovic de Bavaria și a suprematiei imperiale. Dar dacă Marsilius a revenit la suveranitatea populară pentru a sustine imperial in fața Bisericii, iezuitii au recurs, mai tarziu, la același principiu pentru a contracara monarhia absolută și pentru a justifica dreptul de asasinare a tiranilor. Argumentul este acela că un drept titular la putere este ceva mai mult decat o atribuire nominală, decat o putere nominală”.
Doctrina medievală avea ca obiectiv suprimarea sciziunii dintre puterea nominală și exercitarea puterii printr-o fictio a reprezentării, adică prin faptul că deținătorii nominali ai puterii delegau altcuiva exercitarea acesteia. Era, intr-adevăr, o fictiune, din moment ce doctrina medievală nu prevedea un transfer real.În particular, in doctrina medievală a reprezentării, reprezentantul – persoana sau organismul căruia ii era delegată exercitarea puterii – nu trebuia să fie un reprezentant ales. În Evul Mediu și in perioada următoare, reprezentarea era o praesumptio juris et de jure, o prezumtie ce nu permitea nici o posibilitate de a dovedi contrariul. Prin urmare, reprezentarea putea să legitimeze de asemenea – așa cum se intampla de fapt – absolutismul monarhic intr-o poziție permanentă irevocabilă aparținand prin drept ereditar suveranului si descendenților săi.
Putem intelege, așadar, aversiunea intransigentă pe care o avea Rousseau fată de notiunea de reprezentare și motivul pentru care a schimbat radical formula, substituind reprezentarea neelectivă cu principiul alegerii fără reprezentare. Democratia lui Rousseau iși alegea oficialitătile, dar nu le conferea aura reprezentativitatii. Pentru Rousseau, poporul nu iși delega puterea și nici nu trebuia să renunte la exercitarea puterii. Rousseau a văzut de unde venea pericolul. Cu toate acestea, solutia lui nu este o solutie viabilă. El insuși a recunoscut că era realizabilă numai la o scară redusă, numai pentru republicile de mici dimensiuni”. Așadar, nu ii putem urma sfaturile. Dacă cel ales nu este privat ca reprezentant al celor care au votat pentru el, atunci alegerile nu fac altceva decat să creeze, in sine, un conducător absolut. De-a lungul istoriei, conducători neinfranati au fost create in egală măsură prin intermediul alegerilor, ca și prin simpla fortă erau in urma succesiunii ereditare. Prin urmare avem nevoie și de alegeri, și de reprezentare. 0 alegere, in sine, nu creează un reprezentant. Papa este ales de către Colegiul Cardinalilor și, cu toate acestea, nu este in nici un fel reprezentantul alegătorilor săi. Legătura se stabilește prin expectantele normative (adică prin amovabilitate, o expectativă sancționatoare) ale responsabilitătii și punerii persoanei alese in situatia de a da socoteală in fata electoratului. Mai mult, alegerile trebuie, in mod special, să fie alegeri libere. Asa cum o reprezentare fără alegători nu prea are sens, nici alegerea fără libera optiune nu poate duce la un guvern reprezentativ și devine o simplă renuntare periodică a poporului la suveranitatea de care dispune. Dacă reprezentarea anticipată nu este certă, alegerile fără optiune sunt frauduloase”.
Rezumand, democratiile moderne se bazează pe (a) domnia majoritătii limitate ; (b) proceduri electorale ; și (c) transmiterea reprezentatională a puterii. Aceasta presupune că, in cadrul poporului ca intreg, anumiti indivizi contează mai mult, iar altii mai putin ; că pană și acei indivizi care constitute majoritatea votantă victorioasă nu exercită cu adevărat puterea ; Și ca o mare parte din a5a-numita ,voință” populară sunt mai degrabă ca un ,consens” popular. 0 data ce am recunoscut această realitate, discutia noastră este transferată de la democratie etimologică și de la contextul vointei poporului la tehnicile democratiei constitutionale. Pentru a realiza o democrație, atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia nu răman in aceleași maini și nici unul dintre mijloacele procedurale și instrumentale pentru realizarea democratiei ca amplu sistem politic nu sunt sugerate și nici nu sunt presupuse de către sensurile acestui termen.
Trebuie subliniat că „puterea poporului” este pur și simplu o expresie eliptică. Ea denotă inceputul unui proces, dar apoi il abandonează. Pentru că puterea este exercitată asupra cuiva, iar guvernarea presupune existenta celor guvernați. Puterea poporului asupra cui ? Cine sunt adresanții, cine reprezinta obiectul suveranității poporului ?
Unde formula este completată, ea sună astfel: democratia este puterea poporului asupra poporului. Însă problema este atunci o cu total altă turnură; ea nu constă numai din ascensiunea puterii ci, mai mult, din coborarea acesteia. Dacă, in acest proces in dublu sens, poporul iși pierde controlul, atunci guvernarea asupra poporului riscă să nu mai aibă nimic de a face cu guvernarea de către popor.
Președenția Romaniei
Unul din principalele puncte programatice ale revolutiei a fost realizarea de alegeri libere, incă din Comunicatul FSN din 22 decembrie acestea fiind stabilite pentru aprilie 1990. 0 importantă trasătură a alegerilor prezidentiale din perioada 1990-2004 este aceea ca ale s-au desfasurat simultan cu cele parlamentare, datorită mandatului de patru ani atat pentru presedinte cat si pentru parlament. Simultaneitatea alegerilor prezidentiale cu cele parlamentare a avut importante consecinte politice: dependenta partidelor de imaginea si performantele electorale ale liderilor lor, acestia actionand, adesea, ca locomotive electorale; 9ffectuat foarte mare pus pe calitătile si imaginea candidatului la presedintie in dauna dezbaterii pe programe; personalizarea excesivă a vietii politice si transformarea partidelor după personalitatea liderului lor.
Primele alegeri libere: 20 mai 1990
Campania electorala din anul 1990 a avut durata de 60 de zile, fiind deschisa oficial in 19 martie. În cursa prezidentială s-au inscris trei candidati: Ion Iliescu din partea Frontului Salvarii Nationale (FSN), presedintele Partidului National Liberal, Radu Campeanu si reprezentantul Partidului National Tărănesc-Crestin si Democrat, Ion Ratiu. Rezultatul votului din 20 mai 1990 a fost urmdtorul: Ion Iliescu — 85,3%, Radu Campeanu — 10,6% si Ion Ratiu — 4,1%. Cum se explică aceste rezultate, prin prisma contextului politic si a mesajelor emise in campanie?
Prima experienta electorală de tip democratic a fost puternic marcată de mentalitatea post- totalitara si de modul in care a rezultat distributia de putere din revolutie. Electoratul nu avea o perceptie precisă nici asupra raporturilor dintre putere si opozitie, nici asupra formei pe care ar trebui să o aibă sistemul democratic. Democratic in aceasta prima fază insemna un nivel elementar, cel al alegerilor libere si corecte. Pentru ca in Romania comunistă nu a existat o forma de opozitie semnificantă, chiar si sub forma unor curente alternative in interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu si cu specificităti fată de celelalte state post-comuniste.
În perceptie publică Ion Iliescu era cel care se identifica cu revolutie, un lider politic care a fost in fruntea miscării revolutionare, dovedind capacitate de conducere si spirit de orientare politica. De cealalta parte, liderii opozitiei au fost candidati fără sanse reale din mai multe motive: 1) partidele care ii sustineau, PNL si PNT-CD, nu aveau capacitatea organizatorica si de mobilizare pe care o avea FSN, formatiune care a mostenit o bună parte din infrastructura vechiului regim (avea cele mai numeroase sedii si salariati, cea mai largă retea de filiale in teritoriu, sprijinul mass-media; 2) opozitie a mers pe o singura tema majoră, asigurarea democratiei si indepărtarea rapidă a comunistilor din viata politică. Principala acuzatie la adresa lui Ion Iliescu era că a fost comunist, prim-secretar, iar acest lucru reprezenta, pentru majoritatea romanilor, un atu, o dovadă a competentei; 3) atat Ion Ratiu cat si Radu Campeanu nu aveau capacitătile oratorice si persuasive ale lui Ion Iliescu, iar candidații opoziției nu au demonstrat electoratului că ar avea o foarte buna cunoastere a realitatilor romanesti (erau acuzati de membri ai FSN ca „nu au mancat salam cu soia”, adică nu au impărtasit in comun experienta traumatică a comunismului, precum si ca ar intentiona sa aduca „mosierii” in tară, cărora sa le restituie proprietătile; Ion Ratiu purta papion, un element vestimentar de distinctie, putin concordant cu aspiratiile egalitariste ale majoritatii romanilor); 4) dacă in presa scrisa există un pluralism, in domeniul audio-vizual FSN avea controlul, pe care i-a folosit atat pentru denigrarea liderilor opozitiei cat si pentru promovarea prioritara a mesajelor pro-FSN; 5) tipurile de legitimitate erau diferite: in timp ce Ion Iliescu aparea ca un om al faptelor, un lider al revolutiei, Ion Ratiu si Radu Campeanu aveau o legitimitate de tip ,istoric” reprezentad partide importante in perioada interbelica; 6) modelul de societate promovat de FSN si Ion Iliescu era unul bazat pe consens, stabilitate, liniste, chiar dacă acest lucru insemna imobilism si un ritm lent de transformare democratică. De cealaltă parte, mesajul violent in forma impotriva comunistilor si cerintele de indepartare a acestora din viata publică (in Proclamatia de la Timisoara din 11 martie 1990, la punctul 8 se cerea excluderea activistilor de partid din viata publică pentru mai bine de un decenlu) au lasat impresia electoratului ca ar putea izbucni noi conflicte politice. Or, electoratul, epuizat dupa revolutia violenta din decembrie, dorea liniste; 7) timpul scurs de la revolutie pană la alegeri, aproximativ 5 luni, nu a generat o masa substantială de nemultumiti fată de putere, astfel incat nu a apărut un electorat masiv care sa o penalizeze. Dimpotriva, anul 1990 a adus săptămana de lucru de 5 zile, cresterea reală a salariilor si aparitia produselor occidentale pe pieta.
In urma alegerilor din 20 mai 1990 a rezultat o puternica majoritate parlamentara a FSN (66,4%) si un presedinte cu o legitimitate politica dobandita prin vot universal. Opozitia a contestat rezultatele votului, acuzand FSN de fraudarea acestora, rapoartele observatorilor internationali au indicat faptul ca acestea au fost „libere si corecte”, chiar daca au existat numeroase nereguli si carente organizatorice semnificative (calitatea tusului si a hartiei buletinelor de vot). Alegerile din 20 mai 1990 au avut o rata de participare foarte ridicată, de 86%, procentul evidentiind atat sperantele pe care romanii si le puneau in politica, precum si un comportament electoral remanent de tip comunist, care se baza pe o prezenta obligatorie la vot.
B. 27 septembrie 1992 — alegeri in baza Constitutiei
Noile alegeri prezidentiale au avut loc intr-un context politic si constitutional radical schimbat fată de 1990. Din punct de vedere legal, alegerile din 27 septembrie 1992 s-au desfăsurat dupa adoptarea unei noi Constitutii, care reglementa durata si competentele prezidentiale, raporturile sefului statului cu celelalte institutii. Legislatia electorala stabilea conditii mai severe pentru inscrierea in cursa electorala, fiind necesare 100.000 de semnaturi (cf. Art.3, al.2). Au indeplinit conditiile necesare participării in Campania prezidentiale 6 candidati: Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvarii Nationale — FDSN), Emil Constantinescu (Conventia Democrată din Romania — CDR), Caius Traian Dragomir (Frontul Salvarii Nationale — FSN), Gheorghe Funar (Partidul Unitatii Nationale Romane — PUNR), Ion Manzatu (Partidul Republican), Mircea Druc (Independent).
Dar cele mai importante schimbări au fort cele din cadrul vietii politice: ruptura FSN in martie 1992 si aparitia unei coalitii a partidelor de opozitie, Conventia Democratică, cu un nou candidat, Emil Constantinescu.
După alegerile din 20 mai 1990 a urmat sfarsitul demonstratiei din Piata Universitătii si interventia brutală, ilegala si ilegitimă a minerilor in 14-15 iunie. Acest eveniment a determinat polarizarea societătii romanesti si aparitia unor relatii foarte tensionate intre putere si opozitie. După diminuarea ecourilor negative, interne si internationale ale mineriadei din iunie au urmat tensiunile tot mai vizibile din interiorul FSN, care au avut un prim varf de sarcina in septembrie 1991, cand Guvernul Roman a căzut in urma unei noi interventii violente si ilegale a minerilor condusi de Miron Cozma. După acest eveniment,,războiul rozelor” din interiorul FSN a devenit mai vizibil, culminand cu ruptura din martie 1992. In urma acesteia au rezultat două partide: FSN, condus de Petre Roman si FDSN, condus in mod formal de Oliviu Gherman si Adrian Năstase, dar care era un partid construit pentru sprijinirea lui Ion Iliescu, bazat pe popularitatea acestuia.
De cealalta parte a spectrului politic s-au realizat eforturi pentru coagularea unei opozitii democratice, bazate pe partidele istorice si asociatiile civice care le sprijineau, la care s-a adaugat formatiunea etnicilor maghiari, UDMR. La 27 iunie 1992 un colegiu compus din 67 de electori (cate cinci din formatiunile membre ale Comitetului Executiv si cate doi din celelalte) alege dupe 4 tururi de scrutin pe Emil Constantinescu drept candidat unic al CDR pentru alegerile prezidentiale (ceilalti candidati au fost, in ordinea descrescatoare a voturilor, Ion Ratiu, Nicolae Manolescu, Sergiu Cunescu si Nicu Stancescu).
Al treilea bloc politic este cel nationalist- paseist, din care se remarca PUNR si presedintele său, Gheorghe Funar, cu o sustinere electorala regională, in Transilvania. Prin structura votantilor, PUNR era insă diferită atat de PRM cat si de Partidul Socialist al Muncii: in timp ce Vadim Tudor si Ilie Verdet atrageau voturi din exteriorul arcului carpatic, din Oltenia in principal, oameni cu venituri mici, marginalizati social, Gheorghe Funar avea un electorat preponderent educat, cu o conceptie liberală fată de rolul statului in economie dar care se impotrivea radicalilor maghiari.
După schimbarea Guvernului Roman s-a format Cabinetul Stolojan, cu largă sustinere parlamentara dar cu un mandat limitat la gestionarea treburilor curente si pregatirea alegerilor. Acesta trebuia sa organizeze alegerile in primăvara lui 1992, insă spargerea FSN a determinat, la presiunea ambelor formatiuni rezultate in urma sciziumi, programarea scrutinului pentru 27 septembrie, chiar daca opozitia a incercat să provoace alegeri in cel mai scurt timp posibil.
Fată de alegerile din mai 1990 imaginea publică a lui Ion Iliescu a suferit serioase lovituri: acuzatiile de a fi unul din autorii morale al mineriadei din 13-15 iunie si a indepartarii guvernului reformist condus de Petre Roman. De acum nu mai trebuia să facă
fată doar atacurilor, devenite traditionale, ale partidelor din Conventia Democratiă dar si a organizatiilor civice care le sprijineau, ci si unui important lider cu legitimitate revolutionara, Petre Roman. Ion Iliescu si-a anuntat participarea la competitia
electorala in 5 iunie 1992 in localitatea Jibou, jud. Salaj, cu prilejul unei adunari publice24. Programul electoral, intitulat ,Cred in schimbarea in bine a Romaniei propunea, în esentă, continuarea democratizarii si a reformei economice, realizate insa cu „moderatie si echilibru”, depasind „criza rupturilor, a rafuielilor si a abordarilor patimase”. Acest program electoral era concordant cu imaginea lui Ion Iliescu in randul electoratului său: un om echilibrat, care doreste o reforma graduală, oferind liniste, convergent cu sloganul folosit in campanie ,Un presedinte pentru linistea dumneavoastra!”. Acest manifest electoral avea o adresabilitate maxima pentru electoratul din mediul rural, cu atitudini mai degraba negative fată de statul minimal si economia de piata, erau cetăteni cu un capital cultural si relational redus, care doreau o tranzitie fară mari socuri sociale si culturale.
Candidatul Conventiei Democratice a devenit Emil Constantinescu, rectorul Universitatii Bucuresti, care provenea din afara partidelor membre ale coalitiei, fiind propus public pentru candidatură de Ana Blandiana la 25 mai 1992 in Cluj Oferta electorala a fost cuprinsa in ,Platforma-program a Conventiei Democratice din Romania pentru scoaterea tarii din criza prin Lege, Adevăr, Reconciliere si Reforme”. Obiectivul central al programului CDR era ,desprinderea totală a tarii de comunism”, propunand o viziune profund moralizatoare asupra politicii si societătii, cu o reforma radicală economică, sub forma unei terapii de sot. 0 tema esentială a campaniei CDR era combaterea coruptiei si acuzatiile aduse puternic pe această tema.
În dezbaterile directe dintre candidatii principali au fost lansate mai multe teme electorale: 1) Ion Iliescu impotriva lui Emil Constantinescu: Conventia este extremistă iar candidatul sau la presedintie are optiuni promonarhice, pe care si le neagă din ratiuni electorale; CDR inseamnă venirea unor ,mosnegi sclerozati in Parlament si guvern”; program politic nerealist; sugerează (la mitingul de la Cluj din 6 octombrie 1992) ca au avut loc „negocieri” cu privire la problema Transilvaniei, etc. 2) Emil Constantinescu impotriva lui Ion Iliescu: fost activist de varf al PCR; revolutia, mineriadele si evenimentele de la Tg. Mures nu au fost lămurite; blocarea reformei economice; caracterul criptocomunist al FDSN; tratatul cu URSS din aprilie 1991; cresterea somajului, etc.
Rezultatele votului au fost primite cu uimire de partidele de opozitie, chiar dacă Emil Constantinescu si-a recunoscut, cu corectitudine, infringerea după al doilea tur de scrutin. Prezenta la vot a fost mai scăzută decat la alegerile din 1990, 76,01% in primul tur si 75,9% in turul al II-lea. Îngrijorător pentru acuratetea desfasurarii alegerilor au fost numărul mare de voturi anulate precum si cel al voturilor pe listele speciale, peste un milion.
Esecul Conventiei, căci este vorba de un esec, pierderea a aproape 20 de procente intre alegerile locale si cele generale, poate fi explicat prin mai multi factori: 1) Ion Iliescu si FDSN au reusit să-si mobilizeze electoratul Tacut”. Tema stabilită a avut o relevanta ridicată in 15ffectuate crizei iugoslave si a inrăutătirii situatiei materiale a multor cetăteni ca urmare a reformelor radicale luate de Guvernul Roman; 2) ambiguitatea CDR in privinta chestiunii monarhice. Utilizarea unui discurs violent 15ffectuate15st nu au reusit sa mobilizeze electoratul in masura asteptarii, pentru ca aceste probleme nu se aflau pe agenda reală a cetătenilor; 3) imaginea de unitate a CDR a fost puternic afectată de iesirea liberalilor din Conventia si participarea pe liste proprii; 4) inabilitati de strategie electorala, Emil Constantinescu intrand in conflict cu Gheorghe Funar, in loc să se focalizeze doar asupra lui Ion Iliescu; 5) atitudinea intransigentă a Conventiei impotriva FSN a impiedicat coagularea tuturor fortelor opozitiei pentru sustinerea in turul al II-lea a unui singur candidat;6) divizarea FSN a devenit utila campaniei lui Ion Iliescu, deoarece acesta se putea delimite de cei care eru vazuti in acel moment ca fiind prea radicali si suspectati de coruptie.
Cu aceasta legitimitate politică dobandită prin scrutin popular Ion Iliescu a functionat ca un garant al stabilitatii politice in perioada 1992-1996, pregatindu-se insa pentru cucerirea unui al doilea mandat constitutional.
C.. Noiembrie 1996 —alternanta democratiăi la putere
După 1992 ideea de alternanta in cadrul vietii politice din Romania a dobandit tot mai multa consistentă. Emil Constantinescu si Conventia Democratică au pierdut alegerile din 1992, dar s-au impus ca actori semnificativi ai spectrului politic, revendicand cu tot mai multe sanse obtinerea puterii.
Pluralismul mediatic a facut un pas important fată de anul 1992, in anul 1995 fiind lansat postul ProTV, care a actionat ca un agent important al schimbarii.
Formatiunea politica de guvernamant, PDSR a fost privit tot mai mult ca un ,partid al coruptilor” iar aceasta etichetă nu putea sa nu-1 afecteze si pe Ion Iliescu, care, in ciuda numeroaselor sale apeluri impotriva fenomenului coruptiei, nu a reusit să prezinte nici un caz semnificativ al eficientei luptei impotriva acestui flagel. De asemenea, in pofida insistentelor unor consilieri politici ai lui Ion Iliescu (Iosif Boda, Paul Dobrescu), presedintele se încăpățana sa-l mentină la putere pe premierul Nicolae Vacaroiu, devenit unul din simbolurile stagnarii.
De cealalta parte a spectrului politic, Conventia Democratica a părut a fi tot mai pregătită pentru a prelua puterea, iar mesajele sale politice erau tot mai radicale si mai larg impărtăsite de căre electoratul urban si cel tanăr, dornic să se producă o schimbare radicală a politicii in Romania. Moartea lui Corneliu Coposu in 1995, presedintele PNTCD, a fost transformata de mass-media, politicienii CDR si ceea ce se autodenumea „societate civilă” intr-un simbol al renasterii nationale, ideea politica a unei societăți democratice fiind construita intr-o dimensiune mitologica. In aceasta viziune Emil Constantinescu urma sa ducă la indeplinire proiectele politice ale ,Seniorului”, dupa cum era denumit fostul presedinte al PNTCD.
PDSR a intrat in anul electoral 1996 izolat pe scena politica, ca urmare a ruperii relatiilor cu partenerii din ,patrulaterul rosu”, PRM, PSM, PUNR. De cealaltă parte, UDMR, PSDR, apoi PAC si PL’93 ies din Conventie, dar in aceasta intra PNL. Partidul Democrat a realizat o alianta politico-electorala cu PSDR, formand Uniunea Social Democrată (USD).
Alegerile locale din 1996 au transmis un semnal important in legătură cu directia votului, candidatii opozitiei reusind sa castige toate marile orase, iar bătălia cea mai spectaculoasa a fost la Bucuresti, unde celebrul tenisman Ilie Nastase, proaspat inregimentat politic in PDSR, nu a reusit sa-1 invinga pe mult mai putin carismaticul Victor Ciorbea din partea CDR.
Presedintele Ion Iliescu a adoptat in prima parte a anului 1996 tactica tergiversării, cerand un control asupra listelor parlamentare ale PDSR, dar pe acestea s-au regasit numerosi politiciem asupra cărora planau acuzatiile de coruptie. Ion Iliescu a acceptat să fie candidatul partidului de guvernamant la alegerile prezidentiale, dar a avut un staff de campanie separat de cel al partidului.
Pentru a cuceri puterea, opozitia s-a focalizat asupra catorva tame: Ion Iliescu nu ar avea dreptul constitutional de a mai candida pentru un alt mandat; oricine va invinge, important este sa nu mai fie Ion Iliescu; coruptia sistemica ,protejată si patronata” de Ion Iliescu; stagnarea, indepartarea de Occident/lipsa sanselor de integrare in institutiile euro-atlantice etc.
Oferta politica a lui Emil Constantinescu a fost cuprinsa in ,Contractul cu Romania” si focalizată in documentele programatice „Proclamatia de la Ruginoasa” si „Apelul Reconcilierii Nationale de la Alba Iulia”, care semnala urgenta unui nou climat moral si social in societatea rominească . Emil Constantinescu a fost untul din vectorii de mesaj care au utilizat un discurs politic plin de promisiuni, cuprinse in documentele amintite mai sus, 17ffectuate prin moralitate (om curajos, farm, cinstit, bun crestin) si competent. Mesajul cheie al lui Emil Constantinescu a fost cel al ,schimbarii”, definite in termem 17ffectuat pozitivi.
Al treilea candidat important in alegerile din 1996 a fost Petre Roman, reprezentantul USD. Acesta se afla in competitie atat cu Ion Iliescu cat si cu Emil Constantinescu si, desi o tactică simplă de campanie i-ar fi indicat ca trebuie sa-1 atace pe candidatul CDR, pentru a intra in turul al II-lea, alaturi de Ion Iliescu, tinta sa predilecta a fost presedintele in functie la acel moment. Ideea subiacenta a campaniei electorale a lui Petre Roman a fost „oricine altcineva, 17ffect Ion Iliescu”. In plan ideatic, Petre Roman a căutat să se 17ffectuate prin ideea unui nou tip de presedinte, interesat de problemele fiecarui cetătean. Petre Ronan s-a definit drept politicianul care poate 17ffectu tot ceea ce Ion Iliescu consideră a fi imposibil de realizat. Familia politică social-democrată a constituit o resursă electorala majoră: „Cu USD, siguranta unei vieti normale; cu USD, viitorul este aproape; USD dorea să obtină ceea ce pentru fiecare; cu USD ziua de maine este mai sigura. USD: mai intai
Soarta competitiei electorate a fost decisa insa de faptul ca PDSR a fost invins de CDR. Petre Roman si-a oferit sustinerea pentru turul al II-lea lui Emil Constantinescu, CDR si USD urmand sa participe impreuna la guvernare. Nici chiar fostii aliati ai PDSR nu mai erau solidari cu candidatul acestuia: Gheorghe Funar si-a indemnat sustinatorii sa-1 voteze pe Emil Constantinescu, iar Vadim Tudor a lasat alegatorilor sai optiunea de a vote dupa cum vor. Chiar si un om politic din stanga traditionala, socialistul Tudor Mohora, le-a cerut simpatizantilor sai să-l voteze pe candidatul CDR. Astfel, rezultatul votului din 17 noiembrie 1996 a devenit previzibil, candidatul opozitiei adunand cu peste un milion de voturi mai mut decat Ion Iliescu, realizand astfel prima alternanta prin vot la putere in Romania s-au, dupa cum se spunea in acele zile, o a doua ,revolutie democratica”.
D. 2000 — pericolul extremismului vadimist
Euforia castigarii alegerilor de catre Emil Constantinescu si de coalitiile care 1-au adus la putere (CDR si USD) a fost repede spulberata de impactul cu realitatea economică si politica internă si internatională. Erodarea credibilitatii lui Emil Constantinescu pe fondul certurilor din coalitia de guvernamant a fost insotitd de o refacere a credibilitatii lui Ion Iliescu si a PDSR, consecutiv cu o fragmentare a optiunilor politice, ca urmare a dispersarii fortelor politice.
Anuntul retragerii din competitia prezidentiale a lui Emil Constantinescu, in 17 iulie 2000 pe motiv ca a fost invins de fortele fostei Securitati a bulversat scena politică. Coalitia care a castigat.S-au inscris in competitia electorala 11 candidati, toate partidele sperand ca vor fi ajutate de candidatură la presedintie a reprezentantilor lor. Mize bataliei pentru primul tur al alegerilor prezidentiale, din 26 noiembrie 2000, era ocuparea celui de al doilea loc din finale cu Ion Iliescu, deoarece presedintele PDSR era creditat de sondajele de opine cu sanse mari de a castiga competitia electorală.
Structura votului pentru Vadim Tudor explică dramatismul situatiei politice din anal 2000. Liderul PRM a obtinut voturi foarte multe din partea electoratului tanar, din zonele cele mai bogate ale tarii, Transilvania si Bucuresti. Potrivit cercetarilor sociologice 19ffectuate la iesirea de la vot, 29% din votantii lui Emil Constantinescu din 1996 1-au votat pe Vadim Tudor.
Rezultatele primului tur al alegerilor prezidentiale au produs un adevarat soc in viata politica romaneasca si au trezit reactia ingrijorata o comunitătii internationale. Mobilizarea societatii impotriva pericolului extremist, anal de conjuncture chiar din partea vechilor adversari al lui Ion Iliescu, a decis soarta celui de al doilea tur de scrutin, din postura de „salvator al democratiei”, , care trebuia să realizeze schimbari importante in conduita politica fata de precedentele mandate. Iar acest mesaj politic din partea electoratului a influentat activitatea prezidentiale in perioada 2000-2004 in rol de al treilea mandat prezidential al lui Ion Iliescu.
E). 2004 — alegeri cu final neasteptat, victoria lui Traian Băsescu
Alegerile din 28 noiembrie-12 decembrie 2004 au fost primele scrutine electorate la care Ion Iliescu nu mai putea candida pentru cea mai inalta functie in stat.
Campania electorala prezidentiale a avut un format de 12 candidati, care au trebuit sa strangă, fiecare, cel putin 200.000 de semnaturi pentru a se putea inscrie in competitie. Cresterea numarului de semnaturi necesare nu a avut un impact relevant, opt nu au reusit nici macar sa atinga un procentaj egal cu numarul de semnaturi.
Rezultatele finale ale scrutinului din 28 noiembrie 2004 au fost: Adrian Nastase — 40,94%, Traian Basescu — 33,92%, Cornelia Vadim Tudor — 12,57%. Turul al doilea al alegerilor prezidentiale s-a desfasurat sub imperiul contestarii rezultatelor de catre Alianta D.A. si cererea de organizare a unor noi alegeri. In urma scrutinului din 12 decembrie, cu o prezenta la vot de 55,21% din totalul alegitorilor, s-au obtinut următoarele rezultate: Traian Basescu — 51,23% si Adrian Nastase — 48,77% .
Parlamentul
Parlamentarismul romanesc a renăscut într-un context istoric favorabil afirmării valorilor și instituțiilor democratice.Șansa constituirii unui 20ffici politic 20fficient și reprezentativ nu a fost decat partial valorificata, prin faptul ca parlamentul romanesc este de tip repetitiv, prin bicameralismul sau simetric, pană la modificarea Constitutiei din 2003. Reprezentativitatea formală a Parlamentului a fost dusa la limitele sale maximale, numarul de parlamentari fiind superior mediei europene, raportate la numarul de cetăteni reprezentati.
Acestor conditii structurale initiate l-i s-au adaugat, rand pe rand, metehnele clasei politice, rezultatul pentru democratie fiind acela ca Parlamentul este considerat, in mare parte, nereprezentativ. Există o fracture socială intre guvernanti si guvernati, care se manifestă prin absenteism, dezinteres pentru problemele publice, care pun in discutie eficienta guvernarii democratice.
Institutia parlamentari a avut un rol pozitiv in instituirea si consolidarea democratiei, jucand rolul unui mecanism de control al conflictelor, specifice unor societăti in tranzitie. Crizele au fost rezolvate, o parte din ele, prin intermerdiul negocierilor parlamentare, nu prin violenta strazii. Parlamentul a jucat rolul unei institutii de socializare politică pentru elitele politice emergente, fiind locul in care s-au consacrat cariere politice. De asemenea, Institutia parlamentari a indeplinit functia de legitimare a elitelor politice si partidelor, mai ales in prima fază a tranzitiei, cand exista un vid de legitimitate.
Analiza activitAtii parlamentare indica o preeminenta a puterii executive ca agent al initierii legilor. Situatia din Romania nu este insft o exceptie, putand fi incadrata in procesul istoric al declinultil puterii parlamentare. Acest proses este o extensie logics a democratizarii pariamentarismultii68. Puterea parlamentelor este diminuată de specializarea procesului politic, in paralel cu cea a societății. Totusi, Parlamentul in ciuda erodarii puterii sale, ramane in inima procesului politic din multe democratii.
Guvernul, justitia, presedentia si partidele politice sunt principalele institutii a caror perceptie influenteaza evaluarea socială a Romaniei. Un nivel sporit al încrederii in aceste institutii atrage după sine o perceptie pozitiva asupra gradului de consolidare a democratiei. Scaderea increderii in institutille centrale ale sistemului politic (parlament, presedintia, guvern) determină proiectarea sperantelor electoratului spre institutii traditionale de autoritate in spatiul public, biserica si armata A doua forma de manifestare a frustririlor sociale fată de ealitatea democratiei este orientarea spre liderii cu mesaje de tip autoritar-populist. Mesajul populist in Romania are functia de a compensa in plan psihologic, pentru o parte a cetătenilor, slabiciunile sistemului democratic, promitand inlocuirea dezbaterilor cu decizia autoritarității, a institutiilor si mecanismelor deliberative cu cele executive, a relativismului democratic cu omnisciența dictatoriala.
Situatia din Romania nu constitute o exceptie, iar modelul credibilitatii in institutiile politice poste fi regasit in restul statelor post-comuniste si, in anumite forme, in Occident. In urma cercetărilor sociologice sistematice din Europa occidentală din anii 70 s-a descoperit existenta unei neincrederi accentuate in institutiile politice, in primul rand in parlament, precum si fluctuatia sa pe parcursul unui ciclu electoral. Ulterior, cercetarile sociologice extinse de tipul eurobarometrelor nu au facut decat sa argumenteze si să nuanteze concluziile studiilor din anii ‚70. Potrivit lui Mattei Dogan”, descoperirea cea mai semnificativa este că absenta increderii nu este mai frecventa in straturile sociale inferioare. Dimpotriva, spiritul critic privind instificientele si scaderile institutiilor se dezvolta in straturile cu un bun nivel de educație. Explicatia acestei situatii tine de mecanismele psihologiei sociale, elitele intelectuale si profesionale dezvoltand o atitudine critică fată de clasele politice, considerindu-se superioare acesteia in plan moral si profesional.
Reactia de aparare a sistemului democratic fată de scaderea increderii in institutiile politice a fost aparitia unei teme publice importante: reformarea sistemului parlamentar. S-au făcut numeroase cercetari sociologice care să determine atitudinea opiniei publice fată de diverse variante de reorganizare a sistemului politic. Folosim concluziile Barometrului de opine publice din noiembrie 2001 pentru a sintetiza evaluarile opiniei publice fată de aceasta problemă: numarul parlamentarilor este considerat prea mare de aproape 70% din repondenti si doar 38% sunt pentru mentinerea sistemului bicameral; peste 54% din subiectii anchetei se pronunta pentru un scrutin de tip uninominal in raport cu doar 20% care au preferat sistemul pe liste.
Abilitatea politicienilor din Romania a făcut să apară un populism al votului uninominal, considerat a fi solutia salvatoare pentru toate racilele clasei politice. In fapt, sistemul electoral majoritarist, bazat pe votul uninominal, nu este decat un mecanism dintr-un ansamblu mai amplu de institutie ale sistemului politic care trebuie modificate pentru a imbunătăti performantele si reprezentativitatea democratiei. Pericolul votului uninominal intr-o societate polarizată, care secretă frustrări adanci, sensibilă la mesajele populiste, este „manelizarea politicii”, in sensul in care personaje publice avand o notorietate ridicata datorită expunerii publice sau mediatice incep să aibă ambitii de reprezentare politice. Dacă este vorba de schimbarea sistemului electoral, atunci solutia ar fi echilibrarea cerintelor de stabilitate cu cele de reprezentativitate. Or, acest lucru nu il poate oferi decat un sistem electoral mixt, care să combine reprezentarea cat mai fidelă a optiunilor politice existente la un moment dat in societate, cu necesitatea constituirii unor majoritati democratice stabile.
Problema esentiala este dacă erodarea increderii in institutie, in special in ceea ce priveste parlamentul ca institutie centrală, pune in pericol legitimitatea sistemelor politice de tip democratic. Întrebarea este cu atat mai semnificativă prin prisma succeselor miscărilor extremiste, xenofobe din Europa.Documentatia existentă la ora actuala nu permite pronuntarea unei concluzii transante in legătură cu iminentul pericolelor pentru democratic, amenintări venite din partea unor lideri carismatici cu mesaj radical si orientare etnocentrică
Întrebarea cheie este cat de mult poate scadea nivelul increderii fară a submina bazele democratiei? Experienta occidentală din anii ‚90, dar si cea romaneasca, au aratat ca problemele coruptiei, a lipsei de transparenta in luarea deciziilor, a sărăciei au afectat puternic increderea in institutiile politice centrale. Lar Parlamentul este cel mai vulnerabil deoarece este o institutie vizibila, dar considerată a fi ineficientă.
Guvernul
Guvernele romanești au parcurs la fel ca și cele din estul Europei post-comuniste, un proces gradual de transformare, adesea anevoios, de la instituții cu rol strict tehnic- administrativ, aflate sub controlul riguros al birocrației de partid, la cabinete care exercită puterea executivă, aflată in raport de control si echilibru cu puterea democratică reprezentata de Parlament.
Un al doilea proces important pe care au trebuit să-1 parcurga guvernele statelor in tranzitie este acela al transformării dintr-o inalta birocratie cu rol tehnic in servicii publice, adica aflate in serviciul si sub controlul cetătenilor. Transparentizarea activitatii guvernelor Romaniei este un proces relativ recent, aflat incă in plina desfasurare. Aceasta se referă la procedurile numirii si revocarile, la model de actiune cotidian, la sursele si dimensiunea averilor ministrilor la inceputul si sfarsitul mandatului, la combaterea conflictului de interese. Drumul de la obscuritate la transparentă a fost destul de greu de parcurs, presiunile cele mai importante venind dinspre exteriorul sistemului politic national: Uniunea Europeană si societatea civilă.
Cea mai importantă problemă a guvernărilor post-comuniste este lipsa de transparentă in gestionarea si controlul resurselor. Desigur, cheltuielile bugetare sunt publice si sunt aflate sub control parlamentar prin Legea bugetului. Problema nu este numai tehnică, ci tine de filosofia constructiei statului in tranzitie. Or, administratia s-a focalizat asupra obiectivului colectarii resurselor și mentinerii controlului asupra populatiei, adică a stabilitătii si linistii sociale. Resursele publice au fost folosite, adesea, in scopul perpetuării si imbogatirii elitelor ajunse la putere, criteriile de alocare a avutiei nationale fiind obscure.Guvernele Romaniei au fost dominate de fluiditate organizationala, cele mai supuse schlinbarilor fiind ministerele de coordonare economică si privatizare. Au existat ministere ale Privatizării, Reformei, Economiei, Dezvoltarii si Prognozei, infiintate, desfiintate si reinfiintate inainte ca angajatii lor sa se lamureasca prea bine care le sunt atributiile. De asemenea, in anumite domenii există suprapuneri de atribuții care fac raspunderea neclara si duc la o păguboasă concurentă intre institutii pentru,,stăpanirea” unui domeniu. Deoarece memoria institutionala a respectivelor institutii a fost destul de fragilă, crearea fluxurilor de informatii si coordonare intre institutii a fost dificil de realizat.
0 caracteristică importantă a guvernelor Romaniei in perioada 1990-2004 este dorinta acestora de a domina majoritătile parlamentare. Instrumentul cel mai important au fost ordonantele de urgentă, tendinta accentuandu-se intre 1997 si 2003, pană la reglementarea mai precisă in Constitutia revizuită a modului de utilizare a acestora. In relatiile cu Presedintia, gradul de independenta a cunoscut schimbari destul de importante, de la cabinetul prezidentializat condus Nicolas Vacăroiu, la premierii Petre Roman, Radu Vasile si Adrian Nastase care au dorit sa-si afirme independenta.
Demnitatea ministerială este preponderant masculină, Romania neavand un prim-ministru femeie. Cabinetele tranzitiei sunt „mature”, media de varstă la intrare in cele opt guverne fiind de 50 de ani. Cel mai tanăr a fost Guvernul Isărescu (48,31 ani), iar cel mai in varstă guvernul provizoriu (56 am).
Cel mai important partid guvernamental a lost FSN, care a guvernat Romania direct in perioada 1990-1992 sau prin partidele rezultate in urma sciziumi: PDSR, 1992-1996; PD, 1996-2000; PSD, 2000-2004. Un alt partid important prezent in mod direct la guvernare a fost PNL, cu ministri atat in cabinetul Stolojan cat si in guvernarea Conventiei Democratise. Restul partidelor parlamentare au fost prezente la guvernare doar intr-un singur ciclu electoral.
Prezenta UDMR la guvernare a dat sistemului politic o mai mare stabilitate, in masura in care un clivaj existent in societatea romanească putea deveni sursă de conflict. Formatiunea politică reprezentativă a etnicilor maghiari s-a manifestat la guvernare (1996-2000) intr-un mod aproape identic cu partidele doctrinare din interiorul coalitiei de guvernamant, in sensul exercitării de două ori a potentialului de santaj. Nuanta apare din faptul ca UDMR s-a manifestat ca un actor gradualist- moderat intr-un dublu sens: atat in interiorul coalitiei de guvernamant, cat si in raport cu radical-conservatori maghiari. Această moderatie a taberei pro- guvernamentaliste din UDMR poate fi explicată prin teama de a nu fi transformata in „tap ispăsitor” de restul partidelor. Consecinta politica a prezentei la guvernare a UDMR a fost cresterea nemultumirii maghiarilor fată de conducerea Uniunii, deoarece s-a vazut că participarea la exercitarea puterii centrale nu a determinat cresterea calitatii vieti” pentru intreaga comunitate. Prezenta indirecta la guvernare dupa anul 2000 prin sustinerea guvernului minoritar al PSD a meritat predictibilitatea actiunilor Uniunii, aceasta dorind sa fie cat mai aproape de exercitarea puterii. In conditiile manifestarii tendintelor de con- centrare a sistemului partidist, importanta UDMR a crescut, devenind un actor cheie in constituirea unor majoritati guvernamentale.
Sistemul partidist
Constituirea sistemului pluripartidist a fost un eveniment important al primei etape din drumul societatii romanesti spre democratic. Si sistemul partidist din Romania a fost lovit de „bolile copilariei" care afecteaza democratiile emergente. Dintre simptoamele acestei boli, intalnite in majoritatea statelor post-comuniste, trei s-au manifestat cu acuitate. In primul rand, sistemul partidist a cunoscut in perioada 1990-'91 o mare expansiune in sens numeric, ajungandu-se la inregistrarea a peste 150 de partide politice, cu denumiri dintre cele mai diverse si exotice. Era normal sa se intample acest lucru după cinci decenii de dictatura in care libertatea de asociere politică a fost suspendata. Fenomenul s-a manifestat si in alte state, de exemplu Polonia avea inregistrate peste 200 de formatiuni politice. In baza Legii partidelor politice nr. 27 din 1996 a avut loc o „a doua nastere" a sistemului pluripartidist, numarul partidelor inscrise in mod legal fiind redus la 50, ca urmare a conditiilor pe care trebuiau să le indeplineasca. Acest aspect cantitativ nu este pană la urma important decat in măsura in care el ne furnizeaza indicii importante despre geneza sistemului partidist. Mai multe constatari cu titlu rezumativ cred ca sunt importante: 1) sistemul partidist romanesc s-a dezvoltat avand la baza doua radacini, pe de-o parte FSN, din care s-au născut partidele de stanga, iar pe de alta partidismul interbelic, din care au apărut,,partidele istorice"; 2) factorul personal, ambitiile si orgoliile unor persoane, au determinat multiplicarea sistemului partidist pană la dimensiunile evocate anterior. Expansiunea pluripartidismului s-a datorat si sciziunilor frecvente; 3) dupa 1996 sistemul partidist a urmat o tendinta de concentrare, fuziunile prin absorbtie fiind foarte numeroase in spatiul extraparlamentar, partidele incercand sa-si unească fortele pentru a putea intra in parlament. Electoratul a devenit insa tot mai selectiv, astfel incat solutia partidelor extraparlamentare a fost să accepte disolutia in partidele cu reprezentare in parlament.
A doua ,boală a copilariei" pluripartidismului romanesc este lipsa relevantei orientărilor doctrinar-ideologice. Procesul de cristalizare a sistemului partidist in jurul unor doctrine clasice a fost dinamizat de factori exogeni partidelor politice: presiunea societatii civile, a mass-media in special, si nevoia de afiliere la familiile politice europene. Treptat, s-au cristalizat familiile politice care aveau corespondentă in Occident: social democratie, liberalism, nationalism, crestin democratie, ecologism. Partidele nu sunt insa doar ele responsabile pentru eclectismul lor ideologic. Societatea nu a fost suficient de exigentă, pentru a determina prin votul cetatenilor limpezirea optiunilor.
0 altă caracteristică a vietii politice in tranzitia, pe care analistii au considerat-o ca boala a copilăriei democratiei, dar care ulterior s-a dovedit a fi una dintre trasăturile marcante ale sistemului politic in democratiile consolidate, a fost rolul de locomotive al liderului politic al partidului. Partidele s-au structurat in jurul unui lider puternic, cu mare personalitate si carisma. Dependenta partidelor de liderii lor, candidatii la Presedintia Romaniei, a determinat un dezinteres fată de dezbaterile cu caracter doctrinar, ceea ce a contat, in final, fiind capacitatea de a aduce voturi de care respectivii lideri si mobilizarea organizatorica in Campania electorală. Această componentă, a personalizarii actiumi politice, a favorizat, cu precadere, formatiumle politice social democrate constituite in jurul liderului Ion Iliescu (FSN, PDSR), dar si PRM, dependent de prestatia politică a lui Corneliu Vadim Tudor.Excesiva personalizare a vietii publice a determinat un grad sporit de impredictibilitate a scenei publice, aliantele sau fuziunile dintre partide fiind realizate, in prima parte a tranzitiei, nu atat pe criterii doctrinara, cat in functie de antipatiile sau rivalitătile dintre diversi lideri. Personalizarea vietii politice a avut ceea ce este o calitate foarte importanta, dar alegerile pe liste au mărit puterea inaltei birocratii de partid, care avea ultimul cuvant in aranjarea listelor electorate.
Manifestarea partidocratica cea mai blamabilă este clientelismul politic, exprimat intr-un dublu sens: politizarea sistemului administratiei publice cu oameni impusi dupa criterii politice, de ,algoritm" sau de simpla apartenenta politică la un partid și promovarea cu predilectie a acelor membri de partid care se afla in relatii de patron-client cu birocratia de partid. Evident, o astfel de organizare a sistemului public, prin parazitarea politica, nu putea sa nu determine o reactie de adversitate a societatii impotriva establishment-ului politic, acuzat pe bună dreptate de coruptie. Preeminenta apartenentei la diferite grupuri politice in fata criteriilor profesionale este una din cauzele importante ale increderii scazute a cetatenilor in partidele politice. Clientelismul politic a insemnat si mărirea dimensiumlor aparatului de stat, fiind necesare cat mai multe posturi pentru a raspunde ,obligatiilor" sau presiunilor politice. In conditiile in care responsabilitatea, de la cea a simplului functionar, pană la cea ministeriala, trece ,pe la partid", ideea de serviciu public, in folosul cetateanului, a prins cu greutate rădăcini. De aceea, reforma sistemului administratiei publice nu poate fi durabila dacă nu se schimba relatiile dintre partide si societate, pentru a deveni cu adevărat mai transparente.
Intr-un sens mai larg, sistemic, stabilizarea sistemului partidist inseamnd trecerea de la factionalism si fluiditate către maturitatea poliarhică' care este caracterizata de predictibilitatea reprezentării intereselor din societate si de modul in care acestea se constituie.
Cap.II Statul de drept și evoluția statului politic
Dupa abolirea regimului dictatorial comunist a lui Nicolae Ceausescu. Romania a facut primii pasi spre constituirea unui sistem politic democratic. Procesul de democratizare a fost insa intarziat si fragilizat de violentele primului deceniu al tranzitiei,
minineriadele in primal rand. Institutiile formale ale unui sistem politic democratic s-au creat inca din primii ani, insa functionalitatea lor este ingreunata de practici informale.
Echivocul in legatură cu statutul proprietătii a fost inlaturat la nivel constitutional abia in 2003, in urma modificarii Constitutiei. Justitia nu s-a constituit decat in parte ca un mecanism functional, actionand mai degraba dupa regula celui mai puternic financiar si relational, decat dupa normele juridice si dovezile prezentate.
Pe parcursul acestul capitol am analizat derularea si seminificatia unora din principalele evenimente politice care au intarziat constituirea statului de drept, precum si rolul justitiei, problema coruptiei , insa ceea ce a ramas neexplorat sunt trăsăturile esentiale ale culturilor politice ale populatiei roinanesti, care accelerează sau, dimpotriva, impiedică edificarea statului de drept.
Potrivit unui studiu sociologic clasa politică este, in genere, mai deschisa si pro-europeana decat media populatiei. Acest argument ar putea fi invocat pentru plasarea responsabilitatii pentru functionalitatea statului de drept nu numai la nivelul elitei politice, ci si la cel al administratiei, mergand pană la comportamentul simplilor cetateni. Nu se poate imagina un stat de drept pe deplin functional fără cetateni cu valori democratice, care să postă respinge utilizarea unor practici netransparente pentru obtinerea unor servicii publice, dar si sa fie in măsuri sa sanctioneze, prin vot, incalcarile valorilor statului de drept de către politicieni.
Întrebarea cheie este dacă Romania la sfarsitul anului 2004 are trasaturile esentiale ale unui stat de drept. Daca luam criteriile internationale care măsoara statul de drept, Romania se apropie de indeplinirea majoritatii acestor caracteristici, dar societatea romaneasca nu a acumulat inca suficiente deprinderi democratice, astfel incat statul de drept sa fie pe deplin functional. (vezi tabel 1).
Analiza masuratorilor internationale asupra statului de drept indica o consolidare treptată a statului de drept in Romania, rolul esential in acest proces avandu-l integrarea europeana. Potrivit indicelui de dezvoltare a societatii civile, Romania se inscrie în aceeasi dinamica regională cu Bulgaria, existand diferente fată de statele integrate in Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Romania se inscrie intr-o zona intermediara, procentaje mai scazute la dezvoltarea statului de drept fiind inregistrate in Balcanii de Vest si spatial ex-sovietic.
Tabel 1: indicele de dezvoltare a statului de drept 1999.2004
Sursa: Freedom House Report, www.freedomhouse.org
* Pentru 2004 a fost introdus un nou indice – ,noua democratie", calculat ca un compus din indicele democratiei si indicele statului de drept. ** Pe o scala de la 1 la 7, 1 reprezinta cel mai înalt nivel, iar 7 cel mai scăzut nivel de dezvoltare al statului de drept.
Faptul că Romania nu este incă un stat de drept consolidat se datorează, in mare parte, existentei unei coruptii larg răspandite, care incătusează libertătile individului si drepturile lui sociale. Sistemul politic functioneaza prin mecanisme informale, corupte. Cetătenii nu au deprins inca suficiente abilităti democratice pentru a fi in măsură să sanctioneze incălcările flagrante ale principiiilor statului de drept.
Accelerarea crearii unui stat de drept functional trebuie pusă in bună măsură pe seama presiunilor externe, in primul rind din partea Uniunii Europene. Societatea romanească nu a atins maturitatea necesara pentru a realiza un echilibru intre institutii, populatia nu a deprins reflexele de a cenzura comportamentele nedemocratice ale partidelor politice, aflate la putere sau in opozitie, sau de a respinge practicile netransparente din administratie si justitie.Constituirea statului de drept trebuie văzută ca un proces gradual, de acumulare a unor traditii democratice, a unor institutii complexe care să functioneze dupa principiul controlului si echilibrului. De asemenea, functionalitatea statului de drept este legată de construirea unei culturi civice a cetătenilor, care sa-i determine să lupte pentru conservarea primatului cuvantului in politică. Din aceasta perspectivă, statul de drept este un proces dinamic, care este mai mult decat respectarea formalismului juridic. Statul de drept este esenta sistemului politic democratic.
2.1 Realizarea democrației prin integrarea in UE
Breșa democratică dintre Uniunea Europeană și cetățenii acesteia se adâncește din cauza (1) complexității intrinsece a procesului decizional și (2) a crizei legitimității în contextul (3) transformării guvernării, și (4) a deficitului din comunicare. Acești factori accentuează (5) lipsa de încredere și de angajament ale cetățenilor față de UE.
Uniunea Europeană apare ca un organism politic complex al cărui proces decizional tinde să fie opac. Principalele caracteristici ale deficitului democratic în cadrul UE sunt (1) predominarea puterilor executive, atât la nivel supranațional (Comisia Europeană), cât și la nivel interguvernamental (Consiliul). În al doilea rând, observăm că procesul decizional depinde în mare măsură de experți, ceea ce duce la preponderența grupurilor foarte specializate. În sfârșit, un proces de negociere complex, dominat de principiile de negociere și de consens , face ca rezultatele să fie greu de înțeles pentru cetățeanul de rând și mărește sentimentul de distanțare în raport cu deciziile politice luate de Bruxelles.
Întotdeauna va exista un anumit grad de deficit democratic în orice sistem reprezentativ. Totuși, acest deficit poate fi contrabalansat prin alte surse de legitimitate. UE nu poate pretinde că are vreo sursă de legitimitate tradițională (constituție, limbă, teritoriu, istorie, etnie) și a trebuit să-și construiască legitimitatea pornind de la însuși procesul de integrare. UE revendică o „legitimitate a rezultatelor”, subliniind rolul pe care l-a avut în crearea unui spațiu de pace și de prosperitate comună și în inițierea unor proiecte concrete (uniunea vamală, uniunea economică și monetară, etc.). Cu toate acestea, acest argument este pe punctul de a-și pierde fundamentul, fiind amenințat de o vacuitate ideologică și morală. Această situație impune o nouă sursă de legitimitate care să reînnoiască legătură dintre Uniunea Europeană și cetățenii acesteia.
Aceste evenimente au loc într-un context determinat de efectele globalizării, de dinamica integrării europene însăși și de evoluții cocio-politice intense. Globalizarea limitează capacitatea statului-națiune de a avea politici autonome și de a răspunde adecvat nevoilor și aspirațiilor cetățenilor acestuia. Integrarea europeană ar putea fi interpretată ca o eroziune organizată a puterii și a câmpului de acțiune al statelor-națiune, ceea ce poate duce la un efect secundar periculos de a estompa responsabilitățile. În final, dezvoltarea socio-politică și tehnologică contribuie la o puternică individualizare a comportamentului alegătorilor și consolidează tendința de a dezvolta mai multe instrumente de democrație directă, pe lângă sistemul reprezentativ tradițional (inițiativă populară, referendumuri).
În urma acestor caracteristici intrinsece ale sistemului și ale dinamicii contextului, observăm un deficit de încredere și de participare din partea cetățenilor europeni, care se traduce printr-un „colaps dramatic al legitimității populare a Uniunii Europene începând cu anii 1990”. Sondajele Eurobarometru demonstrează în mod sistematic existența între 1989 și 2006 a acestui sentiment de îndepărtare din partea cetățenilor, însoțit de o puternică senzație că „la nivelul UE [nu] se ține cont de vocea lor”.
Deficitul de informație și deficiențele în materie de comunicare pot fi considerate ca fiind unul dintre principalii factori ai acestei dezangajări a cetățenilor. Nevoia unei abordări comune în vederea comunicării privind Europa a fost recunoscută prin acordul inter instituțional „Parteneriatul pentru comunicarea privind Europa”, care promite să devină cadrul unei abordări coordonate între instituțiile europene și statele membre. UE nu dispune încă de mijloace audiovizuale paneuropene, și nici de o cultură informativă în legătură cu subiectele comunitare care favorizează experții și persoanele care au acces la informații confidențiale și, prin urmare, împiedică dezbaterile să ajungă la opinia publică națională. Aceasta duce la absența unui spațiu european public de dezbatere, o condiție importantă pentru apariția unei conștiințe europene, care ar permite restabilirea legăturii dintre Uniunea Europeană și cetățenii acesteia și ar contribui la crearea unor noi surse de legitimitate.
Reducerea breșei dintre UE și cetățenii acesteia
S-a încercat reducerea breșei dintre UE și cetățenii acesteia prin (1) accentul pus pe reformele instituționale, (2) reformele metodei de consultare, (3) dezvoltarea cetățeniei europene și (4) transformarea politicii de comunicare a UE și (5) punerea în aplicare a unor experimente de democrație participativă la nivelul uniunii.
După raportul Vedel din 1972, majoritatea eforturilor destinate să umple deficitul democratic în procesul decizional european au luat forma unor reforme instituționale care au consolidat Parlamentul European ca o consecință a transferului de noi competențe către comunitățile europene.
Practica de consultare a fost, de asemenea, îmbunătățită prin introducerea în 1984 a cărților verzi, ale căror obiectiv este acela de a implica părțile interesate de la începutul procesului de elaborare a propunerilor legislative, practică devenită curentă începând cu a doua jumătate a anilor 1990.
Alte inițiative de restabilire a legăturii cu cetățenii europeni au fost realizate de Parlamentul European. În urma declarației de la Stuttgart din 1983, care afirma „nevoia unor noi metode care să răspundă dorințelor popoarelor democratice europene”, Parlamentul European a inițiat mai multe propuneri în vederea introducerii referendumului la scară europeană, fie direct (prin rezoluțiile sale din 1987 și 1988), fie indirect, prin vocea comisiilor sale (raportul Puron și raportul Herman).
Cetățenia europeană reprezintă pentru UE un mare potențial de a restabili legătura cu cetățenii și de a reduce breșa democratică. Un progres important a fost ratificarea Cartei drepturilor fundamentale ale UE, în care, în capitolul V numit „Cetățenie”, sunt stipulate drepturile individuale de care beneficiază cetățenii la nivel european.
Planul D al Comisiei constituie o importantă contribuție la politica de comunicare autonomă, deoarece propune explicit „promovarea participării cetățenilor în procesul democratic” prin intermediul unei „consultări mai eficiente” pentru cunoașterea adevăratelor aspirații ale acestora. Planul de Acțiune care a urmat după aceasta, este și mai ambițios deoarece recunoaște că „comunicarea este mai mult decât informație: aceasta stabilește o relație și inițiază un dialog cu cetățenii europeni, ascultă cu atenție și stabilește o legătură cu cetățenii. (…) este o parte esențială a procesului politic”.
În parte ca o consecință a noului impuls dat politicii de comunicare a UE ca „un drum cu două direcții” pentru interacționarea cu cetățenii, s-au elaborat mai multe experimente participative cu scopul de a implica cetățenii; aceasta este inițiativa Comisiei Europene privind Consultarea cetățenilor europeni sau proiectul Agora cetățenilor al Parlamentului European.
Acordarea de puteri cetățenilor Uniunii Europene grație unei noi practici democratice
Dezvoltarea unei sfere publice europene este, după cum arată Jürgen Habermas, o condiție pentru participarea efectivă a tuturor cetățenilor. Dacă introducerea inițiativei cetățenești europene prevăzută de Tratatul de la Lisabona constituie o evoluție considerabilă în această direcție (autonomizarea și participarea cetățenilor), aceasta nu constituie un instrument sistematic, ci accesoriu și lipsit de dimensiunea educativă, participativă și dialectică pe care o comportă consultarea populară ca dialog sistematic între cetățeni și reprezentanții acestora.
Raportorul sugerează, prin urmare, să se sprijine instituirea unei noi practici politice: Consultarea cetățenească europeană de interes general (CEIG). Organizată simultan în toate țările Uniunii Europene, aceasta ar cuprinde o serie de aspecte precise cu privire la orientările strategice ale Uniunii și ar avea loc în mod regulat și neobligatoriu.
Obiectivul acesteia s-ar constitui nu numai în colectarea părerilor cetățenilor cu ocazia definirii politicilor, dar și în a face posibilă o adevărată „comunicare bidirecțională” cu cetățenii, inserând „o doză de umanitate în mecanica tehnocratică și teoria aridă a integrării europene”.
Următoarele aspecte trebuie să fie considerate esențiale în elaborarea acestei practici democratice: (1) baza juridică, (2) definirea conținutului, (3) calendarul și frecvența, (4) simultaneitatea, (5) comunicarea și (6) participarea actorilor principali (mass-media, statele membre și cetățenii).
Această inițiativă ar putea avea ca bază juridică articolul 284 din Tratatul CE, în conformitate cu care, „Pentru îndeplinirea sarcinilor care îi sunt încredințate, Comisia poate solicita și primi toate informațiile și poate proceda la toate verificările necesare (…)”. În această situație, Comisia ar acționa ca „putere consultativă” mandatată de către Consiliu. Este necesar, în această privință, să se ajungă la un consens politic și să se garanteze participarea Parlamentului European – singura instituție europeană care îi reprezintă direct pe cetățeni – în selectarea întrebărilor de adresat, prin intermediul unui inter-grup specific compus din reprezentanți ai comisiilor Parlamentului European. Pentru a asigura acest consens politic, ar putea fi instituit un acord interinstituțional.
În ceea ce privește conținutul CEIG, ar trebui ca domeniile acoperite să țină de sfera de competență a Comisiei. Sfera sa de cuprindere ar trebui să fie suficient de vastă pentru a se putea culege informații cu privire la preferințele cetățenilor europeni, fără a diminua solemnitatea procesului. Claritatea întrebărilor este, de asemenea, esențială pentru ca cetățenii să poată răspunde pe baza preferințelor lor reale și fără a trebui să dispună de competențe juridice speciale.
Calendarul unei CEIG trebuie să țină seama de necesitatea de a prevedea o campanie de comunicare bine concepută, echilibrată și eficientă. Simultaneitatea procesului în diferitele state membre este un element nevralgic care îi va permite CEIG să cristalizeze opiniile, sub efectul catalizator al mass-mediei, determinând apariția unui „joc politic” transeuropean și a unei sfere de dezbatere publică cu adevărat europeană. Caracterul regulat al acestui tip de consultare va garanta nu numai îmbunătățirea progresivă a procesului, dar și ritualizarea acestuia și acceptarea sa de către cetățeni.
Trei categorii de actori merită o atenție specială, ținând cont de rolul esențial pe care aceștia îl joacă în proces: mass-media, statele membre la nivelul guvernelor, al parlamentelor și al partidelor politice, precum și cetățenii înșiși.
Simultaneitatea evenimentului și puternica echivalență a întrebărilor în contexte naționale diferite sunt factori care vor contribui în mod considerabil la atractivitatea CEIG pentru mass-media de la nivel național. Rețelele mediatice europene vor utiliza astfel în comun un material referitor la „jocul” politic la nivelul Uniunii Europene, iar cooperarea acestora va consolida posibilitățile de interacțiune și calitatea (și atractivitatea) rezultatului.
Participarea guvernelor statelor membre este, de asemenea, un aspect important al funcționării CEIG – acestea vor beneficia de o viziune clară a voinței cetățenilor și de un spațiu de dialog cu aceștia, care va consolida legitimitatea acțiunii lor. Participarea guvernelor încă de la începutul procesului va oferi din plin ONG-urilor și partidelor naționale ocazia de a le propune cetățenilor varietatea necesară de interpretări politice. Ar fi posibil să se asocieze și mai strâns statele membre, dându-le posibilitatea să adauge întrebări.
Participarea cetățenilor va depinde în mare măsură nu numai de aspecte legate de forma conținutului și a comunicării, dar și de interesul temelor abordate în întrebări și de rezultatele procesului de consultare. O CEIG nu trebuie să caute cu orice preț să evite aspectele controversate, în măsura în care acestea prezintă un interes mai mare. Acceptarea acestei practici de către cetățeni depinde, de asemenea, de claritatea care înconjoară rolul diferiților actori la diferite niveluri ale consultării (inițiativă, elaborarea întrebărilor, publicarea rezultatelor, răspuns oficial). Cu toate acestea, este și mai important să se țină seama în mod corespunzător de rezultatul consultării și să se considere că aceasta reprezintă un mod esențial de consolidare atât a încrederii cetățeanului în sistem, cât și a participării sale. Un angajament clar trebuie formulat într-un răspuns oficial, însoțit de o strategie de punere în aplicare.
Cap. III.Societatea civilă din Romania
3.1 Definirea societății civile
Întelegerea notiunii de societate civilă ar putea fi realizată din două perspective: 1) ca o problemă a filozofiei politice, preocupată de a găsi formele ideale de organizare a societătii; 2) al metodologiei analizei sociale si politice, aceasta avand ca stop o mai precisă definire a actorilor sociali si politici.
Problema societătii civile este legată intrinsec de modul de organizare a societătii. 0 viziune asupra societătii civile a fost dezvoltată de iluminismul anglo-american, John Locke avand un rol deosebit in genealogia conceptului. Acesta opune autoritătii nelimitate a printului societatea civilă, care are rolul de a limita pe cale juridică arbitrarul. Societatea civila are in aceasta viziune rolul de a crea o autoritate la care oricine să poată face apel si careia să i se supună toată lumea.
Un alt concept filozofic in definirea societătil civile este cel hegelian. Dupd filozoful german, societatea civilă este sfera in care interesul egoist al individului se poate manifesta. Societatea civila reprezinta o etapa intre familie si stat, dar statul a existat anterior societatii civile, iar statul reprezinta conditia care face posibila existenta societatii civile. Societatea civila există in si prin stat, nu se reduce in nici un fel la economic: ea este juridica si politică.Functiile societatii civile in societatea modernă, in filozofia hegeliana, sunt de a veghea la securitate, de asigurare a proprietatii private si a libertatii personale.
0 altă sursa de reflectie asupra societatii civile a fost critica ideii marxiste de stat, si anume fuziunea dintre stat si societate. Criticii marxism-leninismului vedeau societatea civila ca o forma de organizare a cetatenilor impotriva statului totalitar. Introducerea in limbajul contemporan a notiumi de „societate civila" se realizeaza in contextul luptei impotriva sistemelor totalitare.
In sens analitic, „societatea civila" este o notiune cu o dubla functie: ne ajuta sa intelegem cum functioneaza o societate data si cum difera ea de formele alternative de organizare socială. Functia metodologica a notiune de „societate civila" este relevantă doar in societatile in care sistemul politic si cel economic sunt distincte, in asa-numitele modele sociale a celor doua spatii: public si privat.
Din cadrul conceptual al „modelului celor doua elemente" se pot deduce mai multe definitii operationale ale societatii civile. Cea mai extinsa definitie a societatii civile este aceea care include toate formele de asociere dintre stat si familie. Societatea civila desemneaza, in general, un spatiu de actiune colectiva neconstransa, in jurul unor interese, valori si scopuri impartasite. Intr-un sens mai restrans, societatea civila este o notiune care descrie forme asociative de tip apolitic si care nu sunt părti ale unei institutii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizatiile non-guvernamentale — asociatii sau fundatii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori al societatii civile, care intervin pe langa factorii de decizie, pe langa instituțiile statului de drept pentru a le influenta, in sensul apararii drepturilor si intereselor grupurilor de cetateni pe care ii reprezinta. Unul dintre elementele esentiale este independenta fata de stat si fata de actorii care concureaza pentru puterea in stat. Partidele politice fac parte din societatea civila in masura in care sunt expresia dreptului de asociere. Dar, acestea nu sunt incluse in conceptul folosit de noi pentru a defini societatea civila. Aceasta cuprinde, din perspective noastra, toate formele de asociere libera dintre nivel statal si familie, cu exceptia celor care participa la competitia politică prin alegeri.
3.2 Relația dintre organizațiile civice și sistemul politic
Una din cele mai importante mize ale cercetări sociale internationale in ultimul deceniu a fost intelegerea proceselor de transformare din interiorul societatilor in tranzitie. Realizarea unor cercetari cantitative si calitative transnationale a facut posibila rafinarea analizelor comparative intre diferite societati, intre cele in tranzitie in mod special. Unul din subiectele centrale ale acestor studii sociologice este ,cultura politică", decriptata adesea prin conceptul de „capital social". Si in Romania accesul la putere in baza controlului asupra cunoasterii teleologice, revelidicandu-si rolul de lideri ai natiunilor". Inteligenta din Romania a urmat un traseu diferit fată de cea poloneză, cehă sau maghiara in cucerirea puterii, pentru ca a fost și lipsită, cu exceptia catorva cazuri izolate (Mihai Botez, Gheorghe Ursu, Doina Cornea, Mircea Dinescu s.a.), de legitimitatea luptei deschise impotriva vechiului regim. Combatantii anti-comunisti din epoca Gheorghiu- Dej erau prea batrani si prea radicalizati pentru a avea o sustinere reală in societate. Pentru a se diferentia de Frontul Salvarii Nationale, care avea legitimitatea revolutionară, dar a inglobat in interiorul sau multe elemente ale vechiului regim, unii din liderii săi pastrand nostalgia partidului-stat, o parte din intelectualitatea romanească, cu predilectie cea umanistă, s-a legitimat prin ideea societatii civile, devenita o modă in Occident și o titulatura prestigioasa in restul Europei de Est.
Inca inainte ca FSN-ul sa dea semne ca ar urma sa se transforme in partid politic in 31 decembrie 1989 a aparut Grupul pentru Dialog Social, care se autodefinea in Declaratia de constituire ca „un grup independent, strict informal, care nu se subordoneaza nici, unei grupari politice si care refuză orice colaborare cu cei care au sustinut vechiul regim". Din randurile membrilor fondatori au facut parte atat intelectuali care s-au opus regimului comunist cat si dintre aceia care aveau un trecut de membri activi ai PCR. GDS si-a constituit si un organ propriu de presa, saptamanalul 22.
Fervoarea aparitiei de partide din anul 1990 a fost dublata de constituirea a numeroase, organizatii care isi revendicau un rol public. Societatea „Timisoara", fondata de George Serban, a lansat in 11 martie 1990 Proclamatia de la Timisoara prin care cerea aplicarea unei legi a lustratiei. Asociatia Fostilor Detinuti Politici (AFDPR) s-a constituit si devenit active,găsiridu-și reprezentare in Consiliul Provizoriu de Uniune Nationale. Organizatiile studentesti au dorit si ele sa-si asume un rol public proeminent, avand ca argument si faptul că revolutia din decembrie 1989 a fost numită si ,a tinerilor".
Ceea ce a marcat profilul dezvoltarii organizatiilor civice este asimetria de putere dintre FSN si restul actorilor politici. Interventiile minerilor in Bucuresti in lanuarie-februarie 1990, conflictele interetnice de la Tg. Mures din martie 1990 au influentat constituirea a numeroase organizatii civice, care se declarau anti-FSN (AGORA Iasi, Liga Pro Europa din Tg. Mures, Solida- ritatea Universitară in Bucuresti, si altele).
Tot in anul 1990 au aparut alte organizatii ale societatii civile, care erau mult mai apropiate de modelul occidental. Liga Apărării Drepturilor Omului s-a specializat in monitorizarea alegerilor, apărarea drepturilor omului, promovarea valorilor democratice etc. Asociatia Pro Democratia s-a implicat si ea in monitorizarea alegerilor locale si generale, mobilizarea cetatenilor pentru a participa la vot. Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania — Comitetul Helsinki s-a focalizat pe campanii de modificare a unor legi cu impact direct asupra drepturilor civile, promovarea unei noi legislatii in domeniul liberului acces la informatie si a protectiei datelor personale.
Un caz special de organizatie civică este cel al Grupului un Viitor pentru Romania. Acesta a fost creat de intelectualii specializati in relatii internationale, studii sociale, drept, teorie economice. Multi dintre membrii GUVR au fost cadre universitare la Academia „Stefan Gheorghiu", ulterior au activat in interiorul FSN, concurand in 1992 pentru obtinerea puterii politice. In acelasi timp au dorit sa facă parte dintr-o organizatie care se fie o contrapondere la GDS si Alianta Civica, demonstrand ca intelectualitatea de stanga este activă. Liderul GUVR a fost Vasile Secares, dar organizatia s-a destrămat din cauza ambiguitatii intre statutul de membrii de partid si cel de activiste civică pe care si 1-au dorit o parte din componentii săi. 0 parte din membrii GUVR au devenit fondatorii unei institutii de invătămant politic in Bucuresti, Scoala Natională de Studii Politice si Administrative iar o altă parte au intrat in economia privata sau ocupau functii de top in sistemul bancar.
In perioada 1993-'95 Alianta Civică s-a implicat in medierea conflictelor interne din interiorul CDR. Anul electoral 1996 avea o mana capitală pentru Alianta Civică, ea implicandu-se in activitatile electorale ale CDR, candidatura lui Victor Ciorbea la Primăria Bucurestilor fiind propusa si sustinuta de catre reprezentanti ai societății civile.
Victoria in alegeri a lui Emil Constantinescu si CDR in 1996 a marcat sfarsitul societatii civile asa cum fusese ea definita la inceputul tranzitiei: elitistă, radical anticomunistă, in unele zone monarhista. Pe scurt, o „societate civila" de dreapta, stanga fiind asociata in discursul moralizant al inteligentiei cu statul autoritar si paternalist. Sustinerea pe care Alianta Civica a acordat-o guvernului Ciorbea nu a putut impiedica erodarea acestuia sub povara propriilor greseli si a ineficientei. Masinaria opozitie — societate civila s-a grupat dupa esecurile guvernarii CDR-USD, partidele fostei opozitii emancipandu-se de sub tutela societătii civile. Rezultatul conflictului dintre compromisurile cerute de o guvernare in coalitie si radicalismul propriei agende a Aliantei Civice a fost un divort in etape intre aceasta si CDR, sentinta fiind pronuntata in 6 aprilie 1998 prin autosuspendarea organizatiei civice.
Pierderea legitimitătii unora dintre organizatiile civice, ca urmare a partizanatului lor politic, a avut ca un prim efect diversificarea palatei de actiuni realizate de ONG-uri. Asociatiile si fundatiile, care au incercat sa joace un rol in viata politică si-au focalizat activitatile spre zona de educatie civică, cercetare stlintifica, actiuni unamitare, reflectia critică asupra intregului spectru politic si incercarea de a aduce argumente pentru reformarea acestuia prin schimbarea legislatiei electorale, transparenta finantarii partidelor . Aceasta directie a fost imprimata si de fundatiile politice europene, germane in special, reprezentate in Romania: Fundatia Friedrich Ebert, Fundatia Friedrich Naumann, Fundatia Konrad Adenauer, Fundatia Hanns Seidel. Marsurile de protest din vremea ultimelor mineriade din 1999 au fost ultimele actiuni semnificative ale organizatiilor neguvernamentale care au avut ca lot de manifestare strada. Din 1998-1999 spatiul civic romanesc devine mai complex, actiunile mai diverse tematic, iar salile de conferinte locul privilegiat de desfasurare.
Spatiul lasat liber de organizatiile civice decredibilizate ca urmare a asocierii fătise cu partidele de guvernamant ale perioadei 1997-2000 a fost disputat si cucerit de institutii mai vechi,dar care au fost mai prudente in afisarea optiunilor politice (de
ex. Asociatia Pro-Democratia) sau de ONG-uri finantate din exterior (Societatea Academică Romană, Transparency International Romania, Centrul pentru Jurnalism Independent, Freedom House, Centrul de Resurse Juridice etc.). Specificul acestor ONG-uri din a doua generatie este că ele aveau misiunea principală de a fi partenerele unor organizatii transnationale, care le si acordau finantare. Cercetarile realizate atat in Romania, cat si in majoritatea statelor din Europa de Est, indica faptul ca increderea
cetatenilor in liderii ONG-urilor este relativ scazuta. Situatia ar putea fi explicata prin faptul ca unele fundatii au fost folosite in Romania pentru a masca activitati economice sau neplata unor impozite către stat. Pentru ONG-urile cu interferenta cu zona
politică este legitima intrebarea daca ,activistii din organizatiile neguvernamentale sunt cei mai buni democrati"? Aceasta intrebare este legitima deoarece starea de spirit in randul unora din liderii acestor organizatii ar putea fi sintetizata prin formula „Noi promovăm democratia, nu o practicam". lar cine cunoaste in mod direct principalele ONG-uri din Romania intelege cel mai bine acest lucru. Organizatiile neguvernamentale din al doilea val au beneficiat de un context intern si international favorabil. Romania a devenit din 1999 o țara importantă pentru Occident iar nevoia de expertiza a oferit resurse importante pentru diferite centre de analiza, care s-au multiplicat si au inceput competitia pentru atragerea fondurilor externe. Daca la inceputul tranzitiei principalele surse de finantare ale sectorului neguvernamental romanesc au fost americane (un rol important l-a avut Fundatia pentru o Societate Deschisa), dupa 1999 Uniunea Europeana a devenit principalul finantator prin programele sale de preaderare. Consolidarea sectorului neguvernamental si cresterea importantei acestuia fac parte dintre elementele care definesc criteriile politice de la Copenhaga.
Inceperea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a impulsionat si modificarea legislatiei care reglementeaza functionarea sectorului neguvernamental. Noul cadru legal era constituit de Ordonanta nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, iar acestei pot fi constituite de minim trei persoane. Actul legislativ stabileste faptul ca partidele politice, sindicatele si cultele religioase nu intră sub incidenta sa.
Dupa anul 2000 ONG-urile au dobandit un rol tot mai important ca actor public, ca urmare a faptului ca intărirea sectorului neguvernamental a devenit o importanta cerinta externă iar viziunea asupra politicii a inceput sa se schimbe, facandu-si loc retorica despre ,parteneriatul dintre stat si societatea civila". Rapoartele si analizele realizate de diferite asociatii sau think tank-uri au inceput sa capete relevanta politică in mai multe sensuri. In primul rand, o parte din aceste analize au fost luate ca reper in evaluarile externe realizate asupra Romaniei, de exemplu de Comisia Europeana prin raportul sau anual privind progresele in integrarea europeană. Prezentarea acestor rapoarte a inceput sa devina un eveniment politic, in masura in care ofereau argumente opozitiei sau puterii. Pe fondul realizării tot mai freevente a unor raporturi sinergice intre opozitia politică si rapoartele anumitor organizatii (SAR, Agentia de Monitorizare "Academia Catavencu", APADOR-CH etc.), Guvernul Nastase a luat decizia de a reglementa mai strict viata asociationala: Ordonanta nr.37/2003 introduce cerinta pentru asociatii si fundatii de a obtine avizul ministerului sau al organului de specialitate al administratiei publice centrale in a carui sfera de competenta isi desfasoara activitatea. Ordonanta introduce criterii mai restrictive pentru accesarea fondurilor publice de care fundatile, limitandu-se acordarea a celor de utilitate publică. Gestul Guvernului Nastase i-a atras protestul unei retele de organizatii civice si ostilitatea acestora, Partidul Social Democrat incepand a fi denumit „partid-stat" (acuzatiile erau de control al vietii publice, racolarea membrilor de partid ai opozitiei, controlul mass-media). A urmat anul electoral si o noua forma de implicare a unor organizatii civice in viata politică, prin intermediul Coalitiei pentru un Parlament Curat (CPC).
Precursoarea CPC a fost Coalitia pentru Transparenta, realizata dupa aparitia in anul 2001 a Legii privind accesul la informatiile de interes public, ONG-urile purtand campanii pentru cresterea transparentei din administratie si cheltuirea banilor publici.
Campania electorala din 2004, atat in alegerile locale cat si in cele parlamentare, a cunoscut implicarea masivă a unei coalitii de ONG-uri numitd Coalitia Romană pentru un Parlament Curat. Scopul acestei coalitii era identificarea persoanelor de pe listele electorale care nu indeplineau o aerie de criterii morale sau legale pentru a fi alesi locali sau membri in Parlamentul Romaniei.
Lista, publicata de CPC, a inclus in final persoane cu grade variate de „vinovatie", amalgamate si etichetate ca nedemne de a ocupa un fotoliu parlamentar. Cum pe lista CPC, 110 persoane erau candidatii pentru Parlament ai Uniumi PSD+PUR si numai 12 erau candidatii Aliantei D.A., rezulta ca dintre două rele preferabila ar fi A D.A. Procedura sumara de alcătuire a listei si faptul ca uneori această listă cuprindea informatii eronate sau simple zvonuri au subminat puternic legitimitatea demersului CPC. Reactia PSD si pretentia CPC de a se transforma intr-o instantă morală supremă au dus rapid la un blocaj de comunicare si la masuri de sabotare reciprocă, care au inclus emiterea din partea CPC de recomandări exprese de vot, ceea ce implica un clar partizanat politic. In conditii de campanie electorală, situatia a fost exploatată politic (fapt care putea fi estimat si evitat de către organizatiile numite) — A D.A. s-a raliat acuzatiilor lansate de CPC. Faptul ca unii membri ai CPC au avut anterior angajamente politice sau au oferit consultante politice PNL si PD (Alina Mungiu-Pippidi a fost unul dintre principalii promotori ai constituirii Aliantei D.A.), a alimentat suspiciunile PSD si pe cele ale analistilor politici care si-au păstrat si conservat independenta. De asemenea, post festum, faptul că doua dintre membrele marcante ale organizatiilor care faceau parte din CPC, Monica Macovei si Renate Weber au acceptat functia de ministru in Guvernul Tariceanu, respectiv de consilier prezidential a lui Traian Basescu nu a facut decat si intărească suspiciunile formulate incă de la momentul elaborării listei cu candidati indezirabili, că CPC a actionat ca o opozitie deghizată.
Această situatie are implicatii profunde asupra modului in care societatea civilă este percepută in Romania. Orice dezbatere politică serioasă riscă să activeze vechile si anacronicele aliniamente opozitie-societate civilă vs. putere/stat, ale căror baze au fost puse in primii ani de după 1989. Actiunea CPC a repus in discutie reprezentativitatea si rolul organizatiilor civice. Obiectiile de principiu in legătură cu implicarea ONG-urilor in viata publica sunt legate de faptul că acestea nu au legitimitate democratică, oricat de democratise ar fi in interior, nu au votul direct al cetatenilor, liderii lor nu sunt alesi prin sufragiu universal si nu dau socoteală in fata natiumi. Doar Parlamentele alese democratic si guvernele sunt singurii actori care au dreptul legitim de a stabili reguli si standarde globale pentru societate si de a lua decizii. Acestea răspund in fata electoratului si nu ar trebui, din punctul nostru de vedere, să ii se permita sa isi transfere indatoririle prin transmiterea responsabilităților lor catre ONG-uri si alti actori privati, desigur, in afara transferului justificat de descentralizarea orizontală a statului. Participarea societatii civile trebuie sa fie complementară si nu sa se substitute rolului parlamentelor si partidelor politice. Democratie participativă este complementară cu democratie reprezentativa.
A doua problemă de principiu se referă la legitimitatea folosirii de catre un număr restrans de ONG-uri a sintagmei de „societate civilă" la singular si in mod exclusivist. In Occident, fundatiile politice sunt o realitate, insă ele nu se confundă cu partidele politice. In Romania au existat de la inceput doua societati civile: una care se implica activ in politică si cealaltă care nu s-a implicat direct. Cei care s-au implicat direct au adoptat o pozitie ideologica la dreapta spectrului politic, creand impresia existentei unei opozitii intre stanga politică si intreaga societate civilă. Societatea civilă in Romania este concepută in discursul auto-legitimant al liderilor ONG-urilor intr-un sens restrictiv ca rază de acoperire problematică (spatiul politic si administrativ). Mass-media se rezumă la citarea unui grup relativ restrans de ONG-uri sau personalităti care isi exprima parerea de cele mat multe ori in contexte politice si care au angajamente politice daca nu declarate, cel putin evidente.
In realitate, societatea civilă romaneasca nu se rezumă la aceste organizatii active in sfera politică. 0 analiza din anul 2001 identifica aproximativ 25.000 de organizatii, fiind considerate active aproximativ 3000. Cercetarea distributiei regională a acestora este foarte importantă pentru a intelege cultura politica romaneasca. Cea mai mare densitate de ONG-uri la 100.000 de locuitori există in Crisana (189), Bucuresti (185), Transilvania si Banat. Sectorul neguvernamental este preponderent urban: 86% din organizatii functioneaza in orase, tar 52% din acestea sunt localizate in resedintele de judet. Cele mat multe ONG-uri sunt in orasele mari, de peste 100.000 locuitori, cu exceptia Transilvaniei si Banatului, unde se intalneste o densitate mai mare in orasele de marime medie.
În urma cercetărilor sociale realizate sub coordonarea lui Dumitru Sandu, s-a creat o hartă a ariilor culturale din Romania. Nivelul maxim de orientare individualistă este inregistrat in zona Brasov-Sibiu, iar cea mai puternică respingere a ideologiilor liberal-individualiste este identificată in Muntenia de Sud si Oltenia de Nord. Moldova este divizată intre aria conservatorismului comunitar din Botosani si Vaslui si liberalismul individualist al Moldovei vestice (Suceava, Neamt, Bacău). Transilvania este si ea destul de diferentiata. Individualismul de tip comunitar este bine reprezentat in zona maghiară din Harghita si Covasna, Banatului ii este specific pragmatismul de tip comunitar, in aria Maramures — Satu Mare sunt preeminente ideologiile comunitare de tip liberal sau conservator, iar aria Cluj-Mures este un mix intre toate tipurile de orientări ideologiste. Bucurestiul este destul de neomogen, avand insa preponderenta orientarea liberal- co munitară si cea pragmatic-individualistă.
Raportată la caracteristicile socio-demografice ale populatiei, participarea politica si civică se poate inscrie intr-un model general: bărbatii au o participare politica mai ridicată decat femeile; activismul politic este mai slab in rural fată de urban, iar in urban în scadere pe măsura cresterii marimii orasului; gradul cel mai redus de activism il intalnim pana la varsta de 20 ani peste 60 ani, activismul politic crescand pană la 40 ani, după care asistăm la o scădere,dar cu un indice mai redus decat cel al cresterii.
3.3 sindicatele
Schimbarea de sistem realizată in Romania la sfarsitul anului 1989 a insemnat si o reconfigurare radicală a relatiilor dintre puterea politica si sindicate. In conditiile existentei proprietătii de stat si colectiviste, rolul sindicatelor in perioada comunista era acela de „curs de transmisie". Potrivit Constitutiei Romaniei din 1965 presedintele Consiliului Central al Uniumi Generale a sindicatelor era membru in Consiliul de Ministri (art.80). Avand aceasta mostenire istorica, dupa 1989 redefinirea rolului sindicatelor in societate viza atat schimbarea natura juridică a relatiilor dintre puterea politică si sindicate, in acord cu filozofia democratiei liberale, cat si influenta reală a acestora in societate. Din punct de vedere juridic, raporturile dintre puterea politica si sindicate au fost reglementate prin Constitutia din 1991, care recunoaste dreptul la greva, interzice munca fortată, durata normală a zilei de lucru este de 8 ore, stabileste egalitatea salariilor pentru aceeasi munca prestată. Legislatia muncii a reglementat conditiile in care pot functiona sindicatele si modul in care acestea pot apăra interesele membrilor lor, inclusiv prin greva.
Miza esentiala a interactiunilor dintre partide si sindicate a constituit-o alocarea de resurse, iar acest lucru a determinat si tipul de relatii care s-au stabilit: competitie, colaborare, conflict. Pentru a putea analiza tipologia interactiunilor dintre sindicate si sistemul politic trebuie să sintetizăm principalele tendinte din economie si de pe piata muncii in perioada 1990-2004.
Un prim aspect important al perioadei de tranzitie a fost reforma marilor intreprinderi de stat, restructurarea sectorului industrial (minerit, siderurgie, industria usoară) si a celui agricol. Dezindustrializarea a determinat marirea ponderii sectorului rural, fiind inregistratat o migratie internă de la orase la sate, simultan cu cresterea ponderii marilor orase. 0 parte din salariatii disponibilizati din industria de stat au plecat in agricultură, unii au devenit someri, altii au inceput sa desfasoare activităti pe cont propriu ca patroni si asociati, sau presteaza meserii si profesiuni diverse, altii sunt lucratori familiali neremunerati. Semnificatia importanta pentru această analiza este scaderea numarulul de salariati: din datele Institutului National de Statistică rezultă faptul că dacă in 1990 Romania avea 8,15 milioane salariati, numarul acestora a scăzut la 6,1 milioane in 1995, 5 milioane in 1999 pentru a se stabiliza la aproximativ 4,5 milioane in 2004. Populatia activă a scăzut si aceasta de la aproximativ 12 milioane persoane, din 23 de milioane in total, in 1989 la aproximativ 10,7 milioane, din 22 de milioane in 2004, pe fondul imbatranirii, scaderii natalitatii si imigratiei. Pentru a intelege sindicalismul romanesc trebuie să precizăm faptul ca in mediul privat sindicatele au patruns cu mare greutate, iar in sate este un fenomen mai degraba accidental, putand fi regăsit doar asa-numitele intreprinderi agricole de stat (IAS-uri). In acesti parametri de bază trebuie analizate interactiunile dintre sistemul politic si sindicate.
In literatura de specialitate romanească sau internatională chestiunea relatiei dintre sindicate si puterea politică in Romania post-comunistă a fost tratată mai degraba ca un subiect marginal. Un inceput de analiza al acestui subiect il putem gasi in volumul „Romania in tranzitie. Caderea in viitor" a lui Vladimir Pasti. Acesta analizează miscarea sindicală din perspectiva conflictului dintre tehnocratia industrială, cu reprezentantii ei politici, si miscarea sindicală. 0 cercetare dedicată exclusiv miscarii sindicale din Romania este cea realizata de Florica Vasiliu autoarea incercand să surprinda elementele definitorii ale miscarii sindicale romanesti. In report cu trecutul comunist autoarea remarcA continuitatea in ceea ce priveste caracterul de masă si preponderent muncitoresc, redusa diferentiere functionala a sindicatelor, alegerea organelor de conducere de către delegate si nu prin vot direct, prezenta in randul liderilor sindicali a unor activisti sindicali din perioada comunistă.
Participarea maselor la caderea regimului Ceausescu a influentat si forta miscării sindicale la inceputul anilor '90. Constituirea Consiliilor FSN la nivel de intreprindere a fost insotită si de renasterea sindicalismului, intr-o etapă de efervescentă post-revolutionară. In anul 1990 revendicarile sindicale au gasit repede ascultare la nivelul puterii politice deoarece aceasta era ea insasi fragilă, iar pe de altă parte există sentimentul ca schimbarea de regim trebuie să aduca imediat si prosperitate. Sindicatele s-au implicat nu numai in apararea drepturilor specifice pentru membrii de sindicat ci si in administrarea intreprinderilor. La presiunea liderilor sindicali au fost schimbati sau numiti directorii de intreprinderi, rezultatul fiind o alianta aparent paradoxala intre administratie (patronat) și sindicate, scopul comun fiind alocarea prioritară de resurse bugetare sau facilitarea accesului la materiile prime necesare proceselor tehnologice. Aceasta simbioza initială intre administratie si sindicate explica si impunerea sindicalismului de tip reformist, nu a celui anarho- revolutionar.
Alianta conjuncturala dintre sindicate si administratie intreprinderilor a determinat in prima parte a anilor'90 alocarea resurselor bugetare ca urmare a protestelor sindicale. Analiza grilelor de salarii din sectorul de stat ale acelei perioade indica faptul că ierarhia era adesea stabilită in functie de capacitatea de a pune o presiune cat mai mare asupra guvernantilor. Personalul din domeniile sensibile, si care pot produce tensiuni — armata, fortele de ordine —, sau are o influentă semnificativă in structurile de putere (magistratii) sunt salarizati malt mai bine decat personalul care este organizat sindical in formula soft (de ex. educatie-cercetare). Slabiciunea liderilor politici in fata presiunilor sindicale a influentat in mod decisiv si ritmul reformei sistemului economic. Administratia a cedat revendicarilor sindicale (mariri de salarii, anumite norme de muncă, sporuri), dar nu a consimtit la partajarea puterii politice cu acestea.
3.4 Organizațiile patronale
Dacă sindicatele aveau o realitate formal acceptată in perioada comunistă, asociatiile patronale au reapărut pe măsură ce statul s-a transformat din proprietar in reglator al pietei. Fară a fi nevoie de o demonstratie actuală extinsă, putem aprecia faptul ca patronatele s-au născut greu in Romania, ca si proprietatea privată si economia de piata, iar rolul lor public a fost destul de putin proeminent. Sindicatele si patronatele au urmat dintr-un anumit punct de vedere un traseu similar: s-au creat pe domenii sau ramuri industriale. In faza a doua insa, in momentul in care dinamica schimburilor de proprietate s-a accelerat, regula constituirii patronatelor in functie de ramura industrială nu s-a mai respectat, astfel incat organizatiile patronatele s-au organizat in jurul unui centre de putere economică. Aceasta modalitate de constituire a organizatiilor patronale a avut o influenta decisivă asupra rolului public al acestora: institutii de prestigiu pentru controlul economic care le-a general. Si pentru ca in Romania capitalismul are o notă oligarhica, proprietătile fiind acumulate rapid de un numar relativ mic de proprietari, organizatiile patronale reflectă aceasta fizionomie a societătii, fiind creatia unor mari proprietari (de exemplu Dan loan Popescu iar Confederatia Patronatelor din Romania sub conducerea lui George Copos). Functia preponderentă a organizatiilor patronale a fost simbolica, acestea neavand o relevanta directa in stabilirea politicilor publice sau in realizarea unui dialog cu sindicatele. Administratia a incercat in anumite perioade sa joace rolul patronatelor, ceea ce si corespundea realitătii, statul fiind cel mai mare proprietar. Explicatia pentru slaba influenta a organizatiilor patronale, ca institutii, o găsim in interiorul sistemului politic: influenta reală era obtinuta de patronat prin intretinerea unor relatii netransparente cu politicienii (finantări ascunse). astfel, politicile publice nu au fost atat rezultatul unei negocieri institutionale intre organizatiile patronale si administratie, ci prin intermediul relatiilor private individuale sau de grup intre politicieni si oamenii de afaceri.
Constituirea patronatelor a inceput incă din 1990, dar principalele organizatii patronale au luat fiinta după 1991. 0 cercetare proprie realizata de o organizatie patronală indică faptul ca 49% din organizatiile patronale cuprinse in cercetare au fost infiintate intre 1990 — 1995; 39% au fost infiintate intre 1996 — 2000 si 11% după 2001. S-a constituit o structură o organizatiilor patronale dominate de doua mari institutii (Uniunea Generală a Industriasilor din Romania 1903 si Confederatia Patronatelor din Romania) si alte doua organizatii mai mici (Confederatia Patronala (fin Industria Romaniei CONPIROM si Confederatia Nationale a Patronatului Roman). Aceste structuri nu au in componentă actionariatul strain prezent in Romania, marile firme multinationale preferană, adesea, o negociere directă cu administratia.
Racordarea la modernitatea occidentală a insemnat crearea unui cadru de consultare si negociere tripartit: patronale — sindicate — administratia. Patronatele au fost inzestrate si ele in anal 2001 cu o lege de definere a spatiului de actiune. Asa cum aratam si in cazul sindicatelor, Consiliul Economic si Social a indeplinit mai mult o functie simbolic-ritualica decat una de influentă efectiva asupra politicilor publice. Prezenta organizatiilor patronale in CES era menita, in primul rand, sa dea senzatia liderilor sindicali ca au o influentă semnificativa in stabilirea anumitor politici, in al doilea rand avea rolul de a da vizibilitate actorilor principali care controlau respectivele organizatii patronale. În fapt, o analiză a fiscalitatii din Romania ar scoate in evidentă faptul ca sindicatele au pierdut sistematic bătălia cu patronatele, deoarece munca a fost mai mult impozitata decat capitalul, ajungandu-se in situatia in care impozitele pe salarii sau cele legate de acestea (contributiile la asigurarile sociale) sa fie la cote foarte inalte iar impozitul pe profit sau dividente sa fie mic.
Si in cazul sindicatelor, dar si in cel al patronatelor, un factor important in coagularea activitatii acestora 1-au avut organizatiile internationale de profit (Organizatia Internatională a Muncii — ILO; Confederatia Internationale a Sindicatelor Libere; Confederatia Europeană a Sindicatelor). Liderii sindicali au beneficiat inca de la inceputul anilor'90 de expertiza acestor institutii, au fost pregatiti in negociere si in organizarea activitatii sindicale.
Dialogul social a fost inclus pe agenda publica din Romania ca urmare a pregatirilor pentru integrarea europeana, nu atat ca urmare a unei initiative nationale, dovedind astfel slabiciunea societătii civile romanesti.
3.5 Instituții ecleziastice
Relatiile dintre sistemul politic si institutiile ecleziastice sunt in orice societate moderna deosebit de complexe, ele avand o anumită fizionomie in raport atat cu forma de organizare statala cat si cu doctrina si practica fiecarei religii sau cult religios. Unul din pilonii fundamentali ai statelor moderne este caracterul laic al acestora, prin separarea politicului de institutiile ecleziastice, iar statul este legitimat prin dreptul natural, nu prin factorul religios. Principiul fundamental al societatilor democratise este acela ca statul trebuie să actioneze ca un garant al libertatii religioase, atat in report cu autoritatile statale cat si in sensul independentei reciproce a cultelor. De aceea, membrii unui cult religios nu pot fi siliti sa contribute la intretinerea altui cult, iar preotii nu pot indeplini functie religioasă decat propriilor credinciosi.
Situatia concretă a raporturilor dintre stat si culte după 1989 in Romania a pornit de la recunoasterea deplină a libertatii de constiinta, deci si a celei religioase. Dincolo de acest principiu general acceptat, care a constituit unul din punctele schimbarii de substanta din revolutia din decembrie 1989, relatia dintre stat si culte a fost influentata de interesele diverselor forte politice si confesiuni religioase. Situatia cultelor in totalitarism si relatia sefilor cultelor cu autoritatile comuniste au avut, de asemenea, o influentă semnificativa asupra desenului exact al acestor relatii in perioada post- revolutionara.
Dacă recunoasterea libertatii de constiinta religioase a fost realizata inca din primele zile ale revolutiei., problemele care au ramas obiectul tranzactiei dintre factorul politic (putere si opozitie) si culte pot fi incluse in cinci categoric:
definirea legal –constitutională a raportului dintre confesiuni;
problemele patrimoniale, rezultate ca urmarea actiunii regimurilor autoritar-totalitare, de la Carol al II-lea la Nicolae Ceausescu;
finantarea cultelor si recunoasterea caracterului public al invățămantului confesional;
) atitudinea fata de colaborarea sau rezistenta impotriva regimul comunist,
implicarea in viata politică a preotilor.
3.6 Sechelele societății post-totalitare
Identificarea cu agresorul sau cu opresorul, ca să revenim la termenii societătii comune, din afara inchisorilor unde agresiunea putea fi mai lesne personalizată, este o trăsătură pe care o putem insă regăsi si in societatea post-totalitara. Cand anume a inceput acest fenomen este dificil de precizat. Poate mai important ar fi să ne întrebăm dacă societatea totalitara, in ansamblul ei, poate fi considerată o inchisoare si asimilată deci unui sistem privativ de libertate. Ulterior, alte forme care aveau să restrangă și mai mult libertatea individuală aveau să se dezvolte și să se modifice de la o epocă la alta. Astfel, după razboi, cand oamenii aveau incă o oarecare independentă materială, lichidarea acesteia a fost tinta primordială a regimului opresiv. Paralel, una dintre cele mai eficiente forme de luptă contra unei opozitii potentiale si totodată de dezvoltare a unei psihologii de pușcăriași la nivelul populatiei obisnuite a fost asa-numitul control al spatiului locativ, mecanism descris foarte bine de Adriana Georgescu in cartea ei memorialistica La inceput a fost sfirsitul. Ulterior oamenii au devenit tot mai dependenti material, ,bugetari", cum se spunea pe atunci, si membri in fel de fel de organizatii care le limitau autonomic ca persoane individuale. Crearea FDUS (Frontul Democratiei si Unității Socialiste) ca forma de incadrare a tuturor celor neincadrati avea să constituie lovitura finală data celor care evitaseră pană atunci să intre in partid, deci organizatia nu a mai avut din fericire in fată decat citiva ani de existentă formală.
Putem deci afirma cu destulă convingere ca Romania totalitară, aproape in intregul ei, poate fi asimilată unui sistem privativ de libertate chiar pentru populatia care nu se afla in inchisorile sau lagărele de muncă propriu-zise. Se adaugă la aceasta și supravegherea extraordinară a Securitătii, dar mai ales convingerea populatiei ca aceasta supraveghere era atat de formidabilă.
Una dintre marile erori ale opozitiei politice din Romania a fost să nu identifice la time această recunoastere ca self a fostului lider comunist si să-si construiască două campanii electorate pentru prezidentiale bazate pe prezumtia că electoratul nu va vota pentru Ion Iliescu dacă i se va spune că acesta e un fost lider comunist. În prima campanie, cea pentru prezidentialele din 1990, greseala enorma a fost de a opune ca adversari lui Ion Iliescu două personalităti politice care lipsiseră din Romania vreme indelungata si in care electoratul nu se recunostea. La drept vorbind, Radu Campeanu nu arăta atat de mult ca un roman reîntors din exit, dar arata ca unul al vechiului regim, ceea ce este tot un fel de a spune din afară. Pentru electoratul romanesc din 1990, vechea Romanie era o țară străină. Cea familiară lui, pe care o alegea cu toate slăbiciunile ei, care nu ii erau necunoscute, dar pe care le preferă cum preferă omul simplu indeobste răul cunoscut, era o Romanie populată de gestionari hoti si activisti arbitrari, dar poate capabili ,cu o putere practic nelimitată, care putea intr-un moment de bună dispozitie să facă justitie omului de rind.
La al doilea rind de prezidentiale, din 1992, opozitia a avut initial intentia de a proceda altfel, dar demersul ei tactic nu a fost coerent pană la capăt. Alegerea ca si candidat a lui Emil Constantinescu, profesor universitar si fost secretar al B.O.B. la facultatea sa, era menită să arate electoratului că opozitia nu numai ca nu va persecuta pe fost membru de partid, dar este gata să integreze pe oricine vine in rindurile ei, indiferent de trecut, si să-1 promoveze chiar in cea mai inaltă pozitie. Din pacate, atunci cand a inceput Campania electorală această tactică a fost data uitării si impotriva presedintelui Iliescu a fost iarași dezgropat arsenalul anticomunist din timpul manifestatiei din Piata Universitătii, principala acuză care i s-a adus fiind din nou cea de fost membru al CC al PCR, deși mai multe cercetări, printre care cea a IMAS „Romania: Realitatea politică azi", la care contribuiseră si investigatiile noastre de grup, arătaseră că trecutul comunist nu este, in ochii electoratului, un handicap pentru un lider. În acest caz, ce să mai îteleagă electoratul caruia i se oferea ca alternativă de data aceasta nu un anticomunist fost detinut politic ca Radu Campeanu, ci un fost comunist de circunistantă ca Emil Constantinescu? Pe de o parte o apropiere, pe de alta o diferentiere care nu isi mai avea locul, căci Ion Iliescu avea dreptate atunci cand i-a spus lui Emil Constantinescu la intilnirea televizată finală: ,poporul roman are de ales intre doi fosti comunisti." Diferenta intre un secretar de partid pe facultate și un membru al nomenclaturii, de altfel cu excelentă reputatie, ca Iliescu, era prea fină ca să poată fi făcută de electoral,și la drept vorbind insuficient de semnificativă pentru orice observator impartial.
Sunt exemplele invocate cazuri de identificare cu opresorul? Noi am spune că da. Tot Mihai Botez citează din interviurile realizate de el pentru lucrarea Romanii despre ei însisi nenumarate exemple de ,ritualizare a credintei", privind anumite locuri comune despre Romania antebelica sau despre regimul comunist, care nu mai par urmări directe ale indoctrinarii, ci opinii proprii ale interlocutorilor săi.
In investigatiile noastre de grup au fost de asemenea unii, deci o minoritate, care au afirmat la adresa fostilor detinuți politici că „trebuie să fi făcut ei ceva din moment ce au fost inchisi". A devenit de asemenea celebră o emisiune de televiziune -Reporter '90" in care puteau fi auzite comentariile directe ale trecatorilor la deshumarea umelor fruntașilor comunisti din mausoleul Eroilor din Bucuresti pe care il uzurpaseră. Majoritatea trecatorilor, cu excepția unui fost delinut politic, exprimau aceleasi sentimente ca participantii la focus-grup citati mai sus si păreau inclinati mai curand să considere evenimentul un gest de răzbunare politică decat o redare a justitiei. Un fel de a spune, de fapt, căci publicul nu ii consideră vinovati pe Gheorghiu-Dej, primul prim-secretar comunist,și pe acolitii sai, vinovati fiind ,vremurile" si Occidentul. Această adevărată obsesie romanească a Occidentului care a abandonat Romania pe mina Sovietelor este un alt exemplu de succes al persuasiunii comuniste. Este practic acceptarea antioccidentalismului comunist intr-o forma integrată si mai apropiata valorilor proprii. Occidentul este culpabilizat nu pentru că este -capitalist", cum afirma propaganda, ci pentru ca nu tine seama de alții cand este vorba de a si realiza interesele, lasand pe romani in voia soartei. Nu am discutat cu nici un roman care sa se culpabilizeze pe sine sau poporul roman pentru vina de a fi declarat sub regimul Antonescu razboi Aliaților (nu URSS, ci chiar Angliei si SUA). Se poate replica aici că aceste imprejurări au fost uitate, in vreme ce pactul de la Yalta intre Churchill si Stalin, nu. Tocmai aici stă perversitatea propagandei comuniste, care a reamintit in orice circumstanta pactul de la Yalta trecind sub tăcere restul. In 1990, o intreagă armată de propagandisti s-a pus in slujba cauzei antioccidentale. Lucrul este cu atat mai limpede cu cat acerba fortă adulators ai lei Ceausescu, de genul unui Dan Zamfirescu, de exemplu, servesc cauza reabilitării maresalului Antonescu, fără a amana vreun moment că acesta a declarat razboi aliatilor, dar popularizind pactul de la Yalta si asa-zisa trădare a Occidentului prin toate mijloacele. Și astfel propaganda isi stinge pe deplin scopul final : mai cu seamă , de;i nimeni nu condemnă pe fată Occidentul că este capitalist, se subintelege că această manieră de a-si urmari doar interesele proprii sacrificind pe ceilalti este proprie onnduiri capitaliste și lumii economiei de piață.Tema a fost foarte dezvoltată
de propaganda iliesciană. Ostracizat de Occident pentru metodele brutale folosite față de opozantii săi, presedintele Iliescu a dezvoltat un contradiscurs care se referea la faptul că, asa cum o pot dovedi exemplele istorice, Occidentul isi urmăeste doar propriul interes. Conform acestei teorii, capitalistic occidentale nu vin să investească in Romania nu pentru ca nu ar avea incredere in noua economie de piață implementată de guvemul de la Bucuresti, ci pentru că nu ar putea castiga destul. Tema a fost reluată frecvent de către interlocutorii nostri in grupurile focus. In general, nimeni nu ar accepta ideea ca antioccidentalismul este urmarea propagandei, el fiind dezvoltat ca un discurs propriu de către subiecti. Este un caz perfect de ritualization of belief.
Dar, desigur, nu este singurul. Un altul este acela al vietii grele de dinainte de razboi, de care comunismul a scăpat pe oameni". In grupurile noastre am avut doar de două ori oameni mai varstnici de saptezeci si cinci de ani, care au fost capabili să citeze preturile alimentelor din perioada respectivă si să le spuna celorlalti ca in realitate traiul era infinit mai ieftin decat in perioada post-totalitară si mai abundent in produse decat in cea comunistă. În ambele cazuri, vorbitorul a fost intrerupt si contrazis de către interlocutorii săi mai tineri,care păreau convinsi de contrariu si îl indemnau să-si răscolească memoria in căutarea unor amintiri care să corespundă imaginii lor. Cei mai vehementi in sprijinul acestor „pseudoamintiri", in realitate clisee ale propagandei comuniste, sunt cei care au fost la varsta educatiei scolare in timpul stalinismului romanesc, oameni in jurul virstei de saizeci de ani, care aduc in sprijinul unor amintiri despre perioada dinainte de razboi pe care nu au cum să le aibă, fiind copii in priniii ani de viață pe atunci, autoritatea experienței lor „directe". Acestia devin chiar lideri de opinie, mai ales in mediul rural, pe temeiul acestei false experiențe directe, ca un bătran tăran din grupul efectuat de autor in 1994 in satul Galbenu Jud. Braila), care afirma că regele „a fugit din tară alungat de popor, ca si Ceausescu". Grupul era mai degrabă inclinat să-1 creadă, si in orice caz nu-1 contrazicea, pană cand a iesit la iveală că bătranul -1ider de opinie" participase ca adolescent la colectivizare, fiind deci un bătran comunist. In orice caz, oameni cu o experiență de viată mai lungă decat a sa nu mai trăiau la acestă vreme in sat, si oricare dintre membrii grupului faceu afirmații de genul liberalii de dinainte de razboi au fost chiar mai rai decat comunistii", cu credința că afirmă acest lucru din proprie convingere si nu ca urmare a procesului de indoctrinare la care fuseseră supusi. Un caz si mai semnificativ s-a produs intr-un alt grup de pensionare, efectuat in aprilie 1994 la Iasi, cand o bătrană tărancă din imprejurimile orasului, cea mai in varstă din grup (65 de ani), a afirmat că îi e teamă de o eventuală revenire a regelui Mihai deoarece atunci „s-ar intoarce iarși toată mizeria si relele de pe vremea aceea", mărturisind însă ulterior că la abdicarea fortată a regelui si plecarea sa din tară plansese foarte mult, laolaltă cu toată familia si colegele ei din adolescentă. Întrebată cum de plansese după un rege atat de rău si de a cărui intoarcere se temea atat de mult aproape cinzeci de ani mai tirziu, nu a fost capabilă să furnizeze o explicatie. În realitate, data fiind tineretea ei la această vreme, este foarte probabil ca singura experientă autentică era cea a amintirii lacrimilor la plecarea regelui. Restul credintelor privind „relele" din timpul monarhiei, pe care le prezenta ca fiind ale sale, erau urmarea internalizării cliseelor propagandei antimonarhiste din tineretea ei, reactualizate după 1990, cind propaganda antimonarhistă a redevenit paroxistică.
Studiu de caz – Mineriadele
Debutul violentelor in epoca post-revolutionară a fost prilejuit de hotararea FSN de a participa la alegeri. În 28 ianuarie in Piața Victoriei are loc un miting organizat de PNTCD, PNL, PSDR, dar si al altor partide care protestează impotriva participarii FSN la alegeri, iar in paralel se desfăsoară o contra-manifestatie orgamizată de FSN si sustinută de muncitorii de la mai multe uzine din Bucuresti (IMGB, ICTB, IMMR).Lozincile cheie exprimate de cele doua tabere erau: ,Moarte intelectualilor!", „Jos cu fiii de chiaburi si legionari!" versus ,Cine a stat cinci ani la rusi, nu poate gandi ca Bush", „Nu vrem neocomunism!", ieri Ceausescu, azi Iliescu!". Manifestantii partizani ai partidelor din opozitie au atacat sediul Guvernului, cerand demisia acestuia. A doua zi, ca urmare a apelului prin mass-media a conducerii CFSN, peste cinci mii de mineri din Valea Jiului sosesc in Capitală, inarmati cu bate si lanturi. Contra- manifestatia organizată de suporterii FSN a avut ca efect asaltul asupra sediilor unor partide, in frunte cu PNTCD si PNL. Viata fruntasilor acestor partide a fost in primejdie, unii fiind obligati să se pună la adăpost de furia populară" (Petre Roman insusi a plecat la sediul asediat al. PNTCD intr-o tancheta pentru a-1 prelua si proteja pe Corneliu Coposu).
Violentele din prima mineriadă au avut mai multe efecte: s-a consacrat principiul legitimitatii politice bazate pe sustinerea unor multimi cu manifestări violente; apelul la violenta (atacarea sediului guvernului) de catre opozitie a determinat din partea conducerii Frontului o reactie de teamă fată de mentinerea monopolului puterii, astfel că aceasta a fost impdrtită prin crearea Consiliului Provizoriu de Unitate Nationale (constituit de facto in 9 februarie 1990), format pe baze paritare (112 membri al CFSN, 112 al formatiunilor si partidelor nou infiintate, 27 din partea minoritătilor nationale); a intarziat procesul de reconstructie a autorității statului.
Partajarea puterii prin crearea CPUN nu a fost insă in măsură să calmeze starea de agitatie post-revolutionara. In 28 februarie 1990 in Bucuresti are loc o nouă manifestatie antiguvernamentală si antiprezidentială. Pe pancarte se putea citi Jos comunismul!", „Jos Securitatea!", ,Puterea de stat se mentine cu ajutorul Securitătii!",,,Nu mat vrem comunisti, securisti si activisti!".
Un grup de manifestanti fortează intrarea in sediul Guvernului. Slăbiciunea fortelor de ordine care aparau Palatul Victoria, precum si insistenta unor grupuri de persoane inarmate cu rangi, topoare si bate, determină pătrunderea manifestantilor in sediul Executivului. In interiorul clădirii se comit violențe: se sparg geamuri, se distruge mobilier si documente, se forteaza birouri. Sunt căutati membrii Cabinetului, dar nu este găsit decat viceprim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu. Armata restabileste ordinea, dar ca un prim semnal al recastigării autoritătii statale, Jean Moldoveanu, seful Inspectoratului General al Politiei anuntă ca au fost arestate 102 persoane, din care 12 cu cazier judiciar,multi in stare de ebrietate. Seara sosesc insa circa 4.000 de mineri din Valea Jiului. Deoarece situatia era deja sub controlul fortelor de ordine, ei isi exprimă in termeni duri dezaprobarea fată de evenimentele din Bucuresti si promit sa revină ori de cite ori se vor repeta asemenea evenimente.
Mineriada a doua (28-29 februarie 1990) indica increderea in forta legitimitătii dobandite ca urmare a sprijinului strazii, precum si slabiciunea institutlilor statului, a fortelor sale de ordine (acestea aveau un deficit de incredere ca urmare a rolului de piloni ai statului totalitar, precum si a pozitiei neclare in indepartarea regimului Ceausescu). In acelasi tinip, minerii isi creeaza un spirit de cor de aparatori al ,cuceririlor revolutionare", bazat pe ideea rolului jucat in contestarea regimului Ceausescu, prin organizarea grevei din Valea Jiului din august 1977. In interiorul comunitătii minerilor din Valea Jiului se dezvolta un curent misianic, auto-perceptia unui rol exceptional, care trebuie rasplatit de societate prin acceptarea de către guvern a oricăror revendicări salariale, sindicale si chiar politice. Acest tip de stare psihologică a fost reactivat cu ocazia mineriadelor ce au urmat in anii '90, constituind suportul motivational si emotiv care a permis solidarizarea la apelurile Luceafarului Huilei", Miron Cozma.
Dacă primele două mineriade din ianuarie și februarie 1990,pot fi interpretate ca o prelungire a situației confuze din perioada înlăturării de la putere a lui Ceaușescu, iar conflictele interetnice de la Tg.Mureș ca un efect întarziat al național-comunismului romanesc și al activizării opțiunilor radicale maghiare, fenomenul Piața Universității și intervenția minerilor au avut un puternic efect negativ asupra creării unui stat democratic.
Debutul manifestanților din Piața Universității are loc în urma mitingului electoral al PNȚCD din 22 aprilie 1990, cand se scandează cateva din lozincile care vor fi repetate în perioada următoare “ Iliescu nu dezbina tara”,” Proclamatia de la Timisoara,lege pentru toata tara”, “ 16-22 cine-a tras in noi”,” Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”,” Iliescu pentru noi este Ceausescu II”,„Ceausescu nu fi trist, Iliescu-i comunist", „Iliescu nu uita, te votam la Moscova",,,Adevarata emanatie a Revolutiei — Proclamatia de la Timisoara", „Nu vă fie frică, comunismul pică. După terminarea mitingului electoral, o parte dintre participanti, dar si curiosi se grupează in Piata Universitatii pe care o ocupă, blocand circulatia. In dimineata zilei de 24 aprilie 1990 in Plata Universitatii, apar forte politienesti care imprastie multimea operand arestări. Este incerearea institutiilor statului de a restabili incalcarea ordinii legale. Insa deficitul de credibilitate a acestora, suspiciunea de vinovatie colectivă a organelor de ordine in perioada comunista determină esecul acestora.
Problema manifestatiilor din Piata Universitatii a fost dezbătută in cadrul CPUN, Ion Iliescu numindu-i pe cei din Piata „golani", formula retractată ulterior, dar apelativul este preluat de manifestanti ca un titlu de glorie. Perimetrul ocupat de protestatari primeste denumirea de,,Golania" sau „Zone liberă de comunism". Cererile protestatarilor erau: adoptarea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara care prevedea inlăturarea din functiile de conducere a celor care au facut parte din nomenclatura comunistă si din aparatul de represiune in perioada 1945-1989; independenta Televiziunii si autorizarea unor posturi independente de radio si TV; aflarea adevărului despre Revolutie si trimiterea in Judecată a militarilor din Ministerul de Interne si din Ministerul Apărării Nationale care au participat la represiunea din decembrie 1989. Comisia desemnată de CPUN pentru medierea conflictului nu poate aplana divergentele, astfel incat balconul Facultătii de Geologie devine tribuna de la care personalităti, cu un trecut anticomunist sau care au preluat această identitate cer democratizarea tării.
Alegerile parlamentare si prezidentiale din 20 mai 1990, care nu au fost viciate de greseli sistematice, au fost castigate de Ion Iliescu (85,07%) si FSN, cu 66% din voturile valabil exprimate. In fata noii realitati politice, a dobandirii legitimitatii electorate de FSN, organizatiile prezente in Piata („Asociatia 21 Decembrie", „Liga Studentilor", Grupul Independent pentru Democratic, Asociatia Studentilor Arhitecti) se retrag la sugestia Grupului pentru Dialog Social. In spatiul public din centrul Bucurestilor nu vor ramane decat,,Asociatia 16-21 Decembrie" si „Atlanta poporului", două asociatii mai putin organizate, avand un program radical-extremist, care nu recunosteau rezultatul votului din 20 mai.
După un proces de luare a deciziei destul de greoi, puterea politică legitimată prin alegeri libere decide sa actioneze pentru restabilirea ordinii. In 11 iunie 1990 are loc o intrunire a Cabinetului Petre Roman, la care a participat si presedintele Ion Iliescu, in care se hotaraste lichidarea demonstratiei din Piata Universitatii. Politic, armata si SRI-ul primesc ordine in acest sens. Actiunea este dusa la indeplinire in dimineata zilei de 13 iunie, insa izbucnesc violente intre manifestanti si fortele de ordine. Trupele insarcinate cu indepartarea manifestantilor intervin cu brutalitate impotriva manifestantilor. Conflictul se extinde prin ocuparea curtii Televiziunii publice si distrugerea mai multor bunuri, intreruperea programului acesteia pentru cateva ore. Grupuri eterogene politic si social, a căror intentii si apartenentă nu au fost inca clarificate, dau foc autobuzelor Politiei si mai multor autoturisme din garajul Politiei. Sunt atacate si incendiate sediile Politiei Capitalei, Ministerului de Interne si Serviciului Roman de Informatii.
În fata acestei situatii, in care statul nu si-a putut exercita in mod eficient monopolul autoritățile legitime, ce repetă modelul violentelor publice anterioare, in care populatia este chemată sa sprijine conducerea politică. Un comunicat al Guvernului apreciază ca „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea". Violentele din 13 iunie semanau cu momentele initiale ale revolutiei anti-comuniste, cand starea de anarhie era generalizata. Ordinea este restabilita in Bucuresti in noaptea de 13-14 iunie de către unități militare.
Responsabilitatea pentru violențele din 13 iunie 1990 nu a fost încă stabilită cu certitudine.Potrivit unor documente militare, Ion Iliescu ar fi fost la curent cu desfășurarea acestora.Tensiunea este escaladată în dimineața zilei de 14 iunie a două garnituri de tren cu mineri din Valea Jiului conduși de liderul sindical Miron Cozma.din balconul Guvernului președintele Ion Iliescu îi îndeamnă sa meargă in Piata Universitatii și să facă curățenie.
Grupuri de mineri patrund în Univesitatea București și la Institutul de Arhitectură. Începe vanatoarea studenților aflați in Universitate.Studenții prinși sunt bătuți cu bestialitate.Laboratoarele și sălile de curs sunt devastate.
Vizite ale minerilor au loc la sediile partidelor din opoziție la locuintele unor lideri ai acestora și la sediile unor ziare și reviste independente sau de partid.Unele din publicațiile atacate nu au mai publicat cateva zile.Despre vandalizarea sediilor PNL si PNTCD există informatii ca acestea au fost atacate si inainte de sosirea minerilor in Bucuresti, de infractori de drept comun sau ,echipe specializate", despre care se crede ca erau ale fostei Securitati, utilizate de putere pentru compromiterea opozitiei .
Bilantul tragic al evenimentelor din 13-15 iunie poate fi analizat pe mai multe paliere. S-au comis atrocitati, au lost molestati oameni nevinovati. La indicatia minerilor se fac multe arestari, bucureștenii au fost perchezitionati de către mineri pe stradă. Zorel Duimitrescu, seful Directiei Sanitare a municipiului Bucuresti a declarat ca, in unitătile de spitalizare ale Capitalei au fost tratati 5160 de raniti, iar in timpul evenimentelor au fost inregistrate oficial 6 decese. În comunicatul Guvernului din 16 iunie 1990 se arata că au fost arestate 1021 persoane. Aceste date sintetice indica incalcarea gravă a libertatilor prevăzute in Declaratia Universala a Drepturilor Omului: dreptul la viata al multora din cetațeni, dreptul de a nu fi arestat si(arestarea lui Marian Munteanu, liderul Ligii Studentilor, Leon Nice, Partidul Liber Democrat etc.); dreptul de a nu fi torturat sau supus altor tratamente crude, inumane si degradante (majoritatea celor detinuti au fost maltratati de către mineri si de către trupele de ordine); dreptul la libertatea de opinie si de expresie, multi ziaristi au fost bătuti iar unele ziare au fost interzise pentru o scurtă perioadă.
Consecintele politice interne si internationale ale represiuni nelegitime a manifestatiilor din Piata Universitatii au fost insă foarte importante. Departamentul de Stat al SUA declare: Actiunile terorisite autorizate de presedintele Iliescu si guvernul sau in timpul ultimelor doua zile au lovit in inima democratiei romane, fiind suspendat orice ajutor economic neumanitar de care Romania ar putea beneficia. Comisia Europeană s-a declarat „socata si deceptionata" fată de violentele la care au recurs autoritatile romane impotriva manifestatiilor, fiind blocată semnarea Acordului cu Romania. Primirea in Consiliul Europei a lost amanata, pană in 1993. Pe scurt, după mineriada din iunie 1990 Romania se găsea in izolare diplomatica, statul roman fiind vulnerabil in plan international, devenind tot mai evidentă dintre Europa Centrală si statele balcanice. Opinia publica internatională isi manifestă stupoarea fată de ororile din Bucuresti. Posturile de televiziune si marile cotidiene din toată lumea au transmis stiri si reportaje despre mineriada de la Bucuresti. Interpretarea presei internationale a fost aceea că Piata Universitatii reprezinta un nou „Tien An Men". Suspiciunile in legătură cu alegerile din 20 mai au fost reluate iar noua conducere a fost considerate, de cea mai mare parte a presei si cancelariilor occidentale ca,,neo-comunistă.
Consecintele politice interne sunt si ale semnificative: relatiile dintre putere si opozitie au ramas conflictuale pentru o bună perioada de timp, dezbaterea publica fiind centrata pe gasirea/respingerea vinovatiei in mineriade, chiar daca partidele de opozitie si-au asumat, ulterior, conjunctural rolul de „opozitie constructive". De-a lungul perioadei de tranzitie pedepsirea responsabililor de interventia brutala in Piata Universitatii a devenit o tema de dezbatere publica, fostul ministru de Interne, gen. (r) Mihai Chitac fiind cel mai inalt demnitar trimis in judecată pentru stele evenimente. De asemenea, in urma celei de-a treia mineriadă institutionalizarea statulul de drept a fost intarziată ca urmare a considerarii ca legitima a interventiei minerilor in rezolvarea unui conflict politic; s-a adancit clivajul dintre intelectualitate si mineri, acestia din urma cunoscand un proces rapid de demonizare publică, devenind obiect al repulsiei. 0 altă consecintă a violentelor din 13-15 iunie 1990 a fost infiintarea Jandarmeriei la 5 iulie 1990, fortă specializata in controlarea violentelor din mediul urban si rural.
După trecerea socului venirii minerilor in Bucuresti, vista politică din Romania a intrat intr-o nouă fază, primul moment semnificativ fiind investirea de catre Parlament a primului rezultat in urma alegerilor directe. In 28 iunie 1990, in fate celor două Camere reunite ale Parlamentului, primul-ministru Petre Roman prezinta Declaratia-program, care avea un caracter reformist. Greul tranzitlei de abia din acel moment incepea: restructurarea economiei socialiste in conditiile disparitiei CAER și a lipsei asistentei financiere occidentale semnificative, asteptarile de prosperitate tot mai inalte ale romanilor, pe fondul reducerii duratei muncii, tensiunile dintre perdantii si castigatorii noului tip de societate care urma sa fie construita, luptele pentru detinerea puterii politice și economice.Conflictele devin mai diversificate si intense: intre putere si opozitie, in interiorul partidulul de guvernămant, FSN (intre grupul guvernamental si cel parlamentar), intre Presedintele Republicii si o parte a Cabinetulul Roman, intre sindicate si administratie. Tensiunile din societatea romineasca au fost dinamizate de socul primei măsuri pentru construirea unei economii de piata: liberalizarea partială a preturilor de la 1 nolembrie 1990. Pe parcursul anilor 1990-'91 disensiunile dintre gradualista si radicală s-au purtat asupra mai multor teme: ritmul si directia transformarilor economice si sociale, responsabilitatea guvernării, modul de distributie a puterii in cadrul Frontului Salvarii Nationale. Pe acest fond de tensiune politice si sociale are loc a patra mineriada, 24-28 septembrie 1991, in urma căreia Cabinetul Roman este inlocuit cu guvernul Theodor Stolojan.
Asa cum arătam anterior, interventia de trei ori a minerilor in anul 1990 in Bucuresti, pentru transarea unor situatei de conflict politic a determinat nasterea in randul comunitătii respective a unei stare de spirit specifice, care atribuia,,minerilor din Vale" o misiune specială, de care expeditionarii care,,salvează natiunea" in momentele ei de cumpănă. Din perspectiva minerilor, dar si a multor politicieni, acest rol de temut trebuia rasplatit prin acordarea unor conditii speciale de salarizare. Manipularea minerilor a fost facilitată si de faptul ca, după greva de la Lupeni din 1977, in randul minerilor au fost infiltrati oameni al Securitatii.
Încă de la inceputul lunii septembrie 1991 in Valea Jiului au reinceput tensiunile sociale, ca urmare a cererilor salariale si conditiile grele de muncă ale minerilor. La mijlocul lunii septembrie tensiunile pareau a se fi aplanat, la festivitatile de la Tebea, consacrate lui Avram Iancu, Petre Roman s-a intalnit cu liderul sindical Miron Cozma. Brusc, in 24 septembrie 1991 minerii de la Vulcan, aflati in greva cer ca primul-ministru Petre Roman să vină la Petrosani pentru a le solutiona revendicarile sindicale. Miron Cozma ii amenintă pe reprezentantii Guvernului si pe presedintele Ion Iliescu, ca „data nu solutioneaza in cel mai scurt timp posibil revendicarile minerilor, acestia vin la Bucuresti si ii dau Jos".
Cererea minerilor de a veni primul-ministru in Valea Jiului erau considerate o problemă de prestigiu. Dar, inca de la sfarsitul mieriadei din iunie 1990 Petre Roman a avut grija sa nu fie asociat cu actiumle acestora, nu le-a tinut discursuri si nici nu le-a multumit pentru sprijin. Atitudinea Guvernului Roman fata de mineri a fost influentati de dorinta de a nu fi asociat cu mineriadele, sa nu se consideră că ii rasplateste pentru ajutor. Ambiguitatea pozitiei lui Petre Roman fata de mineri, acestia fiind culpabilizati pentru violentele din anal 1990, i-a determinat pe liderii sindicali sa se simtă tradati de politicieni, de primul-ministru in special.În fata refuzului primului ministru de a raspunde unor cereri care pot fi interpretate ca santaj, Cozma anuntă plecarea la Bucuresti, insă nu a fost urmat decat de o parte din mineri si liderii sindicali. Intr-un interviu acordat in aceeasi zi unui ziarist local din Petrosani, Cozma a declarat: ,Hotărarea de a merge la Bucuresti e definitiv luata, dar situatia de fata nu e de natura politică si nu vom cadea in plasa partidelor politice".
În gara Petrosani minerii solicită trenuri pentru deplasarea la Bucuresti. Fiind refuzati, ei devasteaza gara, ocupă acceleratul 244 si deturnează alte doua garniture de tren. In Petrosani si Vulcan au loc violente, devastări si incendii. In gara Craiova, trenurile cu mineri sunt oprite. Se anuntă ca Petre Roman ar fi dispus să vină la Craiova pentru tratative. Minerii refuza oferta si il agreseaza pe prefectul Ilie Stefan si pe generalul maior Ilie . Miron Cozma a refuzat sa discute cu reprezentanti ai Guvernului si ai Prefecturii Dolj, sustinand că, de fapt,,,este vorba de o cursa prin care se incearcă arestarea sa". Pe trenurile rechizitionate de mineri in drumul spre Bucuresti scrie: ,Vrem inghetarea preturilor", „Jos Guvernul Roman!", „Jos bulibasa Iliescu!", „Jos Iliescu si Roman!", „Iliescu si Roman, vrem să intre in subteran" etc.
Ajunsi in Bucuresti in 25 septembrie, minerii condusi de Miron Cozma s-au indreptat spre Piata Victoriei, unde s-au oprit in fata cladirii Guvernului, cerand ca prim-ministrul Petre Roman să discute cu ei. Este atacat de mai multe ori Palatul Victoria cu sticle incendiare. Asaltul asupra cladirii Guvernului continua si a doua zi. Situatia de criza este analizata in Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, intrunit in seara zilei de 25 septembrie, unde au fost discutate măsuri pentru interventia fortelor Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale, precum si constituirea unui nou guvern, „de deschidere nationale".
Sub presiunea evenimentelor au loc negocieri cu usile inchise intre reprezentantii minerilor si conducerea statului. Olivia Gherman, vicepresedinte al Senatului s-a intalnit cu patru lideri ai minerilor, printre care era si Miron Cozma. Acestia 1-au spus că, data pană la ora 12.00 nu se va da oficial comunicatul privind demisia guvernului Roman, 40.000 de sindicalisti de la Pipera se vor alatura minerilor aflati in Piata Victoriei. Sub amenintarea unui potential razboi civil, Alexandra Barladeanu, presedintele Senatului, a anuntat demisia Cabinetului Roman, pe postal national de televiziune, in data de 26 septembrie.
Mihnea Constantinescu, purtător de cuvant al Guvernului, a declarat ulterior că a fost surprins de faptul că demisia lui Petre Roman a fost anuntată in Senat, in timp ce primul-ministru se afla la Camera Deputatilor, si că, din cate stie el, la aces data nu se hotarase nimic in acest sens. El a spus ca demisia Cabinetului Roman nu a fost determinate de venirea minerilor la Bucuresti, ci de elemente care au profitat de situatia de criză apărută in acel moment.
După anuntarea demisiei Cabinetului Roman, Miron Cozma le-a cerut minerilor să plece acasă pentru că le-au fost rezolvate toate revendicarile. Cu toate acestea, in după -amiaza acelei zile, minerii patrund in sala de sedinte a Adunării Deputatilor, fară să intampine vreo rezistentă din partea organelor de ordine, unde cer demisia lui Ion Iliescu si satisfacerea tuturor revendicarilor pentru care au venit la Bucuresti.
A doua zi, in 27 septembrie, minerii intentionează să atace Palatul Cotroceni pentru a-1 obliga pe Ion Iliescu să demisioneze, scandand „Iliescu n-ai sa poti să omori minerii toti!", insă sunt respinse de fortele de ordine care aparau clădirile oficiale. Simultan, la Palatul Cotroceni, aveau loc consultari cu reprezentantii partidelor politice pentru constituirea unui guvern de tehnocrati, cu majoritate FSN. Are loc o intalnire intre Ion Iliescu si o delegată a minerilor condusa de Miron Cozma, care semneaza un comunicat prin care se incheie practic si a patra mineriadă.
Mineriada din septembrie 1991 s-a inscris intr-un sir al violentelor ilegale si nelegitime care au determinat incetinirea procesului de democratizare si modernizare a Romaniei. Nu a facut decat sa dea o si mai mare consistenta imaginii negative externe a Romaniei, fiind considerat un stat impredictibil, cu consecinte directe asupra atragerii investitiilor straine, a dezvoltarii economice ca urmare a ajutorului extern.
Un alt fapt pus cu claritate in evidenta de mineriada din septembrie 1991 este slăbiclunea institutiilor statului: membrii Cabinetului Roman nu au stiut, nefiind informati de Serviciul Roman de Informatii, despre amploarea grevei minerilor si obiectivele sale; nu a putut fi impiedicata intrarea in Bucuresti a unui grup violent, cu obiective declarat anti-constitutionale. Din punctul de vedere al aparării statului de drept o atentie specială trebuie acordata intentiei lui Petre Roman de a declara starea de necesitate, pentru a stopa actiunea violenta a minerilor. Ion Iliescu este cel care s-a opus acestei actiuni, Presedintele Rominici avand competente legale in acest domeniu. Daca din punct de vedere legal declararea stării de necesitate ar fi fost indreptătită, argumentele politice sunt mai nuantate. Petre Roman a vazut in refuzul decretării stării de necesitate o dovadă concludenta a dorintei lui Ion Iliescu de a indepărta Cabinetul. Pe de altă parte, Ion Iliescu si-a motivat refuzu1 prin faptul ca se putea declansa un razboi civil iar Romania s-ar fi gasit din nou in izolare internatională. Oricum, indiferent de motivatiile politice sau psihologice ale actorilor politici implicate in aceste evenimente, rezultatul a fost inlocuirea prin presiune a unui guvern investit democratic. Consecinta imediata a mineriadei din septembrie 1991 a fost accentuarea disputelor din interiorul FSN, care au culminat cu divizarea acestuia in martie 1992.
In urma primelor patru mineriada reputatia minerilor, mai ales a celor din Valea Jiului, a devenit foarte proasta. Sub influenta mass-media si a utilizarii temei mineriadelor in competitia politică din 1996, Valea Jiului a devenit o zona izolata, fiind accentuate vulnerabilitatile determinate de caracterul sau monoindustrial. Recunoasterea proeminentei si fortele miscarii sindicale din Valea Jiului s-a realizat in martie 1992 cand Miron Cozma a devenit si presedinte al Confederatiei Sindicatelor Miniere din Romania (CSMR). În aceasta calitate el a cerut si a obtinut privilegeii și pentru ortacii din alte bazine miniere, Oltenia si Maramures. Guvernul Văcaroiu a satisfacut cererile minerilor de-a lungul perioadei 1992-1996. Pierderile economice erau tot mai mari, costul mentinerii pacii sociale in Valea Jiului era tot mai ridicat. Cabinetul Ciorbea isi asuma riscurile unei terapii de soc intarziate pentru reformarea mineritului, avand sprijinul Bancii Mondiale.
Prin Ordonanta nr. 22/1997, s-au acordat plati compensatorii (in cuantum de 12, 15 sau 20 de salarii net) pentru minerii disponibilizati la cerere. Această strategie nu a avut efectele scontate, deoarece minerii nu au inceput mici afaceri cu salariile compensatorii primite. Majoritatea minerilor disponibilizati au ramas in Valea Jiului si nu au găsit sau nu au acceptat alte slujbe. Au terminat banii si au dorit sa se intoarcă din nou in minerii. S-a creat in Valea Jiului o situatie socială si politica tensionata. Minerii care au acceptat platile compensatorii, dar au cheltuit banii, au devenit o masă de manevra pentru liberul sindical Miron Cozma.
Tensiunile politice din interiorul coalitiei de guvernămant CDR — USD — UDMR au determinat scăderea increderii in clasa politica si in solutiile de reforma promovate de aceasta. Pierderea increderii in ideea de reforma a atras cu sine si delegitimarea ordinii constitutionale, populatia acceptand mesajele de tip autoritar, crescand numarul celor care doreau existenta unui sistem unipartid. Corneliu Vadim Tudor si Partidul Romania Mare au inceput sa capteze tot mai mult atentia populatiei epuizate de reforma intirziata si căreia nu i se vedea finalitatea (expresia la modă era „luminita de la capatul tunelulul'). PRM a incitat minerii la violenta, cultivind ideea mesianismului politic al acestora.
Inca din primele zile ale anului 1999 in mass-media incep sa circule zvonuri despre pregatirea unei grave de mare amploare, premierul Radu Vasile fiind chemat sa meargă in Vales Jiului, ca si Petre Roman in 1991. Cerintele minerilor sunt insă exorbitance: 10.000 de dolari si 2 hectare de pamint pentru fiecare miner, ulterior vor pretinde un salariu de 500 de dolari, pană la pensionare .
În fata refuzului Guvernului Radu Vasile de a raspunde unor astfel de cereri ultimative, si dupa ce greva minerilor a fost declarata ilegala de justitie, se declanseaza a cincea mineriada (18-22 ianuarie 1999). Obiectivul celor 10.000-15.000 de mineri era sa ajunga la Bucuresti si sa pună institutiile statului sub presiune astfel incat sa le fie satisfacute revendicarile. Se declanseaza „marsul spre Bucuresti" al minerilor, sunt indepartate prin violenta barajele fortelor de ordine din defileul Jiului, au loc confruntari violente la Costesti, in urma carora fortele de ordine sunt infrinte, sunt luati ostatici din randul acestora, se comit violente. Lozincile scandate de mineri au fost ,Vrem iar PCR", „Cozma — Vadim". Cozma anuntase ca „marsul spre Bucuresti" este o „nouă revolutie".
Ciocnirile dintre mineri si fortele de ordine de la Bumbesti si Costesti pun in evidenta mai multe aspecte grave pentru existenta unui stat de drept. Minerii erau organizati dupa principii paramilitare, acest lucru fiind, probabil, rezultatul implicitării unor fosti securisti apropiati de PRM. Mineriada din ianuarie 1999 a fost sprijinită de PRM si Partidul Socialist al Muncii, putind fi vazuta ca o incercare de lovitura de stat din partea partidelor extremiste. Dupa episodul Costesti C.V. Tudor rosteste in Parlament un discurs instigator in care sustinea ca „toate revolutiile din istorie si-au crestat propria justificare juridica", felicitandu-i pe mineri. Dupa terminarea mineriadei masurile luate impotriva lui C.V.Tudor au fost insa disproportional de mici in report cu gravitatea faptelor: pentru instigarea la schimbarea ordinii constitutionale a fost pedepsit cu suspendarea prezentei la lucrarile Senatului pentru 30 de zile.
Înfrangerea fortelor de ordine, jandarmii, de care mineri a avut loc in conditiile unor grave deficiente in organizarea militara, suspiciuni de tradare din partea unor cadre superioare ale Ministerului de Interne si chiar dezertarea sefului fortelor de interventie, generalul Lupu. Ministrul de Interne, Gavril Dejeu, fiind depasit de situatie si-a dat demisia, fiind inlocuit cu Constantin Dudu Ionescu. Luarea ca ostatici a jandarmilor a pus in evidenta simptomul defetist de la nivelul autoritatilor politice civile care conduceau institutiile insarcinate cu exercitarea violentei legale din partea statului: minerii au fost intampinati de jandarmi fară ca acestia din urmă sa aiba arme de foc si munitie.
Victoria minerilor asupra fortelor de ordine nu .a facut decat sa pună in evidenta disolutia autoritatii statului. In timp ce marsul minerilor spre Bucuresti determină solidarizarea cu acestia a populatiei nemultumite din Oltenia, evenimentul luand aspectul unei rascoale, la Bucuresti nu există o coordonare intr-o conducere politică statului. Ministrul de Interne nu s-a putut consulta cu primul- ministru, consilierul prezidential pe probleme de aparare, Dorin Marian era plecat din tară, institutiile erau necoordonate. Amatorismul si neputinta dominau autoritatile statului.
Sub amenintarea intrarii minerilor in Bucuresti si a realizarii unei lovituri de stat, ordinea constitutională este salvată de reactia institutiilor statului si de solidarizarea disperata a societatii civile. In noaptea de 21-22 ianuarie 1999 se intruneste Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, care anuntă ca starea de urgentă urma să intre automat in vigoare, in ziua de 22 ianuarie, in functie de comportamentul minerilor.Legitimitatea actiunii institutiilor statului a fost sprijinită si de societatea civilă, in 22 ianuarie avand loc la initiativa Grupului pentru Dialog Social, Aliantei Civice, AFDPR, Asociatiei Victimelor Mineriadelor s.a. un „mars al solidarizarii" la Bucuresti, la care au participat aproximativ 50.000 persoane. 0 actiune similara a avut loc si la Timisoara.
Sub presiunea interventiei armatei impotriva minerilor, ca urmare a declararii starii de urgentă, dar si a deciziei premierului Radu Vasile de a negocia cu minerii, se ajunge la un acord, cunoscut sub numele de ,pacea de la Cozia". Minerilor li s-a promis rezolvarea unei bune parti din revendicarile sociale, precum si neurmărirea in justitie pentru violentele comise la Bumbesti si Costesti. Prin aceasta s-a incheiat si cea de a cincia actiune violenta, minerii intorcindu-se cu aerul de invingatori in Valea Jiului. Acordul dintre Radu Vasile si Miron Cozma din 22 ianuarie 1999 de la Cozia a insemnat evitarea unei situatii care ar fi putut degenera in razboi civil, dar a mai aplicat o lovitura statului de drept: Guvernul a negociat cu conducatorii unei grave declarate ilegale de justitie, cu reprezentantii unui grup care au folosit violenta impotriva fortelor legale ale statului. De altfel, confuzia care a rezultat in urma acestui acord s-a vazut peste mai putin de o lună, cand a avut loc o nouă mineriada.
A sasea mineriada, din februarie 1999, a fost si ea lipsita, ca si primele trei din 1990, de pretextul sindical. Minerii au pornit spre Bucuresti, daer 1500-2000 de data aceasta, pentru a protesta impotriva deciziei Curtii Supreme de Justitie de condamnare a lui Miron Cozma la 18 ani de inchisoare pentru mineriada din 1991. In ciuda interdictiei Ministerului de Interne, 40 de autobuze cu mineri au plecat din Valea Jiului pentru a protesta la Bucuresti. Un grup al minerilor a fost insă incercuit de fortele de ordine la Stoienesti unde, in urma unei batali, minerii au fost dispersati. Miron Cozma alaturi de Romeo Beja, alt lider sindical, au fost arestati in 17 februarie 1999 la Slatina, după ce s-au ascuns de teama organelor de ordine.
In urma celei de a sasea mineriade miscarea sindicală a minerilor a urmat un declin accelerat, nici o confederatie sindicală nu a mai intentiona să lupte impotriva ordinii legale in stat cu mijloace violente. De asemenea, statul si-a exercitat, in sfarsit, monopolul asupra violentei legale, dand un semnal cetatenilor ca violenta arbitrară nu are ce căuta in societate.
Caracterul de stat de drept al Rominiei post- revolutionare a fost pus in discutie in mod semnificativ nu numai prin cele sase mineriade, ci si prin două decizii care au general controverse constitutionale: al treilea mandat de presedinte al lui Ion Iliescu si inlaturarea din functia de prim-ministru, la initiativa presedintelui Emil Constantinescu, a lui Radu Vasile.
Concluzii
Noțiunea de societate civilă ocupă un loc important în vocabularul cetățenilor din spațiul ex- comunist,fiind în concurență la frecvența utilizării cu termeni precum reformă, democrație,piață.
Tendința importantă pe care o indică cercetările asupra opiniei cetățenilor sau asupra dinamicii instituționale a sectorului neguvernamental este de consolidare a societății civile.În cazul Romaniei refacerea tarzie a societății civile ar putea fi explicată prin factori structurali, conjuctural-politici si nu în cele din urmă tranziția ca proces social și economic care a determinat apariția unei stări de neancredere în celălalt afectand spiritul asociativ si comunitar al romanilor.O posibilă cauză a ritmului lent de dezvoltare a societății civile este menținerea tipului de relații de prietenie din perioada comunistă care aveau un caracter închis familia și cercul de prieteni fiind cea mai importanta arie de socializare.
Factorul extern a avut un rol fundamental în consolidarea vieții asociative din Romania.La începutul tranziției fondurile americane au fost cele mai importante dar acestea au fost cele mai importante, dar acestea au fost completate apoi înlocuite de cele europene, injectate în societate în sens structural.
Bibliografie
Dan Banciu, sociologie juridică, editura Lumina Lex, București,2007
Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati, 1999
Belu Constantin, sociologie juridică, Ed. Vertical,Craiova, 1994
Madeleine Grawitz, De l’utilisation en droit de notions sociologique, în L’anee Sociologique, 1966
Vladuț I., Introducere în sociologia juridică,Ed Lumina Lex, București,2000
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București, Editura Actami, 1996
Giovanni Sartori,Teoria democrației reinterpretată,Ed.Polirom
Petra Datculescu, Klaus Liepelt (edit.), Renasterea unei democratii: alegerile din Romdnia de la 20 mai 1990, Coresi, Bucuresti, 1991
Alina Mungiu, Romanii dupa '89. Istoria unei neintelegeri, Humanitas, Bucuresti, 1995
Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societătii romanesti, Paideia, Bucuresti, 1999
Florin Abraham, Romania de la comunism la capitalism, Ed.Tritonic,2006
Ion Drăgan,Construcția simbolică a campului electoral, Institutul european,iași, 1998
Attila Agh.,Experiences of the first democratic parliaments in Est Central Europe in Communist Studies, Vol.28, nr.2, 1995
Matei Dogan, Sociologie politică,București, Ed.Alternative,1995
Alina Muangiu Pippidi, Politica după comunism: structură,cultură și psihologie politică,Humanitas, bucurești,2002
Cioabă Aristide,Democrația: putere și contraputere, Noua Alternativă, București,1995
Ruxandra Cereșeanu,Imaginarul violent al romanilor,Humanitas, București,2003
Gabriela Gheorghe,Adelina Huminic,Istoria mineriadelor din anii 1990-1991,In Sfera Politicii, nr.67,1999
Maria Simion,Profilul demografic al Romaniei în calitatea vieții, nr.1-2/2004
Mihnea Berindei,Romania.Cartea albă 13-15 iunie 1990,Humanitas,București,1991
Dan Pavel,Iulia Huiu,Nu putem reuși decat împreună, O istorie analitică a convenției democratice 1989- 2000, Ed.Polirom, Iași,2003
Ion Iliescu,Momente de istorie II, Ed.Enciclopedică,1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Social Democratia Dupa 1989 (ID: 126071)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.