. Sobornicitatea Bisericii
SOBORNICITATEA BISERICII
C U P R I N S
Dimensiunile ecumenismului ………………………………………………………
4.CONCLUZII
5. Biliografie
60 pagini
Introducere
Cea mai de seamă problemă care a făcut și face obiectul discuțiilor ecumeniste este refacerea unității Bisericii. Cine urmărește activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor sau discuțiilor bilaterale dintre diferitele Biserici și Confesiuni, constată cu ușurință că problema eclesiologică este nelipsită din catalogul temelor care se dezbat în toate întrunirile, pe plan local, regional sau mondial. Se discută asupra instituirii Bisericii, asupra naturii ei, asupra caracterului ei divino-uman, asupra organizării, asupra membrilor Bisericii, asupra conducerii, asupra sfintelor taine etc.
Dacă privim puțin schimbările care se produc în societatea contemporană sau postmodernă, putem constata schimbări radicale în toate domeniile. În domeniul politicului se trece de la modelul clasic de abordare a partidelor politice la un model sincretic în care doctrinele politice de extremă înglobează în doctrina lor idei incompatibile cu ideologia clasică a lor. În domeniul economic se produce o redistribuire a piețelor de desfacere și o luptă pentru ele, se produce o uniformizare a sistemului de comerț internațional. În domeniul cultural, de asemenea, se produc schimbări care transformă valorile tradiționale din toate genurile artei și apar curente noi în care persoana umană capătă un alt înțeles sau dispare.
Răsturnarea valorilor tradiționale au generat o nouă formă de cultură care are ca ideologie individualismul. Individualismul specific acestei mișcări este susținut de uniformizarea ideologiei la nivel mondial. Îmbinarea acestor două aspecte la nivel mondial au produs un dezastru pentru om, iar efectele lui se resimt în toate domeniile. Principiul care guvernează acest principiu de a fi a omului este relativismul egocentric cu pretenția de adevăr absolut și ultim.
Aceste schimbări de societate se răsfrâng și asupra religiei. În condițiile actuale Biserica este pusă în situația de a oferi răspunsuri viabile pentru oamenii din societățile în care valorile tradiționale au fost puternic transformate.
Consecința cea mai tragică constă în faptul că existența umană tradițională a fost supusă acestui proces într-o perioadă foarte scurtă. Schimbările produse în ultimul secol sunt ieșite din comun (tehnologiile informaționale, inginerie genetică, tehnică, tehnici de manipulare a conștiinței umane etc).
Aceste schimbări foarte rapide constituie unul dintre motivele cele mai importante în procesul de schimbare a omului contemporan, de pierdere a indentității tradiționale, atât individuale cât și colective, de diminuare a comunicării dintre membrii societății actuale. Înstrăinarea ca proces ontologic este cea care caracterizează cel mai bine acest proces de devorare a ființei umane. Crearea unui om „nou” a produs o ruptură între omul tradițional și cel „recent” pentru care singurul adevăr absolut este faptul că totul este relativ.
Criza persoanei din lumea post modernă ne îndeamnă să punem în discuție problema rolului și rostului religiei în societate și a Bisericii în stat, elemente care pot reface rupturile produse în cadrul acestor relații. Pentru restabilirea unității din cadrul societății și a individului un rol major trebuie să-l aibe religia creștină prin intermediul valorilor sale.
Cel mai apropiat concept bisericesc care poate fi aplicat structurilor sociale este cel de sobornicitate fundamentat pe dragostea creștină.
Studiul de față încearcă să definească termenul de sobornicitate ca fiind cea mai actuală însușire pentru că reflectă celelalte însușiri în viața practică a Bisericii. Putem spune că ea este o însușire pe care fiecare generație de credincioși trebuie s-o descopere din nou în cadrul Bisericii. Din această perspectivă sobornicitatea este în strânsă legătură cu tradiția vie a bisericilor creștine care formează Sfânta Tradiție.
Sobornicitatea este opusul singurătății, e unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare ca în întreg se reflectă calitățile și viața tuturor și fiecare reflectă calitatea și viața întregului.
Sobornicitatea nu se manifestă numai în susținerea comună a credinței, a cultului și a organizării Bisericii, ci susține și reprezintă însăși viața Bisericii și al fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce domnește în Biserică și al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfânt care iradiază în El. „Adevărata unitate este o unitate a tuturor creștinilor în adevăr. Ea n-are nici un caracter individualist, nici un caracter de subordonare a tuturor unei instanțe supreme, ci un caracter sobornicesc-comunitar, ca liberă în Duhul Sfânt”. Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane, „căci sobornicitate înseamnă comuniunea în iubire, crescută dintr-o adevărată spiritualitate”, manifestându-se deci ca o comunicare cu altele, prin răspunderea ce-o trăiește pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voința de a le ajuta într-un fel sau altul.
Creștinul, de la naștere până la moarte, participă la comuniunea bisericească în calitate de membru al comunității bisericești din care face parte, el fiind mereu chemat la îndatoriri față de aceasta. El este legat de ceilalți membri cu care împreună alcătuiește o comunitate. El trăiește împreună cu ei și își manifestă orice sentiment față de ei, față de comunitate. Actele lui pe planul trăirii religioase și morale sunt acte de comuniune. El se mișcă în trăirea comună și beneficiază fără încetare de roadele comuniunii. Astfel putem spune că în comuniune individualismul este depășit.
Comuniunea bisericească este chemată să reproducă, în existența sa, realitatea, divină. Omul nu în singurătate, ci în comun a primit porunca de a deveni Dumnezeu după har, iar comuniunea bisericească este o imitație a vieții divine. “Cuvântul se întrupează, Dumnezeu se face om, ca pe om să-l facă dumnezeu”. Astfel, comuniunea credincioșilor sau Biserica este alcătuită după imaginea comuniunii absolute a Sfintei Treimi. Aceasta comuniune din sânul Sfintei Treimi este bazată pe dragostea dintre persoanele treimice, care este norma de iubire reciprocă pentru comuniunea formată din oameni.
Comuniunea nu e o stare, ci o mișcare care se aprofundează și se extinde, un proces de asimilare și de reciprocă dăruire în continua creștere, o relație vitală de împlinire reciprocă. Ea se hrănește continuu din împărtășirea cu Hristos. “Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este el o comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o comuniune cu trupul lui Hristos?” (I Cor. X, 16).
Aspectul de comuniune al Bisericii se sprijină și pe faptul că omul creat după chipul lui Dumnezeu este un subiect care manifestă ființial o intenție spre comuniune. Intrarea noastră în viața de comuniune treimică este opera lui Iisus Hristos, care este un centru în care intenționalitatea după comuniune are intensitatea supremă și a Duhului Sfânt care este Duhul comuniunii. În comuniunea din Biserică se reflectă și se validează modul de a fi și lucrarea realității ultime a Sfintei Treimi. Realitatea supremă sau adevărul ultim pentru creștini are structura iubirii sau corelația perfectă între trei euri (comuniunea dintre cele trei persoane). Din aceasta comuniune de iubire supremă care este în sânul Sfintei Treimi iradiază iubirea și în noi. Dacă ne simțim, ca creștini, mânați spre comuniune prin iubire, trebuie să mărturisim că iubirea aceasta nu-și are originea în voința noastră, ci în adevărul suprem și în exemplul realității-supreme care este Dumnezeu în Treime.
Iubirea treimică este modelul iubirii dintre creștini. Dumnezeu are caracter personal și este în relație interpersonală. Omul numai în comuniune și în relație cu celălalt se realizează și se cunoaște pe sine deplin și cunoaște pe celălalt iubindu-l în același timp.
Comuniunea se realizează prin mai multe moduri de manifestare: comuniune prin rugăciune, iubire și fapte de întrajutorare.
Comuniunea prin rugăciune este inseparabilă de mișcarea spre comuniune. În sensul cel mai general, orice prezență conștientă a omului înaintea lui Dumnezeu este o rugăciune și aceasta prezența trebuie să devină o stare constantă. Comuniunea între oameni și cu Dumnezeu nu se poate realiza în afara rugăciunii, căci rugăciunea este raportul personal al omului cu Dumnezeu. Rugăciunea adevărată ridică sufletele către Dumnezeu și le unește în flacăra aceleiași evlavii în fața lui Dumnezeu. Cu deosebire rugăciunea în comun, rugăciunea unuia pentru altul, rugăciunea pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor, întărește duhul frățietății creștine. Precum fiecare din noi cere rugăciunea tuturor, la fel fiecare este dator să se roage pentru toți. Rugăciunea unuia dintre noi este necesară pentru toți ceilalți membri ai Bisericii. Biserica, care este comuniunea credincioșilor, se roagă pentru toți și această rugăciune din iubire face ca membrii ei să se simtă uniți între ei și scăldați de același duh de comuniune. Astfel rugăciunea din iubire este calea spre adevărata comuniune, spre comuniunea desăvârșită.
Comuniunea prin iubire este accentuată și ea foarte mult de Ortodoxie, căci iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimi cuprinde întreaga umanitate și întreaga creație.
Iubirea îmbrățișează pe toți cei care primesc să intre în comuniune cu Dumnezeu, izvorul tuturor bunurilor. Iubirea realizează comuniunea omului credincios cu Dumnezeu, iar când această comuniune se strică din vina omului numai iubirea lui Dumnezeu poate s-o restabilească, coborându-se din nou în el. Din iubire Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său pentru a împărtăși acestei ființe raționale și libere iubirea Sa, pentru ca prin asemănare să cunoască pe Cel asemenea, adică pe Creatorul său și să răspundă acestei iubiri pentru ca astfel chipul să ajungă la asemănare. Dacă comunitatea prin iubire este deplină, atunci interesele egoiste care ridică ziduri între oameni dispar. Locul lor îl ia sinceritatea frățească, transparența sufletelor, bucuria de a spune altora gândurile și planurile proprii pentru a-i încălzi și pe aceia, pentru a le verifica frumusețea și bunătatea. Viața în unitatea Trupului lui Hristos, în comuniune, se trăiește în ambianța harului Sfântului Duh, adică prin participarea la însăși viața Sfintei Treimi la perfecțiunea supremă a iubirii. Comuniunea omului cu Dumnezeu nu este rezultatul aspirației sau căutării exclusive a omului, ci ea se desăvârșește prin ajutorul harului divin.
Omul este în mod firesc o ființă deschisă pentru semenii săi, având mereu trebuința de a se ajuta reciproc, de a-și mărturisi gândurile sale altora, de a discuta cu alții, de a fi mereu într-un schimb cu alții.
Comuniunea nu este suficientă când e susținută numai prin cuvinte, numai teoretic. Ea trebuie trăită, trebuie pusă în practică. Comuniunea trebuie să se vadă în faptele unora pentru alții, în conlucrarea lor. Munca împreună face să se comunice tuturor o caldură morală, o creștere de puteri și o bucurie sufletească, o adevarată îmbogațire care o întrece pe cea din convorbiri.
Atât iubirea cât și rugăciunea trebuie să ducă la fapte, pentru că rugăciunea este bogată în roade atunci când este exprimată prin fapte bune, când se manifestă în interesul și grija frățească a unuia față de altul, în faptele îndurării trupești și sufletești.
Iradierea comuniunii în viața socială. Ideea de comuniune domină întreagă, trăire creștină. Această idee este prezentă în aspectul liturgic al rugăciunii, în aspectul, sinodal al organizării bisericești, în unitatea dogmatică ecumenică, în intercomuniunea sacramentală, în solidaritatea socială. Comuniunea în Ortodoxie poate fi înțeleasă și, ca o solidaritate în bine cu toată omenirea. Există temeiuri firești și multiple care fac posibilă o comuniune universală, efectivă. În viața socială cdoxie poate fi înțeleasă și, ca o solidaritate în bine cu toată omenirea. Există temeiuri firești și multiple care fac posibilă o comuniune universală, efectivă. În viața socială comuniunea trebuie să urmărească un scop moral, să fie conformă cu ordinea morală. Rolul comuniunii în viața socială este de a reglementa orice abatere, orice individualism care destramă viața socială. „Nimeni să nu caute folosul său, ci fiecare să caute folosul altuia”(I Cor. X, 24).
În Ortodoxie nimeni nu se mântuiește singur ci împreună cu ceilalți, cu care își desfășoară activitatea în viața socială.
Societatea pătrunsă de sufletul comuniunii devine prietena omului, îndrumătoarea și susținătoarea lui, devine o adevărată comunitate de prieteni. Prietenia frumoasă, dezinteresată, este cea mai mare tărie care-l sprijină pe om. Duhul de comuniune în viața socială a fost viu trăit încă din primele zile ale creștinismului. Ei erau toți împreună și aveau toate de obște. Toți creștinii erau uniți, formau o singură familie, împărtășindu-și atât bunurile spirituale cât și cele materiale.
Ideea de comuniune, prezentă atât în Sfânta Scriptura cât și în scrierile Sfinților Părinți, reprezintă o coordonată fundamentală a doctrinei, cultului, organizării și spiritualității ortodoxe. Pe drept cuvânt Ortodoxia a intuit viața în Trupul tainic al Domnului ca o comuniune cu Hristos în Duhul Sfânt, care e imprimată în întreaga Biserică și năzuiește să se extindă la comunitatea umană.
Ecumenismul în actualitate este și el însuflețit de această idee. El vrea să aducă Bisericile creștine la starea de comuniune. În scopul acesta, el trebuie să privească ca atenție la viața Bisericii Ortodoxe și să-i urmeze exemplul, căci Ortodoxia a fost mereu însuflețită de această trăire în comun și ea dă cu bucurie acest bun tuturor celor care vor să se împărtășească de el. Ecumenismul actual tinde să restabilească circuitul de energii, harisme și valori creștine între toate Bisericile locale, pentru a ajunge nu numai la o unitate spirituală ci și la o plenitudine de viață, la o slujire comună. Ecumenismul izvorât din principiul comuniunii înseamnă o unitate în diversitate, o sobornicitate liberă, în care fiecare credincios, fiecare Biserică locală constituie un centru care își însușește valorile întregului într-un mod unic dar inseparabil de ansamblul comunității universale.
Comuniunea promovată de Biserica Ortodoxă este un principiu de relație și de solidaritate cu întreaga umanitate, pentru că în Hristos s-a desființat prăpastia spirituală care separă pe oameni. Ortodoxia concepe unitatea creștină ca un organism viu în care se împreună toate valorile pentru a sluji în mod solidar omul. Ea învață ca prim comuniune fiecare este solidar cu existența și destinul semenului său, pentru că dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă cu el.
Comuniunea creștină are „drept criteriu fidelitatea sa față de Hristos și capacitatea de a răspunde necesităților umane”. Comuniunea creștină va putea rămâne mereu autentică numai dacă viața internă a ei va fi constant reînnoită prin Hristos cel înviat și înălțat la ceruri, căci El vrea ca Biserica Sa să fie o comuniune înnoită, să manifeste oriunde trăim unitatea noastră în El, o adevărată comuniune cu oameni de alte rase, clase sociale, vârste, convingeri religioase sau politice.
BISERICA – SPAȚIU AL COMUNIUNII
Termenul și noțiunea de Biserica indică, firește, două lucruri sau realități: Biserica-lacaș de comuniune și închinare și Biserica-comunitate de credincioși ai lui Hristos și împreună cu Hristos, în biserica lăcaș. Între aceste două înțelesuri fundamentale există o legătură foarte strânsă, în sensul că Biserica-comunitate determină și explică biserica-lăcaș de închinare.
Biserica – comuniune de persoane în Dumnezeu
Ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întrupare fiind deci o prelungire a Întrupării și este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce și în Învierea Sa din morți, iar ca o comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime.
Prin urmare, Biserica apare ca un rezultat al lucrării răscumpărătoare a lui Hristos și ca o prelungire firească a acesteia, mai exact a lui Hristos cel întrupat, răstignit și înviat și înălțat la ceruri întru slava, stând de-a dreapta Tatălui, în relație cu Dumnezeu-Tatăl, ca Dumnezeu-Omul slăvit pentru noi, dar și cu noi prin Duhul Sfânt care ne menține și ne dă putere să creștem în comuniunea de viață cu El. Prin Hristos, viața de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi coboară în umanitate, și anume în Biserica, și constituie Biserica, iar Biserica, datorită Capului ei, Hristos, tinde desăvârșindu-se spre Sfânta Treime, prin Duhul Sfânt.
Ca comuniune și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica ține, deci, de Hristos și de Duhul Sfânt în același timp. Căci acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este și Fiul, și unde este Fiul este si Duhul Sfant. Mintuitorul insusi, inainte de inaltarea Sa la ceruri, trimitind pe Apostoli la propovaduirea Evangheliei, ii asigura pe ei si pe urmasii lor: „Si Eu voi fi cu voi in toate zilele pina la sfirsitul veacului” (Matei XXXVIII, 20). Si El este cu noi toti prin Duhul Sau cel Sfant, dupa cum El insusi ne-a spus: „Dar Mangietorul, Duhul Sfant, pe care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan XIV, 26). Duhul Sfant nu va vorbi de la Sine, ci cite va auzi va vorbi si cele viitoare va vesti, El ne va face parte de tot ceea ce este in Hristos (Ioan XVI, 13) si deci de ceea ce are Tatal: „Toate cite are Tatal ale Mele sint; de aceea am zis ca din al Meu ia si va vesteste” (Ioan XVI, 15). Duhul Sfant va da o marturisire despre Hristos (Ioan XV, 26). Dar tot Duhul Sfant este Acela care il face prezent pe Hristos si in care Hristos lucreaza mintuirea noastra. Dar unde? In Biserica, care este Trupul lui Hristos si plentitudinea Duhului Sfant (Efeseni 1, 23).
1.2. Biserica – trup al lui Hristos si Cinzecime continuă
Prin Intrupare, Rastignire, Inviere si Inaltare, Mantuitorul Hristos pune temelie Bisericii Sale. Prin acestea toate si indeosebi prin Cruce si Inviere, Biserica ia fiinta in mod obiectiv, dar virtual. Fiul lui Dumnezeu nu s-a facut om pentru Sine, ci ca din trupul Sau sa extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi. Or aceasta viata dumnezeiasca extinsa din trupul Sau in umanitate, mai exact in cei care se incorporeaza dinamic in Hristos, constituie Biserica insasi.
Pogorirea Duhului Sfant sau Cinicizecimea este actul de trecere de la lucrarea mintuitoare a lui Hristos insusi in umanitatea Sa personala la extinderea acestei lucrari in oameni. Duhul Sfant, care este Duhul lui Hristos, ca unul ce odihneste deplin peste El (Ioan, 1, 33) si straluceste din Hristos tuturor, coboara in chipul limbilor se foc peste Apostoli, peste fiecare in parte in mod distinct, umplindu-I (Fapte II, 1, 3, 4), precum si peste cei care, ascultind predica Apostolilor, s-au botezat (Fapte II, 37, 38, 41), dand nastere Bisericii ca o comunitate vazuta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu, intrata in istorie. Prin lucrarea Duhului Sfant, coborit in chip de limbi de foc peste Apostoli, distinct peste fiecare dat toti gasindu-se impreuna, in acelasi loc, si prin primirea Duhului Sfant de catre cei care fiind patrunsi la inima s-au pocait si s-au botezat, adaugindu-se Apostolilor si celor impreuna cu ei, im mijlocul lor fiind Maica Domnului (Fapte I, 14; II, 1-4), Hristos se prelungeste in toti acestia facindu-I Siesi Biserica vie. Caci Biserica este alcatuita din oameni (barbati si femei) si ingeri, adica din „pietre vii”, cum spune Sfantul Apostol Petru (I Petru II, 5), formind o casa duhovniceasca si un „popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru II, 5, 9) care sa aduca jertfe duhovnicesti bineplacute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos si sa vesteasca in lume bunatatile Lui (Ibidem). Si „pietre vii” ale Bisericii sunt toti aceia care marturisesc dumnezeirea lui Hristos, adica pe Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu intrupat, ca odinioara Simon in Cezareea lui Filip, invrednicindu-se sa fie „piatra vie” (Matei XVI, 16,18), si care „impreuna sa se zideasca pe temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Isus Hristos” ca sa fie lacas si comunitate a lui Dumnezeu in Duhul Sfant si plina de Duhul Sfant, care este Duhul lui Hristos (Efeseni II, 20-22).
Cel care îi zidește pe oameni in Hristos, ca Biserica vie, vazuta, adica comunitate concreta a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos este Duhul Sfant, odata cu venirea lui personala in lume la Cincizecime, de la Tatal, trimis de Fiul (Ioan XV, 26). Prin Sfantul Duh, in ziua cincizecimii, adunarea Apostolilor si ucenicilor la care s-au adaugat, chiar din prima zi, cei care au primit cuvintul Evangheliei lui Hristos si s-au botezat, ca la trei mii de suflete, a devenit loc si lacas al prezentei Cuvintului, adica al prezentei lui Hristos iinsusi, a devenit Biserica. Aceasta poarta Cuvintul si Il propovaduieste, asa cum Fecioara Maria L-a purtat si L-a crescut. Iar acest Cuvint este Logosul Tatalui, adica Fiul lui Dumnezeu intrupat, prezent in Biserica, asa cum a fost prezent in sanul Fecioarei. Biserica este, deci, prin Duhul Sfant, venit in lume in chip personal, la Cinczecime, loc al prezentei lui Hristos cel mort si inviat pentru mantuirea noastra a tuturor.
Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Duhului Sfant in lume, de la Tatal prin Hristos sau de catre Tatal (Ioan XIV, 26) si Fiul Sau intrupat (Ioan XV, 26) ca despre un act prin care Duhul Sfant trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos insusi, deci nu trebuie conceput sau vazut in nici un fel despartit de Hristos . Este total falsa imaginea unui Hristos in cer si a Duhului Sfant in Biserica, fiindca nu ia in serios unitatea si comuniunea Persoanelor treimice care se inconjoara, ce cuprind si se oglindesc reciproc. La Dumnezeu cele trei Persoane nu sint despartite. De aceea nici nu se poate vorbi in sens propriu de numarul trei: „In fiecare sint si ceilalti Doi, avind aceeasi fiinta si aceeasi lucrare. Intr-un fel sint in acelasi timp unul. Dar nu sint nici simplu unul, pentru ca fiecare are aceeasi fiinta si aceeasi lucrare intr-un mod propriu. „Ei sint o Tri-Unitate” . Nu se poate deci disocia intre lucrarea si iconomia Fiului pe de o parte si lucrarea si iconomia Duhului Sfant pe de alta parte, ca sa se poata spune ca Biserica tine numai de Hristos si este lucrarea lui Hristos sau ca ea tine si este lucrarea exclusiva a Duhului Sfant, incepind din ziua Cincizecimii. Aceasta disociere „duce sau la rationalism sau la sentimentalism sau la amindoua ca atitudini paralele, ducind fie la instituirea unui loctiilor al lui Hristos, ca in catolicism, fie la afirmarea unui individualism, inspirat de capriciile sentimentale, considerate ca impulsuri ale Duhului Sfant si netinute in friu de prezenta unui Hristos care ne infatiseaza o umanitate de model bine conturata si ne ofera prin Duhul Sfant puterea de a ne dezvolta dupa chipul ei” .
Fiul si Duhul sint cele doua Persoane divine care efectueaza Revelatia in mod solidar. Amindoua reveleaza pe Tatal si se reveleaza una pe alta ca si in viata interna dumnezeiasca. Dar Cuvintul si Duhul Sfant sint prezenti si lucratori impreuna in iconomia mantuirii noastre. Caci Duhul Sfant si Cuvintul lui Dumnezeu nu erau despartiti in perioada in care Duhul Sfant pregatea intruparea Cuvintului si in cea in care Cuvintul intrupat pregatea venirea personala a Duhului in lume, precum nu sint despartiti nici in cea prezenta in care Duhul Sfant ne deschide accesul la Cuvintul inaltat cu trupul la cer. Subliniind ideea, P. Evdokimov spune: „Cincizecimea restituie lumii prezenta interiorizata a lui Hristos si Il reveleaza acum nu inaintea, ci inauntrul ucenicilor” . „Eu voi veni la voi … Eu voi fi cu voi pina la sfirsitul veacurilor”; „In aceasta zi (ziua Cincizecimii) voi veti cunoaste ca Eu sint in voi”. Prin Duhul Sfant, Hristos patrunde in interiorul omului, in umanitatea pe care El a rascumparat-o prin Jertfa Sa si a innoit-o prin lucrarea Sa, intrucit Trupul Lui a fost total umplut si strabatut de Duhul. Aceasta idee o subliniaza Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: „Iubirea lui Dumnezeu a fost raspindita in inimile voastre prin Duhul Sfant” (Rom. V, 5). Prin Duhul strigam: „Avva! Parinte!” (Rom. VIII, 15) si numim pe Iisus Domn (I Cor. XXI, 3).
Cincizecimea deschide Istoria Bisericii, inagureaza Parusia si anticipeaza Imparatia. Duhul Sfant incorporeaza in Trupul lui Hristos, Biserica, ca „impreuna mostenitori cu Hristos ai lui Dumnezeu” (Rom. VIII, 17), ne face „fii in Fiul” si in Fiul noi aflam pe Tatal. Duhul Sfant lucreaza infierea noastra divina, dupa har, si ne ridica si mentine in comuniune cu Tatal, datorita Fiului Sau intrupat.
Biserica – comunitate teandrică, sacramentală
Biserica este viata de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant, manifestata concret prin acte de credinta, prin participarea la acelasi Sfinte Taine si slujbe savirsite de cei investiti cu puterea Duhului Sfant in acest sens de catre Hristos insusi, episcopii, preotii carora le revine, tot datorita puterii Duhului Sfant cu care au fost imbracati de Hristos, conducerea credinciosilor pe calea mintirii, odata cu propovaduirea Evangheliei si sfintirea lor (Matei XXVIII, 18-20). Constitutia Bisericii este, deci, teandrica, pastrind ca existente distincte pe cei uniti, pe Dumnezeu si pe oameni, dupa cum si comuniunea din sanul Sfintei Treimi pastreaza distincte personale divine.
Cel ce coboara viata de comuniune a luni Dumnezeu in umanitate si o extinde in comunitatea oamenilor, pe de o parte, si care ridica pe oameni la comuniunea cu Dumnezeu, este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat: „Si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvintul lor, Ma rog ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una”, si „Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavirsiti intru unime” (Ioan XVII, 21 si 23).
Fiul se uneste dupa har atit de mult cu oamenii, precum este unit dupa fiinta cu Tatal, avind fata de ei aceeasi iubire. Fiul adunind in Sine pe oameni, Tatal iubindu-L pe El, ii iubeste si pe ei cu aceeasi dragoste. „Iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei si Eu in ei” (Ioan XVII, 26). Comentind aceste locuri scripturistice, Sfantul Simeon Noul Teolog exclama: „O, adinc al Tainelor! … O coborire negraita a iubirii lui Dumnezau fata de noi. Caci ne fagaduieste ca de voim, va avea cu noi dupa har aceeasi unire, pe care o are El cu Tatal Sau dupa fire. Dar si noi vom avea aceeasi unire cu El, daca vom implini poruncile Lui. O fagaduinta infricosata! Caci aceeasi slava pe care Tatal a dat-o Fiului, ne-o da Fiul si noua dupa har. Si ceea ce este si mai mult, este ca precum este Fiul in Tatal si Tatal in fiul, asa si Fiul lui Dumnezeu este in noi, si noi in El dupa har, daca vrem” .
Toate acestea arata clar de ce Sfintii Parinti indica temeiul divin al Bisericii nu numai in Sfanta Treime, adica in viata de comuniune a Sfintei Treimi, in mod general, ci in mod special in Fiul lui Dumnezeu intrupat. De aceea, Biserica este Hristos unit cu umanitatea rascumparata si innoita prin Cruce si Inviere, sau, altfel spus, Hristos extins in umanitate si umanitatea incorporata personal si dinamic in Hristos cel mort si inviat, plin de tot Duhul.
1.3.1. Biserica – trupul lui Hristos extins in umanitate
Biserica uneste in sine tot ceea ce exista sau este destinata sa cuprinda tot ceea ce exista: Dumnezeu si creatia. Sfantul Apostol Pavel arata Biserica ca fiind insusi Trupul lui Hristos (Efeseni I, 23; V, 23), care are multe madulare: „Caci precum trupul unul este si are multe madulare, iar toate madularele trupului multe fiind, sint un trup, asa si Hristos. Pentru ca intr-un Duh ne-am botezat noi toti, ca sa fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, si toti la un Duh ne-am adapat. Caci si trupul nu este un madular, ci multe” (I Cor. XII, 12-14). Dar fiecare madular isi are cinstea si locul sau in trup, fara sa se substituie trupului intreg (I Cor. XII, 18) si nici altui madular (Ibidem, 21), dupa cum nici trupul nu poate fi conceput fara madulare (Ibidem, 19). Madularele isi au identitatea lor, dar nu in afara trupului, ci intrucit sint madularele trupului. De aceea intre ele nu trebuie sa fie dezbinare pe motiv ca unele ar fi mai de cinste decit altele ci „sa se ingrijeasca deopotriva unele de altele. Si daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna, si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna” (Ibidem, 25, 26).
Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos în care El se prelungește și lucrează sau care este alcătuit din toți aceia care s-au încorporat în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce au auzit și primit Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai ca aceia „ca la trei mii de suflete care s-au adăugat”Apostolilor, ucenicilor și fraților în ziua Cincizecimii (Fapte I, 13, 14; II, 1-4, 9-12, 37-38, 41). Biserica este un trup, un tot, care nu anulează mădularele ci dimpotriva le afirmă și ele se afirma reciproc: „Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte” (I Cor. XII, 27).]
Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerica a membrelor sau madularelor, ci ea este uniunea catolica cu Hristos a ipostasurilor create pe care ea le zamisleste intr-o noua nastere (Botezul), le intareste si pecetluieste cu Duhul lui Hristos (Mirungerea) si le uneste cu Trupul si Singele Lui pline de Duhul Sfant (Euharistia). Biserica nu face numar cu madularele sale. Parintii vad in Mireasa din Cintarea Cintarilor atit Biserica intreaga cit si pe fiecare dintre persoanele unite cu Cuvintul intrupat. Explicatia acestui fapt, precum si constitutia teandrica a Bisericii, o avem in Hristos insusi, care dupa firea dumnezeiasca este unit cu Tatal si cu Duhul, iar dupa firea omeneasca cu toti oamenii laolalta si cu fiecare in parte. Fiind cuprinsa in ipostasul intrupat al Fiului, Biserica este Hristos extins in umanitate.
Hristos si umanitatea sint asa de uniti in Biserica incit nici Hristos si nici umanitatea nu pot fi vazuti sau conceputi unul fara celalalt, sau altfel spus, unul cheama si implica pe celelalt. De aceea Hristos este capul Bisericii iar umanitatea adica cei incorporati personal in Hristos, Biserica, ca trup al lui Hristos, extins peste veacuri .
Pozitia speciala a lui Hristos in Biserica consta esential in aceea de cap al Bisericii (Coloseni I, 18), de factor care uneste pe credinciosi cu Sine ca pe un trup al Sau si in calitatea de izvor de putere si model dupa care se orienteaza si de care se umplu si se imprima ce incorporati in El, facindu-se tot mai mult dupa chipul Lui.
Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul ca ipostasul divin al Fiului si-a asumat chipul uman, adica parga firii noastre, intrind deci in relatia cu toti insii umani care ipostaziaza aceeasi fire umana, si fiind pentru toti un Om central care ii implica si care ii sustine. Iar aceasta calitate devine eficienta intrucit Hristos ne comunica in forma omeneasca puterea Sa dumnezeiasca prin Duhul Sfant si ne daltuieste dupa chipul Sau. Dar Hristos a devenit cap al Bisericii si prin faptul ca „El a ridicat aceasta parga la stare de jertfa superioara oricarei preocupari egoiste de Sine, si la starea de inviere, purtind prin acesta cele doua stari imprimate in mod imbinat in trupul Sau ca sa ne comunice si noua puterea de a ni le insusi sau de a ne ridica umanitatea noastra la ele. Iar aceasta inseamna a ridica umanitatea noastra la unirea cu infinitatea lui Dumnezeu cel personal, caci numai prin jertfa, predindu-ne lui Dumnezeu, daramam zidurile care ne inchid in marginirea noastra si intram in comuniune deplina cu Dumnezeu si cu semenii” .
Sfântul Apostol Pavel numeste în mod propriu si direct pe Hristos Cap al Bisericii: „Hristos este capul trupului, al Bisericii” (Coloseni I, 18, 24). „Si pe toate le-a supus sub picioarele Lui si mai presus de toate intru toti” (Efeseni I, 22-23). De Hristos, in calitatea lui de cap, depinde si cresterea trupului precum si lucrarea fiecarui madular in partea lui de cap, depinde si cresterea trupului precum si lucrarea fiecarui madular in parte al acestuia: „Si marturisind adevarul in iubire, sa crestem intru toate spre El care este capul, Hristos. Si din El tot trupul bine alcatuit si bine incheiat, prin toate legaturile care ii dau tarie, isi savirseste cresterea, potrivit lucrarii masurate fiecaruia dintre madulare si se zideste intru iubire”(Efeseni IV, 15-16). „Barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui si Mintuitor este” (Efeseni V, 23), de aceea, crestinii, dupa indemnul Sfantului Apostol Pavel, nu trebuie sa se lase amagiti de cei de cei „care ii trag spre intelesurile cele slabe ale lumii” (Coloseni II, 20), ci „sa se tina strins de Capul de la care Trupul intreg – prin incheieturi si legaturi indestulindu-se si intocmindu-se – sporeste in cresterea pe care I-o da Dumnezeu” (Col. II, 19). Hristos este cap al Bisericii si in sensul ca in acest trup, Biserica, se traieste viata Capului, adica viata cea noua dupa Hristos in Duhul Sfant, ca Hristos insusi traieste in Biserica si lucreaza in ea, prin Duhul Sau, precum si in fiecare madular al ei si ca El ne ofera aici, prin Duhul Sfant, harul dumnezeiesc si, deci, mantuirea. Viata lui Dumnezeu se revarsa si pulseaza in tot trupul, prin Capul acestuia, adica prin Hristos care s-a facut prin Duhul, viata noastra a tuturor (Coloseni II, 4).
Prin Hristos, capul ei, Biserica se structureaza ca un intreg armonios, ca un organism sobornicesc in care fiecare madular isi implineste lucrarea corespunzatoare lui (Efeseni IV, 15-16) si se simte legat de celelalte madulare cu care se bucura de plentitudinea vietii dumnezeiesti facuta accesibila omului de catre Hristos si impartasita de El prin Duhul Sfant intregului trup si fiecarui madular in parte, prin Sfintele Taine care sint incheieturile si legaturile Trupului insusi, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel (Efeseni IV, 16; Coloseni II, 19).
1.3.2. Biserica comunitate sacramentala in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant
Umanitatea rascumparata si innoita, prin Crucea si Invierea lui Hristos, nu se constituie in trup al lui Hristos, adica Biserica, decit prin incorporarea ei activa in Hristos. Dar aceasta incorporare nu poate fi conceputa decit ca personala si aceasta de ambele parti. Caci Hristos se prelungeste sau extinde personal numai in cei care vin la El, raspunzind chemarii Lui la comuniune cu Dumnezeu, adresata lor prin Apostolii Sai si urmasii acestora: episcopii si preotii: „Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osindi” (Marcu XVI, 15-16). Toti oamenii sint chemati sa devina madulare ale Trupului lui Hristos, caci: „El voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim. II, 4), deoarece „El s-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti” (I Tim. II, 6). Dar Hristos nu sileste pe nimeni sa-l fie urmator si madular al Trupului Sau; „Iata, Eu stau la usa si bat, de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apoc. III, 20). Prin aceasta se adevereste cuvintul Mintuitorului din parobola cu lucratorii trimisi sa lucreze in vie: „ca multi sint chemati, dar putini sunt alesi” (Matei XX, 16), precum si din parabola nuntii fiului de imparat la care, in locul celor poftiti la nunta si care n-au raspuns, au fost chemati cei de la raspintiile drumurilor, dar dintre care a fost dat afara cel gasit fara haina de nunta caci „multi sint chemati, dar putini sint alesi” (Matei XXII, 22, 1-14). Haina de nunta este vesmintul luminos pe care il dobindeste cel incoroprat in Hristos.
Hristos se prelungeste si se extinde personal in oameni, si anume in cei care sint strapunsi la inima de Cuvantul Sau (Fapte II, 37), facindu-I madulare alte Trupului Sau, prin Botez, Mirungere si Euharistie. Prin aceste Taine au acces oamenii la Hristos, se incorporeaza in El ca madulare ale Trupului Sau, devin Biserica lui Hristos plina de Duhul Lui care se impartaseste ei si madularelor ei.
Prin Botez, Hristos incorporeaza pe om in Sine, extinzindu-se si salasluind in el. Botezul realizeaza, deci, o incorporare personala si fiintiala a omului in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant in Biserica si in oameni. „Cand iesim din apa Botezului, noi avem in suflete pe insusi Mintuitorul nostru, si inca nu numai in suflet, ci si pe frunte, in ochi, ba si in madulare si in cel mai ascuns ungher al fiintei noastre si anume il avem plin de marire, curat de orice pacat si lipsit de orice stricaciune, asa precum a inviat, asa cum s-a aratat Apostolilor, precum era cind s-a inaltat la cer si, in sfirsit, cum va veni iarasi sa ne ceara comoara pe care ne-a incredintat-o” .
Ca incorporare in Hristos, Capul Bisericii, Botezul este, invatatura Bisericii noastre Ortodoxe, inceputul relatiei comuniunii noastre personale cu Hristos, care se adinceste si creste prin celelalte Taina, Mirungerea si Euharistia. Botezul apare nu numai ca un dat, sau rezultat, ci si ca o misiune si drum spre intreaga viata a Duhului Sfant care ne vine prin Hristos, Capul Bisericii.
Prin Hristos, cel botezat intra in relatie personala cu toate persoanele Sfintei Treimi. Formula trinitara a Botezului, indicata chiar de Mintuitorul Hristos odata cu trimiterea Apostolilor la propovaduirea Evangheliei si instituirea Tainei insesi dupa inviere (Matei XXVIII, 19-20), subliniaza tocmai acest lucru. Cel botezat intra in relatie personala cu Hristos cel interiorizat de Duhul Sau inauntrul nostru, bucurindu-se de dragostea Tatalui al carui fiu dupa har a devenit prin Botez. Ca, prin Hristos, cel botezat intra in relatie personala cu fiecare persoana a Sfintei Treimi, ni se arata si prin pronuntarea distincta a numelui fiecarei persoane a Sfintei Treimi, odata cu cele trei cufundari in apa si inaltari ale primitorului Tainei. Hristos insusi se naste in noi, in Botez si odata cu El ne nastem si noi la o noua viata, la viata lui Hristos, prin Duhul Sfant pe care ni-L impartaseste El in adincul fiintei noastre prin Botez. Neofitul primeste in fiinta sa pe insusi principiul vietii .
Relatia personala cu Hristos in Duhul Sfant realizata de Botez are drept consecinta eliberarea omului din robia pacatului si, deci, a mortii, renasterea lui la o viata noua, salasluirea lui Hristos inlauntrul fiintei noastre innoite, precum si cresterea noastra in Hristos prin Duhul Lui . Este ceea ce Sfantul apostol Pavel sublinieaza cit se poate de concis prin cuvintele: „In Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Galateni III, 27).
Cei ce sunt impreuna ziditi cu Hristos prin Duhul Sfant, in Trupul tainic sau sacramental al lui Hristos, Biserica (Coloseni II, 7; Efeseni II, 22), nu sint numai botezati ci poarta si pecetea Duhului Sfant primita prin Taina Ungerii cu Sfantul Mir. Celor botezati de diaconul Gilip in Samaria a trebuit sa li se impartaseasca de indata harul Mirungerii de catre Sfintii Apostoli Petru si Ioan, care s-au coborit din Ierusalim la ei ca sa-si puna miinile peste ei (Fapte VIII, 14-17), spre a ajunge si ei partasi cu Hristos, prin ungerea imparateasca a Duhului la indumnezeire . Cel botezat este ca o planta tinara care are nevoie de hrana si de sustinere pentru a creste drept. De aici si necesitatea Tainei Sfantului Mir, caci cresterea celui botezat in Hristos nu poate fi decit in Duhul Lui, care ne impartaseste bogatia darurilor Sale in Taina Mirungerii.
Taina Mirungerii realizeaza o prezenta mai intensa a lui Hristos prin Duhul Sfant in cel nou botezat, prin darurile dumnezeiesti necreate impartasite acestuia. Prin aceasta Taina, omul inainteaza in incorporarea sa in Hristos ca madular al Bisericii realizata de Botez. Prin ea se realizeaza, de asemenea, o intilnire si mai intima a credinciosilor cu Hristos si o mai strinsa inchegare a lor in Trupul lui Hristos, Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant. Mirungerea este, deopotriva, lucrarea lui Hristos in Duhul Sfant, precum si cea a Duhului Sfant datorita lui Hristos, in cel botezat. Caci „ar fi gresit sa credem, cum se spune uneori, ca la Botez credinciosii se unesc numai in Hristos, iar in Taina Ungerii cu Sfantul Mir primesc numai darurile Duhului Sfant care-I diversifica ca persoane. Duhul care ii pecetluieste in Taina Mirului, este persoana de relatie intre Tatal si Fiu, deci El ne face pe noi cei deveniti la Botez fii ai Tatalui prin incorporarea noastra in Hristos, sa simtim iubirea Tatalui fata de noi si iubirea noastra fata de Tatal, asa cum la Botezul Sau Hristos primeste indata ce iese din apa, din cerurile deschise, pe Duhul, ca adeverire a iubirii Tatalui, ca relatie iubitoare a Tatalui fata de El nu numai dupa Dumnezeirea Sa, ci si dupa omenitatea Sa”.
Botezul si Mirungerea sint atit de strins legate incit s-ar putea spune ca formeaza impreuna un singur tot cu doua parti distincte, Mirungerea fiind un fel de continuitate a Botezului. Aceasta idee ar putea fi sustinuta si de faptul ca in slujba Bisericii, Taina Mirungerii nu incepe cu o introducere deosebita ca celelalte Taine, ci direct dupa botezarea si imbracarea celui ce a primit botezul, bineinteles dupa ce preotul citeste o rugaciune prin care cere lui dumnezeu sa-I daruiasca „celui nou luminat prin apa si prin Duh” si pecetea darului Sfantului si intru tot puternicului si inchinatului Duh”, precum si „cuminecarea Sfantului Trup si a scumpului Singe al Hristosului Sau”. In realitate, ele sint doua Taine distincte, dar legate prin lucrarea lor de incorporare a omului in Hristos, ca madular al Bisericii. In Botez, Fiul isi imprima calitatea Sa de fiu in noi prin lucrarea Duhului Sfant, iar Tatal binevoieste sa ne infieze. In Taina Mirungerii insa apare pe primul plan simtirea noastra de fii revarsata in noi de la Tatal prin Fiul de catre Duhul Sfant . Dar ambele lucrari si stari au devenit posibile prin Fiul lui Dumnezeu care s-a facut om adevarat. Dumnezeu Omul Iisus Hristos a patimit, a murit, a inviat si s-a inaltat la ceruri, raminind si pe Scaunul Slavei, de-a dreapta Tatalui, in relatie cu noi si fiind Unul dintre noi, Dumnezeu Omul, in Treime, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Mirungerea este Cincizecimea personala a omului, intrarea lui in viata Duhului Sfant, adica in viata adevarata a Bisericii, ca madular al acesteia. Caci prin aceasta Taina primitorul este consacrat ca om deplin, deschis lucrarii Duhului Sfant in el si prin aceasta, vrednic sa se uneasca cit mai deplin cu Hristos plin de tot Duhul, in Sfanta Euharistie. Prin Mirungere, deci, incepe aratarea lui Hristos in comportarea omului botezat, si lumina si lucrarea Duhului Sfant in fiinta omului. Prin aceasta Taina omul devine un chip activ al lui Hristos si un lacas viu al Duhului Sfant.
Calitatea de Crestin nu poate fi deci redusa numai la primirea Botezului. Biserica reflecta, suprapusa, peste starea de nascuti de sus a credinciosilor ei, ca imprimare a starii de nascut in Fecioara a Cuvintului lui Dumnezeu si pecetluirea in Duhul Sfant a acestora, ca o imprimare in ei a lui Hristos cel uns cu Duhul Sfant la Botez, in Iordan.
Incorporarea omului in Hristos inceputa prin lucrarea Botezului, adincita si intarita prin Taina Mirungerii, se realizeaza deplin prin Sfanta Euharistie. Daca Mirungerea de puterea dezvoltarii vietii celei noi in Hristos primita prin Botez, prin Euharistie se desavirseste aceasta viata ca unire deplina cu Hristos si cu Biserica. „Desigur, noul membru al Bisericii, desi primeste indata dupa Botez si dupa Ungerea cu Sfantul Mir, Euharistia, nu se poate socoti ajuns la starea de desavirsire, din punct de vedere al contributiei pe care trebuie sa o dea si el. Dar el are concentrat in sine tot drumul sau in Hristos, care, pornind de la Botez, are sa inainteze prin contributia adusa de el sau prin folosirea puterii date pentru acest drum intreg, pina la starea care incoroneaza straduintele sale de a dezvolta viata cea noua primita in cele trei Taine” .
Adevarata unificare dintre noi si Hristos si extensiunea comunitar-soborniceasca a lui Hristos in oameni care constituie Biserica, se realizeaza in Euharistie. Numai prin Euharistie Hristos este deplin in comunitatea ecleziala si in fiecare membru al acestei comunitati, iar comunitatea si fiecare membru al acesteia cresc in Hristos care s-a situat in centrul ei si in adincul de taina al fiecarui madular al ei.
Unitatea si comunitatea oamenilor cu Hristos si intreolalta in Hristos, realizata de Euharistie, este semnificata in Traditia primara a Bisericii prin speciile euharistice insesi, de paine si de vin. Piinea este formata din numeroase boabe de griu care macinate dau o singura bautura. Tot asa si multiplicitatea subiectelor crestine trebuie sa se zideasca intr-o unitate. Si aceasta o realizeaza Euharistia. Constiinta de sine a unitatii ecleziale a tuturor in Hristos euharistic strabate ca un fir rosu intreaga Traditie si gindire patristica, incepind cu didahia, in care se afirma: „Cum aceasta paine este raspindita pe munti si adunata a devenit una, astfel sa fie adunata si Biserica Ta, de la mariginile pamintului in imparatia Ta… Adu-ti amine, Doamne, de Biserica Ta… si adun-o din cele patru vinturi, sfintita in imparatia Ta…” .
Euharistia este Taina unirii si comuniunii depline a omului cu Hristos, ca madular al Bisericii, precum si Taina constituirii insesi a Bisericii. Caci nimeni nu se impartaseste de Hristos in mod izolat, ci impreuna cu toti care marturisec aceeasi credinta una si deplina in Hristos. Prin Euharistie se realizeaza, deci, si o comuniune a credinciosilor intre ei in acelasi Hristos. Toti se intilnesc la acelasi Trup al lui Hristos toti formeaza impreuna extinderea Trupului Hristos in acest sens, Euharistia este prin excelenta Taina unitatii si comunitatii ecleziate. „Prin faptul ca acum credinciosii nu se impartasesc numai de o energie a lui Hristos, corespunzatoare unei anumite stari din viata Lui, ci din insusi Trupul Lui care devine in ei izvor al tuturor energiilor divine, in calitate de trup inviat, prin Euharistie se realizeaza si se mentine Biserica in sensul deplin al cuvintului, ca Trup al Domnului ca unitate potential completa a credinciosilor cu El si introlalta” .
Trupul si singele lui Hristos din Euharistie nu ramin statice in Biserica, ci sint hrana si bautura adevarata a Bisericii a lui Hristos, iar prin impartasire nu Biserica le preface pe ele in trup omenesc, ca pe oricare alta hrana, ci Biserica se preface in ele insile, cum spune Nicolae Cabasila, deoarece cele mai tari biruiesc; precum fierul inrosit in foc ni se arata ca foc nu ca fier, tot asa si cu Biserica lui Hristos: daca cineva ar putea s-o cuprinda cu privirea, n-ar vedea in ea decit insusi Trupul lui Hristos prin aceea ca este unita cu El si ca se impartaseste din Trupul Lui , dar un Trup cu multe madulare, cum spune si Sfantul Apostol Pavel: „Iar voi sinteti Trupul lui Hristos si fiecare in parte madulare ale acestuia” (I Cor. XII, 27).
Euharistia este, deci, acea Taina care constituie comunitatea celor botezati si pecetluiti de Hristos cu Duhul Lui, Duhul Sfant, ca Trup si Biserica a lui Hristos.
Desigur, Biserica este numai Trup al lui Hristos, si anume un Trup comunitar, sobornicesc, avand Cap pe Hristos. Ea nu este una cu Capul. De aceea, este gresit sa se identifice in general Biserica cu Hristos sau sa se substituie lui Hristos ca loctiitor al Sau o persoana. In relatia ei cu Hristos, Biserica ramine totdeauna ca Trup al Lui, si deci deosebita de El, intr-o tensiune si atitudine de rugaciune continua catre Capul ei: „Inca ne rugam Tie, pomeneste, Doamne, Sfanta Ta soborniceasca si apostoleasca Biserica cea de la o margine pina la cealalta a lumii, pe care ai cistigat-o cu scump Singele Hristosului Tau, si o impaca pe dinsa, si sfant lacasul acesta intareste-l pana la sfirsitul veacului” .
Intre Euharistie si Biserica este o legatura foarte strinsa, atit in sensul ca de Euharistie nu se pot impartasi decit cei botezati si unsi cu Sfantul Mir, si prin aceasta deveniti madulare al Bisericii, cit si in acela ca Euharistia este aceea care constituie si realizeaza Biserica. In afara ei nu exista Biserica.
Trebuie spus aici ca este tot atit de adevarat ca nu orice Euharistie face Biserica, ci numai aceea in care avem prezent cu adevarat pe Hristos cel mort si inviat, cu insusi Trupul si singele Lui, prin prefacerea cinstitelor daruri de paine si vin in acestea cu puterea Duhului Sfant invocata de episcopul sau preotul Bisericii, conditia obiectiva a acestei prefaceri si prezente a lui Hristos Insusi in Euharistie fiind credinta Bisericii. Dar aceasta inseamna ca Euharistia este a Bisericii care pastreaza fara schimbare sau micsorare plentitudinea adevarului dumnezeiesc de la Apostoli, Tainele instituite de Hristos despre care dau marturie cartile Noului Testament si Traditia apostolica, si preotia sacramentala de succesiune apostolica. Deci, conditionarea Bisericii de catre Euharistie se tine in cumpana cu conditionarea Euharistiei de catre Biserica . La Euharistia Bisericii n-au acces decit aceia care impartasesc aceiasi credinta una si plenara a Bisericii insesi. Iata aici si pricina pentru care Biserica Ortodoxa este impotriva intercomuniunii cu cei din afara ei, fiind numai pentru comuniunea euharistica plenara care implica in prealabil unitatea de credinta a celor ce se apropie de acelasi sfant potir si raminerea in aceasta .
Toate Tainele Bisericii sint in relatie cu starea de jertfa si inviere a lui Hristos si o exprima in masuri diferite. Dar nu numai atit. Prin ele Biserica se imprima de jertfa si invierea lui Hristos si odata cu ea madularele ei. Prin euharistie insa, mai mult decit prin Botez, Biserica intreaga, luind putere din Jertfea lui Hristos, traieste sentimentul predarii vietii sale lui Dumnezeu, spre a o primi umpluta de viata Lui vesnica, asemenea lui Hristos prin inviere . Dar aceasta se intimpla nu numai cu ea, ci si cu fiecare madular al ei care se impartaseste cu Hristos euharistic.
Ca lucrari ale Duhului Sfant in Biserica sau ale lui Hristos insusi in Duhul Sfant, Tainele sint respiratia continua a Bisericii, prin care ea inspira si expira neincetat pe Duhul Sfant care ne face prezent pe Hristos si in care lucreaza Hristos in Biserica si in fiecare madular al Trupului Sau. Prin Taine, deci, Biserica, care are pe Duhul Sfant in ea de la Cinicizecime prin Capul ei, Hristos, se umple cu viata dumnezeiasca a Duhului care vine acum de sus in ea, „reaprinzind” sau „innoind” „legaturile si „intilnirile” Bisericii si credinciosilor cu Hristos. Iata aici si ratiunea pentru care unele Taine se repeta, in timp ce altele nu se repeta. Astfel, pe de o parte, pe Hristos Il avem deplin in Biserica si in madularele ei prin Euharistie, iar pe de alta parte simtim nevoia sa-L avem si mai mult si de aceea dorim sa ne impartasim si de mai multe ori. Dar pentru aceasta trebuie sa ne cercetam si mai des, despovarindu-ne de greutatea pacatelor prin cainta, pocainta si Taina Spovedaniei.
In fiecare Taina are loc o intilnire sau reintilnire proaspata, innoita a omului cu Hristos, precum si a Bisericii insesi cu Hristos in Duhul Lui. In aceasta intilnire sau reaprindere a intilnirii cu Hristos sta necesitatea insasi si lucrarea tuturor Tainelor in Biserica si in viata credinciosilor, deci nu numai a Botezului, Mirungerii, Euharistiei si Pocaintei sau Spovedaniei, ci si a Nuntii, Maslului si a Hirotoniei. Fiecare Taina insa, pe linga articularea generala, are si o articulare si lucrare specifica in viata Bisericii.
Ca rezultat al Tainelor si conditie a propriilor sale Taine, Biserica, asa cum am spus, este o comunitate sacramentala. Temeiul si izvorul acesteia este Hristos insusi care isi prelungeste in Biserica intreita Lui chemare sau slujire prin care ne-a rascumparat sau mintuit obiectiv prin organele vizibile ale Preotiei Sale nevazute.
Unirea tuturor crestinilor in hotarele adevarului de credinta postuleaza rezolvarea unor serioase probleme ecleziologice. Sarcina crestinitatii este de a realiza o unitate bisericeasca in care crestinii si Mintuitorul Iisus Hristos sa se intilneasca in aceeasi Biserica, intr-o comuniune de credinta si sacramentala. Pina la infaptuirea acestei nazuinte, Biserica Ortodoxa ramine deschisa pentru dialogul slujirii lumii, pentru zidirea pacii intre oameni, pentru implinirea aspiratiilor majore ale omenirii si pentru realizarea unei unitati crestine in diversitate 42.
2. SOBORNICITATEA BISERICII
Însușirile Bisericii
„Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Sinodul din Constantinopol (381) fixează astfel cele patru însușiri ale Bisericii. Orice deformare sau micșorare a unuia din aceste însușiri deformează însăși realitatea Bisericii. Aceste însușiri ale Bisericii – unicitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea ei – vin din însăși firea și scopul ei. Ele hotărnicesc limpede și exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, prin care ea, ca așezământ (instituție) și obște (comunitate) Dumnezeu-omenească, se deosebește de toate așezămintele (instituțiile) și obștile (comunitățiie) omenesti.
Acestea sunt consecința firească a constituției ei teandrice, ca trup al lui Hristos cel Unul și Sfânt, extins peste veacuri, și notele distinctive al adevăratei Biserici a lui Hristos. Simbolul Niceo-constantinopolitan înfățișează Biserica drept una, sfântă, sobornicească și apostolească. Fiecare dintre acestea este strins legata de celelalte si presupune pe celelalte.
2.1.1. Unitatea Bisericii tine de constitutia Bisericii ca trup extins al Cuvintului intrupat. Hristos se extinde in oameni incorporindu-I in Sine, ca sa-I faca asemenea Lui si sa-I uneasca intr-un singur trup, umplindu-I de aceeasi iubire a Lui fata de Dumnezeu-Tatal si de a lui Dumnezeu-Tatal fata de El.
Sfintii Parinti vad temeiul unitatii Bisericii in prezenta aceluiasi trup jertfit si inviat strabatut de plentitudinea Duhului Sfant, in toate madularele Bisericii. Euharistia cea una implica Biserica cea una.
Unitatea Bisericii consta, de asemenea, in pastrarea aceleiasi credinte dogmatice ca expresie a prezentei si lucrarii plenare a lui Hristos in Biserica. Credinta dogmatica si totalitatea Tainelor formeaza un tot (Efeseni IV, 4-6).
Biserica este una si in sens de unitara, pentru ca avind pe Hristos lucrator in ea, prin Duhul Sfant, ea este cu adevarat Trupul Lui extins in umanitate, adica este unita deplin cu Capul ei, Hristos, si deplin unita in ea insasi prin „intocmirile” si „legaturile” date ei de Hristos (Efeseni IV, 16). In temeiul acestei unitati de viata, Biserica este unitara si in organizarea ei. Bisericii Ortodoxe ii este specifica unitatea simfonica, adica unitatea de comunitate care se impaca cu libertatea si imprejurarile variate din diferite locuri.
2.1.2. Sfintenia Bisericii este strins legata de unitatea ei, provenind din relatia nemijlocita a Bisericii cu Hristos, Capul ei. Nu se poate dobindi mintuirea fara participarea la sfintenia lui Hristos lucratoare in Biserica prin Sfintele Taine ca lucrari ale Duhului Sfant, savirsite cu puterea aceluias Duh Sfant de catre preotii Bisericii. Hristos este sfant mai intii pentru ca este Dumnezeu, sfintenia fiind o insusire a lui Dumnezeu. La aceasta sfintenie nu se ajunge decit prin participare, care se realizeaza prin Sfintele Taine.
Sfintenia Bisericii nu exclude prezenta pacatosilor in ea aici pe pamint cum ni se arata prin pildele Imparatiei (a neghinei, Matei XIII, 24-30; 37-40; a navodului, Matei XIII, 47-50), caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mintuiasca pe cel pierdut. Hristos se sfinteste pe Sine si ca om, ca si noi sa fin sfintiti intru adevar (Ioan XVII, 19).
Biserica este laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinti sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos insusi. Ea este Cincizecimea Duhului extinsa in umanitate.
Sfintenia are un caracter dinamic, nu static, antrenind si pe om in propria lui desavirsire si sfintire. Credinciosii sint sfinti in mod tainic din momentul Botezului, dar ei trebuie sa arate aceasta sfintenie prin fapte si sa creasca in sfintenie .
Biserica este sfintita cu sfintenia lui Hristos (Efeseni V, 25-27) si in virtutea faptului ca este sursa Tainelor si a sfinteniei, ea aduce la existenta comuniunea sfintilor. Biserica chiar pe pamint traieste nu o viata paminteasca, ci una dumnezeiasca, in chip uman.
2.1.3. Sobornicitatea Bisericii indica atit destinatia Bisericii de a cuprinde in sine intreaga umanitatea rascumparata de Hristos (Matei XXVIIIII, 18-20; Marcu XVI, 15- 16), cit si trairea intregului de catre fiecare madular in parte, dat fiind faptul ca Biserica este un trup cu multe madulare care exprima viata trupului si participa la viata intregului.
Dupa definitia data Bisericii de Sfantul Apostol Pavel, ca trup al lui Hristos si plinire a Duhului Sfant (Efeseni 1, 23) urmeaza ca Biserica intreaga are pe Hristos intreg cu toate darurile Lui mintuitoare si indumnezeitoare, precum si fiecare Biserica locala si fiecare credincios Il are daca ramine in intregul acestui Trup, dupa cum si intregul traieste in partile lui, dar cu o conditie: sa fie sanatoase si depline si mereu in comunitate cu intregul, Biserica universala, adica cea una, traieste si se manifesta in fiecare Biserica locala care are si traieste plenar pe Hristos al credintei si al Euharistiei si prin aceasta al tuturor Tainelor. Sobornicitatea mai indica si faptul ca Biserica adevarata sta pe temelia soboarelor ecumenice.
2.1.4. Apostolicitatea este insusirea care arata ca Biserica Ortodoxa a pastrat intreaga si neschimbata invatatura lui Hristos asa cum au comunicat-o Sfintii Apostoli, ca ea sta pe temelia Apostolilor si este expresia plenara a Traditiei apostolice.
Apostolicitatea implica pentru Biserica succesiunea apostolica a ierarhiei, in sensul transmiterii neintrerupte a harului episcopiei si a intregii credinte de la Apostoli prin episcopii hirotoniti de ei si prin aceasta prin episcopii tuturor timpurilor pina la ultimul de astazi lucru de care nu se poate vorbi in protestantism.
Credinta apostolica o primim de la preotii si de la crestinii existenti, deci care au crezut inaintea noastra, iar ei de la cei dinaintea lor si asa pina la Apostoli, primii care au stiut despre Hristos si au crezut in El .
Biserica ne transmite pe Hristos din ea si prilejuieste salasuriea lui Hristos cel din Cer in noi toti care am devenit si am crescut ca madulare ale Trupului Sau.
Adevarata imagine a ei n-o da Hristos, insusi in cuvintele: <<Eu sint vita cea adevarata si Tatal Meu este lucratorul. Orice mladita care nu aduce roada intru Mine, El o taie; si orice mladita care aduce roada, El o curata, ca mai multa roada sa aduca… Ramineti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate aduce roada de la sine, daca nu ramine in vita, tot asa si voi daca nu ramineti in Mine. Eu sint vita, voi sinteti mladitele. Cel ce ramine in Mine si Eu in el acela aduce roada multa caci fara de Mine nu puteti face nimic…>> (Ioan XV, 1-2, 4-5). Biserica este cuprinsa in butucul vitei, Hristos, care ne cuprinde pe toti, si in care trebuie sa raminem daca vrem sa aducem roada, caci seva in mladite vine din butucul vitei, de la Tatal.
Cel ce ne da puterea sa raminem in acest butuc este Duhul Sfant, care este Duhul Fiului, venit in noi prin umanitatea lui Hristos, indumnezeita prin intrupare, Cruce si Inviere. Prin El Hristos ne incorporeaza in Trupul Sau si tot prin El noi strigam pe Tatal zicind: <<Avva! Parinte!>> (Romani XII, 15), numim pe Iisus Hristos Domn (I Cor. XII, 3) si inaintam spre statura barbatului desavirsit Hristos (Efes. IV, 13).
Raminerea in Hristos si rodirea in El este conditionata de pazirea poruncilor (Matei XIX, 17) si a tot adevarul, fara nici o stirbire, marturisindu-L si traindu-L ca madulare ale Bisericii. Iar aceasta inseamna a trai in Hristos, cu Hristos si viata Lui Hristos in Sfintele Taine. Iar in aceasta marturisire si traire plenara a lui Hristos este exprimat, in modul cel mai concis, insusi continutul mantuirii care nu se poate obtine decit in Biserica (Ioan XV, 5).
CE ÎNSEAMNĂ SOBORNICITATEA
Sobornicitatea e plinătatea vieții dumnezeiești împărtășită celor care formează un organism tainic – Biserica lui Hristos, în comuniunea iubirii suprafirești și a adevărului descoperit și în duhul libertății de copii al lui Dumnezeu. Ea implică, deci, unirea tuturor cu totul, în trăirea unicului adevăr descoperit, formulat în soboarele a toată lumea creștină. Sobornicitatea Bisericii se poate înțelege ca având fețe deosebite, una potrivită cu aspectul ei de comuniune harică, nevăzută, alta cu acela de instituție dumnezeiască și omenească văzută, adică să fie calitativă, duhovnicească și intensivă, lăuntrică (exprimând universalitatea în Har, în iubire, în adevăr, în ortodoxia mărturisirii credinței de totdeauna și de pretutindeni), sau să fie exterioară, extensivă, spațială, cantitativă (privind întinderea Bisericii etc.) . Se intelege spațial, adică Biserica este răspândită în toata lumea, si temporal unind <<toate in Hristos si cele din ceruri si cele de pe pamint>> (Efes. I, 10), intinzindu-se pretutindeni ca loc si ca timp si cuprinzind pe toti dreptii Vechiului Testament care au crezut in Dumnezeu si pe cei ce au crezut in Hristos si vor crede pina la sfirsitul veacului, Biserica paminteasca si cereasca. Sobornicitatea Bisericii este strins legata de unitatea Bisericii, pentru ca Biserica, desi este raspindita in toata lumea, totusi formeaza un intreg unitar, fara limitari de loc, de timp, de rasa, de limba, etc., deoarece <<Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mintuiasca si la cunostinta adevarului sa vina>> (I Tim. II, 4).
Acest atribut al Bisericii – sobornicitatea – explicitează sensul sau înțelesul unității pe care îl are Biserica lui Hristos. Prin Sobornicitate se exprimă modul sinodal de păstrare a învațăturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practicării învățăturii. Toată Biserica este un sinod permanent, o comuniune, o convergență și o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se pastrează și se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această sinodalitate generală este redată prin ideea de comuniune care implică pe aceea de complementaritate.
Cuvântul sobornic,-ă, sobornicească, sobornicitate din crez, în limba română vine din limba slavă. Slavii au tradus cuvântul „catoliki” din Simbolul Credinței prin „sobornaia” (sobornoaia țercov), cuvânt care derivă din verbul „sobirati” (a aduna la un loc, a reuni, a forma o unitate), iar aceasta din radicalul „sobor” (adunare, grupare la un loc).
Pentru a înțelege sensul adânc și autentic al termenului „sobornicitate”, ca însușire fundamentală a Bisericii, se impune cu necesitate, mai întâi, să analizăm înțelesul termenilor care se folosesc și în alte limbi și care sunt utilizați cu specific confesional pentru a exprima una din cele patru însușiri ale Bisericii, menționate în crez, adică catolicitatea sau universalitatea, sobornicitatea, ecumenicitatea.
Termenii care se folosesc în acest sens, adică pentru a exprima însușirea Bisericii de a fi „sobornicească” sunt următorii:
la greci termenul „ikumenki”, care exprimă însușirea Bisericii de a fi „sobornicească, ecumenică” are mai întâi un sens spațial, geografic, cantitativ. În acest sens, Biserica ecumenică ar fi deci Biserica răspândită în întreaga lume, Biserica lumii, Biserică ce cuprinde pe toți oamenii, întreaga lume. În acest sens, Biserica nu este încă ecumenică, dar ar putea și va deveni ecumenică, pentru că ea, deși s-a răspândit în întreaga lume, până la marginile pământului, totuși este departe de a fi realizat ecumenicitatea în înțelesul că ar încorporat în sine întreaga făptură omenească. Este clar deci, că în acest sens extensiv, adică de întindere în spațiu Biserica este ecumenică în devenire, pentru că este menită să se întindă peste tot pământul până la „marginile cele îndepărtate ale pământului” (Is. 52, 10) și să cuprindă „toate neamurile” (Matei XXVIII, 19; Luca XXIV, 47), pe toți oamenii, „toată lumea … toată făptura” (Marcu XVI, 15; Col. I, 23) ca într-un sobor al lumii întregi, ea aceeași fiind în toate locurile, în toate vremurile și la toate popoarele. Astfel înțeleasă, Biserica este ecumenică deoarece cuprinde în sine în mod anticipat întreaga lume, sigur în chip tainic, intern ca depozitară a mântuirii obiective, urmând ca mântuirea subiectivă, reală, țelul suprem, dezideratul sacru al strădaniilor sale mântuitoare să se înfăptuiască în viitor. Ecumenicitatea Bisericii sau unitatea ecumenică a ei este reprezentată în forma ei de organizare prin sinodalitate care se confundă adeseori cu sobornicitatea. Așa se și explică cum organizarea ortodoxiei ecumenice în Biserici particulare realizează într-o formă superioară unitatea în varietate, iar nu unitatea în uniformitate mecanică, care lipsește de sens și de frumusețe orice unitate;
la latini prin termenul „universalitate” , ca însușire a Bisericii exprimă unul și același lucru ca și grecii prin ecumenicitate. Și cuvintele „universalis, universalitas” au același sens originar, de lume, de totalitate, de univers în sens cantitativ geografic. Biserica universală ar fi ceea ce este și Biserica ecumenică în sens spațial, iar universalitatea ar exprima același lucru ca și ecumenicitatea, adică o însușire în devenire externă, întemeiată pe faptul că Biserica este depozitara mântuirii obiective a lumii întregi: „mântuirea destinată să fie împărtășită întregii lumi, întregii făpturi” (Col. I, 23). Cuvântul „catolică” folosit de latini preluându-l de la greci (catholiki) înseamnă totalitar, format după tot, după întregul său iar Biserica catolică este bisericat toatlitară, generală, întreagă, universală, în afara căreia nu mai rămâne nimic. Catolicitatea ca atribut dat Bisericii, înseamnă că Biserica catolică cuprinde totul, iar totul realizat formează unitate. Acest tot cuprinde atât aspectul exterior al Bisericii de a avea însușirea de a fi Biserică a toată lumea, iar ca depozitară a mântuirii obiective, Biserica catolică este aceea de a fi Biserica întregii făpturi; cât și aspectul intern al Bisericii, adică acela de a fi atotcuprinzătoare, în afara ei nemairămânând nimic din tot ceea ce privește lucrarea mântuirii tuturor.
slavii au tradus cuvântul „catholiki” din simbolul credinței prin „sobornarea”, înțelegând prin Biserica sobornicească, Biserica ce adună într-o comunitate frățească pe toți credincioșii, ce unește la un loc, într-un tot, ce tinde să adune toată lumea într-o comunitate bisericească în afara căreia să nu mai rămână nimic.
Prin urmare sobornicitatea, ca însușire a Bisericii, se întemeiază tot pe unitatea ei, reprezentând atât o stare, cât și o lucrare a Bisericii cu privire la întregul ei cuprins și la caracterul ei atotcuprinzător.
A trăi în Biserica sobornicească înseamnă a trăi în sobornicitate, în frățietate, adică în unitatea internă de credință și în unitatea externă de fapte și rânduieli stabilite de Soboarele ecumenice ca obligatorii pentru întreg corpul Bisericii.
Sobornicitatea exprimă deci același lucru ca și catolicitatea la greci și ca universalitatea la latini, iar într-o formă și mai explicită ca și ecumenicitatea.
Privind în adâncime sensul slav al sobornicității ca însușire a Bisericii se pare că sobornicitatea exprimă ceva în plus față de ceilalți termeni, și anume faptul că în Biserică viața se desfășoară sub toate aspectele, călăuzindu-se după rânduiala Bisericii, a sfatului tuturor, a chibzuirii în comun; că însăși organizarea și cârmuirea externă, trebuie să se țină de rânduiala credinței în comun, în adunare, în unitate, în soboare, în sobornicitate.
Traducătorul român al Crezului niceo-constantinopolitan alegând sau mai bine zis preferând termenul slav de „sobornicitate” în locul celui grec de „catolicitate” sau a celui latin de „universalitate”, ca însușire a Bisericii a voit cu siguranță să exprime în mod cât se poate de clar faptul că prin Biserică sobornicească trebuie să înțelegem, mai întâi, o Biserică răspândită în toată lumea, cuprinzând pe credincioși, clerici și mireni, din toate locurile, din toate timpurile și din toate popoarele, ca o încunurare a poruncii mântuitorului nostru Iisus Hristos: „mergând învățați toate popoarele” (Matei XXVIII, 19) fără a face nicio deosebire de neam între credincioși, așa cum spune Sf. Apostol Pavel că de acum „nu este nici elin și nici iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob și slobod, ci toate întru toți Hristos” (Col. III, 11).
Biserica este sobornicească și pentru că deține adevărul religios deplin și pentru că totdeauna și pretutindeni a învățat și învață neschimbat același adevăr dumnezeiesc universal.
Biserica sobornicească este Biserica Ortodoxă, adică dreptcredincioasă, dreptmăritoare ceea ce înseamnă unitatea în învățătură și conducere ca legătură ce unește Bisericile locale din diferitele teritorii. Cu acest înțeles găsim cuvântul „sobornicesc” ca atribut al Bisericii Ortodoxe pentru prima dată la Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu care susține că „unde este Hristos acolo este și Biserica sobornicească”.
Din cele arătate reținem că ori de câte ori rostim simbolul credinței prin cuvintele „…sobornicească Biserică”, noi mărturisim credința într-o Biserică ecumenică, universală sau catolică în ființa ei, precum și într-o Biserică a soboarelor ecumenice și locale recunoscute ca organe ale Bisericii prin care s-au elaborat rânduieli generale, a tuturor soboarelor trecute și viitoare, Biserica Ortodoxă.
Cel mai cuprinzător și mai limpede înțeles al noțiunii de „sobornicitate”, ca atribut al Bisercii i-a dat însă, ca nimeni altul, Sfântul Chiril, marele catehet de la Ierusalim, precizând că: „Biserica se numește sobornicească pentru că este în toată lumea, de la o margine a pământului la alta: pentru că ea învață sobornicește și fără greșeală toate dogmele, care trebuiesc să ajungă la cunoștința oamenilor despre lucrurile văzute și nevăzute, cerești și pământești; pentru că ea supune la adevărata evlavie tot neamul omenesc, conducători și conduși, învățați și neînvățați; pentru că ea tratează sobornicește și vindecă tot felul de păcate săvârșite de suflet și de trup; în fapte, în cuvinte și în tot felul de daruri duhovnicești”.
În legătură cu sobornicitatea, ca însușire a Bisericii, unii teologi apuseni încearcă să demonstreze că termenul „sobornicesc” nu acoperă întru-totul sensul termenului „catolic” sau „universal”, din Simbolul credinței și că unitatea ecumenică a Bisericii și universalitatea ei a fost înlocuită în Ortodoxie cu pluralitatea Bisercilor autocefale și autonome, la care s-a ajuns prin constituirea Bisericilor particulare sau naționale. În special practica conducerii în mod sinodal este considerată de apuseni ca având un caracter cu totul secundar. Ei se opresc la sensul extern al universalității, acela cantitativ geografic, considerând chiar că singura Biserică universală este Biserica Romano-Catolică. Se observă însă că viața nu poate face abstracție de specificul natural al vieții credincioșilor, de etnicitatea lor, de condițiile firești și proprii în care trăiesc aceștia, fie că ele sunt geografice, etnice, culturale sau de alt fel.
Biserica Ortodoxă recunoscând oricărei făpturi umane calitate de fiu al lui Dumnezeu, respectă aspirațiile și acordă libertate fiecărui credincios chemat ca împreună cu toți cei ce cred să-și câștige mântuirea la care ne cheamă Domnul (Gal. V, 1).
UNITATEA BISERICII DUPĂ ÎNVĂȚĂTURILE CELOR TREI MARI CONFESIUNI CREȘTINE
2.3.1. Unitatea Bisericii după învățătura ortodoxă
Biserica în ființa și unitatea sa reproduce chipul unității ființiale a Sfintei Treimi. Revărsarea iubirii treimice prin lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Fiului și a Sfântului Duh a întemeiat Biserica, realitate divino-umană care să realizeze iubirea dumnezeiască printre oameni.
Biserica a fost întemeiată în numele Sfintei Treimi (Matei XXVIII, 15) deoarece membrii săi sunt botezați în numele Treimii care este una (I Ioan V, 7), iar Biserica trebuie să rămână una până la sfârșitul veacurilor ca reflectare a unității perihoretice a Treimii.
Unitatea Bisericii este o comunicare și o extensiune a unității însăși a lui Dumnezeu. Biserica este una cum Dumnezeu este unul căci unitatea sa își are originea în unitatea lui Dumnezeu și adună în Dumnezeu și cu Dumnezeu o societate divină de oameni credincioși (Efes. IV, 4-6).
Originea și profunzimea sobornicității Bisericii care integrează în sine unitatea și multiplul, ca și ființa însăși a Bisericii se revelează în plenitudinea vieții divine, în iubirea perihoretică treimică conferită Bisericii, una în mulțimea membrelor sale și întreagă în fiecare dintre ele.
Prin Sfântul Duh și Hristos, Biserica se află în relație imediată cu Tatăl încât în Fiul și Sfântul Duh, credincioșii se împărtășesc de Tatăl după har, dar nu după ființă ca Fiul și Sfântul Duh. Viața Bisericii e plină de transcendența divină devenită intimă ei, căci este viața în Duhul deoființă cu Fiul și nedespărțit de Fiul.
Biserica este una pentru că reprezintă un singur trup spiritual însuflețit de unul și același Duh dumnezeiesc și nu are decât un singur cap care este Hristos.
În structura Bisericii se preamărește Treimea. Astfel Biserica absolută a Treimii apare prototipul Bisericii pământene, al comuniunii de credincioși, comunitatea iubirii reciproce, unitatea multiplu. Descrierea Bisericii ca plenitudinea celui care împlinește totul în toți arată că Hristos există în unitatea membrilor Bisericii. Membrii Bisericii se integrează în Biserică împărtășindu-se de viața lui Dumnezeu. Prin integritatea tuturor în Biserică, în Hristos, prin Hristos și prin Sfântul Duh, Biserica este în această lume, dar nu este din această lume. În Biserică credincioșii nu sunt numai uniți între ei ci sunt una în Hristos și numai această unire și comunicare cu Hristos face posibilă comuniunea adevărată între oameni în Hristos. Hristos este centrul unității Bisericii și Sfântul Duh puterea care lucrează unitatea ei. Iisus Hristos nu este deasupra Bisericii sau în afara ei, iar credincioșii nu sunt numai cei care îl urmează ci sunt încorporați în El, trăiesc în El sau El trăiește în ei în chip tainic. Lucrarea Sfântului Duh unește pe credincioși în Hristos și îi constituie în Biserică. Unitatea Bisericii ca principiul al vieții creștine se menține prin Taine, prin unitatea Duhului în Biserică, conferită acesteia de la întemeierea ei dar păstrată și continuată prin credință și iubire.
Unitatea interioară a bisericii s-a constituit prin iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu care i-a făcut pe toți membrii ei frați în Fiul său unic.
Lucrarea Sfântului Duh însuflețește Biserica cea una prin conferirea vieții divine care face Biserica unică și nu o societate în sensul comun. Biserica este unică prin legătura iubirii, revărsată din viața intratreimică asupra membrilor ei în aceeași credință și nădejde ca daruri ale Sfântului Duh. Toți credincioșii sunt uniți într-o singură Biserică printr-un singur har al lui Dumnezeu. Biserica are în sine pe Hristos și harul Sfântului Duh, în toată plinătatea sa de viață și unitate.
Unitatea Bisericii este adevărată nu în sens simbolic pentru că Biserica este unită de Dumnezeu în Hristos și prin Tainele Sale iese din dimensiunile umane și devine Biserică.
Iisus Hristos rămâne în Biserică prin tainele Bisericii, întrucât unirea tuturor în Biserică este unire în însuși trupul lui Hristos. Biserica este Hristos Tatăl în Capul Său și în Trupul Său. Între trup și cap spune Sfântul Ioan Gură de Aur nu există loc pentru vreun interval, cel mai mic interval ne-ar face să murim.
Așadar Biserica este una în credință, în Taine și în comuniune. Acestă Biserică una și unitară mărturisește totdeauna și pretutindeni aceeași credință. Din punct de vedere ortodox dogma unității Bisericii o determină Biserica Ortodoxă. Învățătura despre unitatea Bisericii este dependentă de Ortodoxie și de forma unității ortodoxe. Unitatea Bisericii este interioară și exterioară. Unitatea interioară corespunde unității Trupului lui Hristos și a vieții în Hristos, care este o viață în Biserică, fiind definită calitativ și nu cantitativ. Unitatea interioară a Bisericii ca Trup a lui Hristos se manifestă ca o identitate de viață a membrilor săi, prin unitatea învățăturii, cultului, credinței și Tainelor, deci prin unitatea tradiției și constituie întreagă unitatea exterioară.
Biserica lui Dumnezeu în Hrisos există în fiecare Biserică locală, fiind că în toate Bisericile locale există o singură și aceeași Biserică a lui Dumnezeu.
2.3.2. Unitatea Bisericii după învățătura catolică
Teologul romano-catolic Yves M. J. Congar a redescoperit unitatea Bisericii în dogma Sfintei Treimi după învățătura ortodoxă. După Yves M. J. Congar, Biserica este familia lui Dumnezeu, primind de la Iisus Hristos viața care purcede din Tatăl prin sacramente, mai ales prin Botez și Euharistie, care asociind credinciosul la viața lui Hristos îl face să trăiască din această viață ca un membru al vieții trupului printr-o credință vie și o iubire sacramentală.
De la deismul secolului al XVII-lea și filozofiile contemporane, Conciliul al II-lea de la Vatican a știu să regăsească inspirația treimică a Părinților Bisericii și a creștinismului primar. Concilul al II-lea de la Vatican nu a întârziat, ca al XI-lea Conciliul de la Toledo, să definească sensul relațiilor intratreimice și să exprime misterul Treimii, ci el a vizat să manifeste lucrarea lui Dumnezeu săvârșind opera sa de mântuire și unire între credincioși. Biserica în concepția discuțiilor Concilului al II-lea de la Vatican este Biserica Treimii. În acest sens au fost aduse texte din Sfântul Apostol Pavel care indică unitatea tainică a lui Hristos cu Biserica. Principiul unității este Sfântul Duh care a constituit de la întrupare Trupul mistic a lui Hristos, care nu a încercat să însuflețească și să reînnoiască Biserica. După Concilului al II-lea de la Vatican, Biserica fiind un Trup este invizibilă, iar Hristos și Papa, ca vicar al Său, nu constituie decât un singur Cap al Bisericii. Biserica nu are decât un singur Cap, pe Domnul Hristos dar Papa este reprezentantul său vizibil pe pământ, deci Cap vizibil al Bisericii. După această învățătură numele de Biserică nu depășește limitele în care primatul Papei este recunoscut și acceptat dar, lucrarea unificatoare a Sfântului Duh în Biserică este privită într-o perspectivă trinitară căci de la început textului Decretului Despre ecumenism trimite la Efes. II, 18. În acest mister al unității Bisericii în Hristos și prin Hristos, chipul suprem al unității este unitatea în Treimea Persoanelor, a unicului Dumnezu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. O învățătură real trinitară a misterului Bisericii nu există decât implicând plenitudinea Duhului lui Hristos. În toate considerațiile pnevmatologice trebuie să existe perspectiva trinitară a învățăturii noi despre Biserică. Acestă învățătură nu este nici pnevmatocentrică și nici hristocentrică deoarece textele pnevamatologice ale Conciliul nu privesc pe Sfântul Duh decât în Treimea imanentă. Biserica apare ca popor unit al unității Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Astfel unitate creștină va fi pentru lume mărturia misiunii divine a lui Iisus Hristos și a unității care există între Tatăl și Fiul. Realizată după Sfânta Treime și sfânta tradiție, unitatea creștină trebuie să participe la unitatea Treimii. Biserica una în diversitatea sa trebuie să împărtășească indivizibilitatea lui Dumnezeu treimic.
Unitatea spirituală a credincioșilor în Hristos trebuie să fie vizibilă și socială: Biserica fiind o teofanie sau hristofanie într-o formă socială. Biserica, ca trup vizibi al lui Hristos, formează un popor, o obște, unitatea tuturor în Dumnezeu și unitatea tuturor unii cu alții, având realitatea și forma umană a unei unității de viață între persoane, adică formă obștească. Toți credincioșii încorporați în Hristos formează o unitate obștească umană în care viața slujește la creșterea în Hristos. Trupul mistic însuși, viața creștină este organizată obștesc. Pentru Sfântul Apostol Pavel funcțiile obștești în Biserică sunt o organizare a Trupului mistic, o realizare a substanței înseși a acestui Trup care implică diversitate în unitate și unitatea cea mai interioară și tainică prin diversitatea exterioară și socială.
Constituirea Bisericii ca Trup mistic apare esențial sacramentală și apostolică. Sacramentală și apostolică Biserica este evident obștească, ea are formele și exigențele unei societăți. Trupul mistic nu este ceva spiritual fără relație cu lumea realitățiilor umane, ci este Biserica vizibilă însăși. În Biserică realitățile spirituale ale vieții în Hristos au o formă societară și bisericească. Cum uniunea misterului răscumpărător a lui Hristos se exprimă în botez, euharistie, sacramente, credința în dogmă, pietatea în liturghie, iubirea în slujire. Prin acestea există o unică Biserică spirituală și vizibilă care realizează unirea personală cu Dumnezeu și viața în Hristos social, realizează un trup în care a fost organizată comuniunea lui Hristos.
Pentru Henri de Lubac, „puterea organizării exterioare exprimă după nevoile vieții prezente unitatea internă a unui organism și catolicul nu este numai subiectul unei puteri, ci el este membrul unui trup”.
S-ar putea conchide cu Yves M. J. Congar că unitatea Bisericii una sfântă, catolică și apostolească, este aceea a unei realități speciale făcută oamenilor uniți printr-o viață sacramentală purcezând de la Dumnezeu și de la Hristos într-o formă societară prin care a fost promisă această viață supranaturală însăși. În existența sa pământească Biserica este un sacrament în care totul semnifică sensibil unitatea interioară a harului. Unitatea vieții obștești este întruparea și slujirea unității interioare și divine. Deci unitatea Bisericii este mai întâi un dar al lui Dumnezeu, o unitate a vieții spirituale împărtășită printr-o comunicare a vieții divine în Hristos prin har, credință și iubire. Unitatea Bisericii este apoi o realitate obștească voită de Dumnezeu și determinată de El în structura sa esențială.
După Conciliul al II-lea de la Vatican, Biserica unică constituită și organizată în această lume ca o societate, subzistă în Biserica Romano-Catolică condusă de succesorul Sfântului Petru și de episcopii în comuniune cu el. Biserica unică este prezentă în Biserica Romano-Catolică, ceea ce nu exclude că se pot găși în afară de ea elemente bisericești.
Hristos a încredințat lui Petru și celorlalți Apostoli Biserica sa pentru ca ea să fie „stâlpul și temelia adevărului”, dar, în cursul istoriei s-au produs diviziuni în unica Biserică a lui Hristos pentru care Biserica nu se manifestă numai vizibil ca unica Biserică. Biserica Romană ca Biserică locală nu este decât o parte din Biserica universală încât episcopul său ar fi capul tuturor episcopilor Bisericii Catolice.
Unitatea Bisericii una lui Hristos este esențial continuarea în istoria mântuirii a unității pe care Biserica o posedă în unicul Duh al lui Hristos Iisus, istoric și nu este numai unirea ulterioară a bisericilor distincte acum. Unitatea Bisericii lui Hristos nu se realizează deci prin simpla unire a bisericilor distincte astăzi, ci pentru a înțelege unitatea Bisericii trebuie să vedem că prin har, Duhul necreat, unul și în întregime se integrează el însuși în istoria libertății noastre.
Conciliul al II-lea de la Vatican a redescoperit unitate internă a Bisericii în Treime și în Duhul lui Hristos. Unitatea internă în romano-catolicism este unitatea Trupului mistic al lui Hristos și a Bisericii organizată ca o societate umană, acestea fiind într-o interdependență reciprocă, dat fiind că Biserica-societate reflectă Biserica în aspectul de Trup mistic al lui Hristos. În aceste două aspecte Biserica apare ca un sacrament. S-ar putea spune că Biserica Conciliului al II-lea de la Vatican este ecleziologică trinitară și constituie un fundament sigur pentru realizarea unei viitoare unități externe ale Bisericii.
2.3.3. Unitatea Bisericii după învățătura protestantă
Pentru Confesiunea de la Augsburg nu există Biserică luterană sau reformată. Biserica nu a fost constituită în secolul al XVI-lea și nu poate să poarte numele unui personaj din acel secol. Există o Biserică a lui Hristos, dar nu o Biserică a lui Martin Luther. Biserica nu poate să se numească numai „reformată” căci din cauza apostolicității și sfințeniei sale, Biserica are totdeauna nevoie de o „reformație”. Confesiunea de credință de Augsburg vorbește de o Biserică ce nu ar fi deci o Biserică Luterană sau reformată. Biserica este exclusiv opera minunată a lui Dumnezeu care lucrează în toate etapele. Confesiunea de la Augsburg definește o Biserică existentă înainte de Reformă. Deci reforma nu creează Biserica și nu o întemează, ci Biserica una și sfântă se reformează însăși. După Confesiunea de la Augsburg unitatea Bisericii este unitatea poporului ales și răspunde alegerii unice și adevărate a lui Dumnezeu.
Unitatea Bisericii nu este un fenomen care se poate observa din afară, o realitate statică ce ar fi fost dată odată pentru totdeauna, ci este o realitate dinamică ce se realizează dintotdeauna din nou prin Hristos. Unitatea pe care o mărturisește Conffesio Augustana nu este deci un atribut al Bisericii ca societate umană ci o lucrare a lui Hristos prin mijlocirea Duhului.
Încercările umane de a suprima împărțirile Bisericii sunt de două feluri: sau se caută să se stabilească o unitate externă prin măsurile disciplinare a unei conduceri bisericești, sau se mulțumește cu o unitate internă dispărând biserica vizibilă. În primul caz, unitatea Bisericii depinde de o conduce a Bisericii, fiind apărată de puterea bisericească. Această atitudine confundă unitatea și uniformitatea căci unitatea apărată prin disciplină bisericească nu poate să primească decât forma exterioară a Bisericii. Unitatea și uniformitate nu sunt identice pentru că unitatea autentică a Duhului exclude această confuzie fiind că ea menține diversitățile coordonându-le sprijinirii Trupului lui Hristos (I Cor. XII), ceea ce nu poate admite uniformitate strictă, care se realizează numai declarând exclusiv valabilă o formă de viață creștină și reprimind pe celelalte. În cel de-al doilea caz, unitatea Bisercii nu poate fi găsită decât dispărând biserica vizibilă, această unitate fiind cu totul interioară.
Protestantismul liberal modern oferă un exemplu tipic al acestei atitudini: unitatea autentică considerată ca interioară a fost căutată în lumea pietății personale, care în principiul său însuși este independentă de orice formă exterioară. Unitatea adevărată trece peste divergențele efective care există între membrii Bisericii și nu se face dispărând aceste divergențe sau negându-le. Cel care recaută unitatea în acest fel protestant nu dobândește unitatea indestructibilă a Bisericii sale interioare și invizibile, respingând iubirea care trece peste divergențele concrete. Când Iisus Hristos Domnul Bisericii realizează prin Sfântul Duh adevărata unitate a Trupului Său sunt depășite aceste două moduri false ale unificării.
După teologul protestant Franz Leenhardt, unitatea credincioșilor a fost dată în unicul apel la care ei au răspuns în participarea pe care o au prin credința în unicul Fiu al lui Dumnezeu. Semnul acestei unități regăsite în Hristos este cultul cu sacramentul. Membrii uninându-se fac să apară unitatea lor, unitatea trupului compus din toți membrii săi, adică unitatea membrilor între ei și unitatea lor comună cu Hristos, capul trupului. Unitatea Bisericii în Hristos apare vizibilă în sacrament, care semnifică lucrarea actuală prin care Hristos se comunică și unește cu Sine pe membrii trupului său. Dar unitatea Bisericii nu a fost creată prin celebrarea comună a cultului și a sacramentului ci sacramentul manifestă o unitate creată prin prezența lui Hristos.
Credința în unitatea Bisericii transcende toate manifestările sale. Trebuie să știm să mărturisim unitatea Bisericii în ciuda dispersării membrilor săi. Biserica este una nu pentru că celebrează împreună sacramentul ci pentru că celebrează același sacrament. După teologul protestant Jean Bosc, trupul lui Hristos este unul căci există un singur Domn; de aceea comunitatea creștină este una și chemată la unitate. Manifestarea vizibilă a acestei unități în comuniune va corespunde naturii unității trupului lui Hristos. Hristos conferă Bisericii unitatea sa adevărată fiindu-i prezent și însuflețind-o prin cuvânt și sacramente.
Slujirea Cuvântului și a sacramentelor, mărturisirea de credință, rugăciunea și comuniunea frățească sunt semnele și expresiile vizibile ale unității vii prin care și în care trăiește Biserica. Biserica atestă și manifestă unitatea sa reunindu-se împrejurul Cuvântului și slujindu-L. Biserica apare vizibil ca o comunitate care a găsit și caută în acest cuvânt al lui Dumnezeu adevărul și viața. Primirea Cuvântului face Biserica să trăiască și o constituie ca moștenitoare și responsabilă de acest Cuvânt. Responsabilitatea cuvântului cheamă unitatea și este asumată în unitate. Biserica nu se întemeiază numai pe Scriptura Profeților și a Apostolilor, ci o face să rodească. În actele pe care le celebrează Biserica trăiește și afirmă unitatea sa.
Astfel, în unitatea Duhului, Biserica trăiește sub puterea lui Hristos. Biserica este dispersată pe tot pământul dar unită în Duhul … Unitatea Duhului poartă mărturia Domnului prin care a fost trimisă.
După Emil Brunner, reunirea Bisericilor protestante este imposibilă pentru că există și în alte principii de structură ireconciliabile. Obstacolul insurmontabil se întâlnește în opoziția confesiunii (catolic-protestant) pentru că în cele două instituții este identificată cu Biserica. Bisericile protestante recunosc toată forma originală a Bisericii ca idee neotestamentară care impune Bisericii și care se naște din felul de a înțelege credința în alți termeni ai hristologiei. Dar Biserica ea însăși nu este o Biserică în sens instituțional, ci o comunitate frățească întemeiată din credința în Hristos.
Din felul în care cele trei confesiuni creștine mărturisesc unitatea Bisericii ca însușire esențială a ei și ca o temelie pentru unirea Bisericilor s-ar putea spune că Ortodoxia vede unitatea Bisericii în Sfânta Treime, în Hristos și Sfântul Duh, ca o împărtășire vie a unității însăși a lui Dumnezeu; romano-catolicismul ca o unitate organizată exterior dar reflectând și unitatea Trupului mistic al lui Hristos iar protestantismul contemporan ca o unitate deja dată în Hristos dar care se realizează în continuu prin slujirea Cuvântului.
Sensul contribuției particulare a Ortodoxiei la unitatea Bisericii constă în aceea că Ortodoxia se caracterizează printr-o credință vie pe care o au toți membrii săi că ea este Biserica una, sobornicească și apostolică. Ortodoxia mărturisește că nu poate să existe decât o singură Biserică. Pluralitatea ar nega esența existenței sale care reflectă în lume reunificarea tuturor într-o unitate prin revelația treimică a unui Dumnezeu care se revelează în Hristos prin Sfântul Duh dar este unul în ființa Sa.
Unitatea Bisericii nu are ca scop ultim unitatea bisericească ci conferă o viziune a unificării tuturor lucrurilor în lume și a tuturor credincioșilor într-o familie unitară. Într-o viziune amplă unitatea Bisericii va permite includerea tuturor credincioșilor și a umanității întregi într-o familie în comuniune cu Dumnezeu.
În slujirea lumii unitatea Bisericii își află sensul său profund și realitatea sa adevărată în Iisus Hristos.
SOBORNICITATEA ÎN LUMINA SFINȚILOR PĂRINȚI
Biserica creștină sub aspectul ei văzut, ca manifestare în timp, a cunoscut încă de la începuturile ei frământări interne sub formă de erezii și alte manifestări de felul acesta, vrând parcă să se adeverească cuvintele profetice ale Mântuitorului: „mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos și pe mulți îi voi amăgi … iar din pricina înmulțirii fărădelege, iubirea multora se va răcii” (Matei XXIV, 5, 12), provocând dezbinări între creștini.
Sfânta Scriptură și apoi Sfinții Părinți au subliniat din această pricină importanța unității Bisericii și necesitatea păstrării ei, arătând că în ființa ei, Biserica este unică sau una, că există adică o singură Biserică adevărată în raport cu orice alt așezământ, care și-ar lua tot numele de Biserică. Pe de altă parte, Biserica este unitară în sensul că ea alcătuiește un întreg organic prin conținutul și structura ei.
Mântuitorul cerea tuturor celor care voiau să intre în „Biserica Sa” (Matei XVI, 18), să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze Lui (Luca IX, 23), renunțări și abnegații grele pentru omul de rând. Cunoscând însă slăbiciunea omenească și prevăzând disidențele ce se vor ivi între cei înmănunchiați în Biserica Sa, El se roagă Tatălului ceresc „ca toți să fie una” (Ioan XVII, 21), făgăduind că va fi mereu în mijlocul celor adunați în numele Lui (Matei XVIII, 20).
Sfinții Apostoli fundamentează unitatea Bisericii pe unitatea lui Hristos, pe „unitatea Duhului” (Efes. IV, 3) și pe unitatea lui Dumnezeu, „Tatăl tuturor, care este peste toate și prin toate și între noi toți” (Efes. IV, 6). Iar prin faptul că Biserica este în Hristos, ea se deosebește de toate celelalte creații omenești. Ca atare Biserica este noua făptură a lui Dumnezeu (Efes. II, 10), în care dispar deosebirile existente în lume (Gal. III, 28).
Sfântul Apostol Pavel a ilustrat ființa bisericii prin imaginea trupului. Între Hristos și credincioși există o comuniune de viață și de ființă, definind raportul dintre trupul unul și membrele multe (I Cor. X, 17; XII, 12; Rom. XII, 4), purtătoare ale harismelor (Rom. XII, 6); totodată face analogie între raportul dintre Biserică și Hristos și cel dintre trup și cap (Col. I, 18; Efes. I, 22). Trupul unul al Domnului unul îl alcătuiesc membrii comunității (Efes. IV, 45; V, 30; Rom. XII, 5; I Cor. VI, 15; XII, 27), iar ca persoană globală, trupul lui Hristos acționează împreună cu diferitele sale membre și cu darurile și puterile lor, deoarece Hristos îl conduce, în calitate de cap al trupului, și-l pătrunde în întregime și ființial, în virtutea prezenței sale în Duhul Sfânt (Efes. I, 22; IV, 15; Col. I, 18). În acest sens, trupul lui Hristos este împlinirea capului (Efes. I, 23).
Unitatea Bisericii se manifestă, deci în unitatea creștinilor, a credinței, a culturii și a structurii canonice principal-unitare în creștinismul primar.
Credincioșii creștini alcătuiau, pe atunci, pretutindeni unde se aflau, un corp unitar, botezul și frângerea pâinii creând între ei legături indisolubile și acestea întăreau sub conducerea apostolilor și a reprezentanților lor unitatea credinței și a dragostei. Știind însă cât de greu se păstrează unitatea spiritului și legătura dragostei. Apostolii și apoi urmașii direcți ai acestora, părinții apostolici și după ei ceilalți părinți și scriitori bisericești, insistau asupra necesității de a se păstra intact depozitul și unitatea credinței și de a se pune capăt ereziilor.
Sfântul Ignatie al Antiohiei, în grija sa pentru păstrarea unității creștine, îi îndeamnă pe credincioșii din Asia Mică să rămână în sânul Bisericii alături de episcopii lor, în jurul altarului unic și să se ferească de cei care nu-l propovăduiesc pe Iisus, prevenindu-i că acei care urmează pe unul care face dezbinare în Biserică, nu vor moșteni Împărția cerurilor.
Sfântul Iustin Martirul și Filozoful precizează că marea Biserică nu are alt nume decât acela a lui Hristos, în timp ce acei care deși se prezintă în numele lui Iisus, sunt numiți așa după numele unor oameni de la care au primit învățăturile: marcioniți, valenieni, bazilidieni etc..
Sfântul Irineu consideră Biserica drept comunitatea lui Dumnezeu pe care acesta, adică Fiul însuși a alcătuit-o prin Sine însuși. El stăruie asupra unității Duhului, a tradiției, a credinței, îndemnându-i pe credincioși să asculte de preoții care sunt în Biserică, urmași ai apostolilor, având harisma adevărului. Ceilalți care se adună prin unele locuri, trebuiesc, dimpotrivă, suspectați ca eretici, care sfâșie unitatea Bisericii, mânați fiind de setea de câștig și de slava deșartă. Însă acolo unde este Biserica, este și Duhul lui Dumnezeu, și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul, iar Duhul este adevărul.
Clement Alexandrinul, fundamentând unitatea Bisericii, pe unitatea tainică a Sfintei Treimi, consideră Biserica de „mamă”, plină de iubire față de creștinii, fiii ei. La rândul lor, creștinii dobândesc desăvârșirea, atunci când alcătuiesc Biserica, având drept cap pe Hristos.
Sfântul Ciprian, se întreabă cum poate socoti cineva că mai are credință, atunci când nu ține la unitatea Bisericii? Cum poate cineva să creadă cu toată convingerea că mai este în Biserică, atunci când se revoltă și se împotrivește Bisericii? Căci, cine nu are ca mamă Biserica, acela nu-l mai are ca Tată pe Dumnezeu. Unitatea Bisericii este, după Sfântul Ciprian, un semn al unității interioare a fiecărei comunități locale, care trebuie să asculte de episcopul ei, dar și al unității întregii Biserici, însuflețită de același Duh și atașat aceleiași credințe. Însă această unitate spirituală trebuie să se manifeste vizibil prin consensul întâistătătorilor comunităților sau prin sinoade, care-i unește pe toți aceștia, învederând astfel unirea în inimi și suflet.
În epoca Sfântului Ioan Gură de Aur erezia se înfipsese în trupul Bisericii biruitoare, provocând tulburare și dezbinare în sânul ei. Deși legile statului nu-i favorizau pe eretici, împărații erau uneori nehotărâți și inconsecvenți, acordând unora dintre eretici drepturi refuzate mai înainte. Ereticii profitară de această situație confuză și, îndeosebi arienii, eunomienii și donatiștii, se dedară la acte provocatoare pentru ortodocși.
Problema unității Bisericii îl preocupă după cum am arătat doar ocazional și tangențial pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Totuși din bogata sa operă literară se pot desprinde unele idei teoretice și practice legate de această problemă.
Simțul răspunderii față de păstrarea unității Bisericii izvorăște, în concepția Sfântului Părinte, din sentimentul de adâncă venerație față de însăși ființa Bisericii.
El numește Biserica „mamă” nu pentru că a fost clădită de multă vreme, ci pentru că a fost întemeiată de Apostoli și înnălțată prin puterea lui Hristos, care iubește Biserica mai mult decât cerul, luând nu trupul ceresc ci trupul Bisericii.
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă Biserica ca un munte, exprimând prin aceasta stabilitatea, înnălțimea și puterea neclintită a ei.
În măreția Bisericii constă și tăria ei. Măreția Bisericii zice Ioan Gură de Aur, constă în faptul că necazurile și primejdiile pe care ea le înfruntă sunt tot atâtea triumfuri, care îi măresc slava ei.
Biserica strălucește astfel mai luminos decât soarele, pentru că Biserica este nemuritoare. Ea este mai măreață decât cerul, care a fost făcut de dragul lui.
Pacea și armonia între oameni este temelia principală a unității Bisericii și solidarității creștinilor întreolaltă. Biserica pe care Pavel o numește Biserica lui Dumnezeu, trebuie după Sfântul Ioan Gură de Aur, să fie într-adevăr una, căci numele Bisericii nu este acela de dezbinare, ci de unitate și armonie.
Biserica, deși separată prin distanțe trebuie să fie totuși una, iar dacă locurile îi separă pe creștini, Domnul, stăpânul lor comun îi unește. Unitatea în Domnul este mai puternică decât unitatea de loc pentru înfăptuirea unirii. De aceea, acei care trăiesc în locuri diferite, dar dacă nu au stăpâni diferinți, ci unul și același stăpân, nu pierd nimic pentru concordie, deoarece același stăpân îi unește întreolaltă. Și îmbărbătându-i pe păstoriții săi înainte de plecare sa în exil, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă cum să nu fie mai tare decât puterea focului un popor atât de numeros, unit prin dragoste. Căci, îi mângâie el pe credincioșii ei: unde sunt eu, acolo sunteți și voi, și unde sunteți voi, acolo sunt și eu. Noi alcătuim un singur trup, și trupul nu poate fi despărțit de cap, și nici capul de trup; chiar dacă suntem despărțiți prin distanță, noi totuși rămânem uniți prin dragoste, și nici moartea nu ne va putea despărții.
Imaginea Bisericii ca trup tainic a lui Hristos o dezvoltă Sfântul Ioan Gură de Aur adeseori. Astfel, el constată că unitatea credinței constă în faptul că noi toți alcătuim un singur trup, că ne recunoaștem ca fiind toți uniți între noi. Altă dată comentând cuvintele Apostolului Pavel despre Hristos, capul Bisericii, care este trupul lui „împlinirea celui ce plinește toate întru toți” (Efes. I, 23) Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă că într-adevăr Biserica este împlinirea lui Hristos, în sensul că trupul este împlinirea capului, iar capul împlinirea trupului.
Această „împlinire” este asemenea celei care alcătuiește trupul față de cap, căci reunirea membrelor alcătuiește trupul, fără să-i fie ceva de lipsă. Apoi arătând această necesitate a tuturor membrelor, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că dacă unul n-ar fi mâna, altul picioru, altul alt organ, atunci trupul nu ar fi deplin. De aceea pentru ca trupul să fie deplin acestuia, nu trebuie să-i lipsească nimic.
Capul își are împlinirea, în trup, iar trupul este desăvârșit numai atunci când suntem reuniți și adunați toți împreună.
Dezvoltând în continuare analogia dintre Biserică și trup, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că trupul unul este alcătuit din credincioșii din lumea întreagă, din cei care sunt credincioși acum și din cei care vor veni, dar și din cei care au fost primiți chiar înainte de venirea lui Hristos, deoarece și aceia l-au cunoscut pe Hristos. În felul acesta noi alcătuim, în unire, un trup pentru un cap, iar dacă nu există decât un trup și un cap, trupul e alcătuit din membre alese și din altele mai puțin alese. Dar pentru că toate sunt necesare și servesc la diferite trebuințe toate sunt egale în demnitate.
Există în Biserică un mare număr de credincioși care sunt înălțați asemenea capului, și care contemplează lucrurile cerești, asemenea ochilor capului, pe care o distanță vastă îi separă de pământ, și care nu au nimic comun cu pământul; și există alții care au rolul de picioare, picioare oricum de sfinți, care calcă pe pământ. Ceea ce e rușinos pentru picioare nu este faptul că ele calcă pe pământ, ci acela de a se deda viciului. De aceea ochii nu trebuie să disprețuiască picioarele, după cum nici picioarele să nu invidieze ochii, căci astfel fiecare dintre acestea își pierd frumusețea proprie și-și pun singure piedici în îndeplinirea rosturilor proprii și dăunînd semenilor își dăunează lor însele.
Pentru menținerea și apărarea unității Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ostenește nu ostenește facându-i pe credincioși, prin povățuiri și îndemnuri, să cultive legătura păcii și unitatea dragostei întreolală. Feriți-vă să vă jigniți pe voi, înainte de a- i jigni pe aceștia. Fiecare să aibă grijă egală de tiți ceilalți, fiecare veghind asupra mântuirii aproapelui.
Aceste citate sumare sumare din scrierile Sfinților Părinți, la care se pot adăuga și altele, ilustrează esența, rostul și importanța unității Bisericii, precum și îndatoria credincioșilor de a o păstra și apăra împotriva ereziilor.
Religia creștină este de la inceputurile ei bisericească, iar adevărul creștin este unul și același. Dar credincioșii se deosebesc între ei dupa neam, limbă, cultură, tradiții și structură sufletească. Prin botez, însă toți încorporează în Hristos și în acelasi timp , în Biserică, în care se roagă, cred și acționează împreună, însă ceea ce unea credința și dragostea creștină, au dezbinat părerile și slăbiciunile omenesti.
Dacă în primele trei veacuri creștinismul îi înfrățește pe credincioși într-o unitate a credinței și dragostei, ereziile i-au împărțit în comunități separate, iar sectarismul a tulburat unitatea și armonia Bisericii
3. SOBORNICITATEA ÎN CONTEXTUAL ECUMENIC ACTUAL
Prin ecumenism, teologia traditionala intelege universalitatea unui sinod al Bisericii crestine universale, universalitate ce asigura invataturii de credinta elaborata de acel sinod un caracter normativ pentru intreaga crestinatate, adica ceea ce se refera la intreaga Biserica crestina. Aceasta conceptie este urmarea fireasca a ceea ce in Noul Testemant se intelege prin : pamantul locuit, toata lumea (Luc. 2, 1), pamantul intreg unde se exercita autoritatea lui Hristos (Mat. 28, 14) pe care apostolii si succesorii lor sunt chemati s-o imparta cu El (Mat. 28, 19). In acest sens se vorbeste de sinod ecumenic, patriarh ecumenic. “Ecumenismul a devenit o realitate teologica incepand cu prima ruptura in sanul Bisericii lui Hristos si a capatat un contur mai precis incepand cu Reforma (secolul al XVI-lea).”
Termenul ecumenic folosit pentru a califica miscarea ecumenica are o alta acceptiune. “Prin miscarea ecumenica se inteleg initiativele si actiunile organizate in favoarea unitatii crestinilor conform cu necesitatile diferite ale Bisericilor si dupa imprejurari.” Din aceaste actiuni si initiative rezulta o ampla miscare convergenta, nu numai a crestinilor individuali, ci si a confesiunilor crestine, ca parteneri egali. Decretul despre Restaurarea unitatii sau enciclica papala Ut unum sint (25 mai1995) mentioneaza exigentele ecumenismului: reinnoirea permanenta a Bisericilor, transformarea sufletului, rugaciunea in comuniune, cunoasterea reciproca, dialogul interreligios (intre teologieni si intalniri dintre crestinii apartinand diferitelor Biserici), colaborarea intre crestini in cadrul diferitelor servicii sociale.
Secolul al XIX-lea marcheaza trecerea de la un ecumenism de tip transconfesional la ecumenismul propriu-zis, interconfesional. Aceasta s-a datorat preocuparilor misionare care au permis constientizarea unei realitati teologice: lipsa de unitate crestina este incompatibila cu activitatea misionara. Dar secolul al XIX-lea nu a cunoscut un ecumenism intercofesional in sensul plenar al cuvantului, adica un dialog institutionalizat si oficial intre doua sau mai multe confesiuni crestine separate. Toate eforturile ecumenice din aceasta perioada de pionierat au fost dublate de un ecumenism spiritual: rugaciunea pentru Unitate.
3.1. Dimensiunile ecumenismunlui
Trei dimensiuni fundamentale se regasesc in exigentele impuse miscarii ecumenice: ecumenismul teologic, ecumenismul laic si ecumenismul spiritual.
Ecumenismul teologic este dialogul intre teologi de diferite confesiuni crestine, intre diferite Biserici. Drumul ecumenismului este drumul Bisericii. La aceasta miscare de unire, din zi in zi mai ampla, iau parte toti cei ce-l invoca pe Dumnezeu in Treime si-l marturisesc pe Iisus Hristos ca Domn si Mantuitor. Biserica universala este astfel poporul care-si afla unitatea in Treime.
Ecumenismul laic (secular) inseamna colaborarea crestinilor in diverse activitati in folosul oamenilor. Societatile pluraliste sunt tot mai putin interesate de divergentele dogmatice. Credibilitatea crestinilor se masoara dupa calitatea angajamentului comun in serviciul omului si al omenirii. Reconcilierea omului cu Dumnezeu, a omului cu semenii sai, a Bisericilor, sunt principalele directii de actiune ale ecumenismului laic.
Ecumenismul spiritual este o alta dimensiune a miscarii ecumenice. Nu este un ecumenism adevarat fara o transformare interioara, o reinnoire a sufletului, o renuntare la sine, fara acea umilinta, blandete, generozitate si sincera abnegatie in slujirea aproapelui. Sufletul acestei innoiri este rugaciunea. Rugaciunea “ecumenica”, comunitatea de rugaciune a fratilor si surorilor in Hristos exprima adevarul evanghelic al cuvintelor “Tatal vostru unul este, Cel din ceruri.” (Mat. 23, 9). Preocuparea pentru unitate nu poate lipsi din dialogul intim al fiecarui crestin cu Dumnezeu. Fiecare rugaciune este jertfa totala si neconditionata oferita Tatalui, prin Fiul, in Sfantul Duh.
Dialogul este mijlocul ideal in confruntarea diferitelor puncte de vedere, pentru examinarea divergentelor care-i separa pe crestini. In cadrul dialogului ecumenic sunt evidente gravitatea angajarii si profunzimea problemelor ce se cer rezolvate. Forta pentru a duce la bun sfarsit acest lung si dificil pelerinaj se regaseste in “aceasta relatie de convertire la vointa Tatalui, pocainta si incredere absoluta in puterea reconciliatoare a adevarului care este Hristos.”
Realizarea “unității văzute” a tuturor creștinilor, deci și a unei noi biserici este precedată de formarea unui nou limbaj, prin import occidental de cuvinte, coruperea limbajului actual și contaminarea termenilor legați de ecumenism și în special de Ortodoxie. Ecumenismul încearcă astfel din răsputeri să impună noi dogme, noi tradiții. Am putea aminti aici câțiva dintre acești termeni: biserică văzută și nevăzută, liturghie ecumenică, reconciliere, liturghie după liturghie, biserici surori etc. Cum spuneam și mai înainte, deja unii teologi ortodocși, îndoctrinați în cadrul institutelor ecumeniste din Occident, și-au însușit un astfel de limbaj, dar și o învățătură și argumentare dogmatică contrare adevărului de credință. Curentul ortodoxist, care suprasolicită eclesiologia polemică din secolele XVIII-XIX pe baza vechilor canoane împotriva ereticilor, cu pretenția că apără o ortodoxie ideală, nu trebuie să fie încurajat în defavoarea celor care caută punți de unitate între creștini.
Pr. Prof. Ion Bria vorbește despre canoanele și dogmele Bisericii ca ele nu pot fi mai noi sau mai vechi, ci acestea au fost date și fixate odată pentru totdeauna de către Sfinții Apostoli și Sfințîii Părinți ai Bisericii prin Sfântul Duh. Numai așa ele au o valabilitate eternă și nu pot fi cu acele învățături omenești cu pretenții dogmatice și canonice. Este chemat cumva CEB să eludeze o experiență duhovnicească bimilenară pentru a alcătui dispoziții canonice noi, de o manieră care să faciliteze “apropierea” între creștini și eretici? Tot acest teolog încearcă să dezbată și să lămurească într-o carte conținutul expresiei ecumeniste “liturghie după liturghie”. Teologul român critică de pe această poziție hotărârea poporului român de a-și apăra și păstra credința ortodoxă. Cităm în acest sens fragmente din cartea pomenită mai sus a preotului Ion Bria, Liturghie după Liturghie: ”În fața unei societăți eronte și recalcitrante religios, Biserica nu poate să continue tradiția cu forța” .
O pledoarie ecumenistă susține și preot prof. Dumitru Popescu, în prefața cărții preotului Petru I. David, Ecumenismul – factor de stabilitate în lumea de astăzi: ”Cu toate diferențele doctrinare intervenite între Bisericile creștine acestea rămân însă unite în Hristos, dincolo de barierele confesionale” . Întâlnim totodată termeni ecumeniști dintre cei amintiți mai înainte: ”Unul dintre temeiurile fundamentale ale ecumenismului contemporan urmărește ca unitatea spirituală și nevăzută a Bisericilor creștine în Mântuitorul să devină o unitate vizibilă”.
În studiul său, preotul Petru I. David pledează pentru redescoperirea și afirmarea vocației ecumenice a Ortodoxiei. Caracterizate prin prudență și realism, dincolo de unele concesii făcute ideilor promovate de instituțiile ecumeniste, afirmațiile părintelui David sunt uneori foarte dure atunci când evaluează roadele participării Ortodoxiei la Adunările generale ale CEB, precum și ale celorlalte confesiuni. El nu se sfiește să-i numească pe unii membri ai CEB eretici pentru că nu respectă nici măcar un minim doctrinar. Acești membri protestanți și neoprotestanți socotesc acțiunea Sfântului Duh în afara Bisericii, iar comuniunea euharistică este neînțeleasă și refuzată. În acest sens concluzia trasă de Ortodoxie în urma Adunării generale a CEB de la Canberra a fost aceea că nu se percepe nici un avans spre unitate.
Dintre teologii români care au avut o atitudine reticentă nu față de vocația ecumenică a Ortodoxiei, ci de participarea acesteia la ecumenism am putea aminti aici mai intâi pe părinte-profesor Dumitru Stăniloae. În diferite ocazii marele teolog și-a prezentat punctul de vedere într-un mod clar, argumentat atât pe o solidă cunoaștere a realităților Bisericii Ortodoxe, cât și pe o trăire smerită, dar în același timp profundă, a adevărurilor de credință ortodoxă.
Părintele Stăniloae este cel care a numit ecumenismul, acord cu teologii greci, ca fiind pan-erezia secolului nostru. Cităm câteva dintre ideile sale: ”Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăși vor să relativizeze credința adevărată. De ce să mai stau de vorbă cu ei, care au făcut femei preoți, sunt de acord cu homosexualii…”. Tot Dumitru Stăniloae este cel care ne-a luminat și asupra expresiei de sorginte ecumenistă
“Biserici surori”, foarte des folosită astăzi: ”Biserica romano-catolică și Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noțiunea de Biserici surori este improprie” .
O altă voce a Ortodoxiei adânc ancorată în învățătura cea dreaptă, părintele Placide Deseille considera că ”deși s-a făcut o precizare a statutului Ortodoxiei în cadrul CEB, la Toronto, în 1950, însăși structura acestui organism constrânge inevitabil Bisericile ortodoxe să figureze drept confesiuni sau denominațiuni printre celelalte” .
Arhimandritul Averchie Taușev scria referitor la fenomenul lepădării de credința cea Dreaptă, promovat acum și de ecumenism: “Acum, în cel de-al XX-lea veac al erei creștine au apărut înțelepții, neocreștinii. Propovăduiesc un soi nou de creștinism dulceag, sentimental și tradafiriu, deșertat de toată făptuirea și lupta”.
Ortodocșii văd posibilă unitatea tuturor creștinilor numai prin încadrarea acestora în Biserica Ortodoxă Catolicii nu văd unirea altfel decât prin triumful catolicismului. Protestanții sunt mai dispuși să facă concesii, dar nu toți și nu în toate. Partea negativă a ecumenismului este că, în multe cazuri, dizolvă conștiința apartenenței credincioșilor la Biserica din care fac parte. Se poate spune, fără putință de tăgadă, că până acum ea n-a rezolvat nimic și că sunt prea puține șanse să se rezolve ceva în viitor. Consider posibilă aceasta nu prin puterea omului, ci prin rânduiala și harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd aceasta pentru generația noastră.
Despre trădarea, falsificarea și demolarea din interior a Ortodoxiei ne vorbeste și Părintele Serafim Rose. El afirma că ideologia care inspiră ecumenismul este o erezie a căror termeni sunt deja clar definiți și aceștia ar fi: ”Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut, iar Biserica se constituie în zilele noastre”. Este adevărat că nu toți ortodocșii care iau parte la întrunirile ecumeniste cred întru totul așa, dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred greșit în Hristos și Biserica Sa, sugerează implicit ereticilor că și Biserica Ortodoxă nu ar deține în exclusivitate adevărul de credință și de aceea nu trebuie decât să-l realizeze împreună cu celelalte confesiuni.
O atare însumare a Bisericilor la început, ca apoi acestea să se raporteze la alte organizații religioase necreștine arată faptul că ecumenismul va sfârși în sincretismul unei religii mondiale. Această constatare este o previziune facută de Serafim Rose, pentru că tocmai ce se întâmplă acum în sânul ecumenismului susține această previziune: desele întâlniri între creștini și necreștini în cadrul unor adunări pentru pace sau pentru a discuta realizarea unității religioase a lumii.
Realitatea că ecumenismul a dus deja la devieri ale credinței ortodoxe a determinat reacții vehemente și din partea teologilor ortodocși străini. În general, ei ne atenționează asupra faptului că ecumenismul reprezintă una din multiplele fațete a fenomenului de apostazie, astăzi aflat în etapa realizării ultimelor obiective din programul său – anume eliminarea rezistenței opusă de credința ortodoxă în calea unei noi amenințări la adresa libertății și demnității persoanei umane: globalizarea.
De asemenea, în Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în capitolul 3:12-13, ni se spune că în timpurile din urmă “toți care voiesc să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniți. Iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții si rătăciți fiind ei înșiși”.
Întâistătătorii Bisericii noastre au datoria în aceste momente, când se hotărăște atât soarta României cât și a Europei, să manifeste discernământ și tărie în apărarea valorilor ortodoxiei românești față de tendințele eretice manifestate în întâlnirile ecumeniste, prin trăirea în duh și adevăr a învățăturilor lăsate nouă de Mântuitorul și rugăciunea tuturor credincioșilor pentru ca acelor rupți de Trupul Bisericii, Dumnezeu “să le descopere Evanghelia dreptății”, și “să-i unească pe dânșii cu Sfânta Sa Sobornicească și Apostolească Biserică”.
4.CONCLUZII
Sobornicitatea Bisericii lămurește înțelesul pe care îl are unitatea Trupul eclezial al lui Hristos în istorie și dimensiunile complementare pe care aceasta le exprimă, pentru împlinirea misiunii ei dumnzeiești în lume.
Însușirile sau atributele Bisericii se află implicate unele în altele, și nu poate fi înțeleasă deplin una fără celelalte; ele se luminează reciproc.
Această însușire a Bisericii la care ne referim nu poate fi înțeleasă fără viața de comuniune a Sfintei Treimi, fără prezemța lui Hristos în ea, prin Duhul Sfânt, fără mădularele Bisericii, care tind să se armonizeze unele cu altele, prin lucrarea Aceluiași Duh Sfânt, care structurează Biserica ca Trup al lui Hristos în Duhul Sfânt.
Sobornicitatea este unitatea crestina perfecta in marturisirea si trairea de catre toti crestinii in comuniune a mostenirii apostolice; incat se poate spune ca Biserica cea una, pe care trebuie sa nazuiasca s-o realizeze ecumenismul, este Biserica apostolica si soborniceasca. Fara apostolicitate, sobornicitatea nu are sens, si fara sobornicitate apostolicitatea sau Revelatia in Hristos nu poate fi deplin cunoscuta si valorificata, nu-si poate implini tot scopul ei, nu poate dezvolta toate valentele umane, nu poate desavarsi deplin pe nici un credincios. Protestantii, oricat de mult accentueaza libertatea gandirii si experientei individuale, nu pot valorifica deplin nici chiar pe individ, caci individul in conceptia protestanta este dominat de tendinta de a-si opune experientele personale celorlalti, de a se afirma in opozitie fata de altul. Nici unul nu are deci acces la experienta totalitatii adevarului crestin, caci fiecare retine pentru experienta sa din adevarul intreg numai un fragment, potrivit cu modul sau de acces la realitate, refuzand alte parti ale acestui adevar, sau facand din experienta lui individuala restransa, un criteriu pentru aprecierea intregului adevar. El nu admite sa se imbogateasca cu experienta celorlalti si sa traiasca in modul acesta din toate laturile adevarul crestin intreg.
Teologia ortodoxa invata ca temeiul sobornicitatii Bisericii se afla in Sfanta Treime. Intelegerea sobornicitatii din perspectiva trinitara reda toata profunzimea de gandire a traditiei rasaritene si ofera Bisericii Ortodoxe posibilitatea unui dialog cu celelalte Biserici crestine intr-o perspectiva de deschidere ecumenica.
Daca Sfanta Treime e comuniune, sobornicitatea Bisericii e inteleasa tot ca o comuniune si iubire intre credinciosi. Acest duh de comuniune poate ajuta in mod efectiv la apropierea intre Bisericile crestine. Biserica si lumea nu sunt identice una cu alta, nici cu totul separate, deoarece Biserica e deschisa lumii. Aceasta deschidere spre lume pune Biserica Ortodoxa in slujire. Biserica este soborniceasca intrucat are misiunea de a-i sluji pe fiii sai, de a-i lega in iubire. Cand fiecare va fi legat de celalalt prin iubire si va vedea in el un frate; se vor apropia de taina iubirii, vor cunoaste ce e iubirea adevarata si totul va fi intrupat in iubire. Viata dumnezeiasca comunicata Bisericii prin Duhul Sfant, mentine pe credinciosi in iubire si comuniune, imprimandu-le o traire soborniceasca dupa chipul celei de o fiinta si de viata facatoare si nedespartitei Treimi.
5. BIBILIOGRAFIE SELECTIVĂ
5.1. Bibliografie generală
BRIA, Pr. Prof. Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, Iași, Editura Trinitas, 1995.
Idem, Liturghie după Liturghie, București, Editura Athena, 1996.
CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, studiu introductiv și traducere din limba greacă de BODOGAE, Pr. Prof. Dr. Teodor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
CABASILA, Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, traducere din limba greacă de BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.
DAVID, Prof. I. Petru, Ecumenismul – factor de stabilitate în lumea de astăzi, București, Editura Gnosis, 1998.
DESEILLE, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, București, Editura Anastasia, 1995.
EVDOKIMOV, Paul, L'Esprit Saint dans la Tradition orthodoxe, Paris, Les Editions du Cerf, 1969, traducere de Gabriela Moldoveanu, Asociația Filantropică Medicală Creștină Christiana, București, 1999.
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Învățătură de credință creștină ortodoxă, Editura E.I.B.M.B.O.R, București, 1952.
POPESCU, Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2005.
PÂRÂIAN, Pr. Arhim. Teofil, în Ortodoxia și internaționalismul religios, București, Editura Scara, 1999
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica după Invățătura Ortodoxă, în "Îndrumător pastoral", Editura Arhiepiscopia Bucureștilor, București, 1981.
RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Editura I.B.M.B.O.R., București , 1978.
ROSE, Pr. Serafim, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, Editura Cartea Moldovei, 1995.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, ediția a doua, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru în „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. II, Editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.
TACHE, Pr. Sterea, Credință și misiune, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1999, p.1.
TAUȘEV, Arhm. Averchie, Apocalipsa în învățătura Sfinților Părinți, București, Editura Teos, 2000, p. 9.
TULCAN, Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan, Sobornicitatea Bisericii și manifestarea acesteia în viața și sinodalitatea ei, în „Teologia”, Editura „Aurel Vlaicu”, Arad, X (2006), nr. 4.
5.2. Lucrări și studii
ALEXE, Pr. Conf. Ștefan, Însușirile și limitele Bisericii, în "Sudii Teologice", XXVIII (1976), nr. 7-10.
CHIȚESCU Prof. Nicolae, Sobornicitatea Bisericii, în „Studii teologice”, II, 1955, nr. 3-4.
CHIȚESCU, Prof. Nicolae, Îndumnezeirea omului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LVI (1938), nr. 2, p. 25
CHIȚESCU, Prof. Nicolae, Îndumnezeirea omului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LVI (1938), nr. 2, p. 25.
CHIȚESCU, Prof. N., Sobornicitatea Bisericii, în „Studi Teologice.”, VII (1955), nr. 3-4.
COMAN, G. Ioan, Sinoadele ecumenice ca expresie a universalității Bisericii, în „Studii Teologice”, XIX (1967), nr. 1-2.
CHIȚESCU, Prof. Nicolae, Încercare de expunere catehetică a învățăturii despre Biserică: Biserica este una (notă introductivă și traducere), în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXVI (1960), nr. 9-12.
FECIORU, Pr. Prof. Dumitru Scrieri, , Sfântul vasile cel Mare. Scrieri. Partea întâia: Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări”, traducere, introducere și note și indicii in „Părinți Scriitori Bisericești”, București, XVII (1986).
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Sobornicitatea Bisericii, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 3.
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea, ecmenicitatea)Bisericii în „Glasul Bisericii”, XLVI (1987), nr. 6.
ICĂ, Prof. Ioan, Relațiile ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Române în ultimul sfert de veac, în „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr.2.
PLĂMĂDEALĂ, Ep. Dr. Antonie, Zece teze despre catolicitate și cinicitate, în „Studii Teologice”,XXXI (1979), nr. 1-4.
PLOIEȘTEANU, Episcop Antonie, Problema ecumenică și dialogul cu romano-catolicii, în revista „Ortodoxă”, 1974, nr.1.
POPESCU, Dumitru, Ecclesiologia romano-catolică, după documentele celui de al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană, în „Ortodoxia”, XXIV (1972), nr. 3.
POPESCU, Prof. M. Teodor, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, IX (1957), nr. 4.
POPESCU, Prof. M. Teodor, Schisma de la 1054 văzută azi, în „Mitropolia Olteniței”, VI (1954), nr. 9-10.
REZUȘ, Pr. Prof. Petru, Biserica în planul lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, XV (1963), nr. 3-4.
SANDU, Pr. Prof. Dr. Ștefan, Sobornicitatea Bisericii în Teologia Ortodoxă șiLuterană actuală, în „Glasul Bisericii”, XLVI, nr. 6, 11-12, 1987.
SANDU Pr. Prof. Dr. Ștefan, Unitatea Bisericii după învățătura celor trei mari confesiuni creștine, în „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 7-9.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru., Mărturisirea dreptei credințe prin rugăciunile preotului însoțite de răspunsurile credincioșilor, ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei euharistice și a împărtășirii cu ea, în „Mitropolia Banatului”, an. XXXI (1982), nr. 1-3.
STAN, Prof. Liviu, Probleme de ecclesiologie, în „Studii Teologice” VI (1954), 5-6.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii. Extrase din raportul unui observator ortodox la Conciliul II Vatican, în „Ortodoxia”, XIX (1967), nr.1
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica universală și sobornicească, în „Studii Teologice.”, XVIII (1966), nr. 2.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Relațiile treimice și viața Bisericii, în „Ortodxia”, XVI (1964), nr. 4.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Duh în revelație și în Biserică, în „Ortodoxia”, XXVI (1974), nr. 2.
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul de mâine al Bisericii Romano-Catolice,
în „Ortodoxia”, an XXIII (1971), nr. 2
ȘELARU Drd. Sorin-Constantin, Biserica, spațiu al comuniunii, în „Ortodoxia” LVII (2006), nr.3-4.
TODORAN, Pr. prof. Isidor, Unitatea Bisericii în perspectivă ecumenistică, în
„Ortodoxia”, XXII (1970), nr. 3.
VOICU, Diac. Prof. Constantin, Sfântul Ioan Gură de Aur și Unitatea Bisericii, în „Studii Teologice”, XXVIII (1976), nr 1-2.
Unitatis redintegratio, 1964, nr.4. cf.http://www.catholica.ro/documente/index3.asp?id=74
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Sobornicitatea Bisericii (ID: 167261)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.