Soarele scapătă spre asfinți t. Crestele munților par aprin se. Încet se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră. Înaintea noastră, pe luciul… [616872]

ROMÂNIA
PITOREASCĂ

Alexandru Vlahuță

PE DUNĂ RE
DE LA ORȘO VA LA SULINA

PORȚILE DE FIER

Soarele scapătă spre asfinți t. Crestele munților par aprin se.
Încet se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră.
Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește -n
curmeziș, mai întâi o dungă, o coamă gălbuie ș i creață. Ne
apropiem de pragul gherdapurilo r. Dunărea începe să vâjâie
mânioasă, e un zbucium ș -un clocot de valuri dint r-un mal în
altul. Peste adâncimi se fac ochiuri mari, care rotesc în loc. Ici
apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâ ltori, colo
se umflă, se burdușește și urlă, făcând clăbuci, bătându -se de
stânci care nu se văd.
Vaporul me rge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la
roata de la cârmă. Amândoi comandanții sunt pe punte, în
picioare, cu ochii ațintiți înainte: trece m printre gherdapuri.
Dunărea mugește mai tare. Cu ochii închiși, te -ai crede înt r-un

codru, pe -o vijelie cumplită. Din fundul ei se -ntind, pe subt
valuri, nenumărate brațe de piatră, gata s -apuce vasul și să -l
farme -n bucăți, la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, subt
volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste
pumnii lor încleștați, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu
zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică -n cale. Și, în
vălmăș agul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă,
fiecare stâncă pare că se mișcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul
colțuros și se întinde ca o pânză. Lupta, năprasnica luptă dintre
cei doi urieși, care de aci încolo au a purta străjile Româ niei, s -a
încheiat. Munții, învinși, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din
stânga, de subt curmătura unui deal, vine râul Bahna să
întâmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul țării, cu al
cărei pământ și destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări
scoboară și cât a luptat Dunărea, ca să străba tă-ncoace! A
trebuit să spintece munții, să-și sape albia în piatră de-a
curmezișul Carpațilo r. A bătut și «Porțile de fier» s-au deschis în
fața puterii eterne a valurilor ei.
Acum vuietul contene ște biruitoare, apa s -așază între
maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpații își împing spre
miazănoapte înălțimile învălite în codru. Câteva stânci, curioa se,
își mai ridică, din desișul verde, capetele pleșuve, ca și cum ar
vrea să mai privească o d ată la potopul acesta călăto r, căruia
nimic nu i-a putut sta împotrivă.

TURNU SEVERIN

De la Vârciorova malurile se pleacă și se netezesc. Întin se
ogoare de porumb înverzesc zariștea. Linia ferată tivește drept, ca
un chenar regulat, marginea apei până la Turnu Severin, care se
arată -n asfințitul soarelui, ca -ntr-un decor de teatru .Dunărea ,

lărgită, taie-o curbă -n țărmu l românes c și-mpinge orașul pe –
o înălțime acoperită de arbori, din desișul cărora ies la iveală, tot
mai sus, tot mai mari, case al be-nvălite cu olane roșii. Fumuri
groase, negre, clăbucesc din coșurile fabricilo r. De departe s -aud
bocănind în șantiere ciocanele de fie r. Pe mal, la schelă, furnică
mulțimea, ca la bâlci.
E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe aici au curs,
acum optsprezece veacuri, legiunile romane. Aici și-a înteme iat
mai târziu Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăției lui,
«Castrele Severiane», din care se mai văd și astăzi urme ( Turnul
lui Sever) în grădina publică a ora șului, așezată deasu pra portului,
pe-o terasă ’naltă, de unde se deschide una din cele mai frumoase
priveliști pe Dunăre. Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul
vestiților Bani ai Severinului, a căror obârșie se pierde -n neguril e
vremii , dincol o de descălecătoare . Săpă turile ce se fac prin
împrejurimi descopăr ziduri antice, chipuri de p iatră, scule și
monede romane, răzlețe amintiri dint r-o lume de neasemănați
viteji care au adus ș-au împânzit în câmpiile Dunării lumina,
graiul și falnica putere a celei mai mari și mai slăvite împărății,
din câte-au stat subt soare.
Ce urme de urieși au lăsat legionarii lui Traian pe unde au
trecut! Pașii lor se cunosc prin desfundăturile munțilo r. Toate li s-
au supus. Stâncile s -au dat la o parte și le -au făcut loc, apele s -au
plecat speriate de umbra și zgomotul celor dintâi poduri ce le -au
încălecat. Dunărea, însăși măreața și năpraznica Dunăre, s -a
îmblânzit și s -a dat învinsă în mâinile lo r. Se văd și astăzi
căpătăile podului, care-a făcut nepieritor numele lui Apolodo r
din Damasc, ieșind din valuri, ca două brațe de gigant întinse spre
cer.
Aici, pe pământul acesta, sfi nțit de jertfe mari și de preț ioase
amintiri, se ridică azi Turnu Severin, unul din cele mai însemnate
porturi ale României , oraș apusean, cu clădiri fru moase, cu școli

mărețe, cu uliți la rgi și drepte, cetate întărită odinioară, apărată de
un șanț pe care, la vreme de primejdie, îl umplea -ntr-o clipă
Dunărea, puind -o astfel subt o pavăză de apă, din toate părțile,
strângând -o la sân, ca pe-un copil iubit, subt brațul ei ocrotito r…

CORBUL. HINO VA

Vaporul spintecă netezișul apei, aurit de cele din urmă raze
ale soarelui. Îndărăt, orașu l se pleacă, se scufundă în va luri.
Departe, spre miazănoapte și apus, munții, înt r-un nor de pulbere
albastră, își ondulează coama pe poalele rubinii ale cerului.
Malurile ies din apă înt r-o înclinare dulce, desfășurând lanuri de
grâu în limpezișul zărilo r. Peste toate o moliciune, o pace
dumnezeiască se lasă de sus.
Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Ea,
liniștită, cot ește pe la capul dealului, bate o bucată bună spre
răsărit, și se-ndoaie -n formă de potcoavă în țărmul românesc. În
fundul acestei potcoa ve e ostrovul Corbului, în care un război
între ruși ș i turci, spun localnicii, ar fi lăsat corbilor de mânca re
leșuri pentru trei ani.
Un chiot lung spa rge tăcerea amu rgului. Pe malul stâng,
căsuțe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboară la
adăpat. În fața pichetului Hinova, gră nicerul nostru, cu arma la
umăr, pare o statuie de bronz. Livezile satului se oglindesc în
valuri. Cumpăna unei fântâni se pleacă și se înalță, ca un coco –
stârc care bea apă. Orizontul se deschide, se lă rgește din ce în ce.
Ochiul străbate adânc în plaiur ile țării, pe lângă dunga fumurie
trasă de «valul lui Traian», care, pornind din coasta Hinovii și
tăind spre răsărit dealul Stârmini și viile Oreviții, se -nfundă
dincolo de Padina, în inima Olteniei. Soarele a asfin țit. Aerul
miroase a pământ ars stropit de-o bură de ploaie.

Drumuri albe se pleacă din sat, legând viața de pe pământ cu
drumul mișcător al apei. Copacii, casele fug, se ște rg ca niște
năluci în urma noastră. Farmecul nopții se -ntinde și astâmpără
toate zgomotele pământului. Malurile se apropie, ca și cum ar
vrea să -și șoptească ceva. Pe ma rmura vânătă a apei, luna cerne o
pulbere de argint. Toate parcă se pregătesc să treacă din lumea
realității în lumea basmelo r.

OSTROVUL MARE. RUINI

E noapte, o noapte caldă, adâncă, liniștită . Nu se mai aude
decât respirarea puternică a mașinei și fâșâitul somnoros al apei.
Luminile întârziate ale satelor clipesc, ca niște licurici, printre
crengile copacilo r. Trecem pe lângă Ostrovul Mare. În bătaia
lunei, turla bisericii, satul, viile, pă durea, toate au înfățișarea
fantastică a lucrurilor văzute -n vis.
Or fi știind oare pașnicii locuitori de pe acest ostro v, din ce
vremi de vijelie au rămas zidurile năruite, valurile de pământ și
cele patru metereze din preajma satului? Or fi bă nuind ei vreodată
că, de pe monedele pe care le găsesc, când își sapă via sau ogorul,
îi privește chipul un ui împărat roman și că, sub ve chile ruini pe
care-și întind năvoadele la soare, dorm atâtea scumpe amintiri din
istoria neamului lor?
De la Severin p ână dincolo de Galați, mai toate satele și
orașele noastre de pe malul Dunării sunt ridic ate pe ruini de
acestea sfinte ziduri mâncate și mormane de moloz rămase de pe
urma întinsei și glorioasei împărății, ai cărei legionari au vânzolit
limanurile măril or ș-ascunzătorile munțilo r, zguduind pământul
sub tropotul cailor lor. Țăranii dunăreni , plugari, pescari,
împletitori de rogojini , își întăresc temeliile caselor cu cărămizi
scoase din vechile zidiri romane..de acum două mii de ani

aproape!

LA CALAFAT

Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolul, o bandă
sclipitoare de oțel taie malul drept. E râul Timocului. Serbia
rămâne la apus. Dunărea de -aci încolo pune în fața României o
nouă vecină , Bulgaria. Pe -o depărtare de patruzeci de kilo metri,
malurile nisipoase bat spre răsărit, până la satul Cetatea, pe unde
se-ndoaie iarăși un cot mare în țărmul din stânga, sco bit de valuri,
până -n șesul Maglavitului.
E miezul nopții. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca niște
ochi somnoroși, pe am ândouă malurile. Un muget lung, răsunăto r,
dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave. Vaporul se oprește la
Calafat. Orașul doarm e sub straja lunei. Casele -nșirate pe costișa
prăvălită spre Dunăre își aștern umbrele negre pe ulițile la rgi,
tăcute, pustii. Schelă de grâne -n timp de liniște, cetate de apărare –
n război . Calafatul își are de mult paginile lui de suferinți și de
glorie în istoria țării. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi
urmelor bombelo r, așa rămân pe trupul ostașilor bătr âni semnele
războai elor în care au dat vitejește piept cu moartea. Asupra
acestui oraș s-au aruncat cele dintâi obuze turcești în primăvara
anului 1877, când războiul nu era încă deschis, când România
linișt ită în fața furtunii ce se pre gătea , nu făcea decât să-și asigure
paza granițelor ei dunărene. Dar la glasul tunurilor din Vidin, ca la
un cântec bătrânesc, deșteptător de amintiri mărețe, un dor adânc
de luptă și de biruință tresări în inimile ostașilor din tabăra
Calafatului… Peste opt luni, după minuni de vitejie, aveau să intre
biruitori în vechea cetate, care se grăbise să le arunce cele dintâi
bombe, și la care astăz i priveșt e cu fală vulturu l de pe
monumentu l Independenței ridicat întru amintirea acelei zile, în

mijlocul orașului Calafat.

DESA

Vaporul lunecă între malurile joase, acoperite de sălcii.
Văpaia lunei se farmă de muchiile valurilor; ici și colo pe luciul
apei tremură strop de lumină. De la Calafat Dunărea -și abate
cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în țărmul Bulgariei, pân ă-n
fața satului Desa, de und e se-ndreaptă iarăși spre răsă rit. Gorgane
rotunde, depărtate unele de altele, se înșiră ca niște străji în la rgul
zariștei deschise. Noaptea e limpede, luminoasă, ș -atâta liniște e -n
aer, că frunzele nemișcate ale sălciilor îț i par înmărmurite ca de-o
vrajă. Aici, pe măgurile Desei și-au întins corturile, în vara
anului 1877, escadroanele Olteniei, în așteptarea războiului. Nici
nu se putea alege un loc mai neme rit pentru a pregăti la fapte
vitejeș ti inimile acelora, care, peste două luni, aveau să se arunce –
n foc și -n grindină de gloanțe pentru mântuirea și -nălțarea patriei
lor. De jos, din ma rginea satului, ruinele unei cetăți romane le
spuneau din ce viță își trag neamul; iar în fața lo r, peste zăvoaiele
de plopi și sălcii de pe malul Dunării, se întindea câmpia, pe care,
cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazul, spărgând duiumul
oștilor turcești și, ca o vijelie năprasnică, spulberând steagurile
verzi de pe pămân tul țării lui, gonea dâra de sânge și de turbane
risipite până -n văgăunele Balcanilo r.

GURA JIULUI. BECHETUL. CELEIUL

Se crapă de ziuă. Negurile Dunării împiedică vederea
malurilo r. Privirile ostenesc căutând în deșert un punct de spr ijin
dincolo de zările apei, pare c -am pluti în la rgul mării. Dar iată că

dinspre răsărit un țanc se aprinde, și -n juru -i se desface un rotocol
de lumină alburie. Ceața se rupe -n pale a rgintii. Încet, de -o parte
și de alta, se desvălesc malurile plecate sub păduri de sălcii.
Stoluri de rațe sălbatice își fâlfâie aripile greoa ie pe deasupra apei.
Un brâu de oțel, sclipitor în bătaia soarelui, taie lanurile din
stânga. Este Jiu l, copilul zburdalnic al munți lor, care -și gonește
undele limpezi peste șesurile Olteniei, se prăbușește urlând în
săritoarea de la Zăval, și de aci, părăsindu -și vechea albie
potmolită de nisip, își sapă alta nouă până -n fața ostrovului
Copanița, unde intră și se mistuie în valurile tulburi ale Dunării.
Ne apropiem de Bechet. Căsuțele albe, luminoase, ale
satului se ivesc una câte una de după perdelele de sălcii. Ele par a
fugi din ma rginea apei, gonite de amintirile războaielo r, spe riate
încă de viforul morții, care de -atâtea ori și -a făcut pod de gloanțe
între cele două țărmuri. În f ață, pe malul drept, e Rahova, port
bulgăresc odini oară cetate turcească, pe zidu rile căreia de două
ori au fâlfâit b iruitoare steagurile luptători lor români , la 1595 și
la 1877.
Razel e soarelu i bat pieziș , împrăștiin d solzi de aur
pe-ncrețiturile apei. Vaporul lasă-n urmă o cărare de spumă ver-
zuie. Malul stâng se culcă, deschizând ochiului priveliști adânci în
șesurile Romanațilo r. Iată întinsa și străluc itoarea balt a Potelului,
vestită pentru mulțimea și varietatea peștilor ei. Iată Celeiul
vechea Malva, capitala Daciei Malvenze. Aici sunt ruinile celui
mai mare și mai însemnat oraș din perioada Tracică; sub zidurile
acestea zac scuticile poporului român de azi. Vase, statui și
monede romane, dezgropate de sub părăgi nile Malvei, dâ nd la o
parte negurile timpului, vin și urzesc, cu mărturiile lor prețioase,
începutul istoriei neamului nostru. Aici, la Celeiu, se văd
urmele podului pe care l -a durat Constantin cel Mare peste
Dunăre, pentru a pune în legătură Dacia cu Moesia. De aici, din
valea Malvei, purcede «drumul lui Traian», drum larg de

piatră, care trece prin Romula și se -nfundă -n munți. Pe calea
asta veche, povestesc țăranii din Celeiu, se purta Craiul de rouă
noaptea, pe lună, între Dunăre și munte; ș -odată, pe câ nd se –
ntorcea devale, apucându -l ziua pe la locul unde -i acum satul
Potopinu, cic-a întins soarele, care de mult îl căuta, numai o raz’
asupra lui, și l-a băut dintr-o sorbitură. Ș -atunci «Uriașii» care
hălăduiau în Malva au pornit, ca stolurile de cocori, și s-au dus
pe alte tărâmuri, și-n urma lor s -au năruit, de la sine, zidurile
cetății, și toate s -au irosit, ca și când n-ar fi mai fost…

Cine știe, dacă, în această închipuire a poporului, nu e
răsunetul depărtat al pustiitoarelor invazii, în fața cărora Împă –
ratul Aurelian, gingașul «Crai de rouă», a găsit că-i mai înțelept să –
și retragă legiunile din Dacia!

SILIȘTIOARA

Zăvoaie de sălcii prind iarăși să îmbrace malurile, pân’ aci
dezvălite. În stânga, pe -o terasă verde, se vă d liniile drumului de
fier. Mai departe, o biserică își ridică peste copaci turlele -i nalte și
strălucitoare. Iată -ne-n dreptul orășelului Corabia, sentinelă
dunăreană așezată -ntre măguri, port însemnat, legat de inima țării
print r-o linie ferată . Ceva mai la vale e satul Siliștioara, în fața
căruia s -a așternut peste Dunăre podul de vase, pe care -a trecut
armata română în câmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877.
Mare de -a pururea vrednic de aducere aminte va rămânea
momentul acela în vieața neamului nostru. Solemne și pline de
bărbătească hotărâre erau chipurile pârlite de soare ale ostașilor
înșirați drept, umăr la umă r, pe șesul Siliștioarei. Ei simțeau că
asupra lo r, în clipa aceea, stau aținti te privirile duioase și
încrezătoare ale unui popo r. Ei știau că în cutele drapelului lor
duc mândria, și grijile, și speranțele unei țări…
Cântând se duc în câmpiile morții, se duc s -arate încă o dată

lumii nepieritoarele virtuți ale României și sfintele ei drepturi la
vieață și la neatârnare. De m ult Dunărea nu mai văzuse fluturând
peste valurile ei steagurile acestei țări. Ea tresare la cântecele
soldațilo r, ca o mamă duioasă la glasul celui mai ales și mai iubit
copil al ei. Mulțimea se uită cu drag pe urma lo r, până când nu se
mai vede decât un nor de praf simbol al neli niștii care-n clipele
acelea învăluia destinele țării.

ISLAZUL

Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru strălucito r.
Ostroavele grădini plutitoare își răsfrâng în valuri răchitele
argintii. Din lunci răsună tălă ngi, fluiere s -aud doinind. În aerul
căldicel e un miros dulce de fâneață și de sulcină. Pe dea luri,
departe, tarlalele înguste par niște velinți întinse la soare. De -a
lungul țărmului stâng se -nșiră satele -n lanț: case mici, tupilate,
bordeie acoperite cu șovar, și-n toate un aer de umi lință, de frică,
parcă stau gata s-o rupă la fugă. Nimic din măreț ia uimitoare a
vechilor castele de pe malurile Rinului. Pe acolo veacuri de liniște
și de siguranță au îngăduit omului să -și lege temeinic vieața lui și-
a urmașilor lui de aceeași vatră, de același colț de pământ. Aici,
pe valea Dunării, mereu au bântuit războaiele și năvălirile de
barbari. Sute de ani au bătut în părțile acestea vijeliile noroadelor
flămânde și pustiitoare, în urma cărora doar grămezile de cenușă
mai arătau pe unde au stat gospodării și sate. Cine să cugete la
clădiri nepieritoare pe -un pământ așa de nesigur! Abia acum
începe să s-așeze o vieață mai statornică de -a lungul acestui țărm
al Dunării, atât de des încercat, când de foc, când de apă, când de
înecul talazurilor de nisip purtate de vânturi.
Trecem prin fața Islazului, sat mare, frumos, aproape un
orășel, așezat la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici s-au sfințit
steagurile revoluției de la 1848… Un alt soare răsărise pe cer în

ziua aceea de 9 iuniu…

TURNU MĂGURELE

Încep să se desfășure bogatele holde, nesfârșitele lanuri din
Teleorman, unul din cele mai mănoase ținuturi ale țării. O lină
suflare de vânt adie peste grânele coapte. Întinsa pădure de spice
se îndoaie î n valuri sclipitoare. Dinspre miazănoapte, de subt un
desiș de sălcii, apare Oltul. El vine încet, greoi, tăcut. În fața
Dunării se desface în două brațe, ca și cum ar vrea să se mai
razime o clipă, pe pieptul celui din urmă ostro v, înainte de a intra
în marel e fluviu . De parte a cealaltă , din codri i Balcanilo r, vine
Osma. În răspântia asta de ape, ți se pare că Oltul, despicând
voinicește torentele Dunării, a străbătut dinco lo, pe țărmul pietros
al Bulgariei și trece înainte pe sub ziduri le Nicopolii.
Suntem în fața portului Turnu-Măgurele. Orașul e retras
mai deoparte, pe podișul luncii deschise între Dunăre și Olt. În
lunca aceasta a fost vechiul oraș Turris, de unde se cărau în sus, pe
apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o
împâ nzise dincolo de meterezele Carpațilo r. Din « Turnul lui
Traian» nu se mai vede azi decât o movilă de pământ. Pe -aici au
făcut vad oștile turcești, al căror șuvoi cotropitor sute de ani s -a
izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oțelite ale românilo r.
Locurile acestea au văzut la luptă pe cei mai mari și mai slăviți
voivozi ai noștri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Țepeș, pe Radu de
la Afumați și pe Mihai Viteazul, care aștepta pân’ ce iarna -i
așternea pod de gheață peste Dunăre, ca să se răpadă ca o vijelie
în oștile turcești și, învălmășindu -le mai mult cu iuțeala decât
cu puterea, să bată și să supuie toate cetățile lor, din smârcurile
Osmii până în talazurile mării.
Și acum douăzeci de ani, tot pe -aici, prin locurile acestea de
atâtea ori stropite cu sânge, s-au întors ostașii noștri biruitori din

câmpiile Bulgariei. Rărite erau rândurile, și steagurile zdrențuite
de gloanțe, dar pe chipurile uscate și pline de praf ale acelor viteji,
care văzuseră moartea așa de aproape, strălucea ca o lumină
dumnezeiască; toată lumea se descoperea cu respect înaintea lor
pe străzile orașului, flori l i se aruncau din balcoane și ochii se
umezeau de lacrimi privindu -i lacrimi de iubire, de recunoștință,
de admirație. Ei aduceau cu dânșii, din tăbiile Griviței ș i ale
Plevnei, cele mai mari și mai scumpe trofee, cu care s -a putut
vreoda tă mândri o armată victorioasă slava și neatârnarea patriei
lor.

ZIMNI CEA

E cald, aerul fierbe de zăpușeală. Roata vaporului vân tură
pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug î ndărăt malurile verzi;
ostroavele parcă se învârtesc în loc. În dreptul insulei Bârzina, se
întinde, pe țărmul stâng, marele iezer Suhaia, care pornește din
stuhărișul satului Vânătorii și ține, mai bine de-o poștă, până în
platoul pe c are-i așezat orășelu l Zimnicea veche și bogată schelă
de grâne capitala ținutului Teleorman acum șaizeci de ani, când
pentru paza și carantinele țării se orânduise ca orașele de pe
marginea Dunării să fie reședințe de județe. Pe șesul ce se așterne
înspre apus, până în Rusca Lungă, a fost vechea cetate a Zimnicei,
din care nu se mai văd azi decât șanțurile de apărare. Aici se
găsesc în pământ urme de lut pline cu cenușă și sfărmături de
oase, scule și rămășiți de podoabe femeiești, de pe vremea
dacilo r. Locul acesta cel mai însem nat cimitir antic di n câte s -au
descoperit la noi se numește și azi de țărani: «Câmpul morților».
Mai departe, pe măguri ușor înclinate, de -a lungul malurilo r, se
desfășură în soare galbene lanuri de grâu și iniști albastre. Pe
țărmul din dreapta , înalt, râpos și uscat, e Șistovul, orășel și port

bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povârnite sub
coperișuri de olane, au aerul unor moșnegi ce povestesc
întâmplări pline de groază și de jale. Dunărea se lă rgește. În
stânga țărmul se l asă, deschi zând priveliști nemă rginite peste
ogoarele și suhaturile ținutu lui Vlașca. Satele fug din calea
răvărsărilor și s-așază pe dealu rile depărtate. Apele aburesc de
căldură. Din desișuri întune coase de sălcii ies lișiți și gâște
sălbatice, momite de soare. Sitarii vineți și becațele cu cioc alb și
subțire se primblă fără frică pe lângă vapo r. Încet vâslesc din aripi
pe deasupra noastră gușații pelicani. Departe, înainte, se văd, între
cer și apă, minaretele din Rusciuc mai demult cetate turcească,
azi oraș însemnat al Bulgariei, împins în Dunăre pe-o limbă de
mal.

GIURGIU. CĂLUGĂRENII

Sosim în fața orașului Giu rgiu. Țărmurile se depărtează. Din
coșurile înalte ale fabricilor gâlgâie rotocoale negre de fum, și
se risipesc molatic în zarea nesfârșită. Dunărea liniștită, la rgă, are
aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un șes neted,
verde, răsare în mijlocul apei. E ostrovul S an Giorgio, pe care a
stat odinioară u n falnic castel, zidit de genovezi stăpânitorii
mărilor de -acum o mie de ani. În dreptul acestei insule se întinde,
pe câmpia din stânga, Giu rgiul sentinela capitalei la Dunăre
vechea și zbuciumata cetate, s tăpânită când de români, când de
turci, bătută și pusă în flăcări,
când de unii, când de alții, neștiind până pe la începutul acestui
veac cărui Dumnezeu să se închine și cui și în ce limbă să -și spuie
durerile. În cinci sute de ani și -a văzut de paisprezece ori
bisericile prefăcute în geamii: creștinii trebuiau să se ascundă prin
beciuri ca să se poată închina în legea lor.

Pe-aici și-a întins pod peste Dunăre, acum trei sute de ani,
bătrânul și nebiruitul Sinan Pașa spaima creștinătății. El venea cu
oaste multă și cu vâlvă mare, hotărât să sfarme odată pentru
totdeauna stăvilarele româ ne din poalele Carpațilo r, cuibul acesta
de viteji, care de -atâta timp stăteau străji neador mite la porțile
Europei apusene și nu lăsau puterea semilunei să -și întindă mai
departe valurile -i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru,
pe vremea aceea Domn în Țara Românească era Mihai Viteazul,
una din cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Văzând el ce
potop de oaste vine asupră -i și cugetând că o luptă în câmp
deschis nu e cu putință, se retrase la câ teva ceasuri departe de
Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilo r.
Aici, drumul spre București trecea printre două dealuri, acoperite
de păduri. Valea era îngustă și mlăști noasă. La intrare era un pod
lung de lemn peste bă ltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul și se
așeză în strâmtoarea aceas ta, ca înt r-o cetate. Puțini erau la număr
ostașii lui, dar inimoși, încercați în lupte, cu multă iubire de țară,
și hotărâți cu toții a-și da scump viața. Împărțiți în cete, așteptau
pe vrăjmaș și -și plă nuiau lovirile. A patra zi, pe la nămiezi,
pândarii de pe măguri zăriră dinspre Giu rgiu un nor mare de praf
întunecând văzdu hul. Pe la toacă, oastea marelui vizi r, de zece ori
mai numeroa să decât a lui Mihai, era împânzită la gura vadului,
dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, românii își măsurau
vrăjmașul cu care aveau să dea piept a doua zi. Noaptea și-o
petrecură sfătuind împrejurul focurilo r. Când se lumina de ziuă,
toți erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă.
Mărimea primejdiei îi înf ierbântă. Mihai se primblă prin tre
ei. Privirea și vorba lui dau sufletelor încredere și brațelor tărie.
– Cu inimă, copii, și nu pierdeți nicio mișcare. Gândiți -vă că
în cumpăna bărbăției voastre a târnă azi destinele țării, mân dria și
viitorul neamului nostru!…
Cumplită a fost lupta, și mult sânge s-a mai vărsat până să se

hotărască biruința acelei zile. De trei ori s -au izbit, din ce în ce
mai îndârjite și mai furioase, cele două armate. De trei ori
neînfricoșatele șiruri ale lui Mihai se răped dincolo de pod și-și
despică drum cu paloșele în gloatele adânci și dese ale lui Sinan.
Înăbușiți însă de covârșitoarea mulțime a dușmanului care părea
că de ce-o tai, de ce sporește, românii se retrag, încet și cu
rânduială, în strâ mtoarea în care turcii nu îndrăznesc încă să se
adâncească. Se lasă soarele spre asfințit. Printre copaci se văd
ostași legându -și rănile în pripă, nerăbdători de a -și jertfi patriei
cea din urmă picătură de sânge. În vale v iermuiesc tur banele.
Sinan Pașa se pregătește să treacă podul și să înainteze cu toată
armata. Încep clipele marilor griji. În vremea asta, iată că sosește
în tabăra românilor o ceată de trei sute de pușcași ardeleni.
Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn
dumnezeiesc. Acum, nu mai e un moment de pierdut. Mihai își
întocmește iute rândurile, s-așază în fruntea călăreților și, smul –
gând o secure din mâna unui soldat, își face cruce și dă pinteni
calului. Un freamăt lung, ca de stârnirea unui vânt, cutremură
pădurea. Turcii apucaseră a-și trece o frunte de oaste dincoace de
pod. Mihai se răpede voinicește în ea și, învârtejindu -se, își face
loc cu calul și cu brațul în mulțimea înspăimântată, rătea ză dintr-
o lovitură de stângaci capul lui Caraiman Pașa și învăl mășeș te cu
ai săi șirurile rupte și zăpăcite de iuțeala izbirii. Sinan, fierbând de
mânie, își ridică grosul armatei și trece podul. Mihai se face că se
retrage și -i lasă să înainteze puțin în strâmtoare, unde mulțimea,
neputându -și desfășura rândurile, nu mai era așa de primejdioasă.
Turcii încep să se creadă birui tori, când deodată se trezesc izbiți în
față de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea, și mai ales iuțeala
atacului neașteptat, îi oprește în loc; loviturile, care cu rg ca
grindina, le iau văzul. Ț ipetele celor dinainte aruncă groaza în
sufletele celor din urmă. Măcelul se înfierbântă. Luptătorii sunt
piept la piept. Ochii scapără, și inimile se îndârjesc de o parte și

de alta. Adânc străbate în gloată fulgerătorul voivod, lăsând dâră
de morți pe un de trece: ostașii lui ucid cu mânerul când li se rupe
spada. Ei înaintează mereu, spă rgând șir după și r, împrăștiind
spaimă și neorânduială în oastea păgână, care începe să dea
îndărăt și să se învălmășească. Cei din urmă, văzându -se îm pinși
spre pod, o ia u la fugă. Sinan se răpede să -i întoarcă. El răcnește,
blesteamă și bate în mișei cu ghioaga -i de fie r. Dar strigătul morții
răsună mai tare. Oastea vizirului se tulbură toată , năpădit ă ca de-o
furtună . Români i loves c orbește . Pieptur i și capet e trosnes c
sfărâmat e sub copitel e cailo r. Mulțimea, nebună de groază, își
caută scăparea în fugă. Fricoșii târăsc pe eroi. La pod se
înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni și tunuri. Se face o
larmă ș -un învălmășag, de nu mai știu încotro să se miște. Toți
poruncesc și nimeni n-ascultă. Unii mor striviți de îmbulzeală,
alții s -azvârl în mocirlă. Sinan, îmbrâncit, ca de de pe pod și -și
rupe dinții un supus îl ia în spate și -l scapă. Soldați și Pași fug
laolaltă, lăsând și arme și steaguri în mâinile românilo r, care-i
gonesc, lovindu -i de zor,
până când noaptea ia sub ocrotirea întunericului ei sfărâmături – le
ce mai rămăseseră din marea oaste a lui Sinan.
Mihai se întoarce încărcat de trofee. Stelele clipesc peste
bălțile de sânge. Bătrânul, cruntul vizi r, boceș te în cortu -i,
rupându -și hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce -i asta, aiurit de
durere, geme clătinând din cap: «Alah, Alah!…» Și pe când
spahiii lui tremură tupilați prin bălării, din tabăra românilor
se-nalță în liniștea nopții cântece de biruință.

ÎNTRE ȚĂRMURILE NOASTRE

De la Giu rgiu în jos trecem print r-o largă alee de răchiți.
Dunărea -și croiește matca drept, pare c -ar fi canalizată. Pe lângă

mal se mișcă -ncet șlepuri mari încărcate cu lemne. Nori albi,
scămoșați, plutesc în albastrul cerului. Amu rgește. Din stânga, în
zidul de sălcii, se deschide o poartă prin care intră, liniștit,
Argeșul. Aici, în unghiul acesta de ape, pe ruinile Constanțiolei,
veche cetate zidită de Constantin cel Mare, e tâ rgușorul Oltenița
schela de grâne a județ ului Ilfo v. Malurile se teșesc. De -o parte și
de alta pământul se așterne pustiu și neted ca o apă. În depărtare,
spre miazăzi, se pierd înt r-o lumină roș ietică înălțimile Balcanilo r.
Ne oprim câteva minute la Silistra, port bulgăresc. De aici, din
fața vechiului fort Arab -Tabia, amândouă țărmurile ni -s
deopotrivă de scumpe. În dreapta, încep să se desfășure ș esurile
ondulate ale Dobrogei, în stân ga, nesfârșitul câmp al Bărăganului,
care-a văzut pe Alexandru Machedon gonindu -și falangele pe
urmele geților spăimântați, și pe Mircea cel Mare, biruitorul de la
Rovine, alungând de pe hotarele României oastea sfărâmată a
trufașului sultan Baiazid -Fulgerul. De -aici p ornește marele braț al
Dunării, Canalul Borcea, care trece prin fața orașului Călărași și,
bătând spre miazănoapte, cu rge cale de cinc i poște între deșertul
pururea -nsetat al Bărăganului și suhaturile mlăștinoase ale
ostrovului Balta.
Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. Luceferi mulți răsar
din fundul apei și tremur ă pe valuri. Sub tainica mângâ iere a
lunei, Dunărea culcată -ntre păduri, care -i aduc aminte de
izvoarele -i depărtate , pare că visează . Câte-a mai văzut , Doamne,
și câte mai știe Dunărea asta a noastră, când ar sta ea să le
povestească pe toate!… Din vremurile tulburi, de pe când
pămâ ntul nu -și așezase încă neamurile -n graniți hotărâte, roiau
popoarele pe malurile ei atrăgătoare. Și n -a fost împărat mare să
nu-și poart e pe aici doru -i de cucerire. N -a fost colț de lume, în
care să nu fi străbătut faim a «Frumosului Istros», fer mecătoare le
legende ale acestui minunat fluviu, la care se-nchinau atâtea
noroade, și-a cărui apă scrie Sofocle avea, în credințile celor

vechi, darul de a spăla de păcate… Popoarele vechi s -au risipit, iar
altele au odrăslit și s -au ridicat pe sfărmăturilor lo r, și crai din
toate părțile lumii și-au năpustit pe-aici oștile în războaie, din
strășnicia cărora s-au dezlegat și lămurit cele mai mari
evenimente în istoria omenirei. Rămâi uimit, când stai să cugeți ce
de noroade s-au vânturat pe malurile Dunării…
Pe drumu -i lung, de trei mii de kilometri, Dunărea dă vieață
la 30 de orașe, din care trei sunt capitale, soarbe 120 de râuri,
sparge două șiruri de munți și în falnicu -i mers spre mare, își
ascultă gloria cântată -n șase limbi; dar doina, adânc mișcă toarea
doin’ a României, o farmecă într-atâta, că-și dă acestei țări cea
mai frumoasă și mai bogată jumătate din stăpânirea valurilor ei.
Nici nu se putea visa un dar mai prețios și mai binefăcător pentru
patria noastră…

PODUL DE PESTE DUNĂRE

Ne apropiem de Cerna Voda. Înaintea noastră se-nalță, alb,
strălucitor în bătaia lunei, podul. În liniștea nopții, sub cerul
limpede și înstelat, frumuse țea și măreția acestei puterni ce
întrupări a geniului românesc ne dau impresia că suntem înt r-o
lume de vrăji, în faț a unuia din acele minunate poduri de a rgint,
de care ne vorbeau poveștile -n copilărie. Picioarele de sprijin,
zidite -n piatră, sunt așa de departe unele de altele ș -atât de înalte,
încât toată uriașa împletitură de fie r, pe care alea rgă zguduitoarele
trenu ri, pare că plutește -n aer, ușoară ca o dante lă. Acum cele
două maluri se împreună pentru totdeauna sub măestria acestui
nepieritor arc de triumf, închinat bătrânului Danubiu de poporul
care atâtea veacuri a luptat alăturea cu el, și de atâtea ori ș i-a
amestecat sâ ngele -n undele lui pentru ocro tirea civilizației
apusene. Dobrogea, vechea noastră Dobroge, al cărei pământ e o
comoară nesecată de amintiri istorice, după un somn de cinci sute

de ani sub jugul străin, se deșteaptă la o nouă viață… Acum
România întinde asupra ei puternice brațe de fier peste valurile
Dunării, și, cu drag strângând -o la sânu -i, mândră, încrezătoare,
privește înainte -i deschise la rgi porțile răsăritului și calea
nesfârșită a mărilo r.
Ne oprim câteva minute la Cerna Voda, port așezat în sco-
bitura malului drept, pe ma rginea vechei albii prin care, cu mii de
ani în urmă, își tăia Dunărea un drum mai scurt la mare. Noaptea –
i așa de luminoasă, par că-i ziuă. Deasupra, calea lac tee, calea lui
Traian cum îi zice poporul, albă, stropită de stele, pare -o
răsfrângere a Dunării pe cer. De pe puntea vasului, privesc
visător în urmă spre dorobanțul de bronz, păzitor etern la
căpătăiul podului dinspre mare. Între cele două maluri, peste
bătrânul fluviu, îndrăznețele arcuri de fier se-nalță ca niște aripi
gigantice înt r-o falnică pregătire de zbo r, ce pare a înfățoșa
închipuirii avântul și speranțele țării noastre.

BRĂILA

Se luminează de ziuă. Copacii spa rg perdelele de ceață.
Pământul se desface ca din scutice și-și dișterne priveliștile, din ce
în ce mai limpezi, din ce în ce mai la rgi. În fața portului Hârșova,
așezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună
cele două brațe ale Dunării. Puțin mai înainte, din vale de
ostrovul Gâsca Mare, despicând ogoarele, î și aduce Ialomița
dinspre apus undele -i galbene și liniștite a patra solie din împărăția
Carpaților noștri. La sosirea ei, Dunărea se tulbu ră, ajunsă ca de –
un dor adânc… Ce tânără și falnică era când se bătea cu stâncile,
ca să-și facă loc în lume! Ce dulce cânta freamătul codrilor
întunecați! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele ei se
răzlețesc și se împrăștie ca vițele unei funii despletite: unele

apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogei, îmbrobodite în
negură, altele se îndoaie spre apus, spre strașina Carpațilo r, ca și
cum, dornice de înălțimi, ar căta să mai întâl nească în cale munții
aceia fr umoși, cu care s -au luptat odi nioară și pe care i-au lăsat
învinși.
O luncă mare, scrijălată de privaluri și spartă de bălți, se
așterne î ntre aceste brațe, care străbat astfel rășchirate o depăr –
tare de trei poște. Stufișuri de papură înaltă, deasă ca peria, astup ă
viroagele . Soarel e răsar e încet de după dealuril e Măcinului.
Văile fumegă în depărtare. În urma noastră, pe luciul apei,
tremură vine albastre și roșii. Păduri seculare de sălcii întunecă
malurile. Intrăm înt r-un canal drept. De o parte și de alta copacii,
înșirați ca pe -o alee, se văd răsturnați în apă. Stoluri de grauri se
vântură în ae r, ca o pulbere vânătă. Î ncet, perdeaua de arbori se
trage la o parte, deschizând ochilor una din cele mai încântătoare
privelișt i. În fund, pe -o colină ridica tă, în fața înălțimilor fumurii
ale Dobrogei, se desfășură, în toată măreția ei, Brăila, vechea
Proilava, unul din cele ma i fru moase orașe ale țării noastre.
Turlele bisericilor strălucesc în razele dimineții ca niște globuri
de cristal. Aici orizontul se lărgește, se luminează din toate
părțile. Avem impresia că suntem pe Bosfo r, la intrarea în
Constantinopol. Dunărea își î mpreună brațele cu zgomot. Valurile,
stârnite de roata vaporului, fug speriate în urma noastră și se
izbes c de maluri. De pretutindeni s -aud fluiere, sute de steaguri
fâlfâie în ae r, în fața portului se înalță o adevărată pădure de
catarguri. De -a lungul cheiului, șlepuri înșirate încarcă și
descarcă. Mii de brațe se mișcă în zorul de muncă al dimineții.
Movili de porumb se dau la lopa tă. Cărbuni, piatră, baloturi grele
de mărfuri se azvârl, huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra
acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de -a lungul
Dunăr ii, se ridică orașul cu străzi le lui largi și drepte, cu grădini
frumoase și clădiri mărețe, care-i dau înfățișarea unei capitale

apusene. Ca la o bătaie de pușcă, cum ieși pe barier a dinspr e
miază zi, dai de parcu l «Monumentului», o adevărată pădure, în
mijlocul căreia se înalță pe o movilă, între patru tunuri, o
piramidă de piatră, ale cărei inscripții amintesc că la 1828
fortăreața Brăila a fost luată de sub stăpânirea turcilor și redată
pentru totdeauna României. Puțin mai înainte sunt vestitele băi de
la Lacul -Sărat. Cu trei zeci de ani în urmă era câmp pustiu aici,
doar bivolii se răcoreau pe arșiță în mlăștinile sărate ale acestor
bălți. Acum s-a ridicat un orășel, cu gră dini, hoteluri și băi, în
mijlocul acestei câmpii nisipoase, lâ ngă lacul al cărui nomol
negru un adevărat izvor de tămăduire atrage vara mii de bolnavi
din toate unghiurile țării.
Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe
vremuri. Pusă aici, în pragul cel mai bântuit de primejdii și mai
greu de apărat al țării, a trebuit și ea, ca mai toate orașele noas tre
dunărene, să -și vadă adesea porțile sparte de ghiulele tur cești,
bisericile în flăcări și steagurile verzi a le semilunei fâl fâind pe
zidurile stropite de sângele vitejilor ei fii. Azi, după lupte și
suferinți de veacuri, o altă Brăilă, liberă, mândră și strălucitoare,
se ridică pe vechile -i ruini, un oraș nou, însuflețit de o nouă
putere de viață, își înalță în cer uriașele -i coș uri de fabrici
stindarde de pace, de muncă și de propășire.

GALAȚII

Pornim. Malurile drepte și uscate fug îndărăt. O pulbere
măruntă de aur plutește sub cerul albastru, în zariștea necată de
soare. Departe, la răsărit, dealur ile goale, rumene, ale Mă cinului
par aprinse. Un val de pământ, așternut de -a curmezișul înaintea
noastră ascunde vederea Galațilo r. Din stânga, despi când malul
plecat și gol, intră liniștit bogatul Siret, mănunchiul puterni c în

care se împreun ă toate apele curgătoar e ale Moldovei. Niciunul
din râurile care străbat țara noastră nu soarbe atâția afluenți în
undele lui. Privit pe hartă, Siretul pare -un copac uriaș culcat de -a
lungul Moldovei, cu rădăcina -n Dunăre și cu crengile
rășchirate, înfipte prin crăpăturile munțilo r.
Cărăuș neobosit, el aduce corăbiilor catarguri, și umple schelele
Dunării de avuțiile codrilor depărtați. Zi și noapte răsună vara
frumoasele -i văi de doinele plutașilo r.
Acum ni s -a deschis întreagă strălucitoarea priveliște a
Galațilo r. Lunecă m încet pe dinaintea căzărmilo r. În port stau sute
de vase. Ne credem într-un oraș pe apă.
Pe tot brâul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de
limbi.
Ciudată impresie îmi dau primii pași pe uscat, după atâta
plutire. Mi se pare că pământul se mișcă, se leagănă cu mine.
Aici, în partea aceasta de j os a orașului, se vântură bogăț iile
și marele negoț al portului. Aici sunt fabricile, gările, pescăriile
și docurile cu la rgul lor bazen încunjurat de magazii de grâne și
de mărfuri, la ușa cărora trag corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la
scară. Aceasta -i vatra Galaților vechi, vestita schelă a Moldovei,
«Veneția Mării Negre» cum îi ziceau odinioară scriitorii străini.
Pe aici se -ntorceau domnii noștri cu pitacul împărătesc de la
Țarigrad. De -aici, și din limanul Brăilei, por neau în răsărit
corăbiile turcilor încărcate cu zaherele strânse cu hapca de pe
mănoasele noastre ținuturi, pe vremea când firma nele lor numeau
Moldova și Valahia «hambarele sultanului».
Fruntea orașului, partea liniștită, curată și luminoasă a
Galațilo r, se desfășură -n sus, pe podișul ridicat între Siret și Prut.
Nimic nu -ți mai amintește timpurile de groază și de jaf, prin care –
a trecut orașul acesta mare și plin de vieață. În centru se
grămădesc clădiri înalte, râzătoare, hotelu ri, prăvălii bogate, care
te cheamă de pe drum. Mai de pe mă rgini, în curți la rgi, între

copaci, case vechi, cu ziduri groase și drepte, văruite pe dinafară,
cu obloane la ferestre, și cu balcoane ruginite de care atârnă
vrejuri uscate de ederă, au aerul unor bătrâni gospodari care-și
păstrează portul, firea și datinile strămoșești neatinse de
prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile la rgi, tăcute și
pline de soare ale orașului, pe când gândurile mele mă poartă cu
veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galațilo r, înainte de
Dragoș Vodă, descărcând pe piețele ei bogățiile răsăritului și ale
apusului, în zarva negustorilor adunați din toate politiile lumii.
Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan
Paleologu, împăratul Bizanț ului; alai mare, și muzici, și călăreți
însoțesc până la corabie pe tânărul mosafi r, care mai târziu,
ajungând împăr at, își aduce aminte de frumoa sa ospitalitate a țării
noastre și trimite voivodului Moldovei titlul de rege și coroană
imperială, iar mitrop olitului, mitră de patriarh. Văd pe Petru
Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcut ă la piept ,
îngenunchin d pe marginea Brateșulu i și-ncordându -și brațele
vânjoase pe mâjile -ncărcate cu pește; de unde să -i treacă prin
cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, crainici trimiși prin
țară îl caută de zor să-i spuie că sfetnicii Moldovei s -au strâns la
Iași și l-au ales domn!… Văd apoi tătari și turci gonind pe uliți
mulțimea orbită de spaimă, călcând femei, copii și bătrâni în
copitele cailo r, dând foc caselor pără site, prefăcând bisericile -n
grajduri și înfigându -și sulițele ude de sânge în ochii sfinților de
pe icoane. De sub nori groși de fum izbucnesc lungi, sfășietoare
țipete de groază și de jale. Și iarăși zarea se limpezește. S -așază
zile de pace și de muncă. Pribegii se -ntorc pe la vetrele lo r. Orașul
prinde -a se înfiripa… Și când de pe cele două maluri ale
Milcovului pornesc glasuri de frați să cânte:

«Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română»

Galaț ii ne dau pe Costache Negri, unul din cei mai învă –
păiați apostoli ai unirii, iar când cele două principate ridică -n
mâinile lor o singură co roană și cer un domn pământean Galații li
dau pe Alexandru Ioan Cuza.

TULCEA

«Varda!» și punț ile se trag cu zgomot. Roata izbește
puternic în valuri, începe ma lul să fugă dinaintea noastră, casele
parcă se-nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe
cheiul plin de lume, fluturând batistele, ca niște aripi de
porumbei. În stâ nga ne desparte de nemă rginita oglindă a lacu – lui
Brateș un val de pământ clisos și fără vegetație, de -a lungul căruia
se așterne albă vechea șosea a Prutului spre Reni. În dreapta
învălesc malul desișuri de lozii și de trestii. De după munții
Dobrogei so arele s -arată în ceața dimineții, ca o ghiulea de foc.
Dunărea s -abate din drum, ca și cum ar vrea să mai arunce -o
privire ,cea din urmă ,înspre câmpiile Moldovei, și -n larga
îndoitură pe care-o face-n țărmul Dobrogei, ne pome nim din nou
trecând prin faț a Galațilo r. De astă dată vedem pe deal tot orașul
ca-ntr-o panoramă. Un vânt r ece suflă dinspre miazănoapte, e
crivățul. Dintre maluri umbrite de sălcii iese Prutul, tulbure și
mâlos, cea di n urmă solie pe care -o mai pri mește Dunărea de la
Carpați. De aic i până în furca Ciatalului țărmul stâng nu e al
nostru. Ne apropiem de munții Isaccei. Vârfurile lor vinete,
pleșuve, trag linii colțuroase pe albastrul cerului, brâiele sunt
îmbrăcate -n codru, iar jos, pe poale, se -ntind sămănături,
imașuri și liv ezi. Un braț mic se rupe din Dunăre. Pe malu -i
trăgănat se vede orășelul Isaccea, vechiul
Noviodunum, încunjurat de lanuri de grâu, și mai jos fortăreața
Eschi -cale, în preajma căreia au avut turcii pe vremuri multe

războaie cu ruș ii… Prin vadul Isaccea… a fost venit și Dariu
împotriva scițilo r, cu cinci sute de ani înainte de Cristos; dar cum
a venit, așa s -a întors, căci sciții s -au retras departe spre munți, și
Dariu și-a ostenit oastea zadarnic căutându -i.
Ceva mai la vale, la furc a Ciatalului, Dunărea se desfa ce-n
două mari brațe, care -ncovoindu -se pe după o rariște de sălcii, se
depărtează, pentru a nu se mai întâlni niciodată. Brațul Chilia,
râpos și sălbatic, fuge la stânga și spală hotarul nostru dinspre
Rusia până la mare, unde -și descarcă apele prin șapte guri. Noi
apucăm la dreapta pe b rațul Sulina și peste -o jumăta te de ceas
suntem în fața portului Tulcea. Aici Dunărea face-o curbă la rgă
spre miazăzi, și -mpinge orașul între două dealuri uscate,
pietroase, pe spinarea cărora morile de vânt, puse la rând, se arată
în zarea albastră a cerului ca niște cerșetori gâr boviți, cu brațele –
ntinse. E o căldură năbușitoare. Pe cheiul încins de soare oamenii,
caii de la trăsuri au o înfățișar e tristă, obosită, și de -abia se mișcă.
În tot orașul e o tăcere, o liniște de noapte. Casele dorm cu
perdelele lăsate. Negustorii se -ntind și cască în fundul prăvăliilor
fără mușterii. Mă primblu pe uli cioarele înguste ce se ridică din
piață, și nu văd de cât zaplazuri înalte și porți închise, înnegrite de
ploi și de vechime. Mi se pare că mă aflu înt r-o mânăstire. Pe
deasupra coperișurilor de șindrilă răsar mari și rotunde turlele
verzi ale bisericilo r. Și-n aerul acesta cald, încropit, mă urmărește
pretut indeni un miros de mușețel… Lungi, nespus de lungi îmi par
cele trei ceasuri pe care le petrec aici.

SULINA

Pe la toacă ne urcăm pe -un vapor mai mic și plecăm înainte.
De-abia am pierdut din ochi morile de vânt de pe dea lurile Tulcei,
și iată că din ramul Sulinii se desparte un al treilea braț Sfântul
Gheo rghe, a cărui linie albă se -ndoaie spre dreapta și se -nfundă -n

stufăriș. În această rupere și împrăștiere de valuri peste delta
Dobrogei, Dunărea pare c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de
puterea cov ârșitoare a mării, care -o atra ge, o cheamă de departe cu
strigătul talazurilor ei. De jur împre jur, cât bate ochiul, e o luncă
mlăștinoasă acoperită de papură și de sălcii. Brațul Sulina, în
mare parte canalizat, cu malurile pietruite, s-așterne drept și alb ca
o trâmbă peste netezișul acesta verde, pustiu, nemă rginit. Unde și
unde vezi pe mal câte -un conac de pescari, o hrubă lungă învălită
cu malduri de stuh. Câte -o barcă, cu pânzele -ntinse, se ivește, ca
o pasere din alte lumi, în dunga a rgintie a apei. Cai slobozi, cu
coame lungi, ies din desișuri, scutură din cap și se uită țintă la noi
cu un aer mirat, întrebăto r. Pustietatea, sălbăticia acestor locuri
neum blate, întinsele păduri de trestii care -și leagănă -n vânt
vârfurile arămii, tăcer ea aceasta adâncă, stăpânitoare pe -ntregul
cuprins, toate fac să te crezi departe de pământ, într-o planetă
nelocuită.
Către seară zărim înaintea noastră, mai întăi câteva suluri de
fum risipindu -se molatic în albastrul limpede, străveziu, al
cerului, apoi catarguri ascuțite, d in ce în ce mai multe, din vâr ful
cărora atârnă rețele de frânghii ca niște pânze de păianjin, apoi
coșuri înalte, turnuri de biserici, coperișuri de case, un oraș care
iese din apă și se ridică -ncet, încet, atras în vază ca de puterea unei
vrăji. Este Sulina, limanul fericit în fața căruia trag corăbiile mării
și ale Dunării, poarta la rgă prin care trec bogățiile tuturor
continentelo r, purtate de la un capăt la altul al lumii, pe drumul
neted și fără pulbere al apelo r.
De-a lungul cheiului sunt înșirate, cu privirea spre mare,
hotelurile, agențiile, palatul Comisiunii Dunărene și toate clă –
dirile mai de frunte ale orașului. Două diguri la rgi de piatră
călăuzesc valurile canalului înlăuntrul mării. Aici se sfârșește
lunga și glorioasa călătorie a bătrânului Istru. Aici mândria și
puterea fluviului rege se sfarmă de talazurile grele ale mării,

învălmășind în vuietul acestei izbiri undele și strigătele între –
gului popor de râuri, pe care le -a smuls din coapsele munțilo r. Și
în sfada aceasta de ape neliniștite, deasupra volburei aceste – ia
îngrozitoare, se leagănă pururea un clopot, a cărui bătaie dă de
știre marinarilo r, pe vreme de ceață, să fie cu luare -aminte.
E noapte. Sub cerul negru, fără stele, orașul doarme. Ascult
plescăitul somnoros al valurilor vecinica și deșarta frământare a
mării. Departe, cele d ouă faruri de la capetele digu rilor licăresc în
întuneric, ca două candele -ntr-un cimiti r. Din când în când mi se
pare că aud glasuri tâ nguitoare bocindu -se pe valuri. Dangătul
clopotului răsună ra r, înduioșat, în fioroasa împărăție a nopții.
PE MAREA NEAGRĂ

CONS TANȚA

Așa liniștită și blândă s -arăta marea, când am plecat din
Sulina! Și cât ne -a prins în la rg a și început a se posomorî și, din
ce în ce mai cu mânie, a -și rid ica oștirile -i de valuri înain tea
noastră. Soarele a asfințit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric
greu, amenințăto r, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De
pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca niște ma tahale vii și
se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu
nămeții de apă și -și taie cale dreaptă p e marea învol burată. Șuieră
în vânt frânghiile întinse de cata rguri. Legănarea neregulată a
vasului mă amețește. O căldură năbușitoare î mi învăluie capul.
Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc mâinile
sub ceafă, închid ochii și încerc să cuget; dar vijelia de afară pare
că împrăștie și gândurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător
de scaune răsturnate, de uși trântite. Aud pași repezi pe punte,
strigăte ne deslușite. Cu un vâjâit năpras nic se înalță valurile,
aruncându -se pe podelele vaporului, și în hârtoapele ce se

deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, păreții trosnesc
strânși între mișcă toarele dealuri de apă. O amăgire a simțurilor
zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să înaintăm, ne lăsăm în
jos, ne scufundăm încet î n adâncul mării. Mă uit la ușă pe-acolo
are să năvălească apa, pe acolo are să vie moartea. O aștept.
Învălmășit și r ăpede, ca la lumina unui fulge r, îmi apar icoane din
copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în
scăpărarea unei clipe. Cuvinte și lucruri, și întâmplări la care nu
m-am mai gândit de mult, vin acum stârnite din depărtările vieți i,
aduse valvârtej ca de sufla rea unei vijelii. Măsor cu gândul
întinderea mării; peste talazu rile-i furioase văd vasul nostru o
jucărie, o coajă de nucă pe care iscusința omului o cumpănește ș –
o poartă totuși pe mări, înfruntând mânia furtunilo r. În lupt ele-i de
veacuri cu atâtea primejdii și greutăți ce -i stau în cale, omul îmi
apare ca acel voinic năzdrăvan din povești, pe care nimic nu -l
înspăimântă. Cine poate prevedea până unde -și va întinde înt r-o zi
hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzn eț și neobosit!
În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e
liniștită ostenită parcă de atâta frământare în deșert. Un oraș
frumos străluceș te înaintea noastră: Constanța, farul Româ niei,
aprins la porțile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O,
pământ binecuvântat!…
Orașul e revărsat pe -o ieșitură de mal, împlântată în valuri.
Prin câte -a mai trecut, Doamne, și colțișorul acesta de
lume!… La început, au aruncat ancorele și și-au așezat liman aci
fenicienii, cei dintăi colindători ai mărilo r. După ei au venit grecii,
cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroa delor de pe
uscat. Și așa, neamuri pe neamuri s -au împins în căutarea
«Berbecului cu lâna de aur» de la gurile Istrului. Vieți peste vieți s –
au așternut în trei mii de ani pe țărmul acesta, și vijelii după vijelii
au bântuit ș -au spulberat așezările lor din temelie.
Constanța de azi chemată să devie peste câțiva ani unul din

cele mai mărețe și mai însemnate porturi din lume stă pe
mormântul vechiului oraș Tomi, a cărui întemeiere e învăluită în
negura unei triste și crude povești: «Frumoasa Medeea, fiica lui
Aetes, regele Colchidiei, fuge de la părinți, luând cu ea și pe micu l
frățior Absirt. Furios, Aetes o urmărește pe mare. Iată-l, e gata s -o
ajungă. Nebună de spaimă, Medeea, ca să scape de corabia
prigonitoare ale cărei pânze se văd tot mai aproape, ucide pe
Absirt și, sferticându -i trupul, i-aruncă bucățile pe valuri.
Nefericitul părinte oprește mereu corabia, s-adune de pe apă
bucățile însângerate ale iubitului său copil, și, când le strân ge pe
toate, plângând de durere, trage la țărm să le îngroape. Limanul
acesta, cu orașul care s -a ridicat apoi aci, s -a numit Tomi, de la
cuvântul grecesc «bucată».
De pe atunci, au t rebuit să fie îmbelșugate și atrăgătoare
locurile acestea, pentru ca să roiască și să s -așeze pe -aici popoare
venite din depărtări așa de mari. Inscripții vechi, stâlpi de
marmură dăltuiți cu măiestrie , atâtea ruini de case, de tem ple și de
băi ce se dezgr oapă de s ub malurile acestea, arată sta rea
înfloritoare la care ajunsese Tomi odinioară. O viață puter nică,
civilizată, încolțise aci, și cine știe unde ar fi ajuns azi, dacă -ar fi
fost lăsată în pace. Dar s -au pornit de la o vreme șuvoaiele de
barbari, și au curs, au curs încoace năprasnice și pustiitoare,
spărgând întăriturile romane, culcând cetățile la pământ și
prefăcând în pulbere munca de veacuri a atâto r nea muri. Din
năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanța,
căreia mai târziu gen ovezii i -au redat, pentru câtva timp, vechea
strălucire și însemnătate comercială. Apoi a căzut sub stăpânirea
turcească: cheiul și digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s -au
stricat, frumoasele clădiri ale portului s -au părăduit, toată
mișcarea ș i viața orașului a început a tânji, un somn îndelungat și
greu, ca o robie, s -a întins peste întreaga Dobroge. Valurile mării
boceau stângerea unei lumi.

Dar iată că dinspre Dunăre se -nalță deodată, ca un frea – măt
reînvieto r, cântecele de biruință ale rom ânilor; stindarde ciuruite
de gloanțe flutură în vânt, și aceleași brațe vânjoase, care au
sămănat moartea în câmpiile Bulgariei, vin acum să împrăști e
viață , puter e și lumin ă în câmpiil e și orașel e Dobrogei.
Astăzi, în portul Consta nței, sirenele vapoarelor româ nești
cheamă vijelioasele trenuri din depărtările apusului; măre țul pod
de la Cerna Voda leagă pentru totdeauna căile uscatului cu ale
mărilo r, deschizând Europei drumul cel mai scurt înspre bogatele
țărmuri ale Gangelui. Din malul împodobit de vile strălucitoare,
pornesc diguri uriașe, puternice brațe de piatră, care înfrânează
furia talazurilor și dau liman liniștit corăbiilo r. Azi, Constanța,
renăscută, privește cu mândrie peste nesfârșita împărăție a mării.
Pe schelele ei cu rg avuții din toate climele, iar vara, lume de pe
lume se adună pe plajele ei calde.
Soarele asfințește, lungind pe mare umbrele orașului. E o
seară frumoasă, liniștită, una din acele dulci seri de vară, în care
simți o adevărată fericire să te lași în voia visurilo r. Valurile, cu
vâjâitul lor legănăto r, țin ison orchestrei de pe mal, a cărei fan –
fară se împrăștie lin în largul mării. Pe cer se aprind candelabre de
stele. De pe terasa hotelului, îmi lunec ochii pe sclipitoarea
câmpie a mării și cuget la vrem ile îndepărtate, la câte întâm plări
și prefaceri au curs după ele. Mă gândesc la blândul și nefericitul
Ovidiu… Aici și-a plâns amărăciunile surghiunului gingașul poet
al Romei. Străin, bolna v, neînțeles de nimeni, el nu găse ște, în
sufletu -i abătut, un cuvânt de laudă nici pentru locul, nici pentru
poporul în mi jlocul căruia e osândit să tră iască. În versul lui urlă
crivățul iernelor grozave care înghețau marea, pe lira lui suspină
dorul de soție, de prieteni, de patria lui pururea frumoasă și
surâzătoare, din care a fost gonit și pe care n-avea s-o mai vadă
niciodată.
Au trecut de atunci nouăsprezece veacuri.

Azi, poete, nu te -ai mai simți așa de străin în locurile
acestea! N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcați în
cojoace, nici marea prefăcută în pod sunător de gheață. Sciții s –
au dus și Tomi s-a dărăpănat și toate s-au schimbat de atunci.
Patria ta, neamul tău, a răzbătut încoace și o lume nouă a răsă rit
aici, pe pământul acesta stropit de lăcrimile tale; un nou oraș s -a
ridicat din valurile Pontului, sub un cer tot așa de albastru și de
cald, ca și al frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oraș, sta tuia ta
de bronz privește visătoare peste câmpia acoperită de ruinile
cetăților și lagă relor romane, sub zidurile cărora zac oasele
compatrioților tăi. Azi te-ai primbla pe uliți romane, printre vechi
monumente, pe ale căror lespezi de marmură ai citi nume
cunoscute și scumpe inimii tale; pe scutul legionarilor de piatră ai
revedea pe cei do i prunci aplecați la sânul lupoaicei, și ai căuta cu
noi în adâncimea vremii obârșia înde părtată a gloriosului tău
neam. Azi nu s-ar mai tângui așa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în
mijlocul unui popor care ți -ar fi drag, între oameni al căror chip
ți-ar aminti trăsăturile mândre ale cetățenil or romani și în a căror
limbă mlădioasă și sonoră, ca și versurile tale ai regăsi, cu atâta
sfințenie păstrate, urmele vii din graiul stins de mult al poporului
tău.
ÎN MUNȚII NOȘTRI

PE COLIBAȘI

De mânecate ieșim din Turnu-Severin, pe șoseaua care o ia
pe sub munții Mehedinților și merge la Tâ rgu-Jiu. Valea, în care
scăpătăm de pe podișul orașului, se umple și răsună toată de
zuruitul zu rgălăilor și de tropotul uscat al cailo r. Dorm încă
vietăț ile cuprinsului. Numai ciocârlanii, mai harnici, pășesc
mărunțel pe ma rginea șanțului. De jur împrejur nu vezi decât

holde și livezi. Înaintea noastră drumul se așterne alb, neted, pe
sub colnice. În aer e o răcoare dulce ș-un miros sănătos de câmp și
de pădure. Niciun zgomot, nicio mișcare, nicio adiere de vânt nu
se simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviți. Brobonit de
rouă, pământul doarme încă în lumina umedă și nehotărâtă a
dimineții. Peste un ceas începem să urcăm dealul Colibași. Sub
noi zarea se lărgește. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește, ca de
bătaia unei făclii. O pulbere fină de aur se ridică din spatele
codrului și se împrăștie în sus, ca și cum ar sufla o gura unui
vulcan. Câțiva nori zgrunțui ți, ce plutesc în albas trul cerului,
prind a se rumeni pe ma rgini. Deodată o suliță de foc străpunge
perdeaua de arbori. Porțile zilei se deschid și, în valuri, curge
lumina pe văi. Pământul tresare din somn, vesel și plin de viață,
sub calda binecuvântare a soarelui.
Pe culmea Colibașilor oprim, să răsufle caii. Priveliști la rgi,
fermecătoare ni se desfășură din toate părțile. Lanuri și pajiști s –
aștern în răzoare, pe coaste de grinduri ușor trăgănate. Casele albe
ale satelo r, revărsate pe tăpșane, strălucesc printre livezile de
pruni. Pe ogașele verzi ale văilor pătate de umbră, gârlele trag
dungi tremurate, vinete și sclipitoare ca oțelul. Departe, înt r-un
albastru fumuriu, se încalecă, încrețindu -se în valuri neregulate,
din ce în ce mai dese, spinările mătăhăloase ale dealurilor
acoperite de păduri.
Vizitiul ,un țăran chipeș și deștept din podgoriile Oreviții
îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munții, plaiurile și apele
Mehedinților și îmi povestește cu șart legendele pe care le -a auzit
și el de la bătrâni.

«Muntele Babelor»… L -am lăsat în urmă , se vede bine din
șosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii… nu -i
așa înalt, da -i priporos groza v. Pe el și -a lepădat Dochia cojoacele.
Cică era baba asta o zgripțuroaică urâtă și băt ăioasă, și rea de
mama focului și avea un fecio r, Dragomi r, care se însurase cu o

fată frumoasă și harnică, și cuminte, de nu mai avea păreche; da’
baba n-o putea suferi, și nu știa cum s-o mai canonească, doar o
face-o să-și ia lumea -n cap. Într-o zi îi dă un caier de lână neagră
să-l spele până l -a albi. Și pe când zolea la fântână și plângea biata
nevastă de înduioșa pietrele, iacă vine un moșneag c-o barbă albă
pân’ la brâu, ș-o întreabă blând, că de ce plânge ; ea-i spun e
cum o prigoneșt e ș-o haineșt e soacră -sa și cum tot la munci
grele și fără spor o mână, ca s -o pârască pe urmă lui Dragomir că
nu-i nici de -o treabă și s -o izgonească din casă. Auzind una ca asta
moșneagul care era chiar Dumnezeu dintr-o vorbă -i nălbește
caierul, și -i dă și o c hită de ghiocei înfloriți, să -i ducă babei. Cum
vede baba ghio ceii, crede c -a și venit primăvara și strigă.
«Dragomire mamă, să ne pregătim de amu, să suim oile la munte,
c-au prins a se ridica zăpezile…» A doua zi mână pe noră-sa c-un
caier alb să-l spele până l -o face negru. Și iar trece Dumnezeu pe la
fântână și, făcându -i-se milă de biata nevastă, blagoslovește încet
cu dreapta, și caierul, din alb se face deodată negru ca pământul în
desprimăvărat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte și zice:
«Na, să le dai babei și să -i spui că le -ai cules de pe câmp.» Când a
văzut Dochia fragile, roșii ca sângele, nici n -a mai stat la gânduri:
iute s-a încotoșmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomi r, și
au pornit cu turmele la munte. Ș -a dat Dumnezeu în tăi trei zile de
vară, și pe urmă o moină ș -o ploaie caldă, c -a început baba să -și
lepede cojoacele, ude leoarcă și grele de nu le mai putea duce,
până a rămas numai cu unul… Și atunci s -a lăsat deodată un ger ș –
o lapoviță ș -un îngheț de crăpau pietrele. Și umblând baba de
colo-colo, r ebegită de frig, vede pe fecio ru-său răzămat cu șalele
de-o stâncă și prinde a -i grăi: «Așa, Dragomire maică, lumea se
prăpădește de frig, și tu stai și cânți din fluier!…» Da’ el era mort,
înțepenise acolo, prididit de zloată, c-un ciubuc de gheață la gură.
Și așa au înghețat sloi și baba, și oile, și s -au prefăcut toate în
stane de piatră, de se cunosc și azi momâile lor albe, risipite ca o

turmă, pe muntele care de atunci se cheamă «Babele».
Ascultându -l, mă gândeam că tot legenda asta, cu puține
schimbări, mi -a povestit -o un cioban de pe muntele Ceahlău,
arătându -mi o turmă de stânci împrăștiate pe prispa verde ce se
întinde la picioarele Panaghiei.

LA UMBRĂ

Pe la amiază conăcim în Broșteni, sat mare și frumos,
răvărsat pe valea râului Motru. Vrednici, și cuminți, și buni
gospodari trebuie să fie oamenii prin părțile acestea. Văd căsuțele
lor vesele și curate, livezile -ngrădite, curțile pline de păseri, fânul
strâns cu îngrijire și așezat în pă tuiace, vitele grase, femeile bine
îmbrăcate și copiii rumeni la față. Mă dau în vorbă c -un moșneag
care-mpletește la un coșer de nuiele.
– Sunt, ce e dreptul, și pământurile bune pe -aici, îmi spune
bătrânul, dar ș -ai noș tri s-au ales tot oameni harnici și de ispravă.
Noi pe la tâ rg mai mult vindem decât cumpărăm, c -avem aici,
slava Domnului, t ot ce ne trebuie. De -ale îmbră cămintei ,lucrează
nevestele -n casă; opinci și căciuli ne facem noi; și de -ale gurii ne
dă Cel de sus, de ajuns și de rămas. Uite -o cum stă podoabă pe
dealuri hrana noastră, din belșug; numai sănătoși să fim, și zile s-
avem s-o mâncăm. Vezi dumneata, noi avem în comuna noastră, de
șapte sute de suflete, patru biserici și numai două cârcime. De-
aceea nici nu s-aud pe aici gâlceve, ori bătăi, ori furtișaguri, cum
sunt de-o pildă, pe la Ponoare, unde sunt pruni mulți și unde
oamenii beau țuică și -n loc de aghiazmă la Bobotează. Acolo cic-
ar fi vrut odată sfântul Nicodim să le facă și lor o biserică , și ei,
ticăloșii, ca să scape de sfânt, s -au apucat și i -au vârât pe -ascuns un
miel în traistă, ș -apoi au sărit să -l bată zicând că le -a furat mielul,
ș-a plecat sfântul în lume blestemându -i să nu mai aibă biserică -n

sat, ci numai de cimpoieri și de tob oșari să le facă Dumnezeu
parte. Și multă vreme cic-au rămas fără biserică. Acuma au, nu -i
vorba, s -a milostivit Cel de sus cu ei dar ce folos că tot cârcima li –
i mai dragă!… Urât lucru mai e, Doamne, și băutura asta. Lasă c –
aduce și pagubă, și te sărăce ște de te lasă pe drumuri, da-ți strică și
minte, și săn ătate, și vieață, și tot, de -ajungi din om neom. Eu,
mulțumesc lui Dumnezeu ,iacă sun aproape de nouăzeci de ani, și
muncesc cât și feciorii mei, și nu știu ce -i boala. Când mi -i sete mă
duc colea la ș ipot, îi trag un gât bun de apă rece, și parcă –
ntineresc…
Mă uit la figura blândă și luminoasă a moșneagului,
ascult cu drag vorba lui așezată și cuminte și mă gândesc că în el
sunt întrupate toate bunele însușiri ale poporului român. Câtă
înțelepciune, ce de comori nu zac ascunse în sufletele acestea
cinstite și senine, care au trecut de -atâtea ori prin cumpene mari,
prin greutăți și nevoi cumplite, ș -au înfruntat cu bărbăție vijeliile
vieții, ș -au știut pururea să -și păstreze credința lor în bine…
Multe și neprețuite frumuseți ar descoperi acel care ar putea
străbate în sufletul acestui popor atât de bine înzestrat de fire, în
adâncimile tăinuite ale inimii lui bune și răbdătoare, unde s-au
păstrat cu atâta sfințenie credințele, datinele, graiul și virtuțile
neamului nostru, și de unde -a izvorât cel mai cald și mai duios
cântec din c âte vreodată s -au spus pe lume dulcea și
fermecătoarea doină, în a cărei la rgă mlădiere pare că frea mătă
toți codrii și plâng toate izvoarele țării.
La plecare strâng cu iubire și cu adâncă r ecunoștință mâna
aspră și noduroasă a lui moș Dumitru. Cugetul meu îmi spune că
cea mai mare parte din bunurile și fericirile de care mă bucur le
datoresc acestei mâini harnice, cojite de soare și de muncă.

VALEA MOTRULUI

Mergem o bucată bună pe ma rginea Motrului, ale cărui unde
verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcăm pe-un podiș
larg și luminos. Miresme dulci, îmbătătoare, de sulcină și de
dumbravnic, se împrăștie în aer de pe fânețele bă tute de soare. Un
vânt căldicel adie și grânele coap te își leagănă spice le, ca de vraja
unui cântec. În depă rtare se pierd liniile încâlci te ale dealurilor
întunecate de desimea codrilo r. Lanurile sunt împânzite de
secerători. Cârduri d e fete în cămăși alb e și vâlni ce roșii se pleacă
muncii și-și mișcă brațele în tactul unei doine. Dulce răsună valea
de glasurile lo r. Pe miriști și pe șesuri alu necă încet umbrele
călătoare ale norilo r. În urma noastră Motrul, tolănit în
spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, își tremură solzii
sclipitori în soare. Copaci bătrâni s-apleacă pe undele lui sfătoase,
să le -asculte poveștile. El scoboară de sus, dinspre «Culmea
frumoasă», de la poalele muntelui Oslea, unde -a stat în vechime
încolăcit năprasnicul șarpe cu nouă ochi, de groaza căruia se
cutremura toată valea Dunării, până când, înt r-o zi iată c-a sosit
acolo Iorgovan, voinicul fără seamăn, și s-a așezat înt r-o groapă
cu calu -i năzdrăvan și cu tolba -i de săgeți și, când șarpele,
flămând, a ridicat capul să î nfulice -o turmă de vite ce păștea pe
vale, Io rgovan, întinzând arcul, l -a izbit cu o săgeată și i-a scos un
ochi, iar muntele s-a zguduit din țâțâni de zvârcolirile dihăniei. Și
tot așa l-a pândit și l-a săgetat, până când șarpele rămâind numai
c-un ochi, a rupt-o de fugă pe la Furca Alunului, pe unde se vede
și azi dâra lui, căreia îi mai zic unii și «brazda lui Novac».
Iorgovan s -a luat călare după el și, unde -l ajungea, îi mai hărtănea
cu paloșul o bucată din trup; la apa Cernei însă voinicul a stat
locului, fermecat de cântecul unei zâne, iar capul șarpelui a
trecut Dunărea pe la Cazane, și s-a ascuns în peștera neagră, de
unde iese vara musca cea rea, care bântuie vitele de prin

meleaguri.
Departe, hăt, Motrul scapă -n luminiș ș i, după ce soarbe
undele Coșuștei, se îndoaie pe la capătul dealului Colibași și trece
domolit și gândito r, pe sub zidurile mânăstirii Strehaia, unde -a
văzut într-o noapte pe Mihai Viteazul viind ostenit din război și
grăbindu -se să rădice p ână-n ziuă, pe ruinele castelu lui părintesc,
o biserică pe care, de zor mare ce -a avut, a greșit ș -a zidit -o cu
altarul spre miază zi. De -acolo, bătând spre răsă rit, se lasă molatic
pe șes deschi s, printre imașuri și sămănătu ri, până -n mânăstirea
Gura Motrului, unde -și descarcă undele în Jiu. Mânăstirea,
împrejmuită cu ziduri groase, sparte de vremi, e așezată pe
poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot
Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli și luminători ai
neamulu i nostru, pe la începutul secolului al XIX -lea. Pe porțile
de fier de la intrare, mâncate de rugină, se cunosc încă urmele
gloanțelor repezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, când
de frica lui, boierii se închi seseră acolo, ca înt r-o cetate, cu averi,
arme și arnăuț i. Pe toată valea Motrului și a Jiului, pornind din
câmpia Padeșului, de pe plaiul Cloșani, unde s -a ridicat î ntăi
steagul libertății în mân tuitoarea răscoală de la 1821, și până în
șesurile Dunării, prin toate satele Olteniei auzi vorbindu -se de
«Domnul Tudor», ca și cum ieri ar fi trecut pe -acolo, în fruntea
pușcașilor săi, așa viu, și mare, și întreg a rămas în mintea
tuturora «viteazul răz bunător» al poporului, eroul legenda r, care
îmbrăcase «cămașa morții» pentru mântuirea neamului său.

MÂNĂSTIREA TISMANA

De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în
desișul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă și lumi-

noasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpușeală. Cerul pare că arde
deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculți, cu frunze
de brusturi pe cap, cu mânecile cămășii de pânză aspră sumese
până -n supțiori. Trecem prin satul Tismana, așezat la poalele
munțilo r, între două vălcel e, de -o parte și de alta a râu lui
Tismana. Stârniți de clingătul zurgălăilor copiii aleargă de
pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioși.
Cânii își amestecă lătratul în chiotele lo r. Din sat ieșim înt r-o
pajiște frumoasă, așternută pe -o vale care se îngustează din ce în
ce. În fund se deschide înainte a noastră ca o poartă î n taini ca și
întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a
munțilo r, drumul, șerpuind pe marginea râului Tismana, se
adâncește înt r-un desiș de castani seculari. Umbra ne învăluie din
toate părțile. Un dulce miros de fâneață plutește în aerul r ăcoros.
În liniștea sfântă a codrului, în măreția și sălbăticia acestor locuri,
șopotul somnoros al apei, ușoara clătinare a frunzelo r, stropii de
lumină ce picură din strașina de ramuri, toate te farmecă; inima -ți
bate de -un fior neînțeles, ca și cum ai fi intrat într-o lume de
închipuiri, de basme.
La o cotitură a drumului, crengile se desfac și prin feres –
truia ce se deschide -n păretele de verdeață, se ivește sus, peste
vârfurile copacilo r, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit și
bolta de ramuri se -nchide din nou. S -aude tot mai tare, tot mai
aproape un vuiet ca de moară, ș-un răpăit, un plesnet de apă care
cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă
la o parte și sus, pe vârful unei stânci fioroase, îți apa re în toată
fantastica ei măreție, mânăstirea Tismana, cu zidurile ei
îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpu rile vechi. Te
uiți înmărmurit ca la o minune și nu știi bine de-i aieve, ori e-n
vis, când iată că o nouă priveliște te cheamă: torentul Gurniei,
repezit de sus, d e sub talpa mânăstirii, s -aruncă vâjâind, și cade de
la o înălțime amețitoare peste -o grămadă de stânci dărâmate, unde

sulul de apă se spa rge și se preface înt r-o spumă fumurie, pe care –
o ia ș -o duce -n undele -i repezi râu l Tismana.
Drumul ocolește -n larg ca să facă urcușul lin. Trecem un
podeț și suim pe -un tăpșan între două ziduri vechi, dărăpănate. În
poarta mânăstirii ne iese-nainte «piticul Tismanei», un călugăr
mic, spân, cu fața zbârcită ca un hrib, o mogâldeață de om cu glas
de copil, cu ochi și mișcări de maimuță. Arătarea aceas ta ciudată
se potrivește de minune cu fioroasa sălbăticie în care ne aflăm.
Intrăm pe sub bolta înaltei clopotniți, în curtea la rgă, tăcută, a
frumoasei mânăstiri. În mijloc e biserica plină de scule și odoare
vechi; pe ușile -i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconițe și
înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stânga, spre săritoarea
Gurniei se -nșiră, de -a lungul zidului, împrejmuito r, încăperile
stareției și chiliile cu dou ă rânduri, în fund arhondaricul. Aripa
dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru
turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colțuri
ale curții, liniștita și măreața lavră, ridicată aci, în locul acesta
ascuns, acum șase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul
milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi vederea e
astupată de -o stâncă uriașă în al cărei părete drept se văd două
spărturi negre tăiate în chip de ferestre la o înălțime fioroasă
deasupra peșterii, din care iese urlând șuvoiul Gurniei și trece
print r-un canal pe dedesuptul mânăstirii. Acolo sus, îmi spune
piticul c-un glas pițigăiat ce n -are nimic din glasul omenesc, în
chilioara aceea scobită -n piatră se retrăgea sfântul Nicodim ș i
zile, săptămâni întregi se ruga în taină…

TÂRGU-JIU

Pe la toacă plecăm spre Tâ rgu-Jiu. Câțiva nori fumurii
călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Șoseaua dreaptă,
bătută ca în palmă, taie întinsa câmpie ce se desfășoară înain tea

noastră. La r ăsărit se văd, pes te șirul de dealuri verzi, înă lțimile
Vulcanului, care, împreunându -se pe la cheia Jiului cu măgurile
cenușii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a județului
Gorj și granița României dinspre Transilvania. După un ceas de
drum, pe ș es deschis, intrăm înt r-o pădure mare și frumoasă, de
stejari seculari. Ne adâncim în ea, ca înt r-o lume tăinuită, plină de
vrăji. Din desișul ramurilor se cerne întuneric. Treptat, aerul se
răcorește. Crengile încep să se miște, frunzele foșnesc de vânt.
Fulgere dese, orbitoare, spintecă cerul din ce în ce mai
posomorât și tunete prelungi se aud bubuind în depăr tare. Când
ieșim în limpeziș, vedem ploaia, ca o perdea de suliți, dreaptă și
întunecoasă, viind dinspre munți și cotropind câmpiile , c-un
ropo t de oștir e îngrozitoare , năprasnică . Tunetele se întețesc, și
peste câteva minute un adevărat potop s -abate vijelios asupra
noastră. Nu mai vedem nimic. Caii alea rgă îndemnați de țipetele
vizitiului, speriați de răpăitul stropilor, care cad, repezi ș i grei, ca
o grindină de gloanțe. Înt r-un sfert de ceas toată câmpia e o mare.
Cu chiu cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim sub
umbrarul unei cârciume. Țăranii desculți, cu ițarii sumeși până
deasupra genunchilo r, cu brațele goale, încrucișate pe piept, stau
în picioare, neclintiți, și privesc cu jale la ogoarele înecate, la
căpițele risipite, la snopii desfăcuți și luați de puhoaie, la munca
și speranțele lor nimici -te înt r-o clipală. Și nimeni nu sc oate-o
vorbă, nimeni nu se tân guie. E în liniștea aceasta a lor o măreție
de eroi de prin cărți, o înțelepciune antică, înălțătoare, care mă
umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întipărită răbdarea
sfântă a românului, tăria legendară a neamului acestuia, oțelit
în dureri, care -a văzut ș-a îndurat atâtea, că nimic nu-l mai poate
îngrozi. Încerc să mă dau în vorbă cu ei. Duși pe gânduri, cu
privirea pierdută în văzduh, îmi răspund scurt și silnic. De obicei
țăranul nostru vorbește puțin; nouă, mai ales, celor de la orașe,
foarte cu greu îș i deschide inima largă și răbdătoare.

Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în apă.
Femei, cu prunci în brațe, alea rgă țipând, de -a lungul șanțului
prefăcut în gârlă, pe care plutesc împrăștiate copăi, țoale și peri-
ne, luate de șuvoi.
La asfințitul soarelui intrăm în Târgu-Jiu. Orașul este așe-
zat înt r-o vâlcea pe ma rginea Jiului. Un zăvoi mare de plopi și de
anini seculari umbrește malurile frumosului râu. Străzile sunt
largi și drepte. E liniște ca la țară; și ce aer de bătrâni gân ditori au
unele case vechi, tupilate în fundul curții, în desișul lor de arbori!
Se înserează. Singur mă primblu prin aleile tăcute ale par-
cului. Unde și unde, câte un felinar clipește în frunzișul umed.
Spre miazănoapte, munții Gorjului își crestează , pe albastrul
închis al cerului, vârfurile lor înalte, negre, neregulate. Și în
tăcerea acestei nopți de vară, freamătul plopilo r, șuietul Jiului par
glasuri omenești ce îmi povestesc întâmplări, amintiri dureroase
din vremurile de demult… Aci, în orașul acesta retras, își căutau
scăparea la 1802 boierii Craiovei, goniți de groaza lui
Pasvantoglu, pașa Vidinului; și au năvălit atunci peste ei cârja –
lâii lui Manaf Ibraim, după ce -au spart bâlciul Clanovului și au
prădat case, și au dat foc bisericilo r, și au tăiat bătrâni și femei, și
prunci nevinovați. Pe așa cumplite vremi, s -a născut aici, în casa
logofătului Broșteanu, Gheo rghe Bibescu, care peste patruzeci de
ani avea să fie ales Domn de boierii pământeni din Obșteasca
Adunare, moment însemnat în istoria noastră: de-un veac și
jumătate nu se mai rostise glasul țării pentru alegerea
Domnitorului ei.
Aici amintirile istorice sunt vii, strânse cu pricepută grijă și
păstrate cu sfințenie. Nicăiri n -am găsit atâta iubire de țară, atâ ta
respect pentru trecutul neam ului nostru, ca în orașul aces ta
liniștit, unde toate parcă te îndeamnă la gânduri frumoase și la
fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu așa de potri vit așezată
în fața gimnazului această nepieritoare întrupare a viteji ei și a

jertfei, este și va fi pururea cea mai minunată lecție de patriotism
pentru fragedele generații ce se vor perinda pe dinaintea ei.

PE VALEA JIULUI

De dimineață o luăm în sus, pe șoseaua care duce, prin
Bumbești, la graniță. Drumul se așterne drept, între două rân duri
de arbori, pe malul stâng al Jiului, tăind valea îmbelșuga tă, ce
pleacă de sub poalele munților și se împânzește spre miazăzi,
netedă ca o apă. Trecem prin Vădeni, sat vechi, harnic și cuprins,
care-și înșiră gospodăriile frumoase de o parte și de alta a șoselei .
În spatel e caselo r vesele , se întind livez i mari de pomi roditori ;
de-a lungu l prispelo r atârn ă pe culm i velinț i vărgate, cămăși
înflorit e, scurteici și zăvelci cusute cu fluturi . În picioare , la
umbr a duzilo r, feme i înalte , rumen e la față, curat îmbrăcate,
întind pe rășchitori firele galbene de borangic. Fetele nălbesc
pânze, mai la vale, între sălcii. De departe s-aude în răstimpuri
țipătul ascuțit și răsunător al unui herăstrău. Soarele, de -abia
răsărit, cerne pe ste codrii munților ca o pulbe re fină, albăstrie.
Drumul, cărările, casele, copacii, toate par mai vesele și mai
frumoase, gătite ca de sărbătoare, în lumina dulce a acestei
dimineți senine de vară.
După două ceasuri de drum în câ mp deschis, printre
ogoarel e și fânețel e spălat e de ploai a de ieri, sosim în Bumbești,
așezare de moșneni muncitori și cu dare de mână, sat întins și
bogat, care -și desfășură livezile și viile aproape pe întreg plaiul
Jiului, și-și poartă vitele și turmele în imașuri până pe sub codrii
Sadului. Aci, în coasta dinspre Jiu a Bumbeștilo r, s-au descoperit,
adâncite -n pământ, rămășițile unei cetăți dără pănate, de pe
vremea luptelor lui Traian cu dacii. Ceva mai în sus, dincolo de
schitul Lainici, se vă d urmele unor băi romane și ale unui drum

de piatră, tot de pe vremurile acele.
Cum ieșim din vatra satului, cotim la stânga și intrăm, pe
spintecătura Jiului, în strâmtoarea munțilo r. E de o frumusețe
negrăită drumul acesta până sus, la Polatiștea. Nică ieri n -am
văzut desfășurate cu atâta măiestrie, în același cadru, cele trei
mari podoabe ale pământ ului: munții, pădurile și apa ca în
trecătoarea aceasta spre Petroșani. Șoseaua, o prispă netedă,
scobită în brâul stâncos al muntelui, largă de două care și lungă de
29 de kilometri, me rge șerpuind pe ma rginea Jiului, care -și taie
voinicește albia -n piatră. Codrul răsună de vuietul undelor
călătoare. De -o parte și de alta se desfac, în felurite îndoituri,
înălțimile sălbatice ale Carpațilo r, unele goale, colț uroase
prăbușituri, deschise ca niște răni în mijlocul desișurilor verzi
altele rotunde, acoperite de păduri mari, întunecoase, nestrăbă –
tute încă de pas omenesc. Pe unelocuri ne uităm cu frică în sus, la
stâncile ieșite din zid, gata să se rupă și să se prăvale peste noi.
Priveliști neașteptate, uimit oare, pururea altele, se dezvă lesc la
fiecare cotitură a drumului… Dar ce zgomot se aude înaintea
noastră? Par urletele unei vijelii năprasnice, ș -amestec de glasuri,
și bubuituri de tunuri. Ai crede că-i pieirea lumii. Este Jiul,
puternicul Jiu, care se zbate și strigă, sugrumat între două stânci
uriașe, ce vor să -i ație calea. Undele lui colcotă, sfărâmate de
bolovani, și azvârl în aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă;
curcubeie subțiri tremur ă în pulbe rea străvezie a stro pilor bătuți
de soare. Voinicul, frumosul râu, se smulge din brațele monștrilor
și pleacă hăulind devale. Iată-l tolănit într-un la rg boschet de
plute. Apa lui, limpede și potolită, pare-o oglin dă culcată -n ramă
de verdeață. Și -n tăcerea adâncă a codrului, biruitorul doarme, o
ațipire de -o clipă sub grija bătăliilor vii toare. Din când în când îi
vin ajutoare: pâraie repezi, desfunda te din văgăuni întunecoase,
gonesc curmăturile munțilo r, și-l caută, îl strigă de departe ș i Jiul
le aude, le cheamă și le soarbe lacom în undele lui.

Uneori, păreții nalți de pe de lături se desfac, deschi zându –
se deodată ca o spărtură largă în orizont. Toată valea se umple de
lumină. Privirile noast re se pierd, uimite, peste mor manele
depă rtate, care se urcă mereu, fac scară, la ce r, încăle cându -se
unele pe altele. Apoi iar se lasă perdeaua, și umbra ne învăluie
subt îngusta fășie de cer întinsă pe grebenii munțilo r.
După un ceas de drum, vedem deschizându -se în dreapta
noastră o poiană frumoasă, în mijlocul c ăreia e așezat schitul
Lainici, o bisericuță și câteva chilii, împrejmuite cu leațuri de
brad, unde -și fac mătania opt călugări bătrâni.
– Aici la noi, e bine, îmi spune starețul, mai trece -o
trăsură, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un schitu -leț
încolo, departe, pe munte , unde -i zice la Răcoarele , mergi patru
ceasuri de-aici, și tot prin locuri rele. Acolo, în sălbăticia și
pustietatea aceea, trăiesc patr u schimnici, în adevărată pust nicie,
ca pe vremea sfințilo r. De cu toamnă își iau de la noi făină pentru
toată iarna, că, de cum se lasă zăpada, nu mai e chip de răzbătut la
ei. Stau, săracii, ș -ascultă noaptea cum le urlă lupii la fereastră.
E soarele -amiazi. Codrii aburesc ca după ploaie. Nesfâr șite
se desfășură -n zarea înaltă încovăierile munțilo r, cu coame le-n
lumină, cu brâie de umbră pe la încheieturi. Înaintea noas tră,
dunga vânătă a drumului, uș or trăgănat în suiș, se încolă cește pe
grumazii mărețelor stânci, spă rgând desișurile de fagi, și me rge
una cu Jiu l, nedespărțit, ca și cum ar vrea să -i arate că mintea, și
stăruința, și brațele om enești sunt tot așa de puterni ce și de
străbătătoare, ca și undele lui nebiruite. Nici nu știi unde să te mai
uiți. Din toate părțile te cheamă priveliști, care de care mai
fantastice. Ar fi de-ajuns frumusețile și minunățiile acestei văi, să
le poți dișterne în larg peste întreg cuprinsul unei țări, pentru ca să
faci din ea una din cele mai mândre și mai fer- mecătoare podoabe
ale pământului.
De la cotul stâncos, ce-i zice «Cârligul Caprei», mergem o

bucată pe jos. Pe lespezile calde de pe ma rginea șoselei, șopârle
aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, ascul tând șuietu l
adormito r al apei și cântecu l privighetorilo r. Deodată valea se
îngustează și se întunecă . Doi munți înalți de piatră își apropie
deasupra noastră vârfurile lor colțuroase. Între ei se deschide ca o
poartă uriașă, pe subt arcadele căreia Jiul trece maiestuos,
sunându -și nahlapii de stânci c -un zgomot de fanfară ce ăuie
prelung prin bolțile acestui castel din basme.
Ne oprim la Păiuș, la vamă. Mai sunt șapte kilometri
de-aici până la graniță. E așa de îngustă valea, că pe toată dis-
tanța asta nu s-a putut găsi un loc așezat, pe care să se poată zidi
o casă de vamă mai aproape de hota r. După pr ânz, înain tăm prin
strâmtoarea aceasta întunecoasă, pe fundul căreia Jiul cu rge, ca pe
un jgheab scobit în stânci. Poduri frumoase, tăiate ca în marmură,
aruncă șoseaua de pe-un mal pe altul.
La graniță, Polatiștea vine limpede și grăbită dinspre răsă-
rit, spintecând făgetul unei văi și se azvârle în Jiu, sub podul de
piatră, care leagă malurile a două țări.
Seara vameșul ne ospătează cu păstrăvi proaspeți și cu
ierunci.
După masă ne primblăm pe șosea. În liniștea nopții Jiul
vuieș te mai tare. Mii de licurici zburători răsar din întunecimi le
codrului, stropesc aerul cu luminile lor albăstrii, și trec în roiuri
de pe un mal pe altul, țesân d peste luciul apei punți stră vezii de
jerbii fine și tremurătoare. De departe se văd printre ra muri liniile
albe ale podului așternut între două stânci, deasu pra unei prăbușiri
zgomotoase a Jiului. Apa lovită de muchile stâncilor se sfarmă în
bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se
desfac în bătaia lunei. Și toate -ți par vedenii dint r-o lume
fermecată. În înălțimea zărilor munții își taie pe albastrul cerului
coamele lor neregulate. Pădurile dorm în șuietul izvoarelo r.
Stelele clipesc, scuturând pe ape pulberea luminii lor.

PE ÎNĂLȚIMILE PĂRÂNGULUI

De la Păiuș până la Novaci facem o jumătate de zi. Șosea ua e
largă, dreaptă, netedă. Mai pe toată întinderea ei, începând de la
Bumbești încolo, sunt înșirați de o parte și de alta pomi roditori,
care-și apleacă drumeților crengile lor încărcate de fructe
răcoritoare. Cică binefacerea aceasta se datorește unui duhovnic
de la Polovraci, care în loc de mătănii, acatiste și zile de post
pentru iertarea păcatelor hotăra fiecărui credin cios să sădească un
număr de pomi pe marginea drumului mare și vorba lui a fost
lege.
Pe la prânz intrăm în Novaci, un sat lung, de nu se mai
sfârșește , așeza t la poalel e munțilo r, în frumoas a vale a
Gilortului. Casele albe, învălite cu draniță, răsar ici -colo, prefi –
rate pe tăpșanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul satului trece
Gilortu l, puind în mișcare, cu undele -i harnice, mori, pive și
joagăre, de -al căror vuiet răsună zăvoiul de anini, ce se -ntinde de –
a lungul râului. De cu seară năimim caii și ne pregătim merinde
pentru trei zile.
În zori pornim. Satul rămâne -n ceață. După un ceas de drum
print r-o pădure de fagi și de goruni, ieșim în luminiș. Pe dealul
sterp, acoperit de-o iarbă măruntă și crăpat de arșiță, caii, gâfâind
sub noi, iau pripoarele în pi ept. Doi plăieși înalți și tru peși me rg
pe lângă cai. Ei calcă ușor și lin, ca ș i cum ar pluti. Un drumeag
îngust, săpat cu multă greutate, pleacă din coasta Novacilor și
urcă, șerpuind printre surpături și vârtoape mânca te de șivoaie,
până la Titvele. Aici descălecăm, după cinci ceasuri de drum, și
intrăm în răcoroasa pădure de brazi, ce acope ră ca o căciulă
vârful țuguiat al muntelui. În mijlocul acestei păduri străbătută de
izvoare, sunt câteva case de lemn locu inți de vară pentru iubitorii
de liniște, de aer curat și de natură frumoasă. Gustăm și noi, două

ceasuri, farmecul acestui colț de rai și pornim mai departe. Cum
ieșim di n pădure, apucăm la dreapta și după un ceas de suiș
anevoios ne oprim pe vârful Păpușii, munte gol și singuratic,
înfipt deasupra Titvelor ca o căpățână de zahăr. De-aici, în zarea
largă ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede coamele
munților cum se înșiră în depărtări: spre miazănoapte și apus ne
îngrădesc piscurile pleșuve ale Vulcanului, care pornesc din fund,
din coastele Oslii, și vin, în clocotișuri, până -n spintecătura Jiului,
de unde încep să se ridice și să se înlănțuie gheburile din ce în ce
mai mari ale Părângului, falnicul munte acoperit odinioară de
ghețuri, din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la
Găuri turme de stânci albe, rotunjite de frecarea apelo r, iar printre
ele lacuri albastre și minunate căderi de izvoare, care fac din acest
munte una din cele mai frumoase podoabe ale Carpaților noștri.
În fund, de la apus spre răsă rit se înșiră ca niște sentine le uriașele
vârvare: Comanda Prisloapelo r, Grivele, Mândra, care se ridică la
o înălțime de peste 2500 de metri, Gruiu, Pâclișa, Piatra Tăiată,
Coasta lui Rusu. Din spatele Mohorului, grebenii Părângului se
despart în două șiruri, și apucând între ei undele Lotrului de la
obârșie, le împreună mai încolo cu ale Lotriței ș i le duc în hiolă
devale, clăbucindu -le de stânci, până dincolo de Brezoiu, unde
Lotrul se varsă în Olt. Numai spre miazăzi privirea scapă și se
adâncește în limpezișul văilo r. Pe strunga aceasta de lumină,
depar te, în fundul zării, vedem cui bărite la un l oc câteva pete
argintii, sclipitoare, ca niște cioburi de oglindă în bătaia soarelui.
Acolo -i Târgu-Jiu.
Ne scoborâm pe partea cealaltă a Păpușii și scăpătăm pe-o
tarniță întinsă, acoperită de-o iarbă subțire, uscată și lunecoasă.
Până pe la toacă me rgem tot pe locuri deschise. De jur
împrejur avem măreața panoramă a munțilo r. Unde și unde vedem
turme de oi presărate pe limpezișul plaiurilor; izvoare cu sclipiri
de oțel tivesc poalele codrilo r. Și niciun zgomot nu s-aude,

niciun fum nu se ridică în la rga pustietate a zărilo r. Cei doi plăieși
se uită mereu la soare, ceasornicul și călăuza lor prin coclaurile
acestea fără drum și fără adăpost. Ne lăsăm în vale, și me rgem o
bucată pe matca bolovănoasă a unui pârău. Apoi facem la stânga
și intrăm înt r-o pădure de molifți. Pădurea -i deasă și pripoarele
râpoase. Ne dăm pe jos și, cu caii de frâu, urcăm din greu pe
cărările încâlcite și întunecoase, printre stânci prăbușite, peste
copaci doborâți de trăsnete, lun giți în neorânduială ca niște leșuri
de uriași d upă un război năprasnic. Începe să se întunece, și noi
horbăcăim mereu. În desișul nemă rginit ochii noștri caută cu dor
o zare de lumină. Tăcerea plăieșilor ne pune pe gânduri.
– Nu ne-om fi rătăcit, nea Gheo rghe?
– Aș… că doar am ajuns.
De sus, de departe, s -aude un câine lătrând, apoi alții.
Înaintea noastră albește, ca o ferestruie, o geană de lumină, la
marginea codrului. Mai suim un dâmb și ieșim înt r-o poiană la rgă
pe vârful Mohorului, unde ne adăpostim pe noapte, la stâna lui
Iordac he.

PE COAMA MOHORULUI

Se crapă de ziuă. Bacii își pregătesc gălețile pentru mul –
soare. Oile behăiesc înghesuindu -se la strungă. Văile sunt
înecate de ceață. Pădurile, vârfurile munților parcă plutesc în ae r.
Departe, dinspre curmătura Olteț ului slomnește pe poalele cerului
lumina albă a zorilo r, și norii a rgintii prind a se rumeni pe
margini. Într-acolo zarea se limpezește și măgurile par dogo rite de
bătaia unei flăcări. O gea nă roșie se aprinde, la îngemă narea
pământului cu cerul. Încet se saltă soarele, rotund și scânteieto r.
Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite de rouă, par bătute
cu diamante.

Încălecăm ș -o luăm înainte, pe coama Mohorului, spre
Piatra Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată acum, de jur
împreju r, îndoiturile Carpațilo r, cu crestele încununate de raze, cu
văile adânci și întunecoase, spintecate de izvoare repezi, și
umbrite de păduri seculare. Mă uit uimit la vârfurile acestea
stâncoase ce se -nalță -n cer ca niște falnice turnuri de cetăți, și
gândul mă duce cu sute de ani în urmă, în trecutul viforos al
neamului nostru. Din câte primejdii nu ne -au scăpat pe vremuri
munții și codrii aceștia! Aici, în întăriturile acestea au stat
adăpostiți aproape -o mie de ani strămoșii noștri, când, prin
șesurile Dună rii, cu rgeau puhoaiele de barbari, când se năpusteau
cu duiumul împingându -se unele pe altele asupra Europei, jăfuind
orașele și pustiind pământul pe unde treceau. În munții aceștia s -a
închegat t ăria și unitatea neamului româ nesc. Ei au fost ocrotirea
și scăparea noastră în zilele de groa ză, cetatea sfântă în care s-au
păstrat așa de curate credințele, și limba, și datinile poporului
nostru. În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile
Carpațilo r, plutesc umbrele stră moșilor noștri, de-nainte de
descălecătoare. Aici, în șoptitul izvoarelor și -n freamătul codrilo r,
a răsunat pentru -ntăia oară frumoasa noastră doină, și nu e pârău,
nici plai, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului
nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul acesta, care să nu-
și aibă povestea și cântecul lui.
Mai târziu, după ce -au contenit năvălirile și s -au scoborât ai
noștri iar la șesuri, de câte ori o primejdie mare ne-a amenin țat,
munții ne -au chemat în adăposturile lo r, și vai de duș manul care
ne-a urmărit în întăriturile cetății noastre! Când Carol Robert,
trufașul rege al Ungariei, și -a împins oștile în câmpiile Olteniei,
și, la sfatul de pace al blândului nostru voivod Alexandru
Basarab, i -a răspuns semeț că «el e păstorul oilor sa le și-l va
scoate de barbă din v izuina lui», românii îl atra seră cu încetul
într-o vale strâmtă și întunecoasă din munții Gorjului, și deodată,

ca prin farmec, cu bubuiri asurzitoare stâncile începură a se
rostogoli din înălțimi, și toată falnica lui oaste , învălmășită și
zdrobită sub grindina de bolovani, pieri în fundul acelei râpi. Și-n
sutele de ani care -au mai curs de atunci, câte n-au văzut,
Doamne, munții aceștia, de câte ori n -au răsunat codrii și văile
acestea de buciumul vitejilor noștri plăeși!

ÎN NOVACI

Suntem pe Piatra -Tăiată, la o înălțime de peste 2200 de
metri. În depărtare, munții rotunzi se văd ca niște mușuroaie, pe ei
pădurile de brazi par pete de c erneală. Un vânt rece, cu lapo viță,
bate dinspre miazănoapte și culcă pe jnepi palele albe de nori. Și
cum se schimbă de repede vremea! Aci e soare, aci se -ntunecă.
Se războiesc stihiile, ca-n zilele babei. Tăcerea și pustietatea în
care ne aflăm, văile prăpăstioase, prin care am trecut, priveliștile
uimitoare și atât de felurite, ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilo r,
fac să ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, și un
sentiment de neliniște, de grijă, pare că învăluie dorul și
nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curând în Novaci.
Ne lăsăm devale pe făgaș ele puhoaielor și, după vreo două
ceasuri de scoborâș prin ponoare și desișuri, ce păreau că nu mai
au sfârșit, sosim la obârșia Gilortului, sub Coasta Pietroasă, ș -o
luăm oblu printre stânci, pe matca prăpăstioasă a râului.
Seara, târziu, ajungem osteniți în Novaci.
A doua zi, duminică, e horă mare la cârciuma din mijlo –
cul satului. Ce chipuri rumene și frumoase au novăcenii și ce
curat se poartă, și câtă cuviință e în vorba, în privirea, în miș –
cările lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici stămbu –
rile orașelo r. Cămășile albe, cusute cu arnici și cu fluturi, mara –
mele învârstate de borangic, scurteicile înflorite și sumăeșele cu

ciucuri, vâlnicele de lână negre vă rgate cu roșu, betele înguste,
cusute cu mă rgele, ițarii de dimie albă toate sunt țesute și lucrate
în casă. Și ce bine -l prinde pe român portul acesta al lui, așa de
curat, așa de simplu și de frumos! Nevestele se piaptănă cu conci
și se îmbrobodesc cu ște rgare lungi. De obicei ele nu joacă, ci
stau deoparte, în picioare ș i privesc. Fetele -și împletesc în cozi
panglicuțe și flori de câmp, la gât poartă șiraguri de mă rgele
colorate și la brâu busuioc floarea dragostei.
În picioare, doi țărani, tineri, novăceni, zic, unul din scripcă
și altul din cobză. În jurul lo r, în roat ă largă, se mișcă încet, în
dulce legănare, strămoșeasca horă, joc potolit, tacticos, în care se
prind și oameni mai în vârstă, uneori moși cu barba albă ca să-și
mai aducă aminte de când erau și ei tineri. La țară hora e
temeiul jocului. E veche, de la î ntemeierea neamu lui nostru, și
aceeași a rămas în toate părțile locuite de români. Celelalte jocuri
(brâul, sârba, căz ăceasca, țâitura, joiana, bătu ta, învârtita, ca la
Breaza ș. a.) se mai amestecă, se mai schim bă după locuri. Unele
sunt vijelioase, cu mișcări repezi și smân cite, cu încleștări de brațe
și învârtejiri amețitoare, ce parc-ar da să închipuie o luptă, o
răpire, o rupere de fugă.
Un farmec deosebit au «chiotele» sau «strigătele» pe care le
rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumă tate vorbă,
jumătate cântec, flăcăii cei mai deștepți din sat.
Aici la joc, își spun tare dorul și păsul inimii lor în versuri
scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase și gingașe pent r-o
logodnică iubită:

«Sucă -mi-te, suveicuță,
Dacă știi că-mi ești drăguță;
Sucă -mi-te, suveicea,
Dacă știi că ești a mea;
Și te sucă -ntr-un p icior,

Dacă știi toarce fuior;
Și te sucă-ntr-amândou ă,
De știi țese pânză nouă»
glumețe și pilduitoare cu fetele care n-au rost la treabă:

«Fetele dintre Vălcele,
Spală iile-n ulcele,
Și le-ntinde pe zăbrele
Și latră câinii la ele.
Le râdică mai în sus,
Latră câinii ca la urs»
înțepătoare și fără îndurare, cu cele care se țin numai de petre –
ceri și nu-și văd de casă:

«La argea nu știu să țes,
La horă mă-ndes, mă-ndes! »

sau: «La drăguța jucăușă
Stă gunoiul după ușă;
La drăguța -n joc voinică,
Spală oala, tu pisică!»

MÂNĂSTIREA ȘI PEȘTERA POLOVRACI

Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se
culcă pe lângă poalele munțilo r. Vremea -i frumoasă și drumul
bun. După vrun ceas de urcușuri și scoborâșuri, printre porum –
biști, dăm în satul Baia de fie r, așezat pe -o costiș ă clisoasă, spartă
de gropniți băi din care se scotea odinioară fier pentru trebuințele
țării. De aici ne lăsăm în valea adâncă a Oltețului și me rgem puțin
în sus, pe matcă. Râul cu rge răpede și zgomotos print r-o rariște

de anini subțiri și zvelți, ale căror ramuri se -ndoaie ș-acoper
drumul cu bolți de frunziș. Trecem prin vad și urcăm pieziș malul
înalt și r âpos din stânga. Deasupra, ieșim înt r-un șes la rg și neted
pe care e așezat satul Polovraci. Mânăstirea, unde ne găzduim pe
noapte, e retrasă mai în fund, înt r-o ma rgine de crâng, la ieșirea
Oltețului din munți. Un zid vechi de piatră amestecată cu
cărămid ă împrejmuiește acest adăpost liniștit, în care pusnicesc
șapte călugări. O curte îngus tă, acoperită de iarbă, în mijloc
bisericuța, zidită la 1704 de jupân Danciu Părăianu; în tindă, pe
păretele din față e zugrăvit iadul, spaima păcătoșilor; lângă ușă,
pe ușorul din dreapta stă scris cu slove vechi de mâna lui Tudor
Vladimirescu: «Am venit și eu robul lui Dumneze u la această
sfântă și dumneze iască mânăstire pe vremea de la 1821 mai 28, în
zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu».
De jur împrejur chilii vechi, joase , unele părăsite și dără-
pănate; aripa dinspre Olteț, mai înaltă, mai arătoasă, își înșiră în
lungul pridvorului odăile arhondaricului și ale stăreției, ale căror
ferestre mici privesc ca niște ochi bătrânești la cei doi molifț i
înalți și falnici din fața bisericii; puternici și nepăsători de anii
care trec, ei își ridică în slăvi bogata lor podoabă de ceti- ni
pururea verzi, pe când în jurul lor toate se -nvechesc și se
părăduiesc.
A doua zi de dimineață plecăm la Peșteră. Mergem din
vatra mânăstirii ca o jumătate de ceas, în sus, pe spintecătura
Oltețului. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din
stânga; ne urcăm pe brâie înguste de piatră, pe mă rgini de
prăpăstii, pe unde de -abia trec em agățându -ne uneori cu m âinile
de colțurile stâncilor; jos, sub noi, la adâncimi amețitoare, urlă
vâltorile Oltețului. Intrarea peșterii e la rgă și se aseamănă cu
tinda unei biserici mari scobită în piatră. Călugărul care ne –
nsoțește aprinde -o lumânare d e ceară și pășește încet î naintea
noastră. La slaba lumină ce joacă pe păreții umezi și întu necoși ai

peșterii, vedem o bogăție uimitoare de stalactite și stalagmite
ciucuri mari de piatră atârnați de tavan, ca niște țurțuri de gheață,
gata să se împreune c u alții ce cresc de jos î n sus, plăsmuirea
minunată a picăturii de apă, care, strecurân du-se prin steiuri, în
mii și mii de ani de stăruință, cioplește stâncile, topește piatra și
face din ea ce vrea. Înaintăm mai bine de -o jumătate de ceas în
uriașa hrubă, ale cărei bolți răsună fioros de pașii și de glasurile
noastre, și de pe ai cărei pereți întu necoși par gata să se desprindă
tot felul de vedenii fantastice: balauri încolăciți pe stânci năruite,
trupuri truncheate, brațe întinse -n întuneric, animale diforme,
monștri ce te privesc amenințători din firidele lor negre, chipuri
omenești învăluite -n zăbranice de piatră.
– Mai ține mult așa, părinte?
– Ehei, domnișorilo r, zile întregi să me rgem, și nu -i dăm de
capăt. Am auzit și eu din vecini că sparge pe dedesubt două șiruri
de munți și răspunde tocmai în Transilvania.
Gândul că ne -am putea rătăci, c -am putea rămânea fără pic
de lumină în boștura aceasta umedă și fioroasă, ne taie pofta de a
merge mai departe.
Și lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere.
Călugă rul ne spune că -n vechime a fost aici capiștea păgânilo r, și
– ca și cum le-ar fi văzut aievea , ne povestește cum a trăit în
tainița asta Zamolxe, zeul dacilor , cum, odată, din bătrân s -a
făcut tânăr ș -a mers de -a îmbărbătat poporul la luptă, cum, în
sfârș it, după ce au răzbătut pe -aici romanii și s -au măsurat viteaz
cu viteaz, ș-a văzut el prăpădul și risipa norodului lui, de jalea
înfrângerii a închis ochii și s -a făcut duh, și -n clipa aceea s -a
dezlegat, așa din senin, o vijelie cumplită și s-au răscolit sti- hiile
toate, cât, din învălmășagul lo r, pământul s -a lămurit cu altă față,
cu alte neamuri și cu alte legi, și de-atunci ne tragem noi, românii,
suflet nou și învăpăiat, trezit, în zile de vifo r, din zăngănit de
paveze și zbârnâit de să geți… iar st ropii, ce se pre ling și picură și

azi din steiurile acestea, sunt lăcrămile lui Zamolxe.
În sfârșit!… când ne-am văzut iar la lumină, ni s-a părut
c-am înviat din morți. Afară era soare. Codrii abureau. Un
dulce miros de răș ină îmbălsăma aerul căldicel. În vale răsuna, ca
un tropot de cai, goana năprasnică a Oltețului. Sus de tot, în
limpezișul cerului albastru, se învârtea încet, în roate la rgi, tot mai
largi, un vultur cu aripile întinse.

ÎN VÂLCEA

Pe la nămezi pornim înainte pe șoseaua netedă, care taie de –
a curmezișul dealurile ce se lasă din poalele Parângului și se întind
buziș între Olteț și Olt, până în câmpiile Romanațilo r. Văi și
coline sunt înecate de soarele arzător d e iuliu, și nicio abureală de
vânt. Iarba ș i tufele prăfuite de pe ma rginea dru mului pălesc, ca
bătute de pară. În depărtare, miriștile scânte iază. Pe imașurile
dezvălite oile stau grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una
într-alta, ca să-și ție umbră. Crâmpei de nor nu se zărește, tot cerul
pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de zăpușeală, și
ochii ne dor de atâta lumină. Înt r-un nor de praf, și urmăriți de o
droaie de câini care ne asurzesc, străbatem satul Fometești, așezat
la curmătura dealului Gu rguiata, în spatele muntelui Slătioara, și
pe la toacă ajun gem în tâ rgușorul Horez, așternut pe opcina
Urșanilo r, cu du ghenile lui mici, înșirate de-o parte și de alta pe-o
singură uliță. Mai me rgem o jumătate de ceas printre dealuri
acoperite de păduri și sosim la mânăstirea Horez întemeiată de
familia Brâncovenilor cătră sfârșitul veacului al șaptesprezecelea.
Aici suntem în mijlocul județului Vâlcea, podoaba mân-
drei Oltenii și unul din cele mai frumoase ținuturi ale țării. Multe
și minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când
îi străbați văile ei încântătoare, umbrite de livezi,

spintecate de izvoare repezi și acoperite de lanuri îmbelșugate,
înțelegi și grija cea mare cu care -și zideau locuințele și sfânta
dragoste de pământ a vechilor moș neni, care se întăreau, ca în
niște cetățui, în culele lor înalte, și, în zile de neliniște și de
năvăliri, trăgeau plugul sub șopron, zăvorau ușile de fier și se
așezau cu flintele la metereze. S -au împărțit gospodăriile de
odinioară, moșiile s -au dumicat pe mulțimea gurilo r, multe din
averi s-au înstrăinat și culele , micile castele ale vâlcenilor , s-au
părăginit. Astăzi, urmașul vechiului moșnean, stăpân pe o palmă
de loc, «boier încins cu tei», își pune drobul de mămă ligă-n sân și –
ncalecă pe deș elate o umbră de cal; dar de supus nu -l supune
nevoia, oricât de sărac ar fi, el slugă nu se bagă și, când îl întrebi
de unde -i, își dă căciula pe ceafă și -ți răspunde semeț: «sunt
vâlcean», ca și când tot județul ar fi al lui. Și are înt r-adevăr de ce
să fie mândru. Acestei bogate fășii de pământ, ce se lasă din
culmea Plătăneștilo r, ca o perdea lungă și grea, cu falduri la rgi,
natura i -a dat cu amândouă mâinile din toate fru musețil e și din
toate comoril e cu care-i înzestrat ă Țara Ro mânească. Pâinea ș i
sarea, simbolul strămoșesc al îndestu lării și al ospitalității patriei
noastre , se găsesc în Vâlcea să saturi un popo r. Pe valea Oltului,
de la Ocne în jos, vezi numai lanuri de grâu, fânețe și întinse
ogoare de porumb. La miazăzi, chiar în pragul județu lui, cum vii
dinspre Romanați, ai în față dealul viilo r, vestitele podgorii de la
Drăgășani; păduri de nuci seculari și de pruni împodobesc
colinele cât vezi cu ochii; de la gura Cernișoarii în sus, între Olteț
și Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu vă i străbătute de a pe
limpezi, cu pajiști înflori te pe sub poalele codrilo r, cu sate vesele
pe ma rginea râurilo r, cu drumuri albe și netede, ce s -aștern ca
niște dungi de lumină pe brâiele verzi ale dealurilo r. Și bogăția
aceasta de priveliști atrăgătoare, darurile și frumusețile acestui
pământ binecuvântat au croit o fire mai deosebită țăranului de
aici. În privirea lui deșteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui

semeț, cu piep tul înainte și cu fruntea sus, în vorba lui cumpă nită
și dezg hețată, ș i-n felul cum te întâmpină și te ospătează în cei
patru păreți ai lui, are ceva din măreția blândă a naturii care -l
încon jură, din dărnicia la rgă a pământului pe care trăiește, din
aerul curat și sănătos pe care-l respiră. De la cea dintăi vorbă, de
cum îț i zice «bună ziua», simți că ai de -a face c -un om de ispravă,
gata să -ți dea un sfat bun, o mână de ajutor dacă e nevoie, și asta,
fără socoteli negustorești, fără niciun gând de răsplată, mulțumit
că i-ai adus prilej să facă și el un bine. Și câtă plăce re simți să
vezi cum își iubește țăranul vâlcean toate lucrușoa rele gospodăriei
lui, cum caută să le înfrumusețeze, și în tot ce face să puie ceva
din sufletul, din gustul și priceperea lui, din darul mâinilor lui
meștere și răbdătoare. Mă oprisem la o cas ă țărănească de pe
valea Cernei și mă uitam cu drag la poarta ogrăzii , o poartă grea
de stejar, lucrată toată în sculpturi migă loase, cum se lucrau în
vremile vechi ușile sfintelor biserici.
– De cine e făcută poarta asta așa frumoasă? întreb pe tâ-
nărul gospoda r, care ne ruga cu stăruință să poftim înuntru.
– A, e de mult, a fost la casa bătrânească… e făcută de un
unchi al tatei, Ilie Rotaru îi zicea lui.
– Azi nu se mai fac lucruri de astea…
– Ba pe aici se fac. Lucrăm și noi, așa, cât ne taie capul. Și
ne-a dus în casă, și ne-a arătat un război de țesut și un
gherghef, și -o furcă de tors, și multe alte scule de -ale casei,
lucrate toate de mâna lui, împodobite cu tot felul de înflorituri
săpate în lemn, ca de cel mai iscusit mește r.
Și ce simplu, ce frumos ne spunea, zâmbind de mirarea
noastră:
– Astea, iarna le lucrăm, când nu prea avem ce face…
Stăm la vatră și ciopârțim și noi, ba una, ba alta, ca să nu ședem
degeaba și ca să mai treacă ziua. Nu -i vorbă, tot atâta se toarce și
c-o furc ă mai așa, dar parcă -ți umblă mâna mai ușor pe -o sculă

frumoasă, și, nu știu cum, iese și lucru mai curat. Și pe urmă,
rămâne la f eciori și -și aduc și ei aminte, cum pomenim și noi
bunăoară, pe unchiu’ tatei. De câte ori ne uităm la poarta lui,
parcă -l vedem pe el…
Grija aceasta de a -și lega viața de un lucrușo r, care va
rămâne pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag, când el nu
va mai fi, această duioasă întindere de brațe, a celui care se duce,
spre cei care or să vie, este semnul unei simț iri alese ș -al unei
bunătăți la rgi, înălțătoare, pe care țăranul vâlcean pare c -o respiră
cu aerul sănătos al văilor și al pădurilor care-l încunjoa ră.

PE CHEIA BISTRIȚEI

De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbăticesc, văile –
s tot mai înguste și mai râpoase, dealurile acoperite de păduri se –
ncolăcesc, se -ncalecă și -nchid zarea din toate părțile. E așa de
adâncă și de sfântă tăcerea, că înaintezi cu grijă, pare că ți-e frică
să nu deștepți, cu zgomotul trecerii tale, cine știe ce ființ i
legendare adormite de mii de ani în liniștea acestor pus tietăți.
După vrun ceas de drum cotit prin strâmtori și desișuri
întunecoase, auzi un vuiet, o gâlgâire de izvoare, ca și cum o
stavilă s -ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbd ătoare valea
se deschide, codrii se trag la o parte, o priveliște neașteptată,
negrăit de mândră, se înfățișează ochilo r. Sus, pe brâul muntelui
din față, răsar dintre copaci turnulețele mânăstirii Arnota, sfânt
lăcaș în care se odihnesc oasele bunului și milos tivului nostru
Domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al
Bistriței, s -așterne o poiană de toată frumusețea, în mijlocul ei se
râdică zidurile cenușii ale mânăstirii Bistrița, clădire mare,
arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanu,
ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei și puternicei familii a

Pârvuleștilo r, cu care Domnii de pe vremuri căutau să se
înrudească, pentru mai bună pază și îngrădire a tronului.
De-aici încolo nu mai poți răzbate decât cu piciorul. Chiar
din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriței, în lumea prăpăstii lor
și a vâltorilor: tot muntele e crăpat de sus și până jos și, pe fundul
acestei tăieturi, între înalții păreți de piatră, s -azvârle Bistrița,
vijelios, bătându -și nahlapii de stâ nci, c -un zgomot asurzito r. În
păretele din dreapta , la o înălțime amețitoare dea supra torentului,
se deschide peștera Sfântului Grigore. O potecuță cu trepte
scobite -n piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta
muntelui, la gura unei vizuini î nguste, prin care de -abia te
strecori, și me rgi târâș prin întuneric ca vro zece pași, până dai
subt o boltă înaltă care primește puțină lumină de afară prin
crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfărmături de
pietre în tinda peș terii, la paraclisul Sfântului Grigore; de -aici se
despart două hrube adânci, întunecoase: una a «liliecilor», unde
într-adevăr huzuresc acești zburători ai nop ții, ca -n propria lor
domnie, alta a «chiliei», care te suie prin fel de fel de cotituri la o
chilioară părăsită, c u icoane șterse, cu păreți afu mați, acoperiți de
vechi pisanii , urmele pusnicilo r, care, retrași din lume, și-au fost
închis viața de bună voie în tainițele acestea umede și
întunecoase.
Toți munții de prin părțile acestea sunt sparți ș i scorbo –
roșiți de ape. Cărări înguste și primejdioase te poartă pe mar gini
de prăpăstii, în adâncul cărora ți-e frică să te uiți. Pe une locuri
pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stânci uriașe
scoase din zid, gata să se prăbușească . Copaci chirciți, schilozi, cu
ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile păreților de piatră. Te
crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare
dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet, în
tăcerea și neclintirea atâtor ruini.

RÂMNICU -VÂLCII. VALEA OLTULUI

De la obârșia Bistriței, de sub curmătura Văleanului, me rgi
mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din
culmea Parângului, și dai de cheia Recei, în pragul căreia se
deschide fantastica peșteră Stogu. Te sui anevoie pe-o lungă scară
de grohotiș până la intrarea ei la rgă, triunghiulară, din vârful
căreia atârnă o stala ctită de mărimea unui om aproa pe, podoabă
uimitoare, ce pare că înadins stă spânzurată acolo ca să te
vestească de ce minunății ai să vezi mai departe. Înt r-adevă r,
de-abia faci vreo dou ăzeci de pași în gârliciul peș terei, și te
găsești înlăuntrul unei bolți uriașe, din tavanul și de pereții căreia
atârnă mii de stalacti te lucii și străvezii, candela bre, potire
acoperite cu năframe de pi atră, ciucuri mari și per dele horbotate,
din încrețiturile c ărora se preling și cad picătu ri de apă («lapte de
piatră») pe creștetele stalagmitelor de jos ce cresc în felurite
forme, înălțându -se spre podoabele de sus. Mai în fund, găsești
tidve de urși, oase risipite de cine știe câte mii de ani; pe sub
păretele din dreapta un izvor lunecă încet, cu sclipiri a rgintii,
răsfirându -și apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi netede
de albastru; hrube înguste se deschid pe de lătu ri, tainiți încă lcite
se scoboară în adâncimile întunecoase ale muntelu i, în care
înaintezi orbăcăind, și de la o vreme pășești t ot mai încet, tot mai
cu grijă, temeri nedeslușite te năvălesc, începi să asculți tăcerea
pustiului, ca un copil lăsat în întuneric dorul de lumina soarelui te
cheamă îndărăt.
Pe sub seară scoborâm în satul Olănești, vestit prin băile lui
de ape minerale și prin marmura care se găsește în munte. A doua
zi dimineață suntem în Râmnicu -Vâlcii. Orașul se urcă pe -un
tăpșan trăgănat, pe malul drept al Oltului. Biserici multe își înalță
turnurile strălucitoare d intre copaci; case vechi, tupi late sub

acoperișuri mari, înnegrite de ploi, par adâncite în amintirea
bunelor vremuri de demult. În fund, dealul Capela îngrădește
vederea spre munți; în partea dinspre miazănoapte -i Episcopia,
așezată aici pe la jumătatea veacului al paisprezece lea; dincolo,
spre miazăzi, se întinde «Zăvoiul» , grădina publi că a orașului. Cum
ieși din Râmnic, pe șoseaua ce suie spre Râul -Vadului, vezi î n
stânga «Cetățuia», un schituleț înfipt în vârful unui deal înalt și
țuguiet, loc de strajă și de apărare în zilele de viforoase învăluiri.
Aici a fost prins Radu de la Afumați și ucis, împreună cu fiul său
Vlad, de boierii țării răsculați sub Neagoe Vornicul și Drăgan
Postelnicul la 1529. În fața Cetățuiei, de partea cealaltă a orașului
se râdică, tot așa în form ă de stog, dealu l Troian , pe vârfu l cărui a
generalu l Magheru își așezase tabăra de p anduri gata de luptă, în
mișca rea de la 1848. Toată valea Oltului, această mare cetate
ocroti toare a românilor în zile de primejdie, este plină de
amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pământ, de
care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz. Pe –
aici au străbătut romanii în inima Daciei, lăsând lagăre întărite la
Pons Aluti, la Buridava și la Praetoriu m. Sfinte ni -s văile și
măguri le acestea , ele au văzut aievea chipul măreț al lui Traian
codrii lor au răsunat de tropotul cailor care duceau la biruință pe
cei mai mari și mai îndră zniți cuceritori ai lumii; sfânt ni -i râul
acesta cu apa învolburată și cu nisip de aur, în undele lui s -au
oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la lupoaică
ostașii secerători de pe columna lui Traian sunt legionarii care,
acum optsprez ece veacuri, în drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au
oprit în holdele părăsite de pe valea Oltului ș -au secerat un lan de
grâu, ca să-și facă provizie.
Drumul la rg și neted șerpuiește pe malul drept al Oltului.
Lungi s -aștern peste luncă umbrele plopilor în șirați pe ma rginea
șoselei; sclipesc în soare ca niște bănuți de a rgint frunzele
sălciilor aplecate pe apă, și e liniște, n-auzi decât șuietul Oltului,

în aer e un miros de fân și de pădure; peste dealurile verzi ce se
înșiră înaintea noastră se ridică uriaș muntele Cozia, cu creștetul
pleșuv în soare. După un ceas și jumătate de drum, sosim în
Călimănești, sat cuprins și frumos așezat pe malul drept al
Oltului. În marginea de sus sunt băile și marele hotel, în care
vara e atâta lume și zarvă și miș care, că te crezi în mij locul unui
oraș. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul , sunt
binefăcătoarele izvoare, vestitele ape minerale de la Căciulata. În
fața hotelului e un ostrov cu fân eață și drumuri printre copaci, în
mijlocul ostrovului e o biser icuță veche, zidită de Ion Neagoe
Voivod pe la începutul veacului al șaisprezecelea. Sus, pe malul
celălalt e satul Jiblea; pe -acolo trece noua cale ferată care
desfundă munții și răzbate , prin strunga de la Turnu Roșu , în
Transilvania. Între Jiblea și Călimănești e un pod umblăto r. De-
aici valea începe să se mai strâmteze, codrii se lasă din înălțimi
până -n matca Oltului, șoseaua pe une locuri e scobită -n stânci.
Puțin mai sus de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri
ale mânăstirii Cozia. Clăd ită de Mircea Voivod, aici în
spintecătura Carpațilo r, această mânăstire istorică a fost nu numai
un loc de retragere și de rugăciune pentru cei cuvioși, ci și o cetate
de pază și de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s-au
schimbat, s-au refă cut, un turn întreg din aripa stângă s -a desprins
și s-a pră bușit în apă, numai zidul de-afară, în care bat valurile
Oltului de mai bine de cinci sute de ani, și biserica din mijlocul
curții au înfruntat puterea stricătoare a vremii. Înlăuntrul acestei
biserici, cu frumoasa -i catapeteasmă, ce pare o horbotă de mar-
mură, cu păreții afumați, cu jilțur i de piatră lustruită de vechi me,
la puțina lumină ce străbate prin ferestrele -i înguste, nespus de
triste ți -apar chipurile sfințilo r, ciopârțite de sulițele p ăgânești , din
ochii lor zgâriați pare că vezi lacrimi curgând. Aici, sub o lespede
cu slove șterse, odihnesc oasele marelui Voivod Mircea, și tot aici
e îngropată familia lui Mihai Viteazul: Maica Teofana, Doamna

Florica și Nicolae Vodă. Un călugăr bătrâ n ne spune că, de lângă
strana din stânga altarului se face o hrubă în jos, care me rge pe
subt albia Oltului și răspunde dincolo pe celălalt mal: pe -aici a
scăpat Mircea înt r-o dimineață, când au năvălit turcii pe
neașteptate de -au spart zidurile mână stirii, au jăfuit -o și i-au dat
foc, iar stânca pe care a stat ș-a ospătat bătrâ nul Voivod în ziua
aceea , o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului , se
cheamă și azi «masa lui Mircea». În dreptul mânăstirii, pe malul
stâng, e locul numit Bivolari, unde s-au descoperit ruini de băi
romane, un izvor cald și urmele unui drum vechi, ce se pierde
printre stânci. Sus, pe brâul muntelui, ascuns în codru, e un metoh
al Coziei, schitul Turnu; în apropiere, pe o stâncă înaltă se văd
părăginile unei zidiri îndrăznețe vro strajă romană pe Olt,călugării
îi zic «Turnu lui Traian».
De la Cozia în sus, șoseaua urcă șerpuind prin spintecătu ra
din ce în ce mai strâmtă și mai prăpăstioasă a munțilo r. Izvoare
limpezi, cu sclipiri de oțel, s -azvârl printre stâ nci în valurile
grele, tulburi, gălbui, ale mărețului Olt. Freamătă codrii de
vuietul apelo r. Departe, pe zările înalte, vezi, peste pădurile
posomorâte, câte -o poiană verde, bătută de soare. Drumul se dă
după îndoiturile Oltului, schimbând priveliș tele ca înt r-o
panoramă, așa că nici nu bagi de seamă cum trec cele cinci ore pe
care le faci cu tră sura de la Râmnic, până la gra niță. Cam pe la
jumătatea acestui drum, cum scapeți de după un morman de stânci
năruite, deodată munții se dau la o parte, o luncă veselă,
luminoasă se deschide jos la poalele codrilo r, vezi înainte un pod
alb, mai departe drumul urcă iar și, cotind pe după o coastă, se
pierde ca o du ngă de fum. În stânga se desfa ce o vale largă, cu
livezi și ogoare de porumb așternute la soare. Din fundul acestei
văi s -aude viind un vuiet, ca un ropot de ploaie , e Lotrul,
vijeliosul Lotru, care, izvorând din depărtate le steiuri ale
Părângului, taie d e-a curmezișul partea de miază noapte a Vâlcii,

deschide plaiuri frumoase, holde neașteptate și vetre de gospodari
în ascunzătorile munțilo r, mișcă mori, pive și herăstraie și vine
mândru să -și reverse în Olt undele -i limpe zi, ce parc -aduc cu ele
coloarea pajiștilo r, răcoarea și freamătul codrilor prin care au
trecut. De pe podul înalt , așternut pe gura Lotrului, ne uităm cum
undele ve rzui ale acestui râu învârstea ză pânza lată a Oltului,
întinzând pe lângă malul din dreapta o fâșie luminoasă, ca și cum
apele celor două râuri împreunate n-ar vrea să se amestece.
La câteva minute de aici, pe Valea Lotrului, într-un ade-
vărat colț de rai, e așezat satul Brezoiu. Mulți orășeni iubitori de
natură, de liniște și de aer curat, vin să -și petreacă vara aici. În
fața satului, dincolo de Lotru, se înalță ca un foișor Țurțuda nul, de
pe al că rui creștet pleșuv și ascuțit se deschid priveliști mărețe în
depărtarea zărilo r, peste spinările vinete ale munților și pe văile
înnoptate de codri, pe fermecătoarele văi, prin care șerpuiesc
luminoase cele două râuri. În spatele Țurțudanului se văd la râ nd
trei munți golași, tre i namile de stânci ce se rotun jesc în sus ca
niște turle uriașe: oamenii de pe -aici le -au dat numele sfinților
Mihail, Gavril și Vasile. Tot pe Lotru, dar în fund de tot, dincolo
de meterezele Părângului, e Voineasa, sat mare și bogat, tăinuit în
mijlocul codrilor silhui, într-un luminiș adăpostit, unde iernile
sunt dulci și verile răcoroase, și unde viața retrasă și tihnită a
acelui cuib de români ne amintește așa de bine veacurile petrecute
de strămoșii noștri în ascunzătorile C arpațilo r, pe când cu rgeau pe
șesurile Dunării puhoaiele de barbari.
De la gura Lotrului în sus șoseaua se îndoaie, în urcușuri
trăgănate, prin adânca deschizătură a Oltului, al cărui torent
rupând stăvilarele munțilo r, aci, strâns între ziduri de stânci,
gonește devale cu zgomot de vijelie, aci, întins la poalele unui
codru, se odihnește molcom și străveziu pe la rgi așternuturi de
nisip. Drumul nostru pe valea Oltului se încheie la granița țării,
din sus de râul Vadului, la strunga de la Turnu Roșu, care, în

vechime, întărită de romani, purta mărețul nume de «Poarta lui
Traian». Aici Oltul desfundă munții, spintecându -i din creștet
până în temelie, și -și deschide drum la rg în văile noastre. Pe
undele lui ne vin cântece duioase din Ardeal, glasuri de dor din
Țara Bârsei, tânguitoare doine din câmpiile Făgărașului, pe
undele lui ne vin amintiri sfinte din Avrig, din satul care ne-a dat
pe cel dintăi dascăl român, pe nemuritorul Gheo rghe Lază r…

LA CÂINENI

Ne-ntoarcem devale -n Câineni, sat mare așezat de-o parte și
de alta a Oltului, ca la o fugă de cal din pragul țării. Aici e
răspântia vechilor drumuri de șleau care leagă Oltenia și Valahia
mare cu Transilvania, aici e întăiul popas al cherva nelor ce vin
de dincolo -ncărcate cu mărfuri, și umplu bătă tura cârcimelo r,
toamna mai ales, pe vremea iarmarocului de la Râureni. Trecem
de partea cealaltă a Oltului pe-un pod plutito r.
Soarele scapătă -n asfințit puind cununi de aur pe creștete le
codrilo r. Acum, de pe țărmul stâng, în pacea amurgului, aruncăm
cea din urmă privire dincolo, pe pământul Olteniei, în acea grădină
frumoasă, plină de podoabe, de cântece și de legende, pe acel
pământ binecuvântat în care râurile curg pe nisip de aur, munții,
învăliți de codri nemăsu rați, ascund în sânul lor como ri
necunoscute, dealurile sunt acop erite de vii și de livezi, câm piile
de holde -mbelșugate. În Oltenia și -au înfipt romanii cele dintăi
steaguri cuceritoare, și tot în Oltenia am avut cel dintăi voivodat;
iar la zile grele Oltenia ne-a dat pe Mihai Viteazu l, pe frații
Buzești, pe Tudor Vladimirescu, atâtea suflete mari, atâtea pagini
frumoase și înălțătoare în istoria neamului nostru.
Închisă între Carpați, Dunăre și Olt, partea aceasta a țării,
păzită chiar de hotarele ei, a fos t mai puțin bântuită de năvă lirile

barbarilo r… În ea s-au păstrat neatinse și firea, și graiul, și
portul românesc. Casele, livezile, drumurile în Oltenia sunt mai
îngrijite decât în alte părți, și oamenii sunt mai dezghețați, mai
iubitori de țară.
Păstor în munți, plutaș pe Olt, plugar la câmp, sau precu –
peț la târg, băștinașul mândrii Oltenii e pretutindenea «cruce de
voinic», român deștept și vrednic, făcut să ție piept nevoilo r,
pururea semeț, încrezător în el, gata să lupte morțiș pentru ceea ce
i s-o părea lui că-i sfânta dreptate, în firea lui aprigă și zvăpăiată,
în pornirea lui caldă la visuri mari și la fapte îndrăznețe, are ceva
din Popa Farcaș, și ceva din Banul Mărăcine. Tinerețea aceasta
înflăcărată, prisosul acesta de vieață, au făcut să se zică despre
olteni că au «douăzeci și patru de măsele».

PE ARGEȘ. CURTEA DE ARGEȘ

De mânecate pornim călări din Câineni pe drumul neted ce
se lasă, șerpuind printre colinele plaiului Loviștea, în valea
mândră și bogată a Topologului. Trecem prin șirul de sate ce-și
aștern livezile și holdele pe poalele trăgănate ale muntelui Cozia,
și pe la o amiază scoborâ m în Sălătruc, sat de cheresti gii și
drăniceri, așezat între păduri de brad pe apa Topologului, ce
izvorăște de sub pripoarele Făgărașului, taie -n lung toată pa rtea
muntoasă a județului Argeș până în măgurile Pleșoiului, și se
varsă în Olt, puțin mai în sus de gura Luncavățului. Pe valea asta,
în satul Bălcești, s -a născut acum optzeci de ani Nicolae Bălcescu,
unul din cei mai mari scriitori ai noștri, înflăcăratul patriot de la
’48 și neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase zile din viața
neamului nostru.
De la Sălătruc lăsăm drumul mare ș-o luăm oblu, pe cărări de
codru și pe scursur i de puhoaie , peste culme a

Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel
mai înalt vârf al Carpaților noștri (2547 m), și-și întinde
spinarea ca un zid despărțitor între cele două văi frumoase și
rodnice ale acestui județ: valea Topologului și valea
Argeșului. Pe la toacă sosim în satul Căpățineni. O dulce
boare ad ie dinspre m iazănoapte. Câțiva nori albi își lunecă
umbrele pe desișul verde al codrilo r. Freamătă valea de
vuietul morilor ș -al herăstraelo r. În apropierea acestui sat,
între doi munți păduroși, pe vârful unei stânci uriașe
deasupra râului Argeș, stă singuratică, pustie și dărăpănată,
«Cetatea lui Vlad Țepeș», la zidurile căreia se zice c -au
muncit, ca salahori, boierii târgovișteni, răzvrătiți împotri va
cruntului domn. Tot pe valea asta, puțin mai în jos, în
dreptul satului Poenarii, se văd dărâmăturile palatului
domnesc zidit de Țepeș Vodă cu aceiași salahori. Pe vremile
acelea de bântu ire și de jaf, aici, în locurile acestea depărtate
și sălbatice, în ascunzătorile acestea păzite de întunecoasa
desime a codrilo r, își închidea vajnicul voivod soția și averile,
iar el se lăsa cu oastea la câmp și sta vitejește în calea
vrăjmașilor ce ne călcau hotarele.
În amurgit sosim la Curtea de Argeș. Cine -ar mai zice azi că
acest orășel retras, liniștit, cu căsuțele lui joase, împrăș tiate pe
coasta unui deal, a fost odinioară capitala țării! Nimic, nici măcar
ruinile nu i -au mai rămas din vechea -i mărire. În jurul Bisericei
Domnești, unde se odihnesc oasele primului nostru voivod Radu
Negru, de -abia se mai văd, din bălării, urmele vec hiului palat al
Basarabilo r. Și totuș i, călători din toate părți le lumii se abat cu
drag prin părțile acestea. Ei vin să vadă minunata zidire care-
ntrupează visul voivodului artist de acum patru sute de ani. În
mijlocul unei lunci, ce se așterne puțin mai în sus pe malul stâng
al Argeșului, la poalele Carpațilo r, ca din vrăjirea unor basme,
răsare uimitor de frumoasă, cu turlele ei zvelte aurite, încinsă de
brâie alb e sculptate -n piatră, străluci toare ca un juvae r, mândra

biserică a Curții de A rgeș, ridicat ă pe la începutul veacului al
șaisprezecelea de înțeleptul și cuvio sul Domn Neagoe Basarab,
stricată apoi de vreme, de foc și de cutremure, ea a fost din nou
întemeiată și împodobită după ve chile -i izvoade… zidită toată în
piatră, îmbrăcată ca înt r-o reț ea de sculpturi migălite cu o rară
măestrie, clădirea -ntreagă pare c -ar fi dint r-o singură bucată, și
ori din ce parte -o privești, îți înfățișează o desăvârșită armonie de
linii și de proporții. E fără îndoială una din cele mai frumoase
biserici ale răsă ritului creș tin. Vechea legendă spune că meșterul
Manole, pentru ca s-o poată isprăvi a trebuit să -ngroape de vie în
zidurile ei, pe buna și scumpa lui soție, vrând înțelepciunea
poporului să ne arate cu aceasta, câtă jertfă și tărie de suflet se
cere unui om, ca să poată duce până la sfârșit o așa de grea, o așa
de mă reață și de minunată lucrare. În fața bise ricii, de partea
cealaltă a dru mului, e vestita și binecuvântata cișmea, numită
«Fântâna lui Manole».
Puțin mai la deal, în ma rginea luncii, e așezat palatul
Episcopiei de A rgeș, reînnoit odată cu biserica. De la una din
ferestrele acestui palat îmi las privirea -n jos pe valea adormită sub
farmecul lunei. Noaptea e limpede și răcoroasă. Peste toate
domnește o liniște, care te-ndeamnă la visuri. Numai A rgeșul,
călător fără odihnă, trece hăulind pe spintecătura văilo r, și undele
lui vorbesc întruna, când mai tare, când mai încet. Vorbesc undele
lui de măreția și de frumusețile Negoiului, din coapsa căruia au
izvorât, de codrii lui deși, adânci, nestrăbătuț i, unde fiarele șed
fără frică tolănite -n luminișuri, ș-ascultă ca omul cântecul
privighetorilo r, unde mușchiul e moale ca perna de puf, și
izvoarele albe ca spuma laptelui, și brazii așa de-nalți, că -ți cade
căciula din cap când stai să te uiți în vâ rful lo r. Vorbesc undele
Argeșului de strășnicia stâncilor de la Chei, pe care le -au biruit și
le-au lăsat în urmă ca pe niște cetăți dărăpă nate, vorbesc de
comorile pămân tului acestuia îngrășat cu sân gele atâtor viteji, de

mândrețea plaiurilo r, de rodnicia pășunilor și holdelor pe care le
scaldă, de turmele pe care le-au adăpat, de chiotele ciobanilor și
de tânguirea dulce -a doinelo r, pe care le -au ascultat cu drag în
lunga și zbuciumata lor călătorie. Trece bătrânul Argeș devale,
îndoindu -și albia spre răsărit pe lângă orașul Pitești… De-aici,
din ce în ce mai potolit se lasă în largul neteziș al câmpiilo r, și,
după ce -și trage, în matca -i nisipoasă, din stânga Neajlovul și
Glavaciocul, din dreapta Vâlsanul, Râul -Doamnei, Sabarul și
Dâmboviț a, abate spre miazăzi, taie șesul Ilfovului și me rge de se
toarnă în Dunăre în dreptul Olteniții.

CÂMPU LUNG

De la Curtea de Argeș o luăm de-a dreptul peste muscele, și,
după șase ceasuri de umblet mai mult prin pădure, sosim pe la
prânzul cel mare î n Câmpulung. Orașul se întinde pe -o vale
răcoroasă, la poalele munțilo r. Dealuri acoperite de livezi îl
adăpostesc de vânturi, Râul Târgului îl spală și -l înveselește cu
undele lui limpezi și gălăgioase. Străzile sunt drep te, curate,
umbrite de arbori, mai toate casele au grădină, și unde te uiți vezi
numai flori, răzoare de flori pe lângă ostrețe, glastre de flori în
cerdacuri, pe la ferestre, orașul tot e împodobit cu flori.
Aici, la locul acesta liniștit, retras, a descălecat acum șase
sute de ani primul nostru Voivod Radu Negru, care s-a scobo rât
din Făgăraș pe matca Dâmboviții, ș-a venit să-ntemeeze
«țară nouă» dincoace de Carpați. Aici s-a așezat cea dintăi capi-
tală a României, cuibul de scu rtă odihnă al legendarului vul tur
menit să despice atâtea vijelii cu zboru -i îndrăzneț, aici s-a râdicat
de norocosul descălecăt or cea dintăi biserică domneas că, în
amintirea acelor zile mari și însemnate, de la care un alt drum ni
se deschide, și-ncepe o nouă istorie pentru neamul nostru.

Mă opresc gânditor în fața chipului de bronz al falnicului
Basarab, păstor cuminte care și -a tras turma din bătaia fiare lor.
Cum să nu te simți mândru că ești român, și cum să nu rămâi
uimit de tăria neamului tău și să nu-l slăvești, când cugeți la câte s –
au petrecut de -atunci… la câte primejdii au învăluit mâna aceasta
de oameni, sămănată pe brâiele Carpațilo r, șase veacuri de lupte și
de zbucium, șase veacuri de neadormită și dârză împotrivire la
năvala atâtor vrăjmași, care aduceau, în țara asta blândă, urgia și
jaful și războiul cu toate cruzimile lui: strâcarea gospodăriilor și
sălbăticirea oamenilo r, izvoarele munților roșite de sânge,
orașele -n flăcări, femei desculțe, cu prunci în brațe, ale rgând pe
lanurile pustiite, sute de leșuri zăcând ne-ngropate pe marginea
drumurilor!… Și ce de viteji și -au pus zilele lor punte biruinții,
până să răsară și pentru noi mult așteptata zi de mântuire și de
liniște! N -a fost pe lume un neam mai încercat ca al nostru. N -a
fost popor care să -și fi plă tit mai scump dreptul de a trăi în țara și –
n legea lui, popor pe care să -l fi împins la jertfe mai mari adânca
dragoste de moșie și dorul de neatârnare.

RUCĂR. DÂMBOVICIOARA

De la Câmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa șosea care s –
așterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiașului, de unde în la rgi
șerpuiri trăgănate se lasă-n Valea Dâmboviței, ascultă șuietu l
apelo r și zgomotu l morilo r și joagărelo r de la Dragoslavele și de
la Rucă r, apoi o rătează în sus peste măgu rile umbrite de brazi, ș i
trece prin strunga de la Pajera, dincolo în Țara Bârsei. Ne oprim
câtev a minute la Nămăești, la mânăs tirea de călugărițe, adăpostită
între copaci, cu vestita bisericuță, scobită în inima unei stânci, pe
coasta verde a unui deal, de pe care se vede î n jos, ca -ntr-o
panoramă, orașul Câmpulung cu mândrele -i împrejurimi. După
două ceasuri de drum intrăm în Rucă r, sat mare , aproap e un

orășel , așeza t sub strașin a Carpațilo r, la răspântia a două ap e, în
una din cele mai încântă toare văi ale județului Muscel . Toate te-
nveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, șuietul apelo r,
casele albe presărate printre copaci, înfățișarea mândră și
voinicească a gospodarilo r, chipul rumăn și luminos al
rucărencelor și portul adevărat românesc, țesut, lucrat și î nflorit
de mâna lor c -o măiestrie pe care nu știu singure de unde au
învățat -o. În jurul acestui cuib fericit, munții își desfășură
podoabele lor de o măreție să lbatică, țancuri ascuțite ies vinete
din întunecimile pădurilor de brazi și stau înșirate, ca niște străji
de veci, pe granițele zării, la îngânarea pământului cu cerul.
Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, își ridică Păpușa
creștetu -i înalt, rotund ca o turlă de biserică . De acolo , din
coapsel e Păpușii , zbucneșt e Râușorul, șuvoi puternic care sparge
meterezele de stânci, ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codr ilor și
în goana -i nebună stri gă, se ceartă, se bate cu grămezile de
bolovani ce vor să-i astu pe matca , învolburat și alb de spumă
sosește în Rucă r, și rucărenii, cum îl văd, î l pun la treabă; ei au
porumb de măcinat, sumane de bătut, bușteni de retezat și de
înfeliat în scânduri și Râușorul, sprinten și harnic, se înhamă la
toate, pe toate le face cu drag, iar când isprăvește lucrul, voios se
duce de se culcă în patul la rg al D âmboviței, râul norocos, care -a
călăuzit pașii celui dintăi Voivod al Munteniei și care străbate
Capitala…
Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Șoseaua se urcă
în cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoși ai mun telui
Scărișoarei, având în stânga zidul de piatră, în dreapta des-
fășurarea văilo r, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci la rg des chise
în tăpșane regulate, acoperite unele de fâneață, altele de păduri
răcoroase. De la podul Dâmboviței, lăsăm șoseaua și cârmim la
stânga pe drumeagul pietros ce merge în sus pe lângă herăstraiele
Dâmbovicioarei. Dar i ată că în fața noastră se ridi că un munte înalt

și drept ca un zid năprasnic, de crezi c -aici e sfârșitul lumii. Ne –
apropiem și, d eodată, la cotitură, ni se des chide, printre două stânci
colțuroase, intrarea înlăuntrul munte lui, cheia adâncă și îngustă a
Dâmbovicioarei. E răcoare și vuietul apei răsună așa de tare, că nu –
ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpastii, ne uităm cu
groază în sus, la namilele de stânc i aninate de păreții cheii, ca niște
dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbușească peste noi.
Deasupra noastră se zărește un petecuț de cer sprijinit, ca un
capac albastru, pe crestele ascuțite ale înaltelor ziduri ce ne
îngrădesc în umbra lor veșnică . Pe sus, vezi câte un brad ieșind
strâmb și chircit din crăpătura unei stânci, mirat și el de fioroa sa
singurătate în care se găsește, întinzându -și cetinele -i triste, în
așteptarea zadarnică a unei raze de soare. Me rgem așa, în sus, pe
matca întortocheat ă a râului, vro jumătate de ceas, și deodată
cheia se lărgește: în păretele din dreapta, deasupra unei prispe de
piatră, se deschide gura neagră a «Peșterei», în hăul căreia intrăm
cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsăto r, din când
în câ nd auzi c âte un strop picurând din tava nul scund, și -n jocul
slabei noastre lumini, pe păreții umezi și scofâlciți ai hrubei, se
înșiră tot felul de vedenii urâte. Mă cred înt r-o lume din basme.
Un glas bătrânesc pare că vine de depar te, din adâncul beznei și-
mi spune: «În văgăunile acestea au trăit, fără foc, fără lumină,
goi, slabi și înfricoșați cei dintăi oameni , strămoșii voștri ai
tuturora , din fundul acestor tainiți au izvorât încetul cu încetul
miile de popoare, ce -au împânzit pământul… Măsoară drumul pe
care l -a străbătut, numără ste penele pe care le -a suit omenirea , de
la sălbăticia și întuneci mea acestor vizuini până la pu terea și
strălucirea ei de azi, și vezi din ce depărtată obârșie te tragi, și
câtă muncă i -a trebuit vieții, ca să se desfacă din noaptea ce-o
învăluia la început, și să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină.
«Mai în la rg, mai în lumină…» Înțelesul acestor cuvinte
capătă aici o deosebită însemnătate și mereu mi le rostesc în gând,

nerăbdător de a ieși mai curând din p eșteră; mereu îmi revin pe
buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a cheiei. Mi -e așa de
dor de ce r, de soare, de arbori, un veac de om mi se pare de când
n-am mai văzut pământ întins și verde înaintea mea.

TÂRGOVIȘTEA. RUINILE
Dormim noaptea la Podul Dâmboviții, un sat cuibărit în
fundul unei văi adânci, închise din toate părțile, ca o căldare. Pe
creasta zidului de stânci dinspre miazănoapte se văd rămășițile
unui vechi castel. Nu se știe al cui a fost. Bătrânii spun c-așa l-
au apucat. Mulți au căutat comori pe sub ziduri, căci mereu se
zărea noaptea jucând o par’ albastră, acolo la «Ruina Pustie»
cum îi zic ei. Puțin mai sus, pe malul drept al Dâmboviții, sunt
ruinile cetății lui Negru -Vodă, iar pe malul stâng, dacă te mai urci
vro jumătate de oră, dai de satul Stoenești, unde s -a retras Mihai
Viteazul, acum trei sute de ani aproape, să-și odihnească mica lui
oaste, în urma strălucitei biruinți de la Călugăreni.
De la Podul Dâmboviții o luă m spre răsărit, pe cărări de
turme peste muscele; prin codri de brad și de fag, suim din greu
muntele Leaota, care se desface din culmea Bârsei și se lasă -n
podișuri trăgănate până -n măgurile de var și de cărbune de la
Șotânga. Mânem la o stână pe vârful Leaotii. A doua zi ne sco-
borâm în valea Ialomicioarei, și pe la asfințitul soarelui sosim la
Târgoviște. Orașul e așternut în limpeziș, pe malul drept al
Ialomiții. Un lung șir de coline, acoperite cu vii, îngrădesc zarea
spre răsărit, iar în mijlocu l acestor coline, pe vârful cel mai înalt, se
vede ridicându -se falnică dintre copaci Mânăstirea Dealului;
întreagă, strălucitoare, stă mândră în fața orașului, ca și cum
vremea ar fi adormit în pragul ei. Acolo, în tinda biseri cei, înt r-o
raclă de sticlă , se păstrează capul lui Radu cel Mare, întemeietorul
Mânăstirei (acum patru sute de ani) și capul lui Mihai Viteazu, pe-

a cărui frunte a strălucit, în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai
glorioasă coroană, la care -a țintit v rodată visul de mărire și de
dreptate al neamului românesc.
Aici, în Târgoviște, și-a așezat Mircea Vodă scaunul domniei cătră
sfârșit ul veacului al paisprezecelea, și, fiind lunca deschisă și fără
apărare, a făcut șanțuri și ziduri tari împrejurul cetății, și 333 de ani
a rămas aici capitala țării. În vremea asta orașul a fost adesea bântuit
de oșt ile turcești și, cu toate neno rocirile care l -au învăluit, a mers
înainte, s -a ridicat, și s -a îmbogățit mereu. Domni după Domni l -au
înfrumusețat și l -au dăruit cu mitropolie, cu biserici, cu tipografie;
subt înțeleapta și blânda stăpânire a lui Matei Basarab, mulțimea
norodului ajunsese la 60 000 de suflete.
Ce viață, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe ulițele
acestea, astăzi așa de liniștite, aproape triste! Aici veneau
negustori din Veneția, din Genova și de la Țarigrad. Ei aduceau în
acest «Damasc al României» scule și covoare scumpe, mătă suri
cusute cu fir de au r, haine și podoabe pentru mitropoliții și
gospodarii țării, pentru domnițele și bogatele jupâ nese de pe
vremuri. Și de aici porneau, pe cele patru porți ale cetății, cher-
vanele-ncărcate cu lână, cu miere, cu sare și cu zaharele, ce –
mprăștiau vestea despre dărnicia și -mbelșugarea pământului
nostru până -n cele mai depărtate schele ale Europii.
Acum Târgoviște e un oraș de amintiri. Zidurile cetății s –
au năruit, șanțurile s -au astupat, pe unde se -ntindeau palatele și
edecurile mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar curțile Domnești,
mândrele curți de pe malul Ialomiții, înlăuntru c ărora s-a urzit o
parte așa de însemnată din istoria patriei noastre, au rămas
părăginite, un morman de ruini înecate de bălării, bolți surpate,
grămezi de moloz sprijinind câteva ziduri afuma te, în care se văd
ca niște răni spărturile ferestrelo r, lărgite de ploi. O singură odaie
își mai păst rează cei patru păreți lătural nici; din mijlocul ei se –
nalță doi salcâmi. În toate părțile se -ntind desișuri mari de

bozii și de urzici, de jur împrejur pământul crește, ca și cum ar
vrea să năpădească și să -nghită și aceste biete rămășiți din ceea
ce-a fost odată fala și podoaba Tâ rgoviștii. Ce păcat că nu ni s -a
putut păstra măcar palatul acesta, ca o mărturie scumpă a
vremilor trecute! Am fi venit aici din toate unghiurile țării, am fi
alergat aici, ca la o școală înălțătoare, să ascultăm șoapta zidurilor
sfinte și să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi
pășit cucernici prin sălile largi și tăcute ale bătrânilor Voivozi; ș-
am fi putut zice: pe ușa asta a intrat Marele Mircea când s -a întors
biruitor de la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul Țepeș
peste orașul lui domolit și spălat de fărădelegi, în jilțul acesta a
stat Viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzea
un vis măreț , o țară -ntinsă, puternică ș i glorioasă, toată suflarea
românească supt un singur sceptru. Dar a bătut nemilos viforul
vremii, mai aprig decât focul, ș-a pustiit mândrele curți, ș-a sur-
pat zidurile falnicului palat… Numai biserica a rămas, cu sfinții ei
zgâriați de suliț ele turcilo r, și înaltul turn al Chindiei, unde
vegheau străjile și unde cânta meterhaneaua, când s -așezau
Domnii la masă.
Doarm e bătrân a Târgoviște , cetate a atâto r glorioas e
amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul veacu lui
trecut, ș -a dat atuncea țării trei poeți însemnați, aproape în același
timp: pe Eliade, pe Alexandrescu și pe Cârlova. Dar la sunetele
harfei lor pietrele nu s -au mai mișcat, să reînvie ceta tea moartă,
ca-n bunele vremuri de demult la cântecele lui Orfeu.

PE IALOMI ȚA.
DE LA TÂRGOVIȘTE LA PETROȘIȚA
Șoseaua care se ridică din Târgoviște spre munți merge pe
stânga Ialomiții, de -a lungul văii ce se deschide ca o albie între
două șiruri de dealuri, din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai

repezi și mai împonciș ate. E o dimineață senină și răcoroasă de pe
la sfârșitul lui august. Trecem pe sub viile și livezile așter – nute
pe costișa din dreapta. De sus, de pe măgura cea mai înal – tă ne
privește Mânăstirea Dealului. Puțin mai în fund, pe -un alt vârf de
măgură stă Mânăstirea Golgota, întemeiată de Pătrașcu Vodă,
tatăl lui Mihai Viteazul, iar mai jos, la curmătura dealului, ferită
de privala lumii, e Viforâta, mânăstire de călugărițe.
Ce dulce miroase, în aerul dimineții, fânul de pe luncă, și –
i așa liniște, nu se aude decât tropotul cailor pe drumul neted și
uscat. În urma noastră Tâ rgoviștea s-afundă, se șterg una câte una
turlele numeroaselor ei biserici. Un farmec deose bit dă acestei văi
priveliștea căsuțelor albe ce se ivesc dintre pomii încărcați de rod;
sate mari, îndestulate, își întind gospo dăriile de -o parte și de alta a
râului până -n negura munțilo r. Printre ele trece calea ferată la
băile «Pucioasa». Iată Doiceștii, sat vechi, care -și are și el istoria
și ruinile lui de întăriri ș i de palate: se spune din bătrâni c -aici se
trimeteau doicile cu prun cii domnești, când era război în țară. Mai
încolo, după un crâng de aluniș, Șotânga își dișterne livezile de
pruni și ogoarele de porum b pe malu l drept al Ialomiții , pe
trăgănatel e tăpșan e ce-ascun d în sânul lor bogat e stratur i de
cărbune . Iată Lăculețele : în stâng a o fabric ă mare, pulberări a
statului , în dreapta , pe măgu ra ce se-nalță chiar din marginea
șoselii sunt presărate vile frumoase, vesele, cu grădiniți în față , cu
drumuri prunduite ce se deapănă pe sus, în rotocoale la rgi, de la
ușă la ușă, ai zice că un oraș nou stă să răsară, împins de
comorile din lăuntrul pământului. De-aici încep Glodenii, satul
norocos sub care gâlgâie izvoarele de păcură: o sută de guri sorb
afară bogăția aceasta minunată stoarsă din nămolul gras al
vechilor mări, adunată picătură cu picăt ură, în mii și mii de
veacuri, gonită din cine știe ce depărtări, pe jghiaburi întunecoase,
de uriașele frământări ale globului, și strânsă aic i, ca de -o mână
prevăzătoare, în tăinuitele cisterne ale adâncului. Un miros, care

nu e deloc plăcut, ne vestește c -am intrat în Pucioasa, așăzare fru –
moasă, înt r-o vale deschisă, pe râul Ialomița, de o parte și de alta
dealuri ușor trăgănate, î n fund priveliștea munțil or acope riți de
codri; dincolo de râu, de subt o ruptură de mal țâșnesc
binefăcătoarele izvoare de pucioasă și de fie r. Peste deal, spre
apus, sunt băile de iod de la Vâlcana. Un izvor de pucioasă mai e
și la Bezdead, cel mai î ntins și mai bogat sat din munții
Dâmboviții. Acolo, în marginea de sus a satului, e un zid înalt de
stânci foioase, numit, pentru ecoul răspicat și puternic pe care -l dă
«malul de-răsună».
De la Moțăeni în sus valea începe să se strâmteze; șosea ua
ține mereu șerpuirile Ialomiții, care de-aci-ncolo prinde -a lua
glas: tot mai limpezi și mai repezi s -azvârl undele ei printre
bolovani, îmbrâncind pe unii cu mânie, mângâind pe alții și
puindu -le pe creștet rotunde coifuri de oț el. Intrăm pe la o amiază
în Petroșița, sat mare cu mai multe cătune frumos răvărsate pe
brâiele plaiului, de jur împrejur case albe, din ce în ce mai rari, se
urcă pe coastele dealurilo r, ca și cum s -ar fi luat la întrecere: care
să privească mai de sus, în lungul apei herăs traie, mori, pive și
dârste, zorite, se strigă unele pe altele până, hăt, în capătul de sus al
Moroenilo r, de unde -ncepe înalta pus tietate a munțilo r, măreața și
liniștita -mpărăție a Bucegilo r.

PRIN CHEIA TĂTARULUI
LA SCHITUL PEȘTERA

De la Moroeni, părăsim șoseaua, care, încovoindu -se pe sub
poalele u nui munte frumos cu nume urât, răzbate prin bezna
codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia, și înain tăm pe jos,
călăuziți de un pădura r, pe năprasnica spintecătură a Ialomiței.
Trecem anevoie peste prăbușiri de stânci, chemând uneori și
brațele în ajutor; urletul apei ne silește să vorbim tare.

– Nu ne-om rătăci, bade Stane, să înnoptăm pe-aici!
Pădurarul se uită liniștit la noi și zâmbește; apoi, ridicând
mâna, ne arată la stânga în fund, printre cheliile munțilo r, un
țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui.
– Stă soarele pe Zănoaga… avem destulă vreme. Acolo să
vedeți mândrețe. Sus de tot, chia r pe vârful Zănoagei, se așter ne o
pajiște frumoasă, care se cheamă « Podu -cu-florile», că -i numa’
flori toată, și la mijloc e un lac, așa cât fața unei arii de mare și -i
limpede, limpede apa ca lacrima, iar împrejurul pajiș tii, pe
mărgini, sute de stânci înalte și colțuroase stau înșirate, parcă -s
puse s -o păzească . Povestesc bătrânii că s -au fost ascuns odată
acolo niște domnițe, pe care le fugăreau tătarii, și când le -au dat
păgânii de urmă, ele s-au suit sărăcuțele pe stân ci și s-au azvârlit
în prăpastie, unde -au pierit.
Trecem print r-o rarișt e de fagi și ieșim la «Chei a
Tătarului». Aici Ialomița deschide vitejește porțile Bucegilo r, și
se-aruncă peste sfărâmăturile stăvilarelo r, prin adânca desfun –
dătură a muntelui, ce răsună ca un gang uriaș, de vuietul nahla –
pilor. Pășim cu grijă printre stânci prăbuș ite, subt îngusta fășie de
cer întinsă, trâmbă de lumină albastră, pe crestele celor două
ziduri de piatră ce se râdică, drepte, înalte, năprasnice, de o
parte și de alta.
Dar ce frumoasă și veselă priveliște ni se deschide la ieș –
irea din Cheie! Deodată valea se lărgește, desfășurând în dreap ta
podișuri întinse, verzi, descoperite, pe legănarea cărora te uiți ca
pe valuri în sus, pân ă în cătarea «Vârfului cu dor», la stân ga se
înalță trăgănat muntele Padina, în crestătura căruia se vede -o
căsuță albă, singură între stânci , vama de la Strunga. În fund, în
fața noastră, peste dungile de brădet ce se diștern pe vale ca niște
grădini, se ridică, vinete și prăpăstioase, metere zele Obârșiei.
Aerul dulce, răcoros, miroase a pajiște și a pădu re. Soarele
scapătă după muchea Padinei. Valuri de umbră îneacă valea.

Trecem pe lângă un herăstrău părăsit, peste grămezi de leațuri și
de scânduri înnegrite de ploi. Nu se aude decât șuietul potolit al
apei, ce pare că stă s -adoarmă, culcată între răzoare de flori. Și
toate ni se par sfinte în singurătatea și măreț ia acestui cuprins.
Înaintăm tăcuți, ca -ntr-un templu, în adânca liniște a -nserării. Un
călugăr ne iese înainte și ne urcă pe -o potecuță tăiată -n brâul
muntelui din stânga. Suntem la schitul «Peștera».
Pe-un prag, ridicat deasupra vâltorilor Ialomiței, o spărtu ră
largă se deschide boltindu -se în coasta stâncoasă a muntelui
Bătrâna. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit ca un f und de
corabie, e o bisericuță, pe de lături, pe lângă păreții umezi și
înnegriț i de fum, câteva chilii scunde, întunecoase, adăpostesc
vreo doi -trei călugări, ale căror chipuri au împrumutat ceva din
sălbăticia peșterei. Un izvoraș limpede lunecă pe sub zidul din
stânga. În fund, tavanul se pleacă și păreții se apropie, ca și cum ar
vrea să -ți închidă trecerea. Multă vreme nu s -a știut ce e mai
departe. Mâna îndrăzneață și scotocitoare a omului a spart în
sfârșit și încuietorile acestor tainiți. Acum, vestita peșteră te
lasă să intri în toate cămările ei, s ă străbați departe î n fioroase le-i
adâncuri, s -auzi șopotul izvoarelor ascunse și pl escăitul răsunător
al cascadei, o ploaie de pi etre scumpe la lumina torțelor, să vezi
cele două lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fără nicio -ncrețitură,
sub mândre pologuri de piatră, din vâr ful cărora atârnă felurimi
de ciucuri albi și lucii ca de marmură, și de -aci să te urci în
marele dom al peșterii, sub uriașa bo ltă, împodobită cu stalactite,
în minunatul palat unde -au împărățit odinioară «urșii
speluncilor», ale căror oase zac, de cine ș tie câte mii de ani,
risipite pe lângă păreți. În fund de tot este o altă încăpere la rgă,
cea din urmă, care, pentru frumusețea și bogăția stalactitelor ei
lungi și sclipitoare, s-ar putea numi «sala coloanelor de marmură».

PE OBÂRȘIA. LA OMUL.
PE VALEA CERBULUI

E frig; încă n -a răsărit soarele, și noi de mult urcăm pe
coastele uscate și priporoase ale Obârșiei. Schitul a rămas departe
în urmă; la stânga, în jos , de-abia se mai zăresc, dinco lo de
spintecătura Ialomiței, câteva pete negre de codru, tot mai la rgă și
mai adâncă se cască năprasnica vale sub noi ; în dreap ta se -nalță
surele metereze ale Bucegilo r, turme de stane se -nșiră pe
creste, pale de ceață se mișcă molatec pe dinaintea lo r. Unde te
întorci, nu vezi decât spinări goale de munți, întinsa domnie -a
prăpăstiilor și a pustietăților de piatră, niciun copac, niciun izvo r,
niciun petecuț de verdeață, pe care să -ți odihneșt i privirea .
Deasupr a «Babelor » o lumin ă albă se-mprăștie pe cer, un
pisc înalt s-aprinde de cealaltă parte, apoi altul, perdeaua de ceață
se rupe, ș-un snop de raze, lungi suliți luminoase, săgetează văile.
Încă două ceasuri de urcuș, și sun tem pe vârful cel mai înalt al
Bucegilo r, pe creștetul pleșuv al «Omului».
Când te vezi aici, întăi te încearcă un fel de neastâmpă r, o
dulce neliniște, parc-ai fi gata să zbori. E în cuprins ceva așa de
măreț și de sărbătoresc, că uiți deodată și osteneală, și foame, și
sete, și nu te mai înduri să stai jos, privești uimit în toate părțile,
respiri din adâ nc aerul acesta proaspăt, răcoros, ce pare că
miroase -a zăpadă, ochii tăi sorb cu nesaț depărtările, și nu știu ce
sentiment de voioșie, de copilărească semeție te face să -ți ridici
fruntea și să cauți falnic în jurul tău, ca și cum ai fi lucrat și tu la
așezarea atâtor podoabe, ca și cum, în clipa asta, anume pentru
tine, se înalță -n slăvi de pretutindeni popoarele de munți…
Ne oprim la picioarele celor trei namile de stânci înfipte în
creștetul «Omului» cea din mijloc, privită mai de departe are înt r-
adevăr ceva din chipul om enesc. În spatele lor e o coli bă de
piatră, unde te poți adăpos ti, pe vreme rea. De jur împre jur

bolovani risipiți, te-ai crede p e ruinile unei cetăți fantasti ce. Și -i
liniște, nicio adiere de vânt, nicio pasere în ae r, soarele scânt eie
pe muchile Coștilei, ce -și sprijină spinarea de cei doi uriași
bătrâni: Morarul, pe culmea căruia poți sta c -un picior în
România și cu altul în Transilvania, și Caraimanul, cu țancuri
ascuțite, pe brâiele cărora cresc friguroasele steluțe de munte,
«Floarea reginei». Și vârfuri multe, nenumărate, răsar din toate
părțile, unele din altele, se pleacă și se -nalță în limpezișul zări –
lor, ca și cum ar da să spa rgă cu zimții lor bolta albastră a ceru –
lui. Printre ele privirile coboară pe stepene de codri în depărtă –
rile văilor; unde și unde se zăresc în pâlcu ri locuințele omeneș ti,
stropituri albe pe fundul adâncului, unele sclipitoare ca niște
cioburi de oglindă… Așa trebuie să vadă vulturii orașele noas-
tre, din mândra lor împărăție.
De pe Omul «o tulim o țâră» , cum spune badea Stan, pe
șeaua ce se-ndoaie spre Caraiman și, după ce scoborâm câteva sute
de pași pe iarba lunecoasă, crescută în fuioare, așa de potrivit
numită «barba caprii», facem la stânga și intrăm în «Valea
Cerbului», în uriașa spintecătură a Bucegilo r, ce ține din străjile
Obârșiei până jos în matca Prahovei. Păreții crăpați, stâncoși, sunt
așa de înalți și de repezi, poteca așa de îngustă și fără sprijin, că
uneori te oprești cu frică pe câte -un colțișor de piatră la mijlocul
prăpastiei, te uiți în jos, și parcă ți se taie picioa rele când vezi câtă
adâncime e sub tine. În fund, pe trepte de stânci, s -azvârle pârăul
Cerbului în sărituri mari, ce re cheamă în închipuirea poporului
goana speriată a unui cerb. Din când în când te uiț i înapoi și ți se
pare că munții pornesc și vin după tine. Și mergi prin prăpastia
asta, mai bine de trei ceasuri, iar cine -a pierdut cărarea poate să
rătăcească și-o zi-ntreagă până să -i dea de capăt. Devale malurile
se pleacă. Intrăm într-un codru de brazi. Acum pășim fără grijă pe
cărarea la rgă, umbrită, brazde moi de mușchi ne îmbie să ne mai
odihnim, izvoarele freamătă în toate părțile, ici-colo câte o rază

piezișă de soare tremură prin cetini; de jos vine tot mai tare un
sunet de clopot , ne-apropiem de Bușteni; încet, sufletele noastre
încep să se reculeagă: priveliștea nemăginită din vârful Bucegilo r,
înălțimile acelea amețitoare, nenumăratele castele ce despicau
zările cu turlele lor albe și neregulate, Valea Cerbului cu fioroasa
ei măre ție, toate frumusețile și minunățiile pe care le -am văzut,
acum, când ne revin în minte, pare că au ceva din farmecul
lucrurilor visate.

PE VALEA PRAHOVEI:
PREDEAL, AZUGA, BUȘTENI, SINAIA

Pe sub coastele Bucegilo r, pe dinaintea celor mai înalte și
mai frumoase vârfuri, se deschide de la miazănoapte spre miazăzi
valea Prahovei , pustietăți și întunecimi de codru acum două sute
de ani, astăzi valea cea mai locuită și mai bogată din țară. Pornește
de la hota r, din dâmbul Predealului, și se lasă -n cotituri trăgănate
printre munți, până dincolo de Câmpina, unde -și topește malurile
în largul neteziș al șesului.
Cum intri din Transilvania, pe frumoasa șosea ce s-așter ne
pe vale, ai, în stânga, clădirile mari ale gării ș -ale vămii, în
dreapta, o cascadă de vile ce s e revarsă de sub poalele codru lui în
jos pe tăpșanul verde, întins ca un covor la soare. Aici e
Predealul, sat mare, așezat în curmătura munților pe unul din cele
mai înalte podișuri din ma rginea țării. De -aici țâș nesc de pe sub
maluri izvoarele care, mai la vale, se adună înt r-o sin gură albie și
dau ființă Prahovii. Șoseaua se lasă pe sub Clăbucetul Taurului,
pe lângă schitul Predeal, taie satul Azuga, căruia îi dau o
înfățișare de oraș numeroasele fabrici ce -și înșiră înaltele coșuri,
înnegrite de fum, de sub coasta muntelui Sorica până -n matca
Prahovei. Păduri nesfârșite se râdică de -o parte și de alta. În

lungul apei alea rgă zgomotoasele trenuri, unele gâfâind la deal,
altele repez ite la vale, în goană amețitoa re, desfundând munții și –
nfiorând codrii cu șuierul mașinilor și cu uruitul asurzitor al
roțilo r.
Din Azuga șoseaua face o îndoitură largă spre dreapta,
încunjură tunelul drumului de fier și dă în Bușteni. Aici valea se
mai deschide. Poeni î ntinse, acoperite cu flori, s -aștern între
izvoare. Case frumoase, vesele , un adevărat orășel de munte , se
răsfață la soare pe tăpșanul din stânga, în fund codru de brazi, iar
din întunericul codrulu i, se râdică, vinete și prăpăs tioase, crestele
Bucegilo r, cu brâie albe de zăpadă și cu țancuri ascuțite, pe care
numai vulturii și norii le ating. De nicăiri nu se văd așa de bine și
de aproape uriașii gemeni din fața Zamorii, stâncoșii Jepi ce stau
ca două străji la meterezele Bucegilo r. Sub poalele Jepilo r, din
deal de «Poiana Țapului», e frumoasa cădere de apă, vestita
«Urlătoare», unde pârăul se aruncă de sus, de pe o prispă de
piatră, și cade drept, de la o înălțime de 15 metri, un sul lucitor
de cristal, ce se spa rge cu zgomot în volbura de jos.
La ș apte kilometri din Bușteni, tot pe partea dreaptă a
Prahovei, e Sinaia , capitala de vară a țării. Acum două sute și mai
bine de ani erau pustietăți pe -aici. Muntele Molomoț (Furnica) era
acoperit de păduri. Un singur schituleț era ascuns înt r-un luminiș ,
pe brâul muntel ui, unde pusniceau câțiva călu gări. Povestea spune
că-n noaptea de Sfântă -Mărie îngrijitorul schitului, ieșind de la
utrină, ar fi stat puțin să se odihnească pe culmea dealului sub
care e astăzi Mânăstirea Sinaia, și, fiind ostenit, ar fi ațipit, și un
vis preafrumos i s-ar fi arătat în somn. I se părea că din vale
cântări îngerești s -auzeau înălțându -se-n slăvi, iar jos, pe -o
poieniță, se făcea parc -o «lumină mare ca ziua, și două cete de
tineri îmbră cați în alb, cu lumânări aprin se, cântau troparul
adormirii, și cum au încetat cântările, s-a pus iarăși întunericul
nopții». Mai tâ rziu, auzind despre asta spăta rul Mihai

Cantacuzino, și aducându -și aminte că, pe când se afla, ascuns de
prigonirile turcilo r, în muntele Sinai din Arabia, cugeta că, de se
va mai întoarce cu zile-n țară, să facă o biseri că, a pus de-a zidit o
mânăstire pe poienița aceea, din vale din schitu Molomoț, și i -a zis
Sinaia, «după asemănarea Sinăei cei mari…» Și -a stat această
mănăstire aproape două veacuri pitit ă în pustietatea codrului. […]
Stau astăzi bătrânii, vechii cărăuși, care de pe la Orății până la
«Slonul de piatră» de sub Zamora umblau cu chervanele numai
prin pustietăți, stau și se uită, ca la o minune, la atâta sodom de
case, care de care mai mâ ndre, cățărate pe brâiele muntelui, și
parcă tot nu le vine să -și creadă ochilo r… Iar noaptea, noaptea
când tot orașul strălucește la lumina lămpilor electrice, când cele
mai frumoase stele parcă s-au scoborât din ce r, ca să dea farmec
văii aceș tia, Sinaia pare o vedenie de prin alte lumi, Bucegii se-
nalță și o privesc înmăr muriți , un mândru colțișor de rai aninat pe
poalele lor, și-și zic și ei, de bună seamă, vorba bătrânea scă:
«Omul sfințește locul». Unde -i schivnicul de la Molomoț, să -și
vază aevea visul lui de-acum două sute de ani!
De jos, din ma rginea parcului, o luăm încet pe șoseaua ce
urcă trăgănat la deal, trecem prin curtea Mânăstirei și scoborâm pe
valea Peleșului. Un tăpșan verde se ridică -n fața noastră, și sus
pe-o așezătur ă deschisă la soare, zvelt și luminos iese din codru
«Castelul Peleș» , podoabă uimitoare, de o măreție și de -o
frumusețe, cum nici prin basme nu s -a pomenit. Răzoare de flori
îl încunjură, molcom îi c ântă și -i sar împrejur izvoare le, și -i
aruncă pietre scumpe, iar soarele, la asfințit, se oprește pe «Piatra
Arsă», și lung și cu drag se uită-n vale la minunea asta, și parcă
nu se-ndură să mai plece…

CÂMPINA. VALEA DOF TANEI.
SLĂNICUL PRAHOVEI

De la Sinaia, șoseaua se îndoaie puțin pe vale, apoi coteș te
la stânga, trece Prahova și, amăgind dealul, se urcă tiptil pe
brâiele -i încâlcite, dă stâncile la o parte, așterne pod înalt peste
Orății și iese în luminișul de la Posada. De -aici se deschide cea
mai la rgă și mai frumoasă vedere, pe valea Prahovei, în jos. Se
trag perdelele munților în lături, și -n depărtare, cât bate ochiul,
vezi lunga șerpuire a apei presărând pete de a rgint, din ce în ce
mai mici, din ce în ce mai dese, pe prundul alb, între malurile – i
rupte, din ce î n ce mai plecate, din ce în ce mai strâmte; o lumină
dulce, odihnitoare, limpezește valea, dealurile sure se topesc în
adâncimea zărilo r. De pe la Orății șoseaua e tăiată în munte, din
marginea ei se prăbușesc în jos teancuri de lespezi uriașe, cărți
răsco lite, pe filele cărora a scris vremea istoria zbuciumată a
pământului. Jos vâjâie Prahova, codrii clocotesc de zgomotul
trenurilo r. Pe la Comarnic valea se mai lă rgește, șoseaua trece de
partea cealaltă, pe dealul din stânga, străbate Breaza, și se lasă
trăgănat în jos, între malurile sparte și înne grite de păcură, de sub
podișul Câmpinei. De -aici încolo Prahova iese în larg, soarbe
undele Teleajenului din jos de Ploiești, și la hotarul județului se
toarnă în Ialomița, care duce Dunării toate apele Bucegilo r.
Părăsim șoseaua, urcăm dealul d in stânga și intrăm în
Câmpina, un orășel liniștit, așternut la pragul munțilo r, pe-o
colină dezvălită, bogată în izvoare de petrol. Aici trăiește, într-o
căsuță retrasă, departe de zgomotul lumii, cel mai mare artist al
neamului nostru, pictorul Gr igorescu. În ce lumină fermecă toare
ni se arată frumusețile țării pe pânzele acestui maestru!
Sub ceruri albastre, calde, pe întinse revărsări de plaiuri, pasc
turme de oi; un cioban stă răzemat în bâtă pe-o muchie de deal;
păduri ruginite de toamnă își scutură frunza, nori albi, ușori, se
mișcă pe deasupra lor; pe văi depărtate sclipesc râuri de a rgint;
căsuțe albe, vesele, se ivesc dintre copaci; de pe colnice coboa ră

încet, alene, boi înjugați la care încărcate cu fân; înt r-un nor de
praf trece pe drum o laie de țigani; o țărancă înaltă, zveltă, pășește
agale și toarce, ducând la păscut un cârd de viței… Și nu știu ce aer
de bunătate, de liniște, și de curată și înălțătoare iubire plutește în
jurul acestei l umi ieș ite din mâna artistului, o lume sănătoasă, în
care toate trăiesc: un colțișor de pajiște, o tufă subțire și albă de
mesteacăn, o gingașă floare de câmp , vii te privesc din tablou, îți
surâd, îți vorbesc cu drag, și ce de lucruri frumoase -ți spun de țara
ta!
Ieșim înseninați din casa maestrului, ca dintr-o biserică în
care ne -am rugat. Ni -s plini încă ochii de -atâta lumină, și când,
după un ceas de urcuș prin pădure, scoborâm în valea deschisă a
Doftanei, ni se pare că luncile v erzi, și casele albe de pe poalele
măgurilo r, și vitele ce pasc, și cârciuma de la drum și malu rile
rupte ce se depărtează în susul văii spre Teșila, sunt podoa be
desprinse de pe pânzele artistului.
În stânga Doftanei se arată, pe încheietura colinelo r, satul
Telega, cu bogata -i ocn ă de sare, la gura căreia vine, peste dea lul
Câmpinei, o ramură de drum de fie r. Mai în sus, spre mia –
zănoapte, înt r-o frumoasă desch idere de șes, e vechea mânăsti re
Brebu, îngrădită cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici a stat odată,
îngrijată, și a bă tut mătănii pentru mântuirea țării, milostiva
Domniță Elena, soția lui Matei Basarab, pe când Domnul, în lupta
de la Finta, roșea lunca și undele Ialomiței cu sângele vărsat în
deșert al bieților români , crâncen și nelegiuit război, care a
lăsat una din cele mai dureroase pagini în istoria neamu lui nostru .
De la Breb u o reteză m călăr i peste culme a Negrașului și, după
un drum greu de patru ceasuri, ne lăsăm printr e huceaguri , pe
plaiu l Vărbilăului , la Slănicu l din Prahova. Satul e așezat pe
vale, străbătut de apa Slănicului, în care se preling izvorașele ce
mijesc de pe sub dealuri și lasă pe iarba uscată cărări albe de sare.
În dreapta sunt băile, ceva mai sus în clădirile mari ale ocnei. Ne

scoborâm «cu hârzobul» pe gura strâmtă și întunecoasă a ocnei.
De jos vine răcoare și un năbușitor miros de petrol, apoi s -aud
ciocanele zângănind din ce în ce mai tare, deodată o lumină albă,
scânteietoare n e împresoară din toate părțile, am ajuns. Suntem
aievea pe alte tărâmuri, în unul din acele palate de cristal cu care
ne minunau basmele copilăriei. În uriașele galerii deschise, la o
adâncime de aproape o sută de metri, sub lumina vie a lămpilor
electrice, spă rgătorii, ce viermuiesc pe lângă păreții înalți și
strălucitori ai bolților , par niște pitici, care se joacă. Nimic nu se
mai aseamănă cu ce știm noi . Și sunetele sunt altfel aici, izbesc
cioca nele-ntețit în sticloasele ziduri, blocuri mari, tăiate regulat,
se răstoarnă greoaie în cărucioare, bubuie adâncul tot de zgomo –
tele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline din lume;
sute de ani am putea îndestula pământul numai cu sarea de aici.
Ne râdicăm. Cu un fior de neliniște simțim golul crescând sub
noi, tot mai departe și mai înfundat auzim zângănitul topoare –
lor… Iată -ne iar la buna lumină a soarelui. Puțin mai la deal e
ocna părăsită, hăul fioros și răsunăto r, în fundul căruia nu te poți
uita… Alături se înalță, cât o biserică, o stană albă de sare,
răbufnită din sânul pământului, scapără în soar e muchile -i lucii ș i
străvezii, pe sus ploi le au împodobit -o cu «arabescu ri».

VALEA TELEAJENULUI

Prin frânturi de măguri, subt arșița soarelui, tăiem spre
răsărit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sărate ce usucă
iarba pe unde trec, și ne lăsăm pe surpă tura Runcului în valea
Teleajenului. Ne oprim puțin în Vălenii -de-Munte, orășel vechi de
peste șase sute de ani, așternut între izlazuri și livezi de pruni, pe
râușorul Văleanca. Pe spintecătura asta se vede că și -au făcut
vad gloatele tătarilor câ nd s-au năpustit încoace, pentru că toate
satele de pe Teleajen, până -n cheia Bratocii, păstrează amintiri ,

doine, legende, nume de locuri , de pe vremile acelea de groază.
De-aici o luăm pe apa Teleajenului, pe lângă Drajna de sus, unde
s-au descoperit de curând, pe culmea dealului Gradiștea, urmele
unui însemnat lagăr roman și, după un drum de patru ceasuri,
peste dealuri sparte de viiturile șuvoaielo r, printre hârtoape
prăpăstioase, ieșim la mânăstirea Suzana, așezată -ntr-o poiană
frumoasă, pe -o frunte de dâmb, sub care se azvârl în Teleajen
pârăul Stanca din dreapta și Epurașul din stânga, tăind pe
braniștea văii o cruce de argint.
Toacă. Îmbrobodite peste comanac, în lungi rase de șeiac, lin
pășesc măicuțele spre biserica din mijlocul curții. De jur împ rejur,
pe mă rginile -ntinsului c ovor de iarbă, se -nșiră chiliile, căsuțe
albe, curate, gătite ca de sărbătoare, cu flori multe, dintre care se –
nalță mai mândre tomnaticele dumitrițe. Dulce, tânguito r, răsună –
n liniștea cuprinsului glasurile cântărețelor de strană. În aer e un
îmbătător miros de mintă și de dumbravnic. Și vorbe grăbite,
neînțel ese, bolborosesc pe sub pământ, e sfada apelor din vale.
De la Suzana -n sus drumul se leagănă între dealuri îmbră –
cate-n codru, pe-ndoiturile Teleajenului. Unde și unde se desfac
luminișuri verzi, răcorite de izvoare limpezi. Urcăm un tăpșan, și
deodată, ca și cum s-ar fi tras răpede -o perdea, înaintea noastră se
desface la rg, ș-o priveliște neașteptată ni se deschide. În fund un
șir de munți îmbrățișează zarea; din desimea codrilo r, ce-i
învălesc pân’ la brâu, falnic își înalță grebenii colțuroși, albi ca
sideful, desfășurați în arc pe albastrul cerului; iar jos, în mijlocul
acestei mândre îngrădiri de codri și de munți, o încân tătoare
poiană s-așterne pe malul stâng al Teleajenului, pe ea sunt
presărate câteva case de țară, mai la o parte -nspre pădure – i
mânăstire a Cheia , dincolo , la suișu l drumulu i, vama
«Bratocea». Descălecăm în pragul acestui rai, ascuns în pâlnia
celor mai frumoși munți din «Șirul Tătarului». Deasupra noastră
țarcurile zimțuite ale Tigăilo r, aprinse de cele din urmă raze ale

soarelui, par o cunună de flăcări. Amu rgul iese din codri. Pe
vale e pace, răcoare, ș-un dulce miros de fâneață.

ÎN MUNȚII BUZĂULUI. SIRIU

De pe culmea Tătarului, unde se răzoresc hotarele noastre cu
ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la mândrețele ținutu lui
Prahova, și cătăm spre răsărit, peste clocotișul plaiurilo r, la munții
cei plini de comori, la Carpații blânzi și darnici ai Buzăului. Î n
jurul nostru, în lumina limpede a zorilo r, se-nalță mii de
catedrale. Soarele răsare din spatele Siriului. Turlele ascuțite
prind a se rumeni. Sub noi ceața se risipește, pale fumurii plutesc
pe creștetele codrilo r, încep apele să se lămu rească pe
spintecătura văilo r.
De aici pornesc și se desfac în raze spinările rășchirate ale
munțilo r, ca printre degetele unui pumn uriaș țâșnesc din toate
părțile râuri furioase ce tra g în matca lor șuvițele desple tite ale
pâraielor ș -arunc -o plasă de a rgint peste podoabele Buzăului. În
depărtare, cât gonesc ochii, se desfac podișuri verzi, plaiuri
luminoase ce se lasă în cascade pe stepenele munțilo r, cătră satel e
răzlețite pe văi, târle de oi se zăresc pe sub poalele codrilo r, mori
și herăstraie de -a lungul apelo r. Intrăm în trecătoarea de la
curmătura Crasnei, scoborâm în valea Tătăruțului și ieșim la
cărare bătută de turme, în mândra pădure de molift așternută pe
coastele muntelui Siriu; urcăm din ușo r, pe subt bolți de cetini,
printre î naltele ferigi iubitoare de umbră; calde, sfiicioase
mângâieri de soare tremură pe trunchii arămii; î n stânga se
deschid luminișuri, din pragul lor cătăm în la rg, spre miazăzi;
depa rte-n zări se deslușesc cătune le-mprăștiate pe -ncheieturile
măgurilo r, înti nsele obrații ale Chiojdului din Bâsca, sat mare de
moșneni cuprinși, ale căror livezi și izlazuri pornesc din pajerea

hotarului și merg una până hăt în pripoarele Nehoiului, aproape de
apa Buzăului. După două ceasuri de suiș trăgănat, ieșim deasupra,
în lumina veselă de pe «Fețele Siriului». Ne odihnim la capătul
podișului, pe una din stâncile ce -mprejmuiesc încântătorul lac al
Siriului. Stă soarele la nămezi. Peste înaltul cuprins domnește o
liniște dumnezeiască. Uimiți ne uităm în apa lucie, în adâ ncul
albastru al acestui crâmpei de cer încopcit în stânci, la picioarele
noastre. Ș -o clipă trăim în basme. Aici spun ciobanii că vin
vulturii, pri- măvara, de beau apă ca să -ntinerească, aici își învață
puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de
somn, cu aripele -ntinse, trufașii regi ai înălțimilo r.
Ne lăsăm în jos pe pârăul Mreaja, care-și trage izvorul din
apele lacului, trecem prin locuri râpoase, peste grumajii de
stânci, ca să dăm mai de-a dreptul, ceea ce-i pururea drumul cel
mai lung, cum spune așa de bine înțeleptul nostru popo r. Iată-ne în
sfârșit pe frumoasa vale -a Siriului, deschisă -ntre păduri de brad și
plaiuri vesele, cu -ntinse fânețe, ce -ți odihnesc ochii și te -mbată de
mireasma florilo r. Pe valea asta, aproape de apa Buzăului ne –
ntâlnim c -un tânăr învățat francez, care umblă să afle veacul și
tainile pământului în cartea necercetată încă a munților noștri. –
Frumusețile naturii, ca și ale artei , împriete nesc pe oameni ușo r.
El vine tot d in Prahova, pe altă vale însă, pe Bâsca Chiojdului, a
văzut cam aceleași locuri, pe care le-am văzut și noi, și de aci
încolo facem o bună parte din drum împreună.

MELEDIC

După mai multe zile de călărie și de zdruncen, și nopți de
nesomn pe la stâne, să stai răsturnat într-un jilț moale, pe-o lim-
pede seară de vară, în liniștea solemnă a munțilo r, sub un cer
învăpăiat de stele, și s -asculți pe -un străin deștept care -a umblat,

ș-a văzut lume multă, să -l asculți vorbindu -ți cu uimi re de țara ta,
de frum usețile și de bogățiile ei, iată o fericire din acelea care -ți
lasă-n viață dungi neșterse de lumină, cărări de -a lungul cărora îți
porți cu drag aducerile -aminte.
Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din
Capații Buzăului. Mă gura pe care stăm, un vârf înalt de unde
privim toată valea Meledicului și munții depărtați care-o încon –
joară, se cheamă «Gruiul Haiducilor». Un mândru castel se ridică
pe marginea lacului, flori ne-mpresoară, stelele tremură -n lac,
lin clincătă pe vale apele Slănicului.
– Doamne, frumoasă țară mai aveți… Pământul d -voastră e
într-adevăr o mamă care vă răsfață: el vă dă, aproape de -a gata , și
asta nu e totdeauna un bine, vă dă cu mână largă fructele cele mai
gustoase, grânele cele mai căutate î n Europa, și vinuri despre care
noi, la Paris, vorbim ca de lucruri din poveș ti. În alte părți va să
muncești și s -asuzi, din greu, să te lupți piept la piept cu
pământul, ca să smulgi și tu ceva din bogățiile lui, – fără să mai
vorbim de țările friguroase unde glia e săracă și unde oamenii
sunt nevoiți să ceară mărilor hrana pe care nu le -o poate da
pământul. Aici am văzut pășuni întinse rămase nepăscute,
păduri nemă rginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba
munților și adăpostul fiarelo r, gorgane de sare și râuri de păcură
ce, de sine, au izbucnit din adâncuri, nerăbdătoare viind ele la d-
voastră. Eu am rămas pe gânduri, ieri, la Lopătari, când am văzut
pe deal limbile ace lea de flăcări, străvezii, tre murătoare -n bătaia
soarelui, îmi î nchipuiam… poți oare să nu visezi înt r-o țară ca a d –
tale?… îmi închipuiam că, pe dealul acela al Smoleanului, s -ar
râdica u n oraș, care s -ar încălzi și s -ar lumina c -un gaz așa de
curat, s trecurat cu -atâta grijă și -mpărțit cu atâta dărnicie de bunul
d-voastră pământ, și că toți munț – ii aceștia, frumoșii munți ai
Buzăului, care au lacuri, și chih limba r, și aur, și-ar deschide
deodată ascunsele lor comori și le -ar răvărsa asupra acelui oraș,

asupra țării întregi… Ce noa pte divină, și cum te -ndeamnă la
vorbă și la vedenii!… Spun e drept, dacă patria d -voastră, pe care-
mi închipui cât trebuie s -o iubiți, nu vă dă adesea visuri de
acestea, dint r-o mie și una de nopți. În orice caz, mărturisește că
sunteți un popor fericit.
– Ar trebui să fim. Îți spuneam însă ce istorie zbuciumată
am avut–o lupt-a fost, aproape toată viața noastră, ș-un câmp de
jaf și de măcel pământul țării. Și azi găsesc plugarii noștri săgeți
pe unde ară, și pinteni și zăbale ruginite și oase de cai cu oase de
viteji amestecate. Pe câ nd d-voastră munceați în liniș te, și râdicați
altare le luminii apusene, noi păzeam, străji credincioase și
neadormite, la porțile Carpațilo r, noi ne luptam sărmanii, neștiuți
și neajutați de nimeni, și apăram cu sângele nostru sfân ta și
rodnica d -voastră pace…Gardă care moare, cum zi ceți în mândra
d-voastră limbă, moare, dar nu se predă. Noi am fost garda aceea!
Vedeți dar că nu vă suntem tocmai str ăini, și c -am pus și noi ceva
de departe, la lumina asta mare, spre care de -abia acum, de câțiva
ani, putem să ne -ntoar cem fața, și să ne-adăpăm, la strălucirea ei,
sufletele noastre așa de -nsetate, de veacuri însetate. Poporul
nostru e încă sub spai ma primejdiilor prin care-a trecut. El nu-i
strângăto r, pentru c-a strâns de mii de ori, și de mii de or i a fost
jefuit; el nu -i încre zător în dreptatea și rânduiala omenească,
pentru că mereu s -a încrezut și mereu a fost înșelat, și de oameni,
și de soartă. El e acum, bietul, ca un copil bun, blând, înzestrat cu
cele mai alese însușiri, comori ascu nse dorm încă -n sufletul lui,
ca și-n pământul pe care trăiește, și-n ziua când, înseninat și trezit
la adevărata viață, va fi chemat să și le arate, nu va fi popor pe
lume mai cuminte, mai generos și mai de ispravă, ca poporul
românesc.
Ș-atunci, scumpul meu domn, frumosul d-tale vis, visul
nostru al tuturora, nu va mai fi un vis…

MUNTELE PENTELEU.
MÂNĂSTIREA GĂVANU
Soarele e de trei suliți pe ce r, spune moș Gheo rghe, la noi
sunt zece ore, și când am plecat nu se zărea vârf de suliță. Departe
a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu băile ei, cu
mândru -i castel și strălucitoa rele-i lacuri, cu vechea mânăs tire și
posomorâtele ruini ale Cetății lui Vintilă -Vodă, de pe malul
Slănicului. Numai legendele, minunatele legende ale Meledicului,
merg cu noi pe plaiuri. Le poartă moș Gheo rghe în tolbă. Și cum
le spune!…
– De unde le știi așa, moș Gheo rghe, că dumneata nu ești de
pe-aici?
– Ei, apoi au mai venit ele pe la noi…
Vorbește rar și așezat. Din când în când își dă puțin capul pe
spate, surâ de pe sub mustață, și atunci toată fața i se lumi nează.
Un trup mijloc iu, vânos, sprinten la mișcări, piciorul strâns
bine-n opincă, ițari de dimie, o curelușă peste cămașa de cânepă,
scurtă în poale, strâmtă în mânec i, un chip uscăți v, fără vârstă, ars
de soare, ochii vii, mustața roșcovană, tunsă puțin pe buze, chica
retezată, și o căciulă cât toate zilele, pe care -o dă moș Gheo rghe,
la anume vorbe , când pe ochi, când pe ceafă, când pe -o ureche. E
pândar în Jitia, și -i zice lumea moș de câ nd era mic, pentru că
vorbea «în tâlcuri» și tot cu oamenii mari îi plăcea să stea. Are
un frate în București, învățat, însurat, procopsit acolo: de zece ani
n-a mai venit în satul lui și nu mai vrea să știe de cei care și -au
luat mămăliga de la gură, ca să-l dea la carte.
– S-a făcut boier… Săracu’!
– De ce sărac, moș Gheo rghe, că zici c-a ajuns bine?
– Hm… bine să-i dea Dumnezeu. Da’ eu știu o vorbă țără-
nească de-a noastră, și mi-i dragă, ș-o spun și la copii acasă:

«Decât să-nting în unt
Și să mă uit în pământ ,
Mai bine să-nting în sare
Și să mă uit la soare!»

Frumos și-a dat căciula pe ceafă și s-a uitat în sus, iar mie mi
s-a părut că văd în el, în scăpărarea acelei clipe, toată mândria
neamului românesc.
Tăiem în lung înaltul dezvăliș de pe « Podul Calului». În
jurul nostru, ieșind din văi, codrii de brazi se agață de stânci. Pe
deasupra lor ochii scapără departe, în la rgul zărilo r. Spre mia –
zănoapte s -alungă șirul nesfârșit de măguri, ca valurile unei mări.
Falnic și luminos se râdică î n fund blândul rege al atâtor înălțimi,
vestitul Penteleu, cu cele mai grase pășuni, cu cele mai
încântătoare și mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaților
noștri. Din podișuri moi, trăgănate, pare că -l vezi cum crește, cum
se desface în sus, puternic și singu r, lămurindu -și fruntea boltită
pe albastrul cerului, împingându -și spinarea rotundă, gigantică,
spre munții Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, rășchirate, ca
degetele unei mâin i, cele cinci ramuri mari, des coperite: Cernatul,
Miclăușul, Piciorul Caprii, Vâforâtul și Zănoaga. Pete de umbră
se poartă pe codri și pe luminișuri. Întunecat, în manta -i de brazi,
se înalță în fața noastră muntele Cireșu.
Cărarea intră în desiș. Răsună sub picior pământul uscat și
vânăt ca cenușa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă
arborii doborâți de bătrâneță.
– Mai avem mult, moș Gheo rghe, pân’ la Găvan?
– Mai e nițel. Așa, ca o fugă de iapă… până crapă.
Urcăm din greu pe tihăraiele umbrite ale Cireșului ,
maluri de sigă, sparte de puhoaie, brazi de înălțimi uimitoare, fagi
stufoși cu ramurile încărcate de ji r, pe dâmburi deschise
mesteacăni albi, cu frunza măruntă, ușoară, o ploaie de bănuți în

aer; jos, în vale, s -aruncă vâjâind undele zbuciumate ale
Jgheabului. Un cerb speriat trece în goană pe dinaintea noastră, cu
botul înainte, cu coarnele lăsa te pe spate, ca o săgeată spin tecă
desișul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hățașe la
stânga și coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută,
tristă, a mânăstirii.
– Uf, că greu a mai fost, zic eu, șchiopătând puțin de oste-
neală.
Da’ moș Gheo rghe, care a venit pe jos tot drumul, și cu
merindele în spinare, clatină din cap, surâde pe sub mustață și mă
privește lung.
– Asta-i curat vorba aia: «În loc să geamă boii, scârțâie
caru’».
Mânăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreap tă,
prăpăstioasă, a muntelui Găvanu: o bisericuță de lemn în mijlocul
curții, de pe lături câtev a chilii vechi, unele în ruină, în fund un
izvor, de la care pleacă în deal o cără ruie ce duce printre stânci la
o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăiește singur, de optzeci de
ani singur în această pustietate, schim nicul Sofronie. Ne -a
întrebat «Cine mai domnește pe țară și ce mai e pe lume». Acum
un veac a fost cătană sub Ipsilante Vodă, pe vremea Pasvangiilo r.
Ne-a spus că, înainte de a veni aci, a fost călugăr la «Poiana
Mărului». Ne-a vorbit cu dor de «curțile» și biserica de-acolo
și-a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi , a oftat
adânc, și cu multă jale-a zis: «Cântă cucu’ la Poiana Mărului!»

ÎN RÂMNI CU-SĂRAT

Din codrii Găvanelor ieșim pe -ntinsoare de plaiuri, spre
răsărit pe sub «Gropile de aur» din muntele Bisoca –Abrudul
Buzăului, lăsăm în urmă sate, împrăștiate pe văi, și lacuri cu
ostroave plutitoare, ș i izvoare sărate ce -aștern pe unde trec cărări

de zăpadă, și, după vreo trei ceasuri de umblet tot pe locuri
învălurate și pe sub frânturi de dealuri descoperite, cotim la stânga
și dăm în măreața spintecătură a Râmnicului. Valea se deschide ca
o car te, pe malurile -i răvărsate, de -o uimitoare înălțime, se înfig
gospodării, căsuțe rare, fânețe îngrădite cu leațuri, fășioare de
livezi prinse pe clinuri înguste, gata parcă să se pornească și să
curgă toate de râpă. Aici, la capătul Bisocei, e schitul « Poiana
Mărului», ascuns în mijlocul pădurii ce îmbracă până jos malul
drept al Râmnicului. Ne scoborâm în adâncul prăpăstios al văii și
trecem râul prin vad. Soarele asfin țește. În fund, pe Bisoca, norii
aprinși se farmă, bulgări de jăratec se împrăștie pe cer, înaltul mal
din fața noastră e rumenit ca de bătaia unei flăcări. Urcăm pe
cărări piezișe pripoarele descoperite, umbra înserării ne -ajunge
din urmă, și intrăm cu ea în satul Jitia. De -aici încep să se ridice
grebenii munților ce încununează parte a dinspre miazănoapte a
Râmnicului Sărat.
A doua zi dimineață o luăm în sus, către strunga de zare ce
se deschide printre «Piatra Vânătă» și țuguiul păduros al
«Stejicului». Ne lăsăm pe pârăul Cerbului , aceeași tăietură de
maluri, același pământ scrupos, uscat, plesnit în toate părțile.
– Nu ți-e cald, moș Gheo rghe, cu căciula aia mare?
– Nu, că-s deprins; și-mi mai țin răcoare țidulele de bir, pe
care le păstrez în fund, și pacul de tutun… că ziua mi-i geantă, și
noaptea mi-i căpătâi, când dorm în țarnă , pe pământul gol. Iar când
sunt singu r, și mi -i urât și -mi urlă capul de nevoi, îmi pun căciula
lângă mine și stau cu ea de vorbă, cum ai sta dumneata c -un
prieten… Hei, câte sfaturi bune n -am avut eu de la căciula asta!
Abatem la stânga și urcăm pe pod ișuri verzi, înecate de
soare. Căsuțe albe, rare, încep să se ivească pe trâmba de fâneață
ușor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuța de
lemn privește în vale, peste micile gospodării împrăștiate pe
întinsul tăpșan. E satul Niculele, așternut în lumină, în zariște

largă și -n miros d e flori. Ieșim din sat, și tre cem pe lângă două
stânci mari ce răsa r, ca din senin, în mijlo cul pajiștii. Sunt
«Pietrele Fetei». Moș Gheo rghe ne arată, spre stânga, vârful înalt
și colțuros al muntelui…
– Iaca acolo ședeau și se jucau odată doi copii de uriaș , o
fată ș -un băiat, și cătând încoace, pe plaiul Niculelo r, au făcut
rămășag între ei: care -o zvârli mai departe, ș -au luat fie care câte o
stâncă din țancul muntelui, cum am lua noi o pietricică, ș -a
aruncat întâi băiatul, și piatra lui… uite -o lângă râpă, iar când a
zvârlit fata, a zbârnâit stânca în văzduh, ca scăpată din praștie, și
tocmai aici a căzut… Ș-atunci băiatul, de necaz c -a rămas de
rușine, s-a repezit de sus și numai o dată a izbit cu baltagu -n piatră
ș-a despicat -o în două, cum o vedeți, iar fata s -a pus pe -un râs, de –
au clocotit v ăile și codrii până -n coclauri le Vrancei… Astea erau
pe vremea «Jidovilor», care pășteau pe munți ca pe mușuroaie și
uscau râurile dint r-o sorbitur ă. Ce lume -o fi fost pe atunci, că cică
tot așa un copil de uriaș, pur tându -se pe meleagurile astea, a găsit
într-o vale un sat de -ale noastre și l-a strâns cu case cu tot în
poala cămășuții, ș-a dat fuga la mă -sa, bucuros: «Uite, mamă,
ce-am gă sit eu». Și mă -sa, plecându -se pe micile gângănii ce
furnicau în poala țâncului, s -a uitat cu luare -aminte, și i -a spus:
«Du-i la loc, dragul mamii, că ăștia-s oameni și ei or să
stăpânească pământul».
Străbatem codrul de brazi, așternut pe poalele muntelui
«Piatra», și ieșim iarăși în luminiș. Ne râdicăm pe trepte la rgi de
pajiște, valea se deschide din ce în ce mai mândră în urma
noastră, trecem un tăpșan, apoi altul și iată -ne sus, pe vârful
Muntiorului.
Aici suntem în pragul Moldovei. Din coapsa acestui munte
zbucnesc, bolborosind, și se împing spre răsărit undele
Milcovului, care pentru multă și amară vreme au curmat în două
pământul țării și istoria neamului nostru. O dungă neagră așterne

Milcovul peste trecutul patriei noastre. Numele lui recheamă
atâtea amintiri dureroas e: războaie crâncene între Ște fan cel Mare
și Radu cel Frumos , între Tomșa și Petru Șchio pul, între Mihai
Viteazu și Simion Movilă… , aproape patru veacuri de luptă
vrăjmașă între f rați! Și nu e apă pe albia aces tui râu, cât sânge și
câte lacrimi s -au vărsat pe malurile lui.
O iarbă subțire, culcată de vânturi, s -așterne ca un covor pe
largul, înaltul creștet al Muntio rului. Privirile noastre, înse tate de
spațiu, zboară peste munții a trei ținuturi. Sute de piscuri ră sar de
pretutindeni, se desfac unele de alte, zimțuind zarea până în
albastrul depărtărilo r. Numai spre răsărit, în strunga ce se
deschide pe lângă Zboina Frumoasă, s -astâmpără clocotul
pământului, și măgurile se pleacă, dând goană vederii pe valea
netedă, fumurie a Siretului.

ÎN VRANCEA
Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale
munțilo r, în «Țara Vrancii». Departe -naintea noastră, se văd
printre munți șerpuirile apelo r, și-n lungul văilor albe, cu scli piri
de argint, se lămuresc satele, ca -ntr-o panoramă, presărate pe sub
frânturi de codru. Soarele s capătă cătră asfințit, fuioare le de nori
izvorăsc din adâncuri, un vultur plutește, cu aripile -ntinse, în
creștetul zării, pe coaste răsună tălăngi, și glasuri de ape, și doine
din fluie r. În tot cu prinsul e un farmec care ne spune c -am p ășit pe
pragul unei alte lumi. Descălecăm, și tăiem pripoarele de -a
dreptul; străbatem pădurea de brazi ce -acopere poalele muntelui,
și, pe la aprinsul stelelo r, ieșim în la rg, pe valea Zăbalii, la satul
Nereju.
Într-adevă r, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat Carpații,
împingându -și culmile spre miazănoapte. Din îndoitura lor se rup
lung șiruri de munți: Giurgiul, Alunișul, Lapoșul, Culmea

Neagră, Soveja, Zăbrăuții, Lepșa, puternice brațe ce se desfac și
prind în arcurile lor mândrul plai al Vrancii, îngrădindu -i codrii,
satele și izvoarele, ca -ntr-o cetate uriașă. O armată -n Vrancea, s-
ar bate c-o lume.
«Era o babă vădană, ș-avea șapte feciori…» Așa -și încep
vrâncenii frumoasa lor legendă. «Și cum sta bătrâna pe prispă și
torcea, cătră un amu rg de seară, iată că tresare, de -un tropot venit
de pe deal, un călăreț se oprește -n fața ei, trudit, cu calul în spume.
– Sunt Ștefan, turcii ne-au călcat țara, viu din război, oas-
tea mi-i spartă… și-s singu r.
– Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la ușa mea. Am șapte
feciori, frumoși și voinici, și mi -s dragi ca lumina ochilo r… ai tăi
sunt, Doamne.
În zori sunau din corn, pe munții Moldovei, cei șapte voi-
nici. Curgeau plăieșii roiuri de sub poalele codrilo r. Oaste nouă
ieși ca din pământ. Ș -a pornit Domnul cu ea, înt r-un ceas bun, și
s-a lăsat pe neașteptate asupra turcilo r, care se credeau stă pâni pe
țară. Atunci a văzut Ștefan ce pot flăcăii Vrăncioaei! Cădeau
turbanele sub brațele lo r, ca spicele sub secere. De dimineață
până -n noapte a ținut lupta, ș-atâta măcel a fost, ș -atâția
păgâni au pierit, cât s -au cruntat apele de sângele lo r. Iar când s -a
întors marele voivod, biruito r, în cuibul lui de vul tur, la Cetatea
Neamț ului, a chemat cu drag pe cei șapte voinici și le-a zis:
– Voi sunteți șapte frați, în Vrancea sunt șapte munți, ai
voștri să fie de veci, și neam d e neamul vostru să -i stăpâneas că-n
pace!…
Și multă vreme răzeșii Vrancii bir n-au plătit, podvadă
n-au făcut, singuri și-au fost stăpâni…»
Închiși în munți, departe de zbuciumul orașelo r, sănătoși,
deștepți și harnici, vrănc enii sunt, cu adevărat, mândri, mân dri de
noblețea lor militărească, d e graiul și de portul lor româ nesc, de
doinele ș i de legendele lo r, de sculele, scoa rțele și ale săturile ce

fac podoaba casei, și pe care nu ți le -ar vinde pentru nimic în
lume, mândri până și de numele plaiului lo r, voinicesc și sonor ca
un strigăt de trâmbiță. Și ce frumos s-au luptat vrăncenii în
războiul de la ’77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte…
De dimineață ne scoală morile și herăstraiele Nerejului.
Încălecăm, ș-o luăm pe jos, pe Zăbala. Valea e-n ceață, munții
fumegă. Înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, trecem prin
satele Spulberul, Paltinul, împrăștiate de -o parte și de alta pe
poalele munțilo r, și pe-aproape de nămezi coborâm în Năruja,
cea mai cuprinsă așezare de pe valea asta, așternută sub măgu ri de
sare, la răscrucea apelo r, unde s -aruncă pârăul Năruja în matca
Zăbalii. E soare și liniște. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii
robotesc, pe lângă casă, în așteptarea mămăligii. Numai drâstele
și pivele toacă pe pârău.
Rupte și prăpăstioase se-nalță -n zări spinările munțilo r. Pe
unele locuri se văd ca niște răni urmele vechilor codri. Valea se
pleacă. Apele spumegă, din ce în ce mai zorite, sfărâmân du-se
de stânci, în bulgări de cristal. Sosim la gura Zăbalii, în satul
Prisaca. De aici o luăm l a stânga, pe spintecătura nodu roasă a
Putnei. Alte priveliști încep, și toate parcă -s mai mărețe. Acum
urcăm în susul apei. Din când în când munții se dau la o parte, ca
să facă loc satelo r. Ogoare și livezi s-aștern pe podișuri întinse. Se-
mbracă ponoarele -n păduri. Trecem prin Bârsești, prin Tulnici ,
sate vesele, primitoare, în larg răspândite pe prispe de verdeață ,
și ne oprim în prăbușitura stâncilor de la «Săritoarea Putnei».
Aici munții s-apropie, se strâng, să sugru me râul în zidurile lor de
piatră; și Putna se zbate, se smulge biruitoare din încleș tarea lor;
pe lespezi mari, culcate, coboară praguri -praguri, se toarnă toată –
n copci adânci, și fierbe de mânie, și iar dau munții s -o prindă, și
iar îi răpune; lung frea – mătă codrii de strigătele ei, din când în
când se lasă -n cul cușuri la rgi, odihnitoa re, și pare c -ațipește -o
clipă pe căpătâiul stâncilor învinse.

Urcăm prin strâmtoare, cărarea -i teșoasă, caii trudiți, și
valea se -neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac de
herăstraie, pe Lepșa. A doua zi ne lăsăm, prin rariști de codru, pe
albia Șușiț ii, și pe la amiază sosim în Soveja, în dulcea Soveja,
așternută pe -o luminoas ă deschidere de plai, în mijlo cul munțilo r,
între păduri de brad, la porțile Vrancii. Albe, cura-te, se saltă
căsuțele dintre livezi, și toate -ți surâd și te cheamă cu drag. Un
tăpșan acoperit cu molifți desparte cele două căt une: Rucărenii și
Dragoslovenii. Pe -ncheieturile măgurilo r, de pre tutindeni, izvoare
limpezi vin să s -arunce -n matca Șușiții. Pe sus, cărări ispititoare
strătaie poienile și s -adâncesc în des ișuri. În fund mu nții își
rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub strașin a Zboinii ,
deasupr a pârăulu i Dragomira , dorm rămășițele vechei mânăstiri
Soveja, unde Matei Basarab, dom nul Munteniei, a zidit, acum
două veacuri și jumătate, o biseri că mare «afară de hotarele țări i
lui, în locul moldovenesc al Vrancii», pe când Domnul Moldovii,
Vasile Lupu, înălța în Tâ rgoviștea biserica « Stelea», voind astfel
cei doi voivozi să sfințească pacea încheiată -ntre ei, după atâta
hainie și vărsare de sânge.
Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros răco-
ritor de brad și de fâneață. Și parcă n -ai mai intra -n casă, și parcă
n-ai mai pleca de-aici…

ÎN MUNȚII BACĂULUI

De pe larga tăietură a Șușiții, o luăm pe la Câmpuri în sus, pe
pârăul Negru, urcăm spre miază noapte, pe sub coastele
Tihăraielo r, prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijela te
de rovine, și ieșim, după două ceasuri de suiș, pe culmea Tempei ,
de unde ne lăsăm , țiind matc a Haloșului , la «Mânăstirea
Cașin». De aici începe lanț ul frumoaselor sate de mocani, înșirate

pe spintecătura Cașinului, până -n Trotuș. Vechea mânăstire s-a
dărăpănat. Acum două sute cincizeci de ani, se râdicau pe
măgura asta, încunjurată de codri, curțile domnului Gheo rghe
Ștefan, întărite cu ziduri, ca o cetate, au bătut vijeliile vremii și
le-au amestecat cu pământul. Din toată strălucirea de odinioară,
n-a mai rămas decât stema Moldovii săpată -n chenarul de
marmură de la gârliciul tainiții, prin care -au ieșit înt r-o noapte
domnul și curtenii de -au scăpat sub pavăza codrului, pe când
turcii, în gloată mare, trosnind din sinețe, spărgeau porțile cetății.
Ne scoborâm pe valea Cașinului în satul Onești, vechea
așezare de răzeși, pe -un șes așternut între dealuri, la răspântia
celor mai să lbatice ape ce se prăbușesc din munții Bacăului. Aici
soarbe Trotușul, din dreapta, undele Oituzului și ale Cașinului,
din stânga, șuvoiul zbuciumat al Tazlăului și, târându -le peste
bolovani, le scoate la luncă, unde le primește, în patu -i larg și
nisipos, Siretul, Dunărea Moldovii. Pe -aici trece linia ferată care,
urcând în sus pe strâmtoarea Trotușului, despică munții și
răzbate -n Ardeal prin strunga de la Palanca. Din vatra Oneștilor
facem un ceas, cu trăsura, până -n Târgu- Ocna , un orășel drăguț,
cuibărit pe apa Trotușului, între măguri acoperite cu vii și livezi.
Lăsăm în dreapta go rganul vânăt, cu vestitele -i ocne, care din
timpurile cele mai îndepăr tate și -au deschis țării nes fârșitele lor
bogății de sare, ș-o luăm cătră apus, pe drumul usc at și colburos
al Slănicului. Soarele se apropie de codri. În urma noastră, cu fața
spre lunca Trotușului, rămâne, singuratică, înfiptă -ntr-un mal,
casa bătrâ nească a nemuritorului Negri. Ne uităm cu respect la
zidurile acelea albe, ce de-abia se vă d dintre copaci, acolo a trăit,
acolo a visat, acolo a muncit pentru binele și fericirea no astră,
blândul preot al Unirei, omul pentru care iubirea de țară și de
neam a fost o adevărată religie. Treptat, zarea se închide. Drumul
îngust șerpuiește pe sub stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui
unde repezi vâjâie clăbucite de pietre. Sosim, după un ceas, la

vechiul «Cerdac», două căsuțe, între care s -așterne, peste volbura
apei, un umbrar d e scânduri, mâzgălit de iscăli turi. De -aici-ncolo
se mai lă rgește pu țin: începe satul; me rgem încă vrun ceas printre
casele rari, înșirate de -a lungul pârăului, cotim la stânga, pe după
o perdea de fagi urcăm un dâmb, și deodată înaintea noastră se
descopă r, luminoase -n rama lor de codru, Băile Slănic , Sinaia
Moldovii.
Aici valea se -nchide din toate părțile: o horă de munți o
prind la mijloc, și apele colcotă grămădite ca -ntr-o pâlnie. Pe
fundul văii, de -o parte și de alta a Slănicului, se înalță hoteluri
mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede,
se-ndoaie molatic peste tăpșanele v erzi, cărări pietruite se cață ră
pe brâiele măgurilo r, pe sub bolți de ramuri; chioșcuri neaș –
teptate -ți ies în cale; de sus te strigă vârfurile munților Cerbul,
Puful, să -ți arate poienile lor înflorite, și la rgile lor pr iveliști,
peste clocotișul codrilo r, înspre Poiana Sărată de la trecătoarea
Oituzului și-nspre «Poarta Vânturilor» de la Nemira -Mare.
Zbucnesc din stânci izvoarele binefăcătoare, descoperite acum o
sută de ani de serdarul Mihalachi Spiridon, care vâna cerb i și urși
pe unde ne primblăm noi azi în cântecul muzicei. Înaintăm, pe
lângă băi, pe șoseaua ce șerpuiește spre graniță. Tot mai tare s –
aude -naintea noastră vuietul apei. Suntem la cascadă. O punte s –
așterne peste Slănic, de pe ea ne uităm, pe după o perdea de brazi,
la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul unei stânci, și cade
plescăind pe -o lespede lată de piatră. Soarele aprinde cur cubeie în
norul de pulberece se râdică, împrăștiind în aer o răcoare dulce,
pădurea răsună ca de-o fanfară.
Din Slănic pornim de dimineață pe cărăruia de codru ce
suie-n pripoarele munțilo r, spre miazănoapte, trecem pe la obârșia
izvoarelor sărate, peste vârtoapele sălbatice ale Nemirei și ne
lăsăm, după cinci ore de umblet prin pustietăți, în că tunul Poiana
de pe pârăul Uzului. De -aici ținem spre răsărit șleaul apei și

ieșim, pe la Dărmănești, în mândra și bogata vale -a Trotușului,
Prahova Bacăului. Gonit din steiurile Solului, din Transilvania ,
Trotușu l sparge pe la Palanc a meterezel e Tarcăului și, dând
stâncile la o parte, deschide văi la rgi și rodi toare pe poalele
munților și le împodobește cu sate, cu fabrici, cu minunatele
castele și parcuri, așterne drum de fie r, desfundă izvoare de
păcură, mine de cărbuni și cariere de piatră, mișcă sute de
herăstraie, cară plutele devale și, strângând pâraiele codrilo r, se
lasă voios la luncă, unde, tolănit pe nisip ascultă fluierile
doinașilor și-și joacă solzii de argint în razele soarelui.
Ne urcăm la Comănești, sat mare, frumos așezat între munți,
pe tăpșane deschise, ușor înclinat spre apa Trotușului. Vuiește
valea de zgomotul morilor și -al herăstraielo r. În toate părțile e
mișcare, zarvă, fream ătul muncii. Sute de brațe har nice desfundă
comorile pământului. Din când în când auzi, ca niște vaiete
prelun gi, strigătele acelea de glasuri unite, cu care obicinuiesc
muncitorii a se îndemna la râdicarea greutăților mari; tăcut,
privește de pe podișul din stânga mărețul castel, care -și întinde -n
fund, spre codri, parcu -i întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci
pe lacuri, cu punți peste cascade și cu bosche te de portocali.
Pe-nserate sosim la Moinești, cea mai bogată schelă de
petrol din Moldova. A doua zi luăm în sus calea Tazlăului Sărat și,
după trei ceasuri de urcuș printre stânci, cârmim la stânga, pe
sub Runcu Stânelo r, străbatem codrii de brazi ce se lasă ca niște
plete pe umerii Goșmanului și intrăm în sălbatica, prăpăs tioasa
spintecătură a Tarcăului.

ÎN MUNȚII NEAMȚULUI

Ne lăsăm în jos pe la schitul Tarcău, pitit într-o poieniță la
gura Bolohănișului; păduri nestrăbătute atârnă pe laturile
stâncoase ale văii. Un nor se oprește deasupra noastră; din creș-

tetul cerului soarele -l săgetează și -l spa rge; și alți nori se râdi că,
tot mai posomorâți, de prin văgăunile munților; î n aer se face
răcoare, frunzele încep să tremure, un pod de întuneric s –
așterne în văzduh, și câteva minute nu se aude decât foșnetul
pădurii. Deodată, ca un șarpe de foc se zvârcolește în nori și un
tunet groaznic zguduie cuprinsul: ne uităm îngrijați î n urmă,
ploaia vine perdea spre noi, și toată valea se umple de ropot. Înt r-
o clipă potopul ne ajunge, fulger după fulger spintecă tăria și
tunetele se -ntețesc. Ne -adăpostim sub un fag, în credința
poporului nostru fagul e un copac sfânt, apărat de trăsnet . Urlă
Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s -aud
grohotind bolovanii târâți în valurile -i posomorâte, și ploaia cade,
cade vijelioasă, neostoită, răpăitoare ca o grindină, de crezi că se
dărapănă munții. Peste vrun ceas răzbună, bolta se limpezește,
pădurile -ncropite de soare încep să aburească. Ne lăsăm la
conacul herăstraielo r, de unde se întinde, pe malul drept al
Tarcăului o linie ferată pentru căratul lemnelor în vale. Jos, pârăul
s-azvârle învolburat pe scă rile-i de lespezi. De o parte și de alta se
înalță pripoare îmbrăcate în codru; încet picură ploaia de pe
ramuri, rare licăriri de soare tremură în frunzișul umed, șopârlele,
gonite din culcu șurile lor de năvala apei, tân jesc pe lângă drum. O
strungă luminoasă se deschide în fața noastră , ieșim în valea
Bistriței.
A doua zi plecăm cu trăsura de la Gura Tarcăului, în sus,
pe frumoasa șosea ce se așterne ca o prispă lată de -a lungul
Bistriței, pe sub poalele codrilo r. Multe râuri s -aruncă din
strâmtorile Carpaților în roditoarele noastre câmpii, niciunul însă
nu deschide în băteliștea munților o vale mai luminoasă și mai
fermecătoare ca Bistrița Moldovei. Ea întrunește în întin sa-i
domni e sălbătici a Jiului , măreți a Oltulu i și bogățiil e Prahovei.
Călătorii străini care au străbătut -o pe plute, din Dorna până -n
Piatra, o pun, cu drept cuvânt, printre cele mai frumoase ape din

lume. În vechime cu rgea pe prund de au r, și purta numele de
«Aurar». Drum la rg despică printre măguri valurile -i repezi, și
falnic îi e m ersul. Se -nalță codrii s -o pri vească, sprințare -i sar
pâraiele în cale, plutașii îi cântă doine, satele huzuresc pe
mândrele -i maluri; pădurile au căprioare, izvoarel e păstrăvi , și
Bistriț a–lostriți . Trecem Bicazul , Buhalnița, Hangul, și de la
Răpciuni, lăsăm șoseaua ș -apucăm la stânga, pe pârăul Schitului,
pe lângă jgheabul de scânduri, prin care -o lungă șuviță de apă
cară ghile și dulapi din herăs traiele munților în schela Bistriței.
Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în la rga
fâneață de pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună
limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfințit. Pete
de aur se aprind pe coamele codrilo r. Șuietele izvoarelor se aud
bolborosind ca niște glasuri pe sub pământ. Măreț , fantastic se
râdică -n fața no astră, ca un dom uriaș, Pionul, bătrânul rege al
Carpaților Moldovei.
Pornim, șir lung de călăreți, pe cărarea ce taie la deal poiana
schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbrobodite în ceață. Și -i
liniște, o liniște sfântă , care face să te crezi pe alt tărâm. Miresme
dulci plutesc în aerul răcoros al dimineții. De pe zarea colnicului o
luăm la stânga, și intrăm în pădure. Cale de-un ceas, până la
«Fântâna Măcărescului», urcușul e trăgănat, și strunga ce spintecă
desiș ul pare o alee. Din deal de fântână se desvălește din codru un
tăpșan verde, de pe care privirile scapă în zariște la rgă, vezi în
depărtare șerpuirile Bistriței și satele împrăștiate pe poalele
măgurilor; la apus, «Pietrele Roșii» par ruinele unui castel, la
miazănoapte munții Călimanului își rotunjesc spinările goale,
fumurii, pe bolta albastră a cerului. Deasupra noastră, Ceahlăul
iese din neguri, soarele pune hlămizi de a rgint pe umerii stâncilo r.
Cărarea urcă în cotituri, prin beznă de codru, brazi lung i, doborâți
de bătrânețe, zac pe pat de cetină, acoperiți de mușchi; unii, în
picioare, putreziți, întind brațe negre, schiloade, cerșind parcă

ajutor de la tovarășii care-i încunjoar ă voinici , zvelți , plini de
viață . De pe Curmătura Arșiții se deschide iarăși priveliște largă
spre munți. Jos, sub brădișul atârnat de țancuri, se vede schitul
Durăului, cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. Înain tăm pe podișul
desco perit, lăsând în stânga turma de stane albe: «Caprele», c -o
mogâldeaț ă mai răsărită în mijloc ul lor, «Ciob anul» și în dreapta
«Scaunele», o stâncă îna ltă, singuratică, tăiată în mu chii regulate.
Din nou, ne -adâncim în pădure, caii mărunți și inimoși se
grapșină pe scări de bolovani, ne plecăm pe sub scobitura
«Malului pestriț», un perete zâ dit din pietre rotunde, albe, vinete,
roșietice; înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariștea
de brazi, mai urcăm un pripo r, și iată-ne sus,pe zarea Ceahlăului.
Din jnepenii culcați de vânturi se -nalță de pretutindeni stânci
uriașe, ale căror forme ciudate au toate nume și înțelesuri potrivite
în închipuirea poporului: Dochia, Tabăra Vulturilo r, Turnul
Sihastrului, Căciula Doro banțului, Masa Ciobanului, de unde ai
cea mai frumoasă vede re pe valea Bistriței, Gardul Stânelo r,
ridicat pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare și, în mi jlocul acestei
salbe de stânci, se înalță Panaghia, un sul măreț de piatră, scrijelat
de ploi, înfipt ca un corn în creștetul pleșuv al Ceahlăului. Soarele
e la nămezi. În depărtări, o pulbere albastră plutește p este talazuri
de codri. Spre răsărit, în limpezișul cerului, se vede luna ca o
seceră de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarniță ce îndoaie
culmea de la Toaca până în măgura Lespezilor și ne lăsăm la
Fântâna Rece. Aici ne odihnim pe mușuroaiele de iarbă din
preajma șipotului, a cărui apă te taie la dinți, atâta -i de rece. În fața
noastră se deschide în coasta muntelui o adâncă spintecătură, care
se aseamănă foarte mult cu Valea Cerbului din Bucegi. De aici
încolo nu mai e cărare; lumea, de obicei, se întoarce la Durău tot
pe unde a venit. Pe noi însă ne momește farmecul necunoscutului
și, deși niciunul din țăranii cu care am venit nu se înduplecă să ne
întovărășească, trimitem caii îndă răt și încercăm, înt r-un noroc, o

nouă scoborâ re de pe Ceahlău. E ora două după prânz. Cerul e
senin și în tot cuprinsul e o lumină și o tăcere ca-n vis. Mergem
înainte de podina descope rită ce ține zarea din movila de lespezi
pe la spatele cișmelei și ne lăsăm pe vale în codrul brăcuit de sub
Picioru l Șchiopului. Printre copaci trântiți, printre hârtoape și
bolovani, scoborâm, scoborâm, mereu, ca în adâncul unei
prăpăstii. Pe ferestruiele ce se deschid în coperișul de ramuri ne
uităm în sus la stanele albe de pe vârful Ceahlăului: ele -s călăuza
noastr ă. Peste două ceasuri începem s -auzim, tot mai deslușit, tot
mai aproape, freamătul sălbatecelor ape. Treptat valea se
îngustează. Din stânga se răpede pe crăpătura unui zid de piatră
un izvoraș, lungă șuviță de a rgint, ce cade făcâ ndu-se pulbere la
picioarele noastre. Dar de unde vine atâta vuiet?… Ne întoarcem
privirile la dreapta și rămânem uimiți. O pânză lată de apă, albă
ca laptele, desfășurându -se ca de pe un sul, s -aruncă de la o
înălțime amețitoare înt r-o copcă de piatră , care -o prinde la vreo
zece metri mai sus de albie, ș -apoi o toarnă în jos, răsfirând -o ca o
coadă de păun, peste pieptul rotund al unei stânci. De la
«Duruitoarea» ne lăsăm pe matca pârăului și după două ceasuri
ieșim, print r-o rariș te de mesteacăni, în cărarea bătută ce taie
poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim la Durău, unde lumea înce-
puse a se neliniști de întârzierea noastră.
A doua zi ne scoborâm în Răpciuni și ținem în sus drumul de
șleau ce se așterne pe malul drept al Bistri ței, până la gura
Bistricioarei; de aici ispititoarea șosea cârmește pe brâul unei
măguri și străbate, pe la vama Prisăcani dincolo, în valea
Mureșului, iar noi apucăm drumeacul spart de puhoaie ce duce în
Vatra Călugărenilo r, trecem podul de la Gura Largului și spunem
Bistriței: la revedere… Acum înaintea noastră se deschide o vale
pietroasă, pustie, de o pa rte și de alta dealuri descope rite, uscate,
din coastele cărora ies pe une locuri lespezi foioase, teancuri
de plăci negre și bulgări de că rbune; un pâră uaș cu rge risipit,

tăcut, printre bolovanii arși de soare. Pe la nămezi ajungem la
înfundătura văii, în codrul de brazi și de fagi ce îmbracă de sus
până jos muntele Pătru -Vodă, pe care a stat de s -a odihnit, înt r-o
zi de cumplită învă luire a sorții, semețul Rareș, biruitorul de la
Feldioara. În șerpuiri la rgi, pe sub bolți de ramuri, șoseaua se
înalță trăgănat pe brâiele munțilo r. Din zare ne uităm în urmă și
vedem, ca -ntr-o panoramă, toată măreața zidire a Ceahlăului
lămurindu -și coroana -i de stânci pe albastrul cerului. Coborâm în
Plotun: câteva căsuțe presărate pe încheietura măgurilo r, de-a
lungul pârăului ce se azvârle din Pătru -Vodă, desfundându -și
calea printre rupturi de lespezi; ici-colo câte un petecuț de
fâneață aș ternut, ca un lăvice r, pe sub poalele brădetului; drumul
se lasă-n hopuri pe malul înalt al Plotunului. Pe la toacă sosim
în Pipirig. E duminică. Tot satu -i strâns la horă, în bătătura
cârciumii de pe prund. Tineretul joacă, de răpăie pământul.
Bătrânii cinstesc pe prispă. Nevestele stau mai la o parte, tăinuind
de-ale lo r. Încet, soarele scapătă în dosul Cotnărelului. În fund, pe
Luciori, și în fața satului, pe rotunzișul pleșuv al Bompei, treptat
se micșorează, până se ște rg, cele din urmă pale de lumin ă. Hora
se spa rge. În pâlcuri, mulțimea se împarte pe cărări; tot mai deasă -i
umbra pe vale, tot mai rare și mai depărtate răsună în dulcea liniște
a înse- rării chiotele flăcăilo r. Vin vacile la muls, cu mugete lungi
își strigă vițeii. Încep să se aprindă luminile pe la case și stelele pe
cer.
Drumul se îndoaie pe la capătul muntelui Bompa, pe pârăul
Pipirigului, hrănit de undele Dolilor și ale Plotunului, străbate
printre stâncile de la Dumesnic înt r-o luncă deschisă, din în ce
mai la rgă; fânețe bogate și ogoare de porumb s -aștern între cele
două dealuri acoperite de păduri de fag. Me rgem ca vrun ceas pe
valea aceasta fermecătoare și, lăsând drumul neted, apucăm la
dreapta pe matca prietenoasă a unui pârăuaș, ș -ajungem înt r-o
înfundătură de codru, la Mânăs tirea Secu, zidită , acum patru sute

de ani, de vornicul Nestor Ureche. Un călugăr bătrân ne poartă
prin sălil e cele mari, tăcute, ale arhon daricului, prin tainițele
întunecoase și turnurile de apărare, cu ferestrui înguste, ne arată
vechile odoare biserice ști, frumosul «aer», cusut de Mitrofana,
soția lui Nestor Ureche, candele, potiruri și cruci de a rgint,
împodobite cu pietre scumpe, ne spune prin câte valuri cumplite a
trecut locașul acesta pe vremuri, de câte ori a fost bântuit de
turci, de tătari, de leși, care dărâmau zidurile și răscoleau și
cenușa din vatră, căutând bogății ascunse, dezbrăcând icoanele,
răpind tot ce era de preț, arzând ce nu puteau lua… În una din
chiliile acestei mânăstiri a murit, acum vreo zece ani, cel din
urmă călău, Gavrilă Buzatu, care , pentru ispășirea păcatelor lui, a
venit pe jos de la Iași și s-a făcut călugă r.
De la Secu ne întoarcem pe aceeași rovină în drumul pe
care-l lăsasem, suim un tăpșan și intrăm înt r-o frumoasă pădu re
de stejari; o ploaie de lumină argintie se cerne printre frunze,
falnici și drepți se înalță trunchii seculari, despletindu -și în sus
podoaba lor de ramuri, bolți la rgi, tăcute, stropite de soare, fac să
te crezi înlăuntrul unui templu măreț. Abatem la stânga. Din
marginea dumbră vii se deschide ca o poartă, și în fund, printre
crengi, se văd strălucitoare turlele bisericilor de la Mânăstirea
Neamțului. Scoborâm pe lângă cișmea în valea împestrițată de
flori, culcată între păduri de brad; o bună fugă de cal, și iată-ne sub
lungile cerdacuri ale celei mai bogate așezări de monahi, din tot
cuprinsul țării. Mânăstirea asta ține minte de demult: ea era
veche, când a venit Ștefan cel Mare de-a zidit biserica «Înălțării
Domnului», după ce-a învins pe Craiul Albert ș-a pus pe poloni
să are și să semene ghindă în țelina îngrășată cu sângele lo r. Și
domni după domni au înz estrat -o. De avuțiile -i de odi nioară
vorbesc bătrânii ca de luc ruri de pe alte lumi: se întin deau moșiile
și codrii mânăstirii din zările Grințieșului până î n cele mai
depărtate ținuturi, cirezile și hergheliile umblau slobo de pe

imașuri, ca în vremile de s ălbăticie, și galbenii se măsu rau cu
banița la răzătoare… Curgeau din când în când puhoaiele păgâne,
îi spă rgeau z idurile, o prădau ș -o pustiiau, și cum se potolea u rgia,
se râdicau toate la loc: biserici, școli, spitale, fabrici, tipografie,
biblioteci , un centru de lumină, de muncă și de bogăție, iată ce -a
fost în Moldova Mânăstirea Neamțului, aproape cinci sute de ani.
Azi e liniște peste tot. Dorm largile-i încăperi îngrădite în ziduri
de cetate, dorm căsuțele albe, presă rate pe tăpșanul deschis între
păduri de brad, cum doarme dus și lacul de pe luncă, acoperit de
mătreață verde.
Dăm iar în șoseaua ce trece prin dumbrava de stejari și, de la
Cove rga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemțișorului, în satul
Vânători și ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul râpos, înalt, pe
fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetății
Neamțului. Urcăm pe jos, prin strâmtoarea uscată, spartă de
puhoaie, cărarea ce taie păretele din stânga, și înt r-un sfert de oră
suntem deasupra, la «porțile Cetății». Se văd încă urmele șanțului
de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. Între cei patru stâlpi de
la intrare se -ntindea ziua, peste șanț, un pod «de piele de bivol»,
noaptea se strângea, și rămânea castelul încins c -un brâu de apă.
Deasupra porții ș i pe la colțuri se ridicau tur nuri înalte, cu
ferestrui înguste, pe care cătau în vale ochii și sinețele străjerilo r.
Trufașa clădire își rânduia încăperile în patru aripi mari,
lăsând între ele o curte, în mijlocul curții o bisericuță, din altarul
căreia po rnea pe sub pământ tainița scă pării, o hrubă boltită, ce
răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creștetul
unui grind stâncos, avâ nd în spate întunecime de codru, în față
prăpastie sub metereze înalte, și vedere la rgă pe toată valea,
cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat
adesea c -o mână de voinici oștiri năvălitoare, și în șase veacuri de
nepătată mândrie, o singură dată și -a deschis porțile fără de luptă,
și atuncea nu unui cuce ritor străin, ci falnicului domn al tuturor

românilor, Mihai Viteazul. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță
câteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite în curtea cetății,
pe ai cărei păreți au strălucit odinioară armurile grele ale
cavalerilor din Malta.
Închid ochii și revăd cetatea întreagă. O pagină sfântă mi se
lămurește, ca și cum toate câte au fost s -ar smulge pent r-o clipă
din umbrel e trecutului , ș-ar îmbrăc a din nou viața de-
atunci. E noapte și -i liniște. Deodată, pe vale s -aude un tro pot de
cal. În turn, străjerul sună din corn. Bate cineva la poar tă. De sus
se deschide o fereastră și întreabă doamna îngrijată:
– Cine -i? – Sunt e u, ră spunde un glas ostenit, sunt eu, Ște fan,
singu r, rănit, învins… Tresare sărmana Doamnă; i se frânge inima
de durere și de milă, că -i fiul ei cel care vorbește; și cugetă că-i
româncă și fiul ei e cel mai slăvit Voivod al țării, și, năbușindu -și
plânsul ce stă s -o podidească, îl roagă frumos să plece îndărăt, să
buciume în munți, să -și strângă plăieșii risipiți și s -arate
dușmanului cum știu s ă moară când nu pot birui, stă pânii și
apărătorii pământului acestuia.
Ce popor are în istoria lui o pildă ma i mare și mai înălță –
toare, de jertfă și de iubire de patrie?… Îmbărbătat se întoarce
Ștefan să-și reînchege oastea -i sfărâmată. Nici ostenit nu se mai
simte, nici rana nu -l mai doare. Din nou se strâng arcașii în jurul
viteazului și, pe când turcii își socotesc pleanul, ca un stol de
vulturi se lasă asupra lor, un vaiet de moarte înfioară valea și
cerul se întunecă tot de atâta grozăvie.
E a șaptea noapte de când domnițele se roagă -n genunchi, le
picură lacrimi pe covo r, și chipurile lor par umbre, sub slaba
licărire a candelei. Se roagă neadormite, mama pentru fecio r, soția
pentru soț, și amândouă pentru țară. Și iată că de pe luncă un
freamăt se ridică în tăcerea nopții. Tot mai aproape, tot mai
lămurit s -aud sunete de corn și câ ntece de biruință, și tunete de
glasuri s-aud strigând: Trăiască Ștefan! Ca de-un vis frumos

se-nviorează domnițele și scoală pruncii din somn, și -și umplu
mâinile de flori, ș -aleargă la po artă, și plâng de bucurie, pri mind
în brațele lor fragede pe marele Ștefan… lumina, mândria, odorul
sufletului lo r. Cu ce drag îl strâng la piept și cum se uită la fața
lui senină, în ochii lui mari și frumoși, și cum nu se -ncred
că-l văd, și, neputând spune o vorbă, îi sărută fruntea, mâinile,
colbul de pe haine. Târziu se stâng luminile -n castel. E liniște –
acum și fericire -n tot cu prinsul. Șoptesc încet domnițe le-n iatac,
mărită pare lumina candelei de sub icoane. În odaia de -alături,
doarme ostenit biruitorul, temutul Ștefan, gloria Moldovei.
Ce de lucruri n-ar ști să povestească, de -ar avea grai, rui –
nele acestea! Când te gândești c -a fost atâta viață aici… inimi care
s-au iubit, ochi care au plâns , viteji care și -au vărsat sân gele pe
zidurile acestea! La porțile acestei cetăți s-a strâns norodul
răzvră tit, cerând lui Lăpuș neanu capul lui Moțoc. Pe mete rezele ei
au stat dârzi în fața lui Sobiețchi cei 19 plăieși, luptând c -o oaste
întreagă, prețuindu -și fiecare glonț, ochind în căpete nii și făcând
pe poloni să creadă că-i o armată în cetate.
Din drumul ce se desparte la dreapta înspre Agapia, ne
uităm în urmă la zidurile cetăți i, măreață până și în ruina ei, și de
la depărtarea asta, în forma pe care i-a cioplit -o vremea, ni se
pare că vedem coroana lui Ștefan cel Mare.
Mânăstirea Agapia e vârâtă în munț i, pitită într-un ungher de
văi, așa că n -o vezi decât când intri în ea. Dinspre miază – noapte
o păzește de crivăț o măgură înaltă, descoperită , «Muncelul
cu flori»; la apus se râdică zid întunecat de codru și în față iarăși
pădure de brazi, străbă tută de cărări, ce te scot în luminișur i
neașteptat e, «Poian a Mitropolitului» , «Poian a Stariței», iar mai
sus, prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în
fermecătoarea priveliște de pe «Ciungi», de unde vezi jos
mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Băltățești, în stânga
Cetatea și Tâ rgul Neamțului, în față largă, nemă rginita vale a

Moldovei.
Stă soarele pe strunga de la «Cruce». Din cerdacul arhon –
daricului îmi răcoresc privirea pe ierbulița verde ce acopere
curtea pătrată, îngrădită din toate p ărțile de încăperile albe, curate,
tăcute, ale mânăstirii. Din mijlocul curții se înalță stră lucitoare
«biserica cea mare» , zugrăvită pe dinăuntru de maes trul nostru
Grigorescu.
E liniște, ca în vis. Deodată aud ca un semnal un sunet cla r,
puternic, muzical: mă uit jos, în ușa bisericii văd o măi cuță
bătrână, scundă, în mâna -i stângă cumpănește toaca ușoa ră, la
înălțimea umărului în dr eapta ține -un ciocănaș de lemn, a lovit o
dată și stă, pare că așteaptă s -adoarmă răsunetul celei dintăi bătăi ,
apoi pășește încet pe lângă zidul bisericii, bătând în toacă, la
început câteva lovituri tari, hotărâte, răzlețe, apoi treptat
depărtarea dintre ele se micșorează, până ce nu mai auzi decât o
ploaie de sunete mărunte, dulci, cadențate, ca șoapta pripită a unei
rugăciuni, și parcă se duc, se topesc, și iar vin aproape, iar se
despart, tot mai rare, tot mai puternice, ecouri lungi auiesc prin
coridoare, prin sălile boltite ale chiliilo r, întreaga mânăstire
răsună ca o vioară. Iar eu, în taina care mă împre soară, simt cum
toate loviturile acestea bat în sufletul meu și-mi redeșteaptă, ca
dintr-o lume depărtată, dulcea și sfânta evlavie a copilăriei.

ÎN MUNȚII SUCEVII
Pe la -ngânarea zorilor ieșim din cotlonul mânăstirei, pe
poarta pârăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, trecem
prin Tâ rgu-Neamțului, printre dughenile ce-ncep a-și ridica
obloanele deschizând ochii somnoroși în ulița pustie, urcăm
dealul Oglinzilo r, din zarea căruia vedem la stânga «Băile
Oglinzi» sub poalele codrului, și dăm pe la satul Boroaia în fru-
moasa ș i îmbelșugata vale -a Moldovii.În dreapta noastră,

legendarul râu, care -a chemat pe Dragoș descălecătorul din
poghiazurile Maramureșului să-i urzească -o țară nouă, se-ndoa ie
liniștit pe sub dealul învârstat de lanuri, tăindu -și printre fânețe și
huciaguri o albie cu mult mai lată decât îi trebuie. În stânga, pe
malurile luncii, în falduri largi își lasă Carpații gătea la lor de codri.
Suntem în Suceava, în cel din urmă ținut de munte al țării. Cerul e
de un albastru limpede, st răveziu, câțiva noruleți, prigoriți de
razele soarelui, se frâng încet în bulgări de rubin, și se topesc.
Șoseaua, netedă și albă, abate print r-o alee de sălcii , trece podu l
Moldovi i și urcă trăgăna t dealu l Spătăreștilo r, de unde se lasă -n
Fălticeni; iar noi ținem înainte drumul Bogdăneștilo r, pe sub
poalele munțilo r, dăm pe la Mânăstirea Râșca, pusă sub o
sprânceană de braniște, la ma rgi- nea șesului, întemeiată de
episcopul Macarie al Romanului, în zilele lui Petru Rareș, care -a
înzestrat -o c-o biserică și cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat
harnic și bogat, oraș de frunte pe vremea lui Dragoș -Vodă,
pământ frământat în sânge… Ce oameni aleși, și ce gospodării
frumoase sunt prin părțile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii și
pe vălcelele Șomuzului sparte de iazuri se-nșiră ca o salbă în jurul
Fălticenilo r, mândrețe de sate, așezări de moșneni, care păstrează
cu sfințenie portul, legendele și bunele obiceiuri ale vremilor de
demult: Baia, Bogata cu urmele vechilor mine de aur desfundate
de romani, Sasca, Rădășenii cu vestitele -i livezi de meri,
Brădețelul cu minunata -i pădure, în care doarme un lac albastru,
încunjurat de brazi, izvoare zgomotoas e se prăbușesc printre
stânci, o bucățică de munte, ruptă din Carpați și răsădită aici, ca
de-o putere dumnezeiască, să stea podoabă satului… Și pe toate
văile astea găsești amintiri prețioase din trecutul neamului nostru,
biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de Ștefan cel Mare, de
Petru Rareș.
Suntem la Cornu -Luncii, î n pragul ținutu lui Suceava, și al
țării. Netedă și albă ca marmura se -ntinde -naintea noastră șoseaua

care me rge la Dorna… Frântură de rai scumpă inimii noastre,
grădină cântată de poeți , țărână sfântă -n care se odih nesc oasele
celui mai glorios Voivod al Moldovii, nespus de duios freamătă
izvoarele tale, și ce dulce -i umbra codrilor tăi!… Tu ești într-
adevăr una din cele mai frumoase țări de pe pământ, dar numele
tău ne doare să-l rostim și, străbătându -ți fermecă toarele drumuri,
ochii noștri nu -ți pot privi podoabele decât print r-o perdea de
lăcrimi.

PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA

– Dă-i drumu! comandă moș Vasile de la cârmă, și Toade r,
desprinzând gânjul din pociumb, sprinten se aruncă pe plută, își
face cruce și înfige și el lopata în valuri. Un dulce fior ne străbate,
codrii fug îndărăt, pe obraz simțim, ca o adiere de vânt, suflarea
răcoroasă a mișcării. Nici nu știm când s-a șters, în urma noastră,
Dorna cea mândră, cu schela de la Gura Arinului. Departe,
înainte, răsar din neguri de brădet «Pietrele Doamnei», turle de
castele, scânteietoare în lumina rumănă a dimineții; înalt și
întunecat, ma lul din dreapta ne astupă vede rea. Cu pălăria dată pe
ceafă, cu brațele încordate pe coada lungă a lopeții, adus puți n de
spate sub cojocelu -i fără mâneci, moș Vasile, cârmaci vestit, pe
care-l cunoaște Bistrița de patru zeci de ani, cumpănește pluta în
dunga nahlapilo r, strigând lui Toader «dălcăușul» (care poartă
cârma dindărăt): «La pădure!» când e să abată la dreapta, «La
câmp!» când e să ție spre stânga, iar la cotituri ne ve stește locurile
pe unde trecem, și strigătul lui, răsunător în pustiul apei, pare că
poruncește schimbarea priveliștilor:
– Colțu Ortoaia!
Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: c ăsuțe vese le se
ivesc pe podișul din dreapta, ză voaie și ceairuri, străbătu te de
cărări; spumegând, cu vuiet spă rgându -se de bolovani, undele

Ortoaei se azvârl în Bi strița, pe mal vedem femei tor când, înalte,
zvelte, cu fața luminoasă, ca înt r-un tablou de Grigorescu, catrințe
negre strânse pe șolduri, cămăși cusute cu arnici, pe cap broboade
albe.
Ușor alunecăm la stânga, și scăpătăm în genunea de sub
«piatra Zmâculesei». Plutașii lasă «condeiele» din mâini și pri –
vesc pe dealuri, nepăsători. Apa e lină, adâncă, tăcută, câteva
minute înaintăm încet, așa de încet, că nici nu simțim că mer –
gem. Dar iată că malul din dreapta purcede spre noi, râul se
deșteaptă, cârmaciul înșfacă vâsla și o împlântă pieptiș în propta
torentului…
– Osoiu!
Și în foșnet de valuri trecem ca o săgeată prin lunca de
arini, fuge tăpșanul cu satu -n spinare, fug oștile de arbori și
stâncile speriate , o goană nebună, fantastică, amețitoare. Ca pe fus
munții se învârtesc, macină izvoare și le toarnă în Bistrița. În
vremea asta pluta șii luptă: în mișcarea brațelor lo r, în toată
voiniceasca și puternica încordare a picioarelor și a trupului lor
vânjos, au ceva din măreția statuielor antice ale gladiatorilor
romani. Apa se domolește… Vâslașii își dau binețuri cu oame nii
de pe mal, se întreabă de -ale lo r, iar bolțile pădurilor parcă
vorbesc și ele…
– Gura Sunătorii!
Sunând din unde se aruncă pârăul pe praguri de stânci, o
clipă se vede deasupră -i sătucul risipit pe poalele Palmeșului, și o
nouă priveliște ni se deschide înainte. « Pietrosul» înalt, cu
gheburile -i de cămilă, pare că stă în drum să ne aștepte.
– De ce i-or fi țancurile așa de roșcate, moș Vasile?
– Acolo sus, în frig, sunt numai târși uscați de vânturi și-i
cetina lor așa.
În șerpuiri la rgi se îndoaie s trălucitorul râ u, printre munț ii
întunecați de codru.

Din când în când se deschid vederi în luminișuri, spre satele
Bucovinei la stânga, spre satele noastre la dreapta.
Din jos de Călinești, o lungă dâră de grohotiș, năruit din
coastele pietrosului, împinge Bistriț a, strâmtând -o, înghesu ind-o
în malul din stânga. Înaintea noastră, la cotul Căpriții, apa se
iuțește și se învolburează, iar jocul valurilor albe, de depar te, îți
pare un cârd de gâște care bat din aripi; peste clocotul repede
alunecă pluta, hartuindu -se ca o sanie. Scăpătăm iar înt r-o
genune , oglindă în care vezi copacii cu vârful în jos.
Moș Vasile bate cu muchea toporului în cuiele de la jug, apoi
înfige tăiușul în grindă, își leapădă cojocelul, scuipă în palme și
apucă lopata.
– Colțu Acrii!
Ca print r-un farmec, tabloul se schimbă, se trag pădurile în
lături, și un minunat decor de stânci se înalță în fața noastră.
Mugește Bistrița toată, năpustindu -și valurile în năprasnicele
ziduri, și dă să le spa rgă, din ce în ce mai înverșunată, dar stân –
cile se joacă cu ea, o resping, o cheamă, o răsucesc în loc; bui –
măcită, se încolăcește ca un șarpe și, după un sfert de ceas, se
pomenește bătând din spate, în același zid de care s-a izbit întăi, ca
și cum ar cerca, lovindu -l din amândouă părțile, să -l desfun de
mai curând și să deschidă cale dreaptă valurilor viitoare. Sus,
deasupra noastră, își tremură frunzulița câțiva mesteacăni subțiri
crescuți pe vârfurile stâncilo r. Din cotul Colbului intrăm în
strâmtoarea fioroasă de la Chei, gherdapurile Bistriței. Î n huietul
valurilo r, luptând din răsputeri, moș Vasile mai găsește timp să –
mi strige numele locurilor «Scara»… din fruntea unei scăfârlii de
piatră un brad își întinde ramurile în jos ca niște brațe, de ele s –
atârnă plutașii și scapă, când li se spa rg plutele de stânci. În
păretele din stânga «Coiful» își vârfuiește turla -i vânătă pe gangul
unei văgăuni. Sus, pe Zănoaga, din dreapta, arde «comoara de

argint» a Bogolinului, un țugui ascuțit, ce luminează ca o flacără
albă, și de subt el, dintr-o spintecătură de stânci, s-aruncă în jos,
înspumată, frumoasa cascadă numită «Moara Dracului». Și toate
minu nățiile acestea trec pe dinain tea noastră cu repeziciunea
lucrurilor văzute în vis. Ieșim din prăbușiturile Cheilo r, Bistrița se
odihnește. Moș Vasile își șterge fruntea de sudoare. Toată figura
lui e luminată de mulțumi rea omului care a luptat cu moartea și a
biruit -o. Stă soarele -n răscruce. Lunecăm în liniște printre păduri,
pe sus se desfac poiene verzi, rariști de mesteacăni albi ca fă cliile.
La cârjoiul Dohotăriei malul din dreapta se pleacă, dezvăluind
prispe la rgi de pajiște sub poalele brădișului atârnat de coastele
Pietrosului. În urmă, peste norodul de măguri, în trei arcuri mari,
își taie spinările pe cer munții Că limanului, care încheie Carpații
Moldovei.
– Balta Fagului!
Un grind întunec os s-abate la dreapta, și iată -ne în lumi nă.
Suliți de aur tremură pe pânza lată, lucie, a râului. Vâjâind, vine
pe-o râpă stâncoasă Pârăul Arămii, hotar, pe stânga Bistriței,
între codrii Bucovinei și ai noștri. Trecem vâltoarea de la gura
Piscului și strunga ostroavelor de la Cojoci, de unde se râdică un
drumeag spre schitul Rarău și de -acolo, prin pădure, spre
minunatul podiș înf lorit de la «Pietrele Doamnei», trei turle
ascuț ite, înfipte sus, în creasta cea mai înaltă a muntelui Rarău, pe
care a stat și s-a adăpostit odinioară Voivodul Rareș, cu domnița
lui, Elena. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă în fața apei.
Bistrița, cuminte, îl ocolește, făcând un cot la rg în dreapta, pe sub
coama vânătă, zimțuită, a Pietrosului, se lasă molcom,
strângându -și undele între două ziduri de codru, și iese în luminiș
la cotul Lițului.
– Căldarea!
O horă de măguri dezvălite prind Bistrița la mijloc. O clipă
râul doarme, tolănit la soare, în miros de fâneață. Încet, încet ne

soarbe brădișul din fund, cotim în umbră pe la gura Pârăului Rău,
apa scade răsfirându -se în la rg pe matca -i bolovănoasă, grinzile
încep să joace sub noi, se hârșcâie pe colții stâncilor și stăm.
Foșnesc valurile de jur împreju r, un clocot e râul.
– Am pus-o de mămăligă, zice moș Vasile, scărpinându -se în
cap. Dă paru, Toadere, să săltăm grinzile…
Dar iată că o plută ne ajunge din urmă. Dălcăușul își scoate
iute cârma să nu i -o rupă. Fără să vrem î nchidem ochii. Un trosnet
și o zguduitură puternică. Am pornit. Pluta care ne-a izbit
rămâne înțepenită pe aceleași stânci.
– Dâmbu Colacului!
Un munte învălit se -nalță stog în fața noastră, Bistrița se
îndoaie frumos pe sub codri, încovrigându -se în jurul lui ca un
șarpe ce vrea să -și muște coada. Zarea se închide, se întunecă din
toate părțile. Numai în urma noastră se rupe o strungă în negura
de cetini: prin ea se văd în fund, măreț încondeiate pe albastrul
cerului, Pietrele Doamnei, încinse de soare.
– La Cruce!
Intrăm înt r-o genune la rgă. Munții se descopă r. Privirile se
odihnesc pe înalte poieni scăldate în lumină. Din stânga, pe sub
Tarnița golașă, vine spumegând Pârăul Crucii, din dreapta
Bărnărelul , sclipitoare fâșie de argint. Trecem pe sub podul de
lemn ce leagă cele două maluri, pe care stau presărate căsuțele
unui sat. Lunecăm pe sub dealul Ursului, și iar năvălesc măguri
din toate părțile, se mușuruiesc în jurul nostru greoaie și mătă –
hăloase. Din clocotișul lor se înalță la dreapta mândrul Barna r, în
stânga Bâtca lui Târsână. Pâraie repezi s-azvârl cu vuiet în
Bistrița. Stânci mari, fioroase, își scot gâturile din întunericul
codrilor și s-apleacă în jos, ca niște cămile ce vor să bea apă.
– Balta Cânelui!
Râul face un vârtej spre stânga și-amuțindu -și valurile, ce
rotesc în ochiuri, adoarme subt un mal înalt de piatră. Pluta pare că

stă locului, atât de încet se mișcă. Moș Vasile mai bocăneș -te în
chingi, cearcă tăria cârmei, și spune lui Toader să bage de seamă
la cot. În mișcările, în vorba și pe figura lui se vede reculegerea,
grija omului care va să stea în fața unei primejdii mari, și care -și
adună toate puterile pentru o luptă hotărâtoare. Și în adânca,
fioroasa tăcere a cuprinsului, ne uităm la munții îmbră cați î n
codru, la soare, la cerul albastru, ca și cum am căuta un semn, o
prevestire de sus a soartei care ne așteaptă. Alunecăm din ce în
ce mai repede. Scârțâie vâslele în juguri. Un grind înalt, țuguiat,
stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două țancuri
golașe, vinete, ascuțite. Tot mai aproape, tot mai puternic, se aude
într-acolo mugetul apei.
– Toancele!
Pluta izbește înt r-un peș dunga șuvoiului, și repezindu -se în
hart ște rge din fugă tarașii apărători de sub «Piatra lui Toader»,
trece s ăgeată prin cotul a rcuit spre stânga și intră voi nicește în
groaznica strâmtoare de la Toance. Un popor de stânci se ridică
din fundul râului clocotitor și sfâșie în zdrențe toată pânza apei.
Ca-n bolți răsună urletul valurilor între înalte le maluri de piatră.
De pretutindeni, și tot mai multe și mai amenințătoare, se
năpustesc dihăniile în calea noastră. Moș Vasile pare că le
îmbrâncește în lături cu lopata, așa de voini cește, așa de falnic își
taie strungă printre ele, și -n amețitoarea iuț eală cu care trecem
colții și pragurile strâmtorii, bătrânul și meșterul cârmaci pare -o
făptură din basme, un năzdrăvan, care a luat pluta în tălpi și
zboară cu ea peste stânci. Gonim la stân ga. Deodată valurile tac,
se întinde Bistrița între codri. Își în toarce moș Vasile fața-i
luminată, se uită în urmă la țancurile Toancelo r, și, prujind a râs,
clatină din cap.
– Hm! dihăniile naibii… să ne răpuie și mai multe nu.
Lunecă pluta ușor pe la gura Căpriței, în stânga se înalță
Holda descoperită, î n dreapta cade perdeaua de brazi până -n

marginea apei. În urma noastră soarele se lasă pe zarea
Barnarului. Lungi cărări de văpaie tremură pe trâmba de oțel a
Bistriței. Pale de umbră se lățesc pe măguri; focuri clipesc în
depărtări. Dălcăușul își aprinde luleaua și -ngână încetișor o doină
haiducească…

«Sub poale de codru verde
Mititel foc mi se vede,
Mititel și potolit
Tot de voinici ocolit…»

Ieșim în larg. Cârmaciul împlântă adânc lopata în valuri;
se întoarce pluta în loc și prinde la mal în vatra Broștenilo r.
A doua zi plecăm pân-a nu răsări soarele. Trecem pe sub
pod și scăpăm în arcul ce se îndoaie la stânga. Pe sus tivește
poalele Hărăoaiei șoseaua care duce, peste muntele Scărișoara, la
Fălticeni. De o parte și de alta a râului se întinde mândra așezare a
satului Broșteni. De -aici încolo Bistrița se îmblânzește. De trei ori
și-au râdicat Carpații falangele de stânci împotriva ei, de trei ori
puternicele -i valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfară ,
peste prăbușituril e uriașelo r zăgazuri . Falnic ă s-așterne acum
între bogatele -i maluri, împodobite de sate. De pretutindeni vin
apele văilor să i se închine. Tot mai largă și mai liniștită se lasă
devale. Printre păduri tace, ca s-asculte cântecul privighetorilo r,
în luminiș uri, cheamă casele fruntașilor la prund și noaptea, pe
lună, le spune povești.
Din jos de Cărpiniș, Bistrița -și taie cale dreaptă până -n
livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe
creștetele codrilo r. În urma noastră, pe măgurile depă rtate, se văd
bungetele de brădet, înnegrind zarea ca o arătură proaspă -tă.
Priveliști fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid
de pretutindeni , și fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, și altele
vin, și cele care vin ni se par ș i mai fermecătoare. De pe plută, din

goană, ochii noștri beau cu nesaț frumusețile acestea, care cu rg și
nu se mai sfârșesc, și ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem
cu noi și să le arătăm lumii, așa cum le vedem acum, în lumina, în
măreția și linișt ea asta dumneze iască, și să spunem celor car e nu
le cunosc, și nu le știu: Iată țara noastră!… Atunci ar înțelege
deodată , ca bătrânii de pe zidurile Troiei, la vederea frumoasei
Elena , de ce s-au dat atâtea lupte ș -atâta sânge s -a vărsat pentru
«bucăț ica asta de pământ».
Pe o la rgă deschizătură în munții din dreapta, își așterne
Borca mândrele -i gospodării. În stânga se întinde Sabasa, între
două dealuri descoperite; o linie ferată cară buștenii din codru. Pe
maluri sunt schele de plute, ș-un pod peste râu. Din vale de
Fărcașa, între Bâtca Frumosului și Runcu Popeștilo r, Bistrița o
rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind -o de apă, și
astfel, în jocuri și cântece de valuri, întră în ținutul Neamțului.
Leit în zale de oțel zorește Dreptul pe sub coastele Zahorn ii;
zburlin du-și coama -i de argint s-azvârle Calul peste scările
Cernegurii, și -i ies în cale la hota r. Se bat nahl apii de grinzi, în
tact scârțâ ie cârma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub
bolți de mesteacă ni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilo r, se
înalță o namilă de stâncă , «Piatra Teiului». Cic-a vrut dracu odată
să iezească Bistrița și, rupând un hărtan din Ceahlău, l -a luat de -a
fedeleșu și s -a pogorât cu el în puterea nopții, dar pe vale l -a prins
cântarea cocoșilo r, și-a zbughit -o aghiuță, lăsând stana -n
bătătură, de s -au crucit oamenii când au văzut -o a doua zi. Cotim
la dreapta pe sub podul de la Gura La rgului, și deodată ni se
deschide înainte minunata priveliște a Ceahlăului. Singur și
posomorât , trufaș stăpânitor peste un popor de munți, ce par pe
lângă dânsul mușuroaie, înălțându -și creștetul în ce r, scăr mănind
norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea -i pleșuvă, mândrul
uriaș farmecă râul, cu puterea măreției lui, și-l face să-și uite
drumul și dorul de câmpie. De pe l a nămezi, până -n scă pătatul

soarelui ne p oartă Bistrița tot pe lângă el, pleacă ea uneori,
hotărâtă să nu se mai întoarcă, și iar se răzgândește, și vine mai
aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, rotindu -se în loc,
scuturându -și platoșa -i strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci
privindu -l lung, strigându -l, dând freamăt pădurilor cu glasu -i de
valuri. Înt r-un târziu își ia de seamă și pleacă mânioasă, vorbește
singură, se bate de maluri, urlând s -aruncă to ată, cât îi de lată,
peste înaltele praguri de la Bicaz și de la Lunca Strâmbului.
Nălucesc pe tăpșane căsuțele satelo r, prin văi herăstraie, din
întunecimi de codru răsar mărețe vechile mânăstiri: «Pângărații»,
«Bisericanii», castel fantastic pe vârful un ei măguri, și mai în vale
«Bistrița», după o perdea de plopi. Înainte, Bâtca Doamnei se
abate la stânga și ne -arată orașul, cel mai fr umos oraș de munte al
Moldovei, culcat între două străji înalte: Pietricica și Cozla.
La asfințitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu
noi. Ceahlăul, ridicându -și falnic fruntea peste grinduri, ne pri –
vește încă din negurile depărtării.

VALEA PRUTULUI

Din cel din urmă arc al Carpațilo r, de sub poalele Căli –
manului, se lasă pe coasta despre răsărit a ță rii, un lung șir de
coline, care merg, râdicându -se și culcându -se ca valurile unei
mări, până -n cătările Dunării. P e la căpătâiul acestor dealuri,
frumoasele și ro ditoarele dealuri ale Moldovei, se-ndoaie Prutul
în șerpuiri mari, așternut ca pe î ntinsul unei stepe. Izvorât de
departe, din Carpații Galiției, râul vine tulbure la hotarele noastre,
sparge măgurile Mamorniții, și-și împinge apa -i gălbuie, lină, fără
nicio încrețitură, în lunca la rgă ce se desface de la Cotul
Boianului în jos.
Tăcut, posomorât, mâncându -și mereu malurile -i nisipoa se,
uneori părăsindu -le și căutându -și o albie nouă pe lăsăturile

șesurilo r, curgând, mai în toată lungimea lui, în câmp deschis,
între maluri joase, rupte, pustii, arareori umbrite de câte -un zăvoi
de să lcii, de câte -un petecuț de dumbravă, Prutul n -are nimic din
frumusețea râurilor ce-nveselesc pământul țării noastre.
Întotdeauna apele mari, «drumuri care merg singure» , au atras
așezările oamenilor pe țărmurile lo r. Pe ele se -nșiră toată
strălucirea ș i toată istoria lumii. Prutul e râul pe -ale cărui țăr –
muri n-a înflorit niciun oraș, și, din câte scaldă pământul româ –
nesc, e singurul pentru care blândele doine ale poporului n -au
găsit nicio vorbă de bine. Îi e tristă și la vedere apa lui lată,
molâie , vecinic întunecată, triste sunt și amintirile pe care ni le
deșteaptă, triste sunt și văile pe care le străbate, și puținele așe –
zări ce-i caută -n cale, retrase mai toate pe dâlme, de frica răvăr –
sărilo r. Pe-aici s-au răpezit pustiitoare puhoaiele de barbari asu-
pra Europii, pe aici au străbătut hunii în câmpiile Panoniei,
spulberând vetrele din văile Carpațilo r, lăsând siliștile albite de
oase, ca un potop năprasnic gonind din calea lor sfărâmăturile
noroadelo r, ș-împrăștiindu -le pe vârfurile cele ma i înalte ale
munțilo r.
Lăsăm în urma noastră Darabanii, Rădăuții, tâ rgușoare
râdicate pe dealuri, de-a lungul râului, ș-ajungem pe-nnoptate în
Ștefănești, cea mai veche și mai de frunte așezare de pe Prut,
întemeiată de Ștefan cel Mare, ca să stea strajă -n calea oștilor ce
se purtau mereu pe valea asta… Orăș elul e așternut pe poa lele
unui deal acoperit de vii și de livezi. O măgură stâncoasă își
împinge coastele -i vinete până -n ma rginea râului, care mai în jos
scapă din albie, prin stufișul de sălcii, ș i presară bălți și viroage pe
șesul întins și neted al Bașeului. De la Ștefănești drumul se –
ndoaie peste frumoasele dealuri culcate între valea Jijiei și valea
Prutului. Păduri de stejar îmbracă tăpșanele, de jur împrejur se
văd în depărtări, peste sclipit oarele oglinzi ale iazurilo r, întinderi
nemă rginite de holde și de fânețe, legănate -n ondulații dulci, largi,

odihnitoare…
Ne lăsăm pe coama descop erită a unei coline. Din dreap ta,
Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se răzoresc
pe lunc ă. În stânga Prutul șerpuiește în desișuri de trestie și de
lozii. Cătră apus, în fund, se rotunjesc pe poalele cerului ramurile
rășchirate ale dealului Catelina, ce -și râdică trunchiu l din
mijlocu l vestitelo r podgori i ale Cotnarilo r. Străbate m târgușoru l
Sculen i așternu t pe malu l pleca t al Prutului, în fața Sculenilor din
Basarabia, trecem pe sub ziduri le castelului de la Stânca, așeza t în
mijlocul unui parc întune cos pe creștetul unei măguri, și pe la
toacă sosim în Ungheni. Un pod de fier leagă cele două țărmuri ale
Prutului, și cele două căi ferate: a României ș-a Rusiei. De
aici luăm trenul, și peste -un ceas suntem în Iași.
Frumosul oraș, care -a fost, timp de trei veacuri, capitala
Moldovei, se -ntinde pe coastele răvărsate spre miază zi ale dea –
lurilor «Copoul» și «Sorogarii». În spate, un arc de măguri
coperite de codru se înalță din lu nca Prutului și -l apără de cri văț.
În față, peste valea Bahluiului ș-a Nicolinii, se râdică un alt șir de
măguri, unele -mpodobite cu vii și cu grădini , altele dez vălite,
odihnind vederea pe pajiștea lor verde, întinsă, luminoa să. Pe
costișele lor răsar vechile mânăstiri: Cetățuia, Galata, Frumoasa,
Bârnova, cu ruini de palate, sub zidurile cărora dorm atâtea
amintiri de glorie și de suferință, din învă luitul și mult
zbuciumatul trecut al Iașilo r. Cuprins cu ochii de sus, de pe
Răpedea, orașul îți înfățișează una din cele mai frumoase pri –
veliști. Biserici, case, străzi, cu rg toate devale, nălbind, cu
minunata lor cascadă, răvărsarea celor două dealuri, din creștet
până -n poale. Ce păcat că nu -i, în locul Bahluiului, o apă mai
mare!… Să treacă Bistrița pe -aici, n -ar fi pe lume -o așezare de
oraș m ai mândră și mai fermecătoare. Încep umbrele să se
lungească. Soarele -și împrăștie cele din urmă raze pe tur lele
bisericilo r. Mă scobor încet pe strada la rgă, liniștită, ce spinte că

orașul din zarea Copoului până în valea Socolii. Trec pe lângă
grădina publică, așternută -n stânga pe podișul măgurii, și pe lângă
mărețul palat al Universității, de-o parte și de alta, în mijlocul
curților cu parcuri în fund, se -nalță case mari, bătrâ nești, a căror
vechime și strămoș ească simplitate îți duc gându rile departe, în
lumea care-a strălucit odinioară, la vieața poves tită prin cronici.
Parcă te-aștepți să vezi ieșind, pe balcoane le-mbrăcate -n iederă,
chipuri de voivozi cu barba albă, domnițe palide, visătoare, în
rochii lungi de mătasă, și logofeți, și vornici, cârmuitorii țării de
pe vremuri. În vale, lângă Mitropolie, se râdică, reînnoită de
curând, biserica sfinților Trei Ierarhi, durată de Vasile Lupu.
Zidită toată -n piatră, cu zveltele -i turle în minunata -i horbotă de
sculpturi, amintește mândra podoabă a Curții de Argeș.
Mă opresc în fața statuiei lui Ștefan cel Mare. Soarele -a
asfințit. Încep să se aprindă felinarele. Treptat, zgomotele orașului
se depărtează, se sting. În evlavia acestei liniști, falni cul Voivod,
călare, cu coroana pe cap și sceptrul întins, cum trage frâul cu
stânga ș -apasă picioru -n scară, desfăcându -și pieptul de sub manta –
i de bronz, pare că s -a oprit dinaintea palatului, în răstimpul a două
bătălii, să cuvânteze sfetnicilor țării. În ținuta, pe chipul și -n gestul
lui e mândria gravă a Domnului, care cumpănește -n mână soarta
unui neam, și seni nătatea biruitorului, care -a stat în lupte mari ș -a
răpus vrăjmași ce -ngrozeau lumea cu vâlva puterii lor…
Din Iași ne lăsăm iar în valea Prutului. E o dimineață rece,
umedă, fără soare și fără cer. Drumul se-nconvoaie pe-mbinări le
colnicelo r, și iese, printre bălțile Jijiei, la satul Tuțora, unde,
acum trei veacuri și jumătate, boierii moldoveni, răzvrătiți
împotriva lui Ștefan al VII-lea, domn crud și asuprito r, au năvă lit
într-o noapte asupra lui și l -au ucis în cort. Pe -atunci era aici pod
stătător peste Prut, și vad de oști, și cea mai deschisă tre cătoare
între Moldova de jos și Basarabia. Într-amurg sosim la
Stănilești… Încă două zile de -ntinsoare pe lunca scrijălată de

viroage a Prutului, și ieșim în la rg, în fața Brateșului, unul din
cele m ai mari și mai frumoase lacuri ale României. Prutul face un
țăncuș adânc în pământul nostru, apoi se -ndoaie la stânga,
încunjură lacul, și se descarcă -n Dunăre sub dumbrava de sălcii
de lângă tâ rgușorul Reni. Încet se desfac din ceață coș uri de
fabrici, turnuri de biserici, cata rguri de corăbii,puternic și
strălucitor orașul Galați răsare, se înalță din valurile fluviului –
rege.

ȚARA. POPORUL

Dună rea, Marea, Carpații și Prutul, iată cele patru hota re,
care-ngrădesc pământul Țării Române ști…
Aduși în Dacia de împăratul Traian, rămași aici, în urma
celei mai vajnice lupte ce -au văzut timpurile vechi, am păstrat în
sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne
tragem, și nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne -am ară tat
urmașii vrednici și ai legionarilor biruitori, care -au vânzolit lumea
ș-au abătut codrii ca să răzbată în cetatea lui Decebal, și ai
uriașilor învinși, care, nemaiputându -se apăra, și -au dat o moarte
așa de măreață și de tragică în flăcările Sarmiseget uzei. De atunci
au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut și
multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite au
trecut peste noi, la toate am ținut piept, și nu ne-am dat, ș -aici am
stat. Ca trestia ne -am îndoit sub vânt, dar nu ne -am rupt.
Ș-am rămas stăpâni pe moșioara noastră. Știe numai bunul
Dumnezeu cu cât sânge ne -am plătit noi pământul aces ta, scump
tuturor românilo r, scump pentru frumusețile și bogățiile lui,
scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s -au petrecut pe
el.
Odihnească -n pace gloriosul Ștefan, că n -au fost spuse -n
deșert cuvintele mândre și -nțelepte, pe care ni le -a lăsat cu limbă

de moarte: «Dacă dușmanul vostru ar cere legăminte rușinoase de
la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui, decâ t să fiți privitori
împilării și ticăloșiei țării voastre. Domnul părinților voștri
însă, se va îndura de lacrimile slugilor sale și va râdica dintre voi
pe cineva, c arele va așeza iarăși pe urmaș ii voștri în voinicia și
puterea de mai înainte».
Din strașin a munțilo r, ce-nalță marginea țării de la Severin
până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viață, și nenumărate
pâraie se despletesc, în cărări de a rgint, pe ste-ntinsele șesuri ale
Valahiei, și printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură c âmpia
Ialomiții s -așterne tăcută, netedă, uscată, vast ostrov însetat, în
mijlocul atâtor ape ce -mpodobesc pământul României. Doarme
sub șuierul vânturilor deșertul la rg, nemăr ginit al Bărăganului. De
mii de ani visează râuri limpezi și lac uri sclipitoare: în zilele
senine de vară, visu -i se răsfrânge -n undele aerului, și -ngână
peste lanurile și bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite,
amăgitoare, ale «mirajelor», așa de frumos numite de popor «apa
morților».
Călătorii străini, care-au străbătut văile României, pe dru-
muri hrintuite, în căruțele de poștă de acum patruzeci de ani, cu
greu ar mai cunoaște astăzi locurile pe unde -au umblat. Li s -ar
părea că altă țară s -a pus între Carpați și Mare. Și -ntr-adevăr o
țară nouă s -a râdicat de -atunci în răsăritul Europii… Din hotar în
hotar, în lung și -n lat, o prind acum ca -ntr-o rețea, șosele netede,
pietruite, și linii ferate înșirând pe firele lor orașe le-
nfloritoare și sutele de fabrici, ce scot la lumină bogățiile țării.
Astăzi, capitala noastră, care -a stat pitită prin mu nți atâ – tea
veacuri, sporește, singură și puternică, în mijlocul câm piei
dunărene, râdicând palat lângă palat, pe unde -și păștea odinioară
turmele legendarul Bucu r. Și la rgi își deschid acum porțile
altarele luminii, treptat poporul se înviorează, se deș teaptă la o
viață de pace și de muncă roditoare. În fața scunde -lor și

sărăcăcioaselor chilii, unde acum optzeci de ani dascălul Lazăr
punea în mâna copiilor c ea dintăi carte românească, se -nalță
falnic palatul Universității, iar pe locul acela sfânt s -au așezat trei
statui: Eliade, Mihai Viteazul, Gheo rghe Lază r, poetul, eroul și
apostolul.
Două mari bulevarde taie -n cruciș orașul. Dâmbovița se
minunează de strălucirea și mân drețea-n care se desfac maluri le
ei, ascunse până mai deunăzi sub rădiuri de sălcii.
De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn
gândurile pe unde -am umblat. Multe din locurile frumoase, pe
care le -am văzut, îmi revin acum, învăluite în farmecul dep ăr-
tării și parcă mă dojenesc, unele că n -am spus destule, altele că n –
am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăși, pe care nu le -am văzut
încă. Dar ceea ce se râdică mai luminos și mai sfânt în mijlocul
amintirilor mele, pod oaba cea mai aleasă și mai mân dră-ntre
podoabele țării, este poporul românesc. În sufletu -i larg, nespus
de duios, lămurit în focul atâtor suferinți, am găsit izvorul curat al
frumoaselor lui cântece și tot înțelesul istoric al trăiniciei și
stăruinții noastre pe acest pământ. Î n marea lui putere de muncă,
de luptă, și de răbdare, în mintea lui trează și -n inima lui caldă,
am găsit sprijinul speranțelor noastre și dezlegarea înalt ei chemări
a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilo r, îl
văd cu pieptul dezvă lit în zloată și -n bătălii, muncind ca să
plătească dările țării, luptând ca să -și apere pământul, căzând și
râdicându -se ia r, murind în șes și renăscând în munți, pururea
tânăr, pururea mândru; cu toate nevoi le ce -au dat să -l răpue, și
mă-ntreb ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă și m ai
zbuciumată, ce neam de oame ni a stat mai viteaz și mai întreg în
fața atâtor dureri!
Unde -ar fi ajuns el astăzi, dac-ar fi fost lăsat în pace!…
«O lacrimă -i tremură -n glas, și graiul lui e un suspin», zice
Michelet, vorbind de poporul român.

În adevă r, suferințele acestea au pus o blândeță divină pe
figura țăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei
nenorociți, și limba lui e dulce și plină de mângâieri.
Câtă gingășie e în cântecul cu care -și adorm țărancele
copiii:

«Nani, nani, puișor»…

Și cu ce vorbe sfâșietoare, adânci ca și durerea din
care-au izvorât, își petrec morții la groapă:

«Dragile mamei sprincene,
Cum o să fiți buruiene!
Dragii mamii ochișori,
Cum o să vă faceți flori!»…

Într-o țară așa de frumoasă, c -un trecut așa de glorios, în
mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată
religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți râdici fruntea, ca falni cii
strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»