Soarecii de Laborator

CAPITOLUL 1. ȘOARECII DE LABORATOR

Încadrarea taxonomică

Șoarecii fac parte din Încrangătura Vertebrata, Clasa Mamalia, Ordinal Rodentia, Subordinul Myomorpha, Familia Muridae, Subfamilia Murinae. Subfamilia Murinae cuprinde un numări de 24 de specii. ( Biologia animalelor de laborator- Elena Ciudin).

Cei mai folosiți șoareci în laboratoarele din întrega lume sunt șoarecii de laborator, care varează în funție de mărime și culoare, astfel pote fi: albi, cafenii, cenușii, roșcați sau cu pete.

Cei mai frecvenți utilizați sunt șoarecii albi, fiind foarte blănzi și ating o greutate de maxim 25 grame foarte repede prezintă dezavantajul că prin domesticire și-au pierdut din viatlitate devenind sensibili la condițiile de mediu și la numeroși agenți patogni.

Comportamentul și condițiile de cazare a șoareilor

Comportamentul șoarecelui de laborator este diferit fața de șoarecele sălbatic, acest fapt se datorează domesticrii, alfel devenind mult mai blând, timid, fotofob,și mai activ noaptea. Masculii se bat frecvent între ei, eliminând în timpul luptelor un miros puternic de acetonă. Femelele sunt mai docile, se luptă între ele, doar când au pui. ( Elena Ciudin- Bilogia animalelor de laboator).

Șoarecii de laborator sunt animale foarte active, energice și sociabile, însă prezența omului le inhiba comportamentul.

Șoarecii se cazează în cuști care trebuie să le asigure următorii parametrii:

Temperatură între 19°C și 25°C

Umiditate de 60%

Aerisire coorespunzătoare

Lumină prin asigurarea unei surse artificiale, deoarece are influență asupra reproducției

Igenă permanenta a cuștilor ( prin schimbarea așternutului), pentru a menține starea de sănătate a șoarecilor.

Materialele din care sunt confecționate cuștile pot fi din: sticlă, tablă, inox, plasă de sârmă. Cuștile pot fi de diferite dimensiuni în funcție de numărul șoarecilor cazați. Ca așternut se poate utiliza: rumegușul, talajul sau vată.

Alimentația

Șoarecele de laborator este omnivor, un animal foarte lacom are tendința de a-și aigura reserve de hrană în culcuș.

Șoarecele de laborator îșî asigură o parte din vitamine, în special vitamina B12 în urma consumului propriilor fecale, fenomen întâlnit și la alte rozătoare de laborator.( Elena Ciudin- Biologia nimalelor de laborator).

Datorită particularităților tubului digestiv, care determină și un metabolism ridicat, comparativ cu alte specii de animale de laborator, șoarecele nu este utilizat în cercetări de nutriție animală particularitățile tubului digestiv fac ca el să fie unul dintre cele mai sensibile animale la carențele nutriționale. ( Elena Ciudin- Biologia anima laborator)

În general furajarea se realizează cu nutrețuri combinate sau granulate care să asigure urmatoarele:

Proteină 30%

Grasimi 4%

Hidrați de carbon 57,5%

Celuloză 6%

Calciu 1,2%

Forfor 0,8%

Clorură de sodiu 0,5%

În compoziția nutrețului pondera mai mare va fi reprezentată de cereale în proporție de 75-80%.

După normele Convenției Europene, la șoarece de 30g sunt necesari 60g de nutreț.

Furajarea șoarecilor de laborator face o singură dată pe zi.

Aăparea se face cu ajutorul adapătoarele sepecifice pentru șoareci, adăparea făcându-se cu apă proaspătă care se schimbă zilnic. Nu se recomandă bolurile sau alte vase deoarece șoarecele le poate rasturna și astfel așternutul cuștii se udă iar șoarecele rămâne fără apă.

Particularități anatomo- fiziologice

În general durata de viață a unui soarece de laborator este de 1,5-2 ani. Este cel mai mic r utiliza în cercetăi de laborator.

Similar Posts