Slujirea Omiletica a Pr. Arsenie Boca

PLANUL LUCRĂRII

Argument ………………………………………………………………………………………………………….. 2

Introducere: Predica în Biserica Ortodoxă Română din Ardeal în secolul al XX-lea. Privire generală ……………………………………………………………………………………………………… 4

Capitolul I: Părintele Arsenie Boca. Prezentare bio-bibliografică

I.1. Date biografice sumare ………………………………………………………………………………….. ……………………7

I.2. Activitatea pastoral-misionară …………………………………………………………………………….11

I.3. Arsenie Boca – preot model. Suferința pentru propovăduirea lui Hristos ………………….13

Capitolul II: Activitatea omiletică și catehetică a părintelui Arsenie Boca. Prezentare selectivă …………………………………………………………………………………………………………………16

Capitolul III : Exemplificări: (câte o predică din fiecare volum mare de predici,

reprodusă și analizată) …………………………………………………………………………………………..18

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….39

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………41

ARGUMENT

Am ales să realizez această lucrare, deoarece una din disciplinele mele preferate, dintre toate cele pe care le-am studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, în acești patru ani, este Omiletica – îndrumătorul necesar atât în ceea ce privește fondul, cât și în ceea ce privește forma predicii.

Sfinții Apostoli, urmând pilda și porunca Mântuitorului (Matei XXVIII,19) de a predica în toată lumea, rosteau omilii în care vesteau Evanghelia lui Dumnezeu „cu timp și fără timp”, atât la iudei cât și la păgâni. Preotul este continuatorul activității învățătorești a Mântuitorului. De aici decurge necesitatea Omileticii ca obiect de studiu, în vederea unei mai bune predicări, care se bazează pe modul cum au comentat cuvântul scripturistic luminătorii Bisericii. De aceea, preotul trebuie să aibă calități intelectuale, care îl ajută să se purifice de neștiință și să cunoască adevărul mântuitor. Dar acestea trebuiesc completate cu calitățile religios-morale, care se obțin prin împlinirea poruncilor, care duce la purificarea de patimi, și astfel se asigură succesul predicii.

Predica nu urmărește numai o expunere a învățăturii dumnezeiești, ci ea țintește la educarea sufletului credincioșilor, ca ei să ajungă la roade ale duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni V, 22). Acțiunea predicii este asemenea altoirii unui pom, spre a da roade superioare.

Sfântul Apostol Pavel arăta limpede importanța practică a vestirii cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce proorocește vorbește oamenilor spre zidire, îndemn și mângâiere” (Coriteni XIV, 3), știut fiind faptul că în Vechiul Testament, proorocii erau predicatorii cuvântului divin (1 Coriteni XII, 10; Romani XV, 5; Timotei I, 5). Sfinții Apostoli respectau atât de mult porunca Mântuitorului Hristos de a propovădui, încât grija apostolatului social au încredințat-o celor șapte diaconi, pentru ca ei să se dăruiască întru totul slujbei Cuvântului (1 Coriteni I, 17; Marcu XVI, 20; Fapte VI). Întreaga activitate pământească a Domnului Iisus Hristos a fost o continuă predică cu cuvântul și fapta, El însuși mărturisind că a fost trimis de Tatăl ,,pentru aceasta” (Luca IV, 43).

Mi-am ales aceasta temă fiind atras de mărturiile oamenilor care au avut contact cu părintele Arsenie Boca, acestea stârnindu-mi curiozitatea de a cunoaște mai bine viața părintelui.

Astfel am început sa ma documentez mai întâi ascultând înregistrările audio si video ale credincioșilor care au avut șansa sa-l întâlnească pe Arsenie Boca. Apoi din dorința de a cunoaște cat mai mult am început să cumpăr cărți scrise de părinte dar și cărți care tratează viața si personalitatea părintelui Arsenie Boca.

Cuvântul întreține relațiile între oameni și ajuta la evoluția civilizației, prin puterea de sugestibilitate ce o poartă cu el. Ființa noastra interioară se formează sub influența a ceea ce ascultam de la alții, iar aceia care au darul ales de a vorbi frumos, ca să placă și să convingă, exercită asupra oamenilor o putere de stăpânire, prin care conduc mai durabil și mai ușor decât prin forță. Orice cuvânt al nostru se adresează altui om ca să sălășluiască în el, luând trup, determinând viața lui interioara. E tot o întrupare sub formă omenească, limitată la simțurile noastre mărginite, asemănate oarecum, tainei întrupării lui Dumnezeu în lume, când „ Cuvântul trup s-a făcut ” ( Ioan I, 14 ).

Între datoriile cele mai nobile, locul cel dintâi îl ocupă datoria predicării cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate că este grea și responsabilitatea mare, totuși câtă bucurie poate avea păstorul de suflete în inima sa când vede că a împăcat conștiința celui apăsat, că a îndrumat pe cel rătăcit și că a dobândit un suflet. Predica este necesară pentru învățătura creștinilor în credința cea dreaptă, pentru îndemnarea la fapte bune și bineînteles pentru glorificarea evenimentelor iconomiei divine despre care amintește Sfânta Biserică. Chiar și celor învățați predica le este necesară, pentru curațirea, înălțarea și luminarea minții și inimii lor.

Alegerea temei prezentei lucrări a apărut și ca urmare a impresiei puternice produse de citirea celei mai importante cărți scrise a părintelui Arsenie: ”Cărarea Împărăției”. Ca absolvent de teologie, voi avea în față modelul de trăire creștină al părintelui Arsenie: voința și darurile cu care a fost înzestrat puse în slujba Adevarului. El însuși mărturisește grandioasa misiune de indeplinit: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu – transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă, toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți“ .

INTRODUCERE

Predica în Biserica Ortodoxă Română din Ardeal

în secolul al XX-lea. Privire generală

Fiecare veac își are trimișii lui Dumnezeu prin care Acesta îndrumă oamenii prin faptele și cuvintele lor, de multe ori mustrătoare spre Cărarea ce duce în Împărația Sa. Aceștia sunt prietenii cei mai apropiați Lui, casnicii Săi, drepții și sfinții din calendare sau neștiuti. Fiecare secol își are frământările sale, problemele sale, care doar în aparență sunt diferite de cele de dinaintea lor, în fapt ele sunt doar fațete ale aceleași probleme vechi de la Geneza: lupta răului cu făptura creată de Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca face parte din categoria trimișilor lui Dumnezeu pentru neamul din mijlocul căruia a aparut, neamul românesc. Viața sa pământească a cuprins cea mai mare parte a secolului XX, o vreme a răsturnărilor sociale și a celui mai mare război al omenirii. Nu a fost un om al “vremii”, ci s-a situat deasupra ei. Pentru aceasta poporul, care l-a cunoscut direct, se aduna în jurul lui si îl asculta.

A fost un om ales, învrednicit cu multe daruri și pe care, precum sluga mult dăruita din “Pilda talanților”, le-a întors îndoit Celui Căruia i-a slujit toata viața pământească. Pe lângă studiile teologice a avut si studii despre arte si medicină, însă acestea au fost pentru a-l ajuta și mai mult în slujirea sa ca învățător și îndrumător-păstor autentic al turmei încredințate pentru care și-a pus viața sa – a ajutat creștinește, cu hrană pe luptătorii din munți ce luptau împotriva comunismului, dar nu a îndemnat la revoltă, conștient că vremurile triste erau urmări ale păcatelor oamenilor.

A suferit detenții și deportări ca urmare a arestărilor repetate, din perioada de prigoană comunistă și totuși se întorcea biruitor din ele duhovnicește. Atunci când mai marii vremii i-au interzis să mai slujească la Sfântul Altar căci devenise “periculos” pentru mulțimea de oameni ce îl căuta, părintele și-a folosit darul picturii pentru a continua slujirea Celui care vede tot, știe tot. Aproape 17 ani a pictat Biserica din satul Drăgănescu din Ilfov iar pictura sa este ca o predică în culoare, o predică fără cuvântul rostit. Și-a continuat viața de rugăciune și comuniune intimă cu Dumnezeu, căci mărturiile celor care l-au cunoscut personal în acea perioada arată pe același om care “citea sufletele oamenilor cu privirea”.

Cea mai vie sinteză a personalității sale o face părintele Teofil Părăian, care l-a întalnit pe vremea când părintele Arsenie slujea la Mănăstirea Sâmbăta, ctitorie a Sf.Voievod Constantin Brâncoveanu: “Părintele Arsenie avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiție și o putere de a cunoaște totdeauna esențialul într-o chestiune. Cind îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Și de la el au rămas și cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pilda, când l-am întâlnit eu pentru prima data, mi-a și spus un cuvânt, o formulă. Zice: "Mă, nu toți din lume se prăpădesc, nici toți din mănăstire se mântuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el așa: "În mintea strambă și lucrul drept se strâmbă". Asta le place la mulți, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: "În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă", oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că iși dau seama că așa e. Numai că e greu sa știi când ți-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele ca: "Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă", adica de la informație la convingere. Și zicea Părintele că: "Mustrarea învinge, dar nu convinge", sau ca: "Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptățit”. Din câți oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru”.

Personalitatea părintelui Arsenie a marcat pe toți care l-au întâlnit: de la mireni simpli, la călugări, profesori universitari: parintele Dumitru Staniloaie: ”Părintele Arsenie e unic în istoria monahismului românesc”, Nichifor Crainic: “Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinți, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus”, Maica Teodosia (Zorica Latcu), poetă creștină etc.

Activitatea omiletică a părintelui Arsenie, ca și durată în care a predicat ca preot a fost scurtă (a fost hirotonit preot de Izvorul Tămăduirii în anul 1942 la Mănăstirea Brâncoveanu și mutat în 1948 la Mănăstirea Prislop pentru că devenise “periculos” în viziunea securității, în 1959 comuniștii risipesc obștea și interzic părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori și la Canal, activitatea preoțească până la moarte ), perioada scurtă dar de o însemnătate covârșitoare pentru timpurile de atunci, au rămas memorabile îndemnurile sale spre îndreptarea vieții oamenilor ce îl căutau.

Nu întâmplător, studiile de medicină erau folosite de părintele Arsenie pentru a descoperi și vindeca neputințele oamenilor ce îl căutau. Tocmai în acesta a constituit noutatea activitătii sale duhovnicești, căci studiile sale de medicină – alcătuirea și funcționarea organismului uman, de genetică umană, le-a aplicat asupra omului, a problemelor sale cotidiene, părintele considerând oamenii o sinteza a înaintașilor lor atât în calități cât și în slăbiciuni ale trupului și ale sufletului.

Părintele Arsenie a plecat din lumea aceasta cu câteva zile înainte de căderea comunismului, sistemul care l-a îndepartat de la slujirea în care era cand a venit, dar nu l-a învins, nu a învins mesajul acestui om trimis de Dumnezeu neamului nostru, așa cum spune acealași Sfântul Nicolae Velimirovurile ei zugrăvite predicile fierbinți, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus”, Maica Teodosia (Zorica Latcu), poetă creștină etc.

Activitatea omiletică a părintelui Arsenie, ca și durată în care a predicat ca preot a fost scurtă (a fost hirotonit preot de Izvorul Tămăduirii în anul 1942 la Mănăstirea Brâncoveanu și mutat în 1948 la Mănăstirea Prislop pentru că devenise “periculos” în viziunea securității, în 1959 comuniștii risipesc obștea și interzic părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori și la Canal, activitatea preoțească până la moarte ), perioada scurtă dar de o însemnătate covârșitoare pentru timpurile de atunci, au rămas memorabile îndemnurile sale spre îndreptarea vieții oamenilor ce îl căutau.

Nu întâmplător, studiile de medicină erau folosite de părintele Arsenie pentru a descoperi și vindeca neputințele oamenilor ce îl căutau. Tocmai în acesta a constituit noutatea activitătii sale duhovnicești, căci studiile sale de medicină – alcătuirea și funcționarea organismului uman, de genetică umană, le-a aplicat asupra omului, a problemelor sale cotidiene, părintele considerând oamenii o sinteza a înaintașilor lor atât în calități cât și în slăbiciuni ale trupului și ale sufletului.

Părintele Arsenie a plecat din lumea aceasta cu câteva zile înainte de căderea comunismului, sistemul care l-a îndepartat de la slujirea în care era cand a venit, dar nu l-a învins, nu a învins mesajul acestui om trimis de Dumnezeu neamului nostru, așa cum spune acealași Sfântul Nicolae Velimirovici: ”Adevărul nu poate ființa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amăndouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluiește tot lucrul și toata ființa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toata pecetea, nu este cu putință a întelege nici o faptura și nici o ființă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decat a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijește-te neîncetat de curăția inimii, ca să ți să deschidă pecetea oricarei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca și oglinda care niciodata nu se încețoșează și în care omul își poate vedea frumusețea cea cerească” .

CAPITOLUL I

PĂRINTELE ARSENIE BOCA

PREZENTARE BIO-BIBLIOGRAFICĂ

I.1. Date biografice sumare

Arsenie Boca (n.29 septembrie1910, Vața de Sus, România – d. 28 noiembrie1989, Mănăstirea Sinaia, Prohova), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București), supranumită Capela Sixtină a Orientului.

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinți creștini ortodocși, Iosif și Cristina, în satul Vața de Sus din Țara Zarandului, în partea de sud a Munților Apuseni, sat ce aparține comunei Vața de Jos. Iosif Boca, născut la Brad pe 24 februarie 1881, din părinții Petru și Teodora Boca, exercita meseria de pantofar. Cristina, născută la Vața de Sus pe 30 octombrie 1892, din părinții Gligor Popa și Păscuța Mariș, era casnică. În registrul de stare civilă al comunei Vața, căsătoria dintre Iosif și Cristina este înscrisă la 7 noiembrie 1909. Au locuit la Bujoara, un deal al satului Vața de Sus, unde bunicul matern, Gligor Popa, avea o proprietate. Au dat fiului lor numele de Zian Vălean. Zian, un nume rar, vine probabil de la Sânzian, ziua nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită la 24 iunie.

Despre tatăl său, Părintele Arsenie a amintit că a plecat în America și a lipsit în perioada în care mama Sfinției sale era însărcinată cu el . Cât a stat Iosif Boca în America, ca să câștige câțiva dolari, cum făceau atunci mulți români din Transilvania, nu știm. Dar cu siguranță n-a stat prea mult. În 1913 s-a născut sora părintelui, Viorela Minca, o fetiță care a murit în același an.

Din informațiile oferite de Mihuț Iovu, fiu al satului Vața de Sus, care a cercetat arhivele, reiese că printr-o sentință a Tribunalului din Arad, căsătoria dintre Iosif și Creștina Boca s-a desfăcut în 1922. Mama părintelui s-a recăsătorit în satul Hălmagiu, sub numele Dărău și acolo va trece la Domnul pe 6 decembrie 1951.

Copilăria lui Zian se va fi desfășurat ca a tuturor copiilor de la țară din vremea aceea. Nu erau jucării, nu era radio, nu era televizor sau calculator. În cursul liceului, adolescentului Zian Boca i-au plăcut foarte mult matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclina spre științele pozitive. La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, șeful de promoție al absolvenților din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de față, “Gorunul lui Zian”.

Dacă ar fi avut resurse financiare sau ar fi garantat tutorii pentru el, intra la „Aviație”, la Cotroceni. N-a avut susținere financiară, astfel că a biruit înclinația contemplativă sau speculativă și în 1929 s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu, care era pe atunci școala superioară cea mai accesibilă tinerilor ardeleni cu posibilități materiale reduse. Era susținută de Mitropolia Ardealului, care-și pregătea aici viitorii preoți și acorda burse și ajutoare studenților merituoși. Dintre profesorii de teologie ai Părintelui Arsenie amintim pe Nicolae Colan, care în 30 aprilie 1929, va fi ales Episcop de Cluj, pe preotul Nicolae Terchilă, pe preotul Nicolae Neaga și pe părintele Dumitru Stăniloae, cu care va colabora la traducerea și tipărirea primelor patru volume din Filocalie.

Tânărul Zian Boca se remarcă repede între colegii săi prin seriozitate și aptitudini deosebite, printr-o viață ascetică și trăire religioasă, care-i vor atrage numele de Sfântul, dar nu în ironie, ci bazat pe virtuțile și capacitățile sale. Teza de licență la Academia Teologică rezuma strădaniile sale spre desăvârșirea interioară a omului și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”.

Zian Boca a fost în anul III și IV infirmierul „Teologiei” și a beneficiat de o cameră separată, cu un mic grup sanitar în hol. Aici putea studia în liniște și se putea ocupa și de talentul său la desen și pictură. Când Zian Boca era student în anul IV, în 1932-33, a avut ca profesor și pe tânărul Nicolae Popovici, întors de la studii în străinătate, unde fusese trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan. Nicolae Popovici a predat la Catedra de Dogmatică și Apologetică, mai apoi și Omiletica, fiind hirotonit diacon celib la 1 septembrie 1929 și mai apoi ales Episcop al Oradei.

Între tânărul profesor și studentul Zian Boca s-a legat un sentiment de prețuire deosebit, fapt concretizat în propunerea făcută de profesorul Nicolae Popovici către Mitropolitul Nicolae Bălan de a-i acorda o bursă și a fi trimis la Academia de Arte Frumoase din București, spre a-și desăvârși prin studii talentul artistic și a deveni pictor.

A terminat „Teologia” în 1933. Mitropolitul Nicolae Bălan, aflând de talentul său la desen și pictură, l-a trimis anul următor la Academia de Arte Frumoase din București, pe care am terminat-o în cinci ani, în perioada 1933-1938. Profesori principali a avut pe Francisc Șirato, Costin Petrescu și Francisc Reiner, ultimul fiind profesor de anatomie la Facultatea de Medicină. Profesorul Costin Petrescu i-a încredințat tânărului diacon Zian Boca pictarea scenei privitoare la Mihai Viteazul de la Atheneul Român. La București a audiat și cursurile de mistică creștină pe care profesorul Nichifor Crainic le ținea la Facultatea de Teologie.

În 1935, Zian Boca, în calitate de absolvent al „Teologiei” și candidat la preoție, a fost făcut „Citeț” și „Ipodiacon”, cum se obișnuia la Sibiu. Citeț și Ipodiacon se acordă numai printr-o rugăciune a ierarhului, episcopului. Acestea nu fac parte din Taina Hirotoniei.

Hirotonia întru diacon a avut loc la 11 septembrie 1936. Înainte de hirotonie toți candidații sunt îndatorați să se mărturisească la duhovnicul rânduit pentru aceasta, care dă o dovadă de mărturisire și de vrednicie pentru hirotonire. Dovada de mărturisire i-a dat-o lui Zian Boca Părintele Mihail Neagu.

A terminat „Belle-artele” în 1938. A făcut anul de practică la o biserică din Bixadul Oltului, zugrăvită în frescă împreună cu profesorul său, Costin Petrescu. Pe 12 martie 1939 a plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte Athos, ca să deprindă călugăria de acolo. S-a întors în țară pe 8 iunie 1939.

De la Athos, Părintele Arsenie Boca și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei, pe care apoi Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și le-a tipărit, fiind ajutat de Părintele Arsenie, pe care l-a și numit Ctitor al Filocaliei românești. Primele patru volume au apărut în mare măsură grație Părintelui Arsenie, care a transcris în românește traducerea, cu scrisul său inconfundabil, a făcut macheta coperților și a asigurat prin multe abonamente printre credincioșii de la Sâmbăta tipărirea și difuzarea Filocaliei .

În toamna lui 1939, Părintele Arsenie a mers la Chișinău, în Basarabia, unde a învățat tehnica metalo-plastiei în pictură. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paștile anului 1940, a fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Era atunci primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, județul Făgăraș. În ziua de 10 aprilie 1942, la Praznicul Izvorului Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveanu, părintele ierodiacon Arsenie va fi hirotonit Ieromonah (preot monah), de către Mitropolitul Nicolae Bălan, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, înconjurat de un sobor de preoți, între care Protopopul Virgil Nistor din Brașov și preotul Mihail Neagu din Sibiu, care i-au fost nași de hirotonie. Tot atunci, în asistența mulțimii de credincioși, Mitropolitul l-a instituit ca Duhovnic și Stareț al Mănăstirii Brâncoveanu.

În perioada de prigoană a Bisericii, Părintele Arsenie a fost persecutat pentru credință și închis în temnițe, apoi a fost dus și pus la munci grele, să sape la canalul Dunăre-Marea Neagră. A fost arestat prima oară în iulie 1945 la Mănăstirea Bistrița de Vâlcea și anchetat la Râmnicu-Vâlcea, transferat apoi la Siguranța Generală din București. Din dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca reiese că a fost eliberat din arestul Siguranței Generale din București în jurul datei de 30 iulie 1945, la ordinul Ministrului Afacerilor Interne, acuzațiile care-i fuseseră aduse fiind complet nefondate. În continuare, a fost urmărit și supravegheat până la sfârșitul vieții. Părintele a mai fost arestat și anchetat la Făgăraș și Brașov în 1948. În noiembrie 1948 a fost mutat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, județul Hunedoara. În 1951 a fost luat de la mănăstire și trimis pentru mai mult de un an în lagărele de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

În noiembrie 1955 a fost iar arestat și anchetat la Timișoara. Apoi închis la Jilava și Oradea, de unde a fost eliberat în aprilie 1956. În 1959 a fost scos abuziv din monahism și i s-a interzis să slujească la altar.

A fost apoi angajat ca pictor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din București. A pictat la Biserica „Sfântul Elefterie” și la Biserica Boteanu din București și la Biserica din satul Bogata, județul Brașov. Din 1968, timp de 15 ani a pictat biserica din satul Drăgănescu. A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia, unde avea un mic atelier, într-o casă unde câteva maici de la Prislop amenajaseră un așezământ monahal. A fost înmormântat pe 4 decembrie 1989 la Mănăstirea Prislop.

I.2. Activitatea pastoral-misionară

În vremurile grele, când romanii nu aveau conducători din neamul lor care să-i înțeleagă și să-i ajute, îl aveau pe Preot. El le era părinte, învățător, conducător și povățuitor. Metodele și mijloacele de pastorație erau cele tradiționale, moștenite de la sfinții părinți. Folosindu-le nu dădeau gres, între timp însa, lumea a suferit mutații de neimaginat, iar activitatea pastoral-misionara a devenit din ce in ce mai dificil de realizat, desi "Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este acelasi" (Evrei 13, 8). Istoria Bisericii este plină de modele de păstori cu viață sfântă, care s-au facut pildă vrednică de urmat credincioșilor lor, unul dintre aceștia fiind părintele Arsenie Boca.

"Drept aceea, mergand, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin." (Matei 28, 19-20) iată porunca explicită a lui Iisus Hristos către Apostoli în ziua Cincizecimii. Activitatea pastoral-misionară se întemeiază pe însăși trimiterea Fiului în lume, voită si inițiata de Tatăl, prin trimiterea Sfintilor Apostoli de catre Hristos Cel inviat: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, va trimit si Eu pe voi… Luați Duh Sfant" (Ioan, 20, 21-22). Este momentul culminant al imbracarii apostolilor de catre Hristos cu puterea Duhului Sfant spre slujba apostoliei pentru care ii chemase. Acum, dându-le lor pe Duhul Sfânt si printr-un act vizibil – prin suflare (Ioan, 20, 22) – îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni (vers. 23) si, prin aceasta, instituie Taina hirotoniei. Iar continutul acestei puteri dumnezeiesti date lor indata dupa înviere, nu numai cu cuvântul, ci si prin suflare.

Sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “Cel plin de bărbăție”), “sfîntul Ardealului”, marele mărturisitor harismatic al credinței strămoșești, a reușit să creeze și să conducă cea mai mare școală de purificare a sufletelor, în minunata Țară a Făgărașului, în mijlocul și în răspărul unui secol aproape complet ateist.

Îndată după hirotonie, ca preot, ca duhovnic, ca stareț, el a început cu putere și duh apostolesc și chiar prorocesc, mișcarea unică de la Sâmbăta, de redeșteptare religioasă și morală a credincioșilor, reușind în scurt timp să adune în jurul său ucenici, dintre care unii vor deveni preoți, alții monahi și monahii.

Păstor de suflete, având model pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Părinți ai Bisericii, părintele Arsenie Boca a știut de fiecare dată să adopte metodele și mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea credinței, a adevărului, a binelui și a dragostei între oameni. “Întărit fiind și luminat de harul Sfântului Duh, cu putere si cu mare dar proorocesc, numai dacă te privea simțeai cum te pătrunde în suflet ca un curent, te umileai că-ți descoperă gândurile, păcatele și faptele ce le-ai făcut, cunoscându-ți toată viața și numele.”

Părintele Arsenie și-a însușit minunat funcțiile și responsabilitățile pastorale esențiale: săvârșirea Sfintelor Taine și ierurgii, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, exemplul cu vorba și cu fapta. Mii de oameni veneau să-i ceara sfat și îndrumare, întreaga activitate pastoral-misionară a Părintelui Arsenie fiind adânc înscrisă în mărturiile celor care au beneficiat de îndrumările lui. Fiind hirotonit Preot și primind ascultarea de duhovnic, deseori la spovedanie le spunea oamenilor păcatele lor nemărturisite – pe care ei le uitaseră sau le ascundeau – și numai pe unii îi împărtășea cu Sfintele Taine. Avea darul de la Dumnezeu de a vedea starea lăuntrică sufleteasca a omului și de multe ori le spunea oamenilor cele ce au făcut în viață și cele ce urmează să li se întâmple.

“În mânăstire părintele Arsenie a fost ca stareț dar nu a avut o numire oficială. Oricum, părintele era mare prin tot ce putea el să facă pentru că îi depășea pe toți în toate privințele, și ca intellect și ca posibilități de cunoaștere și de investigație, deci era un om deosebit din toate punctele de vedere. Așa că chiar dacă părintele nu ar fi fost nimic în mănăstire, el tot era cel mai mare în mănăstire. Credincioșii se orientau după cuvântul lui, se interesau de opinia părintelui și părintele fiind la îndemâna le răspundea” .

Iată mărturisirea Ieromonahului Arsenie (Siguranța R. Vâlcii, 17 iulie 1945) despre începuturile activității sale pastoral-misionare de pe vremea când era la Sâmbăta de Sus: “ Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi). Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții. Asta îmi este toata misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri și rosturi sunt străin.”

I.3. Arsenie Boca – preot model.

Suferința pentru propovăduirea lui Hristos

Preotul este păstorul iar turma trebuie condusă pe calea mântuirii. Lucrul acesta e cunoscut de la întemeierea Bisericii și preotul trebuie să fie conștient de aceasta pentru a putea spune împreuna cu Hristos : "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 11) . Preotul trebuie să fie un misionar, să facă misiune crestină. Misiunea crestină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizarii Evangheliei și a integrării oamenilor în împarația lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos sau altfel spus : “Misiunea preotului este de a mai salva, ceea ce se mai poate salva; de a propovadui răspicat voința lui Dumnezeu, de a scoate pe cei ce sunt credincioși să se mântuiască“ .

Ca slujitor la altar, preotul e dator să slujească pe pământ ca și cum ar aparține cerului – mâinile sale să fie curate de orice abuz, vinovăție sau dorință. Ca păstor, el este analizat în funcție de capacitatea sa de a învăța, de a sfătui, de a media – misiunea lui este continuă așa cum și sufletele sunt continuu însetate de lumină. Ca predicator, se cere neapărat să fie un bun psiholog, să fie la zi cu toate problemele, – așa cum un doctor trupesc nu poate rezista în slujba sa dacă nu se informează despre noile proceduri și medicamente la fel se întâmplă și cu slujitorul Domnului. Preotul să facă ceea ce spune în biserică prin slujbele săvârșite – să fie în slujba păcii, să fie o isihia – între creștini. Iar când e vorba de apostolatul social, să fie exemplul suprem așa cum și Mântuitorul este pentru întreaga creștinătate.

Caracter integru și monah de înaltă ținută duhovnicească, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din 1942, părintele Arsenie a fost hirotonit preot. Din acel moment sunt mult mai evidente înzestrarea spirituală și trimiterea sa spre a împlini un rost al lui Dumnezeu între oameni. Pe parcursul anilor cât a fost duhovnic la Sâmbăta sau la Prislop, va reuși să descopere fiilor săi duhovnicești voia lui Dumnezeu, sădindu-le în minte în primul rând conștiința luptei împotriva păcatului, prin trezirea gândului la prezența vie a lui Hristos, Cel ce este „sensul vieții și al istoriei, reazemul ei în ispitele și furtunile timpului“.

„Zugravul de suflete“ Arsenie, așa cum îl numea Nichifor Crainic, este conștient de misiunea sa de a întoarce mintea oamenilor de la umblarea în pustie și de a o face scaun al lui Hristos-Dumnezeu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu – transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă, toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți“.

Sunt binecunoscute nenumăratele mărturii de lauda pentru Părintele, urmele lui rămânând neșterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfințind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraș în Hațeg și de la Sinaia la București.

La scurt timp după instaurarea regimului comunist, ce încerca să stingă flacăra credinței din sufletele oamenilor și să îi depărteze de altarele lui Hristos, părintele Arsenie intră în vizorul Securității, fiind arestat pentru prima oară în 1948, pentru că i-ar fi ajutat pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului. Atât pentru aceste bănuieli, cât și datorită notorietății sale în creștere printre credincioșii creștini, este anchetat de Securitate. Luând titudine în fața comunismului, părintele Arsenie a fost alungat de la Sâmbăta, condamnat la închisoare și trimis la Canal, fiind pentru toți un exemplu de demnitate și un sprijin pentru frații săi de suferință.

Părintele Arsenie dă mărturie prin trăirea sa duhovnicească, prin nestrămutata iubire pentru Hristos de însemnătatea misiunii cu care a fost încredințat. Pe lângă preotul și slujitorul sfântului altar, în persoana lui putem zări și un adevărat mărturisitor al Evangheliei, un profet al neamului și un luptător pentru apărarea dreptei credinței. Ca și dreptul din vechiul Testament, deși prigonit și întemnițat, părintele ne cheamă pe toți cei din neamul „creștinesc și iubitor de Dumnezeu“ să gustăm din Lumina lui Hristos.

"Păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o,

nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu,

nu pentru câștig urât, ci din dragoste"

( I Petru 5, 2 )

CAPITOLUL II

ACTIVITATEA OMILETICA ȘI CATEHETICĂ

A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

PREZENTARE SELECTIVĂ

Părintele Arsenie Boca a fost nedreptățit până la moarte. Întreaga sa operă teologică a fost publicată postum. Nu a avut bucuria să își vadă publicate predicile sau lucrările cu caracter teologic-duhovnicesc.
Publicarea cărților lui a avut pe de o parte darul să spulbere țesătura de neîncredere pe care securitatea comunistă o așternuse în jurul acestui ,,popă minune”, cum îl numeau în derâdere în rapoartele lor. A reușit să ne aducă un stil inconfundabil de a predica inspirat din apologetica sfinților părinți dar deosebit de modern și aplicat la realități contemporane.
Cărarea Împărăției – cartea scrisa de Părintele. Arsenie Boca este cea mai cunoscuta carte, cuprinde 109 scrieri împărțite în șapte capitole, fiecare tratând o temă după cum urmează: Cărarea, Învățămintele regilor, Cele șapte surle, Războiul nevăzut, Ereditate și spirit, Iconomii tainelor, Împărățiile iubirii.

Părintele Arsenie Boca ne arată cum sa descoperim calea spre Împărăția lui Dumnezeu, sau cum sa rămânem pe cale, pe "Cărarea Împărăției", și cum să mergem pe aceasta Cale, ca să ne mantuim, cum sa fim mai buni, sa facem fapte bune, fericire, bucurie, rabdare, iertare, pace, liniste sufleteasca, rugaciune, post, milostenie, dar și cum să-i ajutam pe cei din jur să ajungă pe Cărarea Împărăției să se mântuiască. Dumnezeu este Viață, Viața este Bucurie, Iubire, Iubirea este Adevar, iar Adevarul este Dumnezeu.

Bogăția duhovnicească, precizia și concizia specifică gândirii, vorbirii și scrisului părintelui o regăsim si în scrierea Cuvinte vii, apărută în liniștea chiliei Părintelui Arsenie de la stăreția veche a sfintei mănăstiri de la Sâmbăta de Sus cu vedere spre munții Făgărașului și în taina chiliei Părintelui Arsenie de la sfânta mănăstire Prislop, cu deschidere înspre dealurile Prislopului și au fost scrise „cu timp și iară timp" (II Timotei 4,2) între 25 noiembrie 1946 și 27 martie 1950, în duhul comentariilor patristice. Cuprinde 137 de cuvinte duhovnicești, de dimensiuni și extensiuni diferite și cu învățături alese.

Stilul părintelui se caracterizează prin actualitate. Chiar dacă pornește de la întâmplări aparent minore și demult uitate din Vechiul Testament ajunge invariabil la un tâlc contemporan, dovedind fără echivoc că cel care a condus poporul lui Israel prin deșert spre țara făgăduită este același care conduce azi poporul creștin spre Înviere.
O altă trăsătură specifică lucrărilor sale este stilul direct. Părintele vorbește fără ocolișuri adresându-se fiecăruia în parte, așa cum făcea și în vorbirea directă față de mulțimea de credincioși care îl căutau.
Ceea ce diferențiază scrierile lui Arsenie Boca de altele scrise în vremea sa, unele chiar prin 1940, este apologetica sa. Așa cum sfinții părinți din secolul IV porneau în scrierile lor de la nivelul cultural și religios al epocii lor dovedind că Hristos este împlinirea vremurilor, Arsenie Boca pornește de multe ori în predicile sale de la nivelul cercetării științifice din epoca sa, dovedind că aceasta nu face decât să confirme înțelepciunea pusă de Dumnezeu în ființa umană. Scrierile sale despre ereditate, genetică, patimile contemporane sunt o dovadă atât de erudiție dar mai ales de duhovnicie, reușind să discearnă în duhul lumii de azi o cale creștină a științei.

CAPITOLUL III

EXEMPLIFICĂRI ( câte o predică din fiecare volum mare de predici, reprodusă și analizată)

CHEMĂRI LA APOSTOLIE

„De acum veți vedea cerul deschizându-se""

(Ioan 1, 51).

Găsiți descrise de alții, și mult mai bine, mocnirea strânsă în chingi și agitația ascunsă a poporului evreu sub ghearele pajurei romane. O pomenesc în treacăt, ca să ne dăm seama de acea atmosferă încărcată de la răscrucea numărării timpului, atmosfera așteptării de istov a lui Mesia.

Pentru unii era așteptare politică; pentru alții, mult mai puțini, o așteptare religioasă. Irod a sărit cu sabia în calea istoriei. Masacrul copiilor – 14.000 de prunci, încă nu se uitase. Până și pe copiii săi îi aștepta cu sabia în mână. Iar cele petrecute mai pe urmă la Iordan, unde un ascet nemaivăzut de fioros, tăia cu gura ca o secure, trupul putregaiului, plin de șerpi și de năpârci, și vestea pe Unul mai mare ca el, care va turna și foc peste ei; – toate acestea dădeau așteptării o tensiune de fior metafizic, unic în istorie. Nu-i vorbă era și o așteptare de mii de ani de-a rândul.

Iată cum au decurs primele „găsiri" ale marelui așteptat. Prima, care știa mai mult decât ceilalți oameni, era Fecioara Maria din Nazaret, apoi dreptul Iosif. Al treilea a fost Ioan Botezătorul, care-și câștigase autoritate de prooroc; – de altfel și era: capătul proorocilor – autoritate cu care a prezentat iudeilor pe Iisus: „așteptarea neamurilor", sau Mesia- Hristos. Deci Ioan știa desfășurarea lucrurilor. Cu botezul lui Iisus menirea lui lua sfârșit: „De acum El să crească, iar eu să scad !"Apoi Ioan, vorbind odată cu doi ucenici ai săi, vede pe Iisus venind, și-L arată ucenicilor săi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu".

Unul din ucenici era Andrei, cel întâi chemat, care, după cuvântul ascetului și mărturia sufletului său, recunoaște în Iisus pe Dumnezeu. Atunci, într-o bucurie negrăită, într-o suflare, aleargă acasă și-i spune și lui Simon – ce avea să fie Petru – : „Am găsit pe Mesia !" – Și 1-a adus la Iisus. A doua zi, în drum spre Galileia, Iisus găsește pe Filip, pe care 1-a chemat: „Vino după Mine !" A recunoscut și acesta prezența lui Dumnezeu în Iisus. De bucurie – și așa-i bucuria: alergi cu ea să o împărtășești primului găsit – găsește pe Natanail, căruia-i vestește: „Am găsit pe Acela de care au scris Profeții !" Natanail, luat prin surprindere, nu prea ieșea din rezervă, dar, ocărând Nazaretul, aude argumentul decisiv: „Vino și vezi !" A venit. S-a prezentat ca un Toma. Iisus îl prețuiește în sinceritatea rezervei sale, spunându-i: „Iată israilitean fără vicleșug".

Natanail ÎI întreabă: „De unde mă cunoști ?" (In viața lui Natanail era o taină, pe care n-o știa nimeni, decât el și mamă-sa. El scăpase de urgia lui Irod ascuns de mamă-sa la trei zile după naștere, sub frunzele smochinului – precum întăresc acestea sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, în „întrebări"). Deci, când s-a văzut descoperit și-a dat seama că are în față pe Dumnezeu. N-a mai putut. A strigat în extaz: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu !" Deși trăiește un moment culminant, totuși Iisus desăvârșește explozia convingerii sale, zicând: „Mai mari decât acestea vei vedea: amin, amin zic vouă, de-acum veți vedea Cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului". Cu toate acestea Natanail nu figurează printre cei 12 apostoli, ci printre cei 70.

Cuvântul s-ar putea sfârși aci cu întrebarea: Tu pe cine-ai chemat la Iisus ? Vecinu-tău bate crâșmele, verișoara-ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă noaptea la jocuri și scuipă după preot; – la Iisus n-ai pe nimeni de adus ?… – Poate ai de gând să te-aduci pe tine; – că până nu te-aduci pe tine nu poți aduce pe nimeni. Dar, cum mai am ascultători, mult mai frământați cu mintea, căutându-L pe Iisus, scriu și pentru voi cele ce urmează:

Primii patru ucenici sigur că au avut chiar atunci o experiență asemănătoare deschiderii Cerului, în prezența preasfintei Persoane a lui Iisus. Nu le-a fost ușor nici lor să-și taie dintr-odată tot balastul îndoielii, de vreme ce mulți se mai dăduseră pe sine a fi Mesia și se-nfundaseră în greșeli grave, cum a fost rebeliunea lui Bar-Cochba, cea a lui Teuda și a lui Iuda Galileanul. Dar timpul avea să-i încredințeze până în adâncul făpturii, că Dumnezeu se făcuse om și petrecea cu ei. Nouă însă ne-ar fi mult mai ușor să trecem pustiul îndoielii, deoarece avem, sub perspectiva istoriei, toate probele dumnezeirii lui Iisus și a divinității creștinismului.

Totuși, deși le-avem, numai o întâlnire cu Iisus rămâne decisivă. Iar dacă aceasta se întâmplă rar, măcar să vezi pe cineva, a cărui iubire-lumină a aprins-o El. Dar iubiții mei tineri, cu fruntea pe gânduri, o întâlnire cu Iisus însemnează o misiune, însemnează o chemare la apostolie și la toate riscurile trăirii de Dumnezeu, între Irozii vremilor, pe care de asemenea trebuie să-i iubești. Nu cumva sunteți și voi căutând pe Iisus ? Voi știți despre Iisus mulțime de lucruri, dar încă nu-L cunoașteți pe El. Și până nu-L găsești pe Dumnezeu nu te afli nici pe tine, nu-ți găsești nici sensul tău, nici sensul lumii. E la mijloc o revelație tripartită, care trebuie să aibă loc.

Omul e veșnic în căutare după ceva ce însemnează mai mult decât haina și mâncarea. El e în căutarea lui însuși. Aspirația sufletului după realizarea desăvârșirii sale, asta e toată istoria omului. Mărginirea ta te doare; știu; dar când aceasta a ajuns un dat al conștiinței, e semn că Dumnezeu nemărginitul vrea să crești spiritual pe dimensiuni divine.

Această țâșnire în conștiință a dorului nemărginirii divine, e, pentru tine, argumentul decisiv al existenței Sale, al iubirii Sale și al rudeniei tale cu El. Dacă te găsești pe tine în funcție de Dumnezeu, e o găsire a ta în adevăr. E nașterea ta în Dumnezeu, – nașterea ta în adevăr. „Toți marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învățat că în eternitate, în adâncul lumii spirituale se săvârșește un proces divin, în care apar relațiile lui Dumnezeu cu omul: nașterea lui Dumnezeu în om și nașterea omului în Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul cu iubitul. Acolo sunt adevărurile experienței spirituale, adevăruri vii, nu categorii metafizice sau substanțe ontologice."

„Chipul omului se strică dacă se șterge chipul lui Dumnezeu din sufletul omului. Omul, căutând pe Dumnezeu, se caută pe sine însuși, caută omenia sa. Sufletul omului suferă durerile nașterii, când se naște Dumnezeu într-însul. Această naștere a lui Dumnezeu în sufletul omenesc, constituie nașterea autentică a omului. Ea reprezintă mișcarea iubirii lui Dumnezeu spre el, răspunsul la nostalgia ce-o are el după Dumnezeu. Experiența spirituală descoperă că Dumnezeu de asemenea tânjește după om, că El dorește ca omul să-L nască și să-I răsfrângă Chipul. Marii mistici, descriind viața spirituală, au evocat această nostalgie divină.

Neamul omenesc nu aparține, decât sub unul din aspectele sale, generației lui Adam cel vechi, generației păcătoase și decăzute a lumii noastre naturale. Sub un alt aspect el e ceresc, aparținând lui Adam cel spiritual, generației lui Hristos. Creațiunea lumii nu s-a putut produce în timpul nostru, căci el e un timp decăzut, el e copilul păcatului. Creațiunea a avut loc în veșnicie, ca act interior al misterului divin al vieții. Concepția biblică a creațiunii nu-i decât reflexul acestui act interior al creației în conștiința omului antic.

Omul, precipitat în natura inferioară, e aruncat în afara realității divine. Revelația creștină restabilește omul în sânul acestei realități. Prin Fiul noi revenim în sânul Tatălui. Cu El începe un nou gen omenesc, spiritual, acela al lui Hristos, născut și refăcut în Duh. Hristos este în om și omul în Hristos. El e butucul și eu mlădița. Tot neamul omenesc, renăscut, rămâne în Hristos, Dumnezeu-Omul. In omul spiritual e cuprins cosmosul, toată creațiunea. Odinioară cosmosul se desfăcu violent de omul decăzut și deveni, pentru el, natura exterioară care-1 robi. Dar cosmosul revine spre omul renăscut, în lumea spirituală cosmosul rămâne în om precum omul rămâne în Dumnezeu.

Omul e, prin natura sa, un microcosmos; în el sunt cuprinse toate sferele realității cosmice, toate formele cosmicului. Prin păcat și cădere, omul pierdu noțiunea stării sale microcosmice, conștiința sa deveni individualistă. Cosmosul nu se revelează omului natural decât ca natură exterioară, a cărui viață interioară îi rămâne inaccesibilă. Numai omului interior, viața interioară a cosmosului, i se descoperă ca realitate spirituală. Astfel, calea care duce omul la cunoștința de sine însuși este și calea care-1 duce la cunoștința cosmosului. Prin Hristos, prin Logos, nu numai neamul omenesc, ci tot universul se orientează spre Dumnezeu, răspunzând chemării divine, trebuinței dumnezeiești de iubire.

Misterul divin nu se încheie în dualitate; el presupune existența a Trei Persoane. Relațiile lui Dumnezeu cu Altul se îndeplinesc într-un al Treilea. Subiectul iubitor și iubitul găsesc deplinătatea vieții în împărăția iubirii, care este a treia. împărăția lui Dumnezeu, împărăția omului și a cosmosului iluminat, nu se realizează decât prin Sf. Duh, în care se încheie drama, se închide cercul. Numai în această «Trinalitate» ne e dată viața divină perfectă, în care subiectul iubitor și obiectul iubit creează împărăția lor, găsesc conținutul definitiv și deplinătatea vieții lor. Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă, în care nu e opoziție între personalități, între ipostase și ființa unică.

Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția în Unitatea-Trinitate. lată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară. Afirmarea ființei e viața Sfântului Duh și viața în Duhul Sfânt. în Duh omul și lumea sunt transfigurate și îndumnezeite. Duhul constituie Viața însăși, viața originară." (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte" pp. 211-216)

Acesta să fie cadrul mai larg, al evidențelor Duhului, care a făcut din oameni Apostoli ai lui Dumnezeu. Deci să o luăm concret: Noi nu avem, ca primii ucenici, posibilitatea găsirii istorice a lui Iisus. Noi avem, între noi și Iisus, un munte, care trebuie trecut. Iar ce e mai greu, e că muntele e în noi. Și n-ar trebui, după cuvântul lui Iisus, decât un grăunte de muștar credință, și-ar dispare muntele și L-am găsi pe Iisus. Ne trebuie un itinerar lăuntric. Calea credinței e obositoare, dar cu ea începe cărarea. Credința e o asceză a minții. Urmează celelalte virtuți, celelalte asceze, toate, ca niște vămi ale văzduhului, la care lăsăm pe rând, ca vamă, tot balastul muntelui nostru.

Toate renunțările noastre sunt negustorie pentru un bun mai înalt: pentru starea capabilă de-a primi brațele divine ale Harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, de data aceasta este puternic, ca o suflare de vifor, e în stare să desăvârșească cele începute timid de sărmana noastră fire.

Toată asceza e pentru mistică. Deci în locul găsirii istorice a iui Iisus, noi avem deschisă întâlnirea spirituală, mistică, întâlnire profund reală, cât, din lăuntrică, se răsfrânge uneori până-n afară în simțirile și înfățișarea noastră. Foarte mulți contemporani ai lui Iisus n-au avut cu El decât o întâlnire exterioară, istorică. Doar Luca și Cleopa îl simțeau, arzându-le inima pe cale, dar fără să-L cunoască.

O întâlnire profundă cu Iisus, care însă mai mult i-a speriat – cum arată aceasta icoanele – poate că au avut martorii Schimbării la Față. Deci nu suntem cu nimic dezavantajați față de aceia. Iisus e și contemporanul nostru, ca veșnicia față de oricare cifră a timpului.

Deci primii care au văzut pe Iisus în lumina dumnezeiască au fost Petru, Iacov și Ioan. Ei au văzut, primii, Cerul deschizându-se. Această revelație le-a fost dată și ca revelație propriu-zisă, dar și ca o iconomie, ce avea rostul să le susțină moralul ridicat, în fața celor ce aveau să se întâmple pe urmă cu răstignirea. Că vederea luminii dumnezeiești a avut și rostul acesta, ne stau mărturie înseși cuvintele Mântuitorului, prin care-i lega să nu spună vederea, decât după înviere (Matei 17,9).

Al doilea care a văzut cerurile deschizându-se (Faptele apostolilor7,56), a fost primul mucenic al creștinismului arhidiaconul Ștefan. Suflet curat, tânăr, plin de duh și adevăr – curajul întruchipat – primul mucenic, văzând Cerul deschizându-se, dă curaj și întărire coloanei de urmași a mucenicilor. N-o fi străbătând el toată calea ascezei, dar a luat-o de îndată pe calea cea mai scurtă, de care va scrie mai pe urmă și Pavel, a iubirii de oameni fară de margini. Căci întru așa măsură și-a însușit el pe Iisus, încât, murind legii firii, împroșcat cu pietre, același cuvânt al legii Duhului grăiește: „Doamne iartă-le lor păcatul acesta !" Iar aceasta n-o putea face decât un om sfințit de iubire.

Al treilea, pe care: „o lumină din Cer 1-a-nvăluit dintr-o dată, ca într-un fulger" (Faptele Apostolilor 9,3) a fost Saul, care păzea hainele celor ce se nevoiau cu uciderea lui Ștefan. El era râvna Legii vechi – o sinceritate de altfel – apreciată și convertită pe drumul Damascului, la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus. Deschiderea aceasta a unui cer nou, cu o lumină năpraznică, a pricinuit moartea omului vechi, Saul, și renașterea Apostolului Pavel.

În veacul al Xl-lea dăm de sf. Simeon Noul Teolog, care trăiește toată transcendența luminii divine, după ce Harul din Ceruri, cum zice, înnoise sărmana sa fire. Rugămu-1 cu smerenie să ne învețe:

Cuv 18: „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere

Și du până la sfârșit chinul încercărilor,

Sfâșierea durerilor, și primește cu bucurie

Piroanele-ntristărilor, ca pe-o coroană a slavei,

Și-aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor

Și lovit cu pietrele tuturor necinstirilor,

Vărsând lacrimi de sânge

(- Că totul izbutește plânsul de fiecare zi -) vei fi mucenic.

Cuv. 13: Iar răbdând batjocuri și palme, cu bucurie

Părtaș al dumnezeirii și al slavei Mele vei fi.

Iar de te vei arăta pe tine urma tuturora

Și slugă și rob, te voi arăta pe urmă

Primul între-aceia toți, pe cum am făgăduit.

De vei iubi pe dușmani și pe cei ce te urăsc,

De te-i ruga din suflet pentru cei ce te necăjesc,

Și le vei face bine după puterea ta,

Te-ai făcut, adevărat, asemenea Tatălui tău Preaînalt.

Deci dobândind din acestea inimă curată,

In ea vei vedea pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut

vreodată.

Cuv. 20: Pe Acela, a Cărui frumusețe

Uimește toată gândirea, uimește toată inima,

Rănește tot sufletul, înaripându-1 spre iubire,

Unindu-1 neîntrerupt cu Dumnezeu.

Să nu ziceți că Dumnezeu nu e văzut de oameni.

Nu ziceți că oamenii nu văd lumina dumnezeiască,"

Sau că e cu neputință în vremea de-acum.

Niciodată aceasta nu-i cu neputință, prieteni,

Ci e foarte cu putință celor ce voiesc.

Dar numai celor a căror viață le-a adus curățirea de patimi

Și le-a făcut curat ochiul cugetării.

Subliniem la acest loc concepția integralistă despre om a sfântului, realizată în trăirea mistică: inima curată, voința hotărâtă, viața curată de patimi și curat ochiul cugetării. Sfântul e un om perfect centrat cu firea. „Iar măsurile strălucirii-s măsurile iubirii". (Cuv. 27)

Și mai departe:

Cuv. 34: „Ziditorul, ia aminte ce-ți spun,

Iți va trimite Duhul cel din Dumnezeu

Și te va insufla, va locui și se va sălășlui ființial

Și luminându-te și umplându-te de strălucire, te va turna din

nou întreg.

Stricăciosul îl va face nestricăcios și va clădi iarăși

Casa învechită, casa sufletului tău;

Și va face cu totul nestricăcios și trupul întreg,

Și te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus.

Cuv. 6: Știu că nu vom muri fiind înlăuntrul Vieții

Și având în lăuntrul meu țâșnind întreaga Viață,

In inima mea este, dar în Ceruri se află

Aci și acolo, la fel se vede lucind.

Cuv. 31: Strălucit-ai din Ceruri până-n inima mea.

Cuv. 32: Ce cuvânt va tălmăci, ce limbă va spune ?

Ce buze vor grăi, cele ce se văd în mine

Petrecându-se, săvârșindu-se în toată ziua ?

Căci chiar și noaptea, chiar și-n întunerec

Văd pe Hristos deschizându-mi înfricoșetor Cerurile

Și pe El pogorându-Se și arătându-mi-le

împreună cu Tatăl și cu Duhul, lumina întreit sfântă.

Dar iată și misiunea:

Cuv. 1: „Astfel facându-mă, Domnul mă-nchise în cortul trupesc

Și pogorându-mă-n lumea simțită m-a pus să trăiesc,

Eu, – izbăvitul de beznă – cu cei ce mai sunt întunecați,

Care petrec în mocirlă și-n noapte, adânc cufundați,

Ca să-i învăț și să-i fac să cunoască nemernica stare,

Lanțul cu care-s legați și rănile cele amare.

Dându-mi porunca, Stăpânul s-a dus…"

Dacă am înțeles întrucâtva rațiunile Providenței când a deschis Cerurile: ca să întărească pe Apostoli în credință; pe mucenici în mărturisire; pe înzestrații cu daruri în convertirea lor; aci, în fața sfântului Simeon Noul Teolog pelerin al transcendenței, trebuie să ne gândim la o explicație în funcție de cele petrecute în veacul său, veacul al Xl-lea „Saeculum plumbarum". Apariția sfântului tocmai atunci și tocmai așa, nu poate fi decât un răspuns magistral al Cerului, la marea rană a istoriei: ruptura Bisericilor, de la mijlocul mileniilor.

Oamenii Bisericii, petrecând în mocirlă de patimi și-n noapte adânc cufundați, au rupt, în veacul al Xl-lea, cămașa lui Hristos: unitatea exterioară a Bisericii. Oamenii se dezbinau de oameni, afurisindu-se și urându-se crunt, iar Cerul se unea cu omul, cât uimea pe sfânt:

Cuv. 13:

Iar ce-i mai înfricoșat decât toate, m-a arătat cer nou

Și s-a sălășluit în mine Ziditorul tuturor,

De care nu s-a învrednicit nimeni din sfinții de odinioară.

Deci când trufașul Humbert își vărsă în scris ura, pe Prestolul sfintei Sofii, în timpul Liturghiei (16 Iulie 1054) și ieșind, ca odinioară Iuda de la Cină , își scutură praful de pe picioare, spunând cuvintele: „Dumnezeu să vadă și să judece !" noi, gândindu-ne la Oceanul luminii divine, revărsat peste sfinți, veacuri de-a rândul pe urmă, putem să-I răspundem: „Dumnezeu a văzut și a judecat !"

La o altă răscruce a destinelor, Cerul se deschise sfântului Serafim al Sarovului, în veacul al XlX-lea. Și așa de stăruitoare e revărsarea luminii Duhului Sfânt, încât, deodată cu rugăciunea în gând, rostită de sfânt, o vede și Motovilov, un bogătaș oarecare, prieten cu sfântul.

Acesta o descrie: „Ca o scăpărare de fulger; ca o lumină orbitoare, care se întinde pe-ntinsul a câtorva verste de jur împrejur". (Denissov, „Viața lui Serafim", ed. rusă, pp. 319-335).

Aceste deschideri de Cer, să ne fie deocamdată deschiderea ochilor !

Prislop, 13.11.49. ( Cuvinte vii )

Planul predicii

Motto: „ De acum veți vedea cerul deschizându-se" (Ioan 1, 51).

Introducerea: „ Găsiți descrise de alții, și mult mai bine, mocnirea strânsă în chingi și agitația ascunsă a poporului evreu sub ghearele pajurei romane. O pomenesc în treacăt, ca să ne dăm seama de acea atmosferă încărcată de la răscrucea numărării timpului, atmosfera așteptării de istov a lui Mesia. Pentru unii era așteptare politică; pentru alții, mult mai puțini, o așteptare religioasă. Irod a sărit cu sabia în calea istoriei. Masacrul copiilor – 14.000 de prunci, încă nu se uitase. Până și pe copiii săi îi aștepta cu sabia în mână. Iar cele petrecute mai pe urmă la Iordan, unde un ascet nemaivăzut de fioros, tăia cu gura ca o secure, trupul putregaiului, plin de șerpi și de năpârci, și vestea pe Unul mai mare ca el, care va turna și foc peste ei; – toate acestea dădeau așteptării o tensiune de fior metafizic, unic în istorie. Nu-i vorbă era și o așteptare de mii de ani de-a rândul”.

Tratarea :

– prezentarea modului de chemare a primilor apostoli;

– explică atmosfera tensionată de așteptare a lui Mesia și menționează cele două persoane ce au pregătit venirea Lui: Fecioara Maria din Nazaret și Sfântul Ioan Botezătorul – „De acum El să crească, iar eu să scad !";

– subliniază necesitatea întâlnirii profunde cu Iisus prin depășirea muntelui de îndoială, cu ajutorul grăuntelui de credință;

– Nașterea autentică a omului prin Hristos – “El e butucul și eu mlădița”;

– Și până nu-L găsești pe Dumnezeu nu te afli nici pe tine, nu-ți găsești nici sensul tău, nici sensul lumii. E la mijloc o revelație tripartită, care trebuie să aibă loc.

– Aspirația sufletului spre desăvârșire – “In omul spiritual e cuprins cosmosul, toată creațiunea.”

– “Misterul creștinismului este misterul unității în dualitate, găsindu-și soluția în Unitatea-Trinitate”;

– prezentarea celor ce-au văzut cerurile deschizându-se și momentelor de primire a luminii dumnezeiești;

– descrie trăirea mistică a Sf. Simeon Noul Teolog și momentul înțelegerii misiunii sale:

“Văd pe Hristos deschizându-mi înfricoșetor Cerurile

Și pe El pogorându-Se și arătându-mi-le

împreună cu Tatăl și cu Duhul, lumina întreit sfântă.

Dar iată și misiunea:

Cuv. 1: „Astfel facându-mă, Domnul mă-nchise în cortul trupesc

Și pogorându-mă-n lumea simțită m-a pus să trăiesc,

Eu, – izbăvitul de beznă – cu cei ce mai sunt întunecați,

Care petrec în mocirlă și-n noapte, adânc cufundați,

Ca să-i învăț și să-i fac să cunoască nemernica stare,

Lanțul cu care-s legați și rănile cele amare.

Dându-mi porunca, Stăpânul s-a dus…"

– Cuvântul s-ar putea sfârși aci cu întrebarea: Tu pe cine-ai chemat la Iisus ?

Încheierea

“Aceste deschideri de Cer, să ne fie deocamdată deschiderea ochilor !”

toate probele dumnezeirii lui Iisus să înlăture îndoiala minții pentru a putea vedea

Scurtă analiză a conținutului

Titlul: Chemări la apostolie

Genul predicii: este o predică dogmatică cu valențe morale și în acelasi timp este o omilie istorică, catehetică-misionară

Tema:

cadrul istoric de găsire primilor ucenici

despre natura umană, despre nașterea în Adevăr – revelația creștină

mistică creștină și misterul Trinității

prezentarea cronologică a momentelor de descoperire a luminii dumnezeiești

Strategii de redactare:

● Argumentarea:

– citatele scripturistice, argumentarea este realizată prin principii logice: Iată cum au decurs primele „găsiri" ale marelui așteptat; Cu botezul lui Iisus menirea lui lua sfârșit: « De acum El să crească, iar eu să scad ! » Apoi Ioan, vorbind odată cu doi ucenici ai săi, vede pe Iisus venind, și-L arată ucenicilor săi zicând: « Iată Mielul lui Dumnezeu »

– prezentarea bucuriei de găsire/vestire a lui Mesia de către primii ucenici: Unul din ucenici era Andrei, cel întâi chemat, care, după cuvântul ascetului și mărturia sufletului său, recunoaște în Iisus pe Dumnezeu. Atunci, într-o bucurie negrăită, într-o suflare, aleargă acasă și-i spune și lui Simon – ce avea să fie Petru – : „Am găsit pe Mesia !" – Și 1-a adus la Iisus. A doua zi, în drum spre Galileia, Iisus găsește pe Filip, pe care 1-a chemat: „Vino după Mine !" A recunoscut și acesta prezența lui Dumnezeu în Iisus. De bucurie – și așa-i bucuria: alergi cu ea să o împărtășești primului găsit – găsește pe Natanail, căruia-i vestește: „Am găsit pe Acela de care au scris Profeții !

Ștergerea îndoielii lui Natanail – Toma, care strigă în extaz: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu !"

● Structura:

predica analizată prezintă temele într-o forma bine închegată, trecerea de la un plan la altul se realizează ușor.

După ce lucrurile inițiale au fost lămurite – prezentarea cadrului istoric de venire a

lui Mesia și de găsire a primilor ucenici – se trece la următoarea temă: Cuvântul s-ar putea sfârși aci cu întrebarea: Tu pe cine-ai chemat la Iisus ?

Cea de-a doua temă scoate în evidență importanța cunoașterii lui Iisus dincolo de

perspectiva istorică, căci până nu-L găsești pe Dumnezeu nu te afli nici pe tine, nu-ți găsești nici sensul tău, nici sensul lumii. Cea de-a doua temă este bine întrețesută cu cea de-a treia, deoarece nașterea omului, depășirea condiției lui inferioare prin întâlnirea cu Iisus este o experiență spirituală ce implică o trăire mistică: Dacă te găsești pe tine în funcție de Dumnezeu, e o găsire a ta în adevăr. E nașterea ta în Dumnezeu, – nașterea ta în adevăr… nașterea lui Dumnezeu în om și nașterea omului în Dumnezeu, în care se întâlnesc iubitorul cu iubitul.

-prin revelație creștină apare o noua natură umană, un nou gen omenesc, spiritual, acela al lui Hristos, născut și refăcut în Duh. Hristos este în om și omul în Hristos. El e butucul și eu mlădița. Tot neamul omenesc, renăscut, rămâne în Hristos, Dumnezeu-Omul.

-descrierea omului din perspectivă microcosmică: în lumea spirituală cosmosul rămâne în om precum omul rămâne în Dumnezeu. Omul e, prin natura sa, un microcosmos; în el sunt cuprinse toate sferele realității cosmice, toate formele cosmicului. Prin păcat și cădere, omul pierdu noțiunea stării sale microcosmice, conștiința sa deveni individualistă.

– elucidarea misterului trinității : Subiectul iubitor și iubitul găsesc deplinătatea vieții în împărăția iubirii, care este a treia. împărăția lui Dumnezeu, împărăția omului și a cosmosului iluminat, nu se realizează decât prin Sf. Duh, în care se încheie drama, se închide cercul. Numai în această «Trinalitate» ne e dată viața divină perfectă, în care subiectul iubitor și obiectul iubit creează împărăția lor, găsesc conținutul definitiv și deplinătatea vieții lor.

– subliniază necesitatea depășirii pustiului îndoielii, a muntelui dintre noi și Iisus prin grăuntele de muștar credința – Calea credinței e obositoare, dar cu ea începe cărarea. Credința e o asceză a minții. Urmează celelalte virtuți, celelalte asceze, toate, ca niște vămi ale văzduhului, la care lăsăm pe rând, ca vamă, tot balastul muntelui nostru.

ultima temă, de prezentare a celor ce au primit lumina dumnezeiască: Deci primii

care au văzut pe Iisus în lumina dumnezeiască au fost Petru, Iacov și Ioan. Ei au văzut, primii, Cerul deschizându-se. O continuare a firului istoric cu următorii apostoli: primul mucenic al creștinismului – întruchiparea curajului Ștefan, care bătut cu pietre nu și-a pierdut iubirea: Doamne iartă-le lor păcatul acesta !; a urmat Saul, prigonitorul creștinismului, pe care o lumină din Cer 1-a-nvăluit dintr-o dată, ca într-un fulger și l-a transformat în Apostolul Pavel;

– urmează prezentarea detaliată a trăirii mistice a Sf.Simeon Noul Teolog, trimis în veacul XI, când oamenii Bisericii se îndepărtaseră de adevărata trăire: inima curată, voința hotărâtă, viața curată de patimi și curat ochiul cugetării. Sfântul e un om perfect centrat cu firea. „Iar măsurile strălucirii-s măsurile iubirii". (Cuv. 27)

– aflat sub revărsarea Luminii, Sfântul numeroase cuvântări:

Și luminându-te și umplându-te de strălucire, te va turna din nou întreg.

Stricăciosul îl va face nestricăcios și va clădi iarăși

Casa învechită, casa sufletului tău;

Și va face cu totul nestricăcios și trupul întreg,

Și te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus.

– în secolul al XIX–lea Cerurile se deschid Sf. Serafim de Sarov ca o scăpărare de fulger; ca o lumină orbitoare.

în finalul predicii prezintă îndemnul ca toate momentele istorice de revelare a luminii dumnezeiești să reprezinte pentru fiecare deschiderea ochilor : “Aceste deschideri de Cer, să ne fie deocamdată deschiderea ochilor !”

Limbajul pe care părintele îl folosește în această predică este unul bisericesc-liturgic, presărat cu diverse mijloace stilistice; limbaj clar, folosește un vocabular ales, adresându-se direct ascultătorilor, creând impresia unui permanent dialog cu aceștia: „Dar iubiții mei tineri, cu fruntea pe gânduri … Voi știți despre Iisus mulțime de lucruri, dar încă nu-L cunoașteți pe El.” Citează din scrierile Sf.Simeon Noul Teolog, precum și din alte scrieri „ … în Duh omul și lumea sunt transfigurate și îndumnezeite. Duhul constituie Viața însăși, viața originară." (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte" pp. 211-216); „Ca o scăpărare de fulger; ca o lumină orbitoare, care se întinde pe-ntinsul a câtorva verste de jur împrejur". (Denissov, „Viața lui Serafim", ed. rusă, pp. 319-335).

● Metodă pe care o vedem folosită este problematizarea:

Primul exemplu: Tu pe cine-ai chemat la Iisus ? Vecinu-tău bate crâșmele, verișoara-ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă noaptea la jocuri și scuipă după preot; – la Iisus n-ai pe nimeni de adus ?… – Poate ai de gând să te-aduci pe tine; că până nu te-aduci pe tine nu poți aduce pe nimeni

Doar o dată cu propria noastră întalnire lăuntrică cu Hristos, va fi posibilă chemarea celorlalți la adevarata cunoaștere de sine și revelarea Dumnezeului.

Cel de-al doilea exemplu: Dar iubiții mei tineri, cu fruntea pe gânduri, o întâlnire cu Iisus însemnează o misiune, însemnează o chemare la apostolie și la toate riscurile trăirii de Dumnezeu, între Irozii vremilor, pe care de asemenea trebuie să-i iubești. Nu cumva sunteți și voi căutând pe Iisus ?

● Lungimea: predica este laborioasă, profundă, subiectul este tratat sistematic, descrie minuțios momentele de găsire a primilor ucenici, subliniază însemnătatea întâlnirii cu Iisus și explică trăirea mistică și misterul trinității în creștinism; prezintă momentele de primire a luminii Duhului Sfânt, de „deschidere a cerurilor” pentru arhidiaconul Ștefan, pentru Saul – transfigurat în Pavel, pentru Sf. Simeon Noul Teolog – ale cărui cuvântari din trăirea sa mistică le citează, urmând istoric exemplificarea revelației Sfântului Serafim de Sarov și încheie predica clar și demn transmițând mesajul sublim de a urma exemplul primilor apostoli.

Analiză stilistică

Stilul gramatical

● calități generale ale stilului acestei predici: claritate, proprietate, corectitudine, puritate, precizie;

● calități particulare ale stilului: naturalețe, demnitate, armonie stilistică.

Stilul literar

a) Figuri stilistice de cuvinte:

Comparația: ”tăia cu gura ca o secure”; „Această revelație le-a fost dată și ca revelație propriu-zisă, dar și ca o iconomie”, ,, ca o scăpărare de fulger; ca o lumină orbitoare”, „o lumină din Cer 1-a-nvăluit dintr-o dată, ca într-un fulger"; “Duhul Sfânt, de data aceasta este puternic, ca o suflare de vifor”, ca pe-o coroană a slavei

Epitetul: “bucurie negrăită”; “Suflet curat, tânăr, plin de duh și adevăr – curajul întruchipat – primul mucenic”, “Deschiderea aceasta a unui cer nou, cu o lumină năpraznică, a pricinuit moartea omului vechi”,

Metafora: ,, E nașterea ta în Dumnezeu, – nașterea ta în adevăr”; „petrecând în mocirlă de patimi și-n noapte adânc cufundați”;

Eu, – izbăvitul de beznă – cu cei ce mai sunt întunecați,

Care petrec în mocirlă și-n noapte, adânc cufundați,

Ca să-i învăț și să-i fac să cunoască nemernica stare,

Lanțul cu care-s legați și rănile cele amare.

Personificarea: „Piroanele-ntristărilor, ca pe-o coroană a slavei,

Și-aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor

Și lovit cu pietrele tuturor necinstirilor,

Vărsând lacrimi de sânge” ; Cuv. 20: Pe Acela, a Cărui frumusețe

Uimește toată gândirea, uimește toată inima,

Rănește tot sufletul, înaripându-1 spre iubire”

b) Figuri stilistice retorice:

Enumerație si repetiție:

„Noi avem deschisă întâlnirea spirituală, mistică, întâlnire profund reală”; Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei și diviziunii, ecumenismul și societatea perfectă;

“Această țâșnire în conștiință a dorului nemărginirii divine, e, pentru tine, argumentul decisiv al existenței Sale, al iubirii Sale și al rudeniei tale cu El. Dacă te găsești pe tine în funcție de Dumnezeu, e o găsire a ta în adevăr. E nașterea ta în Dumnezeu, – nașterea ta în adevăr.”

Interogație : “ Ce cuvânt va tălmăci, ce limbă va spune ?

Ce buze vor grăi, cele ce se văd în mine

Petrecându-se, săvârșindu-se în toată ziua ? ”

Chiasm: “Hristos este în om și omul în Hristos”

GENETICA ACUM 3.500 DE ANI

Cu toată mirarea multora, documentul există, și, cu oarecare bunăvoință, textul deslușește problema eredității mult mai bine, decat teoria cromozomică modernă, întrucât indică și factorul primordial al eredității – Dumnezeu: mobilul, izvorul și susținătorul a tot ce se mișcă, trăiește și există.

Iată Genetica modernă, dată in nucleu lui Moise, de Mantuitorul însuși prin revelație, acum 3.500 ani pe muntele Sinai. Nu e nici o mirare: Iisus avea conducerea spirituală și înainte de venirea Sa în trup omenesc.

Pe urmă, că iniția pe Moise in tainele eredității nu este nici o mirare, întrucat cine poate să cunoască mai bine omul, decat Cel ce 1-a făcut și i-a dat legile vieții? Cuvântul acesta rămane adevărat chiar dacă Dumnezeu ar fi făcut numai prima celulă vie și în ea ar fi comprimat toate posibilitățile ulterioare de dezvoltare, pană la formele prezente și viitoare. încă nebănuite de noi. Daca va fi fost creația așa, Dumnezeu e cu atât mai mare.

Stăruim asupra faptului că Iisus e creatorul omului și ca gen aparte și ca persoană îndeosebi pană la sfârșitul vremii. În această creație conlucra cu părinții pămantești menajându-le libertatea, dar prevenindu-i că, în cazul cand Ii calcă legile, calcă viața propriilor lor copii.

Deuteronom 5:

9. Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu

ravnitor, care pedepsește vina părinților in copii

pană la al treilea și al patrulea neam – pentru cei

ce Mă urăsc.

10. …Și Mă milostivesc pană la al miilea

neam, cătră cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile

Mele. . .

După teoria cromozomică, văzurăm cum apar genezele recesive în urmași: după legile eredității, care nu sunt altceva decat legile probabilității. După textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinți pe urma vreunui păcat. Știința, neavand termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut in ascendenți genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă și anterioară procesului eredității, apar in cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative și cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genezele recesive apar in ascendenți in chip independent, nu după legile probabilității, ci după legile care atarnă peste fărădelegi.

Toate faptele omului, toate mișcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, și se înseamnă și în sămanța sa, și cu aceasta își trage urmașii sub povara isprăvilor sale. Legile vieții sunt legile Creatorului; păcătuiești împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie și că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificație neînchipuit mai largă pentru aducerea și conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume, înainte de a exista ca persoane pămantești, existăm ca gand, ca intenție a lui Dumnezeu.

Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească,în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică.

De faptul că suntem oarecum anteriori față de forma noastră pămantească, însuși ne spune, învățându-1 pe Ieremia când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-1 rostuise pe pămant:

Ieremia 1:

5. înainte de a te urzi in pantece… te-am sfințit și te-am randuit prooroc printre popoare.

Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri.

(Cărarea Împărăției, capitolul V – Ereditate și spirit )

Planul predicii

Introducerea: „ Cu toată mirarea multora, documentul există, și, cu oarecare bunăvoință, textul deslușește problema eredității mult mai bine, decat teoria cromozomică modernă, intrucat indică și factorul primordial al eredității – Dumnezeu: mobilul, izvorul și susținătorul a tot ce se mișcă, trăiește și există”.

Tratarea :

– explicarea eredității prin prisma legilor divine;

– misterul cromozomial revelat lui Moise acum 3500 ani;

– prezintă felul în care genele recesive, degenerative se transmit urmașilor ca urmare a păcatului – încălcarea legilor divine:

Deuteronom 5:

9. Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu

ravnitor, care pedepsește vina părinților in copii

pană la al treilea și al patrulea neam – pentru cei

ce Mă urăsc.

10. …Și Mă milostivesc pană la al miilea

neam, cătră cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile

Mele. . .

 – genetica modernă se arată insuficientă pentru deslușirea legilor nescrise ale Creatorului;

– înainte de a exista ca persoane pămantești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu și fiecare este trimis cu o misiune pe pământ;

Încheierea

” Suntem prin urmare de obarșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri ”

Evidențiază faptul că suntem ființe spirituale trimise într-un trup pentru a ne îndeplini destinul.

Scurtă analiză a conținutului

■ Titlul: Genetica acum 3.500 de ani

■ Genul predicii: este o omilie cu valențe științifice și morale;

■ Tema:

genetica explicată prin legile Creatorului

aducerea aminte că fiecaruia Dumnezeu i-a rânduit o misiune în viața pământească

■ Strategii de redactare:

  ● Argumentarea:

– citatele scripturistice, argumentarea este realizată prin principii logice:

 Deuteronom 5:

9. Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu râvnitor, care pedepsește vina părinților in copii pană la al treilea și al patrulea neam – pentru cei ce Mă urăsc.

10. …Și Mă milostivesc pană la al miilea neam, cătră cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele. .

● Structura:

Problematizarea : poate știința într-adevar să explice modul de transmitere a genelor recesive, degradante la urmasi? Știința, neavand termenul, nu poate da răspunsul la intrebarea: cum au apărut in ascendenți genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce imprejurare, independentă și anterioară procesului eredității, apar in cromozomi.. de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative și cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genezele recesive apar in ascendenți in chip independent, nu după legile probabilității, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.

– izvorul a tot ce există este Dumnezeu – inclusiv a geneticii

– Iisus e creatorul omului și ca gen aparte și ca persoană indeosebi pană la sfarșitul vremii. In această creație conlucra cu părinții pămantești menajandu-le libertatea, dar prevenindu-i că, in cazul cand Ii calcă legile, calcă viața propriilor lor copii.

– toate faptele omului se însemnează în cartea nevăzută, astfel se transmit ca povară urmașilor

– existăm înainte de forma noastră pământească, ca intenție, gând al lui Dumnezeu și suntem trimiși fiecare cu un scop așa cum i se revelează lui Ieremia:

Ieremia 1:

5. inainte de a te urzi in pantece… te-am sfințit și te-am randuit prooroc printre popoare.

In final, concluzia: suntem ființe spirituale venite într-un trup pentru îndeplinirea unui destin alături de ceilalti frați și fii ai lui Dumnezeu

– dată fiind tematica predicii, limbajul folosit este sărac în mijloace stilistice

Analiză stilistică

Stilul gramatical

– calități generale ale stilului acestei predici: claritate, proprietate, corectitudine, puritate, precizie;

– calități particulare ale stilului: naturalețe, demnitate.

Stilul literar – științific

Părintele Arsenie Boca utilizează termenii științifici într-o manieră simpla, clară, ușor de înteles pentru fiecare, descrie procesul de apariție a genelor recisive în cromozomi ca urmare a încălcării legilor divine, explica legile eredității arătând că factorul primordial, izvorul a toate este Dumnezeu – Legile vieții sunt legile Creatorului; păcătuiești împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu.

Interogația retorică:

„Cine poate să cunoască mai bine omul, decat Cel ce 1-a făcut și i-a dat legile vieții?”

„Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească,în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică.”

Metafora: “fluviul timpului “; “închisoare de carne și oase”

CONCLUZII

Lucrarea de față a încercat să expună cu modestie mareția slujirii omiletice a părintelui Arsenie Boca, unul din marii părinți ai secolului XX. Prin predicile sale, el a urmărit să aducă în fața credincioșilor învățătura creștina și să-i convingă să și-o însușească pentru a-i călăuzi în viață, toate acestea făcându-le prin puterea cuvântului si faptă. Căci nu poate fi predicator în înțelesul plin al cuvântului decât preotul convins de dumnezeirea învățăturii pe care e chemat s-o propovăduiască; nu poate fi convins decât preotul care trăiește consecvent această învățătură; ceea ce înseamnă că nu poate fi predicator în înțelesul plin al cuvântului decât preotul care propovăduiește nu numai prin viu grai dar și prin exemplul personal, prin viața sa de zi cu zi. Drept dovada stau marturiile enoriașilor și scrierile părintelui Arsenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: Cuvântul lui Dumnezeu este instrument, hrană, însușirea cea mai aleasă a aerului; el este în loc de doctorie, în loc de foc, în loc de fier… cu aceasta noi deșteptăm sufletul adormit, alinăm pe cel tulburat, tăiem cele de prisos, întregim cele ce lipsesc și facem toate celelalte câte îndeplinesc mântuirea sufletului .

Precum trupul nu poate trăi fără hrană, tot astfel sufletul creștinului nu poate trăi fără pâinea spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuie să i-l dea preotul. Preoții Bisericii, care sunt și predicatori, sunt datori să se instruiască mult, să-și însușească o vastă cultură generală și o profundă cultură specială-teologică, pentru a putea fi cu adevărat Lumina care luminează pe tot omul. Este binecunoscut faptul ca Părintele Arsenie Boca avea numeroase cunoștințe în diferite domenii, cunoștea foarte bine natura umană, avea o putere de convingere imensă dată tocmai de trăirea sa duhovnicească, întotdeauna prezenta ceea ce știa într-o formă potrivită, bine întocmită după anumite reguli.

Predicatorul trebuie să fie propovăduitor și apostol, să lumineze mintea, să miște inima, să înduplece voința ascultătorilor, astfel încât credinciosul să priceapă adevărurile de credință fără de care nu este cu putință să ne mântuim. Se poate spune că scopul predicii este în bună parte atins dacă se îndeplinește prima condiție și anume luminarea minții, ceea a realizat părintele Arsenie, dovadă fiind mărturiile oamenilor.

Prin această lucrare am încercat să subliniez îndemnul ce se desprinde din întreaga slujire a vieții părintelui Arsenie Boca: ca ucenici ai lui Dumnezeu, trebuie să ne asumăm un mod de viață creștină, modelat după Mântuitorul Hristos și caracterizat de experiențele fundamentale amintite și mai sus: învățătura Apostolilor, comuniunea interpersonală, frângerea pâinii și rugăciunile precum și mărturia înaintea lumii. Ca pastorația și misiunea noastră să tindă spre desăvârșire, trebuie să ne oprim cu atenție asupra

fiecărui aspect.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București 2011.

2. Moisiu, R.P.Alexandru, Problemés de théologie pastorale dans la literature théologique roumaine de ces dernièrs décennies, dans l étude – De la théologie orthodoxe roumaine des originies à nos jours, Editura I.B.M, Bucarest, 1974.

3. Părăian Teofil, Amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2003.

4. Boca Arsenie, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, 1995.

5. Boca Arsenie, Cuvinte vii, Editura Charisma, ediția a II-a, Deva, 2006.

6. Nicolae Velimirovici – Învățături despre bine și rău , Editura Sophia, București, 2001.

7. Gînscă Ioan, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gândirii părintelui Arsenie în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002.

8. Din Învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2008.

9. Din Învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Tinerii, familia și copii născuți în lanțuri, ediția aIII-a, Editura Credința Strămoșească, Iasi, 2009.

10. Din Învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare duhovnicești, ediția aII-a, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2004.

11. Din Învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2004.

12. Revista Oficială a Arhiepiscopiei Craiovei și a Râmnicului și Argeșului, anul XXVI, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1974.

13. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, traducere de Bogdan Părăială, Editura Buna Vestire, Bacău, 1999.

14. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992.

15. Gură de Aur, Sf. Ioan, Tratatul despre Preoție, în vol. Despre Preoție, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1987.

16. Gordon, pr. prof. dr. Vasile, Introducere în Omiletică (Curs pentru anul IV – Teologie Pastorală), Editura Universității din București.

17. http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Boca

18.http://www.fericiticeiprigoniti.net/arsenie-boca/258-parintele-arsenie-cand-avea-ceva-de-spus-era-de-neoprit