Slujirea Invatatoreasca
INTRODUCERE
Mântuitorul Iisus Hristos este Catehetul desăvârșit de aceea și cateheza creștină s-a născut o dată cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice (sau învățătorești) a Mântuitorului, datorită complexității ei, propriu-zis complexității personalității Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istoria umanității. Căci orice încercare în acest sens își va asuma inevitabil riscul relativizării.
De aceea, conștienți de acest risc, recunoaștem ab initio imposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălțimii Sale catehetice, chiar dacă evangheliile ne dau o mulțime de indicii deosebit de grăitoare în acest sens. În consecință, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoțite pe alocuri de ilustrații, acordând în schimb libertate cursanților să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet din istoria mântuirii cu date și remarci trecute prin filtrul cugetării și trăirii personale:
Slujirea învățătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanța lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească și pastorală), este evidențiată mai pregnant de către evangheliști decât celelalte două. El era numit în mod obișnuit Învățătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuși l-a confirmat: “Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audiența era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulțimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de învățător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismul este o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să aibă neapărat un învățător religios. Politeismul grec și roman reprezenta o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credință, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit și superstiție. În contrast, creștinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost și ea prezentă dintru început, ci și-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învățător. Fericiți vor fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiți adversarii Lui! Chiar și cei mai înverșunați dintre aceștia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (In. 7, 46). Care era, de fapt, “secretul” acestei supremații retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Mt., atunci când spune: “…Căci îi învăța ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (7, 29). Același evanghelist Ioan notează și o explicație revelatoare a Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (6, 33). Iar puterea și duhul izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în același timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelență, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârșit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”.
conținutul învățăturilor Sale vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viața viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veșniciei. De aceea, în esență, marea temă a predicii și catehezei Sale o constituie vestirea împărăției lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăției cerești, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea și dumnezeirea Sa.
locul activității catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea și Samaria, învăța în case, sub cerul liber, în piețele publice, în adunări sociale, pe mare și pe uscat, pe munte și la șes, în pustie etc., așadar, în orice loc unde era ascultat.
metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii și mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt, și astăzi. Esențial, modul desfășurării învățământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire și compasiune pentru cei umili, în același timp, însă, plin de demnitate, măreție și forță spirituală. O simplă enumerare a principiilor și metodelor pedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple:
Principii:
Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbește cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbește autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel smerit etc.;
Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate ceea ce este esențial de reținut și urmat: “Căutați mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă…” (Mt. 6, 33);
Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat și astăzi în procesul educațional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acțiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulțire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te smintește…”, “Dacă-ti va da cineva o palmă…” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Vameșul și fariseul) etc.
Temeinic, durabil: El însuși a spus: “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Mc. 13, 31). În același duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu ai cuvintele vieții veșnice!” (6, 68). Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric și mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările…?” (Rom. 8, 35).
Activ și practic: vorbește plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;
Educativ: urmărește nu doar informarea “despre…”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veșnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente și astăzi: inductivă (parabolele), deductivă (predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiți, dar, voi desăvârșiți…”), genetică (“Eu sunt ușa…”), experimentală (pescuirea minunată, înmulțirea pâinilor);
Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), așa cum o întâlnim în special în pilde, cât și cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), așa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).
Moduri de învățământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în fața mulțimilor) și monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).
Din cele de mai sus nu trebuie să înțelegem că succesul unic al învățăturii Mântuitorului s-ar datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. “Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. “Cheia” și “noutatea” sunt reprezentate de El Însuși: învățătura Sa nu este una teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemați să-și asume misiunea învățătorească: “Și după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebește de animale, tot așa și învățătorul trebuie să arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din toate!”
Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, așa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinți (1868-1962), “Cel dintâi mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al copiilor”. Pedagogului Suprem, profesorul-geograf, dublat de profesorul-pedagog, Simion Mehedinți, îi consacră aprecieri de mare frumusețe, dintre care spicuim: "Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simțise toate disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor… Nazarineanul cel inimos se simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flămânzi, bătuți și schingiuiți, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoșteniți ai sorții. Pe toți aceștia voia El să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine știe, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creșterea copiilor…"
Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi…”, In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie…), Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură și supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susținută cu dumnezeiasca Sa smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – și încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului și a filozofilor mari ai antichității, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai rațiunii, în detrimentul evident ai simțămintelor de dragoste. Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobște cel mai mare filozof antic, excela în exerciții raționale, în silogisme și finețuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie și dragoste, fapt care i-a atras în final dezaprobarea generală, exceptând atașamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său și al multora ca el se confirmă adevărul că rațiunea îngâmfă, pe când dragostea smerește. Rațiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoașterii și acceptării părerii celuilalt – soră bună cu smerenia.
Așadar, nu cu rațiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raționale, oricâtă admirație ar stârni din partea ascultătorilor, nu mișcă inima și nu determină, în final, săvârșirea faptelor bune. De aceea, Mântuitorul ne-a învățat și ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învățământ. Iar pentru cel care cumpănește bine realitățile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simțămintele. Evident, bune sau rele. Însă, dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, așadar, pedagogii care au cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracție acum de cel mai prețios izvor al celei mai înalte și eficiente pedagogii.
O confirmare aparte în acest sens o reprezintă atașamentul față de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-1827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esențiale, a desprins el din pedagogia divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea nețărmurită și utilizarea maximă a intuiției. “O mare piedică în cunoașterea adevărului, mărturisește Pestalozzi, este știința de vorbe, de care nu se leagă, însă, o cunoaștere reală a lucrurilor…
Când pasărea cântă… Când viermele se târăște pe o frunză, atunci tu, învățătorule, curmă lecția de vorbe, deoarece pasărea și viermele învață pe copil mai mult și mai bine. Taci!” . Tăcerea, ne amintim, era , de fapt, una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Și din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. – și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu?…Dar Iisus tăcea…” – In. 19, 9).
În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit din perioada anterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion Mehedinți, din care am citat deja în prelegerea de față. Interesant este că și în anii comunismului au fost minți luminate din acest domeniu care au avut curajul recunoașterii în scris a lui Iisus, ca neîntrecut Învățător. Iată un exemplu: “Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc adversar al creștinismului…” . Și să luăm aminte că afirmația este făcută în anul 1973, în plină epocă ceaușistă!
După anul de grație 1989, pedagogii laici creștini au ieșit din “catacombe” și au scris nestingheriți, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în pedagogia românească autentică. Între aceștia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte profesorul de psihologie și pedagogie de la Universitatea din Iași, Constantin Cucoș, care, în cel mai recent volum al său cu privire la educația religioasă, consacră 15 pagini referitoare la pedagogia Mântuitorului, “hristică” – după cum o numește domnia sa. Dincolo de unele stângăcii de exprimare prea “laică” C. Cucoș merită o atenție aparte, în acest demers deloc ușor al observării impactului actual și concret al catehezei Învățătorului nostru suprem. Iată, bunăoară, un fragment al descrierii consacrate Mântuitorului: "Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma esențială de la care se va inspira adevăratul creștin în acțiunile sale. În măsura în care noi ne livrăm Lui, și Dumnezeu coboară la noi. Fiți dar următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți (Ef. 5, 1) – ne cheamă Sfântul Apostol Pavel.
Și acest travaliu se cere a fi făcut pe cont propriu și în mod liber, până vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13). Iisus Hristos este modelul formator prin excelență. Tradiția ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I urmăm exemplul și nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care transcede omul; acesta din urmă pretinde și caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său.
Vom face în acest punct următoarea precizare: observăm că modelul hristic îngăduie o perfecționare a atributelor umane reale și nu ne sperie prin intangibilitatea Lui. Spre El au acces toți indivizii, indiferent de slăbiciunile și căderile de circumstanță. Nimeni nu este împiedicat de nimic în acest urcuș…" Iar la sfârșitul paragrafului, prof. Cucoș conchide: "Hristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste și înțelegere. Dar oamenii rămân responsabili de calitatea asemănării."
Așadar, făcând abstracție de anumiți termeni mai puțin compatibili cu limbajul teologic, prezentarea făcută Învățătorului Suprem de către acest tânăr profesor neteolog, ca de altfel și câtorva sfinți părinți mai cunoscuți, este o dovadă exemplară a reîntoarcerii pedagogiei laice spre valorile perene ale catehezei creștine.
CAPITOLUL I
CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREȘTINE
I.1. CATEHEZA SFINȚILOR APOSTOLI.
Formați la “Școala Catehetică” a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinții Apostoli, ascultători poruncii Sale “Mergând, învățați toate neamurile…” (Mt. 28,19), au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind, totodată, episcopi, preoți și diaconi, pentru plinirea slujirii învățătorești. Factorul esențial în demersul catehetic apostolic nu se leagă, însă, de o anumită știință pedagogică, cu toate că ei erau înțelepți prin firea lor și înțelepțiți prin harul Sfântului Duh, ci de o nețărmurită dragoste față de Hristos și Evanghelia Sa, totodată față de cei cărora le făceau catehizare.
Așa se explică râvna lor jertfelnică, știut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina sacrificiul. De aceea, Sfinții Apostoli, în slujba lor învățătorească, s-au dus la moarte ca la nuntă! Sfântul Apostol Pavel exprimă în mod admirabil acest temei al iubirii de Hristos, ca mobil suprem al râvnei lor nelimitate: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau sabia? Precum este scris (în Ps. 43, 24, n. n.): Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere… Căci nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi… nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru…” (Rom. 8, 35-39).
Înarmați cu această dragoste și întăriți cu puterea Sântului Duh, primit la Cincizecime, Sfinții Apostoli au cutreierat trei continente (Asia, Europa și Africa), propovăduind Evanghelia și întemeind peste tot Biserici creștine. O dată cu întemeierea Bisericilor, ei rânduiau episcopi și preoți, cărora le porunceau să vegheze la păstrarea nealterată a învățăturii evanghelice. Misiunea catehetică s-a desfășurat parte în scris (consemnată parțial în cele 27 de cărți ale Noului Testament), parte oral (consemnată sporadic în alte scrieri decât cele neo-testamentare).
Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea “catehumenilor” pentru Taina Sf. Botez. Obiectul catehizării: cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie. Mărturisirea Sfântul Apostol Pavel este programatică, în acest sens, pentru toate timpurile, de altfel: “Căci nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos!” (II Cor. 4, 5).
Metodele și formele catehizării erau adaptate corespunzător situațiilor concrete. Bunăoară, Sfântul Apostol Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din Legea Veche, iar cu păgânii argumente raționale (uneori filozofice), intuitive etc., desprinse din viața, obiceiurile și gândirea lor.
Învățământul catehetic se desfășura gradat, de cele mai multe ori inductiv (de la simplu la complex) așa cum mărturisește același Sfânt Apostol Pavel, atunci când le scrie corintenilor: “V-am hrănit cu lapte, iar nu cu bucate (tari, n.n.), căci încă nu erați în stare; și nici chiar acum nu sunteți în stare, fiindcă sunteți încă trupești…” (I Cor. 3, 2-3). Cu același înțeles le scrie, de asemenea, conaționalilor săi evrei: “Fiindcă voi, cei ce de multă vreme ar fi trebuit să fiți învățători, încă mai aveți nevoie ca cineva să vă învețe întâiile gânguriri ale cuvintelor lui Dumnezeu; și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci tot cel ce se hrănește cu lapte e un nepriceput în cuvântul dreptății, fiindcă e prunc; iar hrana tare e pentru cei desăvârșiți, care prin obișnuință au simțurile deprinse să deosebească binele și răul” (5, 12-14).
Râvna și tactul pedagogic al Sfântul Apostol Pavel se vădesc, de altfel, din propria-i mărturisire, atunci când spune: “Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc…” (I Cor. 9, 22). Metodele și formele de catehizare ale Sfântul Apostol Pavel, cunoscute mai bine decât în cazul celorlalți apostoli, datorită scrierilor neo-testamentare, sunt, de altfel, emblematice pentru toți Apostolii și ucenicii lor. Toți, fără excepție, s-au făcut tuturor toate pentru a-și plini mandatul încredințat.
I. 2. SLUJIREA HARISMATICILOR.
Împreună cu Sfinții Apostoli, în Biserica primară au făcut misiune profeții și didascalii, ca purtători ai unor harisme speciale, specifice râvnei incandescente a slujirii apostolice. Mărturie despre acești misionari-cateheți depune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Corinteni: “Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea, profeți; al treilea, învățători…” (12, 28). Că aceștia aveau un har misionar special ne încredințează tot Sfântul Apostol Pavel, atunci când întreabă retoric: “Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt profeți? Oare toți sunt învățători? Oare toți fac minuni?…” (I Cor. 12, 29).
Dintre harismatici, cei care s-au ocupat în mod expres de catehizare au fost didascalii. Ilustrul profesor de teologie, regretatul Teodor M. Popescu, le-a consacrat un studiu cu totul excepțional, intitulat Primii didascali creștini, apărut mai întâi în revista “Studii Teologice”, iar relativ recent în volumul “Biserica și cultura”.
Iată cum distinge domnia sa slujirile celor trei harisme: “Pe când Apostolul era misionarul profesionist, iar Profetul organul inspirat, care prezice, revelează, ceartă și sfătuiește, Didascalul este, așa cum îl arată și numele, învățătorul propriu-zis al comunității, cel care o instruiește mai de-aproape în cele ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și înțelepciunii. În triada de slujitori ai cuvântului dumnezeiesc, el este factorul special al învățământului creștin.
Numai el are ca funcție determinantă învățătura. Pentru istoria teologiei creștine, didascalul are, de aceea, o importanță pe care n-au avut-o evanghelistul misionar și profetul…”. Misiunea apostolilor și a profeților s-a stins de timpuriu, dar a didascalilor a continuat până prin secolul al V-lea, după cum ne încredințează istoricul bisericesc Socrate. Cum lesne se poate deduce, didascalii erau rânduiți de către Sfinții Apostoli în comunitățile în care așezau preoți. Astfel, în timp ce preoții se ocupau cu precădere de săvârșirea cultului divin, didascalii aveau în grijă explicarea învățăturilor evanghelice propovăduite de Sfinții Apostoli.
Tot ei erau cei care protejau aceste învățături de interpretări greșite, de atacurile ereticilor etc. Funcția didascalilor a fost preluată încet-încet de bărbați instruiți, care vor întemeia școli catehetice și alte instituții de învățământ. Toate, bineînțeles, cu binecuvântarea și sub ascultarea Bisericii.
I Activitatea didactică a Bisericii
Catehizarea și educația religioasă sunt două procese de formare ce au ca obiect cunoașterea, interiorizarea și concretizarea valorilor religioase. Cele două acțiuni, ca procesualitate și sistem de acțiuni, presupun atât asemănări, cât și deosebiri, continuități sau complementarități procesuale dar și discontinuități sau specificități acționale. Pentru că atât la nivel teoretic cât și practic există riscul unor suprapuneri sau confuzii, ne propunem în intervenția de față să evidențiem specificul celor două activități prin compararea lor.
Scoaterea în evidență a particularităților celor două acțiuni de formare o vom face plecând de la următoarele repere:
Finalitățile și obiectivele celor două parcursuri educative
Cadrul în care se desfășoară acțiunea de formare
Destinatarii pe care îi vizează formarea spirituală
Principiile care ghidează catehizarea și, respectiv, educația religioasă
Conținuturile valorice dominante transmise prin cele două practici spirituale (cunoștințe, atitudini, valori, conduite)
Strategiile și metodele cu caracter didactic activate de cele două practici
Gradul de autonomie a formatorilor și a formaților (respectiv, profesori-elevi, în educația religioasă, cateheți-catehumeni, în opera de catehizare)
Modalitățile de realizare a feed-back-ului și de întărire a conduitelor achiziționate.
CAPITOLUL AL II-LEA
MIJLOACE DE CATEHIZARE ÎN DECURSUL ISTORIEI
II.1. Școlile catehetice
Într-o perioada în care religia creștinã era consideratã ca fiind religia maselor, adicã o religie a neștiutorilor de carte, vin personalitãți ca Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazians care, prin educația primitã în marile centre universitare ale vremii, se folosesc de vasta literaturã pagânã și o pun in slujba Bisericii și a propovãduirii Evangheliei. In aceastã peioadã “studiul si reflecția asupra Sfintei Scripturi iau locul interpretãrilor lui Homer și Vergiliu ca activitãți culturale de bazã; predicile înlocuiesc conferințele publice ca gen literar dominant; splendorile liturghiei satisfac nevoile care duseserã la apariția teatrului; pâna și sentimental romanticesc iși gãsește un argument in mãnunchiul din apocrife și scrierile hagiografice”.
Faptul care m-a determinat sã optez pentru acest subiect este convingerea mea asupra actualitãții scrierilor Sfinților Pãrinți, dar și determinarea acestora de a lupta cu orice mijloc posibil împotriva apostaziilor și ereziilor care au zdruncinat integritatea Bisericii in secolul al IV-lea. “ Sfinții Pãrinți au pus bazele teologiei creștine, au pãstrat și au continuat valorile culturii clasice greco-latine și, nu în ultimul rând , oferã prin viața și opera lor modele de viațã educative” fapt care a dus, în ultima perioadã, la o întoarcere a creștinãtãții cãtre scrierile lor.
II.2. Școala Neo-Alexandrină-Privire generală
Înainte de a vorbi despre școala cateheticã ce a luat ființã in acest mare centru al antichitații țin sã precizez câteva lucruri despre tradiția culturalã al acestei cetãți. Dupã cum spuneam și in introducerea acestei lucrãri, în Alexandria ființa incã din secolul III î. Hr. o instituție de cercetare științificã ce purta numele de Mouseion. “Acesta era în principiu un centru de cercetãri științificeși nu un stabiliment de învațãmânt superior, savanții neavând obligația sa ținã cursuri, dar în realitate ei au ajuns sã predea. Binele era tendința propagãrii de sine; posesiunea cunoașterii tinde spontan sã se comunice. Putem admite cã este, aceasta, o tendințã fundamentalã a naturii umane – cu deosebire viguroasã la greci – care includea voința pedagogicã pânã și în concepția lor despre iubire”. Astfel, observãm cã la venirea creștinismului în capitala Egiptului, exista deja un centru educațional care avea ca obiect de studiu atât geometria și astronomia cât și medicina, istoria, critica și gramatica.
II.3 Școala alexandrinã
Aceastã școalã intrã în lumina istoriei pe la jumãtatea secolului al II-lea dar, “originea ei urcã în timp pânã la Sfântul Marcu, când intemeindu-se Biserica din Alexandria, se întemeiazã și o academie creștinã de filozofie și teologie”. Așadar, creștinismul din Alexandria avea un caracter mai puțin popular și unul mai mult intelectual. Dupã cum ne informeazã Eusebiu de Cezareea când vorbește despre primul conducãtor cunoscut de istorie al acestei școli, “dupã un vechi obicei exista la ei (în Alexandria) un didaskaleion al științelor sacre… și știm cã el e condus de cei mai capabili bãrbați în filozofie și teologie”.
Primul conducãtor al acetei școli a fost Panten (180), care era unul dintre cei mai “strãluciți” bãrbați, “cãci ieșise din școala filozoficã zisã a Stoicilor. Se spune cã dovedea atâta râvna și înclinãri atât de indrãznețe fațã de cuvântul sfânt, incât pentru vestirea Evangheliei lui Hristos a fost privit ca un apostol al poparelor din Rãsãrit, ajungând aceastã lucrare chiar pânã în India”. Așadar pentru aceastã râvnã a sa, Panten, a ajuns sã conducã una din cele mai vestite șscoli ale vremii, “explicând oral și in scris comorile învãțãturii dumnezeiești”.
Astfel, observãm cã șscoala creștinã din Alexandria este un “institut propriu-zis de învãțãmânt cu constituție organicã, cu programã precisã de studii, cu profesori și studenți, deosebitã de aceea pe care o conducea un Sfântul Iustin la Roma, Tertulian la Cartagina, un Irineu la Lyon. E o școalã permanentã și cu o organizație corespunzãtoare”. Dacã la început aceastã școalã avea inclusã în programa sa doar studiul exegezei biblice, începând cu Panten aria curicularã a acestei școli se îmbogãțește și cu studiul filozofiei.
Dupã moartea lui Panten, conducerea școlii este preluatã de Clement (150 – 217). “Ca și alți mari dascãli creștini, Clement urmãrea întemeierea unei științe creștine care sã contracareze și sã învingã orgoliul științei pagâne. El nu respinge , de fapt, filozofia pãgânã, pe care o aseamãnã intr-ul fel cu Vechiul Testament, care pregãtește receptarea Noului Testament”. Din scrierile acestui mare dascãl ne intereseazã în mod special Pedagogul, lucrare care are un puternic caracter informativ dar mai ales formativ, atât pentru catehumenii din Alexandria (cãrora le-a și fost adresatã), cât și pentru creștinii și învãțãmântul religios din ziua de azi.
Compusã din trei cãrți lucrarea se încheie cu un imn adresat Mântuitorului Hristos. Important pentru studiul cateheticii este faptul cã Pedagogul cuprinde o definiție a pedagogiei creștine pe care o dã Clement Alexandrinul: “Pedagogia este credința în Dumnezeu; este Învãțãturã a slujirii lui Dumnezeu; este instruire spre cunoașterea adevãrului; este viețuire dreaptã, care duce la cer”. Împreunã cu Pedagogul, Clement a mai lãsat posteritãții alte douã lucrãri în care ne prezintã principiile sale pedagogice creștine de care a fost cãlãuzit în practica sa cateheticã, și anume Protrepticul și Stromatele.
Dacã odatã cu Clement se stabilesc liniile generale, in ceea ce privește planul de învțãmânt al școlii alexandrine, dupa acesta, odata cu Origen (185-255) școala iși atinge apogeul. Astfel cel din urmã organizeazã învãțãmântul în douã cicluri bine distincte: “ciclul profan, cuprinzând dialectica, științele naturii și etica și ciclul creștin cuprinzând exegeza biblicã și filozofia creștinã”.
Origen a fost preocupat de filozofia greacã, în special de cea platonicã, pe care a aprofundat-o la școala lui Ammonios de unde a învãțat și interpretarea alegoricã. “Ca interpret al Sfintei Scripturi , Origen atribuia fiecãrui pasaj biblic un sens întreit, anume: literal sau istoric, moral sau practic și mistic sau alegoric”.
Cu toate acestea, Origen a preferat interpretarea alegoricã a textelor divine forțând uneori explicarea lor, lucru ce a dus la comiterea unor greșeli de ordin doctrinar, fapt pentru care unele lucraãri ale sale au fost respinse de cãtre Bisericã la Sinodul V Ecumenic. Așadar, observãm cã școala cateheticã alexandrinã avea ca obiect de studiu atãt filozofia greacã cât și studiul intensiv al Sfintei Scripturi, metoda de bazã a interpretãrii fiind cea alegoricã, armãtura raționalã fiind luatã din Platonism.
Origen rãmâne cea mai semnificativã figurã a școlii din Alexandria, metodele sale pedagogice rãmânând in picioare și dupã ce acesta pãrãsește orașul sãu natal, întâmplare datoratã unor neînțelegeri dintre marele dascãl și episopul de atunci al Alexandriei, Demetrius.
II.4. Influențe ale școlii alexandrine în alte spații geografice
Dupã cue Origen pãrãsește Alexandria, acesta vine în Palestina unde este primit de prietenul sãu Teoctist, dupã cum ne informeazã Sfântul Ieronim. Aici el înființeazã o școalã care vrea sã fie identicã cu cea din Alexandria. Aici Origen reușește sã adune mulți tineri în preajma sa, majoritatea provenind dintre pãgâni, tradiția menționând dintre aceștia pe Firmilian, Grigorie de Nazians și Atenodor. Cu toate cã aceastã școalã se vroia a fi într-un fel rivalã in fața celei din Alexandria, școala din Palestina nu a avut niciodatã renulmele celei dintâi. “În timpul persecuției lui Maximin, Origen se retrage în Cezareea Capadociei”. Astfel putem observa cã în provinciile în care a cãlãtorit acest mare dascãl a lãsat o tradiție în ceea ce privește exegeza biblicã și metodologia acesteia.
Așadar, Cezareea Palestinei, Cezareea Capadociei și parte din Asia Micã devin teritorii în care Origen și metodele lui de interpretare a Sfintei Scripturi își exercitã influența. Mai târziu vom avea nume ca Eusebiu de Cezareea (care compune și o biografie a marelui maestru), Grigorie de Nazians sau Sfântul Vasile cal Mare, care se inspirã din lucrãrile lui Origen, ce se aflau în bibleoteca din Palestina, încercând sã patrundã sensurile date de acesta textelor biblice și reușind sã depașeascã multe din greșelile lui doctrinare, unii din ei fiind acuzați chiar de origenism.
II.5. Școala neo – alexandrinã
Impropriu spus școala cateheticã neo – alexandrinã, deorece, dupã cum am vazut mai sus școala alexandrinã și-a exrcitat influnțele sale în mai multe provincii prin intermediul lui Origen. Astfel în afara Alexandriei este greu sã vorbim despre o școala propriu-zisã, și mai degrabã de un curent alexandrin care se întinde pînã în perioada de aur a literaturii patristice. Îi vom spune școala neo – alexandrinã în virtutea tradiției lãsate de cei care s-au ocupat de studiul patrologiei.
Mai toți exponenții acestei școli “sunt admiratori ai lui Origen, unii dintre ei s-au straduit sã corecteze din erorile marelui maestru. In aceastã școalã domina un idealism platonic, pentru care credința religioasã era ceva obiectiv. Ea conține un adevãr ce poate fi preluat și lãmurit cu mintea, dar nu multiplicat și desãvarșit”. “Școala neo – alexandrinã reperezintã stadiul cel mai evoluat al vechii școli din Alexandria, a cãrei activitate s-a desfãșurat de-a lungul perioadei I patristice.
Dupã cum am spus, în perioada a II-a, aceastã școalã își dezvoltã activitatea și influența atât în Alexandria, cât și în cercurile favorabile lui Origen, în Asia Micã, în Palestina, și în Capadocia”.
Exponenții acesti școli sunt nãscuți în general în jurul anilor 330 – 350, și aceștia reprezintã “perioada de aur” a Pãrinților Bisericii, perioadã care constituie “un foarte prețios moment de echilibru între o moștenire anticã încã destul de puțin atinsã de decadențã și perfect asimilatã, pe de o parte, și o inspirație creștinã ajunsã ea însãși la maturitate deplinã, de cealaltã parte”. Astfel adusã la maturitate de cãtre marii maeștri ai acestei perioade credința creștinã reușește sã punã în slujba sa gandirea filozofiei antice în așa fel încãt sã-și alcãtuiascã o doctrinã stabilã în fața celor care încercau sã loveascã în autenticitatea Bisericii acelei vremi. “gândirea creștinã se specificã fațã de filozofia profanã prin obiectul, scopul și proporțiile ei.
Obiectul ei este Dumnezeu, scopul ei este mântuirea iar proporțiile ei sunt universale. Filozofia profanã pleacã de la om și tenteazã binele universului. Filozofia creștinã pleacã de la Dumnezeu și coboarã în lume și la un om pentru a îndreptãți lumea și omul”. În aceastã perioadã se fac cunoscute cele mai mari nume ale Ortodoxiei, personalitãți care au luptat pentru integritatea Bisericii, persone ca Atanasie cel Mare care, în cei ptruzeci și cinci de ani în care a pãstorit Biserica din Alexandria, a avut de suportat nu mai puțin de cinci exiluri pentru apãrarea dreptei credințe împotriva arianismului.
În Capadocia îl avem pe Sfântul Vasile cal Mare care în lupta dusã împotriva acestei cangrene numite arianism se pune în fața prefectului Modest trimis de împaratul Valens pentru a-l intimida și a-l face sã îmbrãțișeze credința ereticã. Neclintit stând în dreapta credințã niceeanã Sfântul Vasile îi dã replica prefectului dupã cum urmeazã: “Cãci aceștia și cei asemenea lor ascultã cu gura cãscatã astfel de lucruri, pe când cei hrãniți cu cuvintele dumnezeiești, nu îngãduie sã lase la o parte nici o silabã din dumnezeieștile dogme”.
Dat fiind faptul cã arienii își susțineau învãțãtura pe baza scrierilor lui Origen, exponenții școlii neo – alexandrine au fost nevoiți sã depãșeascã erorile doctrinaire ale acestuia. În aceastã direcție marea specialitate a acestei școli a fost speculația dogmaticã. “Ea a dat Bisericii pe cei mai calificați și mai dârji ostași în bãtãlia trinitarã. Regula de credințã alcãtuia temeiul și norma indiscutabilã a științei teologice, iar adevãrul dat de credințã era conceput ca gnozã prin mijlocirea harului.
Nu existã cunoaștere fãrã credințã, nu existã înțelegere a adevãrului fãrã curãțenia sufletului, nu existã cunoaștere a lucrurilor divine fãrã trãirea în aceastã cunoaștere. Neo – alexandrinii au depãșit extravaganțele dogmatice și exegetice ale lui Origen”. Pentru a depãși greșelile origeniste, neo – alexandrinii și-au orientat metodele exegetice dupã cum urmeazã: în discuțiile dogmatice și polemice ei folosesc metoda istorico – gramaticalã, în ceea ce privește scrierile de edificare, parenezele sau omiliile, aceștia folsesc metoda alegoricã dar nu exclud nici pe cea literalã.
Aici trebuie precizat cum înțeleg Sfinții Pãrinți ai acestei epoci sensul literal. “Dacã pentru noi sensul literal este aproape sinonim cu ceea ce aghiograful a vrut sã spunã, pentru Sfinții Pãrinți sensul literal reprezintã dimensiunea materialã brutã a cuvântului, a textului, materialitate ce premerge oricãrei interpretãri și de care țin informații foarte diferite: istoric – cronologice, geografice, gramaticale, medicale, astronomice e.t.c.”. “Sub raport doctrinar, Cayre noteazã urmãtoarele patru tenedințe principale ale școlii de care ne ocupãm:
1) mistica sau contemplarea lui Dumnezeu, fie în El însuși, fie în Cuvântul Sãu revelat în Sfânta Scripturã, fie în lucrãrile Sale;
2) filozofia platonicã, pe care ei o cultivã mult pentru cã îi orienteazã spre aceeași misticã și le oferã unele suporturi metafizice pentru doctrina lor;
3)în teologie școala neo – alexandrinã subliniazã dumnezeirea Logosului, identitatea de ființã cu Tatãl și unitatea lui Dumnezeu; 4) în hristologie aceastã școalã pune accentual pe latura divinã a Omului – Dumnezeu, lãsând oarecum în umbra umanitatea Lui”.
Din aceastã școalã s-au ridicat nume mari ca: Sfântul Atanasie cel Mare, Didim cel Orb, Macarie Egipteanul și Evagrie Ponticul în Alexandria capiatala Egiptului; Eusebiu de Cezareea și Hesihiu de Ierusalim în Cezareea Palestinei; Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazians și Sfântul Grigorie de Nyssa în Capadocia.
Înainte de a vorbi despre aceste mari personalitãți ale Ortodoxiei, trebuie sã menționez faptul cã înainte ca aceștia sã compunã lucrãri exegetice sau istorice s-au folosit de educația primitã în marile centre academice ale vremii, înainte de toate, pentru a ține poporul în dreapta credințã, lucru pe care au reușit sã-l facã prin intermediul catehizãrii. ”Idealul catehizãrii este în fapt pregãtirea de ucenici ai Noului Testament pentru darurile Duhului Sfânt. Iar acest ideal nu se poate realiza decât printr-o perfectã și continuã catehizare.
Așa se explicã motivele pentru care autorul Marelui Cuvânt Catehetic, Sfântul Grigorie de Nyssa, pe un nivel destul de înalt, stãruiește asupra desãvârșirii creștine în opere patristice, alternative și continuative, având ca punct de plecare sensul numelui de creștin”.
Sfânta Scripturã are un rol central în opera Pãrinților din perioada în cauzã, în special al celor care provin sau au fost influențați de școla neo – alexandrinã. În opera lor ei nu vin cu nimic nou, pur și simplu urmeazã exemplul celor ce au fost înaintea lor, fie apostoli direcți ai Mântuitorului sau pãrinții apostolici, în ceea ce privește lucrarea lor literarã sau pãstoreascã. “Carte a ființei, Sfânta Scripturã provoacã și mai mult prin exemplaritate în ordinea modului de a fi al operei ca supremã conștiințã a transcedentalitãții ce coboarã și întemeiat care urcã.
De aceea nu trebuie sã rãmânem la literã ci sã trecem la înțelesul nematerial și duhovnicesc în așa fel încãt înțelesurile trupești sã se scuture asemenea prafului”. În aceastã mãsurã scriitori ca Sfântul Grigorie de Nyssa sau Sfântul Vasile cel Mare își justificã metodele de interpretare ale Sfintei Scripturi chiar dacã în acel timp erau unii care nu acceptau nicicum o interpretare alegoricã a textelor divine.
Educația filozoficã primitã în tinerețe le vine acum în ajutor spre a demonstra adevãrurile dreptei credințe, cãci ce este exegeza biblicã decât o moștenire a ”tehnicii puse la punct în cele mai mãrețe detalii de cãtre școala gramaticalã care îi interpretau și pe marii poeți clasici. Predica recuperazã și ea moștenirea retoricii, controversa pe cea a dialecticii, iar teologia preia integral arsenalul filozofiei. Nu este vorba aici de un simplu transfer ci de o creație originalã”.
Astfel putem spune fãrã a greși cã pentru “Sfinții Pãrinți exegeza nu a avut niciodatã un scop în sine. Întotdeauna a servit misiunii Bisericii de a vesti Cuvântul mântuirii. Din acest motiv abordarea interpretãrii biblice era mai mult omileticã decât științificã”. Cu toate cã scrierile pãrinților neo – alexandrini au uneori caracter științific sau reușesc sã uimescã prin amãnuntele în materie de biologie, astronomie sau medicinã, scopul lor este de fapt in esențã de a predica Evanghelia.
În viziunea Bisericii Ortodoxe, Sfânta Scripturã este definite prin adevãr, integritate și unitate; fapt ce i-a condus pe Sfinții Pãrinți sã nu exludã Vechiul Testament din lucrãrile lor ci din potrivã aceștia i-au acordat o mare atenție mai ales pentru cã în el au gasit începutul mântuirii noastre.
Din perspectiva Pãrinților neo – alexandrine, și nu numai, “afirmația cã Vechiul Testament este o carte creștinã e argumentatã de faptul cã ei vãd în orice teofanie sau manifestare a lui Dumnezeu în istoria lui Israel nu pe Dumnezeu Tatãl ci pe Dumnezeu Fiul, a doua persoanã a Sfintei Treimi”. Astfel principiul de bazã sau presupoziția hermineuticii utilizate de scriitorii patristici în încercarea de a explica Sfânta Scripturã stã nu într-un set de reguli sistematice ci într-o dispoziție spiritualã numitã theoria. “Theoria înseamnã o viziune inspiratã sau contemplarea
Adevãrului revelat prin puterea dumnezeiascã, dãruit de Sfântul Duh atât autorilor apostolici cât și exegeților ce le-au urmat acestora”. Un astfel de principiu vom gasi la toți scriitorii alexandrini, dar mai evident el se gãsește la marii capadocieni care practic au teoretizat acest principiu care stã și la baza scrierilor lor.
În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa ne vorbește despre felul cum ajunge exegetul la aceastã theoria: “Douã sunt lucrurile care îl apropie pe om de Dumnezeu. Unul e cugetarea nerãtãcitã despre Cel ce este cu adevãrat, ca sã nu cadã, prin socoteli rãtãcite, în pãreri pãgâneși eretice despre Dumnezeu… iar celãlalt este gândul curat ce alungã din suflet toatã simțirea pãtimașã”. Așadar vedem de ce era nevoie pentru ca exegetul sã ajungã la o theoria autenticã. În cazul în care exegetul nu percepea sensul spiritual al al textului pe care acesta îl alcãtuia sau cel mult are o percepție voalatã despre sensul ascuns al cuvântului prin intermediul providențial, “semnificația devine evidentã numai prin lucrarea inspiratã a Duhului în Bisericã, prin care se oferã ochilor credinței o autenticã theoria, o viziune a adevãrului sau a realitãții hotãrâte prin puterea dumnezeiascã”. Vedem deci cã întreaga tradiție a fost claditã de Bisericã în Bisericã și pentru Bisericã cu intermedierea Duhului Sfânt.
În acest sens a fost vorba despre strângerea mãrturiilor tradiției autenticeortodoxe, pentru a susține pe baza lor, dogmele deja stabilite sau care se aflau încã în dezbatere. Acest lucru a început din perioada pe care o discutãm în aceastã lucrare, motivul fiind, desigur, dupã cum am amintit, controversele ariene din acele timpuri care mãcinau integritatea Bisericii în Rãsãrit dar care mai ales își gãseau susținere în unele lucrãri care au fost alcãtuite de personalitãți ale acelor vremuri în materie de exegezã biblicã sau lucrãri cu caracter teologic.
Acest capitol are un caracter introductiv, urmãrind sã expunã doar câteva lucruri cu privire la școala cateheticã neo – alexandrinã și modul în care exponenții acestei școli au privit necesitatea explicãrii Sfintei Scripturi și a învãțãturilor aflate în aceasta.
Țin sã prcizez cã acești mari dascãli ai secolului IV nu au scris și nu au prdicat de la ei ci au urmãrit o tradiție care merge în timp pânã la Sfinții Apostoli. “Biserica încã foarte de timpuriu a produs o literaturã deși Întemeietorul ei nu a scris nimic. Apostolii au predicat despre El și despre învãțãtura Lui nu numai oral, ci la trebuințã au tratat și în scris despre cele ce au predicat. Dupã apostoli, discipolii lor imediați, numiți bãrbați apostolici, au imitat exemplul lor; iar apoi nicodatã nu au lipsit în Bisericã bãrbați, care s-au aplecat sã trateze științific despre învãțãtura, credința, morala și istoria creștinã. În acest mod s-a format o literaturã a Bisericii în succesiune neîntreruptã de la epoca apostolicã pânã astãzi”.
CAPITOLUL AL III-LEA
EXPONENȚI AI ȘCOLII NEO-ALEXANDRINE ÎN ALEXANDRIA
În acest centru evanghelizat încã din secolul I de Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu, ființa, dupã cum am aminti, o școala cateheticã care și-a atins apogeul în timpul lui Origen. În ceea ce prvește obiectul lucrãrii de fațã ne vom ocupa doar de câțiva dintre scriitorii care au ocupat acest centru și anume cei care se încadreazã în metodologia exegeticã promovatã de curentul neo – alexandrin. Dupã cu am mai spus în capitolul anterior exponenții acestei școli au încercat și au reușit sã depãșeascã erorile de ordin dogmatic ale lui Origen, unii dintre ei precum Didim cel Orb, Evagrie Ponticul sau Eusebiu de Cezareea au încercat chiar sã explice lucrãrile marelui dascãl spre a îndepãrta acuzațiile ce i se aduceau.
Dintre numele mari care au activat în cetetea Alexandriei vom vorbi în acest capitol despre: Sfântul Atanasie cel Mare, Didim cel Orb și Evagrie Ponticul. Toți aceștia au lupatat pentru apãraraea dreptei credințe în fața arianismului care a luat ființã chiar în acest centru, susținãtorii ereziei gãsindu-și apãrarea în scrierile origeniste.
III.1. Sfântul Atanasie cel Mare
III.1.1. Date biografice
“Sfântul Atanasie s-a nâscut la 295 și cele mai vechi amintiri ale sale nu depãșesc perioada ultimelor persecuții. Pe acestea le-a trait însã, iar duritatea și intransigența caracterului sãuse poate sã fi fost sporite de primele impresii simțite atunci. Pe de altã parte, el crește, din tinerețe, în noua ordine a Bisericii imperiale; o socotește ca un dat la care va ține toatã viața lui”. Cu toate cã acest pãrinte vine într-o perioadã liniștitã pentru Bisericã, o perioadã în care literatura creștinã ia avânt, pentru el nu va fi deloc ușor odatã ce va ajunge episcop în metropola egipteanã.
“Columna ortodoxiei și pãrinte al adevãratei credințe dupã cum l-a numit Grigorie de Nazianz în una din cuvântãrile sale”, despre copilãria lui nu se știu prea multe date. “Înainte de a se consacra studiilor teologice, s-a ocupat, nu prea mult, cu studiul artelor libere, dupã cum reiese din aceeași cuvântare a lui Grigorie de Nazians”. Sfântul Atanasie a studiat și în pustiul Tebaidei sub Sfântul Antonie a cãrui viațã o va redacta mai târziu.
“În larma infernalã în care se afla Biserica din cauza arianismului, vine cu putere Atanasie, diacon egiptean la început ca sã apere credința ortodoxã amenințatã, alãturi de episcopul sãu, Alexandru al Alexandriei, în Sinodul I ecumenic, convocat de Constantin cel Mare la Niceea, în anul 325. trei ani dupã sinod, diaconul Atanasie ajunge episcop în Alexandria la vârsta de 33 de ani.”. Despre felul în care a ajuns Atanasie episcop ne relateazã Sozomen în a sa Istorie Bisericeascã : ”Se zice cã acesta (Atanasie) încercã sã fugã de fricã de a nu fi hirotonit și cã Alexandru îl sili sã primeascã. Apolinarie Sirianul, mãrturisește despre aceasta în acești termeni: nepietatea face rãzboi necontenit pietții. Ea se declarã mai întâi contra preafericitului dascãl, al acestui sfânt om cãruia îi era supus, precum un fiu e supus pãrintelui sãu și apoi contra lui însuși, când fiind chemat la demnitatea episcopalã, el fugi spre a o înlãtura și fu gãsitcu ajutorul lui Dumnezeu, care descoperise preafericitului sãu predecesor, cã el era care trebuia sã ocupe acel loc”.
Astfel, imediat dupã moartea lui Alexandru, în 328, vine la conducerea Bisericii din Alexandria, Atanasie care în cei 45 de ani de episcopat a suferit nu mai puțin de cinci exiluri. “Cayré împarte acest timp în trei perioade inegale, întrerupte de câte unul sau douã exiluri: 1) primele lupte sub Constantin cel Mare (328 – 337); 2) luptele mari sub Constanțiu (337 – 361); 3) ultimele lupte și izbânda dupã Constanțiu (361 – 373)”. Dupã cum am vãzut Atanasie ajunge episcop în Alexandria împotriva voinței sale dar dupã cum a proorocit episcopul sãu înainte de a muri: “ tu gândești cã ai scãpat, Atanasie, dar n-ai scãpat, arãtând prin aceasta cã el era destinat sã lupte”.
Și într-adevãr a luptat împotriva arianismului cu toate resursele sale motiv pentru care a fost numit de cei cu care a intrat în contact, dar și de posteritate pãrintele ortodoxiei. Al lui este meritul de a “fi conceput-o și apãrat-o în așa fel încât sã-i asigure înțelesul și succesul. El e pentru ortodoxism ceea ce e Augustin pentru Romano – Catolicism sau Luther pentru Protestantism”. Prin lupta sa atât împotriva arianismului cât și împotriva legilor imperiale, Atanasie a salvat Biserica de confuzie, împiedicând-o sã adere la idea de progress strict cultural și a eliberat-o din lanțurile puterii politice. Acest lucru a dat curaj și i-a fãcut și pe alți ierarhi orientali sã-i urmeze exemplul atunci când statul își depãșea atribuțiile.
O data cu episcopatul Sfântului Atanasie se obervã ceva nou în Biserica din Orient; el nu mai este ceea ce se chema panã atunci, un”filozof creștin” ca și Clement sau Origen, ci el devine în primul rand un episcop în ciuda faptului cã a fãcut și teologie. Am spus episcop pentru cã Atanasie a avut curajul de a predica în limba coptã și nu se ferește sã apeleze la reprezentãri populare despre sfințenie sau despre minuni.
Oricât am insista asupra biografiei acestui mare ierarh al secolului IV tot nu ar fi îndeajuns sã acoperim lucrãrile interprinse de el în ceea ce privește apãrarea ortodoxiei și lupta asiduã pe care a dus-o în încercarea de a surescita dreapta credințã. “Om de acțiune mai mult decât teolog profound, el apare câteodatã repetitiv în idei, iar operele sale nu se vãdesc mereu bine informate tocmai asupra speculațiilor doctrinare ale rãsãritenilor (probabil fiindcã a stat în exil multã vreme, de obicei, în Occident)”.
Astfel am observat cã Sfântul Atanasie nu a fost un “filozof creștin” ca mulți din vremea lui ci el a fost mai mult un pãstor al turmei lui Hristos pe care a apãrat-o de uneltirile ereticilor, dar asta nu înseamnã cã sfântul pãrinte a neglijat scrisul.
III.1.2. Opera literarã
Creștin ortodox prin excelențã, Sântul Atanasie, se ridicã cu mult deasupra oponenților sãi fãcându-l sã iasã tot timpul învingãtor în luptele polemice purtate cu susținãtorii ereziei ariene și nu numai. “Familiaritatea sa cu Sfânta Scripturã îi procurã o bogãție nesecatã de argumente; ascuțișul natural al vederii sale știe sã doboare orice obiecție și tonul sãu cald, inãlțat, izvorând din cea mai mare convingere are o mare forțã cuceritoare. Nu se aratã ca un mare savant. Nu pune mare preț pe esteticã”. Aceastã nepãsare fațã de esteticã îl face pe Atanasie sã se repete atât în convingerile sale cât și în acuzațiile pe care le aduce ereticilor conferând lucrãrilor sale o oarecare monotonie. Trebuie vãzut, însã, cã în aceastã monotonie a sa stã o tacticã extrem de eficientã, care în luptele duse cu ereticii l-au purtat spre o victorie clarã și detașatã. “Expunerile lui Atanasie sunt clarificatoare și abile; ideile sale sunt conduse cu o iscusințã și o forțã dialecticã izbitoare, iar exegeza sa biblicã, cea care trebuie sã aducã dovezile în sprijinul dogmaticii sale, este, deși uneori forțatã, de multe ori pãtrunzãtoare și profundã”.
Aceste tactici și metode folosite de Sfântul Atanasie, dau dovada educației pe care a primito în școala lui Origen, cu toate cã nu a pus niciodatã accent pe cultura elenã peste care trecea cu o oarecare neîncredere neacordându-i nici o atenție, și aceasta cu toate cã el era grec.
Un alt cercetãtor al Sfântului Atanasie îl caracterizeazã astfel: “Activitatea literarã a lui Atanasie reflectã laturile variate ale caracterului sãu vehement și mândru, nedispus la compromisuri în materie de credințã și gata de a pecetlui adversarii sãi ca adversari ai lui Dumnezeu, dar, în același timp, gata sã treacã cu vederea deosebirile de limbaj când se recunoștea esențialul. Era nefilosofic și plin de repetiții în argumentare, dar avea o profundã înclinare spre tâlcuirile Scripturii”.
Aceastã înclinare spre tâlcuirea Sfintei Scripturi ne intereseazã pe noi, dar pâna ajungem sã vorbim despre cum privea Sfântul Atanasie cuvântul Domnului, sã trecem în vedere scrierile care ne-au rãmas de la acest mare ierarh.
În ceea ce privește caracterul scrierilor Sfântului Atanasie acestea pot fi împãrțite în scrieri dogmatice și istorice, dar el a scris și lucrãri cu caracter exegetic și epistolar. De remarcat este faptul cã toate scrierile lui au un caracter polemic, probabil datorat personalitãții sale ferme și uneori acide.
A) Scrierile dogmatice:
Între scrierile sale cu caracter dogmatic se numãrã cele patru cãrți Contra areienilor, dintre care cea din urmã nu este autenticã. Aceste cãrți au fost trimise sub formã de scrisori unor prieteni sau colaboratori ai sãi cu scopul de a-i informa cu privire la noua erezie care începuse sã se extindã în Rãsãrit. Ceea ce ne intereseazã în mod special la aceste lucrãri este faptul cã Atanasie folosește și aici metoda polemicã de exprimare dar și conținutul doctrinar al lucrãrii. “Se observã cã folosirea termenului ipostas, în operã, nu este riguroasã, în sensul cã e întrebuințat și pentru a indica substanța lui Dumnezeu, nu numai a Persoanelor.” Cu timpul însã vom observa cã în scrierile lui mai noi acest lucru va fi corectat, el începând sã utilizeze cu mai multã atenție atât termenul de consubstanțial cât și termenul de ipostas.
Contra Pãgânilor și Despre întruparea Cuvântului sunt douã lucrãri care au o mai mare deschidere spre filozofia greacã și care se leagã între ele prin faptul cã nu au fost adresate în mod special creștinilor. Dacã prima din cele douã opere nu poate fi consideratã dogmaticã în sensul strict al cuvâtului, ci mai degrabã o apologie, a doua abundã în probleme doctrinare de ordin dogmatic, având în centrul sãu un motiv care fusese nelipsit în lupta lui Atanasie cu arienii : “întruparea Domnului este unicul instrument care sã-i ofere omului mântuirea, deoarece întruparea a fost înfãptuitã în vederea rãscumpãrãrii”.
B) Scrieri istorice
Interesat în mod special de controversele care au avut loc în timpul sãu Sfântul Atanasie, s-adovedit a fi și un bun observator al istorie, scriid lucrãri care ar putea fe definite drept istorice. “Însã o asemenea istoriografie este foarte departe de afi ceea ce se înțelege de regulã prin acest cuvânt: în operele lui Atanasie, motivele apologetice suntsunt predominant, deoarece scriitorul trebuie sã se apere de acuzațiile împotriva lui, care nu erau puține”. Astfel ceea ce ne prezintã autorul în scrierile sale “istorice” sunt doar începuturile controverselor ariene, informându-ne asupra violențelor care apãreau din cauza ereticilor, trransmițând numeroase episoade detaluiate cu privire la acele vremuri.
Așadar, dintre scrierile cu caracter istoric amintim: Istoria arienilor, Cãtre monahi; Despre sinoadele de la Rimini și Seleucia și Apologia contra arienilor.
C) Scrieri exegetice
“ Atanasie a scris și lucrãri exegetice; ele însã s-au pierdut. S-au pãstrat însã unele comentarii la psalmi, publicate sub titlul: Expositiones Psalmorum. În acest comentariu se vede influența școlii alexandrine asupra lui Atanasie – preferința pentru alegorie”. Din fericire s-a pãstrat Epistola cãtre Marcellinus, lucrare care reprezintã la ora actualã singura scriere exegeticã ce poate fi pusã cu siguranțã sub numele lui Atanasie.
Aceastã epistolã este un tratat despre felul în care trebuiesc interpretați psalmii dar și însemnãtatea lor pentru Vechiul Testament, psaltirea reprezentând pentru Atanasie “chintesența învãțãturilor istorice, profetice și morale”.
De asemenea ne-a mai parvenit de la acest mare ierarh un fragment din lucrarea Asupra afirmației: Toate mi-au fost date de la Tatãl Meu (Mt. 11, 27, având ca evidente intențiile dogmatice și antiariane.
D) Scrieri moral – ascetice
Aici amintim deja celebra sa lucrare Viața lui Antonie, pe care a compus-o imediat dupã moartea anahoretului și de o deosebitã importanțã pentru literatura bisericeascã deoarece ea a servit drept model scrierilor de mai târziu ale vieților sfinților.
O altã lucrare a sa dar asupra cãreia s-au pus multe întrebãri cu privire la autenticitatea sa este Despre feciorie, contestatã deoarece a fost cunoscutã doar în limba coptã și siriacã.
E) Scrieri epistolare
Datoritã faptului cã Sfântul Atanasie a suferit multe exiluri, și majoritatea lor fiind în Apus, acesta a lãsat posteritãții o sumedenie de scrisori adresate sau primite de la colaboratorii și susținãtorii lui din acea zonã. Sfântul Atanasie a ales acest mod de a scrie și pentru lucrãrile sale de o întindere mai mare. Lucrarea de fațã nu ne permite sã vorbim despre fiecare scrisoare în parte dar voi aminti pe scurt de cele mai importante scrieri de genul acesta.
Epistolele sinodale, Epistola cãtre împãratul Iovian și Epistola cãtre episcopii afrcani, sunt lucrãri de o întindere mai mare pe care autorul nostru a preferat sã le redacteze sub formã de scrisori. Dintre epistolele cu caracter polemic – dogmatic meritã sã amintim: Patru Epistole cãtre episcopul Serapion de Thmuis și alte trei epistole adresate: Cãtre Epictet episcopul Corintului, Cãtre Adelfiu, episcop și mãrturisitor și Cãtre Maxim Filozoful.
III.1.3. Sfânta Scripturã la Sfântul Atanasie cel Mare
În ceea ce privește rolul Sfintei Scripturi în opera Sfântului Atanasie cel Mare putem începe printr-un citat de-al sãu “Iar scopul și rostul Sfintei Scripturi este, acea vestire indoitã despre Mântuitorul: cã El a fost pururea Dumnezeu si Fiu, fiind Cuvântul si strãlucirea si ințelepciunea Tatãlui; si cã pe urmã, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Nãscãtoarea de Dumnezeu, S-a facut om. Iar aceasta indoitã vestire se poate afla, urmãrind-o în toata Scriptura de Dumnezeu insuflatã”.
Astfel observãm cã întreaga teologie a Sfântului Atanasie se bazeazã pe Sfânta Scripturã pe care o folosește fãrã menajamente în discuțiile sale polemice cu arienii chiar dacã nu recurge la filozofia greacã dupã cum fãceau mulți în vremea lui. Din pãcate operele sale exegetice s-au pierdut dar din cele care au rãmas putem deosebi câteva din metodele sale folosite în explicarea Vechiului Testament.
Din Epistola cãtre Marcellinus, desprindem importanța pe care o are cartea psalmilor pentru Sfântul Atanasie. “Scriitorul îi dedicã o epistolã – tratat, gen literar folosit frecvent și în literatura filozoficã cu caracter moral, și așeazã în fața expunerii proriu–zise un scurt prolog… Aceastã este înțeleasã de Atanasie ca alcãtuind un corp unic, un ansamblu complex de doctrine”.
Dupã autorul epistolei acestã carte a Vechiului Testament trebuie interpretatã dupã spiritualismul lui Orgen, dar nu uitã sã menționeze și importanța valorii literare a Psalmilor, rolul lor de a sprijini spiritual la orice moment al vieții creștinului. Dupã cum privește psaltirea, Sfântul Atanasie pare cã l-a inspirit și pe Grigorie de Nyssa care în lucrarea sa Tratat la titlurile psalmilor, afirmã printr-un principiu ermineutic – cel al înlãnțuirii iedeilor – “cã de la psalmul 1 la 150 suntem conduși spre împlinirea treptatã a scopului omenesc și anume dobândirea fericirii”. Preferința Sfântului Atanasie pentru scrierile Vechiului Testament în ceea ce privește exegeza sa se datoreazã faptului cã marele ierarh vedea în orice teofanie sau activitate dumnezeiascã din acele vremuri nu pe Dumnezeu Tatãl ci pe Dumnezeu Fiul cu ajutorul Cãruia și-a clãdit întrega teologie.
Astfel mai putem gasi, doar fragmentar, comentarii la Iov, Cântarea Cântãrilor și Ecclesiastul. Din toate acestea se observã cã autorul a preferat metoda alegoricã de interpretare a textelor biblice, metodã pe care a preluat-o din școala neo – alexandrinã.
Preferința pentru alegorie este evidentã și în scrierile sale polemice și în special puse în legãturã cu exegeza sobrã din Cuvintele 2 – 3 contra arienilor. Datoritã personalitãții sale, Sfântul Atanasie nu a pus prea mult accent pe filozofia greacã în operele sale, probabil și din cauzã cã a studiat pe lângã Antonie cel Mare care era total împotriva acestora.
Putem spune cu siguranțã cã l-a cunosut pe Origen și scrierile sale, deoarece a încercat sã-l apere în cãteva rãnduri de interpretãrile abuziv ariene, și mai ales exegeza practicatã de el este întru totul alexandrinã. Atanasie a folosit exegeza ca pe o armã nefãcându-și un scop din explicarea textelor biblice, a scris aproape fãrã excepție numai opere polemice. “Conform lui Atanasie, Biserica întreagã poate trãi numai din Adevãrul unic a lui Hristos, Dumnezeu și Mântuitor adevãrat, Adevãr pe cae ni-l predicã Biserica și care este miraculous și eficient actualizat în sacramentele sale”.
În aceastã ordine de idei concluzionãm faptul cã ”Atanasie este primul Pãrinte grec care nu se mai simte filozof creștin, ci în primul primul rând episcop, chiar dacã face și teologie”. Acest lucru a fãcut ca Rãsãritul sã rãmânã creștin dupã mãrturisirea de credințã niceo – constantinopolitanã, într-o vreme în care, dupã cum istorisește Irineu, cã mai era puțin și Biserica de Rãsãrit devenea arianã.
III.2. Didim cel Orb
III.2.1 Date biografice
Despre Didim cel Orb ne spune Sfântul Ieronim în lucrarea sa Despre bãrbați iluștri. Astfel de la el aflãm cã “ pierzându-și vederea de la o vârstã fraged, era aproape necunoscãtor al lucrurilor din jurul sãu; din aceastã pricinã li s-a dovedit alor sãi cu atât mai minunat, cu cât a învãțat dialectica și geometria – la perfecție – ce au în cea mai mare mãsurã nevoie de vedere”.
Nãscut pe la 313 și mort pe la 398, Didim își petrece viața într-o erã foarte grea pentru Bisericã, care era împresuratã cu lupte ce se dãdeau atât în câmpul teologiei cât și în cel al politicii ecleziastice. În continuare vom relata ceea ce spune istoricul bisericesc Sozomenus despre viața acestui învãțat al secolului IV. “Didim, scriitor bisericesc și profesor de sfintele scripturi în cetatea de Alexandria, înflorea în acel veac (al IV-lea). El își îmbogãțise spiritual cu tot felul de științe. Elcunoștea poeții, oratorii, geometria, astronomia, aritmetica și pãrerile tuturor sectelor. El nu învãțase nimic din toate acestea, decât prin auz și prin spirit, pierzându-și vederea din copilãria sa”.
Probabil aceste caracteristici ale personalitãții sale l-au fãcut sã ajungã conducãtor al școlii catehetice din Alexandria și dupã cum se pare, acesta a fost și ultimul înainte de mutarea sa la Sides în Pamfilia. “ Școala din Alexandria renumitã altã data, a tot pierdut cu vremea din influența ei, datoritã și faptului cã mulți atribuiaului Origen pricina certurilor ariene, iar metoda alegoricã a fost exageratã mult”.
În continuare aflãm despre Didim cel Orb cã s-a fãcut cunoscut în toatã lumea creștinã, și cã mulți oameni veneau în Alexandria doar ca sã-l vadã și sã-l asculte. Într-una din zile ajunge la el și marele eremit Antonie, fiind cuprins de uimire îi spuse lui Didim: “Nu e o nenorocire mare, nici foarte deplorabilã de a fi lipsit de ochi, cu care și guzganii, șoarecii și cele mai de disprețuit animale sunt înzestrate ci e o fericire foarte de dorit de a avea ca și îngerii ochii spiritului, prin care tu privești pe Dumnezeu”.
În același ton de uimire scrie și istoricul bisericesc Socrate Scolasticul: “ El știa atât de perfect Vechiul și Noul Testament, încât a întocmit cãrți spre a le explica…A fãcut comentarii cãrților De principii ale lui Origen, în care a arãtat, cã aci ce pretindeau sã gãseascã în ele greșeli nu pãtrunseserã nicodatã adâncimea doctrina acestui mare scriitor”. Dupã cum am vãzut Didim cel Orb a fost unul din susținãtorii lui Origen, încercând chiar sã-i explice lucrãrile astfel încât sã demonstreze, atât celor care îl condamnau cât și arienilor care-i foloseau opera spre a se explica în rãtãcirile lor, faptul cã nu au înțeles de fapt teologia marelui orator.
III.2.2. Opera literarã
Datoritã faptului cã Didim a urmat metoda alegoricã în exegezele sale abuziv ca și Origen i-a atras condamnarea lui împreunã cu marele învãțãtor la sinoadele V, VI și VII ecumenice. Multe din scrierile sale s-au pierdut, dar cele care ne-au rãmas le putem împãrți astfel:
A) Scrieri exegetice
Dupã cum am vãzut din cele spuse de Socrate Scolasticul, Didim cel Orb a fost un bun cunoscãtor al cãrților Sfintei Scripturi, compunând lucrãri separate pentru a le explica. Despre opera sa propriu – zisã, însã ne vorbește Sfântul Ieronim. Astfel: “El a scris mai multe lucrãri demne de a fi cunoscute, comentarii la toți psalmii, comentarii la Evanghelia dupã Ioan și la cea dupã Matei… apoi 18 tomuri la Isaia, Trei cãrți de comentarii la Osea scrise pentru mine, Cinci cãrți despre Zaharia la rugãmintea mea, Comentarii la Iov și nenumãrate altele ce ar trebui rânduite într-o categorie proprie”.
În afarã de acestea mai amintim și comentarii la cartea Facere, Ieșirea, Regii, Ieremia, Daniil, Proverbele, Cântarea Cântãrilor și Ecleziastul, acestea fiind la Vechiul Testmanet, iar în ceea ce privește Noul Testament, în afara celor amintite de Ieronim, s-au mai pãstrat comentarii la Faptele Apostolilor, scrisorile Pauline cãtre: Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni și Scrisorile sobornicești, cu toate cã cea din urmã se pare a nu fi autenticã. Din pãcate o datã cu condamnarea lui la Sinodul V ecumenic, mare parte din operele sale s-au pierdut majoritatea celor menționate mai sus pãstrându-se doar fragmentar.
B) Scrieri dogmatice
Și înacest caz apelãm tot la istoria lui Ieronim care menționeazã: o lucrare Despre dogme, douã cãrți Împotriva arienilor și o carte Despre Sfântul Spirit pe care eu am tãlmãcit-o în latinã. În afara acestora mai menționãm și Despre Sfânta Treime, opera redactatã în trei cãrți despre care amintrește Socrate Scolasticul în Istoria Bisericeascã, aceasta din urmã este “o compilație cosiderabilã, în care autorul adunã texte biblice și profane”, reprezentând cea mai maturã lucrare a sa, având un caracte antieretic, fiind vizayi în special anomeii, montaniștii și macedonienii.
III.2.3. Interpretarea Sfintei Scripturi la Didim cel Orb
Bun cunoscãtor al sfintei Scripturi dupã cum ne relateazã Sfântul Ieronim și Socrate Scolasticul, Didim cel Orb și-a dedicate o mare parte din opera sa explicãrii textelor biblice. Cunoscând atãt interpretarea literalã cât și pe cea alegoricã, Didim o preferã pe cea din urmã, în specil când explicã textul Vechiului Testament.
În acestã ordine de idei, Didim se situeazã pe linia lui Origen, care constituie, de altfel, singura idée despre exegeza alexandrinã din secolul al IV-lea. “Cât despre metoda exegeticã, autorul nostru este fidel, în principiu, platonismului de fond al maestrului sãu, și deci juxtapunerii interpretãrii literale, și inerpretãrii alegorice, unde a doua reprezintã un nivel de lecturã mai elevat”.
La Didim apare același înțeles al modului de percepre în exegeza literarã ca și la Sfântul Grigorie de Nyssa; sensul literal “este legat de înțelegerea faptelor relatate de Sfânta Scripturã în materialitatea lor istoricã”. Dacã la Sfântul Grigorie de Nyssa aceastã metodã este mai detaliatã, la Didim, sensul literal este numit historia sau rethon și reprezintã punctual de plecare, și acesta estenivelul de înțelegere al Sfintei Scripturi de fiecare creștin în parte.
În Comentariul la Facere, autorul acceptã o oarecare dezvoltare a exegezei literale, în deosebi la comentarea zilelor creației dar și în interpretarea istoriei lui Noe. La fel ca și maestrul sãu, Origen, Didim afirmã cã în unele texte sensul literar este imposibil și îl preferã pe cel spiritual sau allegoric. “Așa se întâmplã în Facere, pentru 3, 7-9, cu cingãtorile din frunze de smochin pe care și le-au fãcut Adam și Eva și cu Dumnezeu care seplimbã seara prin Rai; acoperãmintele sunt, în interpretarea alegoricã, scuzele gãsite de pãcãtoși, iar plimbarea lui Dumnezeu înseamnã cã El s-a depãrtat de pãcãtoși, dar în bunãtatea sa le dã posibilitatea sã-L perceapã prin intermediul noțiunilor commune, ca sã se poatã schimba”.
În cãrțile cu caracter profetic, Didim, folosește cu predilecție metoda alegoricã de interpretare, cãreia îi dã în sens larg aceeași echivalențã cu anagogia, în timp ce la Origen alegoria desemna metoda iar anagogia sensul spiritual în sine.
De aici rezultã cã o datã ce existã alegorie existã și sensul anagogic iar contrariul nu este posibil, deoarece extrapolarea sensului spiritual este posibilã fãrã aplicarea procedeului alegoric. Fiind vorba de de texte profetice, interpretarea hristologicã apredilecțiilor și a viziunilor era considerate naturalãși, în astfel de situații nu existã suprapunere a sensului literar cu cel spiritual.
“În Comentariu la Psalmi, exegeza hristologicã este dominantã, în conformitate cu tradiția interpretativã creștinã: totuși ea nu se situeazã mereu pe planul interpretãrii spirituale. Este suficientã referirea la primii doi psalmi, de la care ne-au rãmas comentariul.
Regale protagonist din Psalmul 20 este în sens literal David, în sens figurat omul nãscut din Maria, dupã imitarea și și urmarea sa… este primul nivel alegoric, psalmul înțeles ca profeție a vieții pãmântești a lui Iisus, care îngãduie ulterioara aplicație spiritualã pentru cerdincioși”.
În ceea ce privește explicarea psalmului 21, aici interpretarea alegoricã se împletește cu cea literalã, permițând-se și o interpretare moralizatoare datoratã atitudinii psalmistului fața de Dumnezeu.
O exegezã moralizatoare s-a fãcut și in cazul interpretãrii Cãrții lui Iov, care luatã în sensul sãu imediat este un model pentru atitudinea pe care omul trebuie sa o adopte. La comentariul cãrții lui Iov putem gãsi una din greșelile pentru care a fost condamnat de Sinodul V ecumenic, și anu me cea a preexistenyei sufletelor. La expunerea explicațiilor sale date la Iov 3,3 Blestematã fie ziua în care m-am nãscut , Didim afirmã cã nu este aici un sens literal, apoi dezvoltã o interpretare dupã legile alegorice, legatã de preexistențã sufletelor și de cãderea lor în trupuri ca urmare a pãcatului”.
Per ansamblu, Didim moștenește de la Origen sensibilitatea, tehnica, apelul la numeroase simboluri, dar, comparative cu marele predecesor, este mai puțin profound, mai puțin strãlucit.
Dovadã a acestor lucruri ne dã sozomen care spune: “El convingea cu înlesnire prin blândețe, mai bine decât prin puterea argumentelor sale și supunând el însuși probele sale auditoriului”.
Nefiindu-i contestate lucrarile sale cu caracter dogmatic, Didim a rãmas unul din marii învãțãtori a-i secolului IV, bucurându-se de faimã panã în secolul al VI lea când a fost condamnat de cãtre ierarhii convocați pentru sinodul V ecumenic, în martie/aprilie 553.
Printre acuzații s-au numãrat adeziunea sa la învãțãtura lui Origen cu privire la preexistența sufletelor și la apocatztazã (din grecescul: apocatastasis – restabilire in starea primarã. Doctrina potrivit cãreia, in eshaton, toate fapturile, îngerii, oamenii si demonii, vor avea parte de mântuirea finalã).
III.3. Evagrie Ponticul
III.3.1. Date biografice
Evagrie Ponticul s-a nascut pe la 345-346, la Ibora – in Pont. Era fiu de horepiscop, cum precizeazã Istoria Lausiacã și s-a bucurat de binefacerile unei educații cu totul deosebite. Despre el aflãm de la istoricul creștin Sozomen care vorbește despre acesta în urmãtorii termeni: “Acesta era un bãrbat foarte învãțat care pricepea și explica foarte bine lucrurile. El avea o minunatã pãtrundere în a judeca gândurile ce ținneau la bines au la rãu, l;a virtute sau la vicii și o rarã prudențã în a învãța mijlocul de a întreține sau de a înlãtura pe celelalte”.
Retragerea lui Vasile cel Mare si a lui Grigorie de Nazianz la Amesoi (357 – 358) pentru a se familiariza cu viața monasticã, îl pun pe Evagrie in legaturã cu celebrii capadocieni. A fost numit citeț de cãtre Vasile cel Mare, pe care mai tarziu îl va descrie drept "coloana adevarului, capadocianul Vasile", dar îl invoca ca maestru mai ales pe Grigorie de Nazianz: "am învãțat de la dreptul Grigorie". Printre scrisorile lui Grigorie de Nazianz existã una adresata unui anume Evagrie, cãruia îi încredințeazã pe fiul sãu (numit de asemenea Evagrie) pentru a-l învãța "frica de Dumnezeu si disprețul fațã de bunurile lumești".
Dupã cum vedem, Evagrie l-a considerat pe Grigorie de Nazians drept maestrul sãu, acesta fiind cel care l-a instruit în filozofie și în științele sacre. “El a studiat și a învãțat Sfânta Scripturã sub Grigorie, episcopul de Nazians, care îl avea pe lângã el la Constantinopol în calitate de arhidiacon, în timpul când conducea Biserica acestei mari cetãți”.
Dupã demisia lui Grigorie de la conducerea Bisericii de Constantinopol, Evagrie a rãmas aici și în timpul lui Nectarius, când, “în urma unui vis, a decis sã abandoneze viața ecleziasticã, deși ar fi fãcut sigur carierã prin capacitãțile sale intelectuale”.
De aici Evagrie se duce la Ierusalim, unde a fost primit de Melania cea Bãtrânã si de Rufin, care fondaserã pe Muntele Mãslinilor o mãnãstire la care trãgeau pelerinii aflați in trecere prin cetatea sfânta. Cãtre 383 Evagrie pleacã în Egipt, mai întâi în Nitria, așezare aflatã la circa cincizeci de kilometri de Alexandria, apoi în Kellia (Chiliile), unde a viețuit paisprezece ani, pânã la moarte.
Acest centru se afla la optsprezece kilometri sud de Nitria, la intrarea in desertul libian. Aici Evagrie apare ca un adevãrat literat, în mijlocul țãranilor egipteni, de obicei inculți, darn u mai puțin admirat din aceastã cauzã.
Despre personalitatea sa aflãm tot de la Sozomen faptul cã Evagrie avea, în moravurile sale, “o moderațiune și o egalitate departe de orice fel de vanitate, când i se dãdeau laudele ce meritã și cã nu simțea deloc indignare când i se fãceau imputãrile cele mai nedrepte”.
“ Evagrie a fost primul gnomolog creștin. El a scris mai mult pentru monahi. Ieronim îl acuzã de pelagianism. A avut însã vederi origeniste, cãci a apãrat unele erori ale lui Origen ca: preexistența sufletelor și restabilirea lucrurilor (apocatastasis)”.
III.3.2. Operele lui Evagrie Ponticul
“Acestea sunt amintite de Palladius (Istoria Laudiasiacã, IV, 23) și de ghenadie (Despre bãrbați iluștri, 11) și ne-au parvenit fie în originalul grec, fie în traduceri în limbile orientale”. Autorul nostru a scris exclusiv sau aproape exclusiv pentru monahi.
De menționat aici este Tratatul gnostic compus dintr-o jumãtate de centurie, adicã cincizeci de capitole, care conțineo serie de sfaturi adresate gnosticilor, altfel spus contemplativilor din deșert, cãrora le arãta cum trebuie sã se comporte.
Cea mai importantã opera a sa este capitolele gnostice, care împreunã cu Tratatul gnostic și Tratatul poetic, formeazã o trilogie. Tratatul de combatere a “gândurilor rele” adicã a ispitelor, este o lucrare împãrțitã în opt pãryi, corespunzãtoare numarului ispitelor (care apoi vor deveni șapte), clasificate dupã textile biblice care sereferã la ele. “Fundamental în operã, este și principiul luptei contra demonilor, pentru suținerea cãreia furnizeazã mijloacele necesare”.
Sentințele metrice sunt adresate cãlugãrilor ce trãiesc în comunitate, adicã în chinovii, și nu anahoreților. Dintre epistolele sale una ne atrage atenția și anume cea cu numãrul 8 al epistolarului lui Vasile, importantã deoarece din ea aflãm în linii mari teologia lui Evagrie.
Dintre scrierile sale exegetice nu ne-au mai rãmas nici una. O parte din materialul Comentariului la Psalmi este probabil trecut în Comentarii alese despre Psalmi, publicate printre operele lui Origen.
“Evagrie pare a fi primul scriitor bisericesc care, imitând literatura filozoficã de sentințe, și-a îmbrãcat învãțãtura sa în aceastã formã. El este iniyiatorul centuriilor, al sentințelor în grupe de câte o sutã. În general este recunoscut ca cel mai fecund și mai caracteristic scriitor duhovnicesc din pustia Egiptului”.
III.3.3. Sfânta Scripturã la Evagrie Ponticul
Dupã cum am vãzut în expunerea operelor sale, din scrierile exegetice nu ne-au parvenit decât câteva fragmente, dar despre felul cum privește Evagrie Ponticul Sfânta Scripturã gãsim mãrturii în celelalte scrieri ale sale. În Filocalie, în volumul I spune "Bate la porțile Scripturii cu mâinile virtuții".
Aceasta înseamnă: pregătește-te, silește-te să te depășești pe tine însuți în tot ce este bun, ca să poți înțelege în lumea aceasta cuvintele cele mai presus de lume, cuvinte aduse din alte sfere aici pe pământ, cuvinte aduse din cer. Numai o învrednicire specială ne ajută să putem primi în sufletul nostru cuvintele veșnice ale Mântuitorului aduse din cer pe pământ, să le primim, să le prețuim și să le urmăm.
Preferința sa pentru alegorie în explicarea învãțãturilor scripturistice se vede dupã cum explicã textul de la Ieremia 16, 3 – 4 “Deoarece așa grãiește Domnul despre fiii și fiicele care se vor naște în locul acesta…Vor muri de moarte grea din u vor fi nici bociți…”; “Și se vede limpede cã nu numai despre fii și fiicele ce se vor naște din cãsãtorie zice Proorocul cã de moarte bolnãvicioasã vor muri, ci și despre fii și fiicele ce se nasc în inima lor, adicã despre gândurile și poftele trupești, întrucât și acestea vor muri în cugetul bolnãvicios, neputincios și destrãbãlat al lumii acesteia și nu se vor învrednici de viața cereascã.”.
Influențat de motive origeniste, fie de maeștrii sãi capadocieni, fie printr-un intens studiu personal, Evagrie a lansat anumite ipoteze, interpretate apoi cu o pripealã rudimentarã de epigonii origeniști din Palestina începutului secolului VI. De menționat este faptul cã “scrierile lui în afarã de tezele origeniste condamnate au exercitat poate cea mai mare influențã asupra ascezii și misticii rãsãritene pânã în veacul al XIVlea sau chiar al XXlea”.
CAPITOLUL AL IV-LEA
MIJLOACE MODERNE DE CATEHIZARE
În fiecare parohie, în afară de duminici și sărbători, se oficiază slujbe pentru zilele de rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea și sâmbătă seara. De obicei se săvârșesc acatiste, diverse sfințiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu și vecernii, slujbe la care se poate adăuga, la sfârșit, o scurtă cateheză, care, dacă este bine întocmită și susținută cu convingere, aduce multă lumină și bucurie în sufletele ascultătorilor și va atrage un număr tot mai mare de credincioși. Majoritatea vin, desigur, pentru slujba respectivă, dar există un număr dintre ei, în special intelectuali, care vin numai dacă știu că se rostește și un cuvânt de învățătură, mai ales acolo unde este axat pe explicarea doctrinei și a cultului, însoțit de permanente actualizări. Astfel de creștini chiar ne mărturisesc uneori că în alte părți slujbele sunt mai bogate, dar, spun dânșii "prefer să vin la această biserică pentru că aici mi se explică mereu câte ceva…"
Menționăm din capul locului că o astfel de cateheză nu trebuie să depășească "timpul psihologic". Se recomandă, în principiu, să fie cât se poate de scurtă, pentru a nu avea efectul contrar celui scontat. În general, în jur de 10 minute. Este foarte importantă, așadar, încadrarea în ceea ce numim "timp psihologic", adică o adaptare la condițiile concrete. Uneori și 5 minute este mult: dacă slujba a fost mai lungă, dacă este foarte cald, sau foarte frig, dacă tema (sau modul de abordare al ei) nu declanșează interesul ascultătorilor etc. Alteori, când simțim că credincioșii sunt predispuși la explicații mai detaliate, "timpul psihologic" se poate prelungi, în directă proporționalitate cu interesul sesizat. Se impune, astfel, o întreită adaptare: la auditoriu, la conținutul catehezei și la persoana însăși a vorbitorului. La auditoriu, cunoscându-le capacitatea de înțelegere, măsura dorinței de cunoaștere și, totodată, limitele răbdării; la conținutul catehezei, adică proporțional cu gradul de dificultate al subiectului respectiv; la persoana noastră însăși, ca învățători, cunoscându-ne propriile puteri, cunoștințe, limite, dexteritate în exprimare, nivelul experienței etc.
Auditoriul catehezelor din biserică este întotdeauna variat, alcătuit din credincioși de vârste și preocupări diferite. Acest fapt impune un nivel mediu de expunere al învățăturilor, preferabil într-un limbaj cât se poate de simplu.
Conținutul catehezelor se va orienta după trebuințele sufletești ale credincioșilor din parohia respectivă, pe care fiecare preot le cunoaște, măcar în linii mari. Tematica se fixează la libera opțiune a preotului, îngrijindu-se, totuși, să aibă în vedere cu prioritate principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe, semnificația (simbolismul) actelor de cult, punctele de credință interpretate greșit de către protestanți și neoprotestanți (în care includem și mișcările harismatice, fenomenele paranormale etc.).
Pentru prima categorie sugerăm următoarele subiecte:
dogma Sfintei Treimi (cateheze despre Sfânta Treime, în
general, și despre fiecare persoană a Sfintei Treimi, în particular);
Revelația dumnezeiască;
Sfânta Scriptură;
Sfânta Tradiție;
crearea lumii văzute și nevăzute;
providență;
înviere;
mântuire;
judecată;
virtutea și păcatul;
post și rugăciune;
poruncile dumnezeiești și poruncile Bisericii;
*
Din categoria catehezelor liturgice, exemplificăm:
simbolismul Sfintei Liturghii (aprox. trei cateheze succesive);
simbolismul Vecerniei;
simbolismul Utreniei;
simbolismul Sfintelor taine;
simbolismul Ierurgiilor.
*
Dintre subiectele controversate interconfesional, propunem:
– Sfânta Tradiție;
Sfintele Taine (o cateheză generală + câte una pentru fiecare, separat);
cultul Maicii Domnului;
Sfânta Biserică;
cultul Sfinților;
cultul Sfintelor Moaște;
cultul Sfintei Cruci;
harul divin;
La acestea se adaugă subiecte impuse de vremurile actuale: radiestezia, bioenergia, bioterapia, cristaloterapia și problemele de "bioetică" (clonarea, fecundarea in vitro, transplantul de organe, eutanasia, etc.).
Succesiunea subiectelor va avea, evident, o anumită logică pe parcursul unui an liturgic, fiind grupate pe categorii, sau sub forma unor cicluri care, periodic (la 2-3 ani) se pot repeta și împrospăta, desigur, cu elemente noi. În afară de temele enumerate mai sus, preotul poate aborda catehizarea și sub forma unor mici cuvântări conjuncturale (scurte pareneze, de exemplu). Bunăoară, după o slujba unui acatist, poate face comentariul unui icos sau al unui condac, extrăgând anumite învățături religios-morale; după slujba Sf. Maslu, se poate explica, pe rând, mesajul principal al pericopelor evanghelice și apostolice, se poate aborda importanța tămăduirii sufletești ca mijloc pentru facilitarea vindecării trupești etc.; după slujba vecerniilor se pot spune câteva cuvinte despre viața sfântului pomenit, chiar dacă nu este dintre sfinții mari, actualizându-se acele virtuți care se cer imitate astăzi ș. a.
Ca o concluzie la acest prim paragraf subliniem marea importanță a unei cateheze, fie cât de scurtă, la orice fel de slujbă de peste săptămână. Notăm, de asemenea, că la aceste cateheze se poate declanșa și un mic dialog, cu toate că timpul este foarte limitat. Cei prezenți pot fi invitați, totuși, să pună o întrebare, două, la care preotul va răspunde scurt, cu promisiunea (dacă întrebarea solicită un răspuns mai amplu, sau este din afara subiectului) că problema legată de acea întrebare va fi reluată într-o cateheză ulterioară.
IV.1 DIALOGUL SĂPTĂMÂNAL.
Întrucât la o cateheză programată după o slujbă nu se poate desfășura un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puțin o dată pe săptămână să aibă loc o întâlnire specială, prestabilită în acest scop. Pentru că un astfel de dialog se desfășoară în biserică, este bine ca el să fie precedat de o slujbă, care să nu depășească, însă, o oră. Noi am experimentat, practic, următorul procedeu: am organizat dialogul în fiecare miercuri seara, la orele 18.30. Între orele 17.30 – 18.30 săvârșim următoarele slujbe, prin rotație (o dată pe lună): sfințirea apei (agheasma mică) – în prima miercuri din lună, două vecernii mici – în miercurile de mijloc, sfințirea icoanelor – în ultima miercuri. Facem miruitul, iar apoi, cu cei care doresc să rămână la dialog, ne așezăm în jurul unei mese și stăm de vorbă. Nu mai mult, însă, de o oră! Este foarte important acest aspect: participanții știu că, după slujbă, mai sunt reținuți doar o singură oră, atât cât este programat, nu mai mult, pentru a li se permite să plece la timpul știut, fapt de mare importanță psihologică dar și fizică, mai ales pentru cei care locuiesc departe. La sfârșit se face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat), iar cu cei doritori de a pune întrebări suplimentare se mai rămâne, atât cât este nevoie.
Desigur, dialogul propriu-zis se poate desfășura și fără o anumită tematică, lăsând pe cei prezenți să pună ad-hoc întrebările ce-i frământă, iar preotul să răspundă pe rând la ele. Din experiența noastră, însă, am constatat că întâlnirea pentru dialog este mult mai eficientă după o tematică stabilită anterior. Iată, bunăoară, cum se pot organiza lucrurile:
se programează citirea sistematică a Bibliei. Este recomandabil, în acest sens, a se începe cu Noului Testament. De ce? Pentru că Vechiul Testament este mai greu de parcurs pentru începători. Există multe locuri care pot crea dificultăți și poticniri, iar cititorii cu mai puțină răbdare se pot demoraliza repede, existând, astfel, riscul abandonării. De aceea vom face mai întâi lectură și studiu asupra Noului Testament, după care – întăriți cu învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos și ale Sfinților Apostoli – vom parcurge cu mai mare eficiență paginile Vechiului Testament. Practic, se iau de fiecare dată pentru lectură câte 10 capitole, care se citesc cu atenție acasă de către fiecare participant, "cu creionul în mână" – cum se spune, iar în săptămâna următoare se comentează cele citite, credincioșii pun întrebări, sau li se pun întrebări, preotul răspunde, explică, iar cu timpul răspunsurile și explicațiile vor veni chiar din partea lor, mai ales a unora cu preocupări mai intense. După aceea se iau ca temă alte 10 capitole ș. a. m. d. După câteva întâlniri, preotul poate îndemna pe cei prezenți să se ofere pentru a prezenta ora următoare un rezumat al celor citite, cu scurte comentarii, după caz, iar preotul va fi, astfel, un "moderator" care va interveni doar atunci când se impune. Acesta este, de fapt, idealul: participanții să fie singuri în stare să interpreteze d. p. v. ortodox textele biblice, pentru ca în eventuale confruntări cu sectarii să nu fie puși în inferioritate;
o altă fază a dialogului presupune lecturarea Catehismului, de preferință a unuia mai bogat, ca de pildă cel cu întrebări și răspunsuri, pentru ca credincioșii să fie familiarizați cu principalele puncte ale doctrinei ortodoxe. Și din Catehism se pot da "teme pentru acasă", măcar unui număr restrâns de participanți, celor care au în bibliotecă această carte, desigur. Ideea este ca credincioșii să fie cooptați în procesul de catehizare, să pregătească lecții, să le expună, să răspundă ei înșiși măcar la întrebările mai ușoare etc.
în etapa următoare se poate trece la parcurgerea unui manual de Dogmatică, pentru început de nivel mediu, fapt care permite aprofundarea și fixarea cunoștințelor de Catehism.
între alte obiective ale dialogului trebuie să mai figureze: anumite capitole din Istoria Bisericească Universală și românească, pentru contextualizarea cunoștințelor biblice și dogmatice; teme liturgice cu explicarea simbolismelor slujbelor principale; teme misionare, cu dezbaterea acelor învățături controversate cu sectarii (teme care se pot face și în paralel cu dezbaterea "lecțiilor" dogmatice); alte subiecte cerute de contextul religios, cultural, social, chiar economic și politic, în măsura în care acestea implică educația religioasă, morală și civică.
Pentru a se elimina pericolul rutinei, al plictiselii și al saturației, ora de "dialog biblic" se va structura astfel : 1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva potrivit), după care toți cei prezenți iau loc; 2. Preotul face o mică introducere, aprox. 5 minute, reamintind celor prezenți ce s-a discutat ora trecută, sau făcând un scurt comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute în acea săptămână, în țară sau străinătate; 3. Credinciosul rânduit prezintă "tema", în aprox. 15 minute; 4. Cei de față pun întrebări, la care încearcă să răspundă mai întâi cel care a pregătit tema, sau altcineva dintre participanți, iar acolo unde ei se poticnesc intervine preotul; 5. Ultimul sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe teme religioase, fără a se exclude, însă, mici dezbateri pe teme culturale, sociale, economice, chiar politice (când ele se interferează cu problemele religioase); 6. În ultimele 2-3 minute ale orei se fixează tema și prezentatorul ei pentru data viitoare; 7. Se face o rugăciune de încheiere sau se cântă ceva.
Se poate întâmpla uneori ca participanții să se lase absorbiți cu totul în anumite discuții, astfel că – pe nesimțite – să se depășească 60 de minute. Acest fapt va fi, însă, o excepție. Este bine ca regula să fie păstrată, iar preotul să vegheze asupra acestui aspect, repetăm, foarte important din punct de vedere psihologic. Din când în când este bine ca la aceste dialoguri să invităm câte o personalitate din afara parohiei (un profesor de teologie, un duhovnic mai îmbunătățit, chiar un laic – specialist într-o problemă care-i interesează pe enoriași) pentru ca dialogul să arate, astfel, deschidere față de experiențele altora. Anumite teme discutate la acest dialog pot fi prezentate în sinteză în paginile Buletinului parohial, despre care vom vorbi mai jos.
IV.2 BIBLIOTECA PAROHIALĂ. În vremurile noastre nu se mai poate concepe catehizare fără o lectură minimă din partea credincioșilor, nu doar în mediul urban, ci și în cel rural. Este adevărat că la oraș credincioșii au condiții mai prielnice în acest scop, dar și creștinii de la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu și alte cărți de căpătâi ale creștinului, ca de pildă Catehismul, Viețile Sfinților etc. Desigur, întotdeauna și-n tot locul au fost preoți care s-au străduit să faciliteze procurarea cărților pentru creștinii iubitori de lecturi evlavioase, așa încât nu prezentăm acest aspect ca pe o noutate.
Atenția spre care trebuie să ne concentrăm astăzi cu mai mare solicitudine este legată de faptul că s-au înmulțit într-un chip fără precedent cărțile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste tot: pe stradă, în parcuri, în piețe, în cutiile poștale etc. Astfel, dacă nu-i vom ajuta noi pe creștinii noștri să citească literatură ortodoxă, o vor citi numai pe cea sectară și, neavând termeni de comparație, vor risca să ia de bună învățătura greșită. Cum mulți dintre creștinii noștri nu au posibilități să cumpere cărți ortodoxe, soluția salvatoare este înființarea de mici biblioteci parohiale, care să funcționeze cu scopul de a împrumuta cărțile solicitate. Spuneam mai sus că acest procedeu nu poate avea pretenția a fi nou. Noutatea pe care o prezentăm este că biblioteca trebuie să fie amenajată în interiorul Sfântului Lăcaș, pentru a fi la îndemâna tuturor.
IV.3. BULETINUL PAROHIAL reprezintă un mijloc de catehizare deosebit de eficient în zilele noastre, atât pentru creștinii participanți la Sfintele Slujbe, care-și pot îmbogăți, astfel, cunoștințele în materie de religie, cât și pentru cei care, din diferite motive, nu pot veni la biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt ziditor și pot fi beneficiarii unor îndrumări liturgice. O dată cu acestea, enoriașii pot fi ținuți la curent cu anumite probleme administrative, cu programul slujbelor și cu alte știri de interes general. Sprijinul misionar al unei publicații parohiale este deosebit de mare. Întâi de toate, este o bună pavăză împotriva colportajului sectar. La fel ca în capitolul precedent, spunem și aici că dacă nu vom pune noi, ortodocșii, în mâinile credincioșilor noștri măcar o publicație cu învățătura cea mântuitoare, le vor pune sectarii foile și broșurelele lor pline de otravă ucigătoare de suflete. Ecourile pe parcursul celor șapte ani de apariție sunt deosebit de încurajatoare.
Cheia reușitei, fie și parțiale, constă în închegarea unui colectiv redacțional conștiincios, cu pregătire de nivel universitar și cunoscător al realităților din parohie. Sacrificiul de timp și bani nu este prea mare, astfel că orice parohie, chiar cu posibilități materiale mai modeste, poate să întreprindă acest demers. Buletinul parohial, departe de a constitui o povară financiară, este și un mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a sprijini material biserica, mai ales în cazurile în care se derulează lucrări de reparații, pictură, restaurări etc. Pe una dintre pagini se poate publica numele donatorilor, amănunt stimulativ pentru alți creștini, care vor imita gestul celor despre care au citit. Dar cel mai mare câștig al lucrării acestei foi parohiale este stimularea unui mai mare atașament al credincioșilor față de biserica respectivă, o dată cu sporirea numărului participanților la sfintele slujbe.
Este adevărat că alcătuirea materialelor pentru buletin necesită un anumit sacrificiu de timp și energie. Dar "sacrificiul" este răsplătit peste măsură, din toate punctele de vedere. Între beneficiile de care se poate bucura preotul, în afară de cele menționate deja, este faptul că are prilejul să publice, iar publicarea înseamnă un antrenament pastoral-misionar deosebit, care favorizează întâi de toate perfecționarea limbajului omiletic și catehetic, îmbogățește cultura generală și în special pe cea teologică, prin lecturile obligatorii pentru redactarea anumitor materiale etc. Preotul apare în fața credincioșilor și în postura unui om care scrie, chiar dacă scrisul nu este poate la înălțimea unui membru al Uniunii Scriitorilor.
Pe prima pagină (uneori continuând și pe a doua) este bine să se publice întotdeauna un cuvânt pastoral, legat de o anumită sărbătoare, cuvânt ce constituie propriu-zis nucleul unei predici pentru sărbătoarea respectivă.
Pe lângă predici, preotul poate publica mici eseuri pe teme religioase și cultural-educaționale, poezii, scurte comentarii asupra evenimentelor mai importante, cu prioritate din câmpul religios etc. Alături de preot, enoriași ai parohiei respective pot contribui cu diferite materiale, care se înscriu pe linia misionar-pastorală. Este bine ca preotul să coopteze cât mai mulți colaboratori, întrucât buletinul trebuie să-și păstreze cât mai mult posibil caracterul parohial, deschis tuturor enoriașilor.
Evident, nu va putea publica materialele tuturor celor care se vor oferi, pentru că unele sunt nepublicabile, fie datorită conținutului slab, fie din cauza neconcordanței cu profilul publicației, dar nu le va respinge cu brutalitate, ci va explica fiecăruia dintre cei "respinși", cu tact și delicatețe, spunând că, de fapt, colectivul redacțional, în plen, în ședința de lucru avută, nu a dat încuviințare pentru materialul respectiv. Este bine, astfel, ca preotul să nu-și asume niciodată singur responsabilitatea editării, dar, pe de altă parte, nici un material nu va fi publicat fără știrea sa, pentru că el răspunde de fapt și de drept pentru tot ceea ce se întâmplă în cadrul parohiei.
Pentru a preîntâmpina orice fel de neplăceri, se recomandă ca editarea buletinului, ca de altfel a oricărui gen de publicație parohială, să nu înceapă fără binecuvântarea chiriarhului locului. Este un semn de încunoștințare și supunere canonică, pentru ca lucrurile să se desfășoare "cu binecuvântare ierarhică".
CAPITOLUL AL V-LEA
MIJLOACE DE CATEHIZARE ÎN CONTEMPORANEITATE. CATEHEZA ȘI EDUCAȚIA RELIGIOASĂ
Pornim excursul nostru prin încercarea de a defini cele două ipostaze ale formării.
Educația religioasă reprezintă acea acțiune formativă deliberată, derulată în instituțiile școlare, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea și modelarea personalității umane în conformitate cu valorile religioase. Aceasta are un caracter unitar, la nivelul întregii țări, prin cadrul normativ stipulat de ministerul de resort, prin conținuturile propuse și prin dispozitivul didactic adiacent (propus prin norme juridice, programe școlare unitare, strategii didactice performate de cadre anume pregătite pentru așa ceva – profesorii de religie). Conținuturile de învățat sunt centrate pe religia de bază a elevilor, dar cu numeroase deschideri istorice, interdisciplinare și interconfesionale. Educația religioasă are un caracter obligatoriu/opțional/facultativ pe anumite trepte de învățământ, reglarea făcându-se explicit prin anumite norme sau legi.
Cateheza reprezintă acea acțiune formativă, derulată în cadrul bisericii de către personalul de cult sau laici instruiți, și are ca obiectiv introducerea metodică a credincioșilor (de toate vârstele)în cult și în tainele credinței, prin cunoașterea, punerea în situație și profesarea efectivă a valorilor unei confesiuni. Ea reprezintă o inițiere sistematică într-un cult sau credință anume, prin prezentarea specificității dogmatice, liturgice, morale etc. și este exercitată de către preot, sacerdot în perspectiva aderării la credință și a unei evanghelizări explicite. Ea se poate manifesta și ocazional când circumstanțele o impun, fie a botezării – în cazul persoanelor de altă religie, confesiune – fie a aprofundării învățăturilor de credință. Conținuturile valorice care se transmit în cateheză sunt diverse, plurale, funcție de specificitatea credinței, particularitățile publicului, ale spațiului comunitar. Cateheza nu are un caracter neutral față de formațiunea religioasă pe care o reprezintă, ci unul vizibil apologetic și misionar.
Dacă educația religioasă pune accentul pe cunoașterea cadrului de valori religioase, acestea fiind axate pe determinarea unui sens al existenței, cateheza pune accentul pe stimularea credinței, pe formarea și difuziunea comportamentelor religioase și pe evanghelizarea persoanelor.
V.1.Finalitățile și obiectivele celor două parcursuri educative
Ambele ipostaze ale formării religioase se realizează în virtutea unor ținte prevăzute dinainte, acestea ținând de intenționalitatea maturilor și a comunității. Orientarea teleologică a acestora îngăduie o deliberare a actelor și o programabilitate pe acțiuni și în timp. În cazul educației religioase, finalitățile sunt explicitate prin intermediul obiectivelor cadru, al obiectivelor de referință sau al celor operaționale, acestea din urmă fiind predeterminate de către fiecare cadru didactic în parte. În cateheză, se fixează scopuri ale acțiunii catehetice cu un grad de generalitate mai larg, acestea fiind remodelate pe parcurs în consens cu trebuințe ce se descoperă la un moment dat. Dacă în situația educației religioase cadrul de finalități este general pentru toți elevii unei țări (sau comunități, de la caz la caz), emitentul acestuia fiind o instituție laică (ministerul educației, pe baza consultării reprezentanților profesorilor de religie), în situația catehezei emitentul finalităților e o instituție bisericească, fiecare confesiune sau comunitate religioasă putând genera scopuri diferite de formare prin cateheză. În general, finalitățile educației religioase vizează formarea unei persoane cu o cultură religioasă și o conduită pe măsură. Finalitățile catehezei sunt mai puternic centrate pe conturarea și consolidarea credinței în perspectiva unui țel ultim – mântuirea sau salvarea (în tradiția creștină).
V.2. Cadrul în care se desfășoară acțiunea de formare
Cele două practici presupun cadre de formare atent pregătite, mobilate cu stimuli educogeni relevanți în acord cu valorile care se promulgă. Educația religioasă se face în sala de clasă sau cabinetul de religie din cadrul instituției școlare; cateheza se realizează în spațiul eclezial, în biserică sau alte locații ce țin de biserică. Să reținem că cele două procese se pot prelungi și prin promulgarea unor ocazii nonformale sau informale de educare, prin vizite sau excursii la mănăstiri sau în zone cu bogate reverberații spirituale, prin acțiuni cultural sportive, prin cluburi sau asociații cu caracter religios.
V.3.Destinatarii pe care îi vizează formarea spirituală
În ambele situații de formare destinatarii sunt persoane aflate în căutarea unor repere de ordin cognitiv, atitudinal și existențial. Dacă în cazul educației religioase acestea sunt ființele tinere (copiii, elevii, studenții), pentru cateheză destinatarii sunt toate categoriile de credincioși, de la copii și până la vârstnici ce se pregătesc fie să primească anumite taine sau sacramente, fie să-și consolideze sau să-și sporească credința. Să mai evidențiem faptul ca în cazul educației religioase publicul este omogen (elevi de aceeași vârstă), pe când în cateheză publicul poate fi destul de eterogen (sub aspectul pregătirii culturale și al vârstei).
Cateheza se impune ca urmare a descreștinării profesate metodic în perioada comunistă, ceea ce face ca astăzi să avem foarte multe persoane mature, chiar instruite, dar „analfabete” din punct de vedere religios. Cateheza este necesară și celor care, la o anumită vârstă, vin către o nouă religie sau confesiune, fiind o formă de „enculturare” a ființei pe linie spirituală, de pregătire a ei pentru interiorizarea unor noi valori sau de contextualizare a credinței la palierul cultural pe care îl poartă persoana respectivă.
V.4. Principiile care ghidează educația religioasă și, respectiv, catehizarea.
Atât în realizarea educației religioase cât și a catehezei e nevoie să se respecte niște axiome procedurale, niște reguli fundamentale ce conduc la eficientizarea praxiologică și valorică a acestor eforturi. Pentru că în ambele cazuri avem de a face cu procese de formare, toate principiile pedagogice de predare-învățare se cer a fi respectate, atât cele cu conotație didactică, dar și cele cu conotație religioasă (în situația creștinismului, principiul hristocentric și cel eclesiocentric). Astfel, trebuie invocate și contextualizate următoarele reguli de bază: principiul respectării particularităților de vârstă și individuale, al creării unei atmosfere plăcute și interesante pentru educat, al temeiniciei și durabilității învățării, al intuiției, al participării conștiente și active, al respectării autonomiei și libertății individuale.
Principiile și regulile invocate mai sus acționează corelat, prin coprezență și complementaritate, și nu autarhic, în chip izolat, prin excluziune. Ele se vor circumstanția și la conținuturile concrete de transmis, la valorile și conduitele religioase ce se vor difuza la tineri sau clase de elevi. Toate aceste principii sunt aplicate ținând cont de climatul cultural ce caracterizează spațiul comunitar precum și de expectanțele celor care sunt formați în perspectivă religioasă.
Deosebirea dintre cele două situații de formare, în ceea ce privește principiile, rezidă în întâietatea și ponderarea lor, și nicidecum în absența sau excluderea acestora. Astfel, în cazul catehezei primează principiul hristocentric și cel eclesiologic, iar în spațiul școlar, funcție de obiectivele și conținuturile lecțiilor, se manifestă cu prevalență principiile psihopedagogice ale învățării.
Am mai face precizarea că în condițiile pluralizării și ale extinderii contactelor dintre persoane cu religii sau confesiuni diferite, este de dorit ca educația religioasă cât și catehizarea să se realizeze și pe baza principiului înțelegerii și respectului reciproc, al deschiderii oneste către registre spirituale diferite. Fără a face rabat de la specificitatea confesională și întărirea identitară, formarea religioasă autentică presupune să devenim sensibili și la alte moduri spirituale prin care alteritatea se manifestă.
V.5. Conținuturile valorice dominante transmise prin cele două practici spirituale (cunoștințe, atitudini, valori, conduite)
Dacă la ora de religie conținuturile de învățat sunt centrate pe valorile cunoașterii (istorice, biblice, dogmatice, ritualice etc.), fără însă a se exclude formarea de atitudini și comportamnete, în catehizare accentul se va pune pe introducerea în cult, formarea credinței și a conduitelor subsecvente. Dacă în educația religioasă elementele de conținut sunt unitare și normate prin diferite documente curriculare, emanate de autoritățile centrale, demersul curricular pentru catehizare este generat la nivelul instituțiilor de bază (parohii, episcopii) și devine plural, divers, funcție de multitudinea de interese și nevoi concrete ale formaților. Asta nu înseamnă ca la nivel de instituție bisericească centrală (mitropolie, patriarhie) nu trebuie să se expliciteze o politică unitară de catehizare, cu precizarea unor elemente de conținut, ci dimpotrivă. Numai că aceste linii directoare se vor concretiza, în cele din urmă, printr-o adaptare la nevoile locului și ale persoanelor ce urmează un program de formare catehetică.
Conținutul educației religioase se referă la o serie de elemente de ordin istoric, biblic, dogmatic, moral, liturgic, hermeneutic, social, cu efecte directe asupra formării personalității elevilor. Nu pot fi excluse cunoștințele de istoria religiilor sau cele cu caracter mai larg, cultural, ceea ce asigură o viziune integrativă și înțelegere polivalentă a faptului religios.
Conținutul activității instructiv-educative religioase este dimensionat ținând cont de specificul și trăsăturile cultului de referință, de gradul de dezvoltare cognitivă a societății, de specificitatea culturală a unei comunități, de marile curente de idei devenite dominante, de interesele și năzuințele oamenilor.
Educația în spiritul valorilor religioase se face nu numai la ora de religie, ci și prin intermediul altor discipline, mai ales prin cele umaniste. In orice materie de învățământ se pot determina valori finale și semnificații ale existenței, care pregătesc terenul întâlnirii cu divinitatea sau întăresc unele sentimente formate deja. În cazul educației în spirit religios, nu se va urmări structurarea unor cunoștințe teologice sofisticate; în școală nu urmărim să formăm teologi docți, ci oameni informați, cu atitudini sau deprinderi religioase.
, acest lucru presupune o relativizare a conținuturilor domeniilor teologice la trebuințe și expectanțe spirituale firești ale oamenilor, rezonante cu norme psihopedagogice. Se știe că fiecare disciplină școlară trebuie să constituie atât un domeniu de cunoaștere prelucrat pedagogic, cât și o modalitate de a cunoaște. Este normal ca fiecare disciplină să propună elevului un mod de gândire și interpretare a lumii, modalitate care garantează elevului investigații suplimentare. Elevilor trebuie să li se pună la dispoziție nu numai cunoștințe, ci și mijloace de a parveni la acele cunoștințe. Conținutul dimensionat pentru ora de religie va răspunde acestor cerințe minimale, de inserție, alături de adevărurile de credință, și a unor tehnici și forme spirituale care să proiecteze individul, prin interiorizare, înspre câmpul de idei și trăiri specific religiei.
De aceea, lecția de religie nu se va reduce la un simplu expozeu speculativ, ci va antrena elevii în perspectiva unor trăiri, sentimente, conduite concordante cu cumulul doctrinar etalat. Dacă la ora de fizică, de pildă, cel de-al doilea aspect este imposibil de realizat (cum s-ar putea"trăi" teoria relativității lui Einsteinț), la religie acest moment devine constitutiv și este obligatoriu (reflectând, te adâncești în rugăciune, te proiectezi înspre ordinea divină).
Conținutul unui program de formare catehetică se alege pornind de la prioritățile și responsabilitățile pastorale (stabilite de biserică), vizându-se două aspecte: a) funcționalitatea conținutului în raport cu obiectivele avute în vedere, precum inițierea în tainele credinței, legătura dintre viață și spiritualitatea religioasă, structura și dinamica de ordin comunitar, integrarea experienței personale în opera de formare catehetică; b) fidelitatea și continuitatea acestor conținuturi față de confesiunea sau credința de bază, în cazul nostru prezentarea tezaurului credinței creștin-ortodoxe prin ceea ce are ea mai special și mai profund.
Temele ce pot intra într-o programă de cateheză sunt următoarele: pregătirea pentru inițierea sau administrarea sfintelor taine, conduita credinciosului la Sfânta Liturghie, rolul celebrărilor liturgice în viața personală și comunitară, specificitatea cultică a religiei noastre, experiența rugăciunii, a iertării și a împăcării cu ceilalți, Iisus Hristos – modelul vieții noastre, raportarea la Sfânta Scriptură și la Sfânta Tradiție, sfinții și importanța lor pentru existența noastră, forme de implicare în viața parohiei, pregătirea pentru întâmpinarea marilor sărbători creștine, importanța mesajului evanghelic pentru omul contemporan, responsabilitatea creștinului față de aproapele (am exemplificat doar cu unele posibile teme).
În general, conținuturile abordate sunt prefigurate atent din perspectiva dogmatică, liturgică, morală, socială, comportamentală iar catehetul are datoria de intra în subtilitățile confesiunii pe care o reprezintă pentru a potența o receptivitate maximă a catehumenului față de toate fațetele unui act de de credință manifestă.
V.6. Strategiile și metodele cu caracter didactic activate de cele două practici
Educația religioasă presupune o racordare optimă a arsenalului metodologic la obiectivele și conținutul acestei laturi deosebite a educației. Metodele și tehnicile reclamă o aplicație și o adaptare care să fie întotdeauna în serviciul credinței. Opera educativă și de catehizare se va supune unei duble finalități: a) fidelitate față de ordinea divină, adică a naturii credinței și exigențelor ei; b) fidelitate față de ordinea naturii, adică a psihologiei copilului, pentru ca adevărurile credinței să fie sesizate și primite.
Este de presupus că toate metodele didactice pot fi compatibilizate și contextualizate la specificul formării personalității religioase. Important este ca sufletul elevului să fie sensibilizat și modelat nu la modul coercitiv, ci prin înțelegere, bună și liberă voire. Proiectarea și realizarea optimă a activității instructiv-educative depind de felul cum se desfășoară, dimensionează și articulează componentele materiale, procedurale și organizatorice, ce imprimă un anumit sens și o anumită eficiență pragmatică formării tineretului. Concretizarea idealurilor educaționale, în comportamente și mentalități, nu este posibilă dacă activitatea de predare și învățare nu dispune de un sistem coerent de căi și mijloace de înfăptuire, de o instrumentalizare procedurală și tehnică a pașilor ce urmează a fi făcuți pentru atingerea scopului propus.
Realizarea unei cateheze presupune apelul la un evantai metodologic actic-participativ și la o diversitate de procedee de sensibilizare a virtualului credincios față de adevărurile revelate ale credinței.
Diversitatea metodologică pusă în act este un semn al respectului față de cuvântul revelat și față de ființa particulară chemată la opera de evanghelizare. Având în vedere faptul că activitatea catehetică dobândește un statut mai nonformal (în sensul că nu trebuie să respecte aceleași constrângeri precum cele de la lecțiile ce se desfășoară în școală) și că se poate complementa și cu activități recreative sau cu caracter social-caritabil, spațiul metodic se poate extinde înglobând o serie de tehnici ce pun accentul pe dezvoltarea liberă și creativă a personalității, precum: metode de rezolvare de probleme (discuția panel, recensământul problemelor, tehnica galaxiilor), metode de dezvoltare a abilităților de comunicare (jocul de rol, exercițiul de spargere a gheții, turul galeriei), metode de valorificare a experienței personale (tehnica Delphi, studiul de caz, simularea).
În plus, metodele invocate mai sus suscită învățarea în grup și prin comuniune, asumarea unor roluri și responsabilități față de cel de lângă tine, cunoașterea și exersarea unor valori nemaifiind o problemă strict individuală. Astfel de strategii metodice fac ca și problemele aduse în atenție să fie mai largi, mai puțin încorsetante sau previzibile, dar mult mai apropiate de interesele stringente ale tinerilor.
Să amintim, de asemenea, că tradiția didactică a evidențiat o serie de metode specifice de formare religioasă ce pot fi contextualizate atât în perimetrul școlar, dar, mai ales, în cel catehetic: rugăciunea, participarea la cultul divin, reflecția religioasă, lectura și studiul textului scripturistic, hermeneutica simbolismului religios, observarea și contemplarea directă a lumii ca parte a creației.
Cât privește formele de realizare, educația religioasă se face prin intermediul lecțiilor; catehizarea presupune un cadru mai extins, acesta cuprinzând ședința de cateheză, dialogul săptămânal, conferința pe teme spirituale, studiul în biblioteca parohială, buletinul parohial etc.
V.7. Gradul de autonomie a formatorilor și a formaților (respectiv, profesori-elevi, în educația religioasă, cateheți-catehumeni, în opera de catehizare)
Autonomia, ca principiu și fapt, constituie o pârghie ce trebuie utilizată în orice tip de formare. Fără o liber-consimțire (cel puțin, la un moment dat) nu se poate face educație. Fără sentimentul unei libertăți protejate și consiliate nu se poate realiza un urcuș spiritual. Desigur, această autonomie este una dăruită (de educator) sau câștigată (de educat) printr-o suită de probe și exerciții. Autonomia poate deveni o stavilă în învățare atunci când nu este instrumentată didactic sau când situația concretă de formare nu justifică o libertate sporită.
În ce privește educația religioasă, autonomia se manifestă pe registre mai limitate. De pildă, conținuturile de predat nu se pot negocia ci sunt programate prin documente specifice (programe, manuale); metodele și tehnicile de predare sunt stabilite de profesor; inițiativa și scenariul evaluării țin de educator; fanta relațională este reglată, mai tot timpul, de cadrul didactic etc. Asta înseamnă că autonomia elevului la ora de religie este una generală, precum cea manifestată la orice tip de activitate didactică din școală. În cazul catehezei, aceste constrângeri se mențin parțial, asumându-se, în plus, și o serie de inițiative personale ale elevilor: ce ținte sau obiective își propun catehumenii, ce probleme anume să se discute, prin ce modalități, în ce cadru, cu ce mijloace etc. Apoi, să nu uităm că în exercițiul catehizarii pot fi incluse și persoane adulte care presupun o autonomie mult mai mare dată de experiența de viață sau de ordin cognitiv, volițional, atitudinal.
V.8. Modalitățile de realizare a feed-back-ului și de întărire a conduitelor achiziționate.
Prin procesul evaluativ din cadrul orelor de religie se urmărește determinarea (sau stimularea) concordanței dintre comportamentele vizibile, identificabile, concrete, la care ajung elevii, cu obiectivele referențiale și, mai ales, cu cele operaționale, stabilite de educator încă de la începutul unei secvențe de instruire. Problema valorizării de către profesor a achizițiilor specifice educației religioase (cunoștințe, valori, atitudini, credințe etc.) constituie o obligație deontologică pentru pedagogi. În ce privește cunoștințele, nu există nici un fel de diferență între evaluarea acestora și cea realizată la alte discipline.
La întrebarea dacă se poate sau este bine să se evalueze credința elevilor, răspunsul nostru este mai degrabă negativ. Există mai întâi un argument teologic pentru a nu face acest lucru și care este generat de următoarea întrebare: este în stare un semen să evalueze și să eticheteze credința noastră? Al doilea argument este de ordin psihopedagogic și pleacă de la premisa că o valoare incorporată (credința) nu este întotdeauna manifestă, nu se exteriorizează într-un comportamnet vizibil, concret, măsurabil și exprimabil într-o formă exactă. Desigur că prin religie se propun anumite cunoștințe de știut, atitudini de adoptat, gesturi de făcut, ritualuri de celebrat etc. Dar este greu de evaluat punctual corespondența dintre conduitele manifeste și normele emise sau pretinse de către profesor.Comportamentele observabile sunt legate de un context cultural, social, istoric.
Credința unora poate trece drept necredință în ochii altora (iar acest lucru nu rareori s-a întâmplat în istorie). Etichetele puse de oameni sunt imperfecte, relative, vulnerabile, mai ales când se vizează acte psihice interioare, opinii, credințe. Stabilirea depărtării sau apropierii noastre de Iisus Hristos nu este de competența individului de lângă noi. Credința nu este reductibilă la un număr, la o formulă.
Adevărații credincioși nu sunt întotdeauna numai cei care declară că sunt. Credința multora dintre noi nu este exteriorizată, strigată în gura mare. A ține morțiș să "evaluezi" credința altuaia e un fel de blasfemie în fața lui Dumnezeu, un soi de fariseism în fața semenilor tăi.
Scopul final al evaluării nu este de a stabili dinafară cât de "mare" este credința elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se aplece spre sine, spre credința sau ne-credința sa. Obiectivul prioritar al evaluării la disciplina Religie rezită în punerea elevilor în situația de autoevaluare. Noua concepție asupra evaluării pleacă de la premisa că aceasta este un proces circular, activ, dinamic, de îmbunătățire a activității educative, și nu de ratificare definitivă a unor achiziții.
În evaluare se va pune accent nu pe "realizările" elevilor, ci pe procesele formative și autoformative care se activează. Acestea sunt mult mai importante pentru că ele garantează conduite responsabile prezente sau viitoare. Cât privește metodele de evaluare, cele clasice (orale, scrise, practice) trebuie ponderate cu cele complementare, ce devin mai relevante în noul context (observarea sistematică a comportamentelor, proiectul, portofoliul, investigația personală sau de grup, referatul etc.).
Cam aceleași sugestii le avem și în legătură cu ratificarea achizițiilor comportamentale în cadrul catehezei. Vom avansa, însă, și unele specificații. Chiar dacă în cateheză nu se pun note, catehetul are datoria să încurajeze, să întărească orice achiziție pozitivă a catehumenului prin incurajări, laude, recompense simbolice sau materiale, recurgând, desigur, la expresii verbale, evidențieri în fața grupului, premieri cu cărți, obiecte religioase etc.
Dacă este adevărat că ținta finală a catehezei este mântuirea, atunci un astfel de „comportament” (nedefinitivat, până în ultimul moment) nici nu poate fi evaluat (omenește, vorbind). Rămân de evaluat doar pașii făcuți pe acest drum de catehumen, pași ce nu pot fi disociați de cei ai catehetului. În fapt, evaluarea catehumenului este și o evaluare a catehetului în acest dimpreună umblet spre împărăția ultimă, cea cerească. Iar Judecătorul ultim, care îi transcende pe amândoi, se va bucura de fiecare pas făcut de aceștia către El.
CONCLUZII
Comparând educația religioasă cu catehizarea, pornind de la o serie de criterii, am ajuns la concluzia că cele două parcursuri de formare prezintă (la nivel de obiective, conținuturi, proceduri, funcționalități etc.) atât continuități, similarități, dar și deosebiri, particularități (desigur, nu radicale). Chiar dacă acestea se realizează în cadre diferite, de către actori diferiți, ele se complementează fericit și se dovedesc a fi deosebit de utile pentru maturizarea spirituală a persoanelor. Mai mult decât atât, în acest joc al asemănării și diferenței este de așteptat o stimulare reciprocă a aportului lor educogen pe linia creșterii calității și responsabilității.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Clement Alexandrinul Scrieri Părinți și Scriitori Bisericești vol. 4, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane. București, 1982.
Cucoș, Constantin, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași 2008.
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeascã în Părinți și Scriitori Bisericești, vol 13, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1987.
Filocalia, vol. I, ediția a IIa, Institutul de arte grafice “Dacia Traiana” S. A. Sibiu, 1947.
Învățătura de credință ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952.
Scolasticul Socrate, Istoria bisericeascã, tipografia Cãrților Bisericești, București, 1899.
Scrieri despre educație și învățământ. Antologie. Ediție îngrijită de Dumitru MUSTER, Editura Academiei, București, 1992.
Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, vol. 23 PSB, trad. pr. dr. Dumitru FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1994.
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Părinți și Scriitori Bisericești, 15, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane București, 1987.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amãnunțitã la Cântarea Cântãrilor Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe RomaneBucurești, 1982.
Teodoret al Cirului, Istoria Bisericeascã, în Părinți și Scriitori Bisericești vol. 44, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1995.
II Lucrări în volum
Adãmuț Anton Justicarea sau Regula Fide, introducere la Istoria vechii literaturi creștine de pr. Cicerone Iordãchescu, Editura Moldova 1996.
Breck, Pr. Prof. John, Sfânta Scripturã în tradiția Bisericii ed. Patmos Cluj – Napoca, 2003.
Bulac Pr. Prof. Mihail Probleme de pedagogie cateheticã în “Studii Teologice” nr. 3 -6 anul II, 1950.
Cãlugãr, Pr. Prof. dr. Dumitru Catehetica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1984.
Campenhausen Hans von, Pãrinți greci ai Bisericii, Editura Humanitas, București, 2005.
Chirica – Dimancea Dr. Nicolae, Istoria elocinței creștine – de la Iisus Hristos pana azi, Tiparul Prietenii Științei Ș.A., Craiova ,1927.
Coman, Ioan G., Patrologie Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane București, 1956.
Corbu, Ierom. Dr. Agapie, Sfânta Scripturã și tâlcuirea ei în opera Sfântului Grigorie de Nyssa ed. Teofania, Sibiu, 2002.
Cucoș Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Edit. “Polirom”, Iași, 1999.
Eusebiu Popovici Istoria Bisericii Universale și statisticã bisericeascã vol. 1, Tipografia Cãrților Bisericești, București, 1925.
Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile, Introducere în catehetica ortodoxã, Editura. Sofia , București 2004, p.38.
Gordon, Vasile, , Introducere în catehetica ortodoxă, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian”, Universitatea București, 2003.
Holm, J., L., Teaching Religion in the School: a Practical Approach, Oxford University Press, London, 1975.
Horga, Irina, 2008, Dimensiuni curriculare ale educației religioase (Teză de doctorat), Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea București.
Hutmacher, Walo (coord.), 1999, Culture religieuse et ecole laique. Rapport du groupe de travail exploratoire sur la culture judeo-chretienne a l’ecole, Departement de l’instruction publique, Republique et Canton de Geneve.
Iordãchesc, Pr. Cicerone Istoria literaturii creștine – Epoca de Aur – 325-461, Tipografia concesionarã Alexandru A. Țerek, Iași, 1935.
Marrou Henri – Irenee Biserica in antichitatea târzie Editura Universitas, București 1999.
Marrou Henri – Irenee Istoria educației în antichitate, vol. I, Editura Meridiane, București, 1997.
Mehedinți Simion Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor, București, 1935.
Mehedinți Simion Creștinismul românesc, București, 1995; Parabole și învățături din Evanghelie, București, 1925.
Mehedinți Simion,: Poporul (Cuvinte către studenți ), București, 1921.
Mehedinți, Simion Altă creștere. Școala Muncii, București, 1929 (vezi și ultima ediție, a 9-a!, Edit. Axia, Craiova, 2003.
Moreschini Claudio și Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi grecești și latine, vol II, tom. I, Editura Polirom, Iași, 2004.
Radu, Dumitru, Idealul educației creștine, în Îndrumări metodice și didactice pentru predarea religiei în școală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
Remete, pr. conf. George, Dogmatica Ortodoxă, Editura „Reîntregirea”, Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba-Iulia, 2000.
Sozomen, Istoria Bisericeascã, Tipo – Litografia Cãrților Bisericești, București, 1897.
Vasile FLORESCU, Retorica și neoretorica, Editura Academiei RSR, București, 1973.
Vlãduțescu Gheorghe, Filozifia primelor secole creștine, Ed. Enciclopedica, București 1995.
III Studii și articole
Bulac Pr. Prof. Mihail Probleme de pedagogie cateheticã în “Studii Teologice” nr. 3 -6 anul II, 1950, p. 253.
Galeriu Pr. prof. dr. Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1/1983, p. 34-61.
Galeriu Pr. prof. dr. Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1/1983, p. 34-61.
Holm, J., L., Teaching Religion in the School: a Practical Approach, Oxford University Press, London, 1975.
Hutmacher, Walo (coord.), 1999, Culture religieuse et ecole laique. Rapport du groupe de travail exploratoire sur la culture judeo-chretienne a l’ecole, Departement de l’instruction publique, Republique et Canton de Geneve.
THABOR, L'Encyclopedie des catéchistes, 1993, Ed. Desclée, Paris
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Slujirea Invatatoreasca (ID: 167970)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.