Slava Deșartă și Mândria – Patimi ale Lumii Contemporane

=== l ===

Argument

Omul zilelor noastre este nevoit să facă față multor necazuri. Ce ne doare cel mai mult rămâne, însă, singurătatea și sărăcia. Pe fondul acestor probleme mai putem oare aborda subiectul acesta al mândriei?

Păcatul mândriei luptă pe cei cu multă virtute trupească sau duhovnicească. Este un păcat care supradimensionează calitățile firești ale omului : bogăția, frumusețea, înțelepciunea, neamul bun și toate celelalte lucruri, punându-le în opoziție cu faptele aproapelui pe care, în mod firesc, le micșorează; dar și calitățile duhovnicești ajunse la o oarecare maturitate, pe care, după aceeași rânduială, le transformă în scrum.

Această formă de manifestare a mândriei are un caracter individual, a existat, există și va exista întotdeauna. De combaterea ei s-au ocupat, în toate timpurile, mulți scriitori bisericești. Mărturie stau lucrările care au ca temă generală patimile și combatera lor sau care se ocupă în mod special de trufie, ca fenomen care creiază tensiune și indignarea între oameni.

O altă formă de manifestare a păcatului mândriei poate avea și un caracter general. În ceea ce privește omenirea, creație a lui Dumnezeu, putem spune că păcatul mândriei se opune în mod direct Creatorului.

Mândria în raport cu Dumnezeu, după cuvintele Sfinților Părinți, este responsabilă pentru cele mai multe eșecuri ale făpturii. În primul rând căderea lui Lucifer din slujirea lui Dumnezeu, urmată de cea a primilor oameni, Adam și Eva. Această din urmă căderea a produs multe lacrimi și întristare în sufletele primilor doi oameni, însă, urmașii lor, care nu au avut privilegiul de a-L cunoaște pe Creator în mod direct, nu au mai simțit durerea și lipsa Raiului, dar au moștenit, cu siguranță, locul cel din afară în care comuniunea cu Dumnezeu, până acum două mii de ani, a fost imposibilă, iar acum poate fi regăsită și împlinită prin multă luptă conștientă.

Viața lui Adam în Rai a fost fericită până în momentul în care a căzut pradă neascultării. După ieșirea din Curtea Raiului, această neascultare s-a acutizat în viața urmașilor săi, luând diferite forme, între care credem că se încadrează :

necredința, care ucide sufletul prin îndepăratare de Izvorul său;

autosuficiența, care îl închide pe om în limitele sale;

mulțumirea de sine, când omul caută să-și creeze sieși toate condițiile pentru un trai bun și se consideră împlinit pe plan existențial, fără să-I mai ofere lui Dumnezeu sau semenilor săi nici măcar prisosul muncii sale.

pofta individului de slavă deșartă, mai întâi pentru faptele sale, aparent meritorii și apoi, ca pe o căutare pătimașă, a recunoașterii, fie că merită fie că nu.

În zilele noastre fenomenul acesta a căpătat valențe noi, pentru că suntem generația post -ateistă, atee chiar fără voie. Educația școlară însăși, așa cum a fost ea gândită, a exclus credința conform căreia omul se știe pe sine creatura lui Dumnezeu.

Deși niciodată nu se va putea găsi o explicație plauzibilă a apariției vieții pe pământ, în afara creaționismului, generații de-a rândul au crezut unele ipoteze lansate de știința secolelor XIX – XX, care excludeau existența lui Dumnezeu.

În vremurile în care necredința a devenit literă de lege, putem spune că generația respectivă, autosuficientă, care își cere cu tărie dreptul la autonomie totală, este una mândră.

Desigur, mândrii au fost în primul rând aceea care au îndrăznit să răstoarne în mintea lor toate criteriile care, până atunci, considerau existența făpturii o consecință a voii divine. Mulțimile de oameni s-au împărțit în două mari tabere :

cea care a rămas credincioasă lui Dumnezeu, pentru că și-a ascultat glasul inimii;

cea care a îmbrățișat o altă credință : credința în teoriile unor cercetători, care deși susțineau că sunt raționaliști de excepție, explicau ordinea și echilibrul lumii printr-un neînțeles proces de transformare a hazardului inițial, în ceea ce vedem astăzi.

Această teză de licență începe prin a arăta că toată creația este într-o ordine desăvârșită pentru că este un reflex al ordinii care nu are început, și că rațiunea umană are toate aceste calități ale ei superioare și de cele mai multe ori supraraționale, pentru că este fiică a Rațiunii divine.

Capitolul II al părții întâi face o scurtă prezentare a păcatului mândriei în Vechiul Testament, așa cum apare el la poporul ales de Dumnezeu. Acest aspect are o importanță aparte, întrucât ne face să înțelegem cum trebuie să fie relația normală între oameni și Dumnezeu, și cum că "începutul trufiei este a părăsi pe Dumnezeu și a-și întoarce inima de la Cel Care l-a făcut" (Înțelepciunea lui Isus Sirah 10, 12).

În capitolele trei și patru am făcut o prezentare documentată a păcatelor slavei deșarte și mândriei, a elementelor care le diferențiază, a formelor de manifestare și a urmărilor pe care le au în făptura umană și în relațiile acesteia cu semenii.

În partea a doua a lucrării ne-am propus să dăm un răspuns la întrebarea : Cum putem recunoaște și cum ne putem elibera de acest distrugător al ostenelilor, păcat?

Spre finalul lucrării ne propunem să trezim dorința de a cerceta, atât prin studiul lucrărilor Părinților Duhovnicești, cât și prin proprie experimentare, virtutea smereniei. În acest sens, după doar câteva îndrumări generale privind metodele de a dobândi smerenia, ne vom opri asupra câtorva modele de smerenie pentru că, dincolo de vorbe și sfaturi, avem mare nevoie de icoane prin care să primim lumina în sufletele noastre direct din Curțile dumnezeești.

Cuprins

Concluzii 126

Bibliografie 128

Fragment din pictura exterioară a bisericii Mănăstirii Sucevița

PARTEA I

Scara Raiului

Mândria, cauză a căderii lui Lucifer

Nouă, oamenilor, nu ne-a fost dat să vedem cele ce se întâmplă în partea celaltă a creației lui Dumnezeu, în lumea duhovnicească. Părinții noștri ne-au spus că această lume a fost făcută de Dumnezeu la începutul creației Sale și că aceasta a trecut printr-un eveniment cutremurător care a împărțit-o în două categorii de slujitori total diferiți: a îngerilor și a demonilor.

Ce-i deosebește însă? Ne putem gândi la scena celor douăzeci și patru de vămi ale văzduhului, care trebuiesc parcurse de fiecare om în parte pentru a ajunge în Împărăția Cerurilor. În această imagine (pe care o putem întâlni în frescele unor mănăstiri din nordul Moldovei precum: Sucevița, Humor sau Voroneț), pictorul surprinde un eveniment la care participă atât îngerii cât și demonii ca ființe create, iar în centrul imaginii stă Mântuitorul Iisus Hristos, Care Se arată ca unul dintre noi, însă cu autoritatea Sa dumnezeiască.

Ceata îngerilor inspiră ordine, pace, cântec de laudă, bucurie, frumusețe, lumină, nădejde, ascultare și toate cele care țin de buna rânduială.

În partea de jos a imaginii vedem o ceată întunecată. În aceasta domnește dezordinea. Demonii sunt urâți, schimonosiți, aruncați care încotro, cu aripi ca de lilieci care transmit imaginea zborului haotic; ei poartă în loc de aoreolă luminoasă, coarne ascuțite gata să rănească pe cineva.

Dacă îngerii sunt așezați unul lângă altul, slujind unui singur ideal, unei singure porunci, demonii sunt într-o dezordine dizgrațioasă, fiecare fiind mânat de o dorință proprie, de un impuls sălbatec care îl caracterizează (cel puțin într-un anumit moment) pe fiecare în parte.

Într-una din tabere, e ordine și pace, iar în cealaltă e haos; într-una, toți slujitorii au un centru de gravitație care le dă o statură verticală, iar în cealaltă, spațiul ce-i înconjuară nu le este de nici un folos pentru că fiecare își este sieși centru de gravitație, ceea ce îi face să se învârtă în toate direcțiile pentru că nu sunt ancorați de nimic.

Așadar, în această formă de existență imaterială distingem două stări foarte diferite. Starea de blestem, în care se găsesc demonii sau îngerii căzuți, care a fost cauzată, pe de o parte, de lipsa de ascultare, iar pe de alta, de dorința de stăpânire, de supunere, nu doar a celorlalți îngeri, ci chiar a lui Dumnezeu (Isaia 14, 12-14). Acest gând al unei creaturi a atras după sine căderea din purtarea de grijă a lui Dumnezeu și izolarea acesteia într-o stare egoistă sau de purtarea de grijă exclusiv orientată spre propria existență.

O astfel de atitudine, este întru totul străină aceleia pe care Dumnezeu a sădit-o în lume dându-i caracterul de normalitate. Dumnezeu Cel veșnic, a creat lumea făpturilor raționale pentru ca și aceasta, având conștiința propriei existențe, să poată intra, în deplină libertate, în comuniune cu Creatorul său, de a cărei slavă ocrotitoare să se bucure și pe care să o și primească în dar.

Setea de infinit și dorința de slavă (motivate de dorul după Părintele Ceresc, al făpturilor), la care se adaugă modul de existență limitat al creaturii, sunt două principii care nu pot fi stăpânite decât de cunoașterea locului nostru în creație și implicit de smerenie și ascultare. Acestea pun rânduială în viața noastră și o fortifică, ca să putem, în final, să ne împărtășim cu adevărat din această slavă prin comuniunea cu Dumnezeu care este Infinitul.

Demonul a poftit această slavă, dar nu a acceptat rânduiala pusă de Dumnezeu făpturilor, care să le poată face pe acestea capabile de a o și primi. De aceea, gândul de a obține mărirea prin jaf i-a adus căderea și din înger al luminii a devenit înger al întunericului. Din acest moment, îngerul devenit demon este cel ce aduce o concepție nouă în rândul creaturilor: satisfacerea propriului eu; slujirea propriilor interese; gândul egoist în detrimentul slujirii mântuitoare care trebuie adusă lui Dumnezeu, cauza și scopul existenței.

Crearea omului și scopul acesteia

Nu putem aborda problema mândriei umane dacă nu facem o incursiune în începuturile făpturii, cu rostul de a descoperi legile pe care le-a pus Dumnezeu lumii pentru ca aceasta sa se dezvolte într-un sens firesc.

Prima carte a Sfintei Scripturi, ne prezintă modul în care Dumnezeu a creat lumea materială. Sunt pasaje unice, prin care aflăm începuturile unui univers întreg, care avea să fie închinat în final omului. Acest univers, unic prin măreție și perfecțiune, prin echilibru și precizie, prin frumusețe și sens, căruia noi astăzi suntem stăpâni nevrednici.

Toate s-au făcut la chemarea lui Dumnezeu. A făcut Dumnezeu la început pământ, materia primordială pe care să se sălășluiască viața. Acesta era „netocmit și gol” (Facere 1,2). Atunci Dumnezeu îi dăruiește lumină. Apoi a adunat Dumnezeu apele și le-a împărțit în două: cele de deasupra tăriei și cele de sub aceasta. Apele de sub tărie le-a adunat în mări, și s-a arătat pământul (Facere 1,10). Prima formă de viață pe care a dat-o Dumnezeu pământului a fost verdeața și pomii roditori care se hrăneau din acea lumină primordială. Trebuie să remarcăm că atunci când Dumnezeu face luminătorii pământului, Soarele și Luna (ziua a patra) lumina primordială primește o formă; este organizată. „Aceasta înseamnă că Soarele, Luna și celelalte corpuri cerești nu sunt izvoare de energie, ci concentrarea energiei din ziua întâi”.

Apoi vietățile cele din apă și păsările din văzduh la o poruncă divină au umplut mările și întinsul tăriei cerului (Facere 1, 20), iar în ziua a șasea, pământul a primit pe locuitorii săi ființele vii, animalele domestice și sălbatice (Facere 1, 23-25). „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte…” (Facere 1, 31).

Toate însă, în acest stadiu, cu toată frumusețea lor, nu erau desăvârșite. Ele trebuiau să poarte răsadul Ființei divine. Până aici, Dumnezeu a creat un cadru mirific cu ființe vii de toate felurile care împodobeau pământul, dar acesta avea nevoie de ceva mai mult decât podoabe făcute din materia apărută la porunca divină. Toate trebuiau să primească un sens în infinit, în Dumnezeu. Acest sens, a venit atunci când, Dumnezeu a lucrat făptura omenească după chipul Său. O făptură trup și suflet (vie), în care a așezat harul Său dumnezeiesc, harul veșniciei Lui, Lumina nemuritoare. Sufletul omenesc a devenit astfel, după cum spun Sfinții Părinți, „tron al harului”. Iată deci punctul culminant al creației, care are o parte creată, dar și o parte necreată, adică harul lui Dumnezeu, care astfel dă și sensul infinit al creației și dorul acesteia care nu poate fi stâns de nici un lucru creat: „Caracterul tainic al ei (lumii) derivă din faptul că este opera unei Ființe supreme infinite și că vocația sau ținta lumii este aceea de a «pătimi îndumnezeirea», prin intermediul omului – această «taină negrăită», dând permanent mărturie despre perfecțiunea dumnezeiască”. Fiind creația lui Dumnezeu și primind sensul acesta spre infinit prin sălășluirea harului divin în el, lumea capătă un sens latreutic. Omul este împărat pus peste toată lumea creată, deosebindu-se de aceasta așa cum sângele regesc deosebește pe moștenitorii coroanei de ceilalți slujbași, însă el este în același timp din lume.

Sfântul Grigorie de Nyssa, în lucrarea sa Despre constituirea omului, arată modul cu totul deosebit în care acesta a fost făcut de Dumnezeu: ,,El era solidar cu ele prin materia din care erau toate constituite. Dar avea o particularitate aparte: elementele din care era creat, erau ridicate în om la demnitatea împărătească. Omul avea tot ceea ce îi trebuia pentru a putea exersa demnitatea de stăpân peste păsările cerului, peste peștii mărilor și viețuitoarele pământului de tot felul. Era un microcosmos dar demnitatea lui nu consta în aceasta, ci în calitatea de a fi creat după chipul lui Dumnezeu”.

Așezarea omului în lume, ca o punte între lumea materială și Dumnezeu, are implicații adânci în sensurile ambelor laturi ale existenței, pentru că lumea trebuie să devină un spațiu în care omul slujește Împăratului Ceresc. „Părintele Stăniloae subliniază această învățătură a Părinților filocalici (Calist Catafygiotul) arătând, totodată, ca și Sfântul Maxim Mărturisitorul, că lumea în starea ei primordială, era un rai și o biserică, al cărei preot era omul”.

Omul este părtaș, prin natura elementelor care-l compun, la două universuri: cel material, după realitatea trupului, și cel spiritual, după harul sălășluit de Dumnezeu în el, care este necreat. Aceste două realități aparent distincte, au fost într-o armonie desăvârșită în starea dinaintea căderii lui Adam. Lumea era un cadru, un mijloc pe care dacă era folosit în mod corect ar fi cunoscut un proces de fixare în Binele lui Dumnezeu. Omul avea datoria de a sluji și de a spiritualiza materia, adică de a o umple de prezența lui Dumnezeu.

„El (omul), este sinteza superioară a creației și expresia Creatorului atotînțelept și iubitor. El este «stăpânul» și «regele» naturii, «preotul» creației. Atunci când utilizează lumea cu dreaptă socotință, când actualizează rațiunile intrinseci, superioare ale lumii, când o folosește și o conduce ca un rege înțelept și luminat, omul prelungește lucrarea creatoare și proniatoare a lui Dumnezeu în timp. Atunci omul, asemenea Arhitectului divin, înfrumusețează lumea”.

Activitatea omului, o continuă „colaborare” (Sf. Grigorie de Nyssa)

Omul nu a primit atâtea daruri pentru a le folosi în mod egoist. Dumnezeu nu a creat un consumator al lumii: „Genul activității omului este o colaborare: pe de o parte cu lumea, pe de altă parte cu Dumnezeu – pentru ca și lumea și omul să ajungă la împlinire, la desăvârșire. Funcția de mijlocitor a omului este aceea de a face ca, în propria lui persoană, evoluția lumii să devină din ce în ce mai spirituală. Creat ultimul, omul este scopul întregii creații (care în mod treptat și evolutiv venea spre el). Într-un anume fel, el conține în sine lumea, dar în același timp scopul lui nu este lumea, ci Dumnezeu. Episcopul Nyssei spune următoarele în acest sens: «Dacă Scriptura face ca omul să vină ultimul, după tot ceea ce este viu, este pentru că Legiuitorul vrea să dea o învățătură cu privire la suflet, în succesiunea necesară a ordinei ființelor văzând desăvârșirea în ultimii veniți. Într-adevăr, în ființa înzestrată cu rațiune sunt cuprinse toate celelalte»”.

Așadar, crearea omului nu este un final. Făptura umană nu este culmea creației pentru că ea este singura capabilă să profite de ea. Omul trebuie să dea aripi creației. A fi om, este o slujire vocațională, adică om este acela care își împlinește chemarea sa de a fi alături de Dumnezeu. Aceasta este vocația și scopul omului.

„Scopul omului și al întregii lui activități este legat de prototipul după care a fost creat, Dumnezeu Însuși. Pentru că scopul creării omului este participarea la bunătățile dumnezeiești, viața lui își găsește finalitatea în faptul că «se ritmează după Dumnezeu». Ființă rațională prin natura sa și rod al comuniunii Persoanelor dumnezeiești, omul poartă în sine atât pecetea comuniunii treimice, cât și calitatea de ființă constituită prin structurarea armonioasă a unor elemente aparținând, de fapt a două naturi diferite. El își află identitatea în măsura în care se menține în sistemul de relații viu făcătoare stabilite de Creator. În relația și comuniunea cu Dumnezeu, el împlinește scopul existenței și vieții sale”.

Acest lucru este, deci, o realitate ființială, ceea ce înseamnă că dacă omul nu se încadrează în acest sens, pe care Dumnezeu i-l oferă, el își pierde identitatea. În societatea noastră modernă exemplele de acest gen sunt, din păcate, nenumărate.

Sfinții Părinți au accentuat acest aspect care-i conferă cu adevărat măreție omului, dar mai mult decât atât, o responsabilitate sporită. Omul trebuie să conștientizeze faptul că este un centru al lumii, dar asta nu-i justifică nici pe departe pofta de a-și impune autoritatea. Deși este „o lume în mic, lucru nelipsit de importanță, măreția lui rezidă în dimensiunea sa spirituală”. Și în acest sens, comentând Cântarea Cântărilor, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Nu cerul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici frumusețea stelelor, nimic din cele ce vedem în creație, ci numai tu, tu ai fost constituit chip al naturii care este dincolo de orice minte, asemănare a frumuseții inconceptibile, amprentă a Dumnezeirii celei adevărate, vas al vieții cele fericite, pecete a luminii celei adevărate spre care având privirile ațintite devii ceea ce ești și vei imita, prin strălucirea propriei tale curății, pe Cel care se reflectă deja în tine”.

Libertatea ca dar de la și în Dumnezeu

Deși Dumnezeu a fixat un sens și un scop foarte precis lumii, El nu S-a impus pe Sine sau voința Sa proprie, ci a lăsat omului libertatea de a acționa împreună cu Dumnezeu sau fără El. Dovada, sau una din multele dovezi a libertății de care se bucură omul din partea Divinității, este aceea că pot exista și oameni necredincioși. Aceștia, dacă putem spune așa, sunt niște „răzvrătiți” și doritori de autonomie totală. Ei nu vor să audă de nici un fel de lege sau scop impus de Dumnezeu, considerând că acestea le fură libertatea.

Trebuie să înțelegem ce înseamnă să fii liber și când ești cu adevărat liber. Într-un capitol viitor, vom vedea că societatea noastră actuală și sistemul politic pe care l-am îmbrățișat se vor a fi garanția libertății noastre.

Libertatea, în adevăratul ei sens, este darul pe care Dumnezeu l-a sădit în sufletele noastre: ”Demnitatea omului se conturează în faptul că este ființă liberă. – Sfântul Grigorie de Nyssa – afirmă, chiar că în calitate de ființă liberă, omul este egal cu Dumnezeu. Dar libertatea, în sensul gândirii Sfântului Grigorie, nu este o funcție personală între celelalte funcții psihice, ci o stare ontologică, dată de conlucrarea mai multor virtuți, toate implicând libertatea ca facultate a persoanei. Aceste virtuți sunt: nepătimirea, libertatea de gândire și de cuvânt, libertatea de alegere și cea ontologică. Toate formează virtutea libertății persoanei umane”. Sau, cu alte cuvinte, pe care ni le spune părintele Galeriu „real, când nu mai ai teamă de moarte, devii liber”.

Așa cum de multe ori se întâmplă și astăzi, libertatea înțeleasă prost, poate deveni justificare pentru neascultare. Așa s-a întâmplat în grădina Edenului, când demonul se folosește în mod excepțional de două realități ființiale ale omului, îndreptându-le pe amândouă într-un sens distrugător. Mai întâi îi spune Evei: „«Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?»” (Facere 3, 1) și apoi, face o promisiune foarte ademenitoare, aceea că mâncând vor deveni ca Dumnezeu (adică reprezintă desăvârșirea – scopul pentru care era făcut omul – foarte la îndemână, arătându-L totodată pe Dumnezeu ca pe un Stăpân sadic care nu vrea ca ei să fie asemenea Lui).Iată așadar, că prima și singura ispită cu care omul a putut fi înșelat a fost „slava”. Pofta slavei dobândită insă, cum odinioară se întâmpla cu Lucifer, pe căi nejuste, fără efort, fără merit, ci prin furt. Acesta este momentul în care Adam își întoarce privirea de la Dumnezeu spre sine, spre propria lui persoană, și vede că este „gol” (Facere 3, 7-10).

Începuturile mândriei

Din acest moment, după izgonirea din rai, când legătura cu Dumnezeu nu mai este una directă, omul începe să aibă conștiința propriei sale valori ca pe ceva independent de ființa și lucrarea lui Dumnezeu. Frumusețea sa începe să devină prilej de mândrie, iar cinstea și puterea sa, primesc același sens păcătos. Așa se naște iubirea nefirească de sine și concurența cu aproapele.

Iată cuvintele Fericitului Augustin în acest sens: „Creatura rațională, cea care-i spirit (spiritus, mens, ratio), altfel spus îngerul și omul are tendința în mod natural, pentru că ea este cea mai perfectă creatură dintre toate, să se complacă în ea însăși mai mult decât în oricare alta. Această tendință, care nu este atât de rea, rămâne totuși periculoasă atâta timp cât ființa rațională nu a atins deplina viziune și posesiunea satisfăcătoare a Binelui suprem în comparație cu care totul îi pare fără valoare, căci, fascinată de propria valoare, riscă să pună în sine complezențele sale până la punctul de a ajunge să se prefere lui Dumnezeu pe care nu-l contemplă încă decât de departe și se consideră ea însăși într-un anumit fel sfârșitul său. Mândria nu are altă origine”. Și continuă Fericitul Augustin zicând: ,,A fi mândru, într-adevăr, înseamnă înainte de toate să te complaci în tine însuți într-un mod excesiv, și în afara unei măsuri corecte, «sibi nimis placere». Mândria este în mod fundamental dragoste de sine în mod injust «perversus sui amor». Este vorba de o dragoste egoistă, închisă asupra propriei tale persoane, pe care o aduce ființa gânditoare când merge până la a se delecta în sine și a se lua drept bine capabil să-și asigure fericirea, în timp ce binele său este Dumnezeu, pe care trebuie sa-L iubească mai mult decât pe sine dacă vrea să se iubească cum trebuie și să atingă adevărata fericire «Cum seipso sibi quasi suo bono animus gaudet, superbus est» (Epist. 118, 15, PL 33, 439-440)” .

Aceasta este prima mișcare a păcatului în sufletul omului. Nu dorința lui de a fi părtaș la slavă pe calea firească, ci dorința de a o avea în mod nemijlocit și să o stăpânească în mod egoist iar ceilalți să i se plece înainte.

Omul introvertit

Așa a căzut omul în limitele sale trupești. Părintele Galeriu ne spune că prin păcat omul nu cade din brațele lui Dumnezeu, ci se îngroapă în el însuși, ca într-un mormânt. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos pune ca o condiție primordială a urmării Sale „lepădarea de sine”. Adică lepădarea de eul nostru introvertit. Trupul nostru ni se transformă într-un mormânt atunci când își întoarce lucrarea asupra propriei persoane deoarece omul intră într-un cerc vicios susținut de ceea ce este creat. Despărțit de Dumnezeu, omul este creatură, iar sufletul său nu moare, dar intră într-o agonie muribundă continuă. Așadar, păcatul ne ține închiși în propria persoană, în lumea aceasta a morții. Păcatul mândriei este astfel începutul tuturor păcatelor, întrucât schimbă privirea noastră de la Dumnezeu spre noi înșine, spre ceea ce este muritor în loc de ceea ce este veșnic.

Vindecarea oricărui om începe din cuvântul pus de Mântuitorul la temelia și la începutul drumului oricărui ucenic al Său: „… Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

„Lepădarea de sine” înseamnă tocmai această depărtare de eul nostru introvertit, eul nostru idolatru care își cere recunoaștere și care se manifestă în toate păcatele, și întoarcerea cu fața la Dumnezeu.

Biruirea sinelui și întoarcerea lui spre Dumnezeu este un act în care omul dispune de liberul albitru care devine primordial: „Chiar și după cădere, lumea își păstrează caracterul ei rațional și conținutul ei de dar divin, ceea ce implică din partea omului discernământ și responsabilitate față de toate componentele ei. «Chiar și așa căzută, creația rămâne darul lui Dumnezeu. Dar atârnă de noi să ne folosim acest dar spre binele nostru sau spre pierderea noastră (…). Creația nu a devenit nici prin cădere un rău sau un bine unilateral fatal, ci ea se păstrează ca o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău de libertatea noastră. Dumnezeu a lăsat totul la decizia noastră. E mare cinstea care ne-a dat-o, cinste care implică o mare responsabilitate și un mare risc. De noi depinde să descoperim măreția creațiunii și generozitatea lui Dumnezeu față de noi, prin ea, putând ajunge la îndumnezeire sau să o facem un prilej de hulă împotriva lui Dumnezeu și să cădem prin ea în osânda veșnică»”.

În paginile precedente, am încercat să ne arătăm nouă oamenilor de astăzi, care suntem asaltați de multe nevoi atât din propria persoană, cât și din partea lumii în care trăim, ce a lucrat Dumnezeu și ce sens a dat El lumii materiale.

După cădere, firea umană este coruptibilă. Păcatul care l-a scos pe om din rai, acela al mândriei, devine o nesecată sursă de căderi întrucât acesta are justificări puternice în statutul oferit de Dumnezeu omului: stăpân al creației.

Având un așa mare dar asupra sa, orice ființă vie care s-a izolat de Adevăratul său Izvor, avea să-și socotească sieși frumusețea și calitățile pe care le avea. Din momentul în care Adam a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, a luat cunoștința asupra sa și s-a rupt de ascultarea de cuvântul călăuzitor al Părintelui său. Adam și-a luat propria situație, propriul statut în grijă, și de acum avea sa-și fie singur călăuză spre infinit pentru că ajutorul harului sădit de Dumnezeu în om s-a diminuat. „Și a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul…»” (Facere 3, 22). Cuvintele Părintelui Ceresc dezvăluie faptul că Adam acum nu mai este sub călăuză, ci că are același statut unic, dumnezeiesc, de libertate deplină, pentru că Dumnezeu nu poate fi călăuzit de cineva. Însă omului îi lipsea puterea de a stăpâni această cunoștință și ea îi va dezvălui lucruri care în final ar putea să îl omoare; adică lucruri rele pentru propria sa existență.

Noțiunea de rău, își face apariția în istoria omenirii ca fiind sensul contrar al lucrurilor decât cel dat de Dumnezeu: „Răul din natură este, de fapt, ceea ce este contrar ei, privarea de cele firești, naturale. El constă în neputința unui lucru de a-și urma traiectoria normală, de a se desfășura potrivit funcțiunilor sale firești, de a se dezvolta și împlini potrivit rațiunilor sale interioare și duhovnicești”. Principalul scop al „răului” este acela de a aduce tulburare și dezordine în interiorul persoanei umane și în relațiile acesteia cu cei din jur. Cel ce face „răul” se autopedepsește. „Mișcarea dezordonată, nefirească, pervertită a gândurilor și trăirilor noastre” după cuvintele lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, crează răul sufletesc.

Ce este păcatul?

De la noțiunea de rău sufletesc, și ultima formă a acestuia care este răul moral ajungem la noțiunea de păcat care definește cele două sensuri malefice ale răului:

Păcatul este definit ca o „călcare cu deplină știință și voință liberă a voii lui Dumnezeu”;

„Păcatul este o boală a sufletului” (Sinodul VI ecumenic).

Aceste sensuri exprimă o denaturare a persoanei umane; o abatere de la sensul pe care la primit la creație. Această atitudine păcătoasă nu are o finalitate decât la ieșirea sufletului din trup, iar pe parcursul vieții, dacă nu se caută îndreptarea în viața omului, păcatul poate lua înfățișări diferite: mai grave sau mai ușoare.

Spiritualitatea creștină a numit starea de permanentizare a păcatului, stare pătimașă. Atât termenul grecesc παθη cât și cel latinesc passiones, definesc cea mai joasă stare la care poate viețui ființa omenească. Acești termeni arată că omul este adus la o stare de pasivitate, de robie „Că voința sa nu mai este liberă ci se spune despre el că este un om «stăpânit, robit, purtat» de patimi”. Această robie adusă de patimi este susținută de o „sete fără margini, care-și caută stăpânirea și nu și-o poate gasi”. Iată cum explică părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa Ascetica și Mistica Ortodoxă, mecanismul de care dispune și pe care îl crează pofta păcatului în ființa umană: „Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit care se manifestă și în patimi; dar în patimi această tendință este întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului”.

În una din afecțiunile sufletești pe care o crează această stare viciată a lucrurilor omul, se poate pierde dacă ar fi lăsat să-și sature pofta. Această dorință l-a scos din grădina raiului: pofta infinitului. „… Ființa umană, în loc să se mulțumească de a rămâne și de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăși infinitul, căutând să absoarbă în sine sau să-și subordoneze tot ceea ce se preta la această relație de subordine față de sine, adică obiecte moarte, lucruri finite. În loc să-și stăpânească setea de infinit – căutând infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatea sa spre un centru căruia să i se subordoneze – a căutat să adune toate în jurul său, ca în jurul unui centru. Dar nefiind în sine un centru real, natura aceasta a sa s-a răzbunat, făcându-l în realitate să alerge tot el după lucruri ba chiar robindu-l lor. Căci patima, ca fugă neostoită după lume, în loc să fie o expresie a suveranității centrale a ființei noastre, este mai degrabă o forță care ne poartă fără voia ei, este semnul unei căderi a ființei noastre într-o accentuată stare de pasivitate. Firea noastră, vrând-nevrând tot trebuie sa-și manifeste tendința după un centru în afara ei. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume.”

Lipsit de scopul său de a-și cunoaște și sluji Părintele, statutul omului este unul nedefinit. El este ca o frunză purtată pe ape de o adiere de vânt. Își este sieși slujitor, adică poftelor sale; este în permanentă căutare de noutate; nu-și găsește ușor locul; se simte ca un străin; se simte folosit și la rândul său se folosește de cei din jur; nu este statornic în ceea ce-și propune, caută oameni de nădejde în care să creadă și pe care să-i pună să-i dirijeze spre mai bine viața. Acestea sunt roadele autonomiei pe care a câștigat-o omul: „Așezat în fața acelui „da” final, adică chemarea la asemănarea și comuniunea deplină cu Dumnezeu și înaintea acelui „nu” ca excepție, ca mijloc de creștere în desăvârșire, omul a spus „nu” acelui „da” și „da” acelui „nu”, ceea ce a însemnat autonomizarea lui de Dumnezeu, izvorul vieții sale adevărate, și absolutizarea lumii care îi oferă doar iluzia vieții și nu viața însăși, ducând la pierderea identității sale spirituale și abandonarea în sânul materiei. Dacă înainte de cădere „nu” era doar o excepție, căderea în păcat i-a conferit o identitate aproape ființială. Cu cât ponderea păcatului crește și prin aceasta îndepărtarea și înstrăinarea de Dumnezeu, puterea spirituală a omului scade, iar el acționează greu în natură și în lume, pentru că nu o mai recunoaște ca dar a lui Dumnezeu, ci se așează pe sine unitate absolută de măsură și valoare”.

Sfinții Părinți vorbesc de opt patimi sau gânduri ale răutății, iar atunci când slava deșartă și mândria sunt socotite într-un singur păcat (însă ca stadii diferite de dezvoltare), sunt enumerate șapte păcate capitale. Acestea sunt: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, trândăvia (lenea), slava deșartă și mândria.

Unele patimi sunt ale trupului, iar altele ale sufletului. La cei mai tineri, spun părinții asceți, lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte. La cei mai în vârstă însă, principala patimă este mândria. „Atât lăcomia, cât și mândria își au rădăcina în iubirea egoistă de sine… «E clar, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, că cine posedă egoismul posedă toate patimile»”.

Egoismul este, așadar, o separație de Dumnezeu, o aprofundare a dorinței de autonomie a ființei umane, care devine o stare permanentă ale cărei roade sunt: tristețea, singurătatea, golul sufletesc, mânia și apoi toate celelalte patimi. În paginile ce urmează vom face cunoștință cu formele de manifestare ale patimei mândriei, așa cum au fost ele văzute de Sfinții Părinți, pentru că ei ne pot fi nouă călăuze în biruirea acestui greu de observat dușman.

Păcatul mândriei în Vechiul Testament

Istoria veche a poporului evreu este deosebită de cea a altor popoare contemporane deoarece acesta era poporul ales de Dumnezeu pentru ca să primească în mijlocul său pe Mântuitorul lumii, conform promisiunii de la Facere 3, 15.

Așa stând lucrurile, evreii au fost călăuziți de Însuși Atotputernicul Dumnezeu, prin oameni aleși ai Săi, spre un ideal mântuitor. Însă păcatul începuturilor omului, nu a dispărut, ci s-a manifestat la diferite perioade de timp care legau, uneori, generații întregi de oameni. Aceste perioade erau acelea în care evreii cădeau în necredință părăsindu-L pe Dumnezeu Cel Adevărat, fie din dorința de autonomie, care, într-un final, îi ducea la idolatrie după modelul popoarelor păgâne, fie din cauză că li se părea că au fost părăsiți de Dumnezeul părinților lor, întrucât nu se arăta în mod vădit poporului său. Aceste momente de rătăcire și de dorință de autonomie ale unui întreg neam au fost mereu criticate de către profeți și apoi pedepsite de Însuși Dumnezeu, prin perioade de robie care readuceau smerita cugetare și ascultarea vechilor evrei.

Vom argumenta, în continuare, faptul că păcatul mândriei era socotit în perioada veche a poporului ales, în momentul când acesta îl uita pe Dumnezeul său și nu I se mai închina.

În Pentateuh, nu exista o frecvență majoră a acestui concept (de mândrie) întrucât activitatea profetică a fost foarte intensă iar prescripțiile legii respectate cu strictețe. Apar atenționări venite ca mesaj direct al lui Dumnezeu că dacă poporul va păzi legea și nu va cădea în idolatrie Dumnezeu îi va binecuvânta cu pace, cu pământ roditor și cu urmași buni. Dar, dacă cuvântul Domnului nu era ascultat, iar poporul uita de locul sfânt pe care sălășluia însuși Creatorul său, își atrăgeau asupra lor blestem: „Voi frânge îndărătnicia voastră cea mândră și cerul vostru îl voi face ca fierul, iar pământul vostru ca arama” (Levitic 26, 19). Alte texte din aceeași perioadă accentuiază problema neascultării (Deuteronom 1, 43; 8, 14; 17, 12-13), ceea ce ne dă nouă de gândit în ce relație apropiată se afla poporul lui Israel cu Dumnezeu. Textele nu tratează doar conduita pe care trebuia să o ia poporul, ci face referire și la conducătorii acestuia. Unul din textele de acest gen cu autoritate divină spune: „«Dacă proorocul vorbește în numele Domnului, dar cuvântul acela nu se va împlini și nu se va adeveri, atunci nu grăiește Domnul cuvântul acela, ci-l grăiește proorocul din îndrăzneala lui; nu te teme de el»” (Deuteronom 18, 22).

În cărțile istorice, este condamnată atitudinea trufașă a omului în fața lui Dumnezeu care are toată cunoștința și le judecă pe toate: „Nu vă lăudați și cuvinte trufașe să nu iasă din gura voastră, căci Domnul este Dumnezeul a toată cunoștința și lucrurile la Dânsul sunt cântărite” (I Regi 2, 3). Într-o cântare de mulțumire, adusă pentru că a biruit pe filisteni, David spune: „Tu – Doamne – pe poporul smerit îl izbăvește, iar ochii cei mândri îi smerești” (II Regi 22, 28). Mândria personală a unor oameni se stârnește atunci când primește onoruri și când este așezat în locuri de cinste. Așa a fost și regele Ozia, căci acesta „când a ajuns puternic, s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; și a săvârșit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii” (II Paralipomena 26, 16) și Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră întrucât dreptul de a tămâia înaintea Domnului îl aveau preoții (II Paralipomena 26, 19-20). Asemănător este cazul regelui Iezechia care, spre deosebire de Ozia, s-a pocăit și a fost izbăvit de mânia lui Dumnezeu care se pornise asupra sa (II Paralipomena 32, 25-26).

Aceste exemple din cărțile istorice sunt grăitoare, deoarece ne arată cum Dumnezeu pedepsește pe cel mândru, dar se milostivește și iartă pe cel care prin smerenie se pocăiește. Moartea regelui Ozia, care a încălcat legea Domnului și a nesocotit cele sfinte, a fost una cutremurătoare. Pe de altă parte însă Iezechia, deși era înconjurat de armatele nenumărate ale lui Sanherib regele asirienilor, întrucât nu și-a pierdut credința, a fost salvat de îngerul Domnului (II Paralipomena 32, 20-21). Atunci când s-a mândrit că este fiul unui Dumnezeu Atotputernic, așa cum ar face orice om neputincios care însă este înconjurat de multă cinste, a fost lovit de o boală pentru a cunoaște smerenia. Astfel se arată lucrarea Domnului în poporul Său.

În Psalmi, unde săracii și drepții invocă ajutorul divin împotriva necredincioșilor trufași, fastuoși și disprețuitori, a căror violență îi oprimă întâlnim destul de multe exemple de un real interes: Psalmi 10, 12; 17, 30; 30, 18; 72, 6; 74, 4-7; 93, 2; 100, 7; 122, 4; 130, 1; 139, 5.

Cartea proverbelor lui Solomon care ni se prezintă ca un adevărat manual de conduită morală, prezintă învățăturile care aduc cunoștința celor tineri și arată calea spre înțelepciune. Autorul menționează calea pe care trebuie să o urmeze omul pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu. Pe această cale însă, sunt lucruri de care omul trebuie să se depărteze pentru că sunt roade ale răului. Între aceste răutăți pe care le urăște Domnul, mândria este așezată pe locul întâi: „Șase sunt lucrurile pe care le urăște Domnul, ba chiar șapte de care se scârbește cugetul Său: ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care plănuiește gânduri viclene, picioare grabnice să alerge spre rău, martorul mincinos care spune minciuni și cel care seamănă vrajbă între frați (Pilde 6, 16-19). Înțelepciunea nu se poate așeza la un loc cu mândria și obrăznicia (Pilde 8, 13). „Domnul prăbușește casa celor mândri…” (15, 25) iar „înaintea prăbușirii merge trufia, și semeția înaintea căderii” (16, 18), de aceea „mai bine să fii smerit cu cei smeriți decât să împarți prada cu cei mândri” (16, 19). „Înaintea prăbușirii vine trufia inimii, iar înaintea măririi merge umilința” (18, 12). „Ochii semeți și inima îngâmfată sunt sfeșnicul păcătoșilor” (12, 4). În finalul acestor citate, care ne fac o idee generală a felului în care autorul proverbelor condamnă păcatul mândriei, primim mărturia unui întreg capitol intitulat foarte sugestiv Roadele judecății sănătoase, a cărui concluzie este aceasta: „Mândria umilește pe om, iar de cinste are parte cel smerit” (Pilde 29, 23).

La profeți, și mai întâi la Isaia, care a activat într-un context foarte dificil datorită profundei crize religios-morale prin care trecea poporul, găsim nenumărate mărturii care condamnă mândria unui întreg neam. „În aceste momente dificile, cu încrdere fermă în Dumnezeu, el recheamă pe rege și pe popor la Domnul, care este singura nădejde sigură, proclamând necesitatea credinței și împlinirii voii divine ca mijloace de a ieși din greutățile momentului istoric”.

Pe parcursul primelor capitole, întâlnim o serie de profeții care îi cheamă pe iudei la pocăință, anunțându-le pedepsele care se vor ivi asupra lor dacă vor continua să umble pe căi deșarte, învățate de la neamuri (3, 16; 5, 15; 9, 8). Cartea lui Isaia nu are mesaje destinate doar poporului evreu. Profetul face multe afirmații referitoare la celelalte neamuri, care mai întâi vor fi lăsate să calce în picioare poporul israelit pentru îndreptarea acestuia, dar după aceea vor primi și ei pedepsele lor ce li se cuvin pentru că s-au mândrit (10, 12; 13, 11; 16, 6; 25, 11).

O singură observație vom face la acest moment. Dacă poporul evreu era pedepsit pentru neascultarea și încăpățânarea sa de a nu păzi poruncile rânduite de Dumnezeu prin profeți, celelalte neamuri nu sunt atenționate decât din pricina mândriei lor. Adică, chiar dacă acestea sunt fărădelege iar acest lucru nu li se poate socoti o greșeală, un singur lucru Dumnezeu nu-l poate trece cu vederea nici acestora: semeția, trufia și mândria care nesocotea pe Dumnezeul lui Israel comparându-L cu mulțimile idolilor unor popoare pe care le-au călcat în picioare. Dumnezeu nu putea rămâne hulit asemenea idolilor în care nu exista viață și care erau făcuți din lemn. „Orgoliul uman va fi umilit și Dumnezeu singur mărit când se va ridica în strălucirea maiestății Sale pentru a face să se cutremure pământul” .

Tot în cărțile profetice putem înțelege ce dimensiuni atinge mândria umană scăpată de sub control. Psihologia modernă numește aceste situații „delir de grandoare”. La Isaia 14, 3-21, întâlnim cugetarea semeață a invadatorului, căruia nimeni nu i s-a putut opune și care cugetă în sinea sa: „«Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului cerului puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu cel Preaînalt voi fi»” (14, 13-14). La Iezechiel 28, 2-19 descoperim cazul regelui din Tir și înțelegem cât de mult disprețuiește Dumnezeu cugetarea semeață: „Fiul omului spune celui ce domnește în Tir: Așa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălțat și a zis: «Sunt un dumnezeu și stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor, dar tu, deși nu ești Dumnezeu, ci om, îți închipui în inima ta că ești la fel cu Dumnezeu; Iată, tu îți închipui că ești mai înțelept decât Daniel și nu sunt taine ascunse pentru tine; Prin înțelepciunea ta și cu mintea ta ți-ai agonisit bogăție și ai adunat în vistieriile tale argint și aur; Prin înțelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoțului tău, ți-ai sporit bogăția și mintea ta sa îngâmfat cu bogăția ta; De aceea, așa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu te-ai asemănat cu Dumnezeu, iată Eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate timpurile, și aceeia își vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înțelepciuni și vor întina strălucirea ta;»” (28, 2-8). La aceste două exemple se adaugă Faraon care „ca un centru al Edenului, a ridicat înălțimea sa până la nori și s-a mândrit de gloria și de măreția sa” (Iezechiel 31, 10-18) .

Alte asemenea exemple pot fi cele ale lui Antioh și Nabucodonosor din cărțile Vechiului Testament: Daniel 11, 36 și, respectiv, Iudit 3, 8.

În finalul acestui capitol, în care am încercat să descoperim câteva caracteristici ale păcatului mândriei așa cum apare el descris în cărțile Vechiului Testament, mai aducem o mărturie extrem de importantă din cartea Înțelepciunea lui Isus Sirah din capitolul 10, versetele 7-31. Aici găsim o adunare de citate pe care, pentru importanța lor, le vom prezenta sub formă de scurte învățături:

„Urâtă este înaintea Domnului și înaintea oamenilor trufia…”; „Pentru ce se trufește cel ce este pământ și cenușă…”; „Că murind, omul va moșteni șerpi și fiare și viermi. Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu și ași întoarce inima sa de la Cel ce l-a făcut. Începutul păcatului este trufia, și cel care stăruiește în ea este ca și când i-ar ploua urâciune. (…) Nu s-a hărăzit oamenilor trufia, nici urgia mâniei celor care se nasc din femei.”; „Cel mare și judecătorul și cel puternic se vor mări, dar nici unul dintre ei nu este mai mare decât cel care se teme de Domnul.”; „Nu te face înțelept când faci lucrul tău, nu te mări în vremea necazului tău. Mai bun este cel care lucrează întru toate decât cel care umblă sau se mărește și este lipsit de pâine. Fiule, întru smerenie mărește sufletul tău și îi dă lui cinste după vrednicia lui.”

Slava deșartă

Slava deșartă sau chenodoxia (κενοδοξία) este începutul patimii despre care vom vorbi, iar sfârșitul acesteia îl constituie mândria. Deși le vom trata separat, nu putem spune că diferența dintre ele poate fi arătată foarte clar. Cert este, că acest păcat transformă omul într-o individualitate, monadă, izolat de comunitate și de Dumnezeu și îl apropie mai mult de ceata cea răzvrătită a îngerilor căzuți, depărtându-ne de armonia Împărăției în fruntea căreia stă cea mai smerită dintre Ființe: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Iată cum surprinde acest lucru un părinte, avva Arsenie din Pateric: „Zisa avva Marcu către avva Arsenie: Pentru ce fugi de noi? Zis-a lui bătrânul: Dumnezeu știe, că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cele de sus mii și milioane, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să vin întru petrecerea cu oamenii” .

Acest gând al slavei deșarte „este abaterea de la scopul cel după Dumnezeu și îndreptarea spre un alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă deșartă este cel ce urmărește virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu și care plătește prin ostenelile sale laudele goale de la oameni” .

Omul care își schimbă privirea de la Dumnezeu și pune pe primul loc creația și cele ce se văd, a făcut deja primul pas spre mândrie. Odinioară, ochii lui Adam erau ațintiți spre Dumnezeu ca atunci când era împreună cu el în gradina Edenului. Dar după păcatul neascultării, omul și-a schimbat privirea de la Dumnezeu spre propria persoană și i-a plăcut chipul pe care îl avea el însuși. Greșeala a fost că nu l-a mai considerat un dar divin, ci s-a considerat pe el însuși cauză și chivernisitor a ceea ce-i aparține. Astfel, omul caută să se arate pe sine: mai bun, mai frumos, împodobit cu multe virtuți și în același timp, să-și ascundă păcatele, greșelile, slăbiciunile firii și mai ales să se justifice când nu reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor. Acest om face zadarnice toate faptele sale bune și din slujitorul lui Dumnezeu devine slujitor al slugilor: „…Luându-i în considerare proprietățile (scil. calitatea), ea este risipitoare a ostenelilor, nimicitoarea a sudorilor, vrăjmașă care caută prin trădare să răpească comoara faptelor bune, fiică a necredinței, înainte-mergătoare a mândriei, înecarea corabiei în port, furnica în aria (inimii), care deși mică, complotează mereu împotriva ostenelilor și roadelor lucrate de virtuțile noastre. Furnica așteaptă ca agricultorul să strângă grâul de pe câmp precum și slava deșartă așteaptă să fie strânsă bogăția (noastră sufletească). Aceea se bucură la gândul că va putea fura semințe, aceasta că ne va risipi virtuțile” .

Evagrie Ponticul crează un tablou complet, care definește starea omului cuprins de slava deșartă și felul cum acesta, după ce a fost ridicat până la cer pe aripile părerii de sine și aripa laudelor, este aruncat în întunecimea patimilor celor mai rușinoase: „«Gândul slavei deșarte este un gând tare șiret. El se strecoară cu ușurință și în sufletele celor cu bună purtare, vrând să facă tam-tam despre bătăile pe care aceștia le poartă și alungând slava de la oameni. El îl face pe călugăr să-și închipuie demoni urlând, femei vindecate, o mulțime de oameni atingându-i veșmintele; ba chiar îi prezice că de acum înainte va fi preot și-i aduce la ușă tot felul de lume care îl caută; iar dacă el nu vrea să iasă, va fi adus legat. Iar după ce l-a făcut să plutească cu nădejdi deșarte, gândul își ia zborul părăsindu-l, fie demonului trufiei (ca să-l pună la încercare), fie demonului tristeții, care îi aduce alte gânduri, potrivnice tuturor nădejdilor sale. Uneori îl leapădă chiar gândului preacurviei, pe însuși acela care puțin mai înainte era preot sfânt, adus legat” .

Acest păcat are o răspândire mai mare decât celelalte. Locul lui de naștere este sufletul nostru și este „alimentat de filavtia noastră”. De aceea Sfinții Părinți îl prezintă ca fiind foarte șiret: „Dintre gânduri, singur cel al slavei deșarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea și deschide ușile tuturor dracilor, făcându-se un fel de trădător viclean al cetății. (…) Gândul acesta îl fac să crească toți dracii după ce au fost biruiți, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet și să facă astfel cele din urmă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45; Luca 11, 26)”. El este ca o ultimă ispită a diavolului, pornită către cei care au reușit să se lepede de patimile trupești, cărora acest viclean le aduce gânduri de cinstire. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Toate patimile necinstite, când stăpânesc sufletul, alungă din el gândul slavei deșarte. Iar când toate cele mai înainte înșelate sunt biruite, îl trimit pe acela”, iar Evagrie Ponticul arată și căderea celui ce a îmbrățișat-o: „Când mintea pustnicilor a ajuns la puțină nepătimire, și-a agonisit și calul slavei deșarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăți, purtându-și fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă. Și întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învățând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înșii, se dau la drumuri și merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală”. Cu alte cuvinte, slava deșartă este „începutul rătăcirii minții” , întrucât aceasta se pierde în gândul plăcerii adus de slavă și orbește, formând astfel împreună cu iubirea de argint o triadă perfectă: „Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere” .

Despre modul cum ia naștere această lucrare malefică în mintea omului ne vorbește tot Evagrie Ponticul: „Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minții cum voiește. În felul acesta este stârnită patima slavei deșarte spre gândul de a face mintea să se pronunțe cu ușurătate, prin păreri proprii, despre cunoștința dumnezeiască și ființială. Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupești și necurate, ci înfățișându-se, zice-se, cu curăție, socotește că nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnică. De aceea, socotește arătare dumnezeiască lucrarea săvârșită în el de diavolul, care se folosește de multă pătrundere și, prin creier, schimbă lumina împreunată cu el și îi dă, precum am spus, forma pe care o vrea” .

Credem, deci, după aceste cuvinte, că slava deșartă este un instrument foarte aprig folosit de diavol pentru a întoarce gândul omului de la bine la rău. Această ispitire poate să se întindă și mai departe, împletindu-se cu alte lucruri demne de dorit și care atrag slava oamenilor cum ar fi darul proorociei: „Dracii slavei deșarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca niște vicleni cele viitoare și ni le vestesc mai înainte. Împlinindu-se vedeniile, ne minunăm și ne înălțăm gândul ca și cum am avea darul preștiinței” .

Forme și manifestări

Slava deșartă poate avea multe înfățișări. Acest duh „încearcă să săgeteze pe ostașul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbutește să-l amăgească spre slava deșartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă și pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin așa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deșartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgește prin tăcere, făcându-l să-și închipuie că a dobândit liniștea. Dacă n-a putut moleși pe cineva prin belșugul bucatelor, îl slăbănogește prin postul pe care îl ține de dragul laudelor”.

Așadar, din aceste cuvinte înțelegem că slava deșartă luptă pe creștin atât în faptele cele după trup, cât și în cele ale duhului, pentru împlinirea poruncilor divine: „Există o slavă deșartă de pe urma bunurilor sau darurilor materiale a calităților sau însușirilor trupești, după cum există o alta datorată calităților intelectuale și spirituale. Unul se îngâmfă prin frumusețea sa fizică, prin averile sale; altul cu darurile sale intelectuale, cu roadele ostenelilor sale duhovnicești”. „Alteori, Sfinții Părinți numesc mândria începătorilor mândria cărnii sau a trupului; iar pe cea a celor înaintați duhovnicește trufie duhovnicească. Cea dintâi lovește în principal în noi înșine, în virtuțile noastre așa nedepline cum sunt ele; cea duhovnicească Îl tăgăduiește și împotrivește lui Dumnezeu-Izvorul oricărui bine” .

Când ne mândrim pentru lucrurile materiale

Întrucât este cea mai întâlnită formă de trufie, nu ne este greu să o recunoaștem la cei care o practică sau chiar atunci când se trezește în noi înșine pentru că primim o laudă sau pentru că un glas interior ne trezește dorința de a face comparații cu cei lângă care trăim. Sursa acestor momente poate fi: frumusețea trupească, frumusețea glasului sau a vocii în cântare; puterea trupului și stăpânirea de sine precum și hainele scumpe și luxoase, parfumurile sau podoabele. Îndemânarea într-un anumit domeniu poate fi de asemenea sursă de slavă deșartă. Bogăția este unul din scopurile omului, pe care vrea să-l atingă și pentru a fi cinstit de semeni. Iar atunci când nu este acesta scopul declarat al omului dornic de îmbogățire, când acest lucru este și împlinit, apar transformări majore în sufletul omului tocmai din pricina acestui duh al slavei deșarte care schimbă firea și mintea omului împreună cu iubirea de argint și de plăcere. Tot aici putem vorbi și despre cel care dorește locuri importante în conducerea unei țări pentru a fi cinstit de oameni.

O formă mai subtilă a acestui nivel al slavei deșarte este lauda pentru calitățile intelectuale, care-l scot în evidență pe cel care este înzestrat cu ele. Aici putem enumera: inteligența, imaginația, memoria, rezultatele deosebite la învățătură și bagajul de cunoștințe acumulat, buna stăpânire a unor limbi străine etc.

Când ne mândrim pentru darurile duhovnicești

Acest fel de slavă deșartă pe care o aduce demonul mai cu seamă celor care a urcat pe treptele virtuților creștine, este mai periculoasă datorită urmărilor pe care le produce. Prin această slavă adusă pentru osteneli, posturi, fapte bune, demonul reușește să transforme în scrum toată osteneala pe care cineva o depune spre a se curăți de patimi și a îmbrățișa viața virtuasă. „Slava deșartă – spune Sfântul Ioan Scărarul – este, după natură, schimbarea firii și strâmbarea moravurilor și pândirea a ceea ce poate fi disprețuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pândirea comorii, nepoata necredinței, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corabiei în port, furnica în arie. Ea e subțire, dar uneltește împotriva a toată osteneala și a tot rodul”. Și tot el adaugă în alt loc: „Furnica așteaptă să se isprăvească strânsul grâului și slava deșartă să se adune bogăția. Cea dintâi se bucură, ca să fure, iar cea de a doua, ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulțindu-se păcatul; duhul slavei deșarte, văzând înmulțindu-se virtutea. Căci ușa celui dintâi e înmulțirea ranelor; iar a celui de al doilea e bogăția ostenelilor”.

Această a doua formă de slavă deșartă este trezită în sufletul omului de dorința de a-și face cunoscută fapta bună pe care o lucrează; faptul că este mai bun decât ceilalți în împlinirea poruncilor sau chiar că este mai aproape de mântuire decât ceilalți. Diavolul astfel strecoară în mintea unui astfel de om gândul că de acum este un model de viețuire creștină și că trebuie să scoată acest lucru în evidență pentru a fi un model celorlalți care, săracii, încă zac în neștiință. Înșelăciunea merge destul de departe făcându-l pe cel în cauză să creadă că el are soluția salvatoare a unei probleme care îi chinuie și pe frații lui și dacă nu o spune, chiar păcătuiește, este egoist. Dar cunoaște că a fost înșelat după ce inima îi „saltă” în gustul dulceag al impresiei de superioritate care se naște din comparația cu cel căruia tocmai i-a împărtășit o soluție descoperită mai dinainte de el și mai ales, atunci când el însuși simte că deși ar cunoaște răspunsul nu-l mai poate pune în practică. Atunci, tot ceea ce credea că-i aparține, că a dobândit ca virtute în viața sa spirituală, se pierde pentru slava deșartă pe care a căutat-o. Trebuie să o ia din nou de la capăt cu umilința că a pierdut o bătălie pe care i se părea că a câștigat-o.

Acest duh al slavei deșarte se strecoară pretutindeni și atacă omul din toate părțile, de aceeia este greu de sesizat și greu se poate cineva păzi de ea: Sfântul Ioan Scărarul scria astfel: „«În toate strălucește soarele cu îmbelșugare. Și de toate străduințele se bucură slava deșartă. De pildă: Sunt stăpânit de slava deșartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăși mă stăpânește slava deșartă pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăși sunt stăpânit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăși sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul stă drept și el e cel din centru»”.

În acest chip arătându-se acest păcat, Evagrie Ponticul spune că ne va fi greu să-l îndepărtăm: „Căci ceea ce faci să te curăți de el devine pricină pentru altă slavă deșartă”.

Fiind implicată în orice cădere a omului duhovnicesc, pentru a ne fi de învățătură și a ne păzi Marcu Ascetul spune: „Când vezi vreun gând că-ți făgăduiește slava omenească, să știi sigur că-ți pregătește rușine”. Iar în altă parte tot el adaugă: „Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaște că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deșarte, seceră acum cu scârbă spicele semințelor din inimă”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că aceste două feluri de slavă deșartă: pentru darurile cele văzute și pentru darurile duhovnicești, caracterizează cele două moduri de viețuire creștinească: pe de o parte, mirenească și, pe de alta, pe cea monahală: „Propriu slavei deșarte a monahului este să se întemeieze pe virtute și pe cele ce urmează acesteia. Iar propriu slavei deșarte și mândriei mireanului este că se fălește cu frumusețea, cu bogăția, cu puterea și cu chibzuința lui”.

Mândria călugărească răsare din posturi aspre, pentru evlavie, pentru multa osteneală spre cele duhovnicești, însă toate acestea făcute doar de dragul laudelor și pentru a primi cinste de la oameni: „…Cei ce au dobândit deprinderea faptelor sau știința contemplației, le folosesc acestea pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtuților prin împlinirea lor numai ca atare și mulțumindu-se să grăiască numai cuvintele înțelepciunii și ale cunoștinței, fără să se facă faptele dreptății, iar pe deasupra mândrindu-se față de alții pentru virtutea și știința lor, pe drept cuvânt sunt predați ostenelilor și necașurilor, ca prin pătimirea lor să învețe smerenia uitată de ei din pricina părerii deșarte ce și-o fac despre ei înșiși”.

Una din trăsăturile fundamentale ale chenodoxiei este aceea că se bazează pe laude. Acestea pot fi oferite de oamenii din jur dar pot fi hrănite și de părerea de sine, adică acele laude pe care și le face omul singur, închipuindu-și că stăpânește virtuțile și că face fapte mărețe: „Dracii, care urăsc sufletele noastre, dau unora în gând să ne aducă oarecare laude reci, apoi ne îndeamnă să le îmbrățișam plini de bucurie. Dacă prin aceasta ne vom umfla prin înalta părere de noi înșine și vom face loc în noi slavei deșarte, nu vor pregeta dracii să ne robească”. Sfântul Simeon Noul Teolog asemăna laudele cu un combustibil care face focul să se înalțe amenințător spre cer: „Precum flacăra focului se ridică neîncetat spre înălțime, mai ales dacă întorci materia care întreține focul, așa în inima celui iubitor de slavă deșartă nu se poate smeri, ci, când îi spui cele de folos pentru el, se înalță și mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se potrivește cu mânie, iar lăudat și lingușit, se înalță în chip păcătos”. Cei care își închină osteneala lor laudelor omului, pierd toată răsplata de la Dumnezeu: „Iubitorul de slavă deșartă este un închinător la idoli. Părând că mărește pe Dumnezeu, voiește să placă oamenilor și nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deșartă. Postul iubitorului de slavă deșartă este nerăsplătit și rugăciunea lui neavenită. Căci pe amândouă le lucrează pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slavă deșartă pierde îndoit: Își topește și trupul și nici nu ia vreo răsplată”.

„Dumnezeu ascunde de multe ori de ochii noștri bunătățile pe care le-am câștigat. Dar omul care ne laudă, mai bine zis, care ne amăgește, a deschis ochii noștri spre ele prin laudele lui. Însă deschizându-se aceștia, a dispărut și virtutea”.

Sfântul Ioan Scărarul condamnă atât atitudinea celui prin care vine ispita, adică lingușitorul, dar la fel de mult, pe cel care după ce cunoaște munca și greutatea canonului și mai mult, lacrimile pocăinței, se schimbă într-o clipită și caută slava oamenilor: „Precum e lucru rușinos, ca cel ce l-a îngropat pe tatăl său să plece de la înmormântare la nuntă, așa e nepotrivit celor ce plâng pentru căderi, să caute cinstire, odihnă sau slavă de la oameni în veacul de acum”.

Dacă la monahi laudele sunt o ispită adusă de diavol prin lingușitori care se arată ca mari cinstitori ai virtuții, însă nu fac altceva decât să o piardă și la cei care cu greu au dobândit-o, în rândul mirenilor, fuga după laude îl caracterizează pe fiecare om în parte. Încă de mici copii suntem obișnuiți cu porțioare de slavă adusă de colegi sau învățători, care ne laudă în fața clasei dacă învățăm bine. Acest moment, deși poate că are un aspect pozitiv în ceea ce privește randamentul educațional, are și efecte negative care se vor arăta în timp: stres, teamă, mânie, toate pe fondul luptei de a-ți menține supremația și a-ți asigura locul de frunte în clasă. După trecerea anilor efectele acestei stări a lucrurilor, nu se manifestă doar în cei care au și avut parte de ea, care în mod firesc vor căuta să ocupe locuri de cinste în societate; dorința de slavă deșartă își face apariția și la cei care au privit-o în școală doar ca pe un lucru demn de dorit. Ajunși să stăpânească cât de cât un domeniu de activitate aparte, aceștia nu vor pregeta să se considere unici și singuri în măsură să înțeleagă și să facă lucrul la care ei se pricep. În zilele noastre a fi sărac, nu mai înseamnă a fi și smerit. Aproape fiecare om are conștiința propriei sale „valori” și se manifestă disprețuitor față de toți cei care ajung, de nevoie, la serviciile lui. Aceste cazuri le întâlnim mai cu seamă în serviciile publice oferite ca o necesitate (adică acelea de care omul are nevoie urgentă și nu are de ales între mai multe unități care prestează astfel de servicii). Exemplele ar fi multiple, dar vom aminti doar unul singur. Atunci când natura serviciului pe care cineva îl prestează, este foarte smerită, spiritul mândru caută să se evidențieze prin dispreț față de toți cei care au nevoie de ajutorul lui. El știe că prestează o meserie de cea mai joasă speță, dar, în același timp, are conștiința faptului că prin mâinile lui trec oameni dintre cei mai mari: de la personalități sau bogați, până la cei mai smeriți. Superioritatea venită din faptul că i se pare că este singurul care se pricepe la lucrul său, la care se adaugă faptul că se crede capabil să lucreze în funcții din cele mai importante (însă el, datorită destinului și datorită acestei lumi care nu-l poate înțelege, este doar „gropaș”), îl face să privească cu dispreț oamenii care, deși sunt în necaz, nu-i înțeleg priceperea și i se adresează cu un vădit dispreț (i se pare lui!). Cu siguranță, nu este cel mai fericit exemplu pe care îl puteam da, dar și acesta ne poate ajuta să ne creăm o imagine a omului mândru și neînțeles (este vorba de un caz particular și nu de slujba numită, la modul general;am folosit acest exemplu pentru faptul că împrejurările respective sunt cu adevărat un prilej de smerenie iar o atitudine opusă acestei stări, iese ușor în evidență).

Dar, iată unul și mai grăitor. Dacă din întămplare, vreun om se hrănește din slava deșartă, o atitudine trufașă a cuiva din exterior, spre exemplu care se plimbă într-o mașină luxoasă, reacția este disprețuitoare, una care-l judecă: „Uite, ce mașină are ăsta!” și începe să-i arunce cu noroi în ochi: „A furat cu siguranță!” Încearcă în acest fel să-l discrediteze, să-l mai micșoreze pentru ca să nu se mai uite la el dintr-o poziție atât de inferioară; sau în alt sens, încearcă să se ridice pe sine însuși: „Lasă că eu nu sunt ca el: sunt smerit, fac fapte bune, milostenie, rugăciuni, studii, etc.” De fapt, nu-l deranjează atât de mult că unul ca acela are parte de multă cinste, ci că el nu are același statut. Nu mândria aceluia îl deranjează, ci faptul că nu poate fi ca el. Un om care iubește smerenia este în pace când se află în astfel de împrejurări, el nu se compară cu nimeni, iar atunci când este ridicat de slava deșartă, se coboară imediat și nu se bucură de acele înălțimi iluzorii. Știe că slava deșartă anunță și o cădere rușinoasă.

Cu toate acestea omul caută recunoașterea lucrului cu care se îndeletnicește. Chiar și la sfârșit, când este condus pe ultimul drum, cei care l-au cunoscut îi aduc un ultim omagiu și vor să-i facă același „dar” pe care i l-au oferit și când era în viață, însă de această dată nu atât pentru el cât pentru cei care sunt prezenți la a-l conduce pe ultimul drum: „Ia seama și vei vedea această nelegiuită înflorind până la mormânt în veșminte, în mirodenii, în convoaie și în altele”.

Slava deșartă pe care ne-o dăm unii altora este o formă păcătoasă prin care încercăm să vindecăm un gol, o lipsă. Omul dintru început a fost făcut să cunoască slava cerească, acea slavă cu care Dumnezeu avea să ne îmbrace pentru biruirea unor încercări; atunci când, ajungi la o maturitate duhovnicească, am fi putut participa la slava lui Dumnezeu fără să o dorim doar pentru noi, în mod egoist, cum a vrut-o Lucifer.

„Caracterul patologic al slavei deșarte, ca și în cazul celorlalte patimi, ține în mod esențial de faptul că ea constă în pervertirea unei atitudini firești și normale, prin îndepărtarea de la exercitarea ei «potrivit naturii», deci menirii ei firești, ajungând să se manifeste într-un mod contrar naturii. Căci Dumnezeu a sădit în firea omului să tindă spre slavă, dar omului unit cu Dumnezeu îi era menită slava dumnezeiască, iar nu cea de la oameni pe care o caută omul robit de patimi și pe care Părinții o numesc «laudă după trup» (cf. II Corinteni 11, 18). «Nu slava (e rea), ci slava deșartă», scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, afirmând același lucru pe care l-a spus despre toate celelalte patimi, anume că iese din «reaua întrebuințare, care vine din neglijența minții de a cultiva cele firești» după ce mai înainte arătase că «păcatele ne vin prin reaua întrebuințare a puterilor sufletului». Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Scărarul: «Este o slavă ce vine de la Dumnezeu: Pe cei ce Mă slăvesc, zice, îi voi slăvi (I Regi 2, 30). Și este o slavă ce urmează din pregătire deavolească: Vai, zice, când vor vorbi oamenii bine de voi (Luca 6, 26)». Cum le deosebim? «O vei cunoaște limpede pe cea dintâi, când socotind-o ca vătămare, o vei respinge cu toată sârguința și oriunde te vei duce, îți vei ascunde viețuirea ta. Și pe a doua, când, săvârșind orice lucru, îl vei săvârși pentru a fi văzut de oameni. Necurata aceasta ne îndeamnă să fățărim o virtute pe care nu o avem. Dar așa să lumineze, zice, lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune (Matei 5, 16)»”.

Urmările slavei deșarte

Este pricină de ură

Slava deșartă are urmări deosebit de grave atât în ceea ce privește relația cu aproapele, cât și în ceea ce privește legătura ce se realizează cu Dumnezeu, în har.

Omul stăpânit de slava deșartă, la fel ca și cel stăpânit de iubirea de arginți, nu cunoaște pacea între frați. Ba acestea devin „pricină de ură față de aproapele”, întrucât amândouă îl privesc pe cel de alături fie ca un concurent cu care este în permanentă dispută, fie ca un obiect care trebuie să-i procure celui stăpânit de slava deșartă laude; să aprecieze calitățile sale atât de vizibile. Dacă răspunsul primit nu este cel așteptat înseamnă numaidecât că el nu este recunoscut la adevărata lui valoare din cauză că ceilalți sunt răuvoitori. Asemenea oameni sunt cu greu de suportat într-o comunitate. Lauda lor, care de multe ori este amestecată cu minciuna, devine în mod inevitabil pricină de dezgust. „Am văzut – zice Sfântul Ioan Scărarul – un ucenic neîncercat fălindu-se în fața altora cu isprăvile învățătorului său. Dar socotind să-și câștige sieși slavă din roada altuia, și-a primit mai degrabă necinste. Căci toți au zis, către el: Dar cum a odrăslit un pom bun, o ramură neroditoare?”

Un cuvânt de învățătură din Pateric ne spune cum, avva Theodor al Fermei a prevenit căderea în această ispită a laudelor a unui frate care a venit la el să-i ceară cuvânt de învățătură: „S-a dus odată un frate către avva Theodor și a făcut trei zile, rugându-l ca să audă vreun cuvânt. Iar el nu ia raspuns lui. Și a ieșit scârbit. Zis-a către el ucenicul lui: avvo cum de nu i-ai zis vreun cuvânt, căci s-a dus scârbit? Și ia zis bătrânul: cu adevărat nu i-am grăit lui căci este neguțător și în cuvinte străine voiește să se slăvească.

Dă multe sfaturi

Cel care dorește slava oamenilor este și „mare povățuitor”. Gata oricând să dea sfaturi, fie că i se cer, fie doar că i se pare lui că cineva ar avea nevoie de ele sau chiar numai pentru a-și arăta măiestria sa: „Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfaturilor lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indeferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător și să-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slavă deșartă și trufia.” Această atitudine este una foarte dăunătoare întrucât depărtează de Dumnezeu atât pe cel care ascultă sfaturi, dând crezare cuvintelor venite de la un frate cu mai multă experiență, socotită însă, în ani de stat în mănăstire și nu în fapte cu adevărat virtuase, cât și pe cel care, stăpânit de părerea de sine, nu mai slujește lui Dumnezeu, ci diavolului. Același Sfânt Ierarh Ignatie Brianceaninov, atrage atenția în mod deosebit la cuvintele celui care vorbește despre rânduiala care duce spre Dumnezeu, pentru ca să nu cumva să întoarcă lucrarea în sens opus, spre demoni: „Dacă vorbește cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie către cuvintele Dumnezeiești; iar nu ca rostind cuvintele de la sine «dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu», iar nu ca din puterea sa «ca întru toate să se slăvească Dumnezeu Iisus Hristos» (I Petru 4, 10-11). Cel ce lucrează de la sine, lucrează pentru slava deșartă, aducându-se pe sine, dimpreună cu cei care-l ascultă, jertfă satanei; cel ce lucrează de la Domnul, lucrează întru slava Domnului, săvârșind mântuirea sa și pe a aproapelui prin Domnul, Singurul Mântuitor al oamenilor”.

Despre înșelarea venită din slava deșartă

Mulți s-au primejduit pe sine, lucrând după propria lor părere considerând că știu cele ce sunt bune pentru propria mântuire. Pilde date de Sfinții Părinți ai pustiei și de mari călugări au scos la iveală cum pot cădea călugării în înșelare diavolească datorită părerii de sine și a trufiei: Un călugăr tânăr – Nichita – a cerut egumenului să-l blagoslovească la nevoința zăvorârii. Egumenul care se numea Nikon l-a oprit, gândind că pentru el mai bine este să stăruie în viețuirea lângă frați în lucrare, care-l va păzi de unele ispite pe care alți călugări i-a adus la hotarul dintre viață și moarte. Nichita a stăruit în cererea sa până și-a împlinit gândul: S-a închis pe sine în zăvorâre, petrecând acolo și rugându-se fără a ieși nicăieri. „După o anumită vreme a auzit odată, la vremea rugăciunii, un glas care se ruga împreună cu el și a simțit o mireasmă neobișnuită. Amăgindu-se, și-a spus în sinea sa: «Dacă acesta n-ar fi înger, nu s-ar fi rugat împreună cu mine și nu s-ar fi simțit buna mireasmă a Sfântului Duh». După aceea Nichita a început să se roage cu osârdie zicând «Doamne, arată-Te mie în chip înțelegător, ca să te văd pe tine». Atunci s-a făcut către el glas: «Ești tânăr! Nu mă voi arăta ție, ca nu cumva, înălțându-te să cazi». Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: «Doamne! Nu voi cădea nicicum în înșelare, căci egumenul m-a învățat să nu iau aminte la înșelarea drăcească ci voi face tot ce-mi poruncești». Atunci, șarpele pierzător de suflete, luând putere asupra lui, a zis: «Nu este cu putință omului să mă vadă, aflându-se în trup; ci, iată! trimit pe îngerul meu ca să petreacă împreună cu tine: împlinește voia lui». Spunând acestea a stat înaintea zăvorâtului un demon în chip de înger. Nichita a căzut la picioarele lui, închinându-se ca unui înger. Dracul a spus: «De acum nu te mai ruga, ci apucăte de citit cărți: prin acestea, vei intra într-o necontenită împreună-vorbire cu Dumnezeu și vei primi puterea de a da cuvânt folositor de suflet celor ce vin la tine, iar eu îl voi ruga neîncetat pe Ziditorul tuturor pentru mântuirea ta». Zăvorâtul, încrezându-se în aceste vorbe, s-a amăgit și mai mult: a încetat să se mai roage, se îndeletnicea cu cititul, îl vedea pe demon rugându-se neîncetat și se bucura socotind că un înger se roagă pentru el”. Cu timpul acest călugăr a început să propovăduiască și să descopere lucrurile furate pe care demonul ce locuia cu el i le spunea, încât vestea despre el a ajuns foarte departe. „Nimeni nu se putea măsura cu Nichita în cunoașterea Vechiului Testament; însă nu suferea Noul Testament și niciodată nu se folosea în cuvintele sale de Evanghelie și de Epistole Apostolice, nici nu îngăduia cuiva dintre cei care-l cercetau sa-i pomenească vreun rând din Noul Testament”. Acest ucenic a cunoscut o grea înfrângere în fața ispitei diavolești tocmai datorită părerii de sine și lipsei de ascultare. Numai rugăciunile bătrânilor din Lavra Peșterilor de la Kiev au putut să-l întoarcă pe acesta de la rătăcirea sa.

Oprește venirea harului Duhului Sfânt

Unul din relele cele mai mari care se petrec cu cel stăpânit de părerea de sine și de slava deșartă este părăsirea acestuia de harul Duhului Sfânt.

„Toată părăsirea ce se întâmplă celor ce se nevoiesc le vine pentru slava deșartă, pentru osândirea aproapelui și pentru fălirea cu virtuțile. Deci oricare dintre acestea, care se ivește în sufletele celor ce se nevoiesc, le pricinuiește părăsirea de la Dumnezeu. Și nu vor scăpa de această osândă dreaptă pentru căderi până ce nu vor lepăda pricina de mai înainte a părăsirii și nu vor alerga la înălțimea smeritei cugetări”. Acest lucru îl întâlnim ca o părere unanimă a Părinților: „Nimeni să nu te înșele, monahule, că te poți mântui slujind plăcerii și slavei deșarte” și în altă parte „Dumnezeu se întoarce de către cei ce se apropie de el plini de părere mare despre ei înșiși și îngrășați până la umflare de slava deșartă. (Căci bine au înfățișat unii dintre tâlcuitori părerea deșartă despre sine ca una ce îngrașă și umflă)”.

Păcatul slavei are atât de mulți prieteni, care-l trădează pe om, încât chiar a crede că am început o luptă împotriva acestui duh și mai cu seamă a afirma cu tărie că ne vom strădui până îl vom birui, este o greșeală a celui care nu-și cunoaște dușmanul. Oricât de mult am dori să nu primim laudele pe care ni le aduce cineva, nu vom reuși să rămânem cu inima neatinsă decât dacă ne vom îmbrăca în armura smereniei. Aceasta pentru toate laudele găsește un răspuns. Cuviosul Siloan Athonitul spune în acest sens: „Vrajmașii au căzut din mândrie, și ca să ne atragă și pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Și dacă sufletul primește laudele, harul îl părăsește până când sufletul se va smeri. Și așa, toată viața se învață omul smerenia lui Hristos și, până când nu va fi învățat, sufletul nu cunoaște odihna de la gânduri și nu se poate ruga cu mintea curată”.

Fățărnicia

„Eu am venit în numele Tatălui Meu, dar voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său însuși, pe acela îl veți primi!…” (Ioan 5, 43)

Fățărnicia se manifestă în multe domenii și caută să impresioneze, să-și arate destoinicia și știința, cu scopul vădit de a-și atrage laudele celor care îl văd. Nu de puține ori a condamnat Mântuitorul Iisus Hristos această atitudine a fariseilor care făseau totul numai pentru a fi văzuți de oameni. Această formă de slavă deșartă a căpătat implicații adânci. Nu de puține ori acești învățați ai poporului, dădeau întâietate unor datini care intrau în contradicție cu poruncile divine (Matei 15, 1-6). Pentru aceea Mântuitorul îi acuză: „«Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de mine. Și zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor»”(Matei 15, 8-9). Sensul acestor cuvinte este acela că slujitorii templului și conducătorii poporului israelit, s-au făcut pe sine subiectul cinstirii poporului, luând locul lui Dumnezeu. Ei erau mari împlinitori ai legii: făceau milostenii (Matei 6, 2), se rugau (Matei 6, 5), posteau (Matei 6, 16), însă numai pentru a fi cinstiți de oameni, iar, în acest sens, se îngrijeau să fie văzuți cât mai bine și să li se ducă vestea. Aceștia păstrau din rânduiala Legii mai cu seamă aspectele care îi interesau în mod direct, dând la o parte prescripțiile cele mai importante ale legii: judecata săracului și a celui care nu putea să se apere singur; mila față de aceștia și credința adevărată (Matei 23, 23), fiind așezate pe un plan secundar: „Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni, căci își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poale. Și le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintâi, în sinagogi. Și să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni: Rabi” (Matei 23, 5-7; Luca 14, 7).

Această stare a lucrurilor nu este ușor de recunoscut, ba chiar din contră mulți dintre cei care privesc acest spectacol îl consideră unul firesc, adică cel care a fost așezat la loc de cinste ,,merită” să se bucure de cinstea celor care îl slujesc. De această părere sunt acei oameni care, la rândul lor, ar dori să se bucure de aceeași cinste dacă ar fi așezați pe locul în care stau cei vrednici, cei meritoși. Astfel, cel care este fățarnic, de multe ori se rezumă a vorbi numai pe placul auditoriului iar aceștia încântați fiind, îi vor mângâia auzul cu laude din cele mai felurite. Rostul lui, în acest caz, nu ar mai fi decât să aleagă, care dintre cei care-l laudă este mai priceput, pentru a-i întoarce eventual un mic serviciu. Poporul evreu din vremea Mântuitorului era un exemplu în acest sens. Deși a fost martorul lucrării Mântuitorului, ale cărui cuvinte le-a primit ca pe un adevăr revelat, în momentul judecății Mântuitorului Iisus Hristos, văzându-L umil și fără slava cu care îi obișnuise preoții lor, au lăsat deoparte tot Adevărul și s-au întors ca la o valoare mult mai demnă de dorit la fățărnicia iudeilor care îi încălzea cu gândul răzbunării venit printr-un luptător adevărat în persoana lui Baraba.

„Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după apostol (Ioan 8, 40). Iar cel fățarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăți nu ține multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa cele ce trebuie”.

Fățărnicia, ca rod al slavei deșarte, este aspru criticată de Părinții filocalici. Talasie Libianul, spune „…Păzeștete de dorința de a plăcea oamenilor, care vrea să arate un obraz palid la vedere”. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată care este tipologia și modul de manifestare al omului purtat de această îndeletnicire drăcească, zicând: „Fățarnicul, până își închipuie că e acoperit, e liniștit vânând slava din aparență că e drept. Dar când e dat pe față, scoate cuvinte purtătoare de moarte, închipuindu-și că-și ascunde urâțenia proprie prin ocările împotriva altora. Pe unul ca acesta Scriptura, asemănându-l cu puiul de năpârcă ca pe un fățarnic ce e, îl îndeamnă să facă roade vrednice de pocăință, adică să-și schimbe dispoziția ascunsă a inimii după purtările văzute”.

Omul fățarnic este un vrăjmaș deși se arată în chip binevoitor și prietenesc pentru că „…fățărnicia este afectarea prefăcută a prieteniei, sau ura acoperită sub înfățișarea prieteniei, sau dușmănia ce se arată ca bunăvoință, sau invidia ce își dă o față iubitoare, sau dispoziția păcătoasă ce înșeală pe privitori prin afișarea chipurilor virtuții, sau o viață care are forma virtuții, dar nu și podoaba ei de fapte bune sau afectarea unei dreptăți ce constă numai în aparență, sau chipul filosofiei lucrătoare care acoperă golul ascuns al voinței virtuase, sau amăgirea cu chip de adevăr pe care o cultivă cei ce imită pe șarpe prin șiretenia năravurilor”.

Mândria

„Mândria ne face să ne despărțim de ajutorul dumnezeiesc, să ne încredem în noi înșine și să ne înălțăm împotriva oamenilor” (Talasie Libianul).

Fie că sunt tratate împreună, fie separat, atât slava deșartă, cât și mândria slujesc aceluiași scop: supradimensionarea faptelor și a calităților unui om, până când acesta uită de Dăruitorul său și se depărtează de ceilalți oameni pentru că nu îi mai privește ca pe niște frați ci îi trece din statutul de subiect la acela de obiect. Omul care a trecut limita păcatului slavei deșarte spre cel al mândriei, nu mai recunoaște nici o altă ființă vie la statutul ei real. Acest om, este egoistul autosuficient complet. Toate ființele care îl înconjoară și mai cu seamă oamenii, nu au nici o valoare decât într-o singură ipostază, adică atunci când îi slujesc lui, omului mândru pentru că, în el se îmbină într-un mod unic puterea, echilibrul, istețimea, răspunsurile pentru orice fel de întrebare și atâtea alte lucruri greu de enumerat însă ușor de recunoscut în atitudinea sa. Această patimă este principalul mod în care omul este despărțit de Dumnezeu, Făcătorul său, de aceea, deși în listele păcatelor capitale este așezat ultimul, ca o culme și ca cel mai mare rău care-l poate lovi pe om prin faptul că se strecoară acolo unde celelalte patimi au fost biruite (ca o încununare a reușitei însă nu venită de la Dumnezeu și ca o încununare cu scop ascuns adusă de diavol), acesta poate lua și o altă înfățișare, aceea de patimă de căpetenie, cea dintâi patimă. Această catalogare este justificată de următoarele elemente: gravitatea patimii; statutul de patimă originară și fundamentală, la care se adaugă faptul că din ea răsar alte păcate dintre care primul ar fi slava deșartă „ceea ce face ca între ele să existe o legătură strânsă și cu totul specială”.

Deosebirea dintre aceste forme ale unuia și aceluiași păcat sau a două păcate dar cam cu aceleași urmări, este greu de evidențiat. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune următorul lucru: „Propriu mândriei este a nu recunoaște că Dumnezeu este Făcătorul virtuții și al firii, precum propriu slavei deșarte este să dezbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amândurora, fiind o deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bunăvoie a lui Dumnezeu și din ignorarea cinstei egale a celor de aceeași fire” iar Sfântul Ioan Scărarul prezintă chiar etapizat trecerea de la slava deșartă la mândrie, deși el le tratează pe amândouă ca un singur păcat, însă în forme diferite de dezvoltare. „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii însușirea năravurilor drăcești.” Păcatul mândriei are două forme de manifestare: fie în raport cu aproapele, fie în raport cu Dumnezeu, fără să excludem că pot fi întâlnite amândouă deodată.

În raport cu semenii

Convingerea că este superior, dacă nu tuturor, măcar unei bune părți dintre ei, este o formă a mândriei în raport cu semenii.

Această formă de manifestare a mândriei este prezentată de mai mulți Părinți ai Bisericii, între care numim pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ilie Ecdicul, Avva Dorotei. Această dorință de superioritate se hrănește în calitățile fizice, intelectuale, spirituale, rang social, bogăție și multe altele ca acestea. Chiar dacă până aici nu observăm o diferență între mândrie și chenodoxie, care, la rându-i, se întemeiază pe aceleași pricini, Părinții care au analizat aceste forme ale păcatului, au observat că, dacă în cazul slavei deșarte, omul caută laudele la ceilalți oameni, în cazul mândriei și le acordă el însuși. Este o ispită care se regăsește peste tot. Fiecare om se poate considera pe sine a fi cineva în domeniul lui de activitate, „în pătrățica lui”. Cu atât mai mult cu cât de el ar putea depinde alți oameni. Trufașul are obiceiul să disprețuiască pe aproapele său. El mai întâi se compară cu aproapele ca apoi să îl pună într-o lumină nefavorabilă înălțându-se în schimb pe sine. Exemplul cel mai concludent ni-l oferă Mântuitorul în pilda vameșului și a fariseului (Luca 18, 9-14). Această pildă fusese adresată „către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți”( Luca 18, 9), tocmai pentru a le arăta că trăiesc în afara voii lui Dumnezeu. Fariseul, avea obiceiul de a scoate la iveală faptele sale bune, iar în acest moment, chiar în fața lui Dumnezeu, le pune în comparație cu ale celui care, datorită slujbei pe care o avea, făcea mai multe păcate. Fariseul, nu spunea minciuni, el își prezenta faptele pe care cu adevărat le făcuse însă, autosuficiența și mândria sa disprețuitoare este în dezacord cu voia divină, ba mai mult, considerându-se un bun împlinitor al legii, și crezând că nimic nu i se poate reproșa, îl așează chiar și pe Dumnezeu într-o ipostază nedemnă. Cu alte cuvinte, fariseul numai avea nevoie de Dumnezeu decât ca de un martor al dreptății sale și i se adresa Creatorului ca de la egal la egal. Nu ar mai fi fost mult până să-L constrângă pe Dumnezeu să-l răsplătească pentru lucrarea sa fără pată. O asemenea atitudine face Legea Vechiului Testament neputincioasă, de aceea ea nu putea fi culmea Revelației divine, ci a fost doar călăuză către Hristos. Împlinirea ei în cele mai mici detalii ne poate ține departe de mântuire atunci când transformăm legea într-un scop final, și mai cu seamă ne mândrim că suntem buni împlinitori ai ei. Învățătura pe care ne-o arată Mântuitorul prin această pildă este foarte importantă pentru că o putem folosi ca o armă împotriva păcatului mândriei: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”( Luca 18, 14).

În raport cu Dumnezeu

Acest fel de mândrie se așează ca un zid între făptură și Dumnezeu. Deoarece Lucifer a căzut din scaunul său de slujire îngerească și s-a transformat în demon (adică în ceea ce este contrar voinței sau sensului firesc dat de Dumnezeu lucrurilor, prin faptul că s-a considerat pe sine capabil și îndreptățit să aibă stăpânire chiar peste Dumnezeu) credem că mândria înseamnă dorința de autonomizare și, în final, autoîndumnezeire a făpturii. Căderea diavolului este ireparabilă, însă a omului a putut fi reparată prin jertfa Mântuitorului nostru, datorită faptului că omul a căzut din ispitire diavolească și nu din proprie inițiativă.

Această stare începută prin neascultarea poruncii divine și apoi continuată prin pofta de independență totală, însă iresponsabilă, a devenit atât de acută încât, în timp, omul a început să se zbată între două realități zdrobitoare: credința sau necredința în însăși existența lui Dumnezeu. Urmarea a fost, la prima vedere, cea dorită de om, adică existența de sine stătătoare, bucurându-se chiar de mai multă libertate decât la început. În acest cadru, oamenii au devenit proprii lor apărători, hrănitori, stăpâni. Bogăția darurilor divine a ajuns subiect de dispută și chiar de luptă datorită invidiei pe de o parte, iar pe de alta, subiect de mândrie și sursă de putere. În acest maraton al cărui final nu poate fi decât sfârșitul vieții fiecărui om, Dumnezeu nu-și mai are locul. Omul singur și-a suprimat dreptul la ajutorul divin. Cel bogat, nu mai are nevoie de Dumnezeu, pentru că Acesta nu mai are ce să-i ofere; omul sărac nu-și mai poate deschide ochii spre ajutorul divin pentru că s-a rătăcit în necredință. A fi în brațele lui Dumnezeu este o binecuvântare la care însă omul a renunțat. Numai încercările îi mai pot face pe unii să-L strige iarăși pe Dumnezeu. De aceea, în lumea pe care am ales să ne-o creăm, egoistă și mândră, bogatul își retează dreptul la Împărăția Veșnică (Matei 19, 23-24), iar săracul nu o mai vede ca pe o realitate decât atunci când Dumnezeu, în mod vădit, îl cheamă la pocăință, prin grele încercări, care îi apasă existența.

Din cuvintele de mai sus înțelegem faptul că mândria în raport cu Dumnezeu este caracterizată de mai multe etape: mai întâi ar fi neascultarea omului, urmată de autonomizarea acestuia, ca mai apoi să piardă sensul existenței și să rătăcească prin o mulțime de idealuri vremelnice, stare care se permanentizează în lipsa pocăinței și întoarcerii la Dumnezeu Care, este izvorul și sensul existenței noastre.„Toți oamenii de mai târziu – după Adam – care au alunecat spre necredință, au ajuns aici, datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu”. Pentru aceasta, „mândria este unul din cele mai mari păcate, rădăcina și izvorul oricărui păcat” și pentru întoarcerea sufletului care este stăpânit de el este nevoie de leacul smereniei. „Odată pusă această temelie – a smereniei – poți clădi pe ea totul; dar fără ea, de a-i atinge cerurile cu viețuirea ta, totul se dărâmă ușor și o sfârșești amarnic. Și postul și rugăciunea și milostenia și castitatea, într-un cuvânt, orice faptă bună fară smerenie dispare și piere”.

Urmările Mândriei

Necredința și necunoștința

Omul trufaș „refuză să-L privească pe Dumnezeu ca Ziditor al firii sale, ca început și țel al ființei lui, ca izvor al tuturor virtuților și bunătăților, punându-le pe toate pe seama sa”. Un astfel de om poate fi victima mândriei unei generații anterioare. Nu trebuie să fie cu necesitate, el cel mândru care preferă o viață depărtată de Dumnezeu! El va suferi din pricina unei atitudini mândre pe care a dobândit-o ca pe o stare de normalitate de la generațiile care i-au dat viață, stare care nu se poate vindeca decât prin smerenie. Aceasta este boala timpurilor noastre. Mulți dintre noi pot spune că nu sunt mândri însă, în atitudinea lor, vedem toate trăsăturile omului mândru: refuzul de a-L privi pe Dumnezeu ca Ziditor al firii noastre, începutul și direcția noastră înspre ființa divină care este Dătătorul a tot binele. Părinții duhovnicești au enunțat o altă rădăcină care are ca rod fructul mândriei: necunoașterea, argumentând astfel ceea ce spuneam mai sus: „Dacă nu vezi lacrimile curgând la fiecare aducere aminte de Dumnezeu, bolești de necunoaștere din care se naște mândria și se învârtoșează inima”. Această necunoaștere a lui Dumnezeu poate fi sursă de mândrie pentru că omul se consideră pe sine singurul responsabil asupra propriei existențe. În același timp, însă, este rod al mândriei primordiale. Iată, așadar, cum o scuză la care de multe ori apelăm când săvârșim o greșeală („nu am știut, nu sunt vinovat!”) este condamnabilă întrucât s-a născut dintr-un păcat și generează păcate.

Mândria, patimă care-i luptă pe cei sporiți duhovnicește

Până aici am analizat mândria în aceste două planuri, în raport cu oamenii și în raport cu Dumnezeu. Ambele îi caracterizează pe mireni în mare parte. Dar cum spuneam mai sus patima mândriei este o boală care atacă cel mai adesea pe cei sporiți duhovnicește. În rândul monahilor căderea provocată de mândrie poate fi mai gravă. Monahul poate fi ispitit să se considere pe sine cauza virtuților și să considere că le poate dobândi fără ajutorul dumnezeiesc. Monahul poate înainta în cunoașterea lui Dumnezeu prin nevoințe, dar acestea singure nu ar avea nici o putere fără mila lui Dumnezeu, care trimite în ajutor harul Duhului Sfânt. Unii călugări ajung să pună mult temei pe canoanele împlinite, spunând „că dacă vrea și se silește, el poate deveni sălaș al harului”. Unii ca aceștia, fie încep să disprețuiască pe frații lor din obște că nu sunt desăvârșiți și că nu au ajuns la cunoștința lui pentru că nu practică asceza la fel de mult ca el, fie se luptă cu mânie „împotriva celor care nu sunt de acord cu el”. Unul ca acesta încetează să se mai încreadă în povățuitori „se închide în sine, făcând voia demonului care sălășluiește în el. Și, dacă rămâne închis, ori îl va sufoca, ori îl va spânzura, convingându-l că, astfel, va deveni martir. Iar dacă nu face aceasta, îl va arunca în indiferență și nepăsare, să se lase de toate și să bea și să mănânce, fără să înțeleagă că a căzut și că trebuie să ceară vindecare, ci să creadă că merge bine, că aceea este calea cea dreaptă și adevărată”. Orice părinte ar putea să îl ajute, însă unul ca acesta nu se vindecă, pentru că nu a sosit ceasul ca Dumnezeu să descopere doctorul și medicamentul potrivit „de aceea nu primește știre, pentru că îi este lui mai de folos cuvânt mai presus de acesta pentru a-l smeri și pentru a-l determina să se lepede de mândrie. Și neaflând ceea ce caută – deoarece nu are răbdare ca acesta să vină atunci când vrea Domnul – mai mult se mândrește. Atunci este părăsit și lăsat în slăbiciunea firii. Harul pleacă. Trupul slăbește. Nu mai poate să-și facă cele îndatorate după rânduială, cum le făcea altădată. Îl strivea nepăsarea, neglijența, greutatea trupului, somnul fără măsură, paralizia mădularelor, întunecimea minții, tristețea fără mângâiere, gândul de necredință, frica de rătăcire. Și neputând să suporte toate acestea, aleargă după ajutor. Dar așa cum am spus de mai multe ori, astăzi este greu să găsești îndrumător practic. De aceea, unul îi spune să mănânce lapte, ouă, brânza sau carne ca să se întărească și acesta, neputând altceva să facă, se lasă convins. (…) Alții îi spun: «Ești pierdut!» Alții: «Ești rătăcit, așa s-au pierdut și alții!» Și fiecare după puterea sa, din dragoste, îi spune ceea ce știe. Acesta începe să mănânce, să bea, să sape și celelalte…” Căderea și urmările ei pot fi atât de mari încât cel în cauză devine „rob al trupului și dușman al celorlalți asceți. Și când va auzi pe cineva că postește și priveghează, că plânge și se roagă, acesta se va mânia, se va tulbura și va spune: «Toate sunt niște rătăciri, vei rătăci. Astăzi nu mai vrea Dumnezeu astfel de lucruri. Eu am făcut astfel de lucruri și erau gata să mă lege în lanțuri». Un astfel de om disprețuiește comple îndatoririle lui duhovnicești, mai mult el devine un obstacol în calea mântuirii celorlalți”.

Aceasta este marea primejdie care se abate spre cei ce se nevoiesc. Singura vindecare este smerenia și multa răbdare. De asemenea, trebuie să alerge la scrierile Sfinților Părinți. Lupta adevărată trebuie să fie dusă până la capăt, trecând peste aceste pericole „adunând neîncetat părțile corabiei sale, desprinse în lupta cu demonii. Își plânge, își jelește rănile și încearcă să și le vindece. Așteaptă cu mare agonie sau să ia sfârșit ispitele, sau desființarea sa definitivă. Având însă puțină nădejde, mai spune: «mai bine mor în luptă, decât să părăsesc lupta și să las să fie hulită calea Domnului, din moment ce am atâtea mărturii că pe această cale au mers toți sfinții noștri»”.

„Această luptă grea ține mult timp (…). Dumnezeu o îngăduie până când acesta se va curăți deplin de diferitele patimi și va fi dus la cunoașterea desăvârșită pentru a vedea mai bine care sunt de la sine și care de la Dumnezeu. Și, după ce va fi ispitit atât cât trebuie, începe să gândească spunând în sine: «O, umilule și netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cu că ceilalți nu se nevoiesc și de aceea nu înaintează? Vai ție, că dacă Domnul nu va zidi casa sufletului tău în zadar te ostenești (…). Și, în taină, îi spune o voce: Ai grijă, nu te clinti din locul tău pentru că vei cădea și te vei pierde definitiv. Și se va șterge amintirea ta din cartea vieții. Vei deveni mai rău decât cei din lume»”.

Se impune să așezăm și o concluzie peste aceste mărturii din aceeași lucrare menționată: „Fiule, toate acestea pe care ți le-am scris, să le ai neîncetat în mintea și în inima ta. Și să cunoști bine că începutul căii celei curate a lui Dumnezeu și venirea tuturor bunătăților, este să cunoască omul neputința sa. Iar pentru a-și cunoaște neputința, trebuie să treacă prin multe și prin mari ispite, mai mari decât puterile lui. Fără a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil să cunoască slăbiciunea firii. Și, după ce-și cunoaște neputința, pe toate le va cunoaște și toate vor fi date în mâinile lui. Atunci, este aproape și adevărata smerenie. Împreună cu aceasta vine și răbdarea, te cuprinde și cunoașterea tainelor, te umbrește și vederea clară a lucrurilor. Iar din iubire primești și roadele Duhului: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, credința, blândețea, înfrânarea”.

Omul mândru

Până acum am văzut care pot fi formele de manifestare ale mândriei. Sfinții Părinți dau mărturii nenumărate despre urmările acestui păcat, mărturii de care ne vom folosi ca să identificăm materializarea păcatului și să-l combatem prin smerenie.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că omul mândru se simte în centrul universului. Asemenea păianjenului, care stă pe pânza sa, „întinde și aduce la sine ca pe niște fire, toate scopurule, toate mișcările și toate gândurile sale”, este și omul mândru.

Chipuri: Iudeul Filon „când poruncește slugilor sale le vorbește ca unor animale fără de minte: pe cei de bun neam îi tratează ca pe slugi; cu rudele se poartă ca și cum nu le-ar cunoaște; cu concetățenii săi se poartă ca cu niște străini; de robi se folosește ca de animale, de cei de bun neam ca niște robi, de rude ca de niște necunoscuți, de concetățeni ca de niște străini”.

Sfânta Scriptură oferă multe exemple de atitudini mândre duse până la extrem. Sfântul Nicodim Aghioritul îl evidențiază însă pe Nabucodonosor: „Plimbându-se pe zidurile templului capitalei sale, Babilonul, zice Împăratul: «Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu întru tăria puterii mele și spre cinstea strălucirii mele, ca reședință regală?»” (Daniel 4,27) Aflat în apogeul domniei sale se vede pe sine de o istețime fără seamăn, cu fapte mărețe, elocvență unică, cu avuții nemăsurate, de neam bun și scăldat în frumusețile veșmintelor sale. Această imagine pe care și-o crează singur vrea să o impună și să-i fie recunoscută de toți care îl înconjoară. Cine nu o face îi este dușman.

Dacă aceste exemple, putem spune, că nu sunt din curtea noastră a creștinilor, să urmărim care sunt cele mai mari pagube ale mândriei între noi. Mă refer la mândria care a dat naștere la atât de multe erezii. Fericitul Augustin spunea că: „În lume sunt multe erezii, dar o singură mamă, mândria le-a dat naștere.” Sensul mândriei din erezie, este acela de a se înălța deasupra Bisericii și în final chiar deasupra lui Dumnezeu „voind să arate că a descoperit ceva nou”. Această atitudine mândră este una care rupe unitatea Bisericii, vrând să fie de sine stătătoare pentru că ea nu își mai găsește locul într-o credință fundamentată pe smerenie, smerenia Mântuitorului Nostru: „Între credința creștină și mândrie este o luptă așa de mare, încât nu-i cu putință să încapă amândouă în una și aceeași inimă, ci unde este una numaidecât trebuie să lipsească cealaltă”.

Omul dreptcredincios cuprins de mândrie

Încalcă porunca iubirii aproapelui

Patima mândriei nu îl ocolește, din păcate, nici pe credinciosul creștin drept măritor. Creștinul adevărat, adică cel care a început să înțeleagă taina credinței în care s-a născut, nu mai pune nici un preț pe slava venită de la oameni, ci intră în maratonul care are ca finalitate slava cea veșnică pe care i-o oferă Dumnezeu. Creștinul care însă nu a cunoscut care sunt roadele credinței creștine aleargă după slava cea trecătoare venită de la oameni. Asemenea oameni sunt mustrați de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care zice: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții, și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5,44) Omul care nu are credință în Dumnezeu se prețuiește pe sine și caută să fie prețuit și de ceilalți oameni. El se iubește pe sine și consideră că este firesc ca și ceilalți oameni să-l prețuiască. Această atitudine contravine poruncii Mântuitorului, care singură, prin îndeplinire, oferă numele de creștin: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12;15,17), pentru că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” ( Ioan 13,34-35; I Petru 4,8; I Ioan 3,11;4,21; Efeseni 5,2; I Tesaloniceni 4,9;).

Noutatea, și în același timp condiția pusă la „baza-temeliei-fundamentului” statutului de creștin, este acestă iubire pe care trebuie să o avem unii față de alții și pe care Mântuitorul ne-o cere și pentru vrăjmașii noștri: „Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrășmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri…” (Matei 5, 44-45). Cuviosul Siluan Athonitul spune: „Harul vine de la iubirea pentru fratele și se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet. Harul lui Dumnezeu se pogoară în sufletele care păzesc poruncile lui Dumnezeu. El caută să răsară în inimile noastre „dar dacă nu sălășluiește în noi, aceasta e numai din pricina mândriei noastre”.

Porunca Mântuitorului de a ne iubi unul pe altul este una mântuitoare deoarece, prin îndeplinire, ea aduce harul Duhului Sfânt în inimile noastre. Să înțelegem, așadar, că dorința de a fi prețuit de oameni ca rod al mândriei este un zid, o piedică pentru rodirea Duhului Sfânt în inimile noastre. Aceasta este o boală a societății din vremurile noastre: „Acum oamenii s-au făcut mândri și nu se mai mântuiesc decât prin întristări și pocăință și numai arareori ajunge cineva la iubire”.

Omul mândru cade foarte ușor în capcanele întinse de diavol

Rolul oricărei porunci divine este acela de a ne întări și de a ne da și sens vieții. Cel care nu le respectă nu Îl rănește pe Dumnezeu, ci se rănește pe sine însuși. În acest sens și păcatul mândriei, ca depărtare de ajutorul dumnezeiesc, crează teren prielnic intrigilor diavolești. „Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri, așa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot așa și pe ele vrășmașul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au întru ele răbdare, sau vrășmașul le amăgește ușor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului și stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu și cu mintea lor Îl văd pe Dumnezeu și Domnul le dă harul Duhului Sfânt”.

Într-o pildă spusă de părintele Arsenie Boca aflăm care este cel mai bun mijloc prin care diavolul răpește gândul bun al pocăinței din mintea și inima omului: La o întrunire a diavolilor în fața căpeteniei lor se căuta răspuns la întrebarea: Care este vicleșugul cel mai bun pentru a-i atrage pe oameni de partea răului? Una din propuneri a fost să-i ispitească pe oameni cu necredința în existența lui Dumnezeu. Au considerat că nu este de ajuns! A doua propunere a fost aceea de a-i lăsa pe oameni să creadă în Dumnezeu, dar să pună la îndoială existența raiului și a iadului și că viața aceasta este numai până la mormânt. Nici această propunere nu au considerat-o foarte bună! În cele din urmă a venit această propunere: „Întunecimea voastră, să-i lăudăm pe oameni pentru credința lor în Dumnezeu, în rai și în iad, în judecata de apoi, dar totodată, fără odihnă să le șoptim de mii de ori: «Nu vă grăbiți cu pocăința adevărată, lăsați-o mai la bătrânețe că moartea e departe și mai petreceți, gustați dulceața vieții, făceți-vă toate poftele, mai e vreme destulă!»”

Așadar, ispita diavolului nu vine decât atunci când are teren prielnic. Mai întâi crează o stare favorabilă în care omul să nu mai poată respinge ispita. De aceea putem spune că acolo unde mândria are casă, este un război continuu. „Vrăjmașii au căzut din mândrie și, ca să ne atragă și pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Și dacă sufletul primește laudele, harul îl părăsește până când sufletul se va smeri. Și așa, toată viața se învață omul smerenia lui Hristos și, până când nu o va fi învățat, sufletul nu cunoaște odihna de la gânduri și nu se poate ruga cu mintea curată.” „E bine să știi că dacă te chinuie gândurile rele, acesta înseamnă că nu ești smerit. Domnul a zis: «Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre». Fără smerenia lui Hristos, sufletul nu va afla niciodată odihna în Dumnezeu, și va fi totdeauna războit de felurite gânduri care nu-l lasă să vadă pe Dumnezeu” (Matei 11, 29).

Acest război al mândriei aduce dezechilibre în toate domeniile

„Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile și le-a pus în conflict. În sfera politică, trufia stârnește tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziția, despotismul, protestantismul; în știință și economie, materialismul; în artă senzualismul; în toate a băgat anarhia față de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice când li se va cere socoteală?” Tot ceea ce vedem și tot ceea ce ni se pare că avem în posesie, este dar al lui Dumnezeu. Însăși viața noastră este dar al lui Dumnezeu. Așa capătă înțeles cuvintele Mântuitorului: „Cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța” (Matei 23, 12; Luca 14, 11) sau, altfel spus, „tot celui ce recunoaște Providența de la Dumnezeu a talentelor sale i se va mai da și tot celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu i se va lua și ceea ce i se pare că are”.

Aceste mărturii au o autoritate care nu poate fi pusă la îndoială. Cu toate acestea, însă, mai putem aduce o dovadă. Multe din activitățile noastre pot fi susținute de îndemânarea și priceperea noastră; de cunoștințele și de puterea noastră fizică. Dar nu de puține ori, ajungem la capătul puterilor și atunci împrejurările ne smeresc și ne obligă să cerem ajutorul lui Dumnezeu acolo unde nici singuri, nici cu ajutorul altor oameni nu mai găsim soluția necesară. Aceste situații sunt lăsate să apară în viața noastră prin Providență divină pentru a ne cunoaște neputința și faptul că puterile noastre sunt limitate. Ajutorul ne vine, la modul cel mai concret, din mila lui Dumnezeu. Aceste momente fac parte din acea pedagogie divină care, în primă instanță, ne învață prin cuvânt, spunându-ne să nu ne mai înălțăm cugetele (Matei 23, 12; Luca 14, 11), dar care, atunci când e nevoie se folosește și de măsuri mai drastice. Scopul în care avem astfel de încercări este acela de a ne schimba cugetul. Cunoscându-și omul slăbiciunea, se vede mic și neputincios, iar părerea de sine se risipește. Omul își îndreaptă privirea de la el înspre Dumnezeu și îi cere ajutorul care îi este oferit ca dar.

Nu la fel se întâmplă cu oamenii care se roagă mult însă nu o fac cu inimă îndurerată și smerită ci rămân cu aceeași mândrie drăcească în suflet.

Rugăciunea venită dintr-un suflet mândru

Rugăciunea venită dintr-un suflet mândru este fără folos: „Sunt creștini care fac sute de metanii, aprind zeci de lumânări, citesc zeci de acatiste, zeci de catisme din Psaltire, dar cu mândrie. Zadarnic însă, pentru că Dumnezeu vrea schimbarea minții noastre dintr-o minte mândră și întunecată de păcate într-o minte smerită și luminată de Darul Duhului Sfânt”.

Prin urmare, rugăciunea poate fi de două feluri:

Una sfântă, ce vine dintr-un suflet smerit care își cunoaște locul său în mijlocul oamenilor și acordă cinstirea cuvenită aproapelui, care este chip al lui Dumnezeu.

Una stricată, interesată, care caută să placă oamenilor și totodată urăște oamenii; împotrivitoare lui Dumnezeu și urâtă înainte Lui: „pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L în schimbul ei cu toate împărățiile pământului și slava lor”.

De aceea, pentru ca rugăciunea să nu devină prilej de mândrie, așa cum am întâlnit-o la fariseii din vremea Mântuitorului (Matei 6, 5; Marcu 12, 40), aceasta trebuie să se păzească de privirile oamenilor, iar înaintea lui Dumnezeu să o îmbrăcăm cu veșmântul smeritei cugetări, adică „nu trebuie să credem că tot ceea ce facem îi place lui Dumnezeu. Și nici să nădăjduim prea mult în armele și meșteșugul nostru. Ci, cerând ajutorul dumnezeiesc, numai în acesta să nădăjduim și cu multă frică să ne întrebăm dacă ceea ce facem îi place lui Dumnezeu sau Îl supără”.

Nu poate fi ucenic al lui Hristos

Omul mândru nu poate fi ucenic al Celui care S-a smerit pe Sine până la moartea pe cruce fiind totodată Dumnezeu și Om. În acest sens să ne amintim doar câteva momente și cuvinte de învățătură ale Mântuitorului care condamnă slava venită de la orice ființă creată și nu de la singurul Dumnezeu. Mântuitorul ne învață să nu primim în sufletele noastre tentațiile puterii de a stăpâni peste lume pentru că acestea sunt aduse de diavol care se prezintă drept stăpân al lor. Între cele trei ispitiri pe care le-a primit de la diavol în muntele Carantaniei (Luca 4), ultima a fost cea a stăpânirii și a slavei deșarte care se naște din ea: „Și urcându-L pe un munte înalt I-a arătat Lui toate împărățiile și-I zice: «Pe toate acestea Ți le voi da, dacă vei cădea și Te vei închina mie!» Atunci Iisus îi zice: «Mergi înapoia Mea, satano!» căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești!»” Mai întâi vedem obiceiul diavolului de a se pune stăpân peste lucrurile lumii. Această ispită o aduce și omul, de aceea cel care este necugetat și crede în aceste cuvinte, lăsându-se condus de pofta de stăpânire, își încredințează sufletul în mâna diavolului și începe să alerge după vânt și cenușă. Dar Mântuitorul ne spune și care este atitudinea pe care trebuie să o adoptăm în aceste situații. Comentând acest pasaj, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Când diavolul a păcătuit față de Tatăl, spunând că sunt ale lui toate cele ale Aceluia, și-a căutat să se declare dumnezeu și creator al lumii, atunci Hristos l-a mustrat; dar nici atunci cu asprime; ci i-a zis numai: «Mergi înapoia Mea satano!» mai mult o poruncă decât o mustrare. Când Hristos i-a spus: „Mergi!”, diavolul, la cuvântul acesta, a și luat-o la fugă și n-a mai adăugat alte ispitiri”. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă că în aceste trei ispitiri pe care le-a primit Mântuitorul, sunt esența tuturor ispitirilor; întrucât toate se cuprind în: „slujirea pântecelui, dragostea de slavă deșartă și patima după averi și bani”. Cele materiale trebuie să fie considerate doar mijloace de a ne întreține viața și să nu fie prilej de ispită, alipindu-ne de ele, pentru că astfel nu-i mai slujim lui Dumnezeu. Condiția pentru a stăpâni peste cele ale lumii, și a trăi numai în desfătări, este clară: „Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie” (Matei 4, 9).

De aceea, atunci când omul se aprinde de pofta slavei, trebuie să știe că nu se află în „curtea lui Dumnezeu”. „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41), iar în alt loc zice: „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, salva Mea nimic nu este” (Ioan 8, 54). Slava și cinstea nu se ia și nu se păstrează cu de la sine putere. Aceea este o slavă falsă, fără consistență. Slava se oferă ca dar celor care sunt vrednici pentru împlinirea voii lui Dumnezeu: „Cel care vorbește de la sine își caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat și nedreptate nu este în el” (Ioan 17, 18). Mântuitorul nu a căutat slava Sa, ci a venit să împlinească voia Tatălui: „Eu te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit” (Ioan 17, 4). „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău L-ai păzit. Acum am cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine” (Ioan 17, 6-7). Iar venirea Duhului Sfânt se face spre a fi slăvit numele Fiului: „Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (Ioan 16, 14). Iar Tatăl a dat toată cinstea Sa Fiului și Duhului Sfânt (Ioan 16, 15; 17, 10). Creația este o expansiune a modelului treimic, iar scopul ei firesc a fost acela de a săvârși liturghia cosmică.

Încercarea de a păstra și de atrage spre sine slava celorlalți, este un proces cu rădăcini firești în natura umană care, însă, a fost pervertit. Omul ispitit de diavol nu a mai dorit să se ofere pe sine lui Dumnezeu și aproapelui, ci a căutat să-și atragă asupra sa slava. Omul, începând de la Adam, nu a mai avut răbdarea de a primi slava ca dar, ci, auzind că singur ar putea să o câștige mult mai ușor, a căzut în iubire de sine și în egoism. Cuvintele Mântuitorului sunt culmea Revelației și din acest motiv: ne învață smerenia și ne cer să oferim aproapelui ceea ce nouă ne-ar plăcea să avem: „Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor, că acesta este Legea și proorocii” (Matei 7, 12). Dumnezeu lucrează prin oameni și cinstea lusrării Sale o lasă acelora prin care a lucrat. Condiția care trebuie să o îndeplinească în chip tainic acela prin care Dumnezeu lucrează în acest chip, este să-I ofere slava lui Dumnezeu și să nu o închidă în sine.

Dumnezeu oprește slava Sa de la cei mândri, nu din răutate sau pentru că ar simți că unul ca acesta i-ar suprima autoritatea. El o face pentru că respectă libertatea fiecărui individ în parte. Cel care își caută singur slava sa este un om care își poartă singur de grijă, unul care nu are nevoie de daruri pentru că el își procură singur cele ce sunt necesare.

Mult rău produce o asemenea atitudine în slujirea preoțească. Preotul mândru sau chiar numai cel care are o purtare pe care mulți o consideră demnitate personală (acestă demnitate se primește ca dar pentru vrednicie și nu și-o poate impune nimeni cu a lui putere), pierde iubirea lui Dumnezeu din slujire și păgubește astfel pe mulți din cei care îl înconjoară. Autosuficiența care caracterizează această patimă îl cufundă pe slujitorul lui Dumnezeu în nesimțire față de cele Sfinte. El devine, astfel, asemeni unui vas fără sunet armonios, atunci când Harul se coboară peste el. Atunci slujirea se transformă în rutină, o repetare greu de suportat a unor texte fără înțeles din cauză că înțelesul nu iese la iveală decât atunci când conștientizează faptul că este slujitor al lui Dumnezeu cel nevăzut, dar prezent pretutindeni. Dacă în oricare alt domeniu mândria poate fi socotită și un imbold, o motivație pentru a dobândi succesul, în Preoție, care este slujirea prin excelență, aceasta crează un zid între om și Dumnezeu, este deci o piedică în înaintarea spre „succes”, dacă putem spune așa. Slujitorul lui Dumnezeu are modelul slujirii în activitatea pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos, care poate fi rezumată în cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la Filipeni 2, 6-11: „Îngerii se aflau în cer în slavă și în cântări de imnuri; oamenii fericiți în casele lor; dar Dumnezeu Creatorul se afla într-o peșteră și într-un staul de vite, ca ultimul sărăntoc! Ce smerenie a Domnului nostru Iisus! Dobândiți această smerenie copiii mei. Smerenia este virtutea cea mai plină de har, un veșmânt țesut cu aur. Fericit este cel înveșmântat astfel; el va dobândi o inefabilă frumusețe duhovnicească. Dimpotrivă, cea mai detestabilă patimă este mândria egoistă”.

Dacă principala cauză a căderilor noastre este mândria, trebuie să vedem în virtutea opusă acestui păcat, sursa cea mai importantă a sporului duhovnicesc. „O adâncime a înțelepciunii lui Dumnezeu! O, taine ale dumnezeirii întreit însorite! Fericit este cel ce se smerește ca un copil ascultând toate poruncile cu un suflet curat din dragoste pentru Dumnezeu! Și vai de cel plin de sine precum sunt eu; de câte daruri dumneseiești se lipsește unul ca acesta! Fiii mei, alergați cu smerenie ca să ajungeți la Domnul Care s-a smerit pe Sine de dragul nostru”.

Falsa smerenie sau mândria camuflată

Sfinții Părinți, în lucrările lor, atenționează că smerenia este o virtute care se câștigă cu mult efort duhovnicesc. Sunt unii oameni care fac afirmații de genul: «Vai frate, sunt un mare păcătos! Cele mai mari păcate le fac!» Deși acestea par a fi cuvintele unui om smerit, ele pot fi spuse și de un om care vrea să se laude cu faptul că el, paradoxal, nu se mai mândrește. În acest sens, Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov, atrage atenția că „nimic nu este atât de vrășmaș smereniei lui Hristos ca «smerita cugetare» după bunul plac, care a lepădat jugul ascultării față de Hristos și, săvârșind furt de cele sfinte, slujește satanei sub acoperământul unei fățarnice slujiri lui Dumnezeu”.

Același părinte ne și explică cum poate fi acesta: „Nu este cu putință omului care se află încă pe tărâmul cugetării trupești, care nu a primit o cugetare duhovnicească asupra firii omenești căzute, să nu pună oarecare preț pe faptele sale și să nu recunoască în sine o oarecare vrednicie, oricâte vorbe smerite ar rosti, și oricât de smerit ar părea la arătare unul ca acesta. Adevărata smerenie nu stă în firea cugetării trupești, fiindu-i acesteia cu neputință: smerenia ține de înțelegerea duhovnicească”.

Adevărata smerenie este cea care acoperă virtutea: „așa își acoperă frumusețea, cu basmaua, fecioara înfrânată; așa se ascunde prin catapeteasmă, sfânta sfintelor de privirile gloatei”.

„Slava deșartă și odraslele sale sunt desfătări duhovnicești mincinoase, care lucrează în sufletul care nu s-a pătruns de pocăință și zidesc o smerenie plăcută. Sufletul schimbă adevărata smerenie cu această părere de sine. Adevărul cel închipuit punând stăpânire pe casa sufletului lui, îngrădește pentru Adevărul cel adevărat toate intrările în această casă”.

Falsa smerenie se naște numai atunci când cel stăpânit de ea simte că faptele sale bune sunt prea evidente și că nu mai este cazul să le mai scoată el în evidență. De aceea, când este lăudat, fie se arată foarte ostenit, atât de ostenit încât nici nu mai poate face față laudelor (în acest caz spune că le mulțumește pentru respectul lor dar își cere scuze în același timp că nu se poate bucura împreună cu ei de reușită), altul aflat în aceeași situație răspunde mulțumirilor aduse de ceilalți, zicând: „pentru puțin! Eu nu am făcut decât să …”. Atâta timp cât el culege roadele slavei deșarte, își poate permite luxul de a fi smerit. Smerenia mincinoasă poartă un chip prefăcut prin care se face cunoscută lumii, aceasta iubește scenele, prin aceasta ea se amăgește. Dar dacă cineva ar încerca să-i ispitească modestia și i-ar zice: „De fapt nu ai făcut chiar mare lucru! Cam ai dreptate când zici că rolul tău a fost unul secundar”, tristețea îi învăluie sufletul și începe să-și arate adevărata față. Atunci slava deșartă se manifestă în chipuri din cele mai diverse: în inimă este tulburat și trist, iar în exterior clocotește. Cel care i-a adus argumentul fundamental pentru a-i întări smerenia adevărată (singurul care nu i-a mai adus laude), îi devine dușman. Acesta este motivul pentru care s-a spus că acest fel de smerenie devine culmea trufiei: „În capiște e înălțat un idol: «părerea» smereniei. «Părerea smereniei» este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se gonește trufia și când omul și-o recunoaște, dar cum s-o izgonești atunci când i se pare că este smerenie?!”

Smerenia adevărată este nevăzută (ca și Ziditorul ei). Atunci când tristețea feței, sau posomorârea, sau seriozitatea exagerată, ne recomandă drept oameni smeriți, nu suntem deloc diferiți de fățarnicii pe care i-a condamnat Mântuitorul. Smerenia cea adevărată este acoperită de tăcere prin simplitate, nefățărnicie, lipsă de sforțare. „Smerenia lui Hristos este îmbrăcată în haină și cămașă (Ioan 19, 24), în veșmântul cel mai meșteșugit: acoperită de acest veșmânt, ea nu se face cunoscută și nu este băgată în seamă de oameni”.

Unii Sfinți Părinți spun că „lucrarea smereniei poate fi pusă alături de patima iubirii de arginți (…). Cu cât se îmbogățește mai mult, cu atât i se pare că e sărman și neîndestulat. Tot așa și cel mânat de smerenie, cu cât se îmbogățește mai mult cu virtuți și daruri duhovnicești, cu atât se vede pe sine mai sărac și mai de nimic. Este firesc să fie așa. Atunci când omul nu a gustat încă din binele cel mai înalt, propriul său bine, pângărit de păcat are preț înaintea lui. Atunci, însă, când se împărtășește de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci nu mai pune deloc preț pe binele său, care este unit și amestecat cu răul”.

Patima mândriei în zilele noastre

Cel care lucrează faptele mântuirii este asemenea spicului de grâu sau ramurilor unui pom: „ramura roditoare se pleacă spre pământ apăsată de mulțimea și greutatea roadelor sale. Ramura stearpă crește în sus înmulțindu-și mlădițele sale neroditoare.”

Nu știm cum au receptat generațiile trecute aceste mesaje. Cert este că, nouă, astăzi, ne sunt străine. Să ne gândim cum receptăm noi astăzi aceste mesaje: Cel mândru se va rușina, iar cel smerit se va înălța! Orice înălțare a cugetului va fi smerită! Cel care nu va pune mult preț pe înțelepciunea pe care o are, se va împodobi cu Înțelepciunea Însăși! Cel mare și judecătorul și cel puternic se vor mări, dar nici unul dintre ei nu este mai mare decât cel care se teme de Domnul! (Înțelep. Isus Sirah 10, 27) Vremurile noastre sunt de așa natură încât când auzim aceste mesaje, primele întrebări care ne vin în minte sunt retorice: Cum?! Când vor fi acestea?! De ce nu se întâmplă așa?! Când va fi apreciată smerenia?! Oare nu cel care trece peste toate piedicile care-i apar înainte, ori singur, ori ajutat de cineva, răzbate și ajunge în față?! Într-o lume în care valorile supreme sunt puterea și banii, am ajuns să credem că numai conștiința propriei valori poate răzbate. De aceea, involuntar chiar, cu toții suntem purtați de un anumit procent de mândrie. Așa se explică faptul că, deși oamenii cu adevărat mândri în fapte nu sunt foarte mulți, mai toți recunoaștem că într-o formă sau alta suntem mândri. Logica societății în care trăim este clară: Ești tare, reziști; nu, ești călcat în picioare! De aici se naște nevoia impunerii propriei persoane înaintea celorlalte. Este o lege a concurenței pe care se bazează întreg sistemul economic, social, politic și așa mai departe.

Rațiunea (divină) e chip de miel

Așa cum pentru toate este un început și un sfârșit, putem găsi și începutul și cauzele acestei atitudini ale omenirii. Părintele Galeriu ne propunea într-o conferință organizată de Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România, care avea titlul „Biserica ortodoxă, cale spre Înviere. Taina zilei a 8-a”, o reflecție asupra Rațiunii divine și a rațiunii umane, ca fiică a acesteia.

Din primele versete ale Sfintei Evanghelii după Ioan, înțelegem că toate s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1, 1-3). Termenul grecesc care a fost tradus în edițiile românești ale Sfintei Scripturi prin „Cuvântul” lui Dumnezeu, este λογοs. Sensul lui este, în aceeași măsură, acela de „rațiune”. Cuvântul lui Dumnezeu, Rațiunea lui Dumnezeu, ni S-a revelat nouă în Domnul Nostru Iisus Hristos. El este modelul pe care trebuie sa-l urmeze rațiunea umană ca fiică a Rațiunii divine, pentru a-și putea împlini existența. Și care este chipul Rațiunii divine așa cum ni s-a revelat ea? Părintele Galeriu ne lămurește:

„Iubiților, aici e de mare preț să înțelegem. Toate prin rațiune s-au făcut, dar în Sfânta Scriptură Rațiunea, ni se descoperă în chipul Mielului. Asta n-au înțeles filosofii. În această Sfântă Evanghelie de la Ioan, unde am citit și am auzit că toate prin Dumnezeu Cuvântul, prin Rațiune s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 3), mai departe la versetul 14 zice: «Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.» Dar mai departe, Mântuitorul merge la Iordan și se botează de la Ioan.A doua zi, când Mântuitorul revine la Iordan, Sfântul Ioan Botezătorul arată spre Mântuitorul, spre Dumnezeu Cuvântul, spre Rațiunea dacă vreți, întrupată, arată și spune: Iată Mielul cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29). Auziți? Mielul care ridică păcatul lumii! Deci rațiunea divină se descoperă în lume, cum?! În chipul mielului! Adică cel mai smerit, cel mai blând, cel mai gingaș, cel mai curat, cel mai neprihănit animal, ca simbol, deci, al neprihănirii și al jertfei. Deci Rațiunea i-a chipul mielului; i-a chipul jertfei. Pentru că, zice mai departe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan când vede, contemplă Mielul Junghiat de la întemeierea lumii, tocmai pentru întemeierea lumii! O, Doamne! Ce mare descoperire! Rațiunea e chip de miel. Rațiunea la om, cât e de trufașă? De când a devenit ea mândră și trufașă? De când a luat-o asupra lui și a zis, că el omul, e rațiune, nu Dumnezeu e rațiune; când a zis omul că el e măsura tuturor lucrurilor, cum spunea un filosof din antichitate, Protagora. Ori, repet, ce descoperire uimitoare, și s-o păstrăm la inimă! S-o spunem învățaților acestei lumi: Uite frate ce spune Evanghelia! Că rațiunea, în care a crezut atât de mult lumea, s-a descoperit nouă în chipul Mielului Jertfit de la întemeierea lumii, sau cum spune Sfântul Apostol Petru la scrisoarea I, capitolul 1, 18-20: «Știind că ați fost răscumpărați din felul vostru deșert de viețuire moștenit de la părinți, nu cu aur, pietre scumpe, ci cu scumpul sânge al unui Miel nevinovat care a fost necunoscut mai înainte de întemeierea lumii». Care, în sânul Prea Sfintei Treimi, e într-o stare de jertfă în fața Părintelui Ceresc în Duhul Sfânt. Deci, la temelia lumii stă Jertfa, stă Mielul Junghiat, Rațiunea în stare de Miel, de blândețe și de jertfă. Dacă ar fi învățat oamenii lumii acesteia și ar fi înțeles așa rațiunea, n-am fi ajuns la atâtea decăderi, degradări și sângerări în întreaga istorie (…)”.

Păcatul mândriei, cauză a crizei spirituale prin care trecem astăzi

De-a lungul timpului, rațiunea umană a trecut prin mai multe perioade, unele care au smerit-o, iar în altele în care s-a mândrit. Credem că în a doua stare trăiește omul zilelor noastre, care se consideră măsura tuturor lucrurilor, și nu a vrut să accepte ca realitate nimic din ceea ce rațiunea lui nu a putut cuprinde; nimic din ceea ce nu intră sub incidența celor cinci simțuri ale sale; nimic din ceea ce știința și cercetările ei nu au putut explica. Aceste cercetări ale științei sunt considerate de om atât de importante încât în ele și-a pus toată nădejdea propriei sale vieți. Aceasta este cauza pentru care omul ultimelor secole nu a vrut să mai accepte Absolutul, care este mai presus de puterea sa de înțelegere.

Pentru grecul antic și mai târziu pentru creștinul Evului Mediu (deși în două moduri total diferite), Dumnezeu era cel mai înalt principiu, prin care lumea și totul în univers s-a făcut și prin care, viața lui primea un sens adânc. El vedea lumea naturală, ca fiind în dependență de lumea supranaturală”. Creștinul Evului Mediu, Îl socotea pe Dumnezeu, Creatorul și scopul vieții sale. Viața lui avea un sens, numai în orizontul conlucrarii sale cu Cel ce a făcut viața. Pofta de infinit a acestui om se justifica prin vocația sa: era rege și lucrător al lumii, însă cu menirea de a transcende lumea și a se odihni în locul pe care el nu-l poate înțelege, dar care, îl face să se simtă împlinit.

Dar a venit și timpul „emancipării omului”. Epoca iluministă aduce o schimbare radicală în mentalitatea umană. Omul și rațiunea sa devin subiect și obiect de cercetare asiduă, iar rezultatul cercetărilor, singurul adevăr credibil. Acest avânt părea că îl va face pe om să înțeleagă tot mai multe fenomene, să descopere tainele vieții. Însă efectele pozitive, în comparație cu cele negative, au fost minore. Dacă ar fi să enumerăm doar câteva din urmările nefaste, ar fi: nonreligiozitatea; catastrofe și războaie; criza ecologică, iar la nivelul individual, am început să simțim singurătatea, lipsa de sens a vieții, teama și chiar groaza de moarte, etc.

Toate acestea au fost prevăzute și criticate în momentul apariției de Biserică, însă emanciparea rațiunii umane a avut o urmare gravă mai ales în plan spiritual. Biserica și mărturiile sale și-au pierdut un mare procent de autoritate, deoarece omul a rătăcit dimensiunea sa spirituală și toate activitățile care o hrăneau, dând tot mai multă crezare puterii sale de a înțelege și de a cugeta, în detrimentul lui „a fi” și „a simți”. Astfel, perioada iluminismului (iluminării) nu a deschis ochii omului, ba din contră, i-a îndreptat omului atenția spre cele finite, trecătoare, limitate mai mult decât era firesc, mai mult decât era necesar. Toată lumea, pentru omul Evului Mediu, era un spațiu pe care l-a primit ca o binecuvântare să-l locuiască și de care să se bucure. Cu toate acestea, ea era limitată și nu conținea decât un mesaj care avea să-l orienteze pe om spre adevărata frumusețe, care a și dat această formă existenței. De aceea, în mod natural, omul Evului Mediu simțea că face parte din acest univers care-i închină toată slava lui Dumnezeu, Părintele.

Omul luminilor și-a îndreptat privirile spre ceea ce este trecător. A încetat să se mai hrănească din veșnicie. A vrut să-și stingă setea de veșnicie, de cunoaștere, nu prin împărtășire ca dar a lui Dumnezeu, ci prin înfruptarea din ceea ce i se părea lui că-i este mai la îndemână și poate lua singur. Este practic o repetare a păcatului primordial, însă la un alt nivel. Atunci, la începuturi, pedeapsa a fost alungarea din Rai și despărțirea de Dumnezeu, acum, pedeapsa este o prelungire a celei dintâi: o aprofundare în păcat. Așa înțelegem cuvintele prin care definește părintele Galeriu păcatul: el spune că prin păcat, omul nu cade din brațele lui Dumnezeu, dar se închide în sine însuși ca într-un mormânt. Adică se izolează pe sine de ceilalți oameni; numai trăiește viața ca o comuniune pentru că se separă de ea și devine un cercetător al ei, sau mai bine zis un consumator al ei, din ce în ce mai înverșunat pentru că nu se poate sătura niciodată. Și ce este acest fenomen dacă nu însăși starea pătimașă pe care o defineam la începutul acestui capitol al lucrării: Patima, spune părintele Dumitru Stăniloae, este setea infinită a omului întoarsă de la Dumnezeu, singurul infinit, spre lucruri care dau numai iluzia infinitului.

Omul despărțit de Dumnezeu, trăiește o dramă pe care nu o poate înțelege. Pe de o parte, el se simte însetat de infinit și se zbate să-și potolească acestă sete cu lucrurile, iar pe de altă parte, vrea să devină el însuși infinit și atunci caută ceea ce-i aparține acestei stări adică „slava”, și se hrănește din acesta care, însă, îi este oferită tot de ceea ce este trecător. Așadar, „ființa umană, în loc să se mulțumească de a rămâne și de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăși infinitul, căutând să absoarbă în sine sau să-și subordoneze tot ce se preta la această relație de subordonare față de sine, adică obiecte moarte, lucruri finite. În loc să-și stâmpere setea de infinit – căutând infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatea sa spre un centru căruia să i se subordoneze – a căutat să adune toate în jurul său, ca în jurul unui centru”.

Prof. Nicolae Balcă, într-o lucrare care poartă titlul Criza spirituală modernă și cauzele ei, așeza infatuarea rațiunii umane ca o primă cauză a acestei crize existențiale. El face o comparație între diferitele epoci pe care le-a cunoscut omenirea: „Omul antic vorbea cu universul, acela al Evului Mediu vorbea cu Dumnezeu; cu cine vorbește omul modern? El vorbește numai cu sine. Omul antic se înțelegea pe sine ca fiind un microcosmos, acela al Evului Mediu ca fiind creatura lui Dumnezeu, cel modern se crede că el este punctul central al lumii și cheia de înțelegere a istoriei și a universului”. Omul modern crede că poate să înțeleagă totul datorită rațiunii sale și, mai nou, datorită cercetărilor științifice. Acestea din urmă primesc tot mai multă atenție, iar misterul, acolo unde nu poate fi descifrat, este numit „hazard” sau „întâmplare”. „Acest spirit detronează pe creator și realizează sisteme speculative ale idealismului filosofic în care Dumnezeu devine o simplă idee. Centrul omului antic și al Evului Mediu era ancorat în metafizic, adică el avea conștiința că el este în dependență de un principiu transcendent de la care își are obârșia. Centrul omului modern este în sine însuși”. Din ființă religioasă care laudă pe Creatorul său, cunoscându-și limitele sale și pe ale universului, ca spațiu în care își duce viața, omul se declară eliberat de orice noțiune care-i transcede rațiunea. „Omul este măsura tuturor lucrurilor” devine un concept pe care oricine îl acceptă ca pe o revelație și astfel consideră religia și credința în Dumnezeu o etapă pe care umanitatea, în drumul evoluției sale, a depășit-o. În acest sens, legătura omului cu Biserica nu mai are justificare. Biserica devine un spațiu de refugiu al ființelor slabe, care nu-și pot asuma statutul și fug de responsabilitatea propriilor calități. Această lume, care parcă își trăia o a doua creație, părea că, în sfârșit, este autonomă și are și instrumentarul necesar pentru a-și asigura supraviețuirea. Făptura și-a luat soarta în propriile mâini: „Omul antic și al Evului Mediu trăiau în univers ca într-un întreg plin de sens. Pentru omul modern, universul este haos, care abia prin rațiunea omului devine cosmos: între om și Dumnezeu se interpune rațiunea și intelectul care rup raporturile și legăturile omului cu Dumnezeu și prin aceasta dispare orice sens din lume.”

Pe plan religios, această gândire a însemnat o reînviere a zeilor păgâni: „Dumnezeu, revelat prin Cuvântul întrupat, devine spirit al universului, sau ideea rațională despre Dumnezeu, ideea apriori cea mai pură ca o existență ideală de valoare, creată de mintea noastră pe care o cuprind, toate religiunile pământului și care nu este altceva decât o idee regulativă care nu are alt sens, decât a crea acțiunii morale a omului o unitate”. De aici nu a mai fost decât un pas până la ateism, adică negarea religiei, ca o caracteristică a luptei dintre omul credincios și omul științific.

În tot acest demers al său, omul strigă după libertate. Supunerea în fața poruncilor și a călăuzirii lui Dumnezeu este pentru el, omul, o capitulare și o privare de libertate. De aceea, omul preferă să îl uite pe Dumnezeu și să se formeze, să-și creeze singur personalitatea după bunul plac, sau altfel spus, crede el, liber. Așadar „prin aceasta, legătura dintre Dumnezeu și om, Dumnezeu, ca transcendent omului, este negată. În locul Bisericii, care desăvârșea această legătură, omul modern crează cultura. Cultura devine un idol al omului, căci el crede, că numai în domeniul culturii își poate realiza autonomia sa, că numai în cultură și prin cultură se poate regăsi pe sine… Pentru omul veacului nostru, care pretinde că este autonom, norma culturii și a vieții nu mai poate fi Revelația supranaturală a lui Dumnezeu, ci așa zisele adevăruri ale rațiunii. Rațiunea devine forul suprem de judecată. Omul «veacului luminilor» neagă Revelația supranaturală, încercând să găsească pentru toate domeniile spiritualului, cât și pentru religie, anumite principii, care își au temeiul în rațiune. Și lui îi reușește această operațiune întrucât zice – parafrazând oarecum pe Hegel – tot ce este rațional, este natural, și tot ce este natural, este și rațional. Raționalul și naturalul sunt caracterele care construiesc evidența omenescului. De aceea nici autoritatea și nici tradiția nu mai pot fi puncte de plecare pentru formarea vieții omului (…). Crezând că el nu trebuie să asculte decât de porunca rațiunii, omul crează o «religie naturală», un «drept natural», o «etică naturală» și o «educație naturală» ceea ce înseamnă că el năzuia să creeze o cultură fundamentată numai în adâncurile eului rațional, însuflețită numai de patosul ideii umane și de principiul autonomiei”.

„Autonomia eului omenesc nu este altceva decât postularea libertății ca supremă realizare a omenescului, făcând din om măsura tuturor lucrurilor. Eul omului modern se pretinde autonom, pentru că el nu mai recunoaște o altă putere dincolo de granițele omenescului. (…) Trufia și nemărginita încredere a spiritului omenesc s-au unit pentru a detrona pe Dumnezeu. Omul veacului al XX-lea nu mai crede în Dumnezeu, pentru că acest Dumnezeu nu mai poate exista alăturea de eul lui absolut autonom, pentru că acest om își este sieși Dumnezeu”.

Mândria unei generații are urmări grave în timp

Până aici nu putem vorbi de urmările unei adevărate crize a societății. Omul se află în acea perioadă euforică de emancipare, al cărui elan de a se manifesta liber, își era sieși hrană și nu făcea să se întrevadă care vor fi urmările acestei forme de trufie. Însă, acum înțelegem că atunci omul nu făcea altceva decât să-și taie „craca de sub picioare”. Mântuitorul Iisus Hristos de referea la acest lucru, când a spus ucenicilor Săi: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. (…) Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15; 4-5, 10).

„Criza actuală este consecința nesocotirii realității. Dorința omului după libertatea spirituală a dus la liberalismul modern, care căutând să realizeze aceste pretenții nebune de autonomie ale eului omenesc, a rupt până și cele mai necesare legături ale vieții. Ideea pe care se fundamentează acest liberalism este ideea de libertate, înțeleasă în sensul de negare a oricarei legături și-a oricărei autorități exterioare: omul este liber de orice răspundere în fața lui Dumnezeu, în fața comunității și-n fața semenilor săi, pentru că eul său este, pentru el, autoritatea cea mai supremă și idolul căruia el i se închină. Această sete de autonomie a unei întregi generații a avut urmări foarte grave în timp. Generațiile care s-au născut pe acest sol, au moștenit o lume fără sens, pe care o acceptă ca pe un dat ontologic. Dumnezeu a devenit doar un concept, o idee de care omul își mai amintește în clipele de necaz. Omul, din fiu a lui Dumnezeu, a devenit un individ care luptă pentru supraviețuire. El este un neînțeles pentru că el însuși nu se înțelege pe sine. El aude două voci interioare care vor să fie ascultate, însă niciodată una nu se potrivește cu cealaltă. Pe care din ele să o asculte? Un glas puternic și cu autoritate al trupului, dar și un glas din ce în ce mai pierdut al sufletului care cu timpul, se transformă într-o durere apăsătoare, o lipsă de fericire, un hău nejustificat și cu neputință de umplut cu lucrurile care le are la îndemână. Îi mai rămân doar unele alinări trecătoare din care nu se poate sătura dar care, prin permanentizare, par a fi singura ieșire din criză. Cu alte cuvinte, omul se simte un condamnat la existență. Nu se mai bucură că trăiește pentru că viața lui nu îl mulțumește și nu îi alină acea durere interioară, de care încearcă mereu să scape. Dar ceva și mai grav putem remarca anume că, deși țipă de durere, nimeni nu-l ascultă, nimeni nu-l bagă în seamă, fiecare individ poartă povara propriilor sale chinuri.

Acestea sunt câteva urmări ale unei revoluții în concepte, care macină lumea în loc să îi mărească bucuria de viață: Omul care nu acceptă misterul, se zbate în insatisfacția adusă de propriile limite. Însă cel mai important lucru la care a renunțat omul este iubirea care se naște numai din dăruire și din răspuns la aceasta. Omul modern, se iubește pe sine într-un mod egoist în loc să se dăruiască pe sine aproapelui și lui Dumnezeu. El vrea totul pentru sine și de aceea, tot ce-l înconjoară intră la „raionul de consumabile”.

Toată ziua auzim mesaje de genul: „Trebuie să ai încredere în sine însuți! Ai grijă de tine!” La care se adaugă unele mesaje duse până la extrem, însă, născute din cele menționate mai sus cum ar fi: „După mine, potopul!” Adică mie să-mi fie bine că de restul nu îmi mai pasă! În mintea multora dintre noi este așezat la mare cinste principiul: „De ce să muncesc eu când poate munci altul pentru mine”, căci astăzi, cine poate se descurcă iar cine-i fraier muncește, nu numai pentru el, ci și pentru alți zece leneși, fapt pentru care și povara acestuia devine mai grea. Oamenii, deși nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă preferă să aducă justificări simpliste: „Așa sunt timpurile!” trecând cu vederea și răbdând.

Unul dintre primele două lucruri pe care ar trebui să le înțelegem este acela că fără Dumnezeu și fără legea Sa aplicată între oameni, viața devine din ce în ce mai grea și mai fragmentată. Dacă la începuturile creștinismului și în concepția omului Evului Mediu, atât binele, cât și frumosul, erau unificate într-un singur punct adică Adevărul, adică Dumnezeu, astăzi cele trei concepte sunt separate: „Adevărul este separat de Bine și de Frumos, primul fiind considerat universal și unificator al conștiințelor (adevărul); celelalte două fiind realități particulare și subiective. Deci Binele și Frumosul nu există, în opinia multora, în mod obiectiv ca Adevărul, ci ele se identifică cu ceea ce «place» sau cu ceea ce «preferă» fiecare ca și conștiința subiectivă”. Acest fapt a dus la adevărate conflicte între sistemele de morală. În acest sens, amintim doar un exemplu usturător: problema avortului. Un sistem de morală apără dreptul mamei asupra propriului ei trup și justifică în acest fel avortul. Un alt sistem de morală consideră avortul o crimă, un păcat, întrucât embrionul din burta mamei, nu este altceva decât o ființă vie aflată într-un stadiu timpuriu de dezvoltare. Omul lipsit de perspectiva vieții veșnice este capabil să găsească justificare pentru orice păcat pe care îl săvârșește.

Acesta este secolul luminilor mult dorit de om, care, până atunci, fusese închis în „întunecatul” Ev Mediu! Acestea sunt schimbările atât de dorite de om: „În locul legăturii existențiale, ca temei al oricărei comunități omenești, au intrat organizațiile bazate pe libertatea absolută a omului. În locul răspunderii și-al ascultării omenești, domnesc egoismul și bunul plac al așa zisei personalități creatoare. Omul nu mai este înțeles decât ca putere de lucru, întrucât asupra lui nu dispune decât anonimatul eului său. Omul veacului luminilor, care privește așa disprețuitor spre omul antic și acela al Evului-Mediu, nu mai crede în Dumnezeul revelat de eternul Logos întrupat într-o Fecioară prea curată. În cine crede el atunci? De cine ascultă el? Pe cine servește el? «El, care susține că nu mai crede decât în ceea ce el pipăie, vede și înțelege» și care nu înțelege decât ceea ce el însuși crează, crede că a nimicit idolatria pentru totdeauna, neînțelegând că idolul căruia i se închină el, este așa de mic și așa de efemer, cum n-a mai fost niciodată vreunul: adică intelectul său. «Omul nu poate trăi fără credință și nici să realizeze un ateism consecvent. Dacă el pierde credința în Dumnezeu, începe să se închine la idoli. Se depărtează el de Dumnezeu, atunci el cade în idolatrie. De aceea, vedem că astăzi au început să învie o mulțime de idoli în toate domeniile vieții». Așa este, de exemplu, cel mai mare dintre acești idoli eul omului însuși. Din erezia umanistă – idealistă s-a născut idolatria liberalismului modern: crezul în atotputernicia rațiunii și-n libertatea eului și-a spiritului omenesc”.

Liberatea este unul din cele mai mari daruri pe care omul le-a primit la creație; după ea tânjim cu toții. Însă libertatea pe care o vrea omul să și-o garanteze, nu se identifică cu darul lui Dumnezeu, ci este chiar o armă prin care el își primejduiește viața sa și pe a celorlalți.

Se primejduiește întâi pe sine, pentru că se referă la „libertatea omenească de-a se împărtăși de bunuri materiale (…) în care individul a întors cu totul spatele cerului pentru a se putea dărui în întregime colbului”.

Atentează la libertatea celorlalte persoane din jur, direct sau indirect, pentru că el caută să le folosească în mod egoist „de aceea consecința acestui individualism egoist este criza economică în care se zbuciumă omul modern și din care nu există nici o altă posibilitate de ieșire decât sacrificând egoismul individual în folosul comunității”.

Toate domeniile care au ca scop să asigure omului o viață cât mai lesnicioasă, pentru care, de altfel, se fac atâtea studii și cercetări nu mai au nici o valoare în fața problemelor reale cu care se confruntă omul tot mai mult. Între acestea una din cele mai actuale este singurătatea. Deși acum avem posibilități nelimitate de comunicare, încât putem spune că timpul și spațiul nu mai constituie o problemă pentru ca doi oameni separați de distanțe foarte mari să comunice, „cu toate acestea oamenii se simt tot mai singuri, trăiesc tot mai străini unul de altul și viața lor a devenit, în mijlocul atâtor bogății ale tehnicii, goală și lipsită de orice sens, căci mașina a omorât sufletul omului”.

Omul Evului Mediu, pentru că mereu trebuie să ne raportăm la această perioadă, „era purtat de un sens adânc metafizic. Se simte acest fapt sub cupolele domurilor, clădite în acest veac, inspirate de dragostea și dorul omului după supranatural”. Astăzi, calculatorul, creează doar iluzia infinitului. În spațiul oferit de calculator, pe care încercăm să-l facem cât mai real, omul încearcă să-și împlinească și pofta de infinit. Aici este mult mai ușor de a dobândi ceea ce ne dorim și de a ne împlini visele, întrucât efortul fizic sau intelectual este redus la minim, însă rezultatele nu pot fi nici pe departe cele pe care le dorim pentru că niciodată omul nu se va putea împlini pe plan existențial de propriile sale creații întrucât acestea presupun întotdeauna „limite”. Va veni vremea ca omul să îmbrățișeze smerenia ca și fiul risipitor și să rostească: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 11-32).

Dumnezeu a îngăduit să luăm soarta în propriile mâini pentru că așa a făcut el lumea, liberă să aleagă o cale sau alta. Dar ca și fiul risipitor, dacă vedem că nu ne este bine pe hotare străine, trebuie să ne întoarcem. Cât de mult putem amâna pocăința? Cât o să mai suferim din cauza mândriei noastre? Câți oameni vor mai pieri pentru că nu-și înțeleg singurătatea? „Întrebarea este dacă nu se va întâmpla o minune, pentru ca omul veacului acestuia, lipsit de suflet, decăzut și îngropat să învie iarăși.”

PARTEA A II-A

Lupta împotriva patimei mândriei.

Începutul luptei cu mândria sau conștientizarea

Pentru a putea birui păcatul mândriei, avem nevoie de toate armele duhului și ale trupului. La început, creștinul trebuie să-și supună propria dorință de înălțare în oricare din lucrurile pe care le face. Necontenit să-și pună nădejdea în mila lui Dumnezeu și nu în armele sale care sunt ca praful. Să se îmbrace în armură, să-și ia scutul, sabia, și toate acestea, să le pună în slujba minții care este permanent asaltată de gândul mândriei.

Sfântul Vasile cel Mare ne atrage atenția asupra unui lucru foarte important. Aceia care nu-l vor lua în seamă, se vor angaja într-o luptă pe care nu au nici o șansă s-o termine biruitori. „Nu poate cineva să se vindece de boală dacă nu s-a lepădat mai înainte de toate strădaniile lui pentru înălțare; așa cum nu poate cineva să uite o limbă străină sau o oarecare meserie dacă nu încetează cu totul nu numai să facă sau să spună ceva în legătură cu acea meserie, ci chiar dacă nu încetează să audă pe cei care vorbesc și să vadă pe cei care lucrează”. Ceea ce trebuie să înțelegem din acest pasaj este faptul că nu poate nimeni să-și biruiască patima mândriei pe care simte că o are în suflet dacă nu a renunțat și la planurile sale de a deveni cineva important în slujba pe care o prestează. A spune: Eu sunt smerit, dar știu că merit să conduc această instituție și lupt pentru asta ca să nu intre altul mai slab decât mine în locul meu; este o dovadă a faptului că vreau să dobândesc recunoașterea vredniciei mele de la oameni. Și am văzut eu însumi că sunt vrednic, pentru că cei care vor să ajungă în același scaun ca și mine, sunt mai slabi în ceea ce privește pregătirea. Sfântul Vasile cel Mare spune, în alte cuvinte, ceea ce Mântuitorul i-a învățat pe ucenicii săi atunci când fiii lui Zevedeu au cerut să aibă locuri privilegiate în împărăția lui Mesia. Este singurul loc în care întâlnim principiul real pe care trebuie să se fundamenteze un stat democratic, în adevăratul sens al cuvântului pentru că, puterea este în mâna poporului de a alege un conducător care se dedică pe sine cu torul nevoilor acestuia și își lasă interesele personale în plan secundar. Deși în sistemul politic actual acest lucru este departe de a se împlini, în Biserică este o condiție foarte importantă pentru ca aceasta să dea dovadă că este cu adevărat trupul lui Hristos. Oricine vrea să-L urmeze pe Mântuitorul, trebuie să-I urmeze drumul. Care este acesta?

Mântuitorul recomandă celor care se vor numi creștini să renunțe la dorința de a stăpâni lumea și oamenii și ne recomandă să ne manifestăm iubirea față de aceștia prin a le sluji; cu atât mai mult atunci când suntem așezați cârmuitori.

Omul se crede mare lucru în mintea sa și caută să fie recunoscut și de oameni. Părinții duhovnicești ne cer să medităm la faptul că suntem trecători și că puterea noastră în fața măreției lui Dumnezeu este de nebăgat în seamă, de aceea slava aceasta pe care omul vrea să o obțină fără vrednicie și împotriva bunei cuviințe îl depărtează de creatorul său. „Slava lumii nu este altceva decât un rod oprit, care nu hrănește, ci otrăvește pe om. Dumnezeu a făcut lumea și cu nemărginită bunătate a dat omului pricepere ca să o înțeleagă și să-L slăvească, păstrând pentru Sine toată slava și cinstea, după cum ziceau îngerii: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire»” (Luca 2,14).

Nicodim Aghioritul ne pune înainte „cele cinci pricini” pentru care slava lumii este deșartă:

Este deșartă în sine, pentru că nu poate nici să te înalțe, nici să te cinstească. Această realitate ne-o scoate în evidență Mântuitorul când spune: „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nu este nimic” (Ioan 8, 54).

Este deșartă și din pricina celor care o dau. Aceștia nu te cunosc pe dinăuntru și te cinstesc numai pentru ceea ce ești pe dinafară. În acest caz, ne asemănăm fățarnicilor din vremea Domnului Nostru Iisus Hristos, cărora El le-a zis: „Vai, vouă, farisei și cărturari fățarnici, că vă asemănați mormintelor văruite, pe dinafară se arată frumoase, dar înăuntru sunt pline de moarte și de toată necurăția (Matei 23, 27).

Slava lumii este deșartă și după locul unde se dă, pământul, atât de mic în cosmos. În această fărâmă de praf care este pământul totuși „abia de vei găsi o sută – de locuri- care te cunosc și din această sută abia de vei găsi vreo zece, care să te prețuiască cu adevărat în inima lor”.

Este deșartă și după timpul cât durează pentru că viața noastră în comparație cu veșnicia este mai scurtă decât o bătaie a pulsului.

Este deșartă și prin pricinele pentru care te cinstesc oamenii: haine – viermilor de mătase care le-au tors, li se cuvine cinstea – cu cât mai frumoasă este podoaba păunului sau florile câmpului căci „nici Solomon, în toată slava lui nu s-a îmbrăcat ca unul din aceștia” (Matei 6, 29). Ne mai cinstesc oamenii pentru neamul nostru bun, bogăție, frumusețe, dar la fel de mult poate fi lăudată grămada de gunoi acoperită de zăpadă. Iar la sfârșitul vieții „când omul moare, îl vor moșteni animalele cele târâtoare, fiarele și viermii” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 10, 11).

Pornind de la aceste indicații, putem să ne cunoaștem nimicnicia și efemeritatea pe care patima mândriei se bizuiește, adică a nimicniciei noastre în fața iubirii și ajutorului lui Dumnezeu. Căci dacă puterea oamenilor stă în bogății, atunci cercetează Scripturile și cuvintele unor oameni care s-au primejduit, având asemenea nădejde. Iar de pe acestea nu le crezi „așteaptă puțină vreme că vei cunoaște singur. Când? Când nu vei avea de avuția ta nici un folos și nici un ajutor, când te vei bate cu moartea și atunci nu vei fi stăpânul unui ceas măcar (…) atunci și fără de voia ta le vei da acestea la cei care nu vrei nici să-i vezi, că starea și folosul bunurilor pământești nu este alta fără decât pulbere și fum și umbră și încă decât acestea noroi putred este omul, pentru că pare că ești mare în vrednicie și porți haine luminate și apoi mori ca un sărac și aceasta este și în visuri”.

Pe toate le datorăm lui Dumnezeu

Toate ne-au fost date în dar de către Creator, de aceea omul are datoria de a mulțumi și de a se pleca înaintea Lui, nicidecum să pretindă slavă necinstită. „Gândește-te că Dumnezeu ne-a dăruit totul: timp, suflet, minte, inimă, pământ, aer, hrană, respirație, libertate întru Hristos, credința în El, Împărăția sa Cerească, eliberarea de iad, Sfintele Taine, Sfântul Înger păzitor al sufletului nostru, și, mai presus de orice, puterea Sa de neînvins, pe care El ne-o dă în luptele noastre; în plus, El ni s-a dăruit pe Sine nouă tuturor. Cum și de ce să mă fălesc dacă Dumnezeu mi-a dăruit totul și nu am nimic să-mi aparțină? Chiar dacă mă gândesc la ceva bun, izvorul binelui este Dumnezeu; chiar mintea care a gândit acel bun e a lui Dumnezeu. Ce-mi aparține mie este voința, și totuși chiar și voința e ajutată de El. Așadar, toate lucrurile vin din adevăratul Izvor, Dumnezeu. Ce avem noi, copilul meu, care să nu fie de la Dumnezeu? De aici încolo noi pătrundem în domeniul cunoașterii de sine, al smereniei. Ce este universul, în comparație cu infinitul dumnezeirii? Atunci cât din ceva anume aparține omului din pricina nimicniciei sale, cel ce se fălește și e mândru de nimicnicia sa? Așadar, acesta este adevărul de nesdruncinat: «Ca o armă te va înconjura adevărul lui» Psalmul 90, 5. Cu aceste adevăruri ai mare putere de a te opune satanei cu tărie”.

Ispita slavei deșarte și a mândriei vine cu multă tărie asupra noastră când împlinim un lucru bun. Cu toate acestea trebuie să conștientizăm că suntem și ne mișcăm în curtea lui Dumnezeu, de aceea, putem să ne bucurăm că suntem de partea Binelui și nu a celui rău, dar nicidecum să ne considerăm sursa faptei bune pe care am făcut-o pentru că „Dumnezeu este izvorul a tot binele, deci omul nu trebuie să se laude pentru vreun bine”.

Autorii cărților care ne sunt nouă călăuze spre Dumnezeu ne îndeamnă să cugetăm la cât de fragilă este ființa noastră și la durerea care o încearcă atunci când se îndepărtează de izvorul a tot binele: „Nimic și deșertăciune sunt eu, o ființă schimbătoare și slabă. Cu ce, dar, mă voi lăuda sau pentru ce voi pretinde să mă laude alții? Nu cumva pentru deșertăciunea mea? Dar aceasta ar fi cea mai mare din deșertăciuni! Și cu adevărat slava cea deșartă este cea mai mare deșertăciune – este ciuma sufletului; căci ne depărtează de adevărata mărire și ne jefuiește de darul ceresc. Pentru că îndată ce omul începe a-și plăcea sieși, Dumnezeu întoarce fața Sa de la dânsul, și când aleargă după laudele lumii, se lipsește de adevăratul merit ce numai adevăratele virtuți pot a i-l da”.

Spiritul creștin este unul care răstoarnă marile edificii ridicate pe temelia înțelepciunii umane. Sfântul Apostol Pavel face deosebire între spiritul mândru al grecului antic și cel al iudeilor, pe de o parte, care făcuseră din litera legii și comentariile asupra acesteia prilej de trufie și, chipul pe care îl va lua slujirea lui Dumnezeu în creștinism, de cealaltă parte. Întrucât prin înțelepciunea sa omul nu a reușit să-L găsească pe Dumnezeu, ci a folosit spre propria sa laudă mărturiile pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ cu scopul de a-i fi omului călăuză spre Dumnezeu, atunci, Însuși Dumnezeu ne-a arătat nouă o altă cale: crucea Domnului Nostru Iisus Hristos (Galateni 6, 14), de unde ne vine la toți mântuirea (I Corinteni 1, 29-30) și aceasta pentru că este corect ca „cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (I Corinteni 1, 31). Creștinul nu poate să se laude decât cu un lucru: crucea Domnului, în rest, ca și Sfântul Apostol Pavel se va mulțumi să se laude cu propria slăbiciune și neputință (II Corinteni 11, 30; 12, 5) pentru a evita să se opună puterii lui Hristos care vrea să se arate în el (II Corinteni 12, 9) „căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10) .

Sfântul Apostol Pavel, care a reușit, prin darul lui Dumenzeu, să convertească la creștinism atâția păgâni, convertește și această păgână laudă de sine, întru bucurie creștină folositoare și lipsită de păcătoșenie. Cum? „Lăudându-se cu operele pe care Dumnezeu le-a desăvârșit în el și prin misiunea apostolică. Astfel se laudă Pavel cu <<puterea>> pe care i-a dat-o Stăpânul (II Corinteni 10, 8) și cu anumite comunități care au fost evanghelizate prin opera sa (I Corinteni 15, 31; II Corinteni 1, 14; 7, 4; 14, 1; I Tesaloniceni 2, 19; Filipeni 2, 16). Pentru că slava îi revine în cele din urmă nu omului, instrument liber și supus lui Dumnezeu ci lui Dumnezeu Însuși”.

Dumnezeu nu a primit la masa Lui înțelepciunea oamenilor care este însoțită de nesuferita trufie. De aceea, a preschimbat-o pe aceasta în cădere, zicând: „Înțelepciunea celor înțelepți se va pierde și istețimea celor isteți va pieri” (I Corinteni 1, 19; Isaia 29,14). Atunci, smerenia a devenit o adevărată jertfă bineplăcută lui Dumnezeu: „Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5; Pilde 3, 34) așadar se cuvine să ne supunem lui Dumnezeu (Iacov 4, 7), după sfatul Sfântului Apostol Iacov „căci pe acest lucru nu-l fac cei mândri”.

Dumnezeu ne-a ridicat de la neființă la ființă, fără ca noi să fi făcut vreo faptă vrednică de aceasta. Având această mărturie, trebuie să luăm seama la sfaturile Sfinților Apostoli care au cunoscut îndeaproape lucrarea și cele ce sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Iar sfatul lor este acesta: „Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța” (Iacov 4, 10; I Petru 5, 6).

Cântarea Sfintei Fecioare Maria (Luca 1, 46-55) este o altă mărturie în acest sens. Ridicarea celor umili este lucrarea lui Dumnezeu, deoarece cei care știu să-i mulțumească sunt săracii. „Cât despre cei mândri, în gândirea și în inima lor (Luca 1, 51), bogați și puternici ai acestei lumi, ei vor fi răsturnați din tronul lor, înapoiați cu mâinile goale. Prin îndestularea lor și-au închis ușile Împărăției. Este întradevăr o lege a acestei împărății căci «cine se înalță pe sine se smerește, și cine se smerește pe sine se înalță» Matei 23, 12. Chenoza Mântuitorului, sau seria înjosirilor (coborîrilor) urmate de intrarea în slavă (Filipeni 2, 6-11), ilustrează adevărul în mod minunat. Aceasta a fost mișcarea inversă și întorsătura opusă a mândriei lui Adam …”.

Mântuitorul, știind că această patimă vine atunci când lucrăm cele bune, zice către ucenici: „Când veți face toate cele poruncite vouă să ziceți: Suntem slugi netrebnice” (Luca 17, 10). Și imediat, Sfântul Părinte al Bisericii Sfântul Ioan Gură de Aur, face o precizare de mare preț: „Și n-a zis «când ve-ți face toate… sunteți slugi netrebnice», ci «suntem slugi netrebnice», noi numindune așa. Ca și cum ar zice: Zii și nu te teme, căci nu după judecata ta hotărăsc. Ci dacă tu te vei numi netrebnic și nevrednic, Eu te voi încununa ca pe un vrednic. La fel și în altă parte spune: «Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi» (Isaia 43, 26). La judecățile cele lumești, după dovedirea și mărturisirea păcatelor, urmează pedeapsa, dar la judecata cea dumnezeiască, după prihănire, se dă cununa”. În această mărturie stă portița de scăpare a celor care, deși au luptat îndelung, ținând piept mândriei, au căzut în mrejele acestui șiret păcat. Că de va striga acela la Domnul și se va mărturisi spunând: «Doamne, vindecă pe robul tău de mândria pe care nu pot să o trimit de la mine pentru că nu știu în ce loc al ființei mele sălășluiește, dar, care simt că mă ține departe de tine!» Domnul pentru mărturisirea sa sinceră, îl va lăsa să se refugieze în oaza de liniște a smeritei cugetări. Și atunci, când va simți că s-a liniștit, ca să nu cadă în brațele aceleiași încercări, dar care și-a schimbat înfățișarea, să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru ajutorul și tăria pe care i-a acordat-o.

„În același mod, înaintarea în viața creștină, în lucrarea virtuților, trebuie să fie o rugăciune continuă de cerere a acestui ajutor dumnezeiesc, pentru a putea împlini desăvârșit virtuțile, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul le numește «unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu ajutorul dumnezeiesc». Să ne cunoaștem și să ne recunoaștem în toate, slăbiciunea noastră, iar aceasta ne va conduce spre «smerita cugetare». Cunoscându-ne aceste limite, să cerem, prin rugăciune stăruitoare, ajutorul lui Dumnezeu, iar atunci când l-am dobândit, să mulțumim pe potriva bogăției sale”.

Sensul creștin al iubirii de sine

Dacă ar crede cineva că el nu face altceva decât să prețuiască darul pe care i la dat Dumnezeu, iubindu-se și prețuindu-se pe sine, atunci, trebuie să lămurim că există două feluri de iubire de sine între care una este păcătoasă și condamnabilă, iar cealaltă este binecuvântată de Dumnezeu și stă întru totul în acord cu scopul pe care omul trebuie să-l împlinească în această viață.

În budism, viața este considerată o imensă suferință, de unde și disprețul adepților acestei filosofii față de aceasta. În scrierile care surprind asceza unor pustnici ortodocși vom întâlni uneori fraze ca acestea: „Iubirea de sine este izvorul tuturor relelor”; „Omul trebuie să se facă el însuși dușman neîmpăcat al său”; ,,păzește-te de maica tuturor relelor: de iubirea de sine”.

Trebuie să înțelegem bine că această atitudine a asceților creștini ortodocși nu are în comun cu practicile budiste decât rigurozitatea pe care și-au impus-o propriului trai și unii și alții. „Existența, în concepția lui Buddha se identifică cu suferința (…) Buddha, era ferm convins de faptul că suferința în viața omului depășește atât de mult bucuriile și satisfacțiile, încât ar fi fost de preferat ca acesta să nu se fi născut”. Pentru călugărul ortodox, asceza este mijlocul prin care poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, care este duh. Prin asceză, pustnicul aduce darul vieții la forma pe care Dumnezeu a dorit-o de la creație omului, făcând ca duhul să biruiască trupul care este din țărâna pământului.

Între acești doi termeni „trup” și „duh”, care se află la poli opuși în ceea ce privește dorințele care îi caracterizează, putem așeza și iubirea de sine. Poate exista o iubire pătimașă sau nerațională de trup, care se manifestă în păcate și care trebuie micșorată până la dispariție (ceea ce fac călugării prin asceză); și există o iubire de sine în adevăratul sens al expresiei, întrucât urmările ei sunt benefice atât pentru suflet, cât și pentru trup, iar în cele din urmă este mântuitoare. Așadar, când vom întâlni în scrierile ascetice ortodoxe expresii de genul: „iubirea de sine este izvorul tuturor relelor” sau ,,omul trebuie să se facă pe el însuși dușman neîmpăcat al său”, vom ști că Părinții condamnă iubirea nerațională față de trup care ne depărtează de Dumnezeu. Această stare se manifestă sub diferitele chipuri ale egoismului. „Pentru credincios egoismul este cea mai dureroasă rană a păcatului originar. Ea este acea fisură profundă care întreține într-un chip sau altul, ceea ce s-ar putea numi: «hemoragie morală», în înțelesul că fisura aceasta face să se piardă cele mai bune puteri morale ale omului. Din punct de vedere creștin egoismul nu este legat atât de dimensiunea fizică a vieții, cât mai ales de cea spirituală. Pentru credincios, inițiativa menită să ducă la o atitudine egoistă provine nu atât din lumea instinctelor, cât mai ales din sfera spiritului. De aici, din adâncul spiritului, a pornit hotărârea care a marcat o întoarcere asupra eului propriu, o alipire de el, o închidere față de ceea ce este îndemn și chemare către cele înalte, către forme superioare de viață, către Dumnezeu”.

Așadar, egoismul nu poate fi considerat ,,iubire de sine”, întrucât omul egoist, în general, nu iubește nimic și nu se iubește nici pe sine. „Astfel, dacă a fi egoist înseamnă a-ți fixa centrul de gravitație exclusiv în eul propriu, iubirea față de sine, înseamnă a te desprinde de eul cum este și a te orienta cu toate puterile în direcția eului cum trebuie să fie. Dacă egoism înseamnă alipirea și subordonarea fără rezervă față de instinctul conservării, față de instinctul de a domina, față de dorințele, ambițiile, tendințele de a-ți asigura cu prioritate și cu exclusivitate chiar, cele mai bune condiții de viață, iubirea față de sine înseamnă înfrânarea biologiei și a tendințelor întunecate ale inimii, eliberarea de sub tirania instinctelor, și orientarea hotărâtă în direcția comandamentelor morale”.

Iubirea de sine în sens creștin începe „cu schimbarea orientării fundamentale a cugetului, a inimii și voinței, prin eliberarea acestora de sub tirania și presiunea pretențiilor dezordonate ale eului. «A se iubi pe sine, scrie un cercetător, nu înseamnă după învățătura creștină, altceva decât a se tăgădui pe sine», adică «a renunța la înclinările și năzuințele egoiste». Lepădarea de sine deci (…) vizează numai ceea ce este o scădere, o deprindere rea, o ambiție nejustificată, o dorință neângăduită, o orientare contrară demnității și năzuinței spre cele înalte”. Sensul acesta pe care îl poate primi expresia ,,iubitor de sine” în cadrul moralei creștine, nu se prezintă „ca o gustare de sine, ca o mulțumire de sine, ca o satisfacție și învoire cu starea în care te afli, ci ca o adunare din împrăștiere, ca o concentrare și încordare a puterilor, ca o luptă împotriva slăbiciunilor proprii”. Acceptarea crucii este primul semn al iubirii față de sine „adică prin acceptarea luptei pentru eliberarea puterilor de care dispui, din servitutea slăbiciunilor, a instinctelor primare, a deprinderilor rele, a «omului vechi»”. „Lepădarea de sine constituie aspectul negativ al iubirii față de sine, aspectul ei provizoriu. Provizoriu în sensul că, prin acțiunea de combatere a elementelor negative, iubirea față de sine se pregătește pentru a se afirma ca o forță pozitivă creatoare în viața personală a credinciosului”.

Sensul lepădării de sine

Mântuitorul Iisus Hristos cere ucenicilor Săi, indiferent de timpurile în care vor trăi aceștia, o jertfă aparte pentru a-I putea urma Lui: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

În nici o altă religie a lumii nu mai întâlnim asemenea condiție, prin care Mântuitorul dă o nouă dovadă a unicității învățăturii Sale și a puterii acesteia între oameni. Marii filosofi ai lumii, puneau drept condiție de bază a reușitei în viață și a trăirii filosofiilor cărora ei slujeau, un alt principiu pe care îl regăsim în cultura zilelor noastre: „încrederea în sine”. Este, de altfel, un crez pe care orice individualitate simte nevoia să-l împlinească. Mântuitorul ne oferă, însă, certitudinea că nu suntem singuri, ci că avem un Părinte Ceresc Care ne-a dat viață și Care așteaptă ca noi să conlucrăm cu El și nu să ne încredem în țărâna pământului din care am fost luat. Acest sfat intră în galeria celora care ne cer să nu ne mai percepem ca pe niște individualități responsabile de propriul succes în viață și care duce la o luptă care face să ne mândrim și să ne rănim unii pe alții. Viața am primit-o ca dar și trebuie să o folosim pentru a ne mântui. În acest demers, omul singur, prin propriile forțe, nu poate face nici un pas. Încrederea în sine este de nici un folos înaintea lui Dumnezeu. Slujirea care ne poate mântui este uitarea de sine și de propriile pofte, spre a fi de folos fratelui și lui Dumnezeu prin slava pe care I-o datorăm.

„Niciodată să vă încredeți prea mult în voi înșivă; să nu acceptați vreodată gândul că sunteți buni și plini de virtuți. Învinovăți-ți-vă, ocupați-vă lăuntric pentru a vă omorî eul, care este zidul care ne desparte de soarele dreptății Hristos, în așa fel încât razele sale nu ajung la noi spre a ne ilumina mintea cu cunoștința de Dumnezeu și de sine. Să iubești cu smerenie toate, căci Hristosul nostru ne-a fost exemplu tuturor. Când? Atunci când s-a încins cu un prosop și a spălat picioarele ucenicilor săi, zicând: «Înțelegeți ce v-am făcut Eu?» adică, «Așa precum Eu M-am smerit, spălându-vă picioarele, și voi trebuie să vă smeriți unii față de alții»”. Aceasta este lepădarea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu, și pe care El a primit-o cel dintâi și nu o singură dată.

Ce înseamnă ,,lepădarea de sine”, pentru noi, oamenii acestui veac? Presupune urmarea nu a voii proprii, ci a unui model de viață, pentru că: „Hristos nu este pentru noi o regulă seacă de conduită ca legea lui Moise, un model rece ca statuia pe care pictorul vrea s-o reproducă, nici o amintire slabă a unui om din timpul trecut al cărui exemplu ne atrage, ci este un stăpân care viază, care lucrează cu noi și în noi, prin harul Său și prin duhul Său. El nu cere decât să ne ajute ca să ne transformăm prin El. (…) A se întrupa în Hristos, a trăi în Hristos și a găsi pe Hristos, iată programul vieții creștine”. Iar a trăi îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus” (Filipeni 2, 4-5) înseamnă a nu compune o „teorie savantă cu privire la învățătura lui Hristos, ci a-L lăsa pe Hristos să gândească în tine, a te lăsa pătruns de iubirea, de smerenia, de puritatea lui și în toate să gândești și să faci așa cum ar face el dacă ar fi în locul tău.

Nici un cuvânt din toate acestea nu poate fi pus în practică dacă nu lepădăm obiceiurile rele ale vremurilor prin care trecem „pentru că – ne asigură Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din Lume” (I Ioan 2,16). Lumea trece și pofta ei (I Ioan 2, 17), de aceea nu lumea este cea pe care trebuie să o iubim, pentru că iubind lumea ne lipsim pe noi înșine de iubirea lui Dumnezeu Tatăl (I Ioan 2,15). Așadar, să lepădăm pofta trupului și să luăm asupra noastră crucea cuvântului Fiului lui Dumnezeu, pentru că acesta este începutul vieții în Hristos: „De mă iubește cineva, va păzi cunântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

Viața veșnică a creaturii se naște din unirea cu veșnicia Creatorului. și așa cum Creatorul S-a întrupat și S-a dăruit total creaturii (pentru că și-a dat viața pentru ea) făptura trebuie să lepede tot ceea ce o oprește în demersul său spre Creator, adică obiceiurile păcătoase și atașamentele pătimașe ale firii față de cele ce-i sunt asemănătoare după firea creată. Mântuitorul nu condamnă numai egoismul și autosuficiența, ci condamnă și poticnirea omului în ceea ce înseamnă pentru ea: tată, mamă, frate, soră sau chiar copil dacă acestea îi sunt piedici pentru dobândirea vieții veșnice: „Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Acest citat nu vrea să „ucidă”, ci să corecteze; „…nu e vorba de o ură a persoanei care trebuie iubită, ci de fapta eului sau, în neaccepțiunea manifestărilor eului, care se identifică cu răul”.

Acuzarea de sine.

Lepădarea de sine nu este doar un concept care poate fi pus în practică cu ușurință. Este vorba de o convertire a voinței de la prețuirea de sine, la prețuirea lui Dumnezeu; de la îndreptățirea de sine, la acuzarea de sine. Acest demers este unul anevoios, de aceea îl pun în practică mai cu seamă monahii călăuziți de un duhovnic încercat. Iată care este sfatul unui asemenea duhovnic, starețul Efrem al mănăstirii Filoteu din Sfântul Munte Athos, către cei ce primesc „acuzarea de sine” drept mijloc de curățire a sufletului și înaintare spre Impărăția Cerurilor:

„Răul necesită stârpirea lui din rădăcină, iar rădăcina lui este mândria, egoismul, încăpățânarea, voia proprie, mânia. Toate acestea se vindecă cu o singură doctorie: prin aruncarea sarcinii greșelii și ispitei pe tine însuți. Să spui mereu: «E greșeala mea; eu sunt de vină; sufăr din cauza patimilor mele; cauza tuturor relelor mele nu e nimeni altul decât mine, de trei ori ticălosul». (…) Umblă după sfaturile mele; mergi după aceste linii de conduită și vei afla cu adevărat sănătatea și vindecarea sufletului tău”.

Monahii practică acuzarea de sine în toate aspectele pe care aceasta le presupune, însă noi, creștinii din lume, trebuie să o îmbrățișăm măcar parțial. Să încercăm să nu mai aruncăm vina unei greșeli asupra altora: ,,nu eu, ci acesta…”, asemenea lui Adam sau Evei, care au fost pedepsiți mai cu seamă pentru faptul că nu au fost responsabili de propria lor greșeală și că, în loc să-și ceară iertare, s-au acuzat reciproc. Căutând mereu pe cineva pe care să arunce vina, încercând să mă protejez pe mine, nu voi avea niciodată liniște în suflet: mai întâi pentru că mereu caut o victimă, iar apoi pentru faptul că mustrările de conștiință îmi vor fi o pedeapsă continuă. Odihna sufletului este oferită omului prin smerenie și umilință după cuvintele Mântuitorului: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Exemplul Mântuitorului este atât de limpede încât ne pune pe gânduri. În clipele Patimii Sale, când toată mânia și batjocura oamenilor era pornită asupra Lui pe nedrept, El rabdă, ba chiar cere Tatălui Său iertarea celor care fac aceasta pentru că ei „nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Nouă nu ni se cere să suportăm atât de multă nedreptate. Avem datoria însă ca măcar consecințele propriilor noastre greșeli să ni le asumăm fără a mai arunca vina pe alții. Aceasta este prima fază a „acuzării de sine” și este un bun remediu în lupta împotriva patimei mândriei întrucât ne amintește de păcatele grele în care am căzut. Dar, la acest început, putem să adăugăm niște ajutoare de nădejde ale aceleiași metode anume „zdrobirea inimii și defăimarea de sine”. În fond întrega luptă are ca țintă câștigarea smereniei pentru că „…gândurile de mândrie și de slavă deșartă … vei putea să le birui, cu harul lui Dumnezeu, numai umilind sufletul și înjosindu-l și aruncându-te înaintea Domnului și chemându-L să te ajute, cunoscând că darurile ce le primești sunt cerești. De aceea zice: «Nimeni nu poate lua nimic de nu-i va fi dat lui din cer»”.

„Luptă frontală” cu păcatul mândriei

În paginile precedente, am făcut o argumentare a necesității de a lupta împotriva păcatului mândriei. Mai întâi, am cunoscut că suntem în curtea lui Dumnezeu și că tot ce avem, inclusiv viața noastră, le datorăm Creatorului. Apoi am înțeles că autonomizarea firii umane nu îi este acesteia de nici un folos. Îndepărtându-se de Dumnezeu, ea se apropie mai mult de animalitate, de viețuirea instinctivă și, în final, de moarte. Această îndepărtare de Dumnezeu, pentru a duce o viață solitară și lipsită de orice principiu călăuzitor, regulă, poruncă, lege, o considerăm parte integrantă a păcatului mândriei. Mântuitorul ne descoperă că adevărata viață începe atunci când făptura îl descoperă pe Dumnezeu și începe să conlucreze cu El la propria veșnicie.

În lupta cu păcatul mândriei putem să ne folosim de anumite puncte de reper pe care le aflăm din sfaturile și scrierile Părinților duhovnicești însă, mereu trebuie să țintim spre un loc anume, spre un punct fix care ne este în același timp ideal, dar și sprijin de nădejde pe toată durata călătoriei: smerenia.

Smerenia poate fi în același timp tovarăș de drum, dar și ideal, deoarece ea nu înseamnă altceva decât cunoașterea neputinței omenești, pe care, la început, o simțim din când în când, la momentele hotărâte de Dumnezeu spre încercarea noastră, iar apoi, pe măsură ce omul crește în virtute, se permanentizează, se acutizează am putea spune, pentru a fi umplută de prezența lui Dumnezeu. Și așa, omul virtuos este acela care în locul înțelepciunii, priceperii, puterii omenești, a căpătat-o pe cea divină. Sfântul Maxim Mărturisitorul, definind virtutea, spune cel mai bine acest lucru: Virtutea este „unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu ajutorul dumnezeiesc”. Așadar, omul are în toate datoria de a-și „cunoaște și recunoaște” slăbiciunea, iar cele ce sunt în afara acesteia și mai ales contrare să le depărteze de la sine prin luptă dârză.

Sfaturile Părinților duhovnicești

Luptă frontală. „Cuviosul Nichita Stithatul vorbește despre o luptă frontală cu acest duh: «Când acest drac necurat și foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înălțime de scaune, aducându-ți aminte și înălțându-ți, ca pe una mai presus de a altora, ba șoptindu-ți că ești destoinic și călăuzești și suflete, prinde-l pe el cu mintea și nu-l lăsa să scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. Și, prinzându-l du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut și dezvăluindu-l pe acesta înaintea lui, zi către el: „Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un asemenea scaun de conducere și ți se pare destoinic să povățuiască suflete și să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zici acestea, am tăcut”. Deci neavând acela ce să-ți răspundă, se va mistui ca fumul de rușine și nu te va mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viața ta mai presus de lume vreo faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te față în față cu poruncile și cu patimile Domnului și vei afla că-ți lipsește atât de mult din desăvârșire, cât îi lipsește unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pământul în privința măririi mai prejos de cer și țânțarul mai prejos de leu»”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Când dracii te ispitesc prin gândurile ce ți le aduc la obrazul drept făcându-te să te mândrești pentru faptele cele de-a dreapta, întoarce celălalt obraz, adică scoate la vedere faptele de-a stânga săvârșite de noi”. Cu alte cuvinte, o altă metodă de luptă împotriva gândurilor care ne înalță este aceea de a ne aminti faptele rele săvârșite mai înainte și, văzându-le pe acestea, să ne rușinăm considerând că suntem vrednici nu de cinstire, ci de multă necinste și de defăimarea oamenilor. Acest gând smerește mintea de aceea Sfinții Părinți ni-l recomandă atunci când suntem ispitiți de păcatul mândriei: „Crede că necinstirile și defăimările sunt leacuri tămăduitoare ale mândriei sufletului tău și roagă-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niște doctori adevărați ai tăi”.

Sfântul Ioan Scărarul recomandă această răbdare a necinstirilor, la care mai adaugă o taină: „a trăi neștiut de oameni și în întristare – care – ajută la tămăduirea de mândria «cea văzută»”. Sensul acestei expresii poate fi unul propriu adică lepădarea de lume pe care o practică pustnicii întrucât în singurătate se apropie mai mult de Dumnezeu, dar și un alt sens care ne recomandă acest sfat fiecăruia dintre noi trimițându-ne cu gândul la împărăția lăuntrică a fiecăruia și la ,,făptuirea în ascuns” care alungă slava deșartă: „Tu când te rogi intră în cămara ta și închizând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 5) „…căci iată împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Așadar, fiecare om are datoria să-și dobândească Impărăția Cerurilor în chip tainic, atunci când faptele sale bune le va face spre a primi laude de la oameni pentru ele, va pierde orice răsplată de la Dumnezeu ba chiar se va osândi: „Saltă-te din el (din gândul slavei deșarte) și nu zăbovi, ca să nu vindem altora viața noastră, nici petrecerea noastră celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare și silința de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deșarte”.

Dacă mândria se naște din conștiința superiorității față de alții, atunci este indicat să vedem ce este bun și frumos în aproapele iar nu defectele și greșelile lui. „Slava deșartă o stingi făptuind în ascuns, iar mândria o izgonești nedisprețuind pe nimeni” spune Talasie Libianul, iar în altă parte, tot el zice: „Ca să înlături mândria, trebuie să te rogi cu lacrimi, să nu disprețuiești pe nimeni și să primești necazurile cele fără de voie”. „Se cuvine ca omul să meargă până la a se socoti pe sine însuși mai prejos decât toți, cum învață Avva Dorotei: «A se socoti mai prejos de toți se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălța în ceva, sau defăima, sau disprețui pe cineva acela ce se socotește pe sine mai prejos de toți»”.

Părinții duhovnicești au dat multe sfaturi ucenicilor lor pe care noi astăzi le cunoaștem din scrierile unora dintre ei. Aceste sfaturi le vom rezuma după cum urmează:

„Să nu îngăduim să facem ceva din orgoliu sau din dorința de slavă deșartă;

Să ne ferim de tot ceea ce ne-ar putea înălța în fața semenilor și să fin preocupați doar de sporul în Împărăția lăuntrică unde Dumnezeu vede și răsplătește toate;

Să nu așteptăm laude sau elogii pentru faptele noastre, oricât de importante ar fi ele;

În tot ceea ce facem, să vedem porunci ale lui Dumnezeu și nicidecum dorințe sau pofte ale noastre;

Să nu uităm ajutorul care ni-l dă Dumnezeu și dacă vrem să îl mai dobândim, să-l cerem cu pocăință și prin rugăciune smerită și stăruitoare;

Să ne așteptăm răsplata, nu din partea oamenilor, în gura cărora este adeseori minciună și ale căror planuri nu sunt chiar întotdeauna dezinteresate, ci de la Dumnezeu;

Aici, în această viață, să ne mulțumim cu osteneala și silința, cu smerenia și cu rugăciunea, pentru ca dincolo să ne culegem roadele nevoințelor noastre”.

Cu toate acestea, urmate cu strictețe, nu trebuie să credem că ne putem vindeca singuri de patima mândriei pentru că ar fi o adevărată dovadă de mândrie. Ne asigură de acest lucru Nicodim Aghioritul, de aceea primul leac este să fugim la Dumnezeu și să-L rugăm smeriți împreună cu David: „Să nu vină peste mine piciorul mândriei (Psalm 35, 11)”. Același Părinte ne explică de ce această patimă este ilustrată de David ca având un singur picior: în primul rând, pentru că ni se înfățișează ca și un monstru. Apoi, pentru că nădăjduiește numai în sine însăși. În cele din urmă, pentru că arată o temelie slabă și din această cauză cade ușor în orice nerânduială. De aceea, când ne punem nădejdea numai în noi înșine, nu facem altceva decât să probăm aceste caracteristici ale unuia și aceluiași păcat. Concluzionăm, că fără ,,rugăciune stăruitoare”, strădaniile noastre, mai devreme sau mai târziu, se vor transforma într-o armă care se întoarce împotriva noastră de aceea „fugind de slava deșartă caută spre Dumnezeu; iar de nu, vei cădea desigur, în părere de sine sau în curvie.” Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Damaschin, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă și un indiciu despre sfârșitul și semnul că acest păcat s-a depărtat de la noi: „Nu mică luptă se cere pentru a te izbăvi de slava deșartă; și se izbăvește cineva de aceasta prin lucrarea ascunsă a virtuților și prin rugăciune deasă. Iar semnul izbăvirii stă în a nu mai ține minte răul de la cel ce te-a defăimat sau te defăimează”.

Cum poate cădea cineva care a reușit să pună stăpânire peste toate patimile, în cele mai grele păcate? „Cel ce-și răscumpără viața sa bine, îndeletnicindu-se cu gândul și cu pomenirea morții, și furându-și cu înțelepciune mintea de la patimi, obișnuiește să vadă îndată venirea momelilor drăcești mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morții. Acesta, vrând să-și curățească inima numai de dragul cunoștinței și nemântuind-o printr-un gând întristător, închipuindu-și uneori că-și stăpânește prin dibăcie toate patimile pierzătoare, este legat, fără să știe, de cea mai rea decât toate și cade adeseori, neavând pe Dumnezeu, în mândrie. Acesta trebuie să vegheze cu tărie ca nu cumva înfumurându-se să-și piardă mințile. Căci, precum zice Pavel, sufletele care adună cunoștințele de ici și de acolo, obișnuiesc să se trufească față de cei pe care îi socotește mai mici. În sufletele acestea cred că nu se află nici măcar scânteie din dragostea ziditoare. Iar cel ce cugetă cu zăbovire la moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel ce face altfel, le aruncă izgonindu-le”.

Deoarece pagubele produse de mândrie sunt atât de mari, suntem îndemnați să ne păzim de dânsa „ca de moarte”: „…să ne temem și cu toată slujirea să păzim inima noastră (Proverbe 4, 23) dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înșine de câte ori am dobândit o virtute cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine» (I Corinteni 15, 10) și cel zis de Domnul: «Fără de Mine nu puteți face nimic» (Ioan 15, 5) sau altul care zice «Nu a celui ce voiește, nici a celui ce alergă, ci a lui Dumnezeu, care le miluiește» (Romani 9, 16). Căci chiar dacă ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdie și sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup și sânge nu va putea ajunge la desăvârșire decât prin mila lui Hristos și prin harul Său. Pentru că zice Iacov: «Toată darea cea bună de sus este» (1, 17)”.

Același autor filocalic, Sfântul Ioan Casian, spune că mândria este pentru suflet ceea ce este ciuma pentru trup, pentru că nu nimicește numai un mădular al trupului, ci-l macină în întregime: „Fiecare din celelalte patimi, deși tulbură sufletul, se războiește numai cu virtutea opusă și căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul și-l prăbușește pe cea mai adâncă prăpastie (…). Mărturie despre acesta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu și împodobit cu toată virtutea și înțelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venind din darul Stăpânului, ci din firea sa”.

Răul pe care îl produce mândria este o culme a păcatului asupra omului. Pentru că păcatul ne rupe din brațele lui Dumnezeu și ne face să ne izolăm în noi înșine. Mândria, este o acutizare a acestui demers al omului spre individualizare, pentru că omul, în loc să simtă durere că s-a despărțit de Părintele său ceresc, în loc să simtă singurătatea în care a intrat ca pe ceva ucigător, nu numai că se mulțumește cu starea sa, ci încearcă să și-o facă plăcută pentru a găzdui cât mai mult în ea. Dar încercările vieții, dând năvală peste trup sau peste suflet, de la diavol, îl copleșesc și sunt foarte să-l doboare, atunci omul se smerește și aleargă la Domnul: „Când mintea e furată de mândrie și se înfundă în ea însăși, și-și închipuie că este ceva prin sine însăși fiindcă se nevoiește, harul care o luminează în chip nevăzut se depărtează de la ea și, lăsând-o îndată goală, ea își dă seama repede de neputința ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca niște câini turbați și caută să o sfâșie. Atunci neștiind ce să facă și neavând unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate s-o mântuiască”.

Aceasta este lecția în care învățăm, pe propria piele, cât de mult trebuie să sufere omul după ce a acceptat să se îndulcească printr-un singur gând de slavă deșartă. Iar atunci când vom avea o nouă încercare de felul acesta ne vom aminti de amărăciunea prin care am fost nevoiți să trecem și vom lua seama la cuvintele Cuviosului Isaia Pustnicul: „Dacă te stăpânește mândria, gândește-te că aceasta reduce la nimic toată osteneala ta și cei ce se lasă covârșiți de ea, nu se pot pocăi, și te vei odihni”.

Slava lui Dumnezeu sau slava oamenilor ?

Ce este viața omului în această lume?

Lumea în starea ei paradisiacă, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, era ,,o biserică «nefăcută de mâini», având ca ieration, sfântă a sfintelor sau altar – lumea cea de sus, destinată puterilor cerești, iar ca naos, pe cele de jos, lumea sensibilă, a ființelor sensibile și a omului”.

„Valoarea și semnificația vieții, în scrierile filocalice, constă în aceea că ea este durata sau intervalul în care omul își poate lucra mântuirea, poate urma în mod real pilda Mântuitorului, se poate apropia de Dumnezeu și de împărăția iubirii sale. Viața aceasta ne-a fost dată ca loc și perioadă în care să ne lucrăm desăvârșirea, să înălțăm «chipul» la «asemănare», să «pătimim», ca urmare a eforturilor personale și cu ajutorul harului lui Dumnezeu, îndumnezeirea”.

Concluzionând ceea ce am spus până aici, viața omului, este perioada de timp pe care o are fiecare dintre noi la dispoziție, pentru a o folosi într-un sens bine stabilit. Capacitățile superioare ale firii umane, condamnă orice atitudine sau părere care socotește viața o perioadă în care trebuie să profiți cât de mult poți de lume și de tine însuți. „La baza lumii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, stă «un plan prea bun și negrăit – pătimirea îndumnezeirii», prin care Dumnezeu «să se întrupeze El Însuși, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas și să Se unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească»”.

Aceste trei aspecte ne arată, din trei direcții diferite, că omul este un dar între daruri. Înțelegem că omul este creatura lui Dumnezeu, pe care Acesta a vrut-o unită cu El, lucru pe care L-a și împlinit prin Intruparea Fiului Său fără să se oprească aici, pentru că firea umană și cea divină nu se întâlnesc în această unitate numai în Fiul lui Dumnezeu. El, Fiul lui Dumnezeu, a făcut-o la modul desăvârșit, urmând ca noi, după exemplul Său și cu ajutorul harului Său să ne folosim timpul vieții în așa fel încât să ne apropiem cât mai mult de acest ideal. Însăși lumea în care trăim este în așteptarea împlinirii acestui sens al omului, prin care și ea se va îndumnezei prin împăratul ei, omul.

Din scrierile Părinților duhovnicești, din Filocalie, putem culege cele mai multe mărturii ale celor care au dus acest drum, au împlinit acest ideal și care ni se dau nouă pilde de «asemănare» cu Dumnezeu.

Viața este o scară la capătul căreia ne așteaptă Domnul Nostru Iisus Hristos, Care este însăși „Hrana” ființei noastre. Din iconografie și nu numai, înțelegem că cei care reușesc să urce toate treptele vieții și nu se abat pe cale datorită ispitelor diavolești, primesc cununa recunoașterii din partea lui Dumnezeu. Așadar, întreg drumul vieții noastre așteptăm o recunoaștere a ceea ce am reușit să acumulăm. Trebuie însă să facem diferența între slava pe care ne-o pot da oamenii și slava cea adevărată cu care ne va împodobi pe deplin, la sfârșitul acestei vieți, Însuși Dumnezeu.

Putem spune, analizând toate păcatele în care poate cădea omul, că slava deșartă este singurul păcat care poate alina, într-o oarecare măsură, ruperea omului de Dumnezeu, pe durata întregii vieți pământești a acestuia. Dacă toate celelalte patimi pe care le săvârșește omul, căutând să-și sature poftele, au un final, un punct la care, odată ajunse, se opresc pentru că simțurile care le produc (organele care le produc prin abatere de la scopul lor firesc) nu mai răspund nesațului, slava deșartă și mândria, ca boli ale spiritului, după cum le numesc Părinții pentru că se petrec de obicei fără concursul trupului , nu au limite.

Cu toate acestea, trebuie să conștientizăm faptul că păcatul acesta atentează la persoanele care ne sunt în apropiere și primejduiește, mai cu seamă, mântuirea noastră datorită ușurinței cu care ne poate arunca de pe vârful muntelui în fundul unei prăpăstii. Deși slava deșartă poate înlocui într-o anumită măsură slava cu care trebuie să ne împodobim de la Dumnezeu, aceasta aduce foarte mult rău sufletului și relațiilor pe care le are omul cu ceilalți oameni. Slava deșartă și mândria sunt cauzele unor maladii în ceea ce privesc relațiile interumane. De ce? Pentru că omul aflat într-o permanentă fugă după recunoaștere și după slavă, începe să devină rob al acestei pofte și să facă toate lucrările sale doar în acest scop.

Așa se nasc tulburările emoționale, teama de cei care ne înconjoară care este cauză apoi a izolării în propria persoană, și toate luptele interioare care apar în sufletele unor asemenea oameni.

Poate că la începutul acestei întregi stări anormale se află mândria, însă într-o formă foarte ascunsă! De ce? Pentru că tratamentul cel mai sigur este virtutea opusă acestui păcat: smerenia. Trebuie să îmbrățișăm smerenia și să ne schimbăm privirea de la noi înșine la Dumnezeu. Să convertim pofta de slavă lumească la cea pe care ne-o oferă Dumnezeu și care este adevărata slavă întru care am fost făcuți.

Oricare ar fi tentațiile spre slava deșartă: frumusețea trupească, înțelepciunea, bogăția, puterea, să ne gândim că acestea nu sunt mai mari decât dreptatea lui Avraam „care se zice pe sine pământ și cenușă” sau părerea lui Moise, care, după ieșirea din Egipt și trecerea minunată prin Marea Roșie conducea un număr mare de evrei (Numeri 1,46; 22,4), ba chiar s-a învrednicit să vorbească cu Dumnezeu, dar cu toate acestea „nu s-au înălțat cu inima, nu s-a lenevit de smerita cugetare”. Sau să ne gândim la frumusețea și puterea lui David: „Oare nu ai ajuns la măsurile împăratului David, care, smerit cugetând, zicea: «Iar eu sunt verme și nu om» (Psalmi 21, 6)”.

Sfântul Apostol Pavel, care a suferit atât de mult pentru Hristos spune „Fraților, eu pe mine încă nu mă socotesc să o fi cucerit (desăvârșirea)” (Filipeni 3,13). Cel care face fapte mari și minunate știe că nu din micimea lui sunt acestea și mulțumește Celui Care prin el le-a lucrat.

Smerenia

„Ce-ți folosește ție cercetarea și propovăduirea Sfintei Treimi dacă n-ai smerenie, fără de care nu poți să placi Treimii?”

Cum dobândim smerenia?

Mai cu folos este inima smerită decât știința de a hotărâ în chip științific ceea ce este Treimea. Dovada acestui fapt ne-o oferă Sfinții Părinți atunci când încep să ne transmită nouă, posterității, cuvintele mântuitoare, prin intermediul cărților și cuvintelor de învățătură. În introducerea făcută Răspunsurilor către Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul îi spune corespondentului său că, primind lista întrebărilor sale „și citind-o, mi s-a oprit în loc și mintea și auzul, și cugetarea. Drept aceea, Te-am rugat să-mi îngădui să refuz acest lucru. Ți-am spus că aceste lucruri de-abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celei mai înalte și mai neapropiate cunoștințe, nu însă de mine, care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui cel blestemat odinioară, nu am altă hrană afară de pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea puterilor (…)” . Sfântul Efrem Sirul, în același context, spune: „Fericesc viața voastră, o, iubiților de Hristos, căci cu bună îndrăzneală este, și ticăloșesc viața mea, că netrebnică este. Vă fericesc pe voi, o, adevăraților, că prin dreapta petrecere prieteni v-ați făcut lui Dumnezeu și îngerilor. Dar pentru mine cine va plânge, că L-am întărâtat pe El prin lucrurile mele cele deșarte? (…)”.

„Aceasta-i smerenia adevărată, când vei bate lumea cu plăgi, cum a bătut Moise Egiptul, când ți se va face ocara ca cinstea, când vei vedea toate virtuțile adunate, și cele trupești și cele duhovnicești și când vei vedea în inima ta că nu ai nimic bun. Să te socotești cel mai sărac om și cel mai nefericit om de pe fața pământului, aceea-i smerenia cea întru dreptate și aceasta-i adevărata smerenie (Sfântul Isac Sirul)”.

Acesta este demersul care duce la cugetarea adevărată, și nu cea influențată de tot felul de înclinații păcătoase, pe care le întâlnim în trupurile noastre. „Răul necesită stârpirea lui din rădăcină iar rădăcina lui este mândria, egoismul, încăpățânarea, voia proprie, mânia. Toate acestea se vindecă cu o singură doctorie: prin aruncarea sarcinii greșelii și ispitei pe tine însuți. Să spui mereu: <<e greșeala mea; eu sunt de vină; sufăr din cauza patimilor mele; cauza tuturor relelor mele nu e nimeni altul decât mine, de trei ori ticălosul>> (…) Umblă după sfaturile mele; mergi după aceste linii de conduită și vei afla cu adevărat sănătatea și vindecarea sufletului său.”

Odihna sufletului este oferită omului prin smerenie și umilință, după cuvintele Mântuitorului: „Învățați-va de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29) . Aceste sfaturi ne-au fost date pentru că ne întăresc ființa, însă nu într-o formă păcătoasă, adică cu temeiul în ceea ce este trecător (ceea ce încearcă să facă toate exercițiile și tehnicile recomandate de fel de fel de secte orientale), ci în ceea ce este veșnic, Dumnezeul Personal, gata oricând să facă dreptate robilor Săi.

În lupta cu păcatul mândriei și înlocuirea acestuia cu virtutea smereniei, Sfinții Părinți ne îndeamnă să pornim chiar de la dorința de a fi recunoscuți și apreciați de oameni. Starețul Efrem de la mănăstirea Filoteu din Muntele Athos, într-una din scrisorile sale, lămurește că atunci când cineva suferă că nu este băgat în seamă de apropiații săi, este timpul să conștientizăm că suferința este trezită de firea noastră păcătoasă care, deși nu are nici o vrednicie, vrea să stea în frunte; să iasă la iveală. „<<Dacă crezi că surorile tale te disprețuiesc și nu-ți dau atenție, îți fac un bine. Capeți ceea ce meriți pentru faptele tale. Căci dacă ai fi fost vrednică de atenție te-ar fi luat în considerație; dar, întrucât ești o nevrednică, o egoistă, o cârtitoare, Dumnezeu îngăduie aceasta ca tu să te smerești. Așadar cât timp îți trebuie să înțelegi că tu ești așa, și chiar mai rea?>> În acest fel și prin alte mijloace, lovește ca și cum a-i face-o cu o măciucă pentru a zdrobi capul fiarei groaznice care se numește egoism! El e răspunzător de toate. Prin urmare, să ne îndreptăm toate eforturile împotriva lui. Și dacă cu ajutorul lui Dumnezeu noi îl smerim, de îndată patimile noastre cele rele se vor veșteji”.

Modele de smerenie și metode.

Mai întâi să ne deschidem ochii minții și să înțelegem că Dumnezeu prin toate metodele vrea să ne dea de înțeles că este de mare folos să renunțăm la încăpățânare și să ne cunoaștem puterile. Dar când nici una din aceste metode nu mai dă roade, El apelează la lucruri care sunt cu adevărat peste puterile noastre. Acest lucru înseamnă că lui Dumnezeu îi este foarte la îndemână să ne smerească. „De vom cerceta Sfintele Scripturi – spune părintele Cleopa – vom vedea că smerenia este și se naște din scârbe și necazuri, căci zice Domnul Dumnezeu către poporul lui Israel: „De voi închide cerul și nu va fi ploaie și de voi porunci lăcustelor să mănânce răsanurile voastre sau voi trimite moarte în poporul Meu și se va smeri poporul Meu peste care se cheamă numele Meu asupra lor și se vor ruga și vor căuta fața Mea și se vor întoarce din căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer și milostiv voi fi păcatelor lor și voi vindeca pământul lor (II Paralipomena 7, 13-14)”.

Trebuie să răspundem la chemarea părintească a Dumnezeului nostru „…nu ca fariseul fățarnic, mulțumind lui Dumnezeu că nu e ca ceilalți oameni (Luca 18, 11). Dumnezeu respinge cu oroare mândria unei conștiințe care-și ascunde ei însăși rana ascunsă; să mergem la el, însă întocmai cu umilul vameș, cu ochii plecați la pământ, bătându-ne pieptul și zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (Luca 18, 13)”.

Rugăciunile omului care caută vindecarea mândriei trebuie să fie pline de cererea smeritei cugetări. „Stăruiește în această cerere a ta, căci fără o adevărată minte smerită nimic bun sau vrednic de răsplată nu se poate înfăptui (I Corinteni 4, 7; Proverbe 16, 5)”, iar Sfântul Isac Sirul ne asigură că „Nimeni, rugându-se și cerând, nu va putea să nu se smerească (Cuv. 21)”. Această cerere stăruitoare trebuie să fie susținută de un anumit mod de viețuire. Experiențele unor Părinți duhovnicești și concluziile pe care le-au tras ei din acestea, ne sunt modele de lucru. Una dintre aceste experiențe este a Cuviosului Siluan Athonitul care, după ce a cunoscut lucrarea Duhului Sfânt în însuși sufletul său, a aflat și răspunsul la întrebarea: Cum putem păstra prezența Duhului Sfânt în inimile noastre? Părintele Siluan ne spune că „m-a învățat El Însuși cum trebuie să mă smeresc: «Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui». În prefața la traducerea românească a acestei lucrări, Diac. Ioan I. Ică Jr. ne dă o tâlcuire a acestei fraze și a sensului real pe care trebuie să-l îmbrace: „Lupta cu mândria și neascultarea e ultima etapă în calea care duce la înfierea omului în Dumnezeu Cel în Treime și la nepătimire. Înălțându-l amăgitor pe om doar ca să-l arunce și mai adânc în prăpastia disperării și necredinței, mândria îl face pe om să piardă harul. Ca să lupte împotriva ispitelor înălțării, creștinul nu are altă cale decât să coboare cât mai jos cu putință, până la iad, socotindu-se vrednic de chinurile veșnice și osândindu-se pe sine, dar așteptând și nădăjduind în mila și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, care cuprinde totul, inclusiv iadul. Pentru creștinul adevărat nu este vorba de o metaforă sau o «figură de stil», ci de o «figură de existență», de o pogorâre reală la iad și de o experiență reală a chinurilor sale. Singura formă de luptă eficientă împotriva mândriei și de dobândire a smereniei și a rugăciunii curate este deci aceasta: La fiecare asalt al mândriei sau al oricărei alte patimi, sufletul coboară cu mintea la iad, mișcare ce paralizează orice mișcare pătimașă în suflet; sufletul se aruncă în întunericul veșnic, socotindu-se pe sine (și numai pe sine însuși, nu pe alții!) vrednic de osânda veșnică, iar atunci vrășmașul se depărtează de la el, neputându-l urma în smerenia și pogorârea sa extremă, iar el se poate întoarce liber spre Dumnezeu, rugându-se cu mintea curată”.

Metodele prin care se dobândește smerenia sunt aproape aceleași cu cele prin care se lucrează tămăduirea slavei deșarte și a mândriei, de aceea în continuare ne vom opri la niște modele de smerenie pentru că, poate una din cele mai mari probleme a omului zilelor noastre este lipsa modelelor.

Părintele Siluan caută modele și se îndreaptă în rugăciune către primul om, părintele tuturor Adam care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, dar a cunoscut și marea întristare pricinuită de pierderea ei. Și într-un dialog în rugăciune, cuviosul îl imploră să descopere cum poate omul să găsească această iubire divină a cărei lipsă aduce multă întristare între oameni. Jalea după frumusețile raiului, dar mai mult decât atât după comuniunea cu Dumnezeu a pricinuit multe, multe lacrimi de pocăință: „«Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munții cei înalți nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Și dacă Domnul m-ar așeza din nou în rai, chiar și acolo aș suferi si aș plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe care-L iubesc»”. Însă multa întristare pentru păcat; șiroaiele de lacrimi și gemetele care umpleau pustia și toate celelalte chinuri pe care le-a răbdat: frigul, foamea, fiarele și păsările care din blânde au devenit străine și sălbatice; chinurile gândurilor; soarele și vântul care ardeau; ploaia, bolile și suferințele pământului, nu i-au luat nădejdea cea tare în mila lui Dumnezeu. Aceasta este calea pe care și noi o cunoaștem dar de cele mai multe ori încercăm s-o îndepărtăm, sau să o ușurăm căutând zadarnice și degrab pieritoare plăceri ale simțurilor, care, într-un final, nu mai au puterea de a ne sluji pentru excesele noastre, și fuga exact în sensul opus decât cel care ne-ar putea fi salvator, și asta ne duce la deznădejde. Dar după cum spunea părintele Siluan, nu fuga ne scapă de diavol, ci lupta și smerenia așa cum într-un final Adam, în acest scurt dialog ne sfătuiește: „Faceți și voi ostenelile pocăinței: iubiți întristările, uscați-vă trupurile voastre, smeriți-vă și iubiți pe vrășmași ca Duhul Sfânt să se sălășluiască între voi, și atunci veți cunoaște și veți afla Împărăția Cerurilor”.

„Așa au petrecut sfinții. Se spune despre Avva Sisoe că «atunci când vrea să se săvârșeas, șezând Părinții lângă dânsul, a strălucit fața lui ca soarele. Și le-a zis lor: Iată, Avva Antonie a venit… Iată ceata proorocilor… și fața lui mai mult a strălucit. Și a zis: Iată ceata Apostolilor. Și tot mai mult a strălucit. Și vorbea ca și cu oarecine. L-au întrebat bătrânii: Cu cine vorbești, părinte? Iar el a zis: Iată, îngerii au venit să mă ia și mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puțin. Și i-au zis lui bătrânii: Nu ai trebuință să te pocăiești. Și le-a zis: Cu adevărat nu mă știu pe mine că am pus început. Și au cunoscut toți că este desăvârșit. Și iarăși de năpraznă s-a făcut fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și le-a zis lor: Vedeți, Domnul a venit și a zis lor: Aduceți-l pe vasul pustiului, și îndată și-a dat duhul. Și s-a făcut ca un fulger și s-a umplut toată casa de bună-mireasmă»”.

Smerenia Mântuitorului nostru

„Și a născut pe Fiul Său cel Unul Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.”

Viața Mântuitorului Nostru Iisus Hristos este modelul de smerenie spre care trebuie să ne întoarcem mereu, luând aminte. Fiecare clipă a vieții pământești a Mântuitorului este smerenie desăvârșită. Teologia creștină a numit coborârea în lumea materială a Domnului, urmată de coborârea până la iad prin moarte, „kenoză”, și ea este exprimată de Sfântul apostol Pavel în textul de la Filipeni 2, 6-11: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu – Tatăl.”

Acesta este modelul de smerenie pe care l-au avut permanent înainte toți creștinii adevărați și mai cu seamă sfinții. Iată cum vorbeau aceștia despre ea: „Fericit este cel care s-a smerit pe sine însuși, pentru că a aflat odihnă desăvârșită în Dumnezeu. În fiecare zi cer de la Dumnezeu smerenia, pentru că sufletul meu a învățat prin Duhul Sfânt ce este smerenia lui Hristos și de aceea însetez să o am. O, smerenia lui Hristos! Cine te-a gustat, acela se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua și noaptea”.

În prefața lucrării Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, diac.Ioan I. Ică jr. surprinde modul dobândirii smereniei în vița creștinului: „Înțelegem acum că secretul ultim al ascezei creștine, sensul ei profund și specific, cheia ei, se concretizează în dobândirea smereniei (care e totodată și calea spre rugăciunea curată). Iar calea câștigării smereniei este cea a urmării și asemănării, a identificării cu smerenia, golirea de sine (kenoza) și pogorârea mântuitoare a lui Hristos. Numai cine Îl urmează pe Domnul în rugăciune cu sudoare și lacrimi de sânge din Ghetsimani, în suferința atroce, singurătatea și părăsirea de tot de pe Golgota și în pogorârea prin moarte până în întunericul și adâncurile ultime ale iadului, doar acela se poate învrednici de lumina și bucuria învierii și înălțării împreună cu El la cer. Altă cale nu există. Viața creștină nu poate fi alta decât viața lui Hristos pe pământ. În mod inevitabil, ea întâlnește în desfășurarea ei ispitirile, persecuțiile, crucea, dar și pogorârea în iad fără de care însă nimeni n-ajunge la înviere și înălțare. Există deci nu o singură smerenie, ci două: o «smerenie ascetică», a omului generată de conștiința păcătoșeniei proprii, și «smerenia lui Hristos», iar cea dintâi trebuie să se transforme în cea de a doua. «Smerenia lui Hristos», însă nu e altceva decât modul de existență veșnic al Fiului în sânul Sfintei Treimi, descoperită în icoana kenozei, pogorârii și ascultării Sale mântuitoare pentru noi până la iad. În spiritul Sfântului Isaac Sirul, Cuviosul Siluan va scrie: «smerenia e lumina prin care putem vedea Lumina – Dumnezeu»”.

Care este sensul dobândirii smereniei lui Hristos? „«Cei care au aflat abisul smeritei-cugetări alungă de la ei războiul» (Scara Raiului IV, 19; p. 88) «se îngroapă împreună cu Hristos și coboară împreună cu El în iadul teologiei și tainelor negrăite»”. Părintele Dumitru Stăniloae aduce o explicație pentru acest pasaj, subliniind felul în care smerenia lui Hristos biruiește mândria omului. „«Coborârea lui Hristos la iad are și sensul acestei prelungiri a kenozei firești a lui Dumnezeu pentru a birui prin smerenie suprema învârtoșare în rău a omului». «Smerenia sădită de Fiul lui Dumnezeu în firea omenească nu e ceva contrar firii Sale dumnezeiești, ci decurge din ea. Kenoza e arătarea lui Dumnezeu așa cum e în Sine, în firea omenescă, pentru restabilirea în ea a chipului lui Dumnezeu». «Coborârea lui Hristos la iad are acest înțeles, reprezentând smerenia Lui fără de sfârșit, ca iubire pogorâtoare la nesfârșit, făcând chiar prin aceasta să strălucească în ea lumina adevăratei Lui cunoașteri». «Ne-am obișnuit să atribuim lui Dumnezeu însușirile firii noastre căzute, ale puterii ce vrea să se impună cu forța (…). Or, puterea lui stă în iubire, în blândețe, în delicatețe, în smerenie. Acestea sunt adevăratele puteri și înălțimi pe care e atras omul autentic. Ele vor rezolva problemele conviețuirii frumoase, ele vor restaura Împărăția lui Dumnezeu. Smerenia e cea mai eficientă putere de transfigurare a omului, care lasă libertatea în largul ei. Orice ridicare spirituală a omului făcută cu forța nu e o ridicare reală a lui. În acest loc al «scării» înălțimea apofaticului e identificată cu înălțimea smereniei»”. „Ascultarea și smerenia creștinului nu este altceva decât participarea treptată prin har la actul divin al «kenoze» și «smereniei» intratrinitare a Fiului, mod de existență filial devenit accesibil prin Întruparea Lui prelungită în Biserică, fiecărui creștin, căruia îi oferă baza și modelul îndumnezeirii”.

Deși smerenia are multe trepte și sunt puțini cei care ajung la capătul ei, noi, însă, „să nu ne deznădăjduim din pricina neputinței noastre, ci să rugăm pe Preabunul Dumnezeu, Care pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește, să ne ajute cu mila și darul Său, ca măcar cu vârful degetului să ne atingem de treptele cele mai de jos ale smereniei. Iar cu îndurarea Lui și cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Săi, care au strălucit prin adevărata smerenie, aflându-ne în urma celor sporiți, dar mergând pe același drum cu ei, să fim și noi, păcătoșii miluiți și mântuiți! Amin!”.

Concluzie

Titlul acestei lucrări lansează ideea că în societatea noastră această patimă, pe care o putem numi la modul generic „a mândriei”, a căpătat un caracter general. Dacă încercăm să ne reamintim o definiție pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul acesteia care zice că „este abaterea de la scopul cel după Dumnezeu și îndreptarea spre un alt scop decât cel dumnezeiesc” și că „iubitorul de slavă deșartă este cel care urmărește virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu”, vom înțelege că omul care își schimbă privirea de la Dumnezeu și pune pe primul loc cele ce se văd (făptura și creația) a făcut deja primul pas spre mândrie.

Tot o formă de mândrie este considerată și atitudinea omului care se depărtează de ajutorul dumnezeiesc, se încrede în propriile puteri și se înalță împotriva oamenilor, zice Talasie Libianul. Această formă de înălțare a dus la concepția omului contemporan conform căreia, Dumnezeu, nu mai este sau nu mai are nici o putere, atâta timp cât el, ca ființă, refuză să mai creadă în existența Creatorului.

Însă natura se răzbună și această investiție nesătulă a omului în propria existență se transformă în moarte. Cum? Prin toate încercările pe care le simte omul contemporan, care sunt datorate morții sufletești, morții interioare a omului, adică: boala, patimile, sărăcia și nu în ultimul rând, ba poate chiar cel mai greu de suportat, singurătatea. Cât de bine a subliniat Mântuitorul Nostru Iisus Hristos acest aspect: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cel ce-și iubește viața, O va pierde, dar cel ce-și urăște viața în lumea aceasta, O va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 24-25).

În aceste cuvinte se găsesc cele două dimensiuni pe care le poate îmbrățișa viața umană: o viață solitară, care este orientată exclusiv spre sine, adică atitudinea egoistă și autosuficientă a omului mândru care astfel se închide în sine și se apropie de mormânt, și pe de altă parte, o atitudine plină de smerenie jertfelnică, care nu poate răbda nedreptatea, care se pune pe sine în slujba celorlați și a lui Dumnezeu și, astfel, își păstrează viața.

Așezați în fața a două drumuri atât de concrete, și văzând cât de primejdios este primul din ele și ce pagubă aduce, să-l îmbrățișăm cu ajutorul lui Dumnezeu pe cel de-al doilea, pentru a ne număra printre cei care, după puțină luptă, se vor învrednici de răsplată din partea Făcătorului a toate.

Bibliografie

Lucrări de specialitate

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, București, 1991.

Biblia sau Sfânta Scriptură, edițe jubiliară a sfântului sinod, versiune revizuită după Septuaginta, redactată și comentată de Înalt Prea Sfințitul Arhiepisop Bartolomeu al Vadului, Feleacului și Clujului; Editura IBMBOR, București 2001.

Dicționar biblic, Editura „Cartea Creștină”, Oradea, 1995, redactor J. D. Douglas.

Dictionaire de spiritualité, ascetique et mistique, doctrine et historie, fondé par M. Viller, F. Cavallera, I. De Guilbert et collaborateurs, tom. II, vol II, Beauchesne, Paris, 1982.

Encyclipedia of Religion and Etics, editor I. Hastings, tom. 10, Edinbourgh, 1918.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. I, Editura Humanitas, București, 1999.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. II, Editura Humanitas, București, 1999.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. III, Editura Humanitas, București, 2000.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. IV, Humanitas, București, 2000.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. VI, Humanitas, București, 1997.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. VII, Humanitas, București, 1999.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. IX, IBMBOR, București, 1980.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. X, IBMBOR, București, 1981.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. XI, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere din limba greacă, introducere și note de D. Stăniloae, vol. XII, Editura Harisma București, 1981

Patericul, ce vuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1999 (Patericul egiptean).

Protosinghel Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ce cuprinde viața și cuvintele unor sfinți și cuvioși părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești (secolele IV – XX), ediția a II-a, Edituara Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990.

Tratate de spiritualitate

Abélard, Pierre, Etica sau cartea intitulată: Cunoaște-te pe tine însuți, traducere și note de Dan Negrescu, Editura Paideia.

Agapie Criteanul, monah, Mântuirea păcătoșilor, Editura Bunavestire, Bacău.

Balcă, Nicolae, dr., Criza spirituală modernă și couzele ei, Tiparul tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1934.

Barbarin, Georges, Hristos, prietenul clipelor de grea încercare, traducere de Veronica Struțeanu, Editura Bizantină, București, 2000.

Bălan, Ioanichie, arhimandrit, Ne vorbește Părintele Cleopa, vol XII, ditura Episcopiei Romanului, 2002.

Băbuț, Gheorghe, diacon, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994.

Calinic Botoșăneanul, Episcop, Biblia în Filocalie, antologie de texte biblice tâlcuite în filocalia românească, vol. I și II, Editura Trinitas, Iași, 1995.

Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire Bacău, 2001.

Crainic, Nichifor, Sfințenia – împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 1993.

Danion Vasile și Maricaru Marian, Ne vorbesc părinții atoniți Avva Dionisie de la Colciu și Avva Iulian de la Prodromu, ediție îngrijită de Claudia Vasile, Editura Bunavestire, Galați 2003.

Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, tomul I, traducere, corectură și diortosire după ediția din anul 1818 a Prosinghelului Ioan Filaret, Editura Bunavestire Bacău, 1997.

Evagnie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, studiu introductiv, traducere și comentarii de Cristian Bădiliță, Editura Polirom, Iași, 1997.

Părintele Galeriu, Tâlcuiri la mari praznice de peste an, ediție îngrijită de Monica Dumitrescu, Editura Anastasia, București, 2001.

Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Traducere de Preot Doctor Constantin Coman, vol. I și II, Editura Bizantină, București, 1996.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinții, omilii și cuvântări, introducere și traducere de †Irineu Slătineanu, Editura Episcopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1996.

Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Preot Dumitru Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, Editura IBMBOR, București, 1994.

Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, ediția a III-a, traducere, introducre și note de Mitopolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, 1998.

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov, Despre Înșelare, traducere de Doctor Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999.

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2001.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Deptrinderi duhovnicești, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995.

Idem, Războiul nevăzut, Editura Arta Grafică S.A., 1991.

Paladie, Istoria lausiacă (lavsaicon), scurte biografii de pustnici, traducre, introducere și note de Preot Profesor Doctor Academician Dumitru Stăniloaie, Editura IBMBOR, București, 1993.

Petcu, Liviu și Herea, Gabriel, Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae, antologie tematică alcătuită ca teză de licență sub îndrumarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Răducă, Vasile, preot profesor, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura IBMBOR, București, 1996.

Stăniloae, Dumitru, Preot Profesor Doctor Academician, Ascetica și mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993.

Sachelarie, Nicodim, Ieromonah, Pravila bisericească, ediția a II-a, editată de Parohia Valea Plopului, jud. Prahova, 1999.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, însemnări duhovnicești, studiu introductiv și traducere de diacon Ioan I. Ică Jr., ediția a IV-a, Editura Deisis, Sibiu, 2001.

Sofronie, Arhimandrit, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, traducere de Preot Profesor Doctor Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Serafim Popescu, Arhimandrit, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca; Mărgăritare duhovnicești, Editura Credința Strămoșească, 2002.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre pocăință și roadele pocăinței, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2000.

Teșu, Ioan C., Preot Confernțiar Doctor, Lumea, rugăciunea și asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 2003.

Teșu, Ioan C., Preot, Din iadul patimilor spre raiul virtuților, cuvânt de folos duhovnicesc din spiritualitatea filocalică, Editura Christiana, București, 2000.

Idem, Omul – Taina teologică, studii de spiritualitate filocalică, Editura Christiana, București, 2002.

Studii și articole

Pr. Lect. Gh. Popa și Pr. Lect. Gh. Petraru, Patimile omenești și implicațiile lor moral sociale, în „Teologie și viață”, anul LXXI (1995), nr. 1-3, p. 59.

Pr. Prof. D. Belu, Sensul creștin al iubirii față de sine, în „Studii Teologice”, anul 1957, nr. 7-8; p. 497.

Prof. Sorin Cosma, Sensul «lepădării de sine» în creștinism, în „Mitropolia Banatului”, anul 1967, nr. 1-3, p. 40.

Asistent C. Pavel, Trândăvia și trufia în concepția moralei creștine, în „Studii Teologice”, anul 1957, nr 7-8, p. 536.

Conferințe

Pr. Constantin Galeriu, Biserica ortodoxă – cale spre Înviere. Taina zilei a 8-a, conferință organizată de ASCOR Iași, Iași, martie 2000.