Situatii de Criza, Conflicte Si Interferentele Acestora In Sistemul Social
EXORDIUM
Efervescența și dinamica planetară supusă veacuri de-a rândul unor legi naturale, legității democratice sau cutume naționale stă sub semnul unuia dintre cele mai vehiculate cuvinte: criza. Deși planeta traversează una din cele mai grave și complexe situații de criză, termenul nu și-a găsit o definiție larg aceptată. De altfel, se vorbește unanim despre necesitate managementului crizelor, dar nu se face distincție clară între acest gen de amenințări și stări conflictuale, diferendele și confruntările.
Evoluția vieții sociale în toate domeniile de activitate este afectată și influențată de crizele și conflictele mondiale. Criza face obiectul unei folosințe intensive în realitatea cotidiană, în asemenea măsură încât generalizarea sa nu are rolul de a oculta problematici complexe și noi. Recursul la termenul de criză constituie un obstacol în calea unui demers de cunoaștere și modelează în mod arbitrar situații dintre cele mai diverse.
Efectele le vedem foarte bine în disensiuni, mizerie, umilință, bruierea perspectivelor, conflicte armate, pierderea creditului aparatelor de stat, dezvoltarea ideologiilor, cauzele sunt mai puțin clare, fiind atribuite răsturnării raporturilor de forțe, complexității, interdependențelor, la toate nivelurile și în timp.
Pe scara unităților sociale relațiile se pot suprapune raporturilor sociale iar crizele apar aici ca un fenomen legat de modernitate: o mai bună informare, specializarea actorilor, avansarea tehnicilor, conștiința mai acută a destinelor în plan particular. Criza este mutidimensională dar esențial este experiența actorilor sociali, ea nu devine creatoare decât prin restituirea capacității lor simbolizante. Aceasta nu trece niciodată neobservată, violența sa o face evidentă în ochii celor prezenți și mai ales în ochii celor care o suportă, fiind un eveniment care durează un anume timp, marcată de momente faze și etape.
O societate, fără conflict este, prin definiție, o societate utopică. Potențialul agresiv și violent ce caracterizează individul și grupurile sociale actuale este imposibil de ignorat.
Conflictele variază în funcție de gradul de cunoștință al actorilor sociali participanți. Gradul de puritate al unui conflict este variabil, unele relații fiind deopotrivă de ordinul cooperării și al conflictului, în timp ce altele țin exclusiv de confruntare.
Evaluarea corectă a atitudinilor în cazul unei situații conflictuale, consilierea, eforturile de exercitatare a unui control pot transforma conflictul într-un factor de progres.
În trilogia lui Alvin Toffler, “Șocul viitorului”, “Al treilea val”, “Putere în mișcare” subiectul central îl constituie schimbarea: procesul, direcțiile și controlul acesteia. De asemenea, există strategii care spun că o criză se diminuează și nu devine conflict, dacă un element antagonic deține supremația asupra informațiilor, banilor și mijloacelor coercitive de descurajare. Recursul la virtuțile acestei trtiplete este una din ipotezele care au stat la baza cărții împreună cu “Conflictl este un fapt social inevitabil”.
Dintodeauna, dar cu precădere în ultimii ani, în domeniul politic, etnic și religios, conflictele au modulat două procese sociale importante: stratificarea și mobilitatea. Orice conflict, am putea, spune are două țeluri: puterea și schimbarea.
Două momente, aparent deosebite și eșalonate în timp, respectiv anul 1989 pentru România și 11 septembrie 2001 din S.U.A., evidențiază răbufnirea crizelor ale căror gestionări au cunoscut carențe.
CAPITOLUL I.
CONCEPTELE DE CRIZĂ ȘI CONFLICT
Evoluția vieții sociale în domeniile economic, politic, social și militar, este afectată și influențată de crizele și conflictele mondiale. Traversând frontierele, aceste crize și conflicte au un caracter cvasi-planetar, blocuri întregi de națiuni căzându-le victimă afectate solidar în funcție de schimburile și complementaritățile care există între ele. Până și blocurile sau națiunile care se doreau izolate ideologic, politic și economic, se dovedesc susceptibile de prăbușiri dintre cele mai drastice, după cum s-a văzut în cazul țărilor din est, atunci când ficțiunea etanșeități dispare, dezvelind solidaritățile obligatorii dincolo de antagonismele afișate.
Termenul de criză face obiectul unei folosințe intensive în realitatea cotidiană a anilor 1990, în asemenea măsură încât generalizarea sa nu are rolul de a oculta problematici complexe și noi. Recursul la termenul de criză constituie un obstacol în calea unui demers de cunoaștere și modelează în mod arbitrar situații dintre cele mai diverse.
Efectele le vedem foarte bine în disensiuni, mizerie, umilință, bruierea perspectivelor, conflicte armate, pierderea creditului aparatelor de stat, dezvoltarea ideologiilor, cauzele sunt mai puțin clare, fiind atribuite răsturnării raporturilor de forțe, complexității, interdependențelor, la toate nivelurile și în timp.
În acest context general, termenul de criză trimite: la o ruptură a dinamicilor și echilibrelor anterioare; la o incapacitate de a le regulariza sau stabiliza mișcarea pentru a regăsi dinamică fiabilă, conform și teoriei lui E.Durkheim, care nuanța o pierdere a reperelor și a normelor, de reglare generală cu consecințe imprevizibile.
La nivel planetar, crizele apar deja ca fatalități istorice și sociale, legate de o perturbare profundă a contextului, făcând caduce mijloacele obișnuite de control sau de reglare. Această dereglare antrenează dezintegrarea sistemelor sociale sau dezadaptarea unor straturi întregi de populație. La această scară, crizele sunt fenomene sociale masive și complexe, experții căutând să le pună în lumină mecanismele, plecând de la propria lor disciplină, crizele scăpând astfel unor înțelegeri plurideterminate, care stârnesc interesul mai multor logici. Marile crize sociale nu sunt lipsite de repercusiuni asupra indivizilor, fiecare reacționând în funcție de dispozițiile sale psihice și descoperind adesea motive de dezorganizare, mai ales când un anturaj stabil masca până atunci fragilitatea structurilor psihice.
Pe scara unităților sociale relațiile se pot suprapune raporturilor sociale iar crizele apar aici ca un fenomen legat de modernitate: o mai bună informare, specializarea actorilor, avansarea tehnicilor, conștiința mai acută a destinelor în plan particular. Puține organizații sau instituții scapă experienței crizelor depășite, repetate sau definitive. Situate în contextul lor istoric, conflictele sunt asociate apariției unor organizații sociale și politice în care controlul suprem asupra resurselor economice și politice este concentrat într-o administrație centrală. Această unitate politică centralizată a provocat o răsturnare în structura relațiilor dintre grupurile sociale care se găsesc închise în interiorul frontierelor ei. Distribuția resurselor între grupuri, în special cea a puteri politice centrale, a devenit una din cauzele principale ale conflictelor integrupuri.
___________________
1 Jacqueline Barus-Michel, Crize : Abordare psihosociologică clinică, Iași: Polirom, 1997, pp.11-12 teorie dezbătută în această lucrare.
2 Horowitz D.L. (1985). “Ethnic Groups in Conflict”- Berkeley University of California Press, p. 115.
Pentru soluționarea conflictelor un rol important îl ocupă organizațiile specializate în acest domeniu, precum Conflict Resolution Unlimited – S.U.A., mass-media, serviciile de mediere și consiliere, cursurile internaționale pentru cei care lucrează în domeniul drepturilor umane și al păcii, în situații de instabilitate: cărți, manuale, casete video, programe pentru profesori și educatori, arbitrajul comercial, consilierea familială, negocierea legală și diplomația internațională.
1.1. Criza și conflictul
– de la teoriile lui Comte si Freud la modelele contemporane ale lui Deutsch și Krauss –
A. Etimologia cuvântului criză se regăsește în greaca antică, pentru cotemporanii lui Platon, verbul krinein are înțelesul de „ a judeca”, de „a separa”, de „a discrimina” sau, în sfârșit de „a decide”. Termenul grec krisis-judecată sau decizie, se transformă devenind în latina medievală crisin, crisis în secolul XVI și mai târziu criză. Esențialul etimologiei cuvântului rezidă în noțiunea de decizie. În miezul oricărei definiții al înțelegerii utile și riguroase a fenomenului de criză, figurează această obligație de a decide. Fără necesitatea luării unei decizii și fără o judecată prealabilă, criza nu există. A decide înseamnă a adopta o concluzie definitivă asupra unui punct litigios.
Criza poate fi considerată ca un efect decisiv, o ruptură creată de un eveniment ce pare a transforma în mod radical condițiile de existență.
În limba franceză, accepțiunea cuvântului criză este mai aproape de riscul de ruptură, decât de etapa progresivă. Etimologia greacă este singura care păstrează ideea unei rezolvări și a unei hotărâri ca ieșire din criză. Valoarea acordată de Hipocrate crizei este legată de concepția acestuia asupra bolii ca dezechilibru, rezultat al unei lupte duse de corp împotriva influențelor exterioare nocive. Criza gândită ca un fapt pozitiv poate ține de o sociologie care privește evenimentele studiate în durata lor, integrând perioadele de regres și de progres, precum cea specifica lui Auguste Comte, la o filozofie a istoriei convinsă de existența progresului social.
În secolul nostru traversând două războaie mondiale, combinate cu o gravă criză economică, este în prezent mai puțin sigur și nu mai consideră că schimbarea ar fi sinonimă cu progresul. Criza tinde astfel să fie asimilată cu fenomene necunoscute care revin și descumpănesc atât subiectul, cât și organizația, în dorința acestora de stăpânire. E.H. Erikson sublinia: „este deja un progres faptul că termenul de criză nu mai evocă ideea de catastrofă iminentă, care la un moment dat a părut să se opună justei înțelegere a termenului”. Acesta a devenit astăzi sinonim cu viraj necesar, moment crucial în dezvoltare.
Noțiunea de criză se află în centrul operelor lui Marx și Freud, care conțineau referițe teoretice în măsură de a-i prinde procesele în registrul socio-economic și în registrul psihic. Pentru Marx, criza se naște din antagonismul claselor, ea fiind în special de natură economică. Instabilitatea și criza sunt artificial create de un mod de producție legat de interesele unei clase dominante, supraproducția, lupta pentru însușirea acesteia. Revoluția socială reprezintă o ieșire în cazul crizelor economice.
Totalitatea dezvoltării va rezolva antagonismele de clasă ale societăți. Rezolvarea crizei care se regăsește la toate nivelel societăii este o reunificare, întoarcerea la totalitate “indivizii trebuie să-și însușească totalitatea forțelor de producție existente pentru a se putea afirma, dar mai ales pentru a-și putea asigura existența”.
___________________
3 Erikson E.H.- „ Adolescence et crise, la quete de l’identite”, Paris, Flammarion, colecția Champs, 1972, p. 27-28.
Crizele au început o dată cu supraproducția, cu lupta pentru însușirea ei, cu furtul ei din mâinile ce le produc.
Regăsim noțiunea de criză în comprimarea energiilor și a contradicțiilor la diferite nivele care vor duce fie la prăbușire a raporturilor sociale, fie la schimbare a acestor raporturi, implicând pe termen lung o desfășurare a energiilor în sensul plenitudinii.
Pentru Freud, criza internă a subiectului stigmatizează diviziunea acestuia, refularea și dualitatea pulsiunilor. Astfel, Freud aprecia că, “criza survine atunci când eul slăbit se află în incapacitate de a transforma și de a interpreta dinamica pulsională”.
Conceptul de anomie subliniat în opera lui Durkheim, trimite în mod direct la noțiunea de criză ca dereglare socială, aducătoare de dezorganizare, de slăbire a legăturii sociale.
Alain Touraine a elaborat o teorie a crizelor organizaționale, în cadrul teoriei sale generale a sistemelor organizaționale. În cadrul problemei organizțaei se găsește interdependența între capacitatea de inițiativă și gestiunea tensiun de criză nu mai evocă ideea de catastrofă iminentă, care la un moment dat a părut să se opună justei înțelegere a termenului”. Acesta a devenit astăzi sinonim cu viraj necesar, moment crucial în dezvoltare.
Noțiunea de criză se află în centrul operelor lui Marx și Freud, care conțineau referițe teoretice în măsură de a-i prinde procesele în registrul socio-economic și în registrul psihic. Pentru Marx, criza se naște din antagonismul claselor, ea fiind în special de natură economică. Instabilitatea și criza sunt artificial create de un mod de producție legat de interesele unei clase dominante, supraproducția, lupta pentru însușirea acesteia. Revoluția socială reprezintă o ieșire în cazul crizelor economice.
Totalitatea dezvoltării va rezolva antagonismele de clasă ale societăți. Rezolvarea crizei care se regăsește la toate nivelel societăii este o reunificare, întoarcerea la totalitate “indivizii trebuie să-și însușească totalitatea forțelor de producție existente pentru a se putea afirma, dar mai ales pentru a-și putea asigura existența”.
___________________
3 Erikson E.H.- „ Adolescence et crise, la quete de l’identite”, Paris, Flammarion, colecția Champs, 1972, p. 27-28.
Crizele au început o dată cu supraproducția, cu lupta pentru însușirea ei, cu furtul ei din mâinile ce le produc.
Regăsim noțiunea de criză în comprimarea energiilor și a contradicțiilor la diferite nivele care vor duce fie la prăbușire a raporturilor sociale, fie la schimbare a acestor raporturi, implicând pe termen lung o desfășurare a energiilor în sensul plenitudinii.
Pentru Freud, criza internă a subiectului stigmatizează diviziunea acestuia, refularea și dualitatea pulsiunilor. Astfel, Freud aprecia că, “criza survine atunci când eul slăbit se află în incapacitate de a transforma și de a interpreta dinamica pulsională”.
Conceptul de anomie subliniat în opera lui Durkheim, trimite în mod direct la noțiunea de criză ca dereglare socială, aducătoare de dezorganizare, de slăbire a legăturii sociale.
Alain Touraine a elaborat o teorie a crizelor organizaționale, în cadrul teoriei sale generale a sistemelor organizaționale. În cadrul problemei organizțaei se găsește interdependența între capacitatea de inițiativă și gestiunea tensiunilor între diferite elemente ale unei funcționări organizaționele. Există criză atunci când gestiunea tensiunilor numai este dominantă, ruptura survenind între aceste elemente: ruptură între interior și exterior, între putere și tehnică, între dependență și autonomie.
Conceptul sociologic cel mai apropiat este cel de disfuncție, care a dat naștere la numeroase lucrări de sociologia organizațiilor. Disfuncția nu este echivalentă cu criza, chiar dacă o criză comportă disfuncții și conflicte.
M. Crozier și E. Freidberg subliniau “ disfuncția, abatere repetitivă a realității conduitelor de la regula formală, nu este astfel decât simptomul unui sistem de jocuri informale care se reproduc atâta vreme cât nu se schimbă nici
___________________
4 Durkheim E. 1897,-„ Le suicide”, ediție nouă, Paris, PUF, 1960, p.83.
5 Touraine Alain – „ Production de la societe”, Paris, Le Seuil, 1973, p.123.
regula jocului, nici actorii, nici ansamblul constrângerilor care marchează scena și decorul”.
Opera lui Gerard Mendel, socio-psihanalist, se referă la criza care îl afectează pe individ în raporturile sale cu societatea. Criza, rezultă din “impasul marxist” și din mutațiile culturale, cere noi valori, reinventarea unor schimbări conjugate ale fundamentelor psihologiei individuale și ale societății.
Pentru P. Watzlawick și colegii săi, comunicarea paradoxală este starea disjunctivă pe care o încearcă receptorii unei comunicări cu două mesaje concomitente și incompatibile. Criza ar putea fi înțeleasă ca disfuncție gravă care atinge întreg sistemul, începând cu mesaje contradictorii, simultane sau eșalonate în timp, adresate întregului sau unei părți a actorilor de către sistem sau unora dintre componentele sale.
În context, Edgar Morin descrie ca irupție incontrolabilă a antagonismelor legate de complexitatea și caracterul indextricabil al sistemelor, diferențele devin opoziții, iar complementaritățile contradicții, ajungându-se la o distrugere în lanț.
Pe aceleași coordonate, Rene Thom distinge criza de catastrofă, pe cea dintâi o prevestește adesea, poate rămâne latentă, ea afectează funcționarea, în timp ce catastrofa atinge structura. Catastrofa este sfârșitul temut, efectul de criză explodat, întotdeauna prezent în spiritul actorilor care trăiesc criza, de nedisociat la nivelul reprezentărilor.
G. Rouan subliniază în lucrarea sa “En amont d’une approche possible du couple en crise: la notion de crise en psychologye clinique”, că „ dacă pe plan
__________________
6 Crozier M., Friedberg E. – „ L’acteur et le systeme”, Paris, Le Seuil, 1977, p.201.
7 Mendel G. – „ La societe n’est pas une famille”, Paris, Ed. La Decouverte, 1992, p.144.
8 Watzlawick P., Helmenick-Beavin J., Jackson D. – „ Une logique de la communication”, Paris, La Seuil, 1979, p.245.
9 Thom Rene – „ Paraboles et catastrophes”, Paris, Flammarion, 1983, p.67.
fenomenologic experiența crizei poate atinge tragicul, pe plan național situația este umoristică știind că, etimologic, vocabula juridică desemna momentul de terminare a ambiguității”.
Totodată, J.Guilaumin definește ciza ca fiind o „dereglare”, „confuzie” sau “pierdere” trăite la nivel interpersonal, intrapersonal sau transpersonal, nivele ale sistemelor care se includ unele în altele , orice criză putând fi prinsă pe oricare din aceste planuri.
Criza este multidimensională dar esențial este experiența actorilor sociali, ea nu devine creatoare decât prin restituirea capacității lor simbolizante. Aceasta nu trece niciodată neobservată, violența sa o face evidentă în ochii celor prezenți și mai ales în ochii celor care o suportă, fiind un eveniment care durează un anume timp, marcată de momente faze și etape.
Criza este percepută ca inversiune radicală și bruscă a unei stări normale de echilibru continuu. În criză, toate caracteristicile se regăsesc în contrariul lor: sentimentul de liniște și de securitate, plenitudinea sentimentului identității, încrederea în viitor legate în același timp în perenitatea echilibrului prezent, elaborarea și asimilarea simbolică a elementelor noi ale situației, capacitatea de a face proiecte având o viziune clară a elementelor aflate în joc, capacitatea de diferențiere, de negociere a conflictelor într-un spirit de deschidere care nu zdruncină sentimentul de securitate și de identitate nici în grup, nici la indivizi; reprezentarea pozitivă a celorlalți, a unității proiectului, imaginarul constructiv, compatibil cu originile și obiectivele organizație.
___________________
10 Rouan G. – “En amont d’une approche possible du couple en crise: la notion de crise en psychologye clinuque”, Dialogue, 1982, p.6-14.
11 Guillaumin J. – “Pour une methodologie generale de recherche sur le crises”, in Crise, rupture et depassement, sub direcția lui R.Kaes, Paris, Dunoud, colecția Inconscient et culture, 1979, p.220-254.
B. Primele scrieri despre conflict poartă amprenta a trei personalități de marcă: Darwin, Marx și Freud, aceștia accentuând aspectele competitive și distructive ale conflictului.
Darwin afirmând că “lupta competitivă pentru existență” și “supraviețuirea celui mai puternic”, “toată natura este în război, un organism cu altul sau cu natura externă, dacă privim la fața mulțumită a naturii, mai întâi ne vom îndoi că este așa; dacă ne gândim mai bine, se va dovedi că este adevărat”.
Referitor la conflict, Marx a accentuat că lupta de clasă este în desfășurare „întreaga societate se împarte din ce în ce mai mult în două tabere mari și ostile, două clase mari, direct antagoniste: burghezia și proletariatul”.
În concepția lui E.G. Schachtel, limbajul utilizat de Freude în lucrările sale, evidențiază metamorfoza de la viața intrauterină la viața în lumea exterioară, prin imagini de război, coierciție, compromisuri neplăcute, sacrificii impuse, armistiții grele în urma unor presiuni, deturnări silite și căi ocolite de reîntoarcere la starea inițială, plină de pace.
Psihologia socială a cotribuit la examinarea conflictului din perspectiva „luptei competitive”, iar condițiile sociale, concurența intensă între firme și națiuni, devastarea adusă de primul război mondial, criza economică din anii 1920-1930, au întărit această viziune.
Ideile lui Darwin în forma „darwinismului social” a furnizat o motivație intelectuală pentru rasism, discriminare sexuală, superioritate de clasă și război, acestea fiind aplicate greșit și în pripa relațiilor dintre diferite grupuri sociale umane – clase, națiuni, precum și categorii sociale, pentru a motiva politicile
___________________
12 Citat din Hyman, S.E. 1966, the tangled bank, New York: Grosset and Dunlap, university Library Edition, p.165-167.
13 Schachtel E.G.- „Metamorphosis: On the development of affect, perception, atention, end memory”, New York: Basic Books, p.305.
imperialiste. Influența gândirii evoluționiste a fost atât de puternică încât a dat naștere la un nou fel de beatitudine imperialistă „binecuvântați sunt cei puternici, căci ei se vor năpusti asupra celor slabi”. Cei bgați și puternici erau superiori din punct de vedere biologic, ajunseseră la poziția lor ca rezultat al selecției naturale. Prestigiul metodelor empirice în științele fizice, punctul de vedere al determinismului social avansat de Karl Marx, de alți teoreticieni sociologi și de descoperirile antropologilor culturali, toate au contribuit la declinul acestora. În urma declinului modalității instinctuale de a explica unele fenome conflictuale cum ar fi războiul, ostilitatea intergrupuri și exploatarea umană, alte două tendințe au devenit dominante, respectiv cea psihologică și cea socio-politico-economică.
Modalitatea psihologică încearcă să explice astfel de fenomene prin „ceea ce se întâmplă în mințile oamenilor” sau “tensiuni care provoacă războiul”16. Aceștia explică astfel de fenomene în termenii percepțiilor, crezurilor, valoriilor, ideologiilor, motivațiilor și altor stări psihologice și caracteristici pe care indivizii le-au dobândit ca rezultat al experiențelor lor și pe măsură ce aceste caracteristici sunt activate de situația specială și rolul în care oamenii respectivi se găsesc.
Modalitatea socio – politico – economică, prin contrast caută o explicație în termenii factorilor sociali, economici și politici ca: înarmare, conflicte obiective pentru interese economice și politice.
Declinul darwinismului social și al doctrinelor instinctiviste a fost grăbit de dezvoltarea și folosirea metodelor empirice în psihologia socială, fapt ce a
___________________
14 Banton M. – „ Race relations”, New York: Basic Books, 1967,p.48.
15 Klineberg O. – „The human dimensions in international relations”, New York: Holt Rinechart & Winston, 1964, p. 112.
16 Cantril H. (ed.) – „Tensions that cause wars”, Urbana: University of Iliniois Press, 1950, p.305.
condus la o mare varietate de studii dintre care unele investigau cooperarea și competiția.
Folosind analiza sa asupra câmpurilor de forță, K. Lewin a prezentat o tratare teoretică asupra a trei tipuri de bază ale conflictelor psihologice: apropiere -apropiere – individul se află între două valențe pozitive de forțe aproximativ gale; evitate-evitare – individul se află între două valențe negative de forțe aproximativ egale; și apropiere–evitare – individul este expus unor forțe opuse care derivă dintr-o valență pozitivă și una negativă17.
Influențat de gândirea lewiniană privind sistemele de tensiune, Deutsch a elaborat propria teorie asupra cooperării – competiției. Un proces de cooperare este caracterizat prin cooperarea deschisă și cinstită a unor informații relevante între participanți. Fiecare este interesat să informeze și să fie informat de către celălalt. Prin contrast, un proces de competiție este caracterizat de lipsa de comunicare sau de comunicarea eronată. De asemenea, competiția dă naștere la spionaj sau alte tehnici de obținere a informațiilor despre celălalt pe care el nu dorește să le comunice 18.
Un proces de cooperare tinde să mărească sensibilitatea la asemănări și interese comune și să minimalizeze importanța diferențelor, percepția stimulând convergența și conformitatea cazurilor și valorilor. Referitor la atitudinea unuia față de celălalt în procesul de cooperare, conduce la încrederea între aceștia, la prietenie, mărește dorința de a răspunde cu bunăvoință la necesitățile și cererile celuilalt.
Orientarea spre sarcină în procesul de cooperare conduce la definirea ___________________
17 Lewin K. – “Environmental forces in child behavior and development”, in C. Murchison (ed.), A handbook of child psychology, Worcester, MA: Clark Universitz Press, 1931, p.94-127.
18 Deutsch M. – „ A theory of cooperations and competition”, Human Relations, 2,1949a, p.129-152.
intereselor aflate în conflict drept o problemă reciprocă ce urmează să fie rezolvată prin eforturi de colaborare, aceasta facilitând cunoașterea legitimității intereselor fiecăruia și a necesității căutării unei soluții care să rezolve necesitățile tuturor. Totodată, tinde să reducă decât să extindă proporțiile intereselor aflate în conflict.
Prin contrast, un proces competitiv stimulează concepția că unica soluție a unui conflict nu poate fi decât acea impusă de către una din părți celeilalte. În această situație, mărirea puterii proprii și minimalizarea legitimității intereselor celeilalte părți devin obiective.
De asemenea, un proces de cooperare tinde să mărească sensibilitatea la asemănări și interese comune și să minimalizeze importanța diferențelor. Ea stimulează convergența și conformitatea crezurilor și valorilor.
Un proces de cooperare conduce la o atitudine de încredere, de prietenie și mărește dorința de a răspunde cu bunăvoință la necesitățile și cererile celuilalt. În contradicție un proces competitiv, conduce la o atitudine suspicioasă, ostilă și mărește dispoziția de a exploata necesitățile celuilalt și de a răspunde negativ la cererile lui.
Un proces de cooperare conduce la definirea intereselor aflate în conflict drept o problemă reciprocă ce urmează să fie rezolvată prin eforturi de colaborare. Tinde să rezolve mai de grabă decât să extindă propriile interese aflate în conflict. Încercările de a-l influența pe celălalt tind să se limiteze la procese de persuasiune. Consolidarea puterii și a resurselor reciproce devin un obiectiv.
Prin contrast, un proces competitiv stimulează concepția că unica soluție a unui conflict nu poate fi decât aceea impusă de către una din părți celeilalte. În această situație, mărirea puterii proprii și minimalizarea legitimității intereselor celeilalte părți devin obiective. Procesul competitiv stimulează exagerarea proporțiilor motivelor conflictului, astfel încât, conflictul devine o chestiune de principiu general și nu se mai legitimează la un conflict anume, la un anumit timp și loc dat. Escaladarea conflictului mărește semnificația motivațională pentru participanți și intensifică implicarea lor motivațională în conflict; acești factori, la rândul lor, pot face ca o înfrângere limitată să fie mai puțin acceptabilă sau umilitoare decât un dezastru reciproc.
În anul 1944, Von Neumann și Morgenstern au publicat o lucrare devenită acum clasică , “Teoria jocurilor și comportamentul economic”, care a adus o contribuție majoră la științele sociale prin formularea în termeni matematici a problemei conflictului de interese. Ideea principală a lucrării a fost că părțile aflate în conflict au interese interdependente, că destinele lor se împletesc. Dezvoltarea matematică și normativă a teoriei jocului a fost foarte reușită în ceea ce privește conflictul pur competitiv (jocuri de sumă zero), teoria jocului a recunoscut de asemenea faptul că interesele de cooperare cât și cele competitive pot fi împletite în cadrul conflictului (ca și în jocurile de coaliție sau jocurile non -sumă-zero)19.
Recunoașterea din partea adepților teoriei jocului că interesele de cooperare și cele competitive se împletesc în situații de conflict a avut un impact productiv asupra studiului social al conflictului, atât din punct de vedere teoretic cât și metodologic. Teoretic conflictele sunt de obicei combinații de procese competitive și de cooperare, iar cursul luat de conflict va fi determinat de natura acestei combinații. Metodologic formulările matematice ale teoriei jocului au avut consecința indirectă, dar valoroasă de a arăta clar unele situații, astfel încît ele au fost extrem de valoroase pentru munca experimentală.
Au fost create și alte jocuri de cercetare pentru studiul conflictului, Siegel și Foracker în 1960 au creat un joc de negociere „cumpărător-vânzător”; Deutsch și Krauss au construit un „joc de transport”; Deutsch în 1973 a folosit un ”joc de
___________________
19 Von Neumann J., & Morgestern O., 1944, Theory of games and economic behavior, New York: Wiley, p. 89.
distribuție”. Multe din aceste cercetări au ajutat, la dezvoltarea unei înțelegetri mai sistematice a proceselor conflictuale și a soluționării conflictului.
1.2. Criza ca schimbare. Distanța conflict – criză. Conflicte generalizate
Criza este fie momentul de dezvăluire a angoaselor, fie ruptura structurilor de putere. Ambele constituie punctele ei de reper. Criza nu atinge doar organizația, ci și pe individ, grupurile sau societatea. Criza apare mai întâi ca o ruptură care indică faptul că vechea structură nu-și mai poate îndeplini rolul de conținător sau de suport și că dinamica suferă o revoluție. La orice nivel criza este asociată cu ieșirea din criză. Persistă ideea că nu este vorba decât de o vreme de criză, din care vor apărea alte forme structurale, bazate atât pe cele vechi, cât și pe alte dinamici generatoare și creative. Putem considera că, criza are două fețe : criza catastrofă, criza generatoare de schimbare. Am putea spune chiar că reprezintă acel moment critic prin definiție în care nu știm unde vom ajunge.
Actorii, prinși în criză, sunt dintr-o dată lipsiți de bazele obișnuite de decizie, de informație, de criterii, de referințe, nu mai știu cum să măsoare acumularea de elemente pe care criza le eliberează. Marile împărțiri până atunci inteligibile: construcție – deconstrucție, eșec – succes, regres – proiect par a fi devenit vagi. Modurile de rezolvare , modurile de evoluție , obiectivele înseși nu mai par reperabile. Criza este, pentru o vreme , precum o navigare orbească în care actorii își pierd legăturile și reperele. În pofida idei de agitație care se asociază crizei, se instalează un fel de ghid al gândiri. Ca și cum ar fi fost dintr-o dată privați de certitudini și de criterii de evaluare, actorii sociali trăiesc o trecere prin vid , suportă ceea ce nu mai au sentimentul de a stăpâni.
Criza reprezintă și o ieșire separată: elementele par să reziste, o atitudine de luptă sau de deschidere, acceptarea unei schimbări trăite ca noutate, și nu ca sacrificiu, aportul unor noi elemente, adoptarea unor noi reguli, calificarea obiectivelor și a scopurilor sunt tot atâția factori de reluare a activității și de reînnoire.
Noțiunea de criză pare a putea fi asociată și cu cea de schimbare. Schimbarea poate constitui o modificare a unei stări naturale date, circumstanțială sau deliberată, ea apare mai nuanțată decât criza, fruct al unei evoluții ea înscriindu-se în timp, având în vedere că nimic din ceea ce trăiește nu rămâne într-o stare constantă. Îmbătrânirea, degradarea sunt de asemenea de ordinul schimbării dar, ca orice altă evoluție, ele sunt așteptate, chiar inevitabile, ne putem pregăti pentru ele. Criza este o schimbare inopinată încât nimeni nu știe, la început, cum să-i facă față, este o schimbare care depășește capacitatea de adaptare și provoacă disjuncția.
Între schimbare și criză există o diferență de temporalitate, de extensie, de previzibilitate și de stăpânire. Am putea spune că o criză este brutală, atinge fundamentele unității sociale și ne lasă fără resurse, cel puțin la început. Criza poate fi prevăzută, într-o anumită măsură, dar printr-un fel de rău general care nu ne spune când va interveni declanșatorul care va dezorganiza totul.
Criza se înscrie în timp: o criză este aparent bruscă, ea explodează, ceea ce nu ne împiedică să spunem că o simțim mocnind. Ea introduce un raport incoerent cu timpul, raport în care predomină non-sensul: înainte de a se declara, ea nu poate fi identificată ca atare, are statutul de fantasmă inexprimabilă, latentă, redutabilă și dezirabilă, fără acces la registrul simbolic care ar permite elaborarea strategiilor preventive, ea rămâne o angoasă aluzivă.
Când este numită ca atare de actorii sociali, criza surprinde ca o descoperire a semnificantului, punând în lumină ceea ce rămâne refulat. Numirea crizei îi va dispune dintr-o dată pe toți actorii în dezordinea inexplicabilului și a indecidabilului din care se crede că nu se poate ieși decât prin ruptură.
Criza se resimte mai ales în experiența actorilor. La ieșirea din criză nu toți actori vor avea aceleași perspective, unii vor ieși frânți, alți refăcuți, plini de proiecte, alți vor uita criza și se vor replia în obișnuințele lor, alții vor face compromisuri pentru a-și menține investițiile.
Caracteristicile comune tuturor crizelor:
1. Dimensiunea subiectivă – este asociată cu sentimentul de amenințare, cu angoasa dezbinării și degradării în fața înlănțuiri de rupturi, a violenței energiilor eliberate, a incoerenței generalizate, distructivă pentru solidarități și entități. O dată cu sentimentul de stăpânire a evenimentului, actorii sociali își pierd dominația asupra actelor, expropriați de propriul lor viitor.
2. Ruperea unităților și dinamicilor – în care se recunosc și funcționează actorii sociali, ruptură a înlănțuirilor obișnuite și a reprezentărilor conceptuale. Este vorba mai întâi de o ruptură structurală, de o ruptură a echilibrelor care asigură coexistența diferitelor unități și schimburile lor funcționale, pierdere a coerciției. Din punct de vedere sociologic ar putea să se numească dereglare. Nu mai sunt posibile adeziunea, autonomia, legitimitatea, perspectiva.
3. Înfruntarea forțelor antagoniste fără mediere. Securitatea necesară negocieri nu mai este asigurată , violența triumfă în dezechilibru și instabilitatea forțelor eliberatoare.
4. Încremenirea imaginară. Criza se manifestă ca o încremenire a imaginarului. Indivizii și colectivele lovite au sentimentul de iminență a unei rupturi ce se fixează într-un imediat din care nu se mai pot desface. Trecutul și prezentul sunt ca tablouri devenite fixe : trecutul, un ansamblu de evenimente –prevestiri pe care nimeni n-a știut să le decripteze sau o mare de liniște la fel de incapabilă de a da cheia experienței imediate. Are loc un fel de ștergere a limitelor ceea ce dă naștere fricii.
5. Nehotărârea. Subiectul social colectiv sau individual se simte dezorientat și lipsit de resurse, el intră în criză din incapacitatea de a se hotărî și de a stăpâni ceea ce se pune ca problemă indisolubilă, ca un impas. Impresia dominantă este că orice alegere este disperată, comportă un risc de dezintegrare,
6. Propagarea. Criza pleacă de la un punct care poate părea mai întâi nu prea important, dar atinge din aproape în aproape întreg sistemul, absorbind toate energiile, multiplicând disjuncțiile.
Caracteristicile conflictului:
1. Persistența unei unități sociale, acceptate sau dorite. Acest consens minim constituie punctul de plecare de la care poate fi luată în calcul o continuitate a acțiunii angajate. Se dezvoltă astfel proiecte colective, strategii, alianțe, precum și opoziții și conflicte recunoscute.
2. Sentiment de incertitudine compensat de recunoașterea pozițiilor adverse. Această incertitudine se referă la finalul presimțit sau la beneficiile scontate din negocierea formalizată sau spontană care se angajează. Dar conflictul poate antrena atât o adaptare, cât și o rigidizarea a grupului sau a organizației.
3. Recunoașterea unui obiectiv comun. Confruntarea forțelor antagoniste nedistructive se exercită asupra unor obiective terțe care fac oficiul de mediator: finalități, obiective, acțiune colectivă, profituri.
4. Existența unui dispozitiv de negociere, a unor reguli ale jocului și a unei legi, instanțe mediatoare și reglatoare ale legăturii sociale. Ceea ce se dezvăluie deficitar în criza confirmată este tocmai elementul pe care se bazează un conflict negociabil, adică referința la o instituție ca terță persoană. Atât jocul, cât și munca devin posibile datorită regulii, în lipsa căreia actorii sunt invadați de angoase arhaice de separare, excludere sau distrugere.
Vedem cum se precizează diferența de natură sau de registru între criză și conflict: ea este de ordin instituțional și se referă la statutul recunoscut sau refuzat celuilalt. În criză, acesta este invalidat, trebuie eliminat; el este considerat nereprezentativ. În conflict, dimpotrivă, celălalt este un adversar efectiv sau potențial, dar și un partener, de vreme ce persistă dorința de a avea a face cu el.
Distincția dintre criză și conflict este prezentată și de Gerard Mendel, care vorbește în alți termeni despre criză și nu despre conflict între generații. Dacă potrivit acestuia, miza conflictului oedipian este instaurarea în locul tatălui, el presupune un tată recunoscut, cu care ne putem identifica. Pentru el, slăbirea funcției paterne în funcție parentală și prevalența imaginii puteri sociale asupra tatălui familial provoacă într-adevăr o criză, consecință a unui interlocutor cu care să se poată stabili o relație conflictuală și structurantă20.
Un alt studiu asupra diferitelor tipuri de conflicte, examinând din punct de vedere al relațiilor internaționale, noțiunea de adversar, A. Rapoport distinge între luptă, care corespunde în terminologia sa crizei, și joc având corespondent în conflict: ”În luptă, adversarul este o pacoste, n-ar trebui să se afle, dar există totuși . El trebuie eliminat, făcut să dispară sau trebuie să i se reducă importanța. Scopul unei lupte este de a face rău adversarului, de a-l distruge sau de a-l îndepărta”21.
___________________
20 Mendel G. – “ La crise des generations, etude socio-psychanalitique “, Paris, Payot, ediția a treia, 1974, p.68.
21 Rapoport A. – “ Combats, debats et jeux “, traducere franceză, Paris, Dunod, 1967, p.38.
Distanța care separă conflictul de criză se dovedește uneori foarte mică:
conflictele generalizate ne fac să ne gândim la o criză, fie pentru că ne temem de transformarea cantitativului în calitativ, fie pentru că fiecare intuiește că această situație este pur și simplu expresia unui dezacord mai adânc, de fapt, a unei crize. Se precizează în egală măsură procesele de transformare a unuia în celălalt invalidarea progresivă a partenerilor provoacă o derivare către criză, în timp ce reconflictualizarea unei situații critice permite recunoașterea partenerilor.
CAPITOLUL II.
ANALIZA SOCIOLOGICĂ A DIMENSIUNILOR CONFLICTULUI
În miezul celor mai diverse filosofii sociale, ca și în teoriile sociologice, conceptul de conflict ocupă întotdeauna un loc important. El evocă în primul rând clasicele antinomii dintre integrare și ruptură, consens și dissens, stabilitate și schimbare, deoarece opoziția dintre conflict și ordine se înscrie chiar la baza sistemului social.
O viziune asupra societăți își găsește originea atât la Darwin cât și la unul dintre principalii fondatori ai teoriei sociologice, și anume Spencer. În mod independent ambii împărtășesc o asemenea perspectivă. Pentru Spenser autorul lucrărilor “Primele principii” și „Principii de sociologie”, conflictul, ca principiu permanent, animă orice societate și instituie între aceasta și mediul său un echilibru precar; incertitudinile supraviețuirii, precum și teama pe care aceasta le provoacă dau totuși naștere unui control religios ce se transformă în putere politică organizată sub o formă militară; integrarea socială favorizează atunci diferențierea rolurilor și a funcțiilor, permițând, la capătul acestei evoluții, crearea unei societăți industriale, în sfârșit pacificată. În timp ce în societatea militară, statul se consacră exclusiv luptei și cuceririi, în societatea industrială el trebuie să se mulțumească să regleze acțiunile individuale constitutive ale pieței. Conflictul se desfășoară în felul acesta în mod pașnic, în cadrul individualismului liberal ostil intervenționismului statal. Această perspectivă evoluționistă generală, care conduce de la selecția celor mai buni la organizarea și controlul social, s-a bucurat de o influență imensă, o regăsim în special la unii sociologi americani, cum ar fi Giddings, Small sau mai ales Summere.
Conflictele variază în funcție de gradul de cunoștință al actorilor sociali participanți. Gradul de puritate al unui conflict este variabil, unele relații fiind deopotrivă de ordinul cooperării și al conflictului, în timp ce altele țin exclusiv de confruntare. În acest ultim caz, ne găsim în prezența unui conflict de sumă nulă, adică acel caz în care ceea ce este câștigat de unul este în mod obligatoriu pierdut de celălalt. Unul dintre cele mai cunoscute exemple ale acestui tip de conflict este dilema prizonierului, a cărui logică a putut fi aplicată la conflictele militare dintre două națiuni inamice. Principiul este cunoscut : doi prizonieri sunt interogați succesiv de un judecător de instrucție, fără să poată comunica între ei. Sunt acuzați de o crimă gravă. Judecătorul încearcă să obțină mărturisiri clare pentru a-i inculpa, în măsura în care nu dispune de probe irefutabile. Le propune atunci prizonierilor următorul demers: dacă amândoi mărturisesc, vor fi ambii condamnați la pedepse grele, ce vor putea fi totuși reduse datorită acestor mărturisiri; dacă unul singur mărturisește , va fi imediat eliberat și va primi o recompensă, în timp ce al doilea prizonier va fi condamnat la pedeapsa maximă; iar, dacă nici unul nu mărturisește nu vor putea fi inculpați și vor fi amândoi puși în libertate. Prizonierii au în față numeroase strategii de maximizare a propriului lor interes: cea mai eficientă metodă constă în trădare și predarea partenerului, deoarece în felul acesta își ia măsuri de evitare a pedepsei maxime. Dacă ar fi cooperat prin mărturisire sau dacă ar fi păstrat tăcerea, ar fi primit o pedeapsă ușoară sau ar fi fost chiar eliberați. Acești actori sociali aleg totuși o strategie care le este mai puțin favorabilă22. Pentru Kahn dacă o națiune care deține o anumită supremație își recunoaște voința de a-și asuma până la capăt riscul unui război mondial nuclear, ea poate învinge pe cealaltă, care va ieși înfrântă dintr- un conflict, care în realitate nu a avut loc.
___________________
22Rapoport A. –„Fights, games end debates” Ann Arbort, University of Michigan Press; 1960, p.65-68.
Pe baza aceleiași logici și ipoteza inversă este de luat în considerare, conform căreia o națiune care nu își poate permite decât o lovitură dar suficient de agresivă, ar putea face să dea înapoi o națiune ce poate totuși recurge la o a doua lovitură , dar care nu își asumă riscul unei prime lovituri din partea inamicului potențial23.
În consecință, unii teoreticieni afirmă că un asemenea paradox menit să obțină ” răul cel mai mic” se regăsește în strategiile militare ce se angajează într-o cursă a înarmării: ambele au interes să coopereze și se vor angaja în sporirea propriului buget militar, fără să țină seama de națiunea rivală în care nu au încredere. În relațiile internaționale cât și în raporturile interpersonale cea mai bună soluție pentru toți este altruismul, iar acesta se construiește prin cooperare, comunicare de informații, întâlniri constante24.
La nivel internațional, organizații precum O.N.U. pot încerca să intervină pe lângă statele aflate în conflict, dar nu dispun de mijloace eficiente pentru a impune o strategie de cooperare, deoarece se ciocnesc de suveranitatea statelor ce dispun de propria lor forță militară.
În lucrarea “Logica acțiunii colective” Mancur Olson încearcă să demonstreze fundamentele raționale ale inacțiunii colective, fiecare actor social încercând să-și maximizeze propriile interese prin” avantajul gratuit”, nici unul neparticipînd la conflict care dispare de la sine. Olson consideră că acceptă să participe la acțiunea conflictuală doar actorii sociali ce pot spera într-o redistribuire de bunuri specifice, ai căror beneficiari ar fi chiar ei, și anume funcții în ierarhia puterii sau avantaje financiare25.
___________________
23Kahn H. On thermonuclear war, Princeton, Princeton University Press; 1960,p-105
24Deutsch M. (1977), Recurrent themes in the study of social conflict, Journal of Social Issues, p.222-225. Taylor M. (1987), The possibility of cooperation, Cambridge, Cambridge University Press.
25Mancur Olson (1965), The logic of collective action, Cambridge, Harvard University Press, p.97.
Natura și desfășurarea conflictelor variază și în funcție de numeroase alte dimensiuni. Grupurile care se angajează într-o confruntare dispun de resurse de putere extrem de diferite în termeni de buget, de cotizații impuse membrilor și simpatizanților, sindicat; se sprijină pe structuri instituționale ce au o eficacitate variabilă și reușesc să mobilizeze în favoarea lor un număr mare de actori sociali care își afișează solidaritatea, fie manifestând public, fie angajându-se în acțiuni violente: se evidențiază astfel măsura în care fiecare grup își unifică mai mult sau mai puțin simpatizanții într-un ansamblu, cu frontiere delimitate ferm.
La modul general, conflictele diferă unele de altele, deoarece grupurile care se opun urmăresc scopuri ce nu le implică în aceiași măsură. Sociologia conflictelor a luat adesea ca exemplu luptele de interese ce se desfășoară la nivel local, în cadrul comunităților urbane sau rurale. Confruntată cu interese locale, rivalitatea grupurilor și elitelor în luarea deciziilor privitoare la sistemul de taxe, la sistemul școlar, rolul bisericii sau renovarea localității poate fi extrem de acută, deoarece ea reflectă puterea și prestigiul fiecăruia în structura locală a unor comunități mici în care gradul de intercunoaștere este ridicat26. De aceiași natură sunt și conflictele ce pot izbucni în cadrul universităților sau al marilor complexe industriale, în urma unei schimbări la nivelul puterii interne, ce determină adoptarea unor politici foarte diferite, de natură să provoace reacții deosebit de ostile și să ducă la confruntări latente interne. Acest tip de conflict nu cunoaște niciodată intensitatea pe care o ating cele declanșate de războaiele religioase, de confruntările unor etnii, exponente ale unor valori opuse.
Cu cât confruntarea are drept obiect diverse mesianisme și reprezentări despre lume, cu atât conflictul este mai necruțător; în acest sens, ponderea ideologiei se
___________________
26Coleman J. (1957),”Community conflict” New York, Free Press. Dahl Er. (1961), Who governs?, New Haven, Yale Unuversity Press, p.97-99.
dovedește a fi crucială, deoarece conferă conflictului o dimensiune sistematică și nenegociabilă27.
Deseori conflictele sunt limitate, în măsura în care „rivalii” sunt deopotrivă „asociați” prin voința de a evita confruntarea extremă ce ar amenința înseși ordinea socială28. În societățile poliarhice, conflictele îmbracă mai rar un caracter de mare violență, iar pluralismul, facilitează diversele forme de reprezentare grație cărora loialitatea cetățenilor nu ajunge prea des să fie repusă în discuție, aceștia preferând să nu recurgă la “luări de cuvânt” mai mult sau mai puțin vehemente, aflate aproape întodeauna la originea confruntărilor. În acest sens conceptualizarea propusă de Albert Hirschman ne permite să înțelegem mai bine motivele pentru care “luări de cuvânt” cu caracter mai mult sau mai puțin radical se produc într-un anumit tip de societății mai mult sau mai puțin autoritare, în cadrul cărora loialitatea nu este luată în considerare.29.
Opera lui Simmel apare ca profund novatoare, deoarece el este primul sociolog care insistă asupra faptului că în societățiile moderne”individul poate deveni după bunul plac membru al unui număr nelimitat de grupuri”. În aceste societăți, individul aparține unui număr din ce în ce mai mare de grupuri, având ca efect scăderea riscului de suprapunere a clivajelor. Simmel opinează că ” cu cât un individ este membru al unui număr mai mare de grupuri, cu atât este mai puțin probabil ca și alte personae să aibă aceeași combinație de afilieri la grupuri, deci că aceste grupuri specifice, să se intersecteze în același mod la alți indivizi”30.
___________________
27 Ansart P. (1977),”Ideologies, Conflits et pouvoir” Pris, PUF,p.59.
28 Bauricaud F. (1961),”Esquisse d’une theorie de l’autorite” Paris, Plon 1970, p.45.
29 Hirschman A. (1970), Exit, voice and loyality. Response to decline in firms, organizations and states, Cambridge, Havard University Press, p.85.
30 Simmel G. (1908), Tr. Engl. Conflict. The web of group affiliations, New York Free Press, p.140-151.
Lewis Coser consideră această afiliere multiplă, ca un factor suplimentar de integrare socială, pentru el multitudinea de interese nu poate decât să se dovedească defavorabilă înmulțirii conflictelor, deoarece indivizii nu se mai identifică complet cu nici unul dintre ele. În acest sens, „constatăm că afilierile multiple duc la o multitudine de conflicte ce traversează societatea în toate sensurile. Participarea segmentară constituie un mecanism de echilibru, frânând apariția clivajelor majore de-a lungul unei singure axe”31.
Modelul democrației consociaționale ne face să înclinăm spre această interpretare, consensul fiind rezultatul acțiunii deliberate a elitelor ce practică arta “concilierii” și a concordiei32. În cazul acesta barierile solide asigură buna vecinătate: deoarece clivajele se suprapun, fiecare bloc își asigură propria omogenitate internă și își trasează frontierele cu celelalte grupuri sociale la fel de sudate. S-a putut remarca faptul că și în societățile caracterizate de pluralism vertical în care clivajele sunt suprapuse, cum este Irlanda, Belgia și Elveția, cu conflictul din Jura și care sunt deseori utilizate drept exemplele cele mai bune de democrații ale concordiei și concilierii elitelor, există conflicte de extremă violență, în timp ce ele ar trebuii să beneficieze de o mare stabilitate.
__________________
31 Coser L. (1956), The functions of social conflict, Glencoe, The Free Press of Glencoe p.76-80. Mironesco C. (1982), La logique du conflit, Lausanne, Favre, p.41.
32 Lijphart A. (1975), The politics of accommodation. Pluralism and democracy in the Netherlands, Bercheley, University of california Press, p.162.
2.1.Teoriiile sociologice ale conflictului
Abordând opoziția consens-conflict, intrăm chiar în miezul teoriei sociologice contemporane și ne izbim imediat de dificila și totuși cruciala noțiune de integrare, cu numeroasele și contradictoriile sale interpretări atât funcționaliste cât și radicale. În epoca contemporană, în societățile occidentale și, în special anglo-saxone, teoria conflictului social dă naștere începând cu anii cincizeci unei noi dezbateri asupra fundamentelor ordinii sociale, ce repune în discuție o viziune structuralist-funcționalist dominantă acuzată deseori că servește drept justificare mai mult sau mai puțin ideologică pentru un sistem
social marcat de putere și susținând că funcționează doar pe baza consensualismului. În Franța sau în Italia, marxismul apărea în acea vreme drept teoria dominantă ce explica conflictul în termeni de clase sociale și de raporturi de exploatare, în Statele Unite și în numeroase țări anglo-saxone, într-un moment în care societatea cunoaște beneficiile abundenței și consumului, Daniel Bell sau Edward Shil lansau ideea sfârșitului ideologiilor, a dispariției rupturilor ce produc viziuni închise asupra lumii, viziuni sistematice și contradictorii. Pentru aceștia modernizarea economică reduce în bună măsură forța clivajelor și slăbește astfel forța conflictelor sporind-o pe cea a consensului.
De la Durkheim la Talcott Parsons, fondatorii sociologiei contemporane consideră cu toții că opera lui Hobbes a pus prima problema fundamentelor ordinii; și tot prin raportare la aceasta, de la Marx la Parsonss, și trecând modele esențiale ale lui Durkheim sau Tonnies, s-au depus eforturi pentru explicarea condițiilor de formare ale conflictelor. În opera lui Hobbes lupta tuturor împotriva tuturor este specifică societății naturale, în care forța se exprimă fără reținere pentru satisfacerea dorințelor fiecăruia, deși oamenii sunt capabili să-și limiteze singuri pasiunile pentru a constitui împreună o ordine socială în care se abandonează puterii absolute, instaurând și între ei o pace civilă de natură să le sporească prosperitatea colectivă. În acest sens, ordinea socială ar presupune dominația absolută a controlul social strict, permițând în felul acest dispariția conflictelor în societatea modernă; ordinea ar fi astfel incompatibilă cu exprimarea diferendelor.
Auguste Comte va introduce ideea de progres ce asigură o evoluție mai pașnică și favorizează apariția unei societăți în care ordinea nu presupune constrângere externă, în măsura în care pozitivismul și dezvoltarea instaurează era raționalității, alungând-o pe cea a conflictelor sociale. Dimpotrivă, Marx și Tonnies răstoarnă dihotomizarea socială propusă de Hobbes, considerând amândoi că în societatea naturală ne găsim în prezența unei comunități armonioase în care domnește concordia, solidaritatea organică ce previne conflictele, deoarece oamenii în mod natural nu au interese contradictorii de natură să-i ducă inevitabil la confruntări; în schimb pentru acești doi autori, societatea apare ca spațiu privilegiat al conflictelor între actorii sociali izolați unii față de alții, opuși prin goana nestăvilită după profitul absolut și extinderea fără limite a proprietății lor personale. Din acel moment, războiul tuturor împotriva tuturor izbucnește în societatea bazată pe proprietatea privată, și nu în comunitatea naturală.
Evoluția istorică reprezintă în acest caz trecerea de la o ordine dreaptă la o pură dezordine conflictuală între indivizi siliți la confruntare sau, la o politețe pur convențională, ce marchează inabil profunzimea luptei în care sunt angrenați unii împotriva celorlalți.
Durkheim autorul “Regulilor metodei sociologice”, consideră că orice societate ”normală” presupune utilizarea unor organisme de integrare ce limitează considerabil amploarea conflictelor33. În „Despre diviziunea muncii sociale”, Durkheim descrie trecerea de la o formă de integrare bazată pe solidaritatea mecanică, în societăți caracterizate prin absența diviziunii muncii, la o nouă formă de integrare socială, de data aceasta, cu prezența unei accentuate diviziuni a muncii. Prima formă de integrare depinde de forța conștiinței colective externe, cu ajutorul căreia se exercită un control social adecvat, în timp ce a doua este strâns legată de interdependența actorilor sociali. Într-unul din cazuri, integrarea cunoaște mai ales o dimensiune verticală, de ordinul constrângerii, iar în celălalt se bazează pe o dimensiune orizontală, proprie societății înseși. Această concepție evoluționistă a schimbării sociale pune deci accentul, în fiecare etapă, pe integrare socială și nu oferă decât un loc foarte limitat diverselor conflicte ce par a fi aproape disfuncționale34.
Durkheim cosideră criza morală a societății franceze, atât de propice răspândirii unor conflicte extreme, drept rezultatul unei grave deficiențe a funcției de reglare pe care o exercită în mod obligatoriu, normele colective.
Opoziția clasică dintre teoriile integrării și cele ale conflictului este prevăzută și în perspectiva marxistă, prezentată adesea ca arhetip al teoriilor conflictuale, locul rezervat confruntării dintre grupurile sociale rămâne în realitate mai mult decât limitat. Se poate astfel susține că, în modelul lui Marx conflictul ține mai degrabă de ”patologie” decât de “normal”: așa cum este prevăzut în „ Manuscrisele din 1844” la începutul istoriei omenirii, în societățile
___________________
33 Durkheim, E. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice. București : Editura Științifică, 161.
34 Durkheim E. (1973). La division du travail social. Paris : PUF., 21
primitive domnește armonia, care va reapărea la sfârșitul istoriei umane, când va înflori societatea comunistă în cadrul căreia, o dată cu puterea claselor de a oprima, va dispărea și orice formă de putere politică, celelalte forme de confruntare trecând de aici înainte pe planul doi, fără să mai amenințe în vreun fel noua integrare socială. Astfel, apariția și dezvoltarea conflictelor rămân limitate la o perioadă intermediară a istoriei, aceea care cunoaște triumful capitalismului și al proprietății privare. Această concepție evoluționistă reușește să reducă considerabil domeniul conflictelor; presupunând că un număr mare de societăți funcționează în sensul integrării comunitare. Marx sublinia în textele sale teoretice, contradicțiile structurale sunt cele care trebuie puse în lumină, astfel în celebra Prefață la „Contribuții la critica economiei politice”, evidențiază: „în producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații determinate, necesare, independente de voința lor – relații de producție, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forțelor lor de producție materiale… Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forțele de producție materiale ale societății intră în contradicție cu relațiile de producție existente… atunci începe o epocă de revoluție socială”35. S-a considerat că această interpretare a istoriei aparține unui determinism structural compatibil și cu o viziune riguros funcțională a realității36.
Asemănător cu ceea ce se întâmplă în opera lui Durkheim, conflictul rămâne aici un teatru fără actori, unde structuri percepute în mod holistic drept mulțimi înzestrate cu o intenționalitate proprie intră în opoziție.
___________________
35 Marx, Karl [1859] (1962). Prefața la Contribuții la critica economiei politice. In K. Marx si F. Engels. Opere. Vol.13, București : Editura Politică, pp. 8-9
36 Cohen, G.A. (1978). Karl Marx`s Theory of history. A defence. Princeton: Princeton University Press.
În opoziție cu orice viziune holistică asupra claselor sociale, unii contemporani ce invocă marxismul consideră declanșarea conflictului între clase dependent de strategia actorilor ce le alcătuiesc. Astfel, decizia lor de a a provoca un conflict sau de a li se alătura, este pusă în legătură cu maximalizarea intereselor lor specifice: solidaritatea care îi leagă de ceilalți actori sociali ce ocupă o poziție de clasă identică sau aparțin aceluiași grup social nu mai este considerată în mod mecanic și nici dedusă ca efect al unei manipulări din partea elitelor, ci pusă în primul rând în legătură cu capacitatea lor de a evalua consecințele conflictului, câștigurile pe care le pot obține și care vor fi redistribuite, multiplele avantaje în termeni de poziție socială, de prestigiu sau putere personală, dar și dimpotrivă riscurile ce pot surveni, afectând fie și provizoriu, bogăția colectivă sau libertatea individuală a fiecăruia37.
Prezentarea acestor teorii clasice despre conflict vor valoriza în acest caz perspectiva weberiană asupra acțiunii sociale care se află la originea individualismului metodologic. Weber consideră că dincolo de funcție contează cu adevărat doar acțiunea întemeiată pe valori ce nu pot fi deduse numai din funcția ocupată într-o instituție oarecare, rezultând o abordare a conflictului în măsură se evite orice determinism structural. Weber aprecia că lupta este „o relație socială în măsura în care activitatea este orientată de intenția de a impune propria voință împotriva rezistenței partenerului sau partenerilor” Lupta pentru putere presupune o concurență însensul unei încercări formale pașnice ce urmărește deținerea unei capacități prporii de a dispune de niște șanse pe care le doresc și alții”.
___________________
37 Przevorski A. (1985), “Capitalism and social democracy”, Cambridge, Cambridge University Press.
Przevorski A., Sprague J. (1986), “Peper stones. A history of electoral socialism”, Chicago, University of Chicago Press.
Elster J. (1985), “Making sense of Marx”, Cambridge, Cambridge University Press; tr. Fr. ’’ Karl Marx. Une interpretation analatique, p.85-94.
Lupta dintre indivizi ce încearcă cu toții să-și impună propria voință cu ajutorul unor elemente contrastante nu va înceta niciodată, deoarece ”în realitate și în conformitate cu experiența pe care o avem astăzi, eliminarea luptei este imposibilă”38. O dată cu teoria lui Weber noțiune de conflict dobândește o dimensiune nouă deoarece devine inerentă vieții sociale transformându-se într-un concept analitic valabil în orice sistem social.
Cel care a elaborat cu adevărat teoria sociologică a conflictului și care l-a inspirat pe Weber în demersurile sale a fost Simmel a cărei teorie va deveni ulterior clasică. Pentru Simmel” conflictul este una dintre formele cele mai vii de interacțiune ce nu pot fi realizate de un individ singur, reprezintă un proces de sociere. Factorii de disociere: ura, invidia, nevoia, dorința – sunt cauzele izbucnirii conflictului. Conflictul are deci misiunea de a rezolva aceste dualisme divergente, chiar cu prețul distrugerii complete a uneia dintre părțile aflate în conflict ”39 .
Conflictul la Simmel este perfect normal și reprezintă un mod vital de funcționare a societății. Simmel se oprește atât asupra conflictelor ce au loc în cadrul cuplului sau al familiei, cât și asupra acelora ce iau naștere între mici state vecine sau între fracțiuni rivale ale aceleiași organizații politice sau religioase, sau ale unui sindicat, intimitatea ce le caracterizează traducându-se printr-o mai mare violență în confruntare. Simmel arată exemplu în care cu cât un grup patronal este mai centralizat, cu atât cei car îl înfruntă se pot uni și ei mai ușor, așteptând din partea adversarului lor o putere reală în aplicarea deciziei luate la capătul confruntărilor; iar această ipoteză se confirmă în desfășurarea războaielor ce permit unificarea națiunii și contribuie în bună măsură la limitarea
___________________
38Weber M. (1922), “Wirtschaft und Geselschalt”, Tubingen, J.C.B.Mohr; tr.fr.(fragment) “Economie et societe”, Paris, Plon, 1971, p.64.
39Simmel G. (1908) ’’Der Streitund die Kreuzung sozialer Kreise’’, in Soziologie, Leipzig, Duncker& Humblot ; tr. Engl. “Conflict. The web of grup affilitions”, New York, Free Press, 1964, p. 13-14
confruntărilor interne în țară ce se lansează într-o asemenea acțiune războinică. Contribuind la întemeierea unui gen de sociologie istorică comparativă a conflictelor prin numeroase exemple istorice, Simmel descrie cu minuțiozitate funcția pozitivă deținută fără voia sa de inamic, atât în cadrul războaielor religioase cât și în construcția statelor ca atare.
Simmel analizează cazul denumi tertius gaudens, cazul devenit clasic al celui care profită de conflict pentru a-și rezolva propriile probleme.
Modelizarea construită de Simmel se dovedește a fi foarte potrivită analizei conflictului de toate felurile. Astfel, confruntările militare coalițiile dintre partide sau conflictele sociale se desfășoară de multe ori în conformitate cu aceste exemple40.
Atunci când între state se produc conflicte internaționale, aproape întodeauna se recurge la intervenția unei a treia părți pentru a încerca rezolvarea acestei crize grave: un alt stat, o organizație internațională sau chiar un individ exterior conflictului ințiază o rezolvare mergând de la unul la celălalt sau convocându-i pe reprezentanții în momentul cel mai favorabil, adesea cel care urmează declanșării ostilităților. În anumite cazuri, mediatorul poate chiar amenința cu recurgerea la forță pentru separarea beligeranților, iar această acțiune pare cu atât mai legitimă, cu cât este emanația unei instituții internaționale care își propune, cum este cazul Organizației Națiunilor Unite, tocmai limitarea conflictelor 41. Dintre fondatorii sociologiei; Simmmel este cel care își legă numele de teoria conflictului și inspiră și astăzi majoritatea lucrărilor ce se ocupă de această noțiune.
___________________
40 Bercovitch J. (1984), Social conflicts and third parties, Boulder, Westview Press, p.87-89.
41 Young O. (1967), The intermediares: Thiard parties in international crisis, Princeton, Princeton universiti press.
Hass M, (1974), International conflict, New York, Bobbs Merrill, p.84.
Butterworth R. (1976), Managing interstate conflicts, 1945-1974, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, p.150.
În epoca contemporană, discuția dintre adepții unei interpretări conflictuale a societății și cei care doresc să pună accentul pe integrarea acesteia are loc în jurul operei lui Talcott Parsons. În lucrarea “Structura acțiunii sociale” Parsons definește”sociologia drept știința care încearcă să construiască o teorie analitică a sistemelor de acțiune socială, în măsura în care aceste sisteme pot fi înțelese pornind de la natura integrării, ce se bazează pe valori comune”.
La nivel analitic la care se situează, Parsons consideră societatea drept reunirea unui ansamblu de roluri ce apar ca tot atâtea sisteme integrate unele altora, pornind de la un sistem de valori legitime la care, printr-o socializare funcțională, aderă toți actori sociali 42.
Într-un articol dedicat claselor sociale, Parsons declară: „După părerea mea, în societatea industrială modernă conflictul de clasă este endemic.”
Integrarea și conflictul par să fie mai puțin antagoniste decât presupun teoreticieni contemporani care vor să ia exclusiv în considerare o abordare conflictuală 43.
Lewis Coser aprecia că : „atât conflictul cât și cooperarea au funcții sociale. Departe de a fi considerat disfuncțional, un anumit nivel al conflictului constituie un element esențial în formarea grupurilor și în persistența lor. ” În felul acesta, conflictul dobândește o funcție crucială, și anume: „stabilirea și menținerea identității și frontierelor dintre societăți și grupuri.” 44 .
Multe dintre teorii ce insistă asupra noțiunii de conflict ajung să adopte un raționalism cvasifuncționalist, potrivit căruia conflictul începe să-și piardă dimensiunea inevitabilă într-o societate în care se instituționalizează tot mai mult.
___________________
42Bouricaud F. (1977), L’individualisme Instionnel. Essai sur la socilogie de Talcott Parsons, Paris, PUF, p.51.
43Boudon R. (1984), La place du dersordre, Paris, PUF, 1991, trad.rom.: Locul dezordinii în Texte sociologice alese, Humanitas, București 1990, p.88.
44Coser L. (1956), The functions of social conflict, Glencoe, The Free Press of Glencoe, p.115.
În lucrarea lui Dahrendorf „Clase sociale și conflicte de clasă în societatea industrială, 1957” acesta subliniază: ”distribuția diferențială a autorității reprezintă invariabil factorul determinant al unor conflicte sociale sistematice, înrudite cu conflictele de clasă în sens tradițional al termenului. Originea structurală a unor asemenea conflicte de grup trebuie căutată în dispunerea unor roluri sociale, aflate în legătură cu dominarea și supunerea. Pretutindeni unde există asemenea roluri, sunt de așteptat conflicte de grup de acest tip.” Acesta constată o instituție de reglare a conflictelor, partenerii înțelegându-se tot mai mult asupra regulilor jocului și acceptând să recurgă la medieri, arbitraj sau multe alte forme de conciliere, prin limitarea exprimării concrete, și această atât în lumea industrială cât și în toate organizațiile structurate în jurul unei repartiții inegale a autorității.
2.2. Conflicte sociale, mobilizări, revoluții
Examinarea derulării conflictelor între clasele sociale, evidențiază o intensitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încât amenință integrarea sistemului social.
Astfel, în lucrările sale, Alain Touraine, apreciază conștiința clasei muncitoare, ca fiind corespunzătoare unui moment unic în care se realizează cele trei principii esențiale, conștiința identității sale, a opoziției față de lumea capitalistă și conștiința unității sistemului social, în cadrul căruia se dezvoltă confruntarea între clase. Acest moment corespunde creării marilor întreprinderi industriale, unde domnește o accentuată diviziune a muncii, concentrați în mari uzine, locuind cel mai adesea în imediata lor apropiere, muncitorii se prezintă ca o grupare socială omogenă și solidară, având o puternică conștiință a locului său în istorie și care nu ezită să înfrunte patronul în conflictele dure45.
Mobilizarea muncitorilor se desfășoară în registrul unei cvasiunanimități sudate prin existența unor legături comunitare, create în numeroase locuri în care se desfășoară viața colectivă. În Franța, grevele au aproape întodeauna o conotație politică, deoarece o soluționare a conflictului industrial este așteptată din partea statului : autoreglarea relațiilor industriale rămâne foarte fragilă și asistăm la o confruntare dură între clasa muncitoare și patronat, în numele unor viziuni contradictorii asupra lumii.
În Marea Britanie, într-o societate în care statul joacă un rol mai puțin central, conflictul industrial opune în termenii lui Simmel, un fel de diadă ce-i lasă față în față pe muncitori și patroni. Grevele sunt astfel lipsite de orice dimensiune explicit politică, conflictul economic neducând la un conflict politic.
În Statele Unite, unde mobilizarea individuală și mitul darwinian al supraviețuirii celor mai buni au servit multă vreme drept ideologie națională, individualismul clasei muncitoare îl determină pe fiecare dintre membrii săi să își maximizeze propriile interese, mobilitatea teritorială reducând și mai mult sistemul conștiinței de clasă. În această societate muncitorii trăiesc cel mai adesea departe de locul lor de muncă, această necoincidență determinându-i să întrețină relații sociale cu persoane provenite din rândul altor categorii sociale: unitatea realizată de locul de muncă și reședință constituie un element crucial al conștiinței de clasă și al combativătăți muncitorești. În contextul american, conflictele industriale se integrează cel mai adesea procesului de negociere ce caracterizează întreaga societate, iar modelul poliarhic permite înțelegerea sa. În afara acestor lupte ce își au originea în aparatul de producție, se profilează noi mișcări sociale care adoptă confruntarea.
___________________
45 Touraine A. (1966),”La consecince ovriere” Paris, Le Seuil, p.120.
Ele contestă politica mediului, resping cu tărie utilizarea energiei nucleare, se opun inegalităților dintre bărbați și femei, încearcă transformarea sistemului școlar. Mișcarea ecologistă amintește de practici conflictuale de mare amploare, atunci când se opune de exemplu în Franța, construirii de centrale nucleare, așa cum s-a întâmplat la Malville sau în Japonia, când încearcă să limiteze extinderea aeroporturilor ce destructurează spațiul rural (e.g. construirea aeroportului Narita).
Mișcările antinucleare ce izbucnesc în Franța, Germania sau Statele Unite, relevă variații privind recurgerea la violență. În Franța, aflată în fața unui stat puternic și închis, mișcarea antinucleară adoptă o strategie de confruntare violentă, în timpul căreia mii de manifestanți au ciocniri dure cu poliția, pe când în Statele Unite, în cadrul unui sistem politic descentralizat și deschis, același tip de mișcare poate folosi mijloace de acțiune „asimilaționiste” (grupuri de presiune, mijloace de influență locală), prin care își deschide accesul la decizii46. În același sens, mișcările studențești constituite în jurul unor valori identice se deosebesc profund unele de altele : în Franța, după modelul centralizării statului, structura sistemului universitar permite o puternică centralizare a mișcării studențești, accentuând intensitatea confruntării, în timp ce în Statele Unite, aceeași mișcare se adaptează extremei descentralizări a sistemului politic.
Teoriile acțiunii colective pun accentul în principal pe rețele și structuri organizatorice, permit elaborarea unei acțiuni colective, marcând solidaritatea unui grup în confruntarea cu adversarii săi. Tradiția sociologică insistă asupra funcției grupurilor primare, a structurilor comunitare sau a asociațiilor, ce iau mai puțin în calcul dimensiunea afectivă pentru apariția unei acțiuni conflictuale47.
__________________
46Kitschelt H. (1985), „Political opportunity structures and political protest: anti-nuclear movements in four democracies”, Britsh Journal of Political Science, p.57-85.
47Halebsky S.(1976), Mass society and political conflict, Cambridge University Press, p.66-82.
Unii istorici, cum este Murice Agulhon, au pus accentul pe rețele, de felul conspirațiilor sau societăților secrete, în cadrul cărora se construiește o viață colectivă și se elaborează forme de rezistență, cum a fost de exemplu aceea împotriva loviturii de stat a lui Ludovic Napoleon Bonaparte48 . Mobilizarea prin resurse pare a fi deopotrivă compatibilă cu o analiză a intenției actorilor ce se angajează, în conflicte împotriva unor tipuri de patronat sau de stat foarte diferite unele în raport cu celelalte.
Acțiunile muncitorești ca și cele ale mișcărilor naționaliste, au drept criteriu de organizare, logica proprie fiecărui stat, recurgând astfel în principal la strategii de confruntare sau de reprezentare , după cum se desfășoară în cadrul unor state puternic sau recent instituționalizate49. În acest sens înțelegem revoluția, care este o formă maximală a acțiunii conflictuale, ca un proces determinat de aceste variabile politice. Conform ipotezei dezvoltate de Theda Skocpol, revoluțiile sociale se produc mai ales când au în față tipuri de stat profund birocratizat care, în cadrul confruntărilor militare externe cu state situate în societăți cu economie mai evoluată, sunt incapabile să se transforme; masele țărănești care și-au păstrat rețelele și structurile asociative, inițiază veritabile revoluții pe care statul nu le poate controla, dar în final, la încheierea procesului revoluționar, vor servi la sporirea autorității puterii de stat50.
Ted Gurr, afirmă că pentru declanșarea unui conflict civil violent, condiția necesară este privarea relativă, definită drept perceperea, de către actori, a unei diferențe între așteptările pe care le au față de unele valori și capacitățile aparente ale mediul în care trăiesc, de a le produce 51.
___________________
48Algulhon M.(1979), La Republique au village. Les populations du Var dans la Revolution a la II e Republique, Paris, Le Seuil, p.205.
49Birnbaum P. (1982), La logique de l’Etat, Paris, Fayard, p.77.
50Skocpol T. (1979), States and social revolutions; a comparative analysis of France, Rusia and China, Cambridge, Cambridge University Press, p.286.
51Gurr T. (1970), Why men rebel ?, Princeton, Princeton University Press, p.150.
Conflictele au la bază intenționalitatea actorilor sociali participanți, valorile lor și chiar propria lor cultură. Teoreticieni ai conflictului precum Simmel sau Coser, nu încearcă să explice în mod special conflictul politic. Carl Schmitt deosebește radical conflictele politice de toate celelalte conflicte, pentru el, “inamicul nu poate fi decât un ansamblu de indivizi grupați ce înfruntă un ansamblu de aceeași natură…inamicul nu ar putea fi decât un inamic public”. Lucrările lui Maurice Agulhon evidențiază trecerea de la forme de sociabilitate la acțiunea politică propriu-zisă, în cadrul cărora actorii sociali grupați în asociații, partide, cluburi mișcări sau chiar secte, se angajează în lupte politice asemănătoare celor purtate în timpul Revoluției franceze, când au putut fi cunoscute, aceste forme de acțiune colectivă, la care au participat atâția actori, reprezentând viziuni asupra lumii și ideologii contrare 52 .
___________________
52 Aya R. et al.(1989), „La Revolution en echec : des situations revolutionnaires sans denouements revolutionnaires”, Revue francaise de Sociologie, p.559-586.
CAPITOLUL III. CONTROLUL CONFLICTULUI
Abundența cercetătărilor ce au scris despre conflict, și care s-au axat pe difeite tipuri de dispute, a conferit studiului conflictului un aspect fragmentat. Apar totuși teme comune în legătură cu diferitele conflicte. Aceste teme pot fi rezumate parțial în următoarele aserțiuni:
– majoritatea conflictelor au motive mixte în care părțile implicate au atât interese de cooperare, cât și de copetitivitate;
– conflictele pot fi atât constructive, cât și distructive;
– interesele de cooperare și de concurență ale părților dau naștere la două proce distincte în cadrul soluționării conflictelor; Walton și Mckerise au denumit în anul 1965, procesul “negociere integrativeă” și „negociere distributivă”;
– ponderea relativă a intereselor de cooperare și de competiție în cadrul părților aflate în conflict și modul în care variază pe parcursul conflictului, vor fi principalii factri determinanți ai naturii procesului conflictual și vor hotărî dacă rezultatele conflictului vor fi constructive sau distructive pentru părțile aflate în conflict53.
___________________
53Deutsch Morton, din articolul “Journal of Social Issues”, vol.50, nr.1, p.13-32.
3.1. Soluționarea conflictelor constructive
Factorii care afectează cursul conflictului.
1. Orientarea părților față de conflict.
Teoriticieni precum Cosier și Ruble, au elaborat pentru orientarea motivațională, un model al “preocupării duale”. Preocupările duale sunt “preocuparea pentru sine” și “preocuparea pentru celălalt”; cele două preocupări se consideră a fi independente, fiecare poate varia de la „scăzut” și până la “superior”54.
Deutsch Morton a sesizat în 1973 trei tipuri de bază ale orientării motivaționale față de un conflict: de cooperare – partea are un interes pozitiv pentru binele celuilalt, precum și pentru al său; individualistă – partea are interes să facă tot posibilul pentru sine și nu este preocupată de celălalt; și competitivă -partea are interes să reușească mai bine decât celălalt și în același timp să facă totul pentru sine.
Rezultatele cercetărilor lui Deutsch sugerează, că o diadă orientată spre individuaism va aluneca spre cooperarea reciprocă sau spre competiția reciprocă, în funcție de circumstanțele externe și facilitățile situaționale, care o vor favoriza pe una sau pe cealaltă55.
___________________
54 Cosier R. și Ruble T., 1981, “Research on conflict handlig behavior: An axperimental approach”, Academy of Management Journal, p.816-832.
55Deutsch Morton, 1973, “The resolution of conflict”, New Haven CT:Yale University Press, p.46-77.
2. Personalitățile părților aflate în conflict.
Sociologii au scris pe larg despre factorii de personalitate care determină predispoziția oponenților de a fi influențabili sau inparțiali și de a se angaja în forme distructive sau prosociale de comportament social.
Abordarea dominantă, în prezent, în explicarea comportamentului social este una care caută să înțeleagă trăsăturile uniforme în ceea ce privește interacțiunea, influențarea reciprocă, contribuția atât a foactorilor determinanți situaționali, cât și dispoziționali. Tezele fondate în această abordare de către Snyder și Ickes în lucrarea “Personalitatea și comportamentul social”, evidențiază următoarele trăsături:
– indivizii diferă considerabil unii de alții, prin aceea că ei manifestă sau nu consecvență de personalitate în comportamentul lor social în diferite situații;
– unele situații au caracteristici puternice și în aceste cazuri apar puține variații individuale de comportament, în ciuda diferențelor de trăsături individuale, în timp ce alte situații cu caracteristici slabe permit funcționarea diferențelor individuale;
– situații care evocă tendințe egocentrice, punând în evidență predispozițiile pentru sine și în consecință, un determinant mai puternic al comportamentului;
– existența unei tendințe spre congruență între dispozițiile personale și strategiile situaționale astfel încât anumite persoanele au tendința să caute situați sociale care se potrivesc cu propria lor dispoziție56.
Părțile implicate într-un conflict se angajează adesea în perpetuarea acestuia, prin investițiile care le-au făcut în desfășurarea conflictului; de asemeni, cei care au căpătat puteri speciale, profit, prestigiu, cunoștințe sau
___________________
56Snyder M. și Ickes W. – “Personality and social behavior”, New York: Random Haos, 1985, p. 883-948.
abilități pe parcursul derulării lui, se pot simții amenințați de diminuarea sau încetarea conflictului.
3. Problemele implicate în conflict.
Având în vedere că la baza nucleul conflictului pot sta diferite probleme, au fost create tipologii pentru a categorisi conținutul acestora, respectiv dacă acel conflict este în legătură cu resurse, preferințe și neplăceri, credințe, valori sau natura relației57.
Tipul problemei. Anumite tipuri de probleme conduc mai puțin decât altele la rezolvări constructive ale conflictului; ele induc participanților să definească conflictul ca pe un conflict de sumă-zero sau o victorie înfrângere.
Dimensiunea. Una din caracteristicile conflictelor este că ele tind să ia amploare sau să escaladeze. Situația inversă este de asemena adevărată : conflictele mici sunt mai ușor de rezolvat în mod constructiv decât cele mari58. Dimensiunea conflictului poate fi definită ca fiind egală cu diferența expectată în valoarea rezultatelor pe care le va primi una din părți, dacă va câștiga conflictul, comparată cu valoarea pe care o va primi dacă va câștiga cealaltă parte. Una din părți câștiga un conflict dacă obține rezultate care satisfac; cu cât sunt mai satisfăcătoare cu atât câștigă mai mult. Această definiție implică faptul că dimensiunea conflictului va părea mai mică pentru acea parte care crede că ambele părți pot câștiga și va fi mare pentru acea parte care crede că una din părți va pierde dacă cealaltă va pierde.
___________________
57Deutsch M – .” The rezolution of conflict”, New Haven, CT: Yale Universiti Press, 1973, p.68.
58 Fisher R. – „ Internațional conflict and beavioral science: The Craigville Papers”, New York: Basic Books, 1984, .17-31.
În literatura care se ocupă cu managementul conflictului s-a pus relativ puțin accentul pe ceea ce Fisher denumește controlul problemei. Capacitatea de a controla importanța a ceea ce este perceput ca fiind litigiu într-un conflict poate împiedica conflictul să ia un curs distructiv.
4. Contextul socio-cultural.
Națiunile, grupurile și indivizii care au formații culturale diferite trebuie adesea să negocieze asupra intereselor, crezurilor, valorilor aflate în conflict și, câteodată, trebuie să lucreze împreună strâns în cadrul unor organizații. Diferențele lor culturale pot da naștere la bariere în calea interacțiunii, la neînțelegeri, prejudecăți și comportamente care sunt involuntar ofensatoare și acestea pot reduce șansele ca negocierile să fie constructive.
Etnocentrismul grupului reduce posibilitatea ca un proces productiv de rezolvare a problemelor să caracterizeze interacțiunea dintre membrii unor grupuri diferite. Acesta poate că nu este atât de universal, cum afirma Sumer în 1906, dar este omiprezent și creează obstacole în calea interacțiunii constructive între oamenii din grupuri culturale diferite. Sumer a caracterizat etnocentrismul ca fiind: concepția potrivit căreia propriul grup se află în poziție centrală, iar toate celelalte sunt măsurate și evaluate în funcție de acesta. De asemenea, obiceiurile și tradițiile grupului corespund acestei concepții și acoperă atât relațiile interne, cât și pe cele externe. Fiecare grup consideră tradițiile sale ca fiind singurele corecte și dacă observă că alte grupuri au alte tradiții, acestea îi trezesc disprețul59.
___________________
59Sumer W.G., 1906, Folkways, New York: Ginn., p.12-13.
Tajfel sublinia că identitatea de sine a indivizilor este foarte strâns legată de caracteristicile grupurilor cu care ei se identifică: aceste caracteristici ajută la definirea identităților sociale. Așteptările, crezurile, limba, practicile, ritualurile, normele și valorile pe care membrii din cadrul unui group la au în comun definesc cultura lor. Cultura, la rândul ei, stabilește înțelesul simbolic al acțiunilor și definește un tip de acțiune ca fiind adecvată sau inadecvată, respectuasă sau nerespectuasă, prietenoastă sau ostilă, demnă de lăudat sau blamabilă. Diferențele culturale se stabilesc devreme, iar convențiile culturale dobândite în copilărie adesea au conotații emoționale grele, în bine sau rău. De aici, vor rezulta reacții emoționale puternice, datorate unei orientări etnocentrice către diferențele culturale60.
Etnocentrismul determină apariția conflictului dar nu și soluționarea sa constructivă. Există mai multe ipoteze bine stabilite în legătură cu apariția și intesitatea etnocentrismului, care sunt sprijinite de analiza teoretică, precum și de cercetările existente:
– înclinarea etnocentristă într-un group apare mai ales cu privire la unele trăsături morale cum ar fi “loialitate, cinste, iubitor de pace, virtuos și obedient”. După cum sugerează Brewer, în 1986, acestea sunt toate trăsături care se definesc în termenii prescripțiilor normative care se aplică comportamentului din group și se opun comportamentului dintre grupuri61.
___________________
60Tajfel H.(1982). Social psychology of intergroup relations. Annual Review of Psychology, 1, pp. 1-39
61Brewer M. B. – “The role of ethnocentrism in intergroup conflict”, înS Warchel & W.A. Austin (ed.), Psdichology of intergroup pelationes, Chicago: Nelson-Hall,1986, p .88-102.
– cu cât este mai intensă competiția dintre grupuri, cu atât este mai mare tendința spre etnocentrism în relațiile lor 62 ;
– între grupurile interactive, tind să apară relații reciproce, respectiv membrii unui group vor răspunde la atitudinile percepute de membrii unui out-group față de ei înșiși și astefel atitudinile reciproce vor tinde să concorde;
– diferențele percepute dintre un group și alt group din afară vor tinde în general spre menținerea autoevaluării pozitive63;
– tipul piramidal segmentar de organizare socială, în comparație cu cel transversal, determină în mai mare măsură etnocentrismul groupului și duce la lupte distructive dintre grupuri, în cadrul unei societăți64
Este evident că cele mai profunde și mai durabile schimbări în relațile inter-grupuri apar atunci când se promovează o cooperare reușită pentru realizarea unui scop comun sau de o mare importanță. Un context social de cooperare mărește eficiența tuturor abordărilor, iar în lipsa unuei stfel de situații, abordările vor avea puține efecte durabile. Un alt factor care mărește eficiența fiecărei abordări este un context normativ favorabil, în care autoritatea acceptată sau terții cu influență favorizează puternic relațiile pozitive dintre grupuri.
5. Procese implicate în perpetuarea și escaladarea conflictului.
Unele conflicte par să aibă o viață a lor, ele continuă să existe chiar dacă motivele care le-au generat inițial au fost demult uitate sau au devenit nerelevanete. Alte conflicte sunt ca “tumori maligne”, ele cresc scăpând de sub
___________________
62Worchel S. – „The role of cooperation in reducing intergroup conflict”, în S. Warchel &W.g. Austin, Psychology of intergroup relations, Chicago: Nelson Hall, 1986, p.288-304.
63Turner J.C – „Social comparison and social identity: Some prospects for intergroup behavior”, European Journal of Social Psychology, 1975, p.5-34
64Le Vine R.A. & Campbell D.T – „Ethnocentrism: Theories of conflict, ethnic attitudes and group behavior”, New York: Wiley, 1972, p.95-110.
control și îi acoperă pe participanții la conflict într-o pânză de interacțiuni ostile și manevre defensive care le înrăutățesc situația continuu, făcându-i să se simtă lipsiți de siguranță, mai vurnerabili și mai împovărați. În 1983, Deutsch publică lucrarea “Prevenirea celui de-al III-lea Război Mondial-o perspectivă psihologică”, în care reiterează un număr de elemente cheie care contribuie la dezvoltarea și perpetuarea unui proces malign. Ele cuprind o situație socială anarhică, o orientare victorie-înfrângere sau una competitivă, conflicte interne, în interiorul fiecărei părți, care se exprimă în conflicte externe, rigitate cognitivă, judecăți și percepții greșite, angajamente nesăbuite, profeții care se împlinesc de la sine, spirale escaladante vicioase și o orientare iscusită, care deplasează conflictul de la problemele care în viața reală duc la câștig sau pierdere, spre conflictul abstract asupra unor imagini despre putere.
Teoreticienii care sunt chemați să acorde asistență într-un conflict au subliniat patru tipuri de abilități necesare pentru soluționarea constructivă a conflictelor. Primul set de abilități este legat de stabilirea unei relații eficiente de lucru între o terță parte și fiecare din părțile aflate în conflict, astfel încât fiecare să aibă încredere în terța parte, să comunice liber cu ea și să răspundă la sugestiile sale în privința unui proces ordonat de negociere64. Al doile set este legat de stabilirea unei atitudini cooperante de rezolvare a problemelor de ambele părți65. În al treilea rând, sunt abilitățiile în crearea unui proces creativ de grup și a sistemului de adoptare în grup a deciziilor. Un astfel de proces clarifică natura problemelor cu care se confruntă părțiile aflate în conflict, ajută la extinderea gamei de alternative care sunt percepute ca fiind la îndemână, facilitează
___________________
64Rubin J. Z. – “Dynamics of third party intervention: Interdisciplinary Perspectives of international conflicts”, New York: Praeger, 1980, p. 58-63.
65Deutsch M., “The resolution of conflict”, New Haven, CT:Yale University press, 1973, p.123.
evaluarea realistă a fezabilității lor, precum și dezirabilitatea lor, precum și implementarea soluțiilor convenite66. În ultimul rand, este adesea de mare folos pentru terți să aibă cunoștințe substanțiale despre motivele în jurul cărora este centrat conflictul. Astfel de cunoștințe ar da posibilitatea mediatorului să vadă soluții posibile la care părțile în conflict nu s-ar fi gândit și i-ar permite să le ajute la evaluarea mai realistă a soluțiilor propuse.
Morton Deutsch sublinia în 1993, că multe conflictele distrucrive între națiuni, grupuri și indivizi rezultă din lipsa abilităților legate de procedeele în soluționarea constructivă a conflictelor. De asemeni, Centrul internațional pentru cooperare și soluționarea conflictelor, din cadrul “Teachers College” a efectuat multe instruiri pentru educatori și studenți în direcția soluționării conflicterlor, iar Deutsch ne expune concluziile la care s-a ajuns:
– Dacă nu se pune accentul pe abilităși, este pușin probabil să apară o modificare semnificativă în comportament în urma instruirii. Deși cunoștințele sunt importante, ele nu sunt de ajuns pentru angajarea în rezolvarea constructivă a conflictelor;
– Abilitățile sociale și cognitive necesare pentru soluționarea constructivă a conflictelor sunt conceptual diferite față de cele necesare la diferitele activității fizice. Pentru a înțelege diferența dintre abilitățiile implicate în activitățiile fizice și cele sociale sunt comparate unele abilităși necesare în tenis cu cele cerute pentru soluționarea constructivă a conflictelor. În tenis, dacă nu servești bine realitatea fizică îți da imediat o reacție clară de răspuns la greșala ta. Prin contrast dacă asculți sau comunici puțin în timpul unui conflict, celălalt poate să nu-ți dea nici o reacție de răspus, cum că ai fi fost neânțeles sau că tu ai înțeles greșit. Nimeni nu este novice, când începe instruirea, penrtu dobândirea de abilități în soluționarea conflictelor.
___________________
66Blake D.R.S. & Mouton J.S. – „Solving costly organiyational conflicts”, San Francisco: Jossey- Bass, 1984, p 78.
Faptul că toți au fost participanți și observatori la multe conflicte, începând din copilărie, duce la percepți, atitudini și modele de comportament față de conflict care pot fi adânc înrădăcinate înainte de începerea instruirii sistematice.În dobândirea și folosirea abilitățiilor sociale și fizice, feedback-ul extern este tot atât de important ca și motivația puternică. Implementarea amilitățiilor sociale necesită mult mai multe cunoștințe, dublate de sensibilitatea la contextul socio-cultural în care urmează să fie folosite.
– Folosirea abilitățiilor sociale este de așteptat dacă contextul social este favorabil utilizării lor. Contextul socio-cultural este un factor determinant, important pentru cursul pe care îl poate lua conflictul: constructiv sau distructiv67.
Deutsch a menționat aceste abilitășii deoarece sunt necesare schimbări instituționale și culturale pentru ca un individ să se simtă liber și să-și exprime potențialul său constructiv. Acest fapt este analog cu ceea ce domeniul cercetării a demonstrat în zona prejudecățiilor: un context socio-cultural favorabil îl ajută pe individ să aibă mai puține prejudecăți în comportament și atitudine. Când contextul este nevavorabil, trăsăturile menționate mai sus sunt importante la menținerea și exprimarea abilitățiilor unei persoane pentru soluțonarea constructivă a unui conflict. Instructajul sofisticat pentru soluționarea constructivă va fi, astfel, dirijat atât spre determinarea schimbării sociale, cât și a celei individuale.
___________________
67Deutsch M. – “Education for a peaceful world”, American Psycologist , 1993, p.510-517.
3.2. Teoria criteriilor identitare relaționare și conflictualitatea juridică
Această teorie propune modalitățiile de atenuare a violenței degajate de conflicte juridice macro și micro-sociale. Teoria criteriilor identitare relaționale ar putea constitui fundamentul unei noi construcții socio-normative care ar recunoaște persoanelor mai multă libertate în alegerea criteriilor identitare la care să se raporteze și ar spori posibilitatea de dezarmare a conflictelor naturale, conflicte predeterminate de apartenența la etnii, grupuri familiale, caste profesionale, religii.
Dreptul noesic pe care autorul acestei teorii, Valerius Ciucă, îl proclamă ar proteja mai eficient, pe temelia principiului egalității formale dintre toți indivizii, aspirația oamenilor la solidaritate socială generalizată, înscrisă în criteriul valoare “iubire necondiționată”. Această solidaritate s-ar găsi alături de celelalte valori perene, integrate juridic încă din perioada clasică a dreptului roman: autonomia de voință, buna-credință și echitate 68 .
În state precum Franța și S.U.A. justiția una din cele trei puteri etatice consacrate juridic, reprezintă principalul regulator al vieții sociale. În statele Europei continentale, în care jurisprudenței nu i se recunoaște decât limitat rolul de izvor de drept, acest atribut este mai puțin evident. În Europa, nu este negată ideea de justiție co-participativă. Judecătorul rămâne suveranul sentinței, în cauzele publice, i se alătură reprezentanții societății civile, ca semn de prețuire pentru percepția comunitară asupra substanței factice a conflictualității și iregularității.
___________________
68Valerius M. Ciucă – Teorie dezbătută în Cartea “Psihosociologia rezolvării conflictului”, Coord. Ana Stoica – Constantin, Adrian Neculau-Iași, Polirom, 1998, p.200-201.
Conflictualitatea juridică nu se detașează în mod vizibil, de sfera plurivalentă și proteică a conflictualității umane generale, decât prin incidența evidentă, expresă, a normelor juridice în aplanarea epifenomenelor denumite, cauze contencioase sau raporturi litigioase.
Orizonturile de expectație ale societății omenești articulate pe structuri normative sau dogmatice s-au extins și continuă să se augmenteze în chip nenatural și în materia conflictualității juridice, datorită falsei presupoziții că dreptul poate limita fenomenele conflictuale, grație unor instrumente specifice denumite sancțiuni la care fac recurs normele imperative, fie prohibitive, fie permisive.
A consacra valorile sociale și a sancționa atingerea valorilor apărate de drept nu modifică, în substanța sa, conflictualitatea sau potențialitatea conflictuală.
Conflictele dintre indivizi, apanaj fundamental al jurisdicțiilor în societățiile circumscrise civilizațiilor configurate pe paradigme jurideice, sunt doar aparent raporturi sociale care aparțin microsociologiei dreptului. Dezlănțuire unui conflict juridic particular, individual este doar un epifenomen pe care moderatorul social, fie l-a ocultat, fie l-a acceptat ca pe un dat comportamental ubicuu și de nestăvilit fie, chiar l-a provocat pentru a fi evitată o altă spirală de ordin conflictologic. În această ultimă ipoteză, este interesantă concepția juristconsultului epocii clasice romane, Paulus, care dezavua prima formă de justițiabilitate din societățiile arhaice, ața-numita răzbunare privată (talionul), considerând că instituirea unui sistem de justițiabilitate centrat pe puterea judecătorească etatică a fost de natură a atenua avatarurile legii talionului. Pe plan conflictual, lui Paulus îi apărea cu evidență faptul că impunerea unei terțe persoane ca unic reglator al conflictului privat, deși tardiv, reprezenta o soluție optimă în tentativa de socializare a justiției.
Distribuția justiției, pe de o parte, și aplanarea conflictelor interpersonale, pe de altă parte, în același spațiu comun al microsociologiei juridice, deși au reprezentat, încă din timpurile imemoriale, două deziderate izolate, pot fi conciliate pe terenul unei înțelegeri mai înalte.
Umanitatea epocii clasice romane a găsit resursele intelectuale necesare pentru integrarea juridică a unor valori filosofice prin excelență, precum libertatea sau autonomia de voință, echitatea și buna-credință, poate fi timpul conceperii și integrării juridice a valorii supreme în materie de solidaritate umană, „iubire necondiționată”, și aceasta nu doar în limitele strâmte ale raporturior familiale, ci prin extrapolare, la întreaga familie umană.
Actorul esențial în dinamica socială și, în consecință, conflictuală va trebui să devină omul, individul, persoana. Sociaetatea va redeveni, la rându-i, protectoare și comprehensivă, înainte de a se manifesta ca fiind punitivă și aprehensivă.
Premiza esențială în abordarea fenomenului conflictual este aceea a recunoașterii naturii umane și sociale ca fiind, prin excelență, naturi conflictuale. Individul și grupurile sunt entități conflictuale în raport cu alte entități și, în raport cu ele însele. Nerecunoașterea acetor trăsături caracteriale poate fi înțeleasă, ca o simplă idealitate, ori ca o extrapolare a numeroaselor teorii ale armoniei naturale, sociale, ori ale armoniei implicate de fenomenologia antropică.
Sistemele juridice, protectoare, prin definiție, ale esențialelor valori individuale și societare, urmăresc, cu predilecție estomparea și eradicarea fenomenelor conflictuale violente. Autorul actului de violență nu este, însă din perspectivă sociologică, singurul responsabil pentru consecințele și turnura dramatică pe care le dezvoltă dinamica raportului conflictual avut în vedere. Dacă răspunderea, urmând principiul răspunderii juridice individuale în contra principiului revolut și repugnant al răspunderii colective, este prin excelență personală, individuală, per a contrario, responsabilitatea este socială. Rădăcinile ei se găsesc în straturile identitare profunde pe care societatea le-a conferit individului, prin: educație, integrare axiologică și praxiologică. Întregul complex de factori ce converg spre realizarea unui tip uman trebuie avute în vedere, cu mai multă pertinență, a responsabilității individuale și sociale, când este vorba de apariția unei expresii violente generate de un raport conflictual.
O altă constatare în evaluarea raporturilor conflictuale și a expresiilor de natură violentă este criza identitară la scară individuală, dar și socială.
Criza identitară se reflectă pe terenul conflictelor juridice, prin epifenomene precum: ignorarea autorității, nerespectarea normativității sociale sau prin decadența autorității legislativelor. Una din expresiile crizei identitare este tendința grupurilor umane configurate în jurul unor criterii etnice, profesionale, ocupaționale de a solicita organelor legiuitoare elaborarea și adoptarea unor norme speciale de protecție. Fie că sunt considerate privilegii, fie simple norme de protecție, ori de garanție, aceste norme juridice vor accentua diviziunile, strările fractale din societate și vor obstacula libera transgresare a statutelor juridice de către indivizii motivați și doritori a-și asimila și asuma diferite criterii identitare în plan destinal sau ontogenetic.
Teoria “criteriilor identitare relaționale”, emisă de Valerius Ciucă pornește de la premisa fundamentală a egalității formale sau legale dintre toți indivizii. Egalitatea formală, de drept, la rândul ei, se fundamentează pe principiul antropocentrismului relațional, în cadre spațio-temporale și axiologice convenționale. Într-un astefel de cadru fiecărui individ i se recunoaște, a priori, calitatea de “centru al universului”.
Dreptul cu vocație culturală aduce, pe planul raporturilor umane, un plus de eficiență în aplanarea conflictelor sociale și individuale, prin faptul că elimină sursele naturale și preexistente ale unor conflicte precum: etnia, autohtonismul, migraționismul, spiritul de castă, protecționismul corporatist sau de breaslă.
Aceeași paradigmă, fundamentată pe teoria criteriilor identitare relaționale, presupune afirmarea constantă a celor cinci tipuri de libertăți, care au creionat, cu titlu de exemplu, construcția europeană comunitară: dreptul la libera circulație a persoanelor și a ideilor, dreptul la libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor.
Modelul în cauză presupune, pe de altă parte, stimularea raporturilor de solidaritate umană și a gândirii pozitive, a optimusmului stenic, urmare a eliberării ființei umane din statutele juridice prestabilite, deci, ca o consecință a centrării sistemului juridic pe voință individuală și pe bună credință dovedită.
Din perspectivă conceptuală teoria criteriilor identitare relaționale, sugerează ca fiind benefică și necesitatea reintroducerii, în circuitul ideiilor filozofice și științifice, la nivelul instrucției obligatorii a unor teorii referitoare la fericirea individuală și socială, la întreaga tipologie a hedonismului pentru a fi redeșteptată aspirația socială și idividuală către valorile fundamentale și perene ale “adevărului și frumosului în armonie”. Se consideră în acest sens că, în materie de conflictologie juridică, nu se poate opera cu generalizări decât pe secvențe societare de scară redusă. Anatemizarea sau stigmatizarea colectiviste reâncarcă emoțional predispozițiile conflictuale latente în purtătorii de criterii identitare și conduc la refacerea traiectului justițiar inițial, circumscris spriralei răspunderii private. Incriminările și reincriminările colective se află, din perspectiva psihosociologiei juridice, în raporturi teologice cu complexul psihic și indirect, favorizează tezele drepturilor și răspunderilor colective.
Această teorie pe care se structurează modelul dreptului noesic, aduce cu sine un mai înalt grad de permisivitate și o relativizare a efectului constrângător al operei de pedepsire.
Reașezarea punitivității pe temelii cultuarale și informaționale noi, în cadrul cărora filosofia și sociologia dreptului și ale libertăților fundamentale ale omului ocupă un sapțiu important, este imperioasă și dintr-o perspectivă obiectivată în dimensiunea timp. Relativizarea einsteiniană a timpului nu se produce, doar în cadrul temporal convențional-sincronic. Ea se produce și în cadrul diacronic. Aflându-ne în debutul erei informaționale se apreciază ființa biologică și psihilogică umană prin prisma factorului timp „noesic”.
A transforma pedeapsa, din factor de reeducare, în simplu instrument de răzbunare socială, nu poate constitui o cale benefică de reechilibrare a conflictualității juridice.
Modelul de reglementare juridică a conflictelor sociale, model fundamentat pe teza proteguirii criteriilor identitare individuale și relaționale, în care ideea centrală rezidă în proclamarea principiului egalității formale a tuturor indivizilor liberi să acceadă la identități culturale și să le invoce relațional, nu pornește, de la negarea conflictualității sau de la ideea ireductibilității conflictelor. Acest model, care nu augmentează convingerile oamenilor în orizonturi utopice, dar nici nu alimentează violențele exacerbate de iraționalitate, de prejudecăți, ignoranță și autosuficiență, își apropie modelele noului umanism, ale noului antoprocentrism în degajarea unor aplicații pragmatice, utile operei sociale de estompare a naturii conflictuale a omului.
Codificarea sau recodificarea normelor juridice în raport cu domeniile fundamentale ale relațiilor sociale, fiecare cod fiind necesarmente prevăzut cu o parte introductivă de principii generale, după modelul inspirat din codul civil german, ar fi de natură să elimine parțial inflația galopantă de norme de drept, din perspectiva sociologiei juridice, fac și mai ireale, abstracte, neadecvate relațiilor sociale obiective, esențialele principii de drept care guvernează sistemul continental-european și anume ”nimeni nu poate invoca, în apărare, necunoașterea legii”, respectiv, prezumția că “judecătorul cunoaște toate legile”. Suplețea unor astefel de coduri ar răspunde nevoii permanente de inovare juridică, fără a mai fi necesară o masivă și contradictorie operă legislativă, operă pusă sub semnul instabilității, precarității, provizoratului și ar detensiona relațiile sociale conflictuale.
Incriminarea și punitivitatea excesive, dimpotrivă, reprezintă semnele criptice ale scepticismului și nihilismului etatice. Educarea tuturor actorilori sociali în spiritul bunei credințe ar fi esențială pentru descătușarea energiilor umane și pentru reconstituirea umanității în afara conflictelor exacerbate.
Pe un alt plan conex, acela al justițiabilității în cadrul raporturilor de micro-conflictologie, preeminent prezente între indivizi, Valerius Ciucă sugerează pentru societatea românească, revenirea la o tradițională instituție, care ar asigura destul de eficient un minim control social al actului de justiție. Este vorba de reintroducerea curților cu jurați, pentru soluționarea unei largi palete de raporturi juridice penale. Această curte ar avea menirea integrării societății civile în resursele fenomenologice exprimate de juridicitate și de justițiabilitate. Curțile cu jurați ar spori încrederea societății în corpul său magistral, ranforând principiul independenței judecătorului, în raport cu aprecierea situațiilor conflictuale factice, față de orice ingerință extranee69.
Raporturile sociale sunt și vor continua să fie marcate de conflictualitate, atât în cadrul raporturilor de micro-sociologie juridică, dar și în registrul macro-sociologiei dreptului. Societățile sunt constituite în mod natural pe conflictualitate dinamică și perpetuă, echilibrată de forme de sociabilitate.
Reconsiderarea unor factori substanțiali din cadrul relațiilor interpersonale și intergrupale precum : timpul, cunoașterea, apropierea criteriilor axiologice și a valorilor juridice, în sensul ameliorării ființei umane și a comunicării dintre
___________________
69Valerius M. Ciucă, Teorie dezbătută în cartea – “Psihosociologia rezolvării conflictului”, Coord. Ana Stoica-Constantin, Adrian Neculau- Iași, Polirom, 1998, p.209-210.
semeni reprezintă, din perspectiva teoriei criteriilor identitare relaționale enunțate, adjuvante esențiale.
CAPITOLUL 4. SITUAȚII DE CRIZĂ CE POT AFECTA SECURITATEA NAȚIONALĂ
4.1. Noțiuni generale privind criza și securitatea națională.
Toate comunitățile umane moderne au înțeles necesitatea intensificării preocupărilor în scopul stingerii stărilor conflictuale încă din faza lor incipientă. De aceea, atenția factorilor politici și analiștilor din fiecare țară care pot da naștere unor contradicții periculoase, încercând să le descopere, să le studieze, să le stăpânească, ținându-le permanent sub control. În acest context, specialiștii francezi, încercând integrarea în concept și a fenomenelor care nu afectează securitatea națională, dau o definiție situației de criză ca fiind ”o stare de urgență la care se adaugă o situație destabilizatoare datorată unor evenimente grave de natură a afecta funcțiile vitale ale unui sistem social, economic, politic, sau a uni ansamblu de sisteme și care depășesc, prin periculozitate și amploare, capacitate obișnuită de intervenție”70.
Dicționarul diplomatic, ediția 1979, situează criza în domeniul politicului și o definește ca “moment critic care intervine în evoluția vieții internaționale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea manevre, fie că este vorba de viața internă a unui stat sau de cea internațională, se caracterizează prin ascuțirea contradicțiilor, apariția unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forțe”71.
__________________
70 Bonnelle F., Reuniunea în plen a Comitetului N.A.T.O. pentru planificarea în domeniul urgențelor civile, 1996.
71 Cf. Dicționarului diplomatic, ediția 1979, p. 315-316.
Încercări similare de abordare a crizei și a situațiilor de criză se găsesc în lucrările unor specialiști englezi, germeni, speanioli, canadieni, ameicani, suedezi, majoritatea situându-se în apropierea acelor evenimente care, necontrolate, ar putea constitui amenințări la adresa securității naționale, deși nu sunt scăpate din vedere nici cele de mai mică importanță. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, o situație de criză mai reprezentativă a fost cea generată de acțiunile violente ale populației de culoare din los Angeles în 1992.
Conform unor sondaje efectuate, din ce în ce mai mult, cetățenii informați în legătură cu efectele calamităților, catrastrofelor, accidentelor tehnologice, incendiilor de mari proporții și altele cuprinse în termenul unanim acceptat dezastre așteaptă din partea autorităților dreptul la protecție72. În general, situațiile de criză în aceste cazuri nu afectează securitatea națională, dar por duce la slăbirea sistemului. De aceea, majoritatea statelelor care de-a lungul anilor s-au confruntat cu diferite forme de dezastre abordează cu toată seriozitatea situațiile de criză provocate de acestea căutând să-și constituie organisme specializate care să le poată controla, pregăti populația și limitându-le efectele.
Relevant pentru importanța care se acordă situațiilor de criză provocate de dezastre este și faptul că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și-a constituit Comitetul pentru planificare în caz de urgențe civile S.C.E.P.C., ce desfășoară o prodigioasă activitate, în principal pentru dezvoltarea în plan național, dar și internațional a unor sisteme în măsură să cunoască și să conducă acțiunile la producerea dezastrelor, sprijinirea tuturor țărilor membre N.A.T.O. , dar și cu statut de participante la Parteneriatul pentru Pace.
___________________
72 Cf. J. Solana- Cuvântul de deschidere a Reuniunii în plen a Comitetului N.A.T.O. pentru planificarea urgențelor civile, 1996
Reuniune în plen a S.C.E.P.C. din 26.04.1996, la care au paticipat și reprezentanții României, a analizat probleme precum: legislația planificării urgențelor civile; relațiile de bună vecinătate; relația civili-militari în situațiile de criză; politica N.A.T.O. privind cooperarea pentru asistența la dezastre în timp de pace; dezvoltarea programului S.C.E.P.C. în cadrul Parteneriatului pentru Pace; exerciții și antrenamente73.
Criza reprezintă acea perioadă în dinamica unui sistem social, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților și izbucnirea conflictuală a tensiunilor. Ea se concretizează în manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea acestuia de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea fundamentală a sistemului, fie prin modificări importante adoptive ale structurii sale.
Criza are la bază cauze politice, sociale, economice, religioase, juridice, etnice, care nu au fost rezolvate în cadrul sistemului, în timp util și în mod pașnic, în scopul armonizării raportului dintre nevoi și posibilități.
Natura securității nu permite obținerea unei definiții general acceptate, dar dorința de precizie intelectuală, ca și încercarea de clarificare a scopurilor politicii de securitate, creează necesitatea unei definiri.
Charles Schultze afirma explicit “Conceptul de securitate națională nu duce în sine la o formulare clară și precisă. El se referă la o largă varietate de
________________
73 Cf. Documentelor Reuniunii în plen a Comitetului N.A.T.O. pentru planificarea în domeniul urgențelor civile, 1996
riscuri, despre a căror posibilitate avem prea puține cunoștințe, și la unele contingențe a căror natură de-abia putem să o percepem”74.
Un mare număr de autori au încercat să dea o definiție clară asupra conceptului de securitate națională.
Jozsef Balazs afirma că “securitatea internațională este determinată în fond de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care în general, identitatea statului depinde de circumstanțele externe”. Experții definesc în general securitatea socială ca pe o securitate internă. Funcția ei esențială este aceea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuitoare sistemului social și un grad adecvat de securitate publică75.
Walter Lippmann opina că “o națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericol de a trebui să sacrifice valorile esențiale, dacă dorește să evite războiul, și poate, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând victoria într-un război”76.
Conform afirmațiilor lui Michael H. H. Louw, “securitatea națională include politica națională de apărare și de asemenea, acțiunile non-militare ale unui stat pentru a-i asigura totala capacitate de a supraviețui ca entitate politică, în scopul de a-și exercita influența și de-ași îndeplini obiectivele interne și internaționale”77.
___________________
74 Charles L. Schultze – “Conținutul economic al securității naționale ” , Foreign Affairs, 1973, p.529-530.
75 Balzs Josef – “Notă despre interpretarea securității”, Development and Peace, 1985, p. 146
76 apud Arnold Walfers-“ Discord and Colaboration”, 1962, p.150
77 Louw H. Michael – “National Security”, University of Pretoria, citatul este din nota introductivă intitulată “Scopul simpozionului”, 1978.
Analizele efectuate de Colegiul Național de Apărare din Canada, evidențiază că securitatea națională este menținerea unui mod de viață acceptabil pentru popor și compatibil cu nevoile și aspirațiile legitime ale celorlalți. Ea include absența atacurilor armate și a coerciției, absența subversiunii interne și a eroziunii valorilor politice, economice și sociale, care sunt esențiale pentru calitatea vieții78.
Aceste definiții și analize pun în evidență unele criteii ale securității naționale, în mod special locul central al valorilor fundamentale, durata și intensitatea amenințărilor, precum și natura securității ca obietiv de stat.
4.2. Factorii care favorizează apariția situațiilor de criză pe teritoriul României
În situații de criză, o foarte mare importanță se acordă structurilor, dar și persoanelor care acționează, prin deverse mijloace, în condiții normale. Este deosebit de important ca factorii de decizie să cunoască modul în care se pot anticipa posibilele situații de criză, precum și modul cum ar putea fi soluționate acestea.
Având în vedere modificările produse în situația geopolitică din spațiul României, situațiile de criză pot fi favorizate atât de factori externi cât și interni.
Din categoria factorilor externi pot fi menționați:
– desfășurarea unor conflicte militare zonale ori menținerea situației
___________________
78 National Defence Collage Of Canada (1989). Note de curs nepublicate. Kingston, University….
încordate în spațiile apropiate României, care concentrează atenția opiniei publice mondiale;
– înrăutățirea, din diverse motive, a relațiilor publice și diplomatice cu unele state;
– acțiunile unor state sau organisme internaționale de a include România în sfera lor de influență, fără voința acesteia, ca urmare a poziției geostaționare pe care o are, a posibilităților multiple de a fi o bună piață de desfacere ori spațiu de investiții rentabile;
– refuzul unor state sau organisme de a-și onora angajamentele privind acordarea de împrumuturi României ori condiționarea acestora în așa fel încât sunt lezate interesele naționale;
– instituirea de către organismele internaționale a unor măsuri de embargou pentru țări cu care România are schimburi comerciale dezvoltate, a căror întrerupere poate provoca mari disfuncționalități economice și însemnate pierderi agenților cu capital de stat sau privat;
– evoluția incertă a proceselor democratice din unele țări vecine sau apropiate României, ori venirea la putere a unor formațiuni politice extremiste, naționaliste, cu vădite intenții de a influența spațiul geografic din centrul și estul Europei;
– proliferarea tendințelor revizioniste și aducerea în plan internațional a ideii de negare sau nerecunoaștere a tratatelor prin care sunt stabilite actualel frontiere;
– realizarea unor analize zonale, politice, militare sau economice, de la care România este exceptată, și care, în viitor, ar putea contribui la înrăutățirea relațiilor cu vecinii;
– ridicarea, de către unele state, la forurile internaționale, a problemei minorităților, încercându-se să se obțină privilegii pentru acestea și, în același timp, să se analizeze artificial bănuitele tensiuni dintre cetățenii României;
– ofensiva catolicismului și a islamismului în zone unde predominant este elementul tradițional ortodox.
Dintre factorii interni o contribuție mai mare la declanșarea situațiilor de criză o pot avea:
– declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață a majorității populației;
– defavorizarea monedei naționale și creșterea necontrolată a inflației;
– pirderea controlului statului asupra resurselor strategice;
– diminuarea nivelului siguranței civice, ca urmare a creșterii criminalității într-un ritm greu de stăpânit de organele de ordine;
– eroarea organismului social ca urmare a deprecierii criminalității criteriului de valori naționale;
– lipsa de fermitate în aplicarea legii, manifestată de instituțiile fundamentale ale statului;
– existența unei legislații care stabilește sancțiuni ușoare, comparativ cu alte state democratice, pentru fapte infracționale cu un pericol social ridicat;
– tendința unor lideri extremiști și a unor grupări etnice sau religioase, de natură politică, socială și culturală, existente pe teritoriul României, de autonomizare sau creare de enclave zonale;
– folosirea, de către lideri sau unele formațiuni politice, a conflictelor de muncă ce se produc în societăți comerciale sau regii, alimentarea și dezvoltarea lor în scop politic;
– lipsa de cooperare și colaborare între instituțiile cu atribuții în domeniul apărării țării, siguranței naționale și ordinii publice, atât la nivel central, cât și la cel al unităților teritoriale, ca urmare a existenței unor neclarități legislative referitoare la competențe și orgoliilor personale ale comandanților;
– crearea unor stări de confuzie și nesiguranță socială în rândul cadrelor militare.
4.3. Manifestările care particularizează situațiile de criză și principalele acțiuni care pot apărea pe timpul derulării acestora.
Specialiștii români și străini din domeniul ordinii publice și cel al luptei împotriva dezastrelor au evidențiat că, de-a lungul dezvoltării istorice a societăților omenești, cizele care le-au zguduit au prezentat forme diferite unele față de celelalte. Chiar și atunci când au avut cauze și condiții comune, crizele s-au manifestat în mod diferit.
Cu toate acestea, în domeniul cirzelor care pot afecta securitatea națională, câteva manifestări sunt comune și le particularizează:
– creșterea infracționalității, prin apariția unui grad de violență care îl depășește pe acela iminent unei situații normale, înțelegând prin “violență normală”, „criminalitate ordinară”, de fiecare zi, pentru care aparatul de ordine publică asigură măsuri curente, în limitele legii. În această categorie se înscriu: acțiunile violente cu grad sporit de pericol, desfășurate de grupuri mari de persoane; devastările și furturile săvârșite de grupuri înarmate, din avutul public, dar și din cel privat, urmate de cele mai multe ori de incendierea clădirilor și mijloacelor mobile; acțiunile cu caracter de vendetă între diverse grupuri și grupări sociale, etnice, religioase etc.
– izbucnirea unor tulburări și manifetări mari, cu caracter revendicativ, de diverse nuanțe, greu de soluționat și care degenerează în acțiuni de încălcare gravă a normelor de drept, punând în pericol ordinea constituțională și stabilitate internă, ce se pot desfășura la nivel național sau zonal;
– deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre zonele afectate de criză, spre cele neafectate sau în sens invers, în scopul sprijinirii și amplificării acțiunilor elementelor turbulente;
– tendința crescută a unor grupuri sociale tot mai mari, de a procura armamant, muniție, explozivi și desfășurarea unor acțiuni pentru atacarea depozitelor sau chiar a unităților militare;
– intensificare trecerilor legale sau ilegale a frontierei în ambele sensuri, dar îndeosebi către interior;
– creșterea bruscă a numărului de turiști și ziariști străini prezenți în țara noastră, atât în perioada premergătoare, cât și în timpul desfășurării crizei;
– intensificarea activității membrilor unor misiuni diplomatice acreditate în România, cu scopul vădit de culegere de date și informații, cu depășirea statutului diplomatic.
Principalele acțiuni care pot apărea pe timpul situațiilor de criză:
– conflictul armat intern între forțele armate legale și grupuri de persoane organizate, care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părți a teritoriului național, încât acesta îi permite să defășoare acțiuni militare susținute și coordonate;
– tensiunile interne grave, care au la bază diferite cauze și pot genera ciocniri de o gravitate ridicată, de la manifestări spontane de violență, până la lupta între grupuri de infractori mai mult sau mai pițin organizate și forțele de ordine publică;
– organizarea și desfășurarea de activități de instruire în folosirea armelor și practicarea de exerciții cu carcter militar, fără asistență din partea personalului militar specializat și autorizat, precum și utilizarea de către organizații sau grupuri de persoane, a uniformelor de tip militar, pe timpul adunărilor publice de orice fel;
– mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri desfășurate în mod nepașnic, cu orice fel de arme ori cu încălcarea celorlalte prevederi legale, referitoare la organizarea și desfășurarea adunărilor publice;
– activitățile organizatorice de defăimare a țării, îndemn la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, de incitare la discriminare, separatism teritorial sau la violență publică;
– exercitarea dreptului la grevă contrar condițiilor și limitelor stabilite prin lege, precum și cu nerespectarea garanțiilor necesare asigurării serviciilor vitale pentru societate. Grevele spontane sau organizate din timp, pot afecta grav transportul pe calea ferată, auto sau cu metroul, asigurarea populației și unitățile economice cu energie electrică, termică sau cu apă. Paralizarea acestor servicii va avea repercusiuni negative, în lanț, asupra tuturor sectoarelor de activitate din România;
– declanșarea unor agresiuni din interior, de către grupări pregătite din timp, în clandestinitate, cu structuri de regulă foarte apropiate de cele militare, îndreptate împotriva independenței și integrității teritoriului național. Grupurile de persoane autohtone pot acționa independent sau conjugându-și eforturile cu o agresiune din exterior;
– organizarea sau pregătirea, conducerea sau controlul unor grupuri de persoane, cu scopul de a uzurpa funcțiile aparatului de stat;
– propaganda politică în locurile destinate cultelor religioase, autorităților publice și instituțiilor de învățământ și cu prilejul unor manifestări religioase sau școlare;
– desfășurarea unor activități ilegale pentru schimbarea formei de guvernământ stabilite prin Constituție;
– atentatul săvârșit asupra unei colectivități, prin otrăviri în masă, infectarea apei, provocarea de epidemii sau prin alte mijloace, ori zădărnicirea combaterii bolilor.
Analizând fenomenul din interiorul său, putem spune că efectele oricărei situații de criză se manifestă în lanț, populația intrând în panică, autoritățile își pierd cumpătul, iar pirderile umane și materiale devin din ce în ce mai mari, până la momentul intervenției energice a forțelor abilitate.
Cercetătorul francez Patrick Logodec, referindu-se la dinamica situațiilor de criză, evidențiază o așa zisă “formula celor trei D”: dezlănțuirea evenimentelor și a problemelor ce trebuie rezolvate, fază în care se manifestă o adevărată necesitate de informații; dereglarea sistemelor de intervenție, datorită faptului că situația de criză nu se potrivește cu cea stabilită prin planuri și divergențele ce se manifestă între organizatorii măsurilor de intervenție, determină critici din partea opiniei publice, cu privire la măsurile întreprinse și competența persoanlor implicate79.
Situațiile de criză pot avea o dinamică atât de rapidă încât uneori pot scăpa de sub control. În astefel de cazuri, un rol deosebit de important îl au conducătorii instituțiilor cu responsabilități în statul român în domeniul ordinii publice, siguranței naționale și apărării țării, care trebuie să dea dovadă de discernământ, pregătire, gâdire strategică și fermitate în aplicarea legii. Un rol important îl ar și mass-media, care, prin felul în care transmite mesajele către opinia publică, poate influența hotărâtor dinamica situațiilor de criză protejând ori afesctând interesele naționale.
___________________
79 Patrik Logodec. (1994). Prevenirea și gestionarea situațiilor de criză. Revista Civic, Franța, nr. 46, Decembrie, pp……
CAPITOLUL V. CRIZELE INTERNAȚIONALE
Sfârșitul războiului rece nu a adus mai multă pace și prosperitate în lume, ci la dezvoltarea unor conflicte etnice și violențe civile, a criminalității internaționale și a corupției politice, care denotă mai degrabă creșterea gradului de anarhie în lume.
Printre cele mai semnificative crize se pot evidenția : criză din Golful Persic/Arabic, în 1987, când Statele Unite ale Americii susțin că, Iranul amenință cu rachete chineze de tip Silkworm, traficul maritim în golf, în special strâmtoarea Ormuz ; criza dintre S.U.A. și Panama, în perioada 1987-1989, privind violarea drepturilor omului și cele conferite de traficul maritim pe Canalul Panama; criza din Gabon și intervenția franceză, în 1990, pe fondul instabilității socio-politice și izbucnirii unui război civil ; invadarea Kuweitului de către Irak, în 1990, pentru restabilirea frontierelor și acces egal la resurselor petroliere din regiune; condamnarea Israelului și Intifada, în 1993, ce au avut la bază conflictele de ordin teritorial dintre israelieni și palestinieni.
5.1. Criza irakiană din anul 2003.
Explozia terorismului internațional a generat creșteri ale situațiilor de criză, iar atentatele de la 11 septembrie au acutizat sentimentul de insecuritate pe plan internațional.
În Irak, America poate pierde bătălia pentru secolul XXI, sau dimpotrivă, poate pune bazele unei adevărate noi ordini mondiale. Este o mare încercare pentru America dar și pentru omenire.
Referitor la criza irakiană putem conchide că actualul război nu este unul între două state, întrucât implică o alianță de 40 de state împotriva regimului lui Saddam Hussein, nefiind un simplu conflict irakiano-american. Războiul irakian este expresia crizei lumii, o criză mondială sau de „sistem mondial”, de vreme ce-a ajuns în faza în care n-a mai putut fi gestionată prin metode pașnice.
Din punct de vedere al structurilor militare, postmodernismul și-a făcut simțită prezența în societate mai degrabă decât postmodernitatea, ruptura dintre discurs, cadre de analiză și realitate fiind aici evidentă. Grăbiți să proclame războiul și armata postmodernă, o serie de teoreticieni occidentali au luat ca reper, de pildă, tehnologia care stă în spatele lui „the American way of war”, eșuând în a vedea o distincție sociologică, intrată deja în clasicitate, între postmodernitate și era postindustrială.
Mai sceptic în privința periodizărilor sus-menționate, Ulrich Beck punea în discuție, în “Risk Society”, apariția, mai degrabă, a unei „noi modernități”, care, din perspectiva securității, ar urma să fie una a „riscurilor”, opusă celei „clasice”, a „amenințărilor”. Ultimii zece ani și în special perioada de după 11 septembrie 2001 au lansat puternic dezbaterile privind agresiunile neconvenționale, ținta principală fiind terorismul. Noul mileniu părea să debuteze, oricum, cu acel „new kind of war” pe care îl anunța, în lunile de după atentatul de la World Trade Center. Este însă destul de dificil să te asiguri de suportul publicului-contribuabil, ca și de simpatia celui internațional pentru cauza ta în lupta cu un „inamic invizibil” dar și cu entități reprezentând mai degrabă riscuri decât amenințări, deci circumscrise unor situații pentru care teoria probabilităților pare a fi mai în măsură să ofere soluții decât forța militară.
Răspunsul a fost, cu toate riscurile asumate de administrația de la Washington și alegerea drept țintă a unui inamic deja tradițional al S.U.A., inamic oricum plasat pe axa răului de George Walker Bush.
Reacțiile Turciei și Arabiei Saudite, teama kuweitienilor și a israelienilor, ambele justificate, de ripostele irakiene, în special în faza inițială a războiului, când vecinii Irakului așteptau îngroziți ca dictatorul de la Bagdad să amenințe cu arme chimice, ne arată că au existat preocupări constante din partea statelor din zona Golfului, spre asigurarea menținerii unui areal cât mai restrâns al conflictului. Ceea ce s-a și reușit, tensiunea din sistemul internațional reducându-se încetul cu încetul, demonstrațiile anti-război fiind din ce în ce mai rare, poate și datorită atenției scăzute pe care presa a început să le-o acorde. Tăcerea Iranului este și ea simptomatică în acest sens, ca și asigurările date încă de la început de americani populației irakiene că nu se va permite nici unei țări vecine să profite de demolarea regimului lui Saddam. Promisiunile de largă autonomie care se pare că au fost făcute kurzilor din nordul Irakului era clar că vor nemulțumi Turcia, care a jucat, fără voia ei, un rol ingrat, al unei țări care a oferit asistență limitată S.U.A., pentru a nu fi „târâtă” în război, dar care, în același timp în care a refuzat deschiderea unui front spre Kurdistan, a masat trupe la granița cu Irakul, oricum, singurul lucru pe care îl putea face pentru a-și aduce cât de cât interesele în comun cu ale aliatului american. Ea nu a fost însă scutită de imperativul unei intervenții terestre în nordul Irakului, intervenție materializată, de fapt, la un moment dat, fără mari urmări însă, tocmai datorită faptului că Ankara și-a armonizat, până la urmă, măcar o parte a discursului în chestiunea irakiană cu Washingtonul, fiind în situația paradoxală de a simți nevoia să protejeze cu propriile trupe integritatea statului condus de la Bagdad împotriva unei eventuale „răscoale” a kurzilor.
Pe de altă parte, imediat după începerea propriu-zisă a războiului, analiștii de la B.B.C. constatau cu stupoare că o bună parte a reprezentanților statelor vest-europene care se declaraseră din start împotriva războiului, și-au eliminat din discurs, odată cu începerea ostilităților, aproape orice referire la faptul că au pierdut clar disputa diplomatică în care s-au angajat cu S.U.A. și restul coaliției.
Războiul, un fenomen teribil, înspăimântător, neobișnuit și totuși atât de „familiar” omului din toate timpurile, provoacă cea mai radicală întoarcere a conștiinței omenești asupra ei însăși.
Înainte de începerea războiului, Saddam Hussein a reușit o divizare a lumii occidentale, a despărțit-o în două blocuri, diferențiate de atitudinea lor față de problema irakiană.
Toate statele musulmane însă, cu câteva excepții, s-au opus atacării Irakului, așa cum nu o făcuseră în timpul războiului din Afganistan. Deși unele dintre statele musulamane avuseseră inițial oarecare reticențe față de acel război, l-au acceptat în cele din urmă fără prea mari discuții. Mai mult, Statele Unite au beneficiat de un ajutor logistic substanțial din partea unor state din Asia Centrală, state învecinate cu Afganistanul.
Nici Liga Arabă, cel mai puternic organism format exclusiv din state arabe (musulmane) nu s-a opus începerii unui război în Afganistan. Obiecțiile acestor țări s-au legat doar de insuficienta claritate a conceptului de terorism și, de aici pornind, a sintagmei de „luptă împotriva terorismului”, care a reprezentat motto-ul respectivei operațiuni. Obiecții luate în considerare de americani, care au schimbat, din această cauză, numele operațiunii “Infinite Justice” în “Enduring Freedom”. Încă de atunci însă, țările care formau Liga Arabă arătau că se vor opune unui eventual atac asupra unei țări arabe, inclusiv asupra Irakului, care fusese trecut cu mult timp înainte pe lista neagră întocmită de președintele Bush privind țările suspectate de a sprijini terorismul.
Acum însă, nici țările din Liga Arabă, nici celelalte state musulmane, nearabe, nu au mai manifestat aceeași solidaritate, atât cât a fost ea de consistentă și de reală, cu politica americană. Țările musulmane în general și-au arătat dezacordul față de acțiunile militare americano-britanice. Turcia a refuzat ca trupele americane să pornească atacuri militare de pe teritoriul ei și a acordat abia în ultimul moment drept de survol avioanelor americane, neluând în calcul că o atitudine pozitivă ar fi fost consistent răsplătită financiar. Pakistanul, unul dintre statele pe care Brzezinski le identifica pivoți ai geopoliticii S.U.A., și care avusese anterior o poziție favorabilă, de sprijin efectiv acordat trupelor americane în conflictul din Afganistan, s-a opus de această dată în mod categoric declanșării operațiunilor din Irak. Mai mult, în cea de-a doua zi de la declanșarea operațiunilor forțelor aliate, premierul pakistanez și-a anulat o întâlnire cu președintele Bush, deși Pakistanul, ca și Turcia, beneficiază de un important sprijin financiar american. Pentru a ataca, trupele coaliției conduse de Statele Unite au dispus de teritoriul unor state arabe din Peninsula Arabă.
„Dreptatea celui mai puternic” este sloganul pe care statele musulmane, arabe sau nearabe, îl consideră ca fiind reprezentativ pentru acest nou război declanșat de americani. El pare a fi confirmat și întărit de faptul că Statele Unite nu au obținut mandatul O.N.U. pentru aceste operațiuni, de unde și ideea lipsei de legitimitate a acțiunilor militare întreprinse de aliații americani și britanici. Lipsa mandatului O.N.U. poate fi considerată drept principala vulnerabilitate a acțiunii inițiate de Statele Unite, fapt reproșat nu doar de țările musulmane, ci și de multe dintre țările occidentale.
Criza irakiană a generat o ruptură fără precedent în lumea occidentală. Țările vest-europene și Statele Unite, despre care se vorbea că ar reprezenta o civilizație unitară, bazată în primul rând pe fundamente de ordin cultural, pe afinități și valori comune s-a divizat profund. Mai puțin evident este faptul că această ruptură a existat, chiar dacă într-o măsură mult mai redusă, și în timpul crizei din Afganistan. Este adevărat că atunci, țările vest-europene și-au declarat sprijinul pentru acțiunea americană, însă acest sprijin s-a rezumat doar la declarații. Și în Afganistan, ca și în Irak, trupele americane au acționat ajutate fiind, în mod efectiv, participativ, doar de trupe britanice.
Lupta care s-a dat în cadrul Consiliului de Securitate al O.N.U., are cauze mult mai raționale. Atât Germania, cât mai ales Franța, au interese în primul rând de natură economică în zona Golfului. Este deci o luptă pentru resurse, pentru influență și pentru viitor. Viitorul lor, ca state, și viitorul Uniunii Europene.
Rememorând evenimente destul de recente, ne aducem aminte că atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au generat coalizarea statelor lumii împotriva amenințării pe care tipul specific de risc o implică. Opinia publică mondială, pusă de fapt în fața evidențelor dezastruoase a ceea ce reprezintă terorismul în societatea contemporană, nici nu a trebuit convinsă de necesitatea acestei campanii. În plus, a existat o unanimitate și în ceea ce privește necesitatea pedepsirii celor care au sprijinit financiar, logistic, rețelele teroriste. În fapt, este vorba de lupta democrației cu tot ceea ce reprezintă o amenințare la adresa ei.
Problema irakiană produsese o schismă între adepții forței, războiului, pentru înlăturarea lui Saddam Hussein, pe de o parte și, pe de altă parte, tabăra pacifistă, adepții metodelor persuasive, diplomatice, care au optat pentru negocierea pașnică în acest conflict, pentru continuarea demersurilor de dezarmare pașnică a Irakului.
Una din premisele care au stat la baza declanșării campaniei împotriva Irakului, susținută de mediile diplomatice, a fost cea porivit căreia, Irakul a sprijinit și sprijină terorismul internațional, deține arme de distrugere în masă, a impus un sistem dictatorial, concluzionând existența unui regim nedemocratic și periculos, care trebuia oprit să mai funcționeze.
Paul Claval afirma că "atât timp cât statul se află în mâinile unui șef cu autoritate discreționară, cum este cazul lui Saddam, ai în față toată zădărnicia puterii dintr-o asemenea arie, mai ales când fundamentele reale ale puterii nu trec de autoritatea șefului cu orgolii, cu atât mai mari cu cât puterea reală este mai mică”81.
__________________
81 P. Claval – „Geopolitică și geostrategie”, ed. Corint, București, 2001, p.185.
Având alături Marea Britanie și Spania, S.U.A. și-au manifestat voința de neclintit de a rezolva această problemă prin război. În replică, Franța, Germania, reprezentantele cele mai puternice ale Uniunii Europene, cărora li s-a alăturat și Rusia s-au declarat atunci pentru eforturi diplomatice susținute, în defavoarea conflictului armat. Ceea ce la început a părut numai o divergență de moment, cauzată de interese economice, a devenit pe parcurs o problemă în sine.
Țările central și est europene, membre recente sau aspirante la integrarea în U.E. și N.A.T.O., au decis să-și declare sprijinul pentru campania americană.
Rând pe rând, acestea au și ajutat la pregătirea campaniei americane, găzduind forțe și echipamente de luptă.
Rusia s-a arătat a fi de partea Franței și Germaniei, în timp ce China preocupată de schimbările politice și economice interne, a manifestat o opoziție fățișă, față de campania militară abia după declanșarea acțiunilor militare. Raporturile și pozițiile inspectorilor trimiși în Irak reprezentaseră un punct de sprijin pentru neînceperea ostilităților. Dincolo de declarațiile punctuale, faptul este că aceștia nu își asumaseră începerea războiului. Apoi, aspectul esențial al începerii conflictelui a fost războiul mediatic.
Mediatizate intens au fost și declarațiile unor înalți oficiali O.N.U. sau ale unor experți în drept internațional care afirmau că războiul fără aprobarea Consiliului de Securitate este ilegal. De altfel, înainte de începerea conflictului militar, nici opinia publică americană nu a fost partizana războiului cu orice preț. Astfel, un sondaj de opinie comandat de New York Times și C.B.S. News arăta că, deși majoritatea americanilor se declara nemulțumită de activitatea O.N.U. referitoare la problema irakiană, 52% dintre respondenți erau de acord cu continuarea inspecțiilor. Sondajul mai releva și faptul că, deși 56% dintre americani erau favorabili președintelui George W. Bush, numărul celor care credeau că liderul american se bucură de respect în lume scăzuse de la 67 % la 45%. Singura contrapondere în această balanță informațională o reprezentase sondajul A.B.C. News care arăta, la acea dată, că sprijinul pentru un război în Irak al populației americane a crescut până la 60%. Apreciind că ar fi preferabil să existe sprijin internațional, americanii nu erau de părere că acest sprijin este și esențial: 61% credeau că un mandat O.N.U. nu era necesar, iar 71% se declarau pentru începerea războiului în condițiile în care aliații americanilor ar fi fost gata să sprijine operațiunile militare. Este clar că, în momentul începerii războiului, miza a devenit incomparabil mai mare decât a fost la declanșarea campaniei de convingere a aliaților de către americani.
După înlăturarea regimului de la Bagdad, coaliția anglo-americană a declarat angajamentul său de a instala ceea ce ar fi trebuit să fie prima democrație arabă legitimă și una din cele câteva democrații constituționale din țările cu majoritate musulmană. Acst lucru a fost un țel ambițios, având în vedere faptul că cele mai multe dintre condițiile de bază, de lege și ordine, necesare pentru construirea democrației în Irak, lipsesc. Irakul va fi perceput ca experimentul natural privind posibilitatea construirii democrației într-o țară în care islamul joacă un rol semnificativ în viața publică. Experimentul Irakului va reuși, în cazul în care va încuraja democratizarea altor țări arabe și musulmane, sau va eșua, producând un șoc teribil pentru începuturile fragile ale democrației islamice. O convenție constituțională ar trebui să aibă loc în toamna anului 2004. Poporul irakian ar trebui să aibă un proiect de constituție de dezbătut, de schimbat și de aprobat până la sfârșitul anului, pregătind calea spre alegerile propriu-zise82.
Extinderea coaliției și a numărului de trupe din Irak, cuplată cu o tranziție mai rapidă la autoguvernare, ca parte a unei înțelegeri pentru o mai mare implicare militară internațională, ar trebui să conducă implicit la o securitate mai
__________________
82Cf. Revistei, “The World in 2004”, coord. de săptămânalul Capital, articolul “Islamul și democrația: marele experiment”,realizat de Noah Feldman, p.28.
mare. Ocupația militară trebuie să ia sfârșit la mijlocul anului 2005.
Reluarea nivelurilor producției de petrol nu poate să aibă loc înainte de al-doilea trimestru al anului 2004. Din acest moment, o producție mărită împreună cu o restabilire a economiei, pe măsură ce cheltuielile pentru reconstrucție intră în ritm ar trebui să ducă la o creștere economică83.
Lumea musulmană șiită din Irak, va deveni grupul cel mai influent, menținând teologia la distanța corectă de guvernare. Suniții, care au condus de la crearea Irakului, în 1920, sunt marii perdanți ai noului regim, dar ei ar putea deveni mai docili dacă se va restabili un nivel decent de securitate, dacă producția de petrol va depăși nivelul de dinainte de război și dacă serviciile publice, precum cele de furnizare a apei și a electricității, vor urma același traseu.
O îmbunătățire reală a situației din Irak, ar avea un efect pozitiv în regiune, chiar și în conflictul dintre Israel și Palestina.
___________________
83Cf. Revistei, “The World in 2004”, coord. de săptămânalul Capital, “Lumea în cifre”, p.46.
5.2. Războaiele iugoslave din ultimul deceniu – Conflictul din Kosovo.
Pentru specialistul în științe sociale, a „explica” Iugoslavia ultimului deceniu și războaiele ei este un exercițiu dificil, întrucât conform tezelor balcaniste, Iugoslavia este închipuită ca incurabil generator de violență, spațiul respectiv fiind esențializat cu gazda unui tip specific de naționalism irațional și agresiv84.
O altă abordare de succes este cea pe filon huntingtonian, care vede în respectivele conflicte, planul după care se realizează clivajul a trei religii, ortodoxă, catolică și musulmană, a căror interacțiune, desfășurată, deja, la nivel global, ar avea periculoasa capacitate de a crea sau recrea adevărate focare de conflict85.
În contextul anilor 1990, s-a manifestat, cel puțin în Europa, un reviriment al categorizărilor care au utilizat ca bază etnicitatea, naționalitatea și confesiunea. Chestiunea a dus, practic, la fenomene precum destrămarea violentă a Iugoslaviei, cea pașnică a Cehoslovaciei, dar și la unificarea celor două Germanii. Apoi, în cazul Iugoslaviei, odată scânteia aprinsă, ea a fost întreținută prin accentuarea importanței atribuite acestor repere identitare, în ultimă instanță, reperele fundamentale: etnie, naționalitate, religie. Ideea principală aici ar fi aceea că a existat un context, strâns legat de cel internațional al momentului, care
___________________
84 Analiză prezentei paradigme balcaniste se regăsește în prestigioasa revistă Foreign Affairs, în ceea ce privește războaiele iugoslave, nr.54/1999. A se vedea și Dan Dungaciu, Estul și Vestul în „oglinda naturii” – este „naționalismul estic” esențial diferit de cel „vestic” ?, în Polis, vol. 5, nr. 4/1998.
85Cele două perspective au avut, practic, o serie de puncte comune, după cum arată Maria Todorova în lucrarea “Balcanii și balcanismul”, ed. Humanitas, București, 2000, criticând, pe de altă parte, și modelul huntingtonian de agregare a civilizației catolico-protestante: “Una din versiunile dihotomiei Est-Vest s-a făcut simțită în opoziția dintre ortodoxia greacă și catolicim, întâlnită la Huntington”, p.37.
a actualizat nevoia definirii grupurilor umane prin acele repere identitare menționate mai sus.
Ceea ce Huntington interpreta ca un conflict de falie, între gardienii, anexele celor trei civilizații presupuse a-și disputa moștenirea R.S.F. Iugoslavia, este, de fapt, un conflict a cărui sursă și potențial de reproducere se află chiar în interacțiunea dintre comunitățile etno-religioase respective, în distribuirea fiecăruia în categoria sa și a celorlalți în cele opuse.
Ba mai mult, solidaritatea co-civilizaționalilor cu una sau alta din părțile implicate, în măsura în care poate fi probată, este, la rândul ei, o reflectare a tensiunilor identitare din așa-zisa arie de falie.
Deci aria axială, de trezire a afinităților culturale dintre varii state, este aria în care anumite repere cruciale ale profilului cultural general, mai mult sau mai puțin comun, sunt puse în pericol. Ceea ce nu înseamnă că, dincolo de efectul afectiv pe care drama unei anumite comunități o are asupra „rudelor culturale”, în condițiile în care acestea nu au interese economice, strategice, legate de zona respectivă, solidaritatea aceasta va mai fi reală sau se va mai păstra la aceeași intensitate.
Potrivit afirmațiilor lui Huntington „Arabia Saudită, Turcia, Liban și Libia au procurat fonduri și arme pentru bosniaci, nu din rațiuni ideologice, de putere politică sau din interes economic, ci datorită înrudirii culturale”.
Pasul formal însă, în direcția creerii Iugoslaviei, a avut în centru Serbia și o serie de reprezentanți ai croaților și slovenilor refugiați aici din cauza primului război mondial. E vorba de „Declarația de la Nis” din 7 decembrie 1914, care atestă scopul unirii tuturor teritoriilor sud-slave într-un singur stat. O greșeală, se pare, a sârbilor, care renunță, practic, la ideea unirii tuturor sârbilor într-un singur stat, înlocuind-o cu această idee federalistă, ale cărei consecințe s-au văzut din plin în anii ’90.
De fapt, atât în perioada interbelică, dar și până în ’90, principala acuză adusă sârbilor de către reprezentanții celorlalte state participante la federație a fost aceea de a fi confiscat Federația, de a o fi transformat într-un substituent al Serbiei Mari. În plină febră secesionistă, sârbii și muntenegrenii sunt, aproape automat, asimilați ideii și aparatului statal iugoslav și vor suporta consecințele pe care destrămarea violentă a federației le avea din partea forurilor internaționale: „din iunie până în decembrie 1991, prin boicotarea Consiliului Prezidențial al federației de către Slovenia și Croația, acesta s-a sârbizat în structura sa. A apărut în mod obiectiv, în prim-plan, ceea ce a fost denumit „blocul sârb”, format din reprezentanții Serbiei, Muntenegrului și ai sârbilor din Bosnia-Herțegovina. În noile sale structuri, „blocul sârb” s-a trezit izolat și nerecunoscut de către Comunitatea Europeană. Serbia, ca lider al unei federații puse pe butuci, va suporta, de acum înainte, toate păcatele unei lumi în destrămare86. Și nu este vorba aici doar de faptul că Serbia și Muntenegrul moșteneau oficial Iugoslavia, ci și de faptul că alcătuiau Iugoslavia prototipică. Întreaga lume a văzut lucrurile în felul acesta. Drept urmare, ele păstrează și astăzi numele și greu încercata formulă iugoslavă.
Presiunea pentru destrămarea federației a venit, iată, din interior, în urma apariției, post-Rrăzboi Rece, a posibilității, pentru fiecare comunitate etno-religioasă din cadrul statului iugoslav de a redefini, să spunem, prototipiile locale.
Este vorba, până la urmă, de ceea ce am putea numi un fenomen de afirmare a majorității simbolice. Ești majoritar într-un teritoriu abia atunci când ești prototipic pentru acel teritoriu. Croatul va prefera să aparțină unei Croații, să fie croat decât croat iugoslav. De fapt, renașterea ideii Croației Mari, în anii ’90, cu ocazia conflictului sârbo-croat, stă mărturie pentru aceasta.
___________________
86 Centrul de Analiză și Documentare al Fundației pentru Românii de Pretutindeni, Război în Balcani – Iugoslavia, primăvară sângeroasă la sfârșit de secol, , Aldo Press, București, 1999, p.135-136.
La fel de relevant este și cazul Kosovo, unde albanezii, deveniți majoritari numeric, făceau încă din anii 80 presiuni pentru obținerea recunoașterii zonei ca a șaptea republică a federației, sub identitate albaneză. Exact aceeași problemă ca și în Croația sau Slovenia: a fi majoritar numeric nu este de ajuns. Trebuie să fii majoritar identitar, trebuie să fii locuitorul prototipic al spațiului în care te afli, pentru a-l stăpâni cu adevărat.
În 1989, guvernul sărb suprimă autonomia albanezilor din Kosovo, aceștia nemaiavând acces la sistemul de sănătate, de învățământ, la posturile administrative, iar presa, slujbele, cultura și comerțul fiind „raționalizate”.
Limba albaneză este proscrisă, caracterele chirilice devin obligatorii, învățământul superior nu este accesibil decât în funcție de cotele stabilite de sârbi și potrivit propriilor lor program87.
Privați de drepturile lor civice și sociale, albanezii sunt sistematic persecutați, unii dintre aceștia recurgând la emigrare. În același timp, guvernul de la Belgrad încearcă o repopulare sârbă a provinciei pe bază de prime, de salarii preferențiale, de incitări de diverse naturi.
Conform cu aceste persecuții poporul din Kosovo, “de două ori matir”, se organizează, realizând alegeri clandestine, desemnându-l pe Ibrahim Rugova, preșdintele official al provinciei, persoană nerecunoscută de sârbi. În 1992, i-a naștere o armata de eliberare a provinciei Kosovo, U.C.K., care se face cunoscută prin atentate împotriva polițiștilor, a grănicerilor, a membrilor serviciilor speciale sârbe.
În 1996, U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei, ca și în vestul Macedoniei, unde trăiește minoritatea almabeză a acestei țări. În Germania și Elveția, emigranții din Kosovo se regrupează și încep să schimbe pe arme banii din diverse traficuri, din impozitul revoluționar, din colete.
___________________
87Cf. Liberation, “Kosovo, une crise opportune”, Jean-Louis Dufor, 13 martie 1999.
La mijlocul lunii februarie 1998, U.C.K. i-a controlul a 30% din teritoriu. Din punct de vedere militar, sinucigașă, această strategie dă prilejul sârbilor de a purta operațiuni de anvergură, în cursul cărora insurgenții, prost informații și antrenați, în plus divizați, sunt în inferioritate.
În iunie, aviația N.A.T.O. efectuază manevre deasupra Macedoniei și a Albaniei, ceea ce nu împiedică ofensiva sârbă de a continua întreaga vară88.
Grație eforturilor europenilor la O.N.U., rezoluția 1199, adoptată la 23 septembrie în cadrul capitolului 7 al Chartei, cere încetarea ostilităților și o retragere a forțelor sârbe. În caz contrar, Consiliul de Securitate va lua “măsuri adiționale”, pe care unii le interpretează drept o recurgere posibilă și autorizată la forță armată, două zile mai târziu, N.A.T.O. vorbește despre o intervenție aeriană.
Președintele sârb Slobodan Miloșevici consimte să retragă o parte din forțele sârbe din Kosovo și acceptă totodată, prezența mai multor sute de observatori europeni.
La 15 ianuarie 1999, observatorii europeni relatează despre masacrarea a 45 de țărani albanezi, în sud-estul provinciei Kosovo.
Criza se manifestă inițial sub formă declarativă și prin manevre de intimidare. Guvernul sârb este incriminat de observatorii O.S.C.E., pentru arestări abuzive, reținerii arbitrare, măceluri extra judiciare, mutilări de civili fără arme . În urma acestei situații, Grupul de contact format din Germania, S.U.A., Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, se reunește la Londra în vederea somării celor două părți, de a se întâlni la Rambouillet, pentru negocieri. Aceste negocieri degenerează, albanezii par să semneze, sârbii contestă partea militară a planului și repun în discuție unele din modalitățile sale politice.
___________________
88 Cf. Le Monde Diplomatic, „L’histoire de l’UCk”, Christophe Chiclet, mai 1999.
Belgradul accentuează represiunea, fap ce a condus la bombardarea de către forțele N.A.T.O., în data de 24 martie 1999, a teritoriului iugoslav.
Criza din Kosovo se încheie, utimul război european al secolului al XX-lea începe; el opune Serbia țărilor membre ale N.A.T.O.89
După 79 de zile de bombardamente, Belgradul acceptă ceea ce refuzase vehement la Paris, rezultatul crizei constă în înfrângerea Serbiei, temperată de menținerea suveranității sale asupra provinciei Kosovo și de faptul că la Belgrad
puterea nu este imediat îndepărtată. Bilanțul crizei este evaluat pe trei nivele : umanitar, politic și militar, luând în seamă și principalii actori ai dramei, poporul albanez din Kosovo, Uniunea Europeană și armatele N.A.T.O.90
Pe plan politic, criza ar putea fi o ocazie pentru Uniunea Europenă de a pune bazele unui sistem comun de securitate, care să-i permită reglarea uneia sau alteia dintre crizele care o privesc prin mijloace proprii.
Lipsa de temeritate a N.A.T.O., preocupată de a nu pierde nici un om în operațiunile militare, lasă un sentiment de neliniște, cu atât mai mare cu cât farța democrațiilor este mai întâi întemeiată pe respectul pe care trebuie să-l aibă față de aceste valori morale, pe care încearcă să le apere.
Statele Nord Atlantice au decis să nu tolereze spolierea populației de către o dictatură și au avut curejul de a merge cu mare greutate, până acolo unde a fost posibil.
__________________
89Cf. Le Monde – „La diplomatie europeenne aux commandes”, Claire Trean, 5 iunie 1999.
90Cf. Politique internationale – „Kosovo, missile intelligent et chausse-pied rouille”, Paul Garde, nr.85,1999, articol menționat în lucrarea “Crizele internaționale de la Beijing(1900) la Kosovo(1999)”de Jean-Louis Dufour, ediția a treia, 2001, versiune în limba română Ed. Corint, p.221-225.
C O N C L U Z I I
Din observațiile și cercetările efectuate se desprind următoarele concluzii mai importante:
În planul vieții sociale crizele și conflictele au un caracter cvasi-planetar, blocuri întregi de națiuni căzându-le victimă, afectate solidar în funcție de schimburile și complementaritățile care există între ele. Până și națiunile care se doreau izolate ideologic, politic și economic, se dovedesc susceptibile de prăbușiri dintre cele mai drastice, după cum s-a văzut în cazul țărilor din est, atunci când ficțiunea etanșeități dispare, dezvelind solidaritățile obligatorii dincolo de antagonismele afișate.
La nivel planetar, crizele apar deja ca fatalități istorice și sociale, legate de o perturbare profundă a contextului, făcând caduce mijloacele obișnuite de control sau de reglare. Această dereglare antrenează dezintegrarea sistemelor sociale sau dezadaptarea unor straturi întregi de populație.
Criza poate fi considerată ca un efect decisiv, o ruptură creată de un eveniment ce pare a transforma în mod radical condițiile de existență.
Situațiile de criză pot avea o dinamică atât de rapidă încât uneori pot scăpa de sub control. În astfel de cazuri, un rol deosebit de important îl au conducătorii instituțiilor cu responsabilități în stat, în domeniul ordinii publice, siguranței naționale și apărării țării, care trebuie să dea dovadă de discernământ, pregătire, gâdire strategică și fermitate în aplicarea legii.
Majoritatea statelelor care de-a lungul anilor s-au confruntat cu diferite situațiile de criză și conflict, căută să-și constituie organisme specializate care să le poată controla, pregăti populația și să le limiteze efectele.
În societatea actuală se desfășoară frecvent conflicte interstatale, armate, intergrupuri sau intragrupuri, precum și crizele din cadrul grupurlor, organizațiilor și instituțiilor, au devenit o realitate obișnuită. Nu există domenii de activități umane care să fie scutite de crize, acestea fiind bulversate de fenomene negative.
Între crize și conflict există numerose interferențe. Astfel, în viața publică în general, criza produce conflictul sau mai exact spus, criza este depistabilă în etapele de început ale conflictului, în etapa de dezacord sau în fazele prime ale confruntării.
Conflictul este un sentiment de incertitudine compensat de recunoașterea pozițiilor adverse, care se referă la finalul presimțit sau la beneficiile scontate din negocierea formalizată sau spontană care se angajează. Conflictele pot antrena atât o adaptare, cât și o rigidizarea a grupului sau a organizației și variază în funcție de gradul de cunoștință al actorilor sociali participanți. Gradul de puritate al unui conflict este variabil, unele relații fiind deopotrivă de ordinul cooperării și al conflictului, în timp ce altele țin exclusiv de confruntare.
Multe dintre teorii ce insistă asupra noțiunii de conflict ajung să adopte un raționalism cvasifuncționalist, potrivit căruia conflictul începe să-și piardă dimensiunea inevitabilă într-o societate în care se instituționalizează tot mai mult.
Conflictele au la bază intenționalitatea actorilor sociali participanți, valorile lor și chiar propria lor cultură.
Etnocentrismul este un alt elemnt care determină apariția conflictului dar nu și soluționarea sa constructivă.
Teoreticienii care sunt chemați să acorde asistență într-un conflict au subliniat patru tipuri de abilități necesare pentru soluționarea constructivă a conflictelor. Primul set de abilități este legat de stabilirea unei relații eficiente de lucru între o terță parte și fiecare din părțile aflate în conflict, astfel încât fiecare să aibă încredere în terța parte, să comunice liber cu ea și să răspundă la sugestiile sale în privința unui proces ordonat de negociere. Al doile set este legat de stabilirea unei atitudini cooperante de rezolvare a problemelor de ambele părți. În al treilea rând, sunt abilitățiile în crearea unui proces creativ de grup și a sistemului de adoptare în grup a deciziilor. Un astfel de proces clarifică natura problemelor cu care se confruntă părțiile aflate în conflict, ajută la extinderea gamei de alternative care sunt percepute ca fiind la îndemână, facilitează evaluarea realistă a fezabilității lor și implementarea soluțiilor convenite. În ultimul rand, este adesea de mare folos pentru terți să aibă cunoștințe substanțiale despre motivele în jurul cărora este centrat conflictul.
Conflictualitatea juridică nu se detașează în mod vizibil, de sfera plurivalentă și proteică a conflictualității umane generale, decât prin incidența evidentă, expresă, a normelor juridice în aplanarea epifenomenelor denumite, cauze contencioase sau raporturi litigioase.
Sfârșitul războiului rece nu a adus mai multă pace și prosperitate în lume, ci la dezvoltarea unor conflicte etnice și violențe civile, a criminalității internaționale și a corupției politice, care denotă mai degrabă creșterea gradului de anarhie în lume.
În contextul anilor 1990, s-a manifestat, cel puțin în Europa, un reviriment al categorizărilor care au utilizat ca bază etnicitatea, naționalitatea și confesiunea. Semnificative în acest sens sunt crizele iugoslave, care reprezintă clivajul a trei religii, ortodoxă, catolică și musulmană, a căror interacțiune, desfășurată, deja, la nivel global, ar avea periculoasa capacitate de a crea sau recrea adevărate focare de conflict.
Explozia terorismului internațional a generat creșteri ale situațiilor de criză, iar atentatele de la 11 septembrie au amplificat sentimentul de insecuritate pe plan internațional.
În ceea ce privește criza irakiană putem conchide că aceasta este expresia crizei lumii, o criză mondială sau de sistem mondial, de vreme ce a ajuns în faza în care nu a mai putut fi gestionată prin metode pașnice.
Având în vedere acutizarea situațiilor de criză și conflictuale în Orientul Mijlociu, pe teme religioase, economice și politice, se impune cu necesitate implicarea mai activă a liderilor politici din țările învecinate și cele puternic dezvoltate, pentru reconsiderarea și reanalizarea situațiilor de fapt existente și a evoluțiilor negative pe care acestea le pot genera la nivel global.
B I B L I O G R A F I E
Blank, Aristide (1922). Contibuții la rezolvarea crizei economice: Retipărire din Arhiva pentru știința și reforma socială. Cultura Națională. Bucuresti: Editura Imprimeriei Nationale.
2. Silviu Brucan – “Pluralism și conflict social: O analiză socială a lumii comuniste”, Editura Enciclopedică, 1990.
3. Pavel Abraham – “Comunitatea polișia și tranziția”, Editura Național, 1996.
4. Barus-Michel Jacqueline – “Crize : Abordare psihosocială clinică “, Iași: Polirom, 1997.
5. George Soros – “Criza capitalismuli global: Societatea deschisă în primejdie”, Editura Plirom, 1999.
6. Ana Stoica -Constantin, Adrian Neculau – “Psihosociologia rezolvării conflictului”, Iași, Polirom, 1998.
7. Grant Wendy – “Rezolvarea conflictelor”, Editura Teora, 1998.
8. Jean-Louis Dufour – “Crizele internaționale: De la Beijing (1900) la Kosovo (1999)”, Editura Corint, 2002
9. Constantin Dobrogeanu-Gherea – “Conflictul Româno-Bulgar”, Tipografia Cooperativă “Poporul”, 1913.
10. Jean-Jaques Rousseau – “The Social Contract and the Discaures”, David Campbell Publishers, 1993.
11. D.L. Horowitz – „Ethnic Groups in Conflict”- Berkeley University of California Press. 1985
12. E.H. Erikson – “Adolescence et crise, la quete de l’identite”, Paris, Flammarion, colecția Champs, 1972.
13. E.Durkheim 1897 – „Le suicide”, ediție nouă, Paris, PUF, 1960.
14. Touraine Alain – „Production de la societe”, Paris, Le Seuil, 1973.
15. Thom Rene – „Paraboles et catastrophes”, Paris, Flammarion, 1983.
16. G. Rouan – “En amont d’une approche possible du couple en crise: la notion de crise en psychologie clinuque”, Dialogue, 1982.
17. M. Banton – “Race relations”, New York: Basic Books, 1967
18. O. Klineberg – “The human dimensions in international relations”, New York: Holt Rinechart & Winston1964
19. H.Cantril – „Tensions that cause wars”, Urbana: University of Iliniois Press, 1950.
20. M. Deutsch – „ A theory of cooperations and competition”, Human Relations, 1949a.
21. J.Von Neumann & O. Morgestern –“ Theory of games and economic behavior”, New York: Wiley, 1944.
22. T. Schelling – “The strategy of conflict”, Londra/New York, Oxford University Press, 1963.
23. H. Kahn – „On thermonuclear war”, Princeton, Princeton University Press, 1960.
24. M. Deutsch – „Recurrent themes in the study of social conflict, Journal of Social Issues”, Cambridge, Cambridge University Press,1977.
25. Mancur Olson – „ The logic of collective action”, Cambridge, Harvard University Press, 1965.
26. P. Ansart – „ Ideologies, Conflits et pouvoir” Paris, PUF, 1977.
27. F.Bauricaud – „Esquisse d’une theorie de l’autorite”, Paris, Plon 1961.
28. A. Hirschman – “Exit, voice and loyality. Response to decline in firms, organizations and states”, Cambridge, Havard University Press, 1970.
29. G. Simmel –“The web of group affiliations ”, New York Free Press, 1908.
30. L. Coser – “The functions of social conflict”, Glencoe, The Free Press of Glencoe ,1956.
31. A. Lijphart – „The politics of accommodation. Pluralism and democracy in the Netherlands”, Bercheley, University of california Press,1975.
32. E. Durkheim trad. Rom : “Regulile metodei sociologice “, Editura Științifică, București, 1974.
33. E. Durkheim – “De la division du travail social”, Paris, F. Alcan ; Paris, PUF. 1983.
34. Karl Marx trad. rom. : ’’Prefață” la Contribuții la critica economiei politice, în Marx/Engels, Opere, vol.13, Editura politică, București ,1962.
35. G.A. Cohen – „Karl Marx`s Theory of history. A defence”,Princeton, Princeton university Press, 1978.
36. A. Przevorski – “Capitalism and social democracy”, Cambridge, Cambridge University Press,1985.
37. M. Weber – “Wirtschaft und Geselschalt”, Tubingen, J.C.B.Mohr; tr.fr. (fragment) “Economie et societe”, Paris, Plon, 1971.
38. J. Bercovitch – “ Social conflicts and third parties”, Boulder, Westview Press, 1984.
39. O. Young – „The intermediares: Thiard parties in international crisis”, Princeton, Princeton universiti press, 1967.
40. M. Hass – „ International conflict”, New York, Bobbs Merrill, 1974.
41. R. Butterworth – „Managing interstate conflicts”, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 1976.
42. F. Bouricaud – „L’individualisme Instionnel. Essai sur la socilogie de Talcott Parsons”, Paris, PUF, 1977.
43. R. Boudon, trad.rom.: „Locul dezordinii în Texte sociologice alese”, Humanitas, București, 1990,.
44. L. Coser – „The functions of social conflict”, Glencoe, The Free Press of Glencoe, 1956.
45. A. Touraine – „ La consecince ovriere”, Paris, Le Seuil, 1966.
46. H. Kitschelt – „Political opportunity structures and political protest: anti-nuclear movements in four democracies”, Britsh Journal of Political Science, 1985.
47. S. Halebsky – „Mass society and political conflict”, Cambridge University Press, 1976.
48. M. Algulhon – „La Republique au village. Les populations du Var dans la Revolution a la II e Republique”, Paris, Le Seuil, 1979.
49. P. Birnbaum – „ La logique de l’Etat”, Paris, Fayard,1982.
50. T. Skocpol – „ States and social revolutions; a comparative analysis of France, Rusia and China”, Cambridge, Cambridge University Press, 1979).
51. T. Gurr – „Why men rebel ?”, Princeton, Princeton University Press, 1970.
52. R. Aya – „La Revolution en echec : des situations revolutionnaires sans denouements revolutionnaires”, Revue francaise de Sociologie, 1989.
53. Morton Deutsch, din articolul – “Journal of Social Issues”, vol.50, nr.1.
54. R. Cosier și T. Ruble – “Research on conflict handlig behavior: An axperimental approach”, Academy of Management Journal, 1981.
55. Morton Deutsch – “The resolution of conflict”, New Haven CT:Yale University Press, 1973.
56. M. Snyder și W.Ickes – “Personality and social behavior”, New York: Random Haos,1985.
57. R. Fisher – „International conflict and beavioral science: The Craigville Papers”, New York: Basic Books, 1984.
58. H. Tajfel – „Sociasl psichology of intergroup relations”, Anula Review of Psichology, 1982a.
59. M. B Brewer – “The role of ethnocentrism in intergroup conflict”, Chicago: Nelson-Hall, 1986.
61. S.Worchel – „The role of cooperation in reducing intergroup conflict”, Chicago: Nelson Hall, 1986.
62. J.C. Turne – „Social comparison and social identity: Some prospects for intergroup behavior”, European Journal of Social Psychology,1975.
63. R.A . Le Vine & D.T. Campbell – „Ethnocentrism: Theories of conflict, ethnic attitudes and group behavior”, New York: Wiley, 1972.
64. J.Rubin – “Dynamics of third party intervention: Interdisciplinary Perspectives of international conflicts”, New York: Praeger, 1980.
65. D.R.S. Blake & J.S. Mouton – „Solving costly organiyational conflicts”, San Francisco: Jossey- Bass, 1984.
66. Charles L. Schultze – “Conținutul economic al securității naționale” , Foreign Affairs, 1973.
67. Josef Balzs – „Notă despre interpretarea securității”, Development and Peace, 1985.
68. H. Michael Louw – „National Security”, University of Pretoria, 1978.
70. Patrik Logodec – „Prevenirea și gestionarea situațiilor de criză”, Revista Civic din Franța, nr. 46, decembrie 1994 .
71. P. Clava l- „Geopolitică și geostrategie”, ed. Corint, București, 2001.
72. Noah Feldman – Revistea “The World in 2004”, coord. de săptămânalul Capital.
73. Centrul de Analiză și Documentare al Fundației pentru Românii de Pretutindeni – “ Război în Balcani – Iugoslavia, primăvară sângeroasă la sfârșit de secol”, Aldo Press, București, 1999.
74. Jean-Louis Dufor – Liberation- “Kosovo, une crise opportune”, , 13 martie 1999.
75. Christophe Chiclet- Le Monde Diplomatic – „L’histoire de l’UCk”, mai 1999.
76. Claire Trean -Le Monde- „La diplomatie europeenne aux commandes”, 5 iunie 1999.
77. Paul Garde – Politique internationale – „Kosovo, missile intelligent et chausse-pied rouille”, nr.85, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Situatii de Criza, Conflicte Si Interferentele Acestora In Sistemul Social (ID: 105765)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.