Situatia Somajului In Romania
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ
1.1 Cererea de muncă
1.2 Oferta de muncă
1.3 Echilibrul pieței muncii cu concurență perfectă
1.4 Piața muncii în condițiile de concurență
CAPITOLUL II ȘOMAJUL ȘI INFLAȚIA
2.1 Concept si caracteristici ale șomajului
2.2 Forme ale șomajului
2.3 Costurile și cauzele șomajului
2.4Presiunea fiscală, măsuri și politici economice pentru reducerea șomajului
2.5 Cauzele și efectele inflației
2.6 Creșterea costurilor datorită inflației
2.7 Relația inflație- șomaj
2.8 Politici de antiinflaționiste
CAPITOLUL III STUDII DE CAZ
3.1 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA
3.2 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN JUDEȚUL MARAMUREȘ
3.3 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.4 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN RÂNDUL TINERILOR LA NIVEL EUROPEAN
Concluzii
Bibliografie
–
INTRODUCERE
Piața muncii este indispensabilă pentru dezvoltarea economică. Piața muncii reprezintă spațiul economic în care se tranzacționează în mod liber utilizatorii de muncă în calitate de cumpărători și posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, în care, prin mecanismul prețului muncii, al concurenței libere între agenții economici, ai altor mecanisme specifice se ajustează cererea și oferta de muncă.
Importanța piețelor muncii este dată de calitatea lor de cadru al asigurării producției cu cel mai important factor de producție-muncă. Menirea lor este de a pune în legătură cererea cu oferta de muncă. Munca este doar închiriată în schimbul salariului acordat prestatorilor ei, fiind exclusă cumpărarea lucrătorului, adică a purtătorului capacității de muncă.
Cererea de muncă materializează nevoia de muncă salarizată a cărei remunerare se realizează, de cele mai multe ori, sub formă bănească. Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă disponibilă pentru a fi utilizată în activitatea economică, în funcție de modul recompensării ei, predominant, monetare, printr-un salariu având o anumită marime.
Șomajul și inflația sunt fenomene globale care, prin amploare, intensitate și durată, influențează functionarea economiei în ansamblul ei. Șomajul este in general asociat persoanelor care, în mod involuntar își încetează lucrul și se află la un moment dat în imposibilitatea găsirii și ocupării unui loc de muncă.
În această lucrare de licență mi-an propus să realizez câteva studii în ceea ce privește piața forței de muncă, respectiv nivelul șomajului în Maramureș, România, și Uniunea Europeană.
În CAPITOLUL I, al lucrării, intitulat PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ am scos în evidență principalele elemente teoretice legate de piața forței de muncă, cererea și oferta de muncă, echilibrul pieței cât și piața muncii în condițiile de concurență.
În CAPITOLUL II, al lucrării, intitulat ȘOMAJUL ȘI INFLAȚIA am evidențiat principalele caracteristici ale șomajului, formele și costurile șomajului cât și măsuri și politici de reducere a șomajului, în ceea ce privește inflația am scos în evidență cauzele și efectele ei, creșterea costurilor datorită inflației, relația inflație-șomaj și politicile antiinflaționste.
În CAPITOLUL III, al lucrării, intitulat STUDII DE CAZ, am realizat patru studii de caz privind șomajul la nivel național cât și european. Studiile efectuate se referă la situția șomajului înregistrat în România, studiu de caz privind situația șomajului în Maramureș, studiu de caz privind situația șomajului în Uniunea Europeană, și efectuând totodată și un studiu cu privire la situația șomajului în rândul tinerilor.
Capitolul I
PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ
1.1 Cererea de muncă
În condițiile economiei moderne factorul de producție munca este asigurată de piața forței de muncă care funcționează atât în cadrul fiecărei țări cât și la nivelul economiei mondiale.
Piața muncii este denumită și piața capacității de muncă sau piața competenței profesionale a oamenilor și este indispensabilă pentru dezvoltarea economică. Ea este mediul stabilirii tranzacțiilor cu resursele de muncă de către (1) persoanele care sunt, fie ocupante ale unor locuri de muncă, fie șomeri, respectiv (2) ofertante ale locurilor de muncă. Calitatea de cadru al asigurării producției cu cel mai important factor de producție-munca conferă importanța piețelor muncii. Misiunea lor este avantajarea punerii în legătură a cererii cu oferta unei mărfi cu caracteristici aparte față de restul mărfurilor. Munca este doar închiriată în schimbul salariului acordat prestatorilor, ei fiind exclusă cumpărarea lucrătorului, adică a purtătorului capacității de muncă. Modul în care se raportează cererea totală la oferta totală de muncă reflectă legătura existentă între dezvoltarea economică a țărilor care generează cererea de muncă, și factorul lor demografic, ca suport al ofertei de muncă.
Cererea de muncă materializează nevoia de muncă salarizată a cărei remunerare se realizează, de cele mai multe ori, sub formă bănească. Agenții economici achiziționează capacitatea de muncă a oamenilor prin intermediul achitării prețului muncii sub forma salariului. Acesta este influențat de nivelul prețurilor capitalului, respectiv, al resurselor naturale ca urmare a posibilității substituirii acestor factori, în contextul combinării lor. Cererea de muncă se concretizează în numărul locurilor de muncă existente într-un anumit cadru temporal și spațial, cărora, le corespunde o anumită cantitate de muncă, care va trebui să fie prestată de componenții populației ocupate.
Cererea de muncă este formată sub aspectul unei multitudini de factori, dintre care cei mai importanți sunt:
nivelul salariilor
nivelul prețurilor de vânzare a produselor create de o anumită firmă
nivelul productivității marginale fizice a muncii
nivelul productivității marginale valorice a muncii
condiții generale ale activității economice
Nivelul salariilor influențează cererea de muncă în sensul că scăderea acestuia determină o necesitate de forță de muncă suplimentară (în conditiile în care prețul produselor fabricate rămâne constant).
Rata salariului
0
Figura nr.1 Cantitatea de forță de muncă
În figura nr.1, când nivelul salariului este de , cantitatea de muncă utilizată va fi egală cu , dacă se reduce pretul muncii la va spori cererea de muncă la . Acest fapt are ca efect creșterea cantității de produse fabricate, fapt ce va determina, în condițiile unei cereri constante, o scădere a prețului bunurilor respective și deci a productivității marginale valorice. Cererea de muncă este mai mult sau mai puțin elastică în raport cu rata salariului. Există și situații în care modificarea salariilor nu influențează cererea de muncă si anume cazurile în care se urmărește realizarea altor obiective decât maximizarea profitului pe termen scurt caz în care cererea de muncă este inferioară celei determinate de productivitatea marginală a muncii, pe perioade scurte, curba cererii de muncă poate fi inelastică din cauza echipamentului de producție (la un nivel dat al acestuia necesită o anumită cantitate de muncă pentru obținerea unei anumite producții) și există și cazuri in care cererea de muncă este discontinuă, caz in care productivitatea marginală a muncii se situează în anumite limite în cadrul cărora salariul se poate modifica, fără a afecta ocuparea forței de muncă; conform teoriei salariilor înalte sporirea salariilor ar antrena o creștere a productivității marginale a lucrătorilor și a ocupării forței de muncă.
Acest lucru poate fi evidențiat prin figura nr.2 unde sporirea salariului de la S la S’ va determina reducerea gradului de ocupare de la OA la OB. Creșterea salariului va determina o sporire a nivelului de trai și a creșterii productivității, fapt care va antrena o deplasare a curbei cererii de la CC la și ocuparea va redeveni in OA iar S’ devine rata de echilibrare a salariului.
Rata salariului
S’
S
O B A
Figura nr.2 Rata salariului
Prețul producției influențează într-un mod evident cererea de muncă și anume dacă prețul crește se va antrena nevoia firmei pentu angajarea de forță de muncă suplimentară. Dacă managerul are dorința de a spori numărul de angajați va trebui să compare permanent cheltuielile suplimentare efectuate cu veniturile suplimentare obținute. Productivitatea marginală fizică a muncii și productivitatea marginală valorică a muncii dețin un rol important în acest sens.
Productivitatea marginală fizică a muncii exprimă sporul de producție obținut ca urmare a folosirii unei unități adiționale de muncă.
=.
Productivitatea marginală valorică a muncii reprezintă sporul de venit însușit din vânzarea pe piață a producției suplimentare obținute ca urmare a angajări unei unități adiționale de muncă.
= , dar =*p
Productivitatea marginală a muncii nu reprezintă venitul marginal obținut de firmă ca urmare angăjării unei unități suplimentare de forță de muncă. Hotărârea de a angaja o forță de muncă suplimentară depinde de diferența dintre costul marginal al forței de muncă angajate și productivitatea marginală valorică; din acest punct de vedere, firma va putea angaja forță de muncă suplimentară în condițiile în care productivitatea marginală valorică depășește costul marginal, deci al salariului. Dacă productivitatea marginală valorică a muncii este mai mică decât mărimea salariului, firma va reduce forța de muncă. Condițiile generale ale activității își pun amprenta asupra cererii de muncă.
Acestea sunt reflectate prin evoluția prezentă și previzibilă a economiei , care se vor evidenția prin dinamică, structura consumului ca urmare a evoluției nevoilor, a mărimii venitului și a modului în care se utilizează aceasta pentru consum și investiții.
1.2 Oferta de muncă
Oferta de muncă este oglindită de numărul locurilor de muncă cerute și reprezintă cantitatea de muncă disponibilă pentru a fi utilizată în activitatea economică, în funcție de modul recompensării ei, predominant, monetare printr-un salariu având o anumită marime. Ofertantul muncii este vânzătorul competenței sale profesionale la un preț al cărui marime corespunde mărimii acestei competențe.
Oferta de muncă depinde de factori economici și extraeconomici. Paul Samuelson afirma ca oferta de muncă implică cel puțin patru dimensiuni:
numărul populației;
ponderea populației active în totalul populației;
numărul mediu de ore de muncă pe lucrător;
cantitatea și calitatea efortului depus de lucrători, care depinde de nivelul de calificare și instruire;
Oferta de muncă se caracterizează prin populația aptă de muncă și doritoare să-și fructifice capacitatea de muncă în condițiile date. Ea cuprinde salariații care, in momentul analizei, desfășoară procese de muncă și totodată și persoanele aflate în cautarea unui loc de muncă. Oferta muncii se manifestă pe piata muncii individual sau grupați care sunt reprezentați prin sindicate.
Caracterul complex al fenomenului ofertei de muncă este reflectat de modul diferit în care diferiți analiști formulează și ierarhizează factorii determinanti ai cantității și calității sale. Se menționează trei factori importanți și anume: (1) structura pe vârste și pe sexe și starea de sănătate a indivizilor, (2) factorii psihici, care stimulează sau inhibă dorința de muncă, și (3) condițiile de muncă.
Oferta de muncă poate fi privită prin doua prisme cea individuală și prin cea a pieței. Teoria alegerilor stă la baza constumatorului individual așadar consumatorul dispune de un‚ ’buget’ de timp, posibil alocat între doua ‚’bunuri’’ timp liber și timp pentru muncă. Acest timp liber este ne;
Oferta de muncă se caracterizează prin populația aptă de muncă și doritoare să-și fructifice capacitatea de muncă în condițiile date. Ea cuprinde salariații care, in momentul analizei, desfășoară procese de muncă și totodată și persoanele aflate în cautarea unui loc de muncă. Oferta muncii se manifestă pe piata muncii individual sau grupați care sunt reprezentați prin sindicate.
Caracterul complex al fenomenului ofertei de muncă este reflectat de modul diferit în care diferiți analiști formulează și ierarhizează factorii determinanti ai cantității și calității sale. Se menționează trei factori importanți și anume: (1) structura pe vârste și pe sexe și starea de sănătate a indivizilor, (2) factorii psihici, care stimulează sau inhibă dorința de muncă, și (3) condițiile de muncă.
Oferta de muncă poate fi privită prin doua prisme cea individuală și prin cea a pieței. Teoria alegerilor stă la baza constumatorului individual așadar consumatorul dispune de un‚ ’buget’ de timp, posibil alocat între doua ‚’bunuri’’ timp liber și timp pentru muncă. Acest timp liber este necesar pentru odihnă, relaxare sau pentru orice activitate efectuată în afara celei recompensate. Creșterea salariului determinat de creșterea timpului pentru muncă, multiplică cantitatea de bunuri și servicii ce se poate achiziționa de pe piață, iar în schimb timpul liber se poate reduce. Dacă timpul liber ar crește s-ar renunța la o cantitate de bunuri și servicii cu atât mai mare cu cât salariul (orarul) ar fi mai mare. Costul de oportunitate al timpului liber îl reprezintă în consecință, sacrificiul consumului de bunuri și servicii. În consecință, pe măsura ce salariul crește decizia de alocare a timpului între cel pentru muncă și cel liber se ia prin doua moduri:
Efectul de substituție; creșterea salariului, crește costul de oportunitate al timpului liber, ceea ce reprezintă un stimulent pentru consumatorul rațional de a cumpăra mai puțin timp liber.
Efectul de venit; acesta tinde să reducă numărul de ore lucrate. Când salariul crește și deci și venitul, considerând prețurile bunurilor și serviciilor neschimbate, veniturile reale sporesc.
În funcție de caracterul predominant unuia sau altuia dintre efecte, curba ofertei individuale poate avea o alură normală sau anormală. Efectul de substituție determină creșterea ofertei pe măsură ce salariul crește. Curba ofertei individuale este în acest caz pozitiv inclinată. În schimb efectul de venit conduce la reducerea cantității de muncă oferite când salariul crește.De această dată panta curbei ofertei indibiduale devine negativă. În mod obișnuit, efectul de venit succede celui de substituție. Când însă cele două efecte se compensează reciproc, având o contribuție aproximativ egală, curba ofertei de muncă devine verticală sau perfect inelastică. În graficul din Figura 3 această zonă intermediară se situează îmtre cele două efecte.
Figura nr.3 Curba ofertei individuale de muncă
Curba ofertei pieței pentru un tip dat de muncă este mai degrabă pozitiv înclinată pe tot intervalul deoarece un nivel ridicat al salariului pentru care orice individ se comportă conform demonstrației anterioare, și vrea să atragă in ramura respectivă lucrători din celelalte domenii de activitate, tentați de perspectiva unui salariu superior. Poziția curbei ofertei este determinată de numărul celor care doresc și sunt capabili să-și ofere serviciile de forță de muncă pentru fiecare nivel al salariului. În acest număr se va mai aprecia numărul celor calificați, beneficiile non-salariale proprii activității desfășurate precum satisfacția muncii, climatul de muncă, statutul dobândit, securitatea locului de muncă și bineînțeles salariul. O schimbare în salariul obținut de lucrător va determina o mișcare de a lungul curbei ofertei de muncă, în timp ce modificările survenite în ceilalți factori vor deplasa în plan curba ofertei.
Formarea ofertei se caracterizează printr-un proces îndelungat. Cantitatea de resurse de muncă disponibilă la un moment dat este rezultatul eforturilor depuse pentru a face apți și pentru a ocupa un loc de muncă pe cei mai mulți dintre membrii fiecărei generații de oameni, pe parcursul a numeroși ani. Una dintre componentele procesului complex pe care tinerii îl parcug pentru a devenii ființe sociale este formarea capacității de muncă. Ei nu sunt formați numai ca viitori salariați. Oferta de muncă este perisabilă. Amânarea pentru perioade lungi a angajării persoanelor purtătoare a capacității de muncă comportă irosirea treptată a acesteia. Cantității de muncă oferite trebuie să-i corespundă o cerere de aceeași dimensiune, pentru a se asigura persoanelor purtătoare a capacității de muncă posibilitatea obținerii unui venit, ca sursă a perpetuării lor ca ființe biologice și sociale. Posesorii capacității de muncă au mobilitatea redusă deoarece ei nu-și schimbă ușor locul de muncă datorită efortului de adaptare la locul de destinație și de rezolvare, în numeroase cazuri, a unor probleme familiale conexe precum asigurarea unei noi locuințe, a locurilor de muncă pentru ceilalți membri ai familiei, a condițiilor pentru școlarizarea copiilor. În aceste situații, oferta de muncă are un caracter pregnant rigid, factorii pieței muncii, care acționează asupra ofertei muncii, suferind corecții în urma acțiunii unor elemente externe acestei piețe.
1.3 Echilibrul pieței muncii cu concurență perfectă
Pe o piață perfect concurențială, salariul ca preț al muncii, se determină în mod similar prețurilor bunurilor și a serviciilor. Punctul de intersecție din figura nr.4 dintre curba cererii și ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru (W*), și ocuparea de echilibru (N*) așa cum se poate observa în figura nr.4. Acest nivel al salariului se impune fiecărui posesor al muncii. Dacă salariul se situează sub nivelul celui de echilibru, de exemplu la ,cererea de muncă excede oferta de muncă. Firmele incapabile să găsească forța de muncă de care au nevoie vor fi dispuse la creșterea salariului, ceea ce va aduce salariul spre nivelul său de echilibru.
Oferta de muncă depășește cererea de muncă în situația în care salariul se clasează la un nivel superior celui de echilibru de exemplu la . Apariția unui surplus de forță de muncă în raport cu cererea, declanșează o situație de dezechilibru a pieței muncii denumită șomaj. Multi oameni se vor afla în căutare de lucru, iar dacă locurile de muncă vor fi reduse și indisponibile vor accepta un salariu mai redus. Penuria forței de muncă este mai rar întâlnită în comparație cu șomajul.
Așadar, pe o piață perfect concurențială, surplusul temporar de forță de muncă determină reducerea salariului, în timp ce criza detemină creșterea acestuia. Modificările cererii și ofertei de muncă la nivelul pieței vor determina schimbări ale salariului și ocupării în mod similar variațiilor cererii și ofertei pe piața bunurilor.
W*
Figura nr.4 Echilibrul pe piața muncii în condițiile concurenței perfecte
1.4 Piața muncii în condițiile de concurență
Concurența perfectă
Analiza pieței muncii în cazul concurenței perfecte are mai mult o parte teoretică, datorită faptului ca acest tip de piață nu are practic corespondent în realitate. Importanța sa constă defapt în crearea unui cadru referențial necesar abordării tipului imperfect de piață a muncii.
Studiul pieței muncii perfect concurențială pretinde îndeplinirea concomitentă a cel putin următoarelor condiții:
Existența unui număr suficient de mare de cumpărători de servicii de forță de muncă, dar și de ofertanți de astfel de servicii, fiecare având o putere neglijabilă în raport cu ansamblul pieței în determinarea salariului (fiecare participant pe piața muncii este un ‚’wage-taker’’așa cum pe piața bunurilor există ‘’price-taker’’).
Munca este omogenă: posesorii de forță de muncă sunt la fel de calificați, lucrează îm aceleași condiții și au în consecință aceeași productivitate.
Mobilitatea perfectă a muncii: nu există nici un fel de restricții instituționale sau legislative în circulația forței de muncă între diferite activități.
În cazul unei astfel de piețe cu concurență perfectă, caracterizată prin existența unui număr mare de ofertanți și cumpărători, nivelul salariului se va stabili la intersecția curbei cererii și ofertei de muncă conform figurii nr.5.
Figura Nr.5 Rata Salariului în cazul concurenței perfecte
Pornind de la premisa unei curbe tipice a cererii de muncă CC’ determinată de venitul marginal al produsului și o formă atipică a curbei ofertei OO’ există doua puncte de intersecție A și B a acestora fapt ce va determina o limită inferioară și una superioară a mărimii salariului. Limita superioară poate fi determinată de costul de subzistență a forței de muncă, instituțional (prin stabilirea de către stat a unui salariu minim), fie social (prin raportarea la practica unor firme repreentative). Limita superioară este determinată de productivitatea marginală a muncii.
Din punct de vedere al concurenței căreia îi este cadru, piața muncii reprezintă un mixaj al elementelor piețelor cu concurență perfectă cu cele ale piețelor de monopol. Elementul ei distinctiv fața de prima categorie de piețe, este absența licitatorului ca factor al elaborării prețului de echilibru, de atribuitor al capacității de muncă celor care oferă, in fiecare caz, cel mai mult pentru ea. Piața muncii este parțial, dirijată administrativ. O astfel de tratare se aplică, de exemplu reconversiei profesionale, pentru cea mai bună reprezentare a intereselor beneficiarilor ei.
Concurența imperfectă
Piața muncii are un caracter complex este departe de a fi perfectă. Firmele dispun de putere pe piață și în integritatea acestui fapt, ele pot influența sau chiar determină prețul muncii. Aceasta se poate intâmpla în cazul existenței pe piață a unui singur cumpărător de forță de muncă sau doar a câțiva , care controlează piața muncii la nivelul unei zone sau pentru o ocuăație dată, sau când lucrătorii au percepții diferite privind firmele care oferă locuri de muncă în legătură cu aspecte non salariale ale angajării( proximatate, climatul de muncă, etc.).
Având dorința de a angaja un număr sporit de lucrători se va ajunge la creșterea salariului, ceea ce înseamnă că oferta de muncă are pantă pozitivă. Curba ofertei exprimă salariul ce trebuie plătit pentru a utiliza o cantitate dată de muncă, salariul astfel plătit reprezintă costul mediu de utilizare al muncii. Dacă piața muncii este dominată de un singur cumpărător de forță de muncă atunci piața muncii este de tip monopson. Faptul ca există un număr limitat de cumpărători conferă aceleiași piețe caracter de oligopson, in timp ce un număr mare de cumpărători diferențiați asigură concurență monopsonică. Când cumpărătorii de forță de muncă stabilesc determinarea nivelului salariului atunci piața are un caracter de monopson. Ofertanții de muncă rămân, în acest caz , într-o poziție de perfect competitori acceptând un nivel dat al salariului. Ca și in cazul monopolului pe piața bunurilor, patronul determină raportul preț-cantitate situat pe curba ofertei de muncă.
Pentru a lua decizia de optimizare a angajării este important de precizat că monopsonistul poate practica sau nu discriminarea în rândul salariilor. Prima situație propune plata unor salarii diferite lucrătorilor ce prestează o muncă similară. Prin angajarea unui lucrător suplimentar se determină un salariu și deci un cost marginal pentru monopson, mai mare, salariu care se aplică nu doar unității marginale de muncă ci și tuturor unităților de muncă anterioare. Costul marginal al resursei de muncă, ocazionat de angajarea unui salariat suplimentar reprezintă salariul plătit acestuia plus creșterea globală a salariilor care trebuie plătită de întreprinzător tuturor celorlalți angajați anterior.
În figura nr.6 sunt reprezentate curbele costului marginal al resurselor de muncă și a ofertei de muncă. Nici un doritor de muncă nu ar dori să se angajeze pentru un salar inferior . Costul marginal al resursei de muncă excede pentru orice nivel al angajării prețul aceleiași resurse. Așadar curba costului marginal se situează pe întreg intervalul deasupra curbei ofertei de muncă, cu excepția punctului de start. Situația este similară celei întâlnite în cazul relației dintre cererea adresată monopolistului și curba venitului (încasării) marginal.Venitul marginal este inferior prețului deoarece pentru a vinde mai mult trebuie redus prețul, iar acesta se aplică tuturor unităților de produs vândute și nu doar celei marginale.
Figura nr. 6 Costul marginal al resursei de muncă și ofertei de muncă în condițiile monopsonului
În cazul monopsonului daca se urmărește maximizarea profiltului, se va dispune de o cantitate de muncă pentru care costul marginal al resursei egalează venitul marginal adus de ultima unitate de muncă folosită. Din observație se evidențiază faptul că în condiții de echilibru , pe o piață caracterizată prin unic cumpărător de forță de muncă, salariul este inferior atât costului ocazionat de folosirea unei unități suplimentare cât și venitului marginal aferent ultimei unități de muncă. Dincolo de acest nivel optim al angajării, creșterea cantității de muncă ar determina un cost superior venitului adus de unitatea suplimentară, ultimul aflat în scădere. Reducerea profitului devine in această situație evidentă. Așadar nici un manager nu dorește depășirea acestui nivel al ocupării decât dacă obiectivul său ar fi altul decât maximizarea profitului cum ar fi de exemplu cifra de afaceri mai mare. În practică piața muncii se află puțin în situație de monopson pur. Mar ușor se găsesc câțiva cumpărători, fiecare având o anumită poziție in determinarea salariului. Există, prin urmare o interdependență între firme în fixarea salariului. Cu cât influența fiecărei firme în deerminarea salariului este mai redusă, cu atât salariu se va poziționa mai aproape de cel în condiții de concurență perfectă.
Capitolul II ȘOMAJUL ȘI INFLAȚIA
2.1 Concept si caracteristici ale șomajului
Șomajul și inflația sunt fenomene globale care, prin amploare, intensitate și durată, influențează functionarea economiei în ansamblul ei.
Șomajul este in general asociat persoanelor care, în mod involuntar își încetează lucrul și se află la un moment dat în imposibilitatea găsirii și ocupării unui loc de muncă. În timp acesta poate marca o tendință de creștere sau de scădere, în funcție de raportul dintre cei care își găsesc loc de muncă și cei care și-l pierd. Ceea ce determină economia să funcționeze în interior și nu pe curba posibilităților de producție sunt locurile de muncă disponibile mai puține în raport cu oferta de muncă. Pierderea de output rezultată din existența șomajului se traduce în mai puține bunuri puse la dispoziția populației.
Există un cost al șomajului cu atât mai mare cu cât se prelungește perioade de căutare a unui loc de muncă și anume pierderea de venit pentru cei aflați într-o situație, reducerea abilității profesionale, probleme de sănătate, statut social, resurse tot mai mari alocate de societate pentru întreținerea șomerilor. Multe din aceste probleme sunt elucidate în rapoartele statistice privind șomajul. Resursele de muncă se constituie din populația totală. Populația totală cuprinde populația inactivă și populația activă. Populația activă, în sensul dat de Biroul Internațional al Muncii, se compune din persoanele care au o muncă remunerată și din șomeri. Aceste persoane se constituie de fapt în oferta de muncă. Populația inactivă cuprinde persoanele care nu au un loc de muncă și nici nu caută unul (copiii de vârstă preșcolară, elevii și studenții, militarii în termen, pensionarii, femeile casnice care nu exercită o profesie renumerată).
Resursele de muncă sunt influențate de structura pe vârste a populației, nivel de calificare, vârsta la care se termină școlarizarea și cea de pensionare etc., fiecare cu alți determinanți. Se poate defini astfel rata de activitate a unei populații date ca raport între populația activă considerată și populația totală a categoriilor considerate:
=(/)100
unde,-rata de activitate
– populația activă
-populație totală
Sau
=(/)100
unde, – populația ocupată
-populație totală
Ultimul raport descrie ponderea celor ce lucrează efectiv în populația totală sau ceea ce este același lucru, povara care apasă asupra celor ce au un loc de muncă.
Potrivit Biroului Internațional al Muncii șomerul reprezintă orice personă aptă de muncă, care nu are un loc de muncă, este gata să muncească, caută o muncă remunerată și caută efectiv o astfel de muncă.
Unii economiști apreciază că trebuie să se stabilească indicatori ai subocupării care să permită luarea în considerare a situațiilor intermediare între viața activă și șomaj. Dificultatea vine atunci când se determină cererea și oferta de muncă deoarece unele persoane nu-și declară cererea de muncă în speranța că vor găsi loc de muncă, ceea ce înseamnă că oferta de muncă relevă o cerere latentă de muncă. Natura șomajului este definită dupa durata lui, după vârsta și sexul persoanei în cauză, dupa calificare etc. Piața muncii poate fi echillibrată sau dezechilibrată dacă ofertele și cererile de muncă se echilibrează respectiv se dezechilibrează. Piața muncii se mai află în situație de sub ocupare dacă cererea de muncă depășește oferta, iar daca oferta este mai mare decât cererea de muncă, piața este în situație de supra-ocupare. Termenul de sub ocupare este dat de două situații și anume cânt oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă a întreprinderilor, dar oferta și cererea de bunuri pot fi echilibrate, respectiv situația în care la nivelul unei întreprinderi forța de muncă este subutilizată în raport cu posibilitățile sale productive.
2.2 Forme ale șomajului
Șomajul prin insuficiența cererii se manifestă atunci când o întreprindere sau mai multe trebuie să-ți reducă producția și, respectiv volumul vânzărilor, ceea ce înseamnă mai mult șomaj și o cerere mai mică. Șomajul de acest fel este de tip keynesian, este introdus în sistem de J.M. Keynes (1883-1946) și este descris pe larg în două situații:
Când prețurile sunt considerate ‚’’rigide’’; ajustarea între piața muncii, piața bunurilor de consum și piața monetară nu se poate face decât prin cantități în particular prin nivelul ocupării. De aici rezultă o apariție probabilă a șomajului involuntar, ceea ce înseamnă că indivizii nu găsesc locuri de muncă la salariul curent.
Cănd prețurile sunt ‚’’flexibile’’ permit realizarea unui echilibru global, atunci variațiile ocupării rezultă din intervențiile autorităților monetare. În această situație trebuie presupus că variațiile nominale (și nu reale) ale salariilor și ale prețurilor nu influențează comportamentul salariaților, adică ei suferă de ‚’iluzie monetară’’.
În concluzie, într-un sistem de echilibru global, pe piața muncii sunt determinate ocuparea și salariul în funcție de gusturile menajurilor și de tehnologie pentru un nivel dat al prețurilor, independent de ceea ce se petrece pe piața bunurilor și pe piața monetară. În aceste situații, pentru ca variațiile monetare să poată afecta comportamentele de pe piața muncii, participanții trebuie ca la această piața să greșească, confundând variațiile nominale cu cele reale. Dacă de exemplu, autoritățile monetare, crează monedă suplimentară, provocând astfel o creștere echivalentă a prețurilor și salariilor, salariații vor crede atunci că salariul real (puterea de cumpărare a salariului) a crescut, neobservând creșterea prețurilor; eivor dori să ofere mai multă muncă, pentru că consideră ca este mai bine plătită. Nivelul ocupării va crește și evident șomajul va scădea. Cei care nu doresc un loc de muncă la salariul curent acceptă somajul voluntar. Așadar explicațiile keynesiste ale șomajului constau în concetrarea pe o proastă funcționare a sistemului piețelor (rigiditatea prețurilor) de unde și caracterul involutar al șomajului, respectiv comportamentul irațional al indivizilor (iluzia monetară), de unde și caracterul voluntar al șomajului care rezultă.
Șomajul prin insuficiența producției, se manifestă atunci când cererea există, iar ea este superioară ofertei. Întreprinderile nu vor sau nu pot să producă mai mult și nici să angajeze forță de muncă suplimentară: un asemenea șomaj apare în condiții de penurie a unui bun, sau din cauza lipsei echipamentului de producție, ceea ce nu permite întreprinderii să producă mai mult. Șomajul de acest fel apare mai ales în perioade de reconstrucție sau de tranziție, dar și atunci când întreprinderile consideră că nu au condiții de producție care să le permită obținerea unor profituri suficiente. În consecință, cererea există, dar există și penurie și creșterea prețurilor, iar șomajul persistă.
Șomajul adaptiv, este determinat de efectul perturbator al creației monetare. Autorii care au formulat această teorie, dintre care cel mai cunoscut este Milton Friedman, au avut drept bază de pornire șomajul în creștere în condițiile unei inflații prelungite. Șomajul adaptiv se axează pe postulatul că piața, datorită informațiilor date prin prețuri permite alocarea optimală a resurselor. Accentul este pus pe creația monetară și rezultă din faptul evident că acesta este mijlocul de care dispun autoritățile pentru a acționa asupra economiei și care pot fi o sursă de perturbare a funcționării sistemului. Dacă există inflație, este pentru că autoritățile monetare crează ‚’’prea multă’’ monedă, motivănd-o drept stimulent al economiei, dar în realitate ele provoacă mai ales o creștere a nivelului prețurilor, ceea ce nu reduce, ci accelerează șomajul.
Șomajul prin inadaptare la muncă. Inadaptarea poate să aibă mai multe cauze: condiții proaste de muncă, nivelul scăzut al salariilor pentru tineri.
În literatura economică se evidențiază și alte categorii de șomaj precum: șomajul frictional, șomajul conjuctural și șomajul structural.
Somajul fricțional se manifestă prin insuficiența mobilitate a forței de muncă sau de decalajele existente între profesiile disponibile și cele cerute. Șomerii nu pot răspunde ofertei de muncă deoarece fie nu posedă calificarea necesară, fie nu au domiciliul în localitatea în care există locuri de muncă.
Șomajul conjuctural desemnează șomajul legat de fluctuațiile pe termen scurt din activitățile economice, fiind deci reversibil. El privește numărul de șomeri rezultat în urma declinului PNB real în cursul perioadelor de contracție sau recesiune a activității economice, când economia funcționează sub potențialul său.
Șomajul structural apare în situația când nu se pot crea locuri de muncă pe măsura creșterii ofertei de muncă. El poate avea drept cauză modificările survenite în structurile economice (de exemplu declinul producției în sectorul minier) generate de schimbări în cererea de bunuri și servicii sau de modificări de ordin tehnologic care afectează profitabilitatea angajării.
În orice economie interesul autorităților se orientează spre stoparea șomajului și spre realizaera ocupării depline.
Ocuparea deplină reprezintă volumul de ocupare care permite să se obțină cu ajutorul factorilor de producție volumul cel mai important al producției în raport cu nevoile indivizilor și ale colectivității. Așadar, ocuparea deplină nu semnifică faptul că fiecare are un loc de muncă, ci faptul că locurile de muncă existente dau randamente maxime. Modalitățile concrete de acțiune pentru realizarea ocupării depline și atenuarea șomajului diferp de la țară la țară și de la o perioadă la alta. În general, măsurile de diminuare a șomajului sunt integrate în politica economică generală de stimulare a creșterii economice pe termen lung.
2.3 Costurile și cauzele șomajului
Șomajul este considerat un factor negativ pentru că impune costuri societății. Costul național al șomajului poate fi clasificat în trei categorii: costul social; costul financiar; costul economic.
Costul social al șomajului involuntar este incalculabil deoarece pentru un individ, efectul demoralizator depinde de felul șomajului, dacă este pe termen lung sau scurt. Dacă șomajul este pe termen scurt nu are consecințe serioase asupra individului; cel pe termen lung este devastator.
Adevărata problemă este reprezentată de faptul că șomerii devin din ce in ce mai pesimiști și nu mai cred în șansa lor de a-și găsi un loc de muncă, motivația lor scăzând, iar speranțele de a avea o slujbă devin tot mai vagi. Conform unui studiu, mulți dintre șomeri pe termen lung devin plictisiți, indiferenți, apatici, își pierd prietenii și suferă stări depresive. De asemea există, cazuri in care tensiunile determinate de șomaj în cadrul familiilor cresc, ajungându-se până la violență și divorț. Șomajul conduce uneori la lipsa unui adăpost, pentru că societățile de finanțare a construcției de locuințe pot lua dreptul de răscumpărare a unei ipoteci dacă ratele nu sunt plătite la zi.
În țările lipsite de fonduri de asigurări sociale adecvate destinate săracilor, șomajul poate avea consecințe mult mai grave. El poate conduce la un stadiu avansat de degradare socială și la o existență în condiții mizere a familiilor implicate. În cazurile extreme (de exemplu, somajul nu aduce nici un fel de venit) se poate ajunge până la înfometare.
Costul financiar al șomajului este voluntar și involuntar suportat de societate și este mult mai ușor de cuantificat decât costul social. Șomajul voluntar este situația în care lucrătorii refuză să accepte o reducere a salariului real, incât salariul real mediu este situat peste nivelul pieței. Șomajul involuntar este situația în care un lucrător nu poate găsi un loc de muncă la nivelul curent de salarii. Costul financiar este alcătuit din trei componente :
Ajutoare care trebuie plătite șomerilor: ele includ ajutorul de șomaj, alte ajutoare, indemnizații de locuință, contribuții guvernametale la plățile compensatorii în caz de concediere.
Pierderea unor venituri rezultate din impozite, care, altfel ar fi încasate: mai ales pierderea unor impozite directe,dar și altele indirecte, determinate de reducerea cheltuielilor.
Pierderea contribuțiilor la asigurările sociale,care, altfel ar fi încasate.
Costul economic unde șomajul reprezintă o pierdere de resurse și înseamnă că economia are un nivel scăzut al producției în comparație cu acela pe care ar fi putut să îl atingă dacă forța de muncă ar fi fost pe deplin utilizată.
Pierderea producției potențiale, ca rezultat al șomajului involuntar, este o problemă economică serioasă. Persoanele care doresc și care pot să muncească pentru a crește nivelul producției și pentru a ridica standardul de viață nu reușesc să își găsească un loc de muncă. Este evident o risipire de resurse. Totuși, nu întotdeauna este foarte clar dacă pierderea producției potențiale prin șomaj voluntar este tot atât de serioasă. Ea se poate datora unor oameni care profită de ajutorul de șomaj, acordând mult mai mult timp căutării unei slujbe convenabile. Se poate dovedi că dacă oamenii caută un loc de muncă, sunt mai mulțumiți de alegerea făcută. În consecință, productivitatea lor va fi mai mare și satisfacția de asemeanea.
Cauzele șomajului
În mod convențional, cauzele șomajului se clasifică în trei părți: șomajul natural, șomajul involuntar și șomajul voluntar.
Șomajul natural poate fi definit ca fiind acel număr de persoane care nu au un loc de muncă chiar și atunci când piața muncii se află în echilibru pe termen lung; ceea ce înseamnă că cererea totală de muncă este egală cu oferta de muncă la nivelul salariului real de pe piață. În această situație, cauzele șomajului pot fi:
Indivizii se transferă de la o slujbă la alta și sunt în căutarea unui loc de muncă adecvat cu un salariu mai mare (șomaj de căutare);
Industria, în care și-au desfășurat tradițional activitatea, suferă o perioadă de declin structural sau a fost afectată de progresul tehnologic (șomaj structural);
Se produce un declin sezonier în cererea de muncă (șomaj sezonier)
Persoane sunt considerate șomeri dintr-un motiv sau altul (șomaj rezidual);
Șomajul de căutare adesea numit si fricțional apare din cauza lucrătorilor aflați în căutarea unui loc de muncă mai adecvat. Unii dintre aceștia ar putea fi recent intrați pe piața muncii după terminarea școlii, unii s-ar putea să mai fi solicitat locuri de muncă, alții s-au blazat, dintr-un motiv sau altul, și foarte mulți au renunțat la slujbele anterioare pentru a avea timp să își caute un alt loc de muncă satisfăcător. Șomajul de căutare poate fi privit ca un factor ce determină mișcările anuale de pe piața locurilor de muncă, firmele renunță la lucrătorii care s-au dovedit nesatisfăcători și ineficienți, iar aceștia își părăsesc slujbele care le-au înșelat așteptările sau pe care le considerau faze preliminare către un loc de muncă mai bun.
Căutarea unui loc de muncă nu este o perioadă inactivă, ea presupune găsirea locurilor de muncă disponibile, trimiterea de cereri, participarea la interviuri și, probabil, urmarea unor cursuri, toate acestea transformând perioada de căutare într-una extrem de ocupată. Șomerii se află in permanentă căutare de slujbe cât timp salariul oferit este mai mic în raport cu cel așteptat. Salariul așteptat reprezintă salariul minim pe care un individ este dispus să-l accepte. El depinde, într-o anumită măsură, de costurile nete ale căutării, cu cât acestea sunt mai mici, cu atât mai mare poate fi salariul așteptat, iar perioadele de șomaj mai îndelungate.
Majoritatea economiștilor privesc șomajul de căutare ca un element inevitabil și, cel puțin dintr-un punct de vedere, de dorit. Ei îl consideră un indicator al faptului că lucrătorii decid să renunțe la slujbele în care nu mai sunt eficienți și să se transfere în alte locuri de muncă, unde își pot controla calitățile. Îmbunătățirea alocării resurselor de muncă determină creșterea producției pe ansamblul economiei.
Șomajul structural, cea mai gravă formă a șomajul este cauzat de modificările din structura cererii de bunuri și servicii dintr-o economie. El persistă în pricipal din cauza imobilității profesionale și geografice a forței de muncă. Principalele cauze ale imobilității geografice includ sociabilitatea redusă și refuzul de a se îndepărta de familie și prieteni; așadar problemele și costurile mutării pot fi prohibitive pentru mulți oameni. Ceea ce determină imobilitatea profesională este, în principal, faptul că multe deprinderi nu pot fi transferate cu ușurință de la o ocupație la alta. Mobilitatea profesională a forței de muncă este adesea contracarată de perioadele de recalificare, dar acestea necesită timp și sunt costisitoare pentru șomeri. De asemenea, lucrătorii manifestă neîncredere față de noile cunoștiințe dobândite, neconsiderându-le suficiente pentru găsirea sigură a unui loc de muncă. Lipsa informației este o alta cauză, și anume șomerul nu cunoaște toate oportunitățile din alte regiuni sau domenii de activitate.
În ultimii ani s-a pus bază pe progresul tehnologic ca element ce reiese din șomajul structural. Automatizarea, dezvoltarea procesoarelor de texte și a celorlalte mijloace de transmitere a informației au fost, pe rând, blamate pentru rata crescută a șomajului. Este evident că progresele înregistrate pot reduce raportul dintre muncă și capital în industrii foarte diverse. Aceasta presupune ca numărul locurilor de muncă asociate unui anumit nivel al producției dintr-o economie să fie mai mic decât acela care ar fi fost obținut fără progres tehnologic. Productivitatea crescută a muncii ajută totuți firmele să-și reducă costurile, să diminueze preșurile și să crescă producția, prin urmare, și cererile lor vor fi mai mari în ceea ce privește resursele utilizate, inclusiv munca. Rezultatul final asupra nivelului global de șomaj este însă incert. Din acest motiv, progresul tehnologic nu ar trebui descurajat, pretinzându-se că are drept consecință creșterea șomajului structural. Descurajarea progresului tehnologic într-o țară va face bunurile acelei țări mai puțin competitive pe piața mondială, ceea ce, în final, poate duce la creșterea și mai accentuată a șomajului. Un program extins de recalificare pentru toți cei care fac parte din masa largă a șomerilor având deprinderi depășite poate reprezenta o modalitate mult mai eficace de a reduce șomajul natural.
În orice moment al anului, este probabil să existe lucrători care sunt temporar concediați din cauza reducerii sezoniere a cererii pentru serviciile lor. În sezonul de iarnă, de exemplu, mulți lucrători nu au locuri de muncă din cauza vremii și multi lucrători din industria turismului se află în aceeași situație. Șomajul sezonier crează dificultăți lucrătorilor implicați, reprezintă o irosire de resurse și o cheltuială socială mare.
Angajarea sezonieră este privită ca o sursă convenabilă de locuri de muncă temporare care permite obținerea unor venituri fără constrângerile impuse de un serviciu permanent.
O altă cauză care limitează numărul locurilor de muncă sunt tulburările psihice ori incapacitățile fizice de care pot suferi anumiți șomeri.
Unii economiști spun că reducerile cererii agregate, apărute în timpul unei perioade de recesiune pot avea un efect pe termen lung asupra ratei naturale a șomajului. De exemplu, o recesiune care a durat câțiva ani poate face ca unii lucrători să-și piardă abilitățile de muncă sau să fie descurajați în căutarea altui loc de muncă, mărind astfel șomajul fricțional. Acest efect pe termen lung asupra șomajului, determinat de moficările cererii agregate, este cunoscut sub denumirea de histerezis.
șomajului nu exercită imediat o presiune care să diminueze salariul acestora. Insiderii sunt angajații care pot lua parte la negocierile cu patronii, influențând salariul și condițiile de muncă, iar outsiderii sunt șomerii într-un număr foarte mare, dar neaflați în interiorul pieței muncii, și care nu pot influența în mod real nivelul salariului din motivele menționate mai sus. Deși outsiderii sunt dispuși să accepte salarii mai mici decât insiderii, costurile concedierii, angajării și calificării fac practic imposibil ca firmele să se orienteze spre această mână de lucru mai ieftină.
Monetariștii neagă existența șomajului involuntar, în schimb subscriu punctului de vedere conform căruia un șomaj peste rata naturală este determinat de sașarii reale prea mari datorate practicilor restrictive de pe piața muncii. O soluție pentru problema șomajului ar fi reducerea salariului real, realizabilă ori prin reducerea salariului nominal, ori prin permiterea unei creșteri rapide a nivelului prețurilor în raport cu cel al salariilor. Ei cred că o ajustare a salariului real se va produce, în cele din urmă, pe termen lung, dar că ea se va manifesta cu atât mai rapid cu cât concurența de pe piața muncii va fi mai mare.O dezbatere interesantă despre keynesiști și economiștii neo-clasici se referă la întrebarea dacă șomajul peste rata naturală ar fi eliminat în mod necesar în cazul în care salariile și prețurile ar fi perfect flexibile.
Argumentele economiștilor neo-clasici constau in faptul că o ofertă de forță de muncă în exces determină scăderea salariilor nominale, iar pe măsură ce salariile reale se diminuează, ocuparea forței de muncă și producția vor incepe să crească.
Economiștii sublinează accentuat faptul că o creștere a ofertei reale de monedă și a valorii reale a economisirilor populației conduc la creșterea cererii agregate și elimină astfel șomajul voluntar. Keynesiștii au rămas la fel de sceptici în privința acestui mecanism, argumentând că nici majorarea ofertei reale monetare, nici creșterea valorii reale a economisirilor nu vor avea vreun rezultat semnificativ asupra cererii agregate așadar, nimeni nu se poate baza pe acest factor pentru reducerea șomajului.
2.4 Presiunea fiscală, măsuri și politici economice pentru reducerea șomajului
Printre cele mai cunoscute teorii care explică șomajul și oferă soluții se numără și teoria ofertei, în special A. Laffer, explică creșterea șomajului prin presiune fiscală. Curba lui Laffer pune astfel in relație ocuparea cu presiunea fiscală și încasările fiscale. Pentru aceasta Laffer folosește o funcție de producție în care capitalul și munca sunt substituibile, iar factorii sunt plătiți la productivitatea lor marginală.
O=
unde, Q-producția
K-capitalul
L-munca
-elasticitatea capitalului
1- elasticitatea muncii
Iar 0<<1 pentru că nu se poate produce fără o oarecare cantitate din fiecare.
Figura nr.7 Curba lui Laffer
Curba este ușor de interpretat și de înțeles: dacă rata de impozitare este 0%, încasările fiscale sunt evident nule, iar dacă rata de impozitare este 100% încasările fiscale vor fi tot nule, pentru că agenții economici vor renunța la muncă oficial, respingând o astfel de atitudine confiscatoare. Se poate spune că rata de impozitare este 50% și că ea corespunde nivelului psihologic de la care este mai dificil de lucrat, pentru că simbolic se lucrează mai mult pentru stat și mai putin pentru sine. Laffer demonstrează că situația este teoretică, iar punctul A corespunde ratei impozitului până la care randamentul este maxim. Acest punct maxim permite delimitarea părții eficiente de cea ineficientă. Statul poate să obțină o rată mai scăzută a încasărilor ușurând sarcinile administrațiilor, cetățenilor și agenților economici. Aceasta permite să se obțină un nivel al finanțării publice într-o economie în creștere și cu un nivel inalt de ocupare. Teoria lui Laffer, aplicată într-un cadru liberal a dat randamente pe termen scurt și mediu. Implicând o problemă economică și o problemă socială, în mod normal, aplicarea ei continuă cere ajustări și rectificări.
Politicile fiscale și monetare, numite uneori politici de stimulare a cererii, au scopul de a crește cererea agregată, deci și venitul național de echilibru. Instrumetele politicii sunt cheltuielile publice, impozitarea și masa monetară aflată în circulație. Politicile de stimulare a ofertei ( politica ofertei) au drept scop creșterea nivelului potențial al producției unei economii prin creșterea productivității. Strategiile de pe piața muncii elaborate anume pentru a diminua șomajul natural au următoarele componente:
Îmbunătățirea circulației informației. Lipsa de informații este o cauză posibilă de producere a șomajului natural din două motive: în primul rând lucrătorii neangajați
pot avea nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a-și găsi slujbe adecvate dacă nu cunosc toate oportunitățile existente. Dacă toate birourile de angajare ar avea acces la un sistem informatizat de prelucrare a informațiilor, capabil să identifice, în orice moment, toate locurile de muncă adecvate șomerilor atunci în mod implicit s-ar reduce perioadele de căutare a unui loc de muncă. În al doilea rând, angajatorii pot fi vinovați de faptul că nu oferă suficiente informații cu privire la condițiile de muncă. Unii angajați care acceptă un loc de muncă îl abandonează la scurtă vreme pentru că își dau seama că nu le este potrivit. Guvernul ar putea îmbunătății calitatea informației prin finanțarea și înnoirea serviciilor furnizate de oficiile de muncă și ducând o companie de încurajare și convingere a angajatorilor pentru ca aceștia să pună la dispoziție descrieri detaliate și reale ale locurilor de muncă oferite solicitanților.
Scheme de recalificare. Guvernul ar putea finanța programele de recalificare a acelor lucrători fără un loc de muncă ce doresc să dobândească deprinderi noi. Evident, este important ca aceștia să fie convinși că noile lor abilități vor corespunde celei mai mari cereri de pe piața muncii.
Asistență financiară pentru reinstalarea la noul loc de muncă. În acest caz informațiile cu privire la facilitățile privind educația, petrecerea timpului liber, calitatea vieții în alte regiuni din țară ar fi extrem de folositoare pentru stoparea șomajului structural. De asemenea mai este importantă și oferirea unui ajutor financiar destinat procurării unei locuințe sau pentru a acoperi costurile mutării.
Asistență specială acordată tinerilor care doresc să se angajeze. Cele mai ingrijorator aspect al procentului ridicat de șomaj în ultimii ani este șomajul în rândul tinerilor care se află într-o continuă creștere. Datorită abandonului școlar, faptul că nu învață o meserie și lipsa experienței, majoritatea adolescenților nu își găsesc un loc de muncă adecvat de aceea îl părăsesc la scurtă vreme pentru că nu le corespunde așteptărilor și pornesc în căutarea unui loc de muncă mai adecvat. Extinderea consilierii profesionale, a studierii unor elemente practice (de exemplu administrarea afacerilor, tehnologia informației sau catering-ul) și acordarea unor stimulente firmelor care califică personal pe termen scurt la locul de muncă sunt măsuri care pot duce la reducerea șomajului în rândul tineretului. Programele de recalificare puse la dispoziția tuturor absolvenților pot fi, de asemenea, de un real folos.
Stimulente pentru firmele care reduc programul de lucru și nu numărul de lucrători. Această modalitatea poate reduce șomajul structural determinat de disponibilizarea unor lucrători din cauza noilor tehnologii. Descurajarea firmelor în acțiunea de adoptare a noilor tehnologii este un factor contraproductiv. Guvernul ar putea să încurajeze sindicatele și firmele pentru a conlucra în scopul reducerii numărului mediu de ore de lucru pe săptămână și nu a forței de muncă angajate. Se poate atinge acest scop prin plătirea unor subvenții firmelor care adoptă echipament tehnologic nou și, simultan negociază cu sindicatele reducerea orelor de lucru, și nu concedierea lucrătorilor.
2.5 Cauzele și efectele inflației
Există o evidență empirică în relația exclusivă între monedă și inflație mediată printr-un singur intermediar și anume nivelul general al prețurilor și independența acestei relații față de ocupare. Conform unor definiții sintetice, inflația este creșterea regulată și susținută a prețurilor și creșterea prețurilor fondată pe mecanisme macroeconomice, caracterizate prin interdependențe între toți agenții economici și între toate părțile economiei: formarea prețurilor, repartiției, sistemul de redistribuire a venitului. Deoarece inflația este un fenomen global de creșterea a nivelului prețurilor se deduce din indicele general al prețurilor.
Indicele general al prețurilor scoate în relief relația directă între creșterea producției, măsurată printr-un indicator de tipul PIB sau PNB și creșterea masei monetare, măsurată prin stocul de monedă. El ține cont de ansamblu prețurilor și de ponderea produselor în bugetul unei familii medii. Creșterea indicelui prețurilor nu este întotdeauna un bun reper care să permită deducerea inflației, mai ales atunci când se transferă mecanic creșterea prețurilor relative asupra prețurilor absolute. Opinia, după care, inflația este inevitabilă în țările care caută să forțeze forma dezvoltării, când accelerând dezvoltarea se exercită o puternică presiune asupra resurselor disponibile, se fondează de fapt pe confuzia dintre agregatele fizice și agregatele monetare. În esență, presiunea exercitată asupra resurselor interne în procesul dezvoltării afectează prețurile relative; ea crează imaginea unor prețuri mai ridicate la bunurile a căror cerere este mai puternică în perioada respectivă în raport cu alte bunuri, dar nu afectează prețurile absolute.
În general, rata inflației se poate determina ca raport între modificarea prețului și prețul din perioada de referință.
= (-)100/
unde, – rata inflației
– preț curent
– prețul din perioada de referință
Economiștii sunt de acord în privința cauzei imediate a inflației pe care o identifică în dezechilibrul economic și financiar datorat creșterii mai rapide a banilor în circulație decât a creșterii producției, ceea ce înseamnă crearea unei puteri de cumpărare (cerere solvabilă) superioară ofertei de bunuri. Pe fondul opiniilor diferite legate de definirea inflației, a identificării cauzelor și remediilor inflației există un element comun: crearea de monedă.
Cauzele inflații sunt determinate într-un mod substanțial de deficitul bugetar atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile curente pentreu a acoperi diferența, se împrumută la banca centrală, creditul bancar când băncile acordă credite fără o analiză serioasă a destinațiilor acestora și este posibil ca banii de cont să producă efecte inflaționiste similare banilor numerar și intrarea în circuație a unor sume de bani din economiile non-bancare când există posesori de depozite monetare non-bancare și dacă există deja inflație, aruncarea pe piață a unor cantități de bani constituie un factor potențial de inflație.
Formele sub care poate fi analizată inflația pot fi structurate astfel pe două categorii:
După ordinul de mărime, se pot deosebi următoarele forme de inflație:
Inflație târâtoare în cadrul căreia creșterea prețurilor se încadrează între 3-4%;
Inflație deschisă unde creșterea prețurilor evoluează între 5-10% pe an;
Inflație galopantă în care prețurile cresc cu peste 15%, provocând dezechilibre economice și sociale puternice;
Hiperinflația unde rata inflației lunare este mai mare de 50%, scade încrederea în moneda națională, iar prețurile relative sunt stabilite prin troc
După cauzele care o produc, inflația poate fi: inflația prin cerere și inflația prin costuri
Inflația prin cerere apare atunci când cererea agregată depășește producția agregată obținută prin ocuparea completă sau aproape completă a forței de muncă. Teoreticienii inflației prin cerere susțin că există o cerere în exces care declanșează presiunea inflaționistă.
În abordarea monetaristă, există o serie de cauze care determină inflația prin cerere. Prima se referă la creșterea anormal de rapidă a cantității de monedă în raport cu volumul producției. Dezechilibrul între cererea solvabilă foarte puternică în raport cu oferta la un preț dar nu poate fi atenuat decât prin creșterea prețurilor. O altă cauză imediată se referă la creșterea cheltuielilor statului fără să opereze o creștere a impozitelor aplicând în fond un impozit indirect prin inflație. Inflația apare astfel drept singura formă de impozitare care poate fi aplicată fără a cere acordul persoanei sau dupa cum spune M. Friedman, ’’inflația reprezintă impozitul pe politică’’.
Alte cauze mai îndepărtate se referă la politicile guvernamentale în materie de ocupare și ale băncii centrale, care iau decizii bazate pe teorii eronate. În concepția keynesiană, inflația prin cerere globală apare când cheltuielile cresc în raport cu oferta rigidă, iar în față de aceastp stare economia nu poate raspunde rapid, necesitând un interval de timp pentru ajustare, astfel se crează astfel un decalaj inflaționist între cerere și ofertă, prețurile cresc, ceea ce determină o intesificare sporită a prețurile. În consecință, fenomenul inflaționist se autoîntreține și se mai extinde.
Figura.nr 8 Inflația prin cerere.
Figura nr. 8 reprezintă o creștere a cererii agregate care deplasează curba AD spre dreapta. La nivelul inițial de prețuri ,există o cerere în exces care determină creșterea nivelului prețurilor până la .
Inflația prin costuri desemnează creșterea prețurilor ocazionate de creșterea prețurilor la elemente ca materii prime, materiale, în general la factorii de producție. Creșterea costurilor este inflaționistă când ea persistă, ceea ce se întâmplă deseori datorită interdependețelor elementelor care compun prețul la producător.
Figura nr.9 Inflația prin costuri
Figura nr.9 Inflația prin costuri reprezintă o creștere a costurilor de producție și se deplasează curba AS spre stânga, de la la . Păstrând curba AD neschimbată, nivelul prețurilor crește de la la .
Inflația mai poate fi abordată, fără a face referire la cauze, numai prin ordinul de mărime: inflația cu o cifră, cu două cifre, cu trei și mai multe cifre. Cauzele și fenomenele inflației pun în evidență multiplele interpretări divergente rezultate în principal din modul cum este interpretat rolul monedei în cadrul mecanismelor economice.
Efectele inflației
Inflația poate fi anticipată sau neanticipată. Dacă ea este anticipată, atunci toate grupurile și indivizii din economie o prevăd și pot obține o compesație integrală a acesteia. Ea poate fi și neanticipată deoarece economia în ansamblu eșuează prezicerea corectă a inflației, astfel încât rata reală a inflației depășește rata expectată, dacă anumite grupuri sau indivizi din economie nu reușesc să anticipeze corect inflația sau dacă aceștia chiar dacă prevăd corect inflația, nu pot obține o compensare integrală a acesteia. Când inflația este neanticipată va exista un efect de redistribuire și anume unii vor putea profita, în vreme ce alții vor fi dezavantajați. Dacă efectul de redistribuire crește ori scade bunăstarea totală a economiei este o problemă de echitate, deci de eteorie economică normativă.
Printre efectele posibile de redistribuiri datorate inflației neanticipate se regăsesc: de la cei care obțin venituri fixe și lucrătorii cu sindicate slabe la lucrători ai unor sindicate puternic, de la cei care acordă imprumuturi vor pierde la cei care se împrumută și vor câștiga, de la plătitorii de impozit către stat. Pe măsură ce veniturile nominale cresc, cei cu venit real constant trec într-o tranșă de impozitare superioară și achită astfel un procent mai mare din venitul lor sub formă de impozit. Alte efecte se mai obțin de la angajații din sectorul public la angajații din sectorul privat și de la cei care obțin profit la salariați. Dacă cererile salariale sunt satisfăcute prin redistribuirea profiturilor obținute, atunci partea de profit din venitul național scade și partea de salarii crește.
Unele dintre efectele inflației se exercită indiferent dacă aceasta este anticipată în întregime sau nu. Există costuri administrative ale ajustării și efecte internaționale. Acestea pot fi catalogate drept costuri ale inflației, deoarece au efecte negative asupra țării în care ea apare. Efectele redistribuirii pot fi costuri ori beneficii depinzând de forma funcției bunăstării sociale utilizate.
Efectele internaționale ale inflației depind de cursul de schimb din țara respectivă, flexibil sau fix. În cazu unui curs de schimb fix, o țară cu o rată a inflației mai mare decât aceea a principalilor parteneri comerciale este posibil să înregistreze un deficit al balanței de plăți. Deficitul va tinde să epuizeze rezervele valutare ale țării; în cele din urmă, vor fi necesare politici deflaționiste care vor intra în conflict cu obiectivul național de utilizare deplină a forței de muncă. Fenomenul poate conduce la o presiune speculativă asupra monedei naționale pe piața valutară. În cazul unui curs de schimb flexibil, statul cu o inflație mai rapidă va fi confruntat cu deprecierea monedei naționale. Mulți economiști cred că toate costurile internaționale ale inflației pot fi minimalizate prin adoptarea unui curs flexibil, există două pericole care nu pot fi ignorate.
În primul rând deprecierea valutei poate fi un factor de presiune inflaționistă asupra economiei interne. Deprecierea are drept efect creșterea prețurilor la importuri, astfel încât dacă nu se înregistrează o scădere a prețurilor bunurilor autohtone, indicele general al prețurilor va crește. Această rată mai mare a inflației va exercita, desigur, o și mai mare presiune de depreciere a cursului de schimb, incât apare pericolul ca situația să devină instabilă.În al doilea rând există speculații ce constată deprecierea și pot crește vânzarea monedei interne anticipând o depreciere viitoare și mai accentuată.
2.6 Creșterea costurilor datorită inflației
Creșterea costurilor salariale reprezintă un potențial factor de inflație. Sindicatele doresc și insistă să obțină creșteri salariale încercând să câștige in favoarea proprilor membri o parte din venitul național, dar nu țin cont de posibilele efecte ale acțiunilor lor auspra ansamblului economiei. Sindicatele sunt în această abordare într-un conflict cu deținătorii de capital, întrucât ambele părți se straduiesc să obțină părți cât mai mari din venitul național. În paralele, fiecare uniune sindicală poate fi privită ca aflându-se în concurență cu celelelalte, urmărind creșteri salariale substanțiale, indiferent dacă rezultatul este o inflație mai mare sau un șomaj ridicat.
Cei care susțin aceasta problemă argumentează că rata inflației salariale depinde de gradul de implicare a sindiatelor, existând încasări de testare empirică a acestei ipozteze. Cea mai evidentă problemă constă în modalitatea de măsurare a gradului de implicare a sindicatelor. Conform unui studiu al lui A.G. Hines din 1964, implicarea sindicală a fost aproximată cu ajutorul ‚’’ratei de modificare a forței de muncă sindicalizate’’, argumentul constituindu-l reacția sindicală promptă ce demonstrează un grad de implicare a membrilor de sindicat ce întărește poziția liderilor și a uniunilor în acțiunile de negociere și crește moralul lucrătorilor. Hines a obținut rezultate în favoarea acestei ipoteze pentru perioada 1949-1961, dar tipul lui de abordare ulterior criticat de către Purdy și Zis, care au continuat testele cu rezultate mai puțin convingătoare. O a doua posibilitate este de a face o activitate grevistă luată ca unitate de măsură a implicării sindicale. Taylor și Godfrey sublinează in articolele lor ca unitatea de măsură ‘’numărul de întreruperi ale lucrului datorate disputelor industriale’’ dar nici în această situație nu s-au obținut rezultate elocvente.
O serie de alte costuri pot crea un factor de presiune inflaționistă. În afară s-a susținut ideea că creșterea prețului la bunurile din import a dus la creșterea prețului la combustibil, materie primă și la produsele semifinite, în industrie, și de asemenea la pretenții salariale sporite datorate creșterii prețului alimentelor și al bunurilor de consum. Creșterea prețurilor la bunurile din import sunt datorate creșterii prețurilor mondiale, dacă prețurile cresc pe plan mondial, este mai puțin probabil ca o țară să reziste izolat presiunii inflaționiste (de exemplu creșterea prețului la petrolîn 1970 a exercitat o presiune inflaționistă asupra tuturor), și al doilea caz face referire la deprecierea monedei naționale. O țară cu un curs de schimb flexibil și un deficit permanent al balanței de plăți se confruntă cu deprecierea monedei naționale. Aceasta va avea consecință creșterea prețullui intern la toate bunurile importate și implicit va crește cererea de exporturi și substituite din import ce va duce la o inflație prin cerere.
Monetariștii susțin că o creștere a costurilor poate fi inflaționistă pe termen lung numai dacă oferta monetară este crescută pentru a face posibilă finanțarea mai multor tranzacții. Așadar, deși creșterea nivelului prețurilor ar putea să -și aibă originea în creșterea costurilor, ea se poate menține numai dacă este asociată unei creșteri a ofertei monetare.
2.7 Relația inflație- șomaj
Inflația a fost folosită până la începutul anilor ’70 pentru temperarea șomajului, iar apoi a avut loc o relansare a ratelor de creștere ce au fost însoțite de o puternică inflație și de creșterea șomajului. Coexistența inflației, cu șomajkul ridicat și restrângerea activităților economice a fost denumită stagflație.
Economistul A.W Phillips în anul 1958, porninâd de la datele statistice privind economia britanică între 1857-1957, a descoperit o relație inversă între rata de variație a prețurilor și nivelul șomajului: cu cât prima va fi mai mare cu atât cealaltă va fi ai mică și reciproc. Relația lui Phillips este simbolizată printr-o curbă care a fost mai înainte o curbă a legăturii șomaj variația salariilor, iar mai apoi a fost o legătură completă între șomaj-variația salariilor-variația prețurilor. (Figura nr.10)
Plecând de la această curba a lui Phillips se poate afla variația previzibilă pentru salariul monetar. Pentru aceasta monetariștii au procedat la corectarea ei cu anticipările agenților economici și informație. Atunci când autoritățile provoacă prin crearea de monedă o creștere a prețurilor și a salariilor, lucrătorii cresc într-un prim timp oferta lor de muncă, deoarece ei cred că salariul real a crescut. De unde, apariția fenomenului lui Phillips: creșterea prețurilor și reducerea salariului. Totodata, atunci când salariații constată că prețurile au crescut în același ritm cu salariile lor, ei revin la situația inițială reducând oferta de muncă, deși șomajul crește. Astfel, singurul rezultat al acțiunii autorităților este că provoacă o creștere durabilă a prețurilor la un nivel al ocupării neschimbat.
Figura nr.10 Curba lui Phillips. Cu cât crește șomajul cu atât regresul salariilor este continuu
Dacă s-ar dori o reducere a șomajului,va trebui să se sporească crearea de monedă în fiecare perioadă, astfel încât să întrețină ideea că salariul real crește deși inflația se accelerează. (Figura nr.11).
Acestea sunt valabile în condițiile când piața muncii este presupusă în echilibru. Astfel șomajul este întotdeauna voluntar: toți cei care vor să lucreze la salariul curent o pot face.
Figura nr.11 Curba lui Phillips. Cu cât crește rata inflației cu atât se reduce rata șomajului
Milton Friedman a interpretat curba lui Phillips în condiții non-inflaționiste. În acest caz, unde șomajul apare în condiții npn-inflaționiste Friedman îl de numește șomnaj natural (Figura nr.12). Rata naturală a șomajului reprezintă acea rată a șomajului care nu crește odată cu inflația. Agenții economici anticipează inflația și se adaptează rapid la schimbări. Într-un prim timp, agenții se pot înșela în privința relansării, rata șomajului se reduce puțin și inflația progresează (Figura nr.12), dar rapid anticipările se adaptează fenomenuluui inflaționist și rata șomajului revine la nivelul de echilibru. Concluzia lui Friedman este dură: dacă un guvern persistă în practicarea deficitului bugetar, va fi mereu inflație și șomaj.
Figura nr.12 Curba lui Phillips în condiții non-inflaționiste
Complexitatea celor două fenomenul, inflația și șomajul, dar și interdependențele dintre ele, cer o abordare mai largă în cadrul măsurilor de politică economică generală, de politică monetară, fiscală și bugetară.
2.8 Politici antiinflaționiste
Politica fiscală și monetară afectează nivelul cererii agregate din economie și din această cauză sunt denumite politici de stimulare a cererii. Deci ele poti fi eficiente doar în lupta împotriva inflației prin cerere. Reducerea cheltuielilor publice, creșterea impozitelor sau o combinație a celor două (politica fiscală deflaționistă) vor reduce în mod direct cererea agregată, o diminuare a ofertei monetare sau a ratei de creștere (politică monetară deflaționistă) vor avea același efect. Keynesiștii vor pune intotdeauna accentul pe politica fiscală ca mijloc de control al cererii agregate, monetariștii acordă un grad mai mare de importanță ofertei monetare și nu recomandă utilizarea politicii monetare în scop de stabilizare pe termen scurt, intervalul de timp în care apar efectele nu este cunoscut exact și apar dificultăți în eleborarea unor prognoze corecte.
Dacă Friedman are dreptate și curba lui Phillips pe temen lung este verticală, astfel incât o rată mare a inflației poate coexista cu rata naturală a șomajului fiind susținută de anticipările inflaționiste, atunci cea mai potrivită măsură de reducere a ratei inflației ar fi ținerea sub control a creșterii ofertei monetare. Aceasta va crește rata șomajului peste rata naturală și va reduce rata reală a inflației sub nivelul anticipat. Anticipările vor fi ajustate descrescător și rata naturală a șomajului va putea fi restabilită la o rată mai scăzută a inflației. Monetariștii recomandă o politică pasivă prin care creșterea pe termen lung a ofertei monetare să fie menținută la o rată anuală constantă, de preferință anunțată din timp de către autoritățile monetare. Dacă inflația este determinată de acțiunile sindicale, atât politica fiscală, cât și cea monetară se pot dovedi neadecvate. Politicile deflaționiste nu vor reduce neaparat implicarea sindicatelor, dar oit crea un nivel de șomaj acceptat.
Politica de prețuri și de venituri este recomandată celor care susțin punctul de vedere al unei inflații datorate creșterii costurilor salariale. Această politică presupune intervenția directă a guvernului, care să încerce să modereze presiunile salariale și șă previzioneze crelterile nejustificare de prețuri. Guvernul recomandă firmelor să evite creșteri nejustificate de preț și sindicatelor solicitări salariale exagerate. Înființarea unei comisii pentru prețuri și venituri care să analizeze creșterea prețurilor și să ia parte la negocierea contractelor de muncp dintre angajatori și sindicate este necesară. Organizațiile patronale și sindicatele ar trebuit să se unească în încercarea de a abține un acord voluntar al ambelor părți pentru a menține prețurile și veniturle la un nivel scăzut. Guvernul ar trebui sa impună o legislație reglementatoare sau chiar să inghețe salariile și prețurile. Politica de prețuri și venituri nu este întocmai viabilă. Unele grupuri vor găsi, inevitabil, căi de evaziune și unele sindicate se vor simți frustrate de acest tip de politică și vor trece la acțiuni de protest, dacă salariile vor fi ținute sub un control mai stric decât prețurile. Când inflația este determinată în principal de o cerere în exces, politica de prețuri și venituri este neadecvată pe parcursul punerii ei în aplicare, cererea în exces se va accentua, încât în momentul în care politica se va relaxa, prețurile și salariile vor crește mai repede decât oricând.
Indexarea funcționează prin ajustarea variabilelor economice (cum sunt salariile, pensiile, dobânzile) cu un indice al prețurilor, de exemplu indicele prețurilor de consum. Aceasta înseamnă că dacă indicele de prețuri crește cu 5%, atunci toate salariile, pensiile și dobânzile vor crește automat cu 5%. Este o metodă de a înlătura principalele efecet de redistribuire a inflației astfel încât societatea să suporte inflația într-un mod care să presupună consecințe inegale pentru anumiți indivizi sau grupuri sociale. Indexarea în schimb ar putea fi ea însăși inflaționistă, în schimb ea nu poate fi o cauză directă a inflației din moment ce acționează numai după ce prețurile au crescut deja. Ea poate fi însă o cauză indirectă pentru că sindicatele nu au negociat creșterile salariale care să compenseze inflația, ele vor fi libere să își utilizeze întreaga putere de negociere pentru a determina o creștere a salariului real. Astfel, creșterea salariului total ar putea fi mai mare decât aceea pe care ar fi obținut-o fără indexare. Indexarea nu participă la reducerea altor costuri datorate inflației. Costurile administrative de ajustare și costurile internaționale ale inflației par a nu fi afectate prea mult de politica de indexare.
O concepție asupra măsurilor deflaționiste și dezinflaționiste este susținută de Mises, Hayek, Friedman și Barro care consideră că libertatea este esențială pentru buna funcționare a relațiilor dintre indivizi, iar pentru a păstra această libertate trebuie să se limiteze rolul guvernului, acordându-se o importanță primordială proprietății private, libertății pieței și acordurilor voluntare. Acceptarea unei asemenea concepții va conduce la o politică fondată pe libera concurență. Dacă toate dificultățile de care se lovesc politicile eocnomice sunt legate de relația șomaj-inflație și creșterea economică, atunci rezolvarea pe termen scurt este stoparea creșterii cheltuielilor corelată cu reducerea cheltuielilor guvernamentale și tipărirea unei cantități mai mici de monedă. Acțiunile pe termen lung constau în renunțarea de către stat la urmărirea ocupării depline și a creșterii economice susținute ca obiective ale politicii economice și flexibilizării pieței monetare, prin ridicarea monopolului statului asupra creației monetare. Privatizarea monedei și împrăștoerea decieziei va contribui la micșorarea fluctuațiilor economice. Practic, legea lui Gresham se va inversa: moneda bună va alunga din circulație moneda rea.
Keynes și neokeyneștii considerp bunăstarea și securitatea socială obiective primordiale, care au șansa să fie atinse prin acțiuni guvernamentale destinate să constroleze și să regleze activitatea privată. Din această viziune au luat viață și politicile dirijismului economic. Adepții acestei concepții susțin controlul salariilor și al prețurilor și monopolul statului asupra creației monetare. Oricât și oricum și-ar da economiștii osteneala să limiteze la minim punctele de divergență în privința inflației, remedii împotriva acesteia rezultă din ceea ce se pare că vrea electoratul.
Dacă există un cancer care roade nemilos economia, acesta este inflația. Descrisă cel mai adesea ca o creștere persistentă la nivelul prețurilor, al cărei revers este scăderea puterii de cumpărare, inflația are la origine deprecierea monedei ca urmare a modificării raportului dintre cerere și oferta de bani. O astfel de creștere de bani nu se poate realiza decât prin intermediul statului reprezentat de banca centrală care are monopolul creației monetare.
Considerată timp îndelungat drept un rău necesar pentru a asigura un nivel de ocupare care să garanteze așa-zisa ‚’’pace socială’’, inflația nu a reprezentat decât un alibi pentru redistribuirea veniturilor după bunul plac al guvernelor și care scapă votului parlamentar. În vrreme de inflație în mod clar, unii câștigă ceea ce pierd alții. Marele câștigător este statul, împreună cu debitorii, iar perdanții sunt creditorii și persoanele cu venituri fixe.
CAPITOLUL III STUDII DE CAZ
3.1 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA
În anul 2014, rata șomajului înregistrat la nivel național a fost de 5,29%, cu 0,11 pp față de cea din luna noiembrie a anului 2014 și mai mică cu 0.36 pp față de cea din luna decembrie a anului 2013.
La finele lunii decembrie 2014 numărul total al șomerilor înregistrați în evidențele agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă era mai mare cu 9.489 de persoane față de finele lunii precedente, ajungând la un număr de 478.338 de persoane. Din totalul șomerilor înregistrați, 140.955 au fost șomeri indemnizați și 337.383 neindemnizați. Numărul șomerilor indemnizați a crescut cu 10.909 persoane, iar numărul șomerilor neindemnizați a scăzut cu 1.420 persoane față de luna precedentă.
La sfârșitul lunii martie 2015, rata șomajului înregistrat la nivel național a fost de 5.37 %, mai mică cu 0,14 pp decât cea din luna februarie a anului 2015 și mai mică cu 0.20 pp decât cea din luna martie anului 2014. Numărul total de șomeri la finele lunii martie, de 485.878 persoane, a scăzut cu 12.653 persoane față de cel de la finele lunii anterioare.
Din totalul șomerilor înregistratți, 112.870 au fost șomeri indemnizați ți 373.008 au fost neindemnizați. Numărul șomerilor indemnizați a scăzut cu 17.316 persoane, iar numărul șomerilor neindemnizați a crescut cu 4.663 persoane față de luna precedentă. Ponderea șomerior neîndemnizați în numărul total al șomerilor (76,77%) crește față de luna precedentă cu 2,88 pp.
Referitor la șomajul înregistrat pe sexe, în luna martie 2015, comparativ cu luna precendentă, rata șomajului masculin a scăzut de la 6,05% în luna februarie la 5.87% iar rata șomajului feminin a crescut de la 4,90 % în luna februaarie la 4,81%.
Numărul șomerilor femei la 31 martie 2015 era de 202.907 persoane, în timp ce în numărul șomerilor bărbați era de 282.971 persoane.
Pe medii de rezidență numărul șomerilor la finele lunii martie 2015 se prezintă astfel: 157.166 șomeri provin din mediul urban și 328.712 șomeri provin din mediul rural.
Tabelul nr 1- Numărul total de șomeri și rata șomajului pe județe la data de 31.03.2015
Rata maximă a șomajului conform statistici a fost înregistrată în județul Teleorman 11,54%, iar rata minimă a șomajului a fost înregistrată în județul Timiș 1,45%.
Așadar, cele mai ridicate niveluri ale ratei șomajului au fost atinse în județele Teleorman (11,54%), urmat apoi de județele Vaslui (11,46%), Mehedinți (9.98%), Dolj (9,42%), Buzău (9,24%), Galați (9,19%), Alba (8,67%) urmate de județele Gorj (8,28%) și Ialomița (7,87%).
Nivelul minim al ratei șomajului în luna martie, de 1,45%, se înregistrează în județul Timiș. Amplitudinea dintre nivelul maxim și cel minim al șomajului (10,09 %) este mai mică cu 0,05 % decât cea din luna precedentă de (10,14%).
La nivel teritorial numărul de șomeri a crescut în 5 județe și în municipiul București, creșterile înregistrânduse în județele: Mures cu 513 persoane, Teleorman cu 185 persoane, Giurciu cu 192 persoane, Ilfov cu 686 persoane și Prahova cu 577 persoane iar in Municipiul București numărul de șomeri a crescut cu 42 de persoane.
De asemenea numărul de șomeri a scăzut în 37 de județe, cele mai mari scăderi înregistrandu-se în județele: Bistrița cu 841 persoane, Olt cu 807 perasoane, Prahova cu 735 persoane, Alba cu 640 persoane și Suceava cu 603 persoane. Rata șomajului a crescut în 4 județe: Mureș cu 0,21 p, Teleorman cu 0,11, Giurgiu cu 0,10, și Ilfov cu 0,01 pp. Rata șomajului a scăzut în 37 de județe, cele mai mari scăderi înregistrandu-se în județele Bistrița cu 0,61 pp, olt cu 0,45 pp, Sălaj și Tulcea cu 0,43 pp. Județele cu cea mai mare pondere a șomerilor neîndemnizați sunt Mureș cu (87,57%), Teleorman (86,03%), Vaslui (84,64%), Galați (84,59%), Dolj (84,50%), Giurgiu (84,42%) și Brăila (84,05%).
În graficul nr.1 este prezentată evoluția numărului șomerilor înregistrați în perioada 2009-2015.
Graficul nr.1 Evoluția numărului de șomeri înregistrați în România în perioada
2009-20015
Numărul șomerilor femei la 28 februarie 2015 era de 206.738 persoane, în timp ce în numărul șomerilor bărbați era de 291.793 persoane.
Rata șomajului masculin a scăzut in luna ianuarie a anului 2015 la 6.00 pp comparativ cu luna ianuarie anului precedent cand a fost de 6.44 pp dar a crescut cu 0.24 pp față de finele anului 2014 când rata șomajului masclin a fost de 5.76 pp. Rata șomajului feminin a scăzut in luna ianuarie a anului 2015 la 4.84 comparativ cu luna ianuarie anului precedent cand a fost de 5.16 pp și totodata a scăzut cu 0.11 pp față de decembrie 2014 când rata șomajului feminin a fost de 4.73 pp.
Evoluția ratei șomajului înregistrat și a ratelor șomajului pe sexe în perioada 2014-2015 este prezentată sugestiv în graficul numărul 2.
Graficul nr.2 Evoluția ratei șomajului feminin și masculin înregistrat în perioada 2014-2015
Structura șomajului pe grupe de vârstă la finele lunii martie 2015 se prezintă astfel:
Tabelul nr.2 Structura șomajului pe grupe de vârstă
Graficul nr.3 Distribuția șomerilor pe grupe de vârstă la data de 31.03.2015
Privind structura șomajului după nivelul de instruire, șomerii fără studii și cei cu nivel de intrusire primar, gimnazial și profesional au ponderea cea mai mare în totalul șomerilor înreistrați în evidențele Agenției (79,53%). Șomerii cu nivel de instruire liceal și post liceal reprezintă 15,44% din totalul șomerilor înregistrați, iar cei cu studii universitare 5,04%.
Tabel nr.3 Structura Șomajului dupa nivelulu de instruire
Graficul nr.4 Structura Șomerilor dupa nivelul de instruire la 31.03.2015
În ceea ce privește șomajul de lungă durată, la finele lunii martie se aflau înregistrați în evidențele agenției 23.072 tineri sub 25 de ani aflați în șomaj de peste 6 luni, ceea ce reprezinta 40,29% din totalul șomerilor sub 25 de ani și 157.804 adulți aflați în șomaj de peste 12 luni adicâ 36,22% din totalul șomerilor adulți), ponderea șomerilor de lungă durată în numărul total de șomeri fiind de 36,82%. Analizând intrările totale de șomeri din luna cu cele înregistrate în luna anterioară obsevăm că numărul aferent lunii martie a scăzut cu 4.988 persoane, de la 65.324 în luna februarie la 60.336 în luna martie.
În luna martie au ieșit din evidențele agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă, un număr de 72.989 șomeri astfel:
prin încadrare în muncă 38.826 persoane;
din categoria șomerilor indemnizați ca urmare a suspendărilor, incetărilor de drepturi bănești-diferite situații pensionări, plecări în străinătate, decese etc a 18.224 persoane;
din categoria șomerilor neindemnizați, care nu solicită menținerea cererii de loc de muncă 15.939 persoane;
Ocupațiile care au înregistrat cel mai mare număr de șomeri la sfârșitul lunii martie sunt: muncitori necalificați în agricultură 100.617 persoane, muncitori necalificați în ambalarea produselor solide și semisolide 52.683 persoane, muncitori necalificați la întreținerea de drumuri, șosele poduri, baraje 34.996 persoane, muncitori necalificați la demolarea clădirilor, căptușeli, zidărie, plăci mozaic, faianță, gresie, parchet 33.159 persoane, lăcătuș mecanic 15.517 persoane, încărcător-descărcatpr 14.655 persoane, manipulant mărfuri 11.999 persoane.
Graficul nr.5 Distribuția Șomerilor dupa durata șomajului in data de 31.03.2015
3.2 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN JUDEȚUL MARAMUREȘ
În anul 2014, numărul total de șomeri înregistrați la nivelul județului Maramureș a fost de 7140 de persoane, cu 905 de persoane mai puține față de anul 2013 când a fost înregistrat un număr de 8045 șomeri. Până în luna martie a anului în curs s-au înregistrat la Agentia Judeteană pentru Ocuparea Fortei de Muncă un număr de 7065 de persoane.
După cum se poate observa în tabelul ce urmează șomajul a fost într-o continuă scădere, în județul Maramures, înregistrându-se astfel în anul 2000 un număr de 21303 persoane, în anul 2014 un număr de 7140 de persoane cu o diferență de 14163 de persoane.
Rata șomajului în anul 2014, a fost de 3,4% scăzând cu 0,5 pp față de 2013 când s-a înregistrat o rata a șomajului de 3,9%. Rata șomajului de 3,4 % se mentine până în prezent.
Tabelul nr.4 Numărul total al șomerilor și rata șomajului înregistrată în judeșul Maramureș în perioada 2000-2015 prezent.
Cunoscând faptul că rata șomajului de 5,37% în România înregistrat în evidențele ANOFM în luna martie 2015, putem observa ca județul Maramures se afla cu 1,97 pp sub medie, mai exact la o rată de 3,4% până în martie 2015. Rata șomajului a fost de 3,4 % în anul 2014, cu doar 1,89 pp sub media de 5,29% înregistrată la nivel național.
Graficul nr.6 Evoluția șomerilor în perioada 2000-2015
În anul 2014, din numărul total de șomeri înregistrați ,2310 persoane sunt îndemnizați și 4830 neindemnizați. Numărul șomerilor indemnizați a scăzut până în prezent cu 514 persoane, iar numărul persoanelor neindemnizate a crescut cu 439 până în martie 2015.
În graficul nr.6 se poate observa o evoluție clară a numărului de șomeri indemnizați și neindemnizați din Maramureș în perioada 2011-2015.
Tabelul nr.5 Categorii de șomeri în județul Maramureș în perioada 2011-martie 2015
Graficul nr.7- Evoluția șomerilor indemnizați și neindemnizați în Maramures
Cu privire la șomajul înregistrat pe sexe, rata șomajului masculin a fost de 3.6 % și a scăzut cu 0.8 pp in anul 2014 față de anul 2013 când a fost de 4,2% rata șomajului masclin se menține pâna la ora actuala la 3,6%. Rata șomajului feminin rămăne una relativ constantă pornind de la 3,6 % în anul 2013, la 3,3% în 2014 și ajunge în prezent la 3,2%.
Tabelul nr.6 Rata Șomajului -%
Rata șomajului până în martie 2015 este de 3,4%, similar ca și în anul 2014. S-a înregistrat doar o scădere ușoară cu 0,5 pp din 2013 când a fost de 3,9%. O imagine clară a evoluției ratei șomajului pe sexe se poate observa din graficul nr.8.
Graficul nr.8 Evoluția ratelor șomajului pe sexe
În anul 2014, în ceea ce privește numărul șomerilor care au beneficiat de indemnizație de șomaj de 75% din indicatorul social de referință, a fost la nivel de Maramureș de 1613 persoane din care 776 femei, șomeri cu nivelul de pregătire primar, profesional, gimnazial au fost în număr de 824, șomeri cu invățământ liceal 535 persoane și post liceal și 254 de persoane în invățământ universitar.
Numărul șomerilor care au beneficiat de indemnizație de șomaj de 50% din indicatorul social de referință în anul 2014, a fost de 697 persoane din care 356 femei, șomerii cu nivelul de pregătire primar,profesional, gimnazial au fost în număr de 39 persoane, cu invățământ liceal și post liceal au fost 520 de persoane,iar în invățământ universitar au fost 138 persoane.
Numărul de șomeri neindemnizați au fost in total 4830 persoane din care femei 2086, din care șomerii cu nivelul de pregătire primar,profesional, gimnazial au fost în număr de 3913 persoane, cu invățământ liceal și post liceal au fost 739 de persoane,iar în învățământ universitar au fost 178 persoane.
3.3 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
La baza Uniunii Europene se află conceptul de economie socială de piață. Ocuparea forței de muncă, progresul social, incluziunea și protecția socială, solidaritatea și coeziunea se numără printre obiectivele prioritare incluse în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
În 2010, Uniunea Europeană a lansat o strategie pentru următorii 10 ani, menită să înlăture efectele crezei care încă mai afectează numeroase state membre- Europa 2020. Aceasta își propune să creeze condițiile propice unui nou tip de creștere: mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii. În acest sens, au fost stabilite cinci obiective-cheie pe care Uniunea Europeana ar urma să le atingă până în 2020. Ele se referă la ocuparea forței de muncă, educație, cercetare și inovare, incluziune socială și reducerea sărăciei și energie/climă.
În condiții în care peste 26,5 milioane de europeni nu aveau un loc de muncă în noiembrie 2013, au dus la accelerarea eforturilor menite să ducă la reducerea șomajului. Unul din obiectivele-cheie ale strategiei Europa 2020 este integrarea pe piața muncii, până la sfârșitul acestui deceniu a 75% din populația activă ( persoane între 20 și 64 de ani).
În special, UE depune eforturi pentru a reduce rata șomajului în rândul tinerilor, care este de două ori mai ridicată decât rata șomajului în rândul adulților. Uniunea Europeană promovează o abordare mai concentrată și holistică a combaterii șomajului în rândul tinerilor.
Șomajul este în usoară scădere, insă rămâne a un nivel ridicat în UE-28. Deși în perioada 2004-2008, rata șomajului a scăzut cu peste 2 puncte procentuale, criza financiară și economică a provocat o gravă deteriorare a situației. Între anii 2008-2013 (cifre ajustate în funcție de variații sezoniere), rata șomajului în UE- 28 a crescut de la 7,0% la 10,8%. Mai multe date recente publicate de Eurostat arată că, din acel moment, rata șomajului a scăzut din nou, până la un nivel de 9,8% în Decembrie 2014 stagnând până în februarie 2015 la aceeași rată (după cum se poate observa in graficul nr.9). Cel mai scăzut nivel a fost in februarie 2012, dar a fost stabil în comparație cu august 2014. Această rată este echivalentă cu cifra absoluta de 24,6 de milioane de șomeri, în scădere față de 36,4 de milioane din anul anterior.
Graficul nr.9 Evoluția ratei șomajului în Uniunea Europeană în perioada 2010-feb 2015
Având în vedere evoluțiile de până acum pentru diferite grupuri de pe piața muncii, se poate observa că rata șomajului în rândul tinerilor este superioară, din punct de vedere structural, ratei medii și este totodata, mai sensibilă la conjuctura economică. Ratele șomajului pentru cei slab calificați sunt, de asemenea, mai ridicate din punct de vedere structural. Lucrătorii vârstinici au rate ale șomajului destul de scăzute; cu toate acestea, pentru lucrătorii vârstnici este în general mai dificil să se reangajeze după ce intră în șomaj. Ratele șomajului în rândul bărbaților și al femeilor au rămas aproape similare din 2009 până în prezent.
O evoluție clară a ratelor șomajului pentru diferite grupuri de pe piața fortei de muncă se poate observa în graficul nr.10.
Graficul nr.10 Evoluția ratelor șomajului în UE-28
Tabelul nr.7 – Ratele șomajului – medii anuale, %
Pe ansamblul Uniunii Europene, raportul arată că, în continuare cea mai ridicată rată a șomajului din Europa se înregistrează în Grecia 25,7% din populația activă nu avea un loc de muncă la sfârșitul lunii martie 2015. La polul opus se situează Germania, cu o rata a șomajului de 4,7%.
Comparativ cu anul 2014, rata șomajului a scăzut în 11 de țări membre UE și a crescut în 5 în timp ce în austria a stagnat. Cele mai mari scăderi le-au înregistrat Spania (de la 25,1% la 23%), Irlanda (de la12,0% la 9,8%) și Polonia (de la 9,6% la 7,7%) în timp ce creșteri s-au înregistrat în Croația (de la 17,3% la 18,2%), Finlanda (de la 8,4% la 9,1%) ,Italia (de la 12,4% la 13%), Franța (de la 10,1% la 10,6%) și Belgia (de la 8,4% la 8,5%).
Datele Eurostat relevă faptul că rata șomajului în România este cu 3,3 pp mai mică decât media celor 17 de state ale Uniunii (9,8%) și cu 4,7 pp mai mică decât media celor 19 state ale zonei euro (11,2%). O imagine clară asupra ratei șomajului din Uniunea Europeană se poate observa din graficul nr.11.
Graficul nr.11 Rata șomajului în țările membre UE la 31.03.2015
Graficul nr.12 Rata Șomajului în Uniunea Europeană.Franta și
Germania
Datele Eurostat arată ca Franța înregistrează în martie 2015 o rată a șomajului de 10,6%, cu 5,6 pp față de Germania care înregistrează o rată de 4,7%, cu cea mai mică rată a șomajului din Uniunea Europeană. Rata șomajului în Germania se află cu 5 pp sub rata medie a șomajului de 9,7% înregistrată la nivelul Uniunii Europene la data de 31 martie 2015. Franta a crescut față de anul 2014 și 2013 cu 0,1, respectiv 0,4 pp, iar Germania a scazut cu 0,2 pp respectiv 0,4 pp față de anul 2013 când rata a fost de 5,1%, respectiv anul 2014 când rata șomajului a fost de 4,9%.
Rata șomajului în Uniunea Europeana a scăzut din anul 2013 când a fost de 10,6% la 9,8% în 2014, cu 0,8 pp iar în prezent mentinând o rata de 9,7%.
Statele membre ale Uniunii Europene cu cea mai mică rată a șomajului sunt: Germania 4,7%, urmată de Marea Britanie 5,4%, Austria 5,6%, Luxembourg 5,7%, Malta 5,8%, Cehia 5,8 %, Estonia 5,9%, Danemarca 6,4%, România 6,5%, Olanda 7,0%, Ungaria 7,5%, Suedia 7,6%, Polonia 7,7%, Belgia 8,5%, Finlanda 9,1%, Slovenia 9,3%, Lituania cu 9,8% și Irlanda cu 9,8%. Țările cu cea mai mică rată a șomajului până la 31.03.2015 vor fi evidențiate prin graficul nr.13.
Graficul nr.13 Statele membre UE cu cea mai mică rată a șomajului la 31.03.2015
Statele membre ale Uniunii Europene cu cea mai mare rată a șomajului sunt: Grecia 25,7%, urmată de Spania cu 23%, Cipru 16%, Portugalia 13,5% Croația 13%, Italia 13%, Slovacia 12,2% Franța 10,6%, Letonia 10,4% și Bulgaria cu 10,4%. Țările cu cea mai mare rată a șomajului până la 31.03.2015 vor fi evidențiate prin graficul nr.14.
Graficul nr.14 Statele membre UE cu cea mai mare rată a șomajului la 31.03.2015
3.4 STUDIU DE CAZ PRIVIND SITUAȚIA ȘOMAJULUI ÎN RÂNDUL TINERILOR LA NIVEL EUROPEAN
Având în vedere evoluțiile de până acum pentru diferite grupuri de pe piața muncii, se poate observa că rata șomajului în rândul tinerilor este superioară, din punct de vedere structural, ratei medii și este, totodată, mai sensibilă la conjunctura economică.
Șomajul în rândul tinerilor rămâne la niveluri foarte ridicate, însă prezintă semne de îmbunătățire. Conform graficului nr.5 privind rata șomajului în rândul tinerilor (15-24 de ani) din UE- 28 a fost de 21,6 %, în scădere cu 1,9 puncte procentuale față de anul anterior. Există diferențe notabile între statele membre, cifrele variind de la 7,9 % în Germania și 9,4 % în Austria, la 50,7% (iulie 2014) în Grecia și 53,8 % respectiv în Spania 54,3%. Între timp, diferențele nu s-au mai accentuat, însă rămân foarte mari. Proporția tinerilor (15-24) care nu lucrează și nu urmează nicio formă de învățământ sau program de formare (NEET) a rămas ridicată, deși aproape 70 % din tinerii din UE erau școlarizați în primul trimestru al anului 2014. State membre cu ratele cele mai ridicate ale șomajului în rândul tinerilor , sunt: Bulgaria, Cipru, Grecia, Spania, Croația, Italia și România. Rate relativ scăzute — și mai bune — se găsesc în Austria, Germania, Danemarca, Luxemburg, Țările de Jos și Suedia.
Graficul nr.15 Rata șomajului în rândul tinerilor 15-24 în anul primul semestru 2014
În 2013, nivelurile au fost peste 10% în marea majoritate a statelor membre. Ratele NEET sunt ceva mai ridicate pentru femei decât pentru bărbați: în 2013, ratele au fost de 13,2 % și respectiv 12,7 % (total 13,0 %). Fenomenul NEET este cauzat în principal de creșterea șomajului în rândul tinerilor, dar și de inactivitatea corelată cu lipsa studiilor. În unele state membre (Bulgaria, România și Italia), ratele persoanelor NEET inactive depășesc 10 %.
Fenomenul părăsirii timpurii a școlii se află pe o pantă progresiv descendentă, evoluând către obiectivul unei rate de abandon școlar de sub 10 % până în 2020. Părăsirea timpurie a școlii (ESL) a atins un nivel de 12,0 % în 2013, în scădere față de 12,7 % cu un an mai devreme, bărbații (13,6 %) fiind mai afectați decât femeile (10,2 %). Acest fenomen rămâne o problemă serioasă, deoarece afectează aproximativ 5 milioane de oameni, dintre care peste 40% sunt șomeri.
În anul 2013, în 18 state membre, rata de părăsire timpurie a școlii s-a situat sub cota de 10 % vizată de obiectivele Strategiei Europa 2020. Cele mai mari niveluri, de peste 20%, s-au înregistrat în Spania și Malta. Europa face progrese mari către obiectivul unei rate de absolvenți ai învățământului terțiar de cel puțin 40% până în 2020. În 2014, rata de absolvire a învățământului terțiar se ridica la 36,9 %, ceea ce reprezintă un nivel cu 1,2 puncte procentuale mai mult față de anul precedent. Ratele cele mai ridicate (peste 50%) sunt în Irlanda, Lituania și Luxemburg. În întreaga UE, mai multe femei (39,9 %) decât bărbați (31,5 %) finalizează învățământul terțiar.
Segmentarea de pe piața muncii este în continuare considerabilă în mai multe state membre. Ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor se caracterizează printr-o pondere ridicată a locurilor de muncă temporare și a celor cu normă redusă, care se ridică la 42,4 %, respectiv 31,9 % (din totalul ocupării forței de muncă).
Rata șomajului în rândul tinerilor și rata În perioada de raportare actuală, au existat unele evoluții pozitive în ceea ce privește rata șomajului în rândul tinerilor, a cărei medie a scăzut atât în UE (-1,2 puncte procentuale), cât și în zona euro (-0,5 pp). Deși situația din țările cele mai puțin performante s-a îmbunătățit, diferențele dintre performanțele statelor membre sunt în continuare mari. În ceea ce privește rata, mediile din UE și din zona euro au scăzut doar ușor, în Uniunea Europeană înregistrând o divergență cauzată de nivelurile ridicate ale ratei (mai ales în țările din sudul Europei), acumulate în anii de criză.
Situația tinerilor pe piața muncii rămâne dramatică în multe state membre; în nu mai puțin de șapte state membre (Grecia, Spania, Croația, Italia, Portugalia, Cipru și Slovacia), rata șomajului rămâne în continuare cu 9 puncte procentuale peste media UE. Pe o notă mai pozitivă, majoritatea acestor țări au reușit să îmbunătățească situația tinerilor, cu o excepție notabilă, Italia, unde rata șomajului a continuat să crească (și anume 4,1 pp).
În plus, Belgia și România au înregistrat creșteri ale ratei șomajului în rândul tinerilor, pornind de la nivelurile deja relativ ridicate. În mod similar cu analiza evoluțiilor ratei șomajului, și în cazul acestui indicator există un grup de țări (Țările de Jos, Austria și Finlanda) care prezintă semne de deteriorare, de la o situație de pornire relativ bună. În timp ce nivelurile ratei șomajului în rândul tinerilor nu au crescut în mod excepțional per ansamblu, proporția tinerilor care nu lucrează și nu urmează nicio formă de învățământ sau program de formare a crescut în mod considerabil în aproape jumătate din statele membre.
CONCLUZII
Piața muncii reflectă întâlnirea și confruntarea cererii cu oferta de muncă și este indispensabilă pentru dezvoltarea economică. Orice activitate care există sau se inițiază, generează nevoia de muncă. Piața muncii este cadrul realizării tranzacțiilor cu resursele de muncă, de către persoanele care sunt ocupante ale unor locuri de muncă, fie șomeri, respectiv ofertante ale locurilor de muncă. Coondiția generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă este remunerarea sa adică salarizarea ei.
Factorii cei mai importanți care modelează echilibrul pe piața muncii sunt cererea și oferta de muncă, astfel că un rol important ăl are relația dintre ofertantul muncii care este vânzătorul și cel care cere locul respectiv angajatul sau muncitorul, relație care, în scopul satisfacerii nevoilor celor două componente ale sale, se concentrează pe obiectul de schimb și anume munca și valoarea sa și anume salariul. Așadar salariul poate fi privit ca un element foarte important în menținerea echilibrului pe piața muncii, prin reglarea raportului cerere/ofertă de muncă.
Reglarea echilibrului pe piața muncii implică astfel mai mult decât un nivel optim de salarizare; de altfel, existența unor fenomene considerate negative, precum șomajul, nu trebuie exclusă, ci din contră, trebuie acceptată și tratată ca o parte a pieței muncii, parte care la rândul ei determină alte acțiuni de pe piață, precum gradul de ocupare sau nivelul salariului. Legat de nivelul salarizării, șomajul este dependent de acesta, ca factor determinant în motivația muncii.
Din studiile realizate se observă faptul că la nivelul național rata șomajului la 31.03.2015 este de 5.37 %, mai mică cu 0,14 pp decât cea din luna februarie a anului 2015 și mai mică cu 0.20 pp decât cea din luna martie anului 2014. Numărul total de șomeri la finele lunii martie, de 485.878 persoane, a scăzut cu 12.653 persoane față de cel de la finele lunii anterioare. Rata maximă a șomajului conform statistici a fost înregistrată în județul Teleorman 11,54%, iar rata minimă a șomajului a fost înregistrată în județul Timiș 1,45%. Rata șomajului în România este cu 3,3 pp mai mică decât media celor 17 de state ale Uniunii (9,8%) și cu 4,7 pp mai mică decât media celor 19 state ale zonei euro (11,2%).
La nivelul județului Maramures conform studiului de caz, în anul 2014, numărul total de șomeri înregistrați a fost de 7140 de persoane, cu 905 de persoane mai puține față de anul 2013 când a fost înregistrat un număr de 8045 șomeri. Până în luna martie a anului în curs s-au înregistrat la Agentia Judeteană pentru Ocuparea Fortei de Muncă un număr de 7065 de persoane. Rata șomajului în anul 2014 la nivelul județului, a fost de 3,4% scăzând cu 0,5 pp față de 2013 când s-a înregistrat o rata a șomajului de 3,9%. Rata șomajului de 3,4 % se mentine până în prezent.
La nivelul Uniunii Europene, conform studiului de caz rata șomajului a scăzut din anul 2013 când a fost de 10,6% la 9,8% în 2014, cu 0,8 pp iar în prezent mentinând o rata de 9,7%. Rapoartele arată că cea mai ridicată rată a șomajului din Europa se înregistrează în Grecia 25,7% din populația activă nu avea un loc de muncă la sfârșitul lunii martie 2015. La polul opus se situează Germania, cu o rata a șomajului de 4,7%.
Statele membre ale Uniunii Europene cu cea mai mare rată a șomajului sunt: Grecia 25,7%, urmată de Spania cu 23%, Cipru 16%, Portugalia 13,5% Croația 13%, Italia 13%, Slovacia 12,2% Franța 10,6%, Letonia 10,4% și Bulgaria cu 10,4%.
Statele membre ale Uniunii Europene cu cea mai mică rată a șomajului sunt: Germania 4,7%, urmată de Marea Britanie 5,4%, Austria 5,6%, Luxembourg 5,7%, Malta 5,8%, Cehia 5,8 %, Estonia 5,9%, Danemarca 6,4%, România 6,5%, Olanda 7,0%, Ungaria 7,5%, Suedia 7,6%, Polonia 7,7%, Belgia 8,5%, Finlanda 9,1%, Slovenia 9,3%, Lituania cu 9,8% și Irlanda cu 9,8%.
Șomajul în rândul tinerilor conform studiului rămâne la niveluri foarte ridicate, însă prezintă semne de îmbunătățire. Rata șomajului în rândul tinerilor (15-24 de ani) din UE- 28 a fost de 21,6 %, în scădere cu 1,9 puncte procentuale față de anul anterior. Există diferențe notabile între statele membre, cifrele variind de la 7,9 % în Germania și 9,4 % în Austria, la 50,7% (iulie 2014) în Grecia și 53,8 % respectiv în Spania 54,3%. State membre cu ratele cele mai ridicate ale șomajului în rândul tinerilor , sunt: Bulgaria, Cipru, Grecia, Spania, Croația, Italia și România. Rate relativ scăzute și mai bune se găsesc în Austria, Germania, Danemarca, Luxemburg, Țările de Jos și Suedia.
BIBLIOGRAFIE
Tămaș Hutira-Economia politică vol.I ediția a V-a, Editura Universității de Nord Baia Mare 2006
Gheorghe Dițu Anton Drăgoescu Sabin Pop Economie Politică Vol.I Editura George Barițiu, Cluj Napoca 1998
Cătălin Huidumac și Angela Rogojanu- Introducere în studiul economiei de piață Editura ALL EDUCATIONAL București 1998
Philip Hardwick, John Langmead și Bahadur Khan-Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom 2002
http://ec.europa.eu/eurostat
http://www.mmuncii.ro
http://www.maramures.insse.ro
http://www.insse.ro
BIBLIOGRAFIE
Tămaș Hutira-Economia politică vol.I ediția a V-a, Editura Universității de Nord Baia Mare 2006
Gheorghe Dițu Anton Drăgoescu Sabin Pop Economie Politică Vol.I Editura George Barițiu, Cluj Napoca 1998
Cătălin Huidumac și Angela Rogojanu- Introducere în studiul economiei de piață Editura ALL EDUCATIONAL București 1998
Philip Hardwick, John Langmead și Bahadur Khan-Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom 2002
http://ec.europa.eu/eurostat
http://www.mmuncii.ro
http://www.maramures.insse.ro
http://www.insse.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Situatia Somajului In Romania (ID: 129846)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.