Situatia Romaniei Postbelice
Intoducere – situația României postbelice
Imediat după război, România se afla într-un stadiu de dezvoltare economică mult superior celui din U.R.S.S., dar, datorită faptului că părți importante din producția industrială și agricolă, la prețurile de râs pe care le fixa Moscova luau drumul plăților imenselor despăgubiri de război asemenea și celorlalte componente ale economiei românești, s-a ajuns cât se poate de repede la șubrezirea stabilității economice a României. Sărăcirea populației aflate sub cizma sovietică, reprezentată prin Armata Roșie nu a însemnat doar un rezultat al acestei situații sau a faptului că guvernul comunist gestiona economia cât se poate de prost ci și a unui proces căruia i se pot atribui chiar rațiuni politice combinate.
Pe acest fond de criză economico-socială acută provocată și întreținută special de niște decizii de guvernare nechibzuite, care puneau interesele României pe ultimul loc dar pe cele ale ocupantului sovietic mai presus decât interesul național, după cum era și normal devenea inevitabilă confruntarea politică fapt care de altfel începea să polarizeze puternic. Dar, din cauza greutăților ce interveneau în dobândirea mijloacelor de subzistență pentru majoritatea românilor, a întregii populații, șansele coalizării unei structuri de rezistență la nivel național nu erau de natură să ducă la realizarea acestei idei. În același timp, ascensiunea către putere a comuniștilor, susținuți pe față, în mod direct de către sovietici făcea tot mai greu ducerea la bun sfârșit a unei astfel de coalizări. Singura formă de manifestare a opoziției se făcea simțită, din păcate, fără eficiență în plan politic. Schimbările care se manifestau cu brutalitate în viața de zi cu zi a românilor imediat după instalarea guvernului dr. Petru Groza, au pregătit terenul pentru acapararea deplină a puterii, prin falsificarea cu nerușinare a alegerilor parlamentare. Ceea ce era strigător la cer în materie de fals rămânea neobservat și prin urmare nesancționat de instituțiile de forță ale statului – armată, poliție, justiție -, deja aflate sub contriolul comuniștilor, fiind și epurate în cea mai mare parte.
Nu este un lucru surprinzător pentru nimeni faptul că în România sovietizarea s-a produs printr-o crâncenă teroare și presiuni de tot felul și la orice nivel, continuată în noiembrie 1946 printr-o fraudă electorală, care avea drept scop mascarea aparențelor legitimității a unui regim ce urma să fie instalat la putere, a unui regim care pentru cetățeanul avizat prezenta toate atribuțiile unei ocupații străine: prezența trupelor invadatoare ale Armatei Roșii pe întregul teritoriu al țării, un guvern marionetă ajuns la putere prin fals cât și al sprijinului baionetelor rusești și care răspundea la orice solicitare (mai bine zis ordin) venită de la Moscova și care prin tot ceea ce făcea lovea adânc în dauna interesului național și care mai avea ca sarcină restrângerea drepturi lor și libertăților cetățenești, mergându-se până la sancționarea afirmării identității naționale și arestarea și nimicirea opozanților politici.
(Milovan Djilas – Întâlniri cu Stalin./ Edit. Europa, Craiova, p. 74-75)
Pârghii deosebit de importante ale aparatului de Stat central dar mai cu seamă ale aparatului de decizie local, au fost una după alta „smulse claselor exploatatoare” în cadrul acaparării puterii depline de către comuniști. Reușind să ajungă în poziții foarte importante în aparatul de conducere a statului după 23 august 1944, „burghezia și moșerimea” din țara noastră erau paralizate în acțiunile lor, pe lângă toate șicanele venite din partea instituțiilor statului de prezența în țara noastră a armatelor de ocupație.
(Teohari Georgescu – Democrația populară – formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică a regimului de democrație populară./ Broșură de uz intern./București, Edit. FED, p. 7-9/17.X.1949)
Cel care era de fapt strategul și conducătorul Partidului Comunist Român – Gheorghe Gheorghiu Dej – aprecia în multe împrejurări rolul jucat de armata sovietică de ocupație în impunerea cu forța armelor a regimului comunist din România, armată sovietică pe care puținii comuniști români o vedeau ca „stând de strajă împotriva intervenționiștilor americani și englezi. Fără ajutorul U.R.S.S., fără experiența ei, ar fi fost imposibilă construirea socialismului de democrație populară”.
(Gh. Gheorghiu-Dej – Alianța frățească cu U.R.S.S., chezăția dezvoltării spre socialism a șărilor de democrație populară./ În „Pentru pace trainică, pentru democrație populară.”, nr. 44 (156), 2 noiembrie 1951)
În ziua în care România a fost invadată de către armata roșie , Partidul Comunist Român nu umăra mai mult de 972 de membri – după mărturiile Anei Pauker. Și această cifră trebuie raportată la o populație de 22 milioane locuitori, în ciuda imediatei noastre vecinătăți cu patria unde s-a construit pentru prima dată socialismul și cu toate că această situație era propice infiltrăprii agenților sovietici și a propagandei lor. La cifra menționată mai sus, se mai pot adăuga cca 150 de comuniști care au fugit în Uniunea Sovietică și s-au întors odată cu furgoanele armatei sovietice. Conștienți de faptul că românii în covârșitoarea lor majoritate erau refractari la tot ceea ce însemna comunism, partidul s-a văzut forțat să coopteze membri din rândul celora care veneau din afara țării precum și din pleava și scursurile societății românești. A admis cooptarea în rândurile membrilor de partid chiar și a deținuților de drept comun cărora li se ștergeau cu buretele condamnările dacă erau de acord să accepte înscrierea în partid. Aceștia erau acei membri de partid care au fost chemați să ajute conducerea comunistă să bage groaza în populație și să lichideze „dușmanii poporului”. Această expresie, frecvent întâlnită pe buzele oricărui paria devenit comunist era atribuită foștilor proprietari de diferite negustorii, fabricanți, moșieri, chiaburi și oricine avea o întreprindere lucrativă, intelectuali, cadre superioare din armată, poliție, jandarmerie, Siguranță, din învățământ, cler, etc.
(Traian Golea – România ajunsă la limitele răbdării)
Și a mai fost ceva. Tot în scopul acaparării mai rapide a întreegii puteri, cei din conducerea Partidului Comunist Român au avut ideea de a primi în rândurile membrilor partidului – deja avid de noi membri – și un anumit număr de legionari. Aceasta a fost posibil în urma acordului intervenit între Ana Pauker, Teohari Georgescu li Miron Constantinescu cu Nicolae Petrașcu, fostul secretar general al mișcării legionare. Acvesta din urmă avea să declare mai tîrziu:„Discursurile din vara lui 1945 ale Anei Pauker, din care rezulta doruința comuniștilor ca o parte a legionarilor, cei care nu merseseră cu Horațiu Comăniciu în P.N.Ț., să poată să obțină posibilitatea de a colabora la refacerea țării, le-am considerat ca fiind îngăduitoare și favorabile legionarilor”.
(Marius Mrcu – Dosar Ana Pauker./ București, 1991, p. 145-147
– Mircea Rusnac – Opoziția împotriva comunizării României (ian. 1946-nov. 1947)
Ca urmare, nu ar trebui să ne mirăm de faptul că secretarul personal al Anei Pauker la C.C. al P.C.R. (pe atunci evreii nu-i considerau pe legionari atât de bandiți ca astăzi și nici P.C.R.) era Victor Vojen, fostul ambasador legionar la Roma pe care l-a făcut secretar particular. Iar asta se întâmpla în perioada în care ea lansase lozinca despre „tovarășii de drum legionari”.
(Vasile Surcel – Morala proletară a baronilor roșii./ jurnalul.ro)
Exista totuși o problemă: în cadrul Mișcării Legionare nu exista totușin o unitate de păreri în privința încadrării ei politice în P.C.R. Înțelegerea inițială a funcționat însă în bună măsură și, astfel, la sfârșitul lui 1945, un document al Ministerului de Interne – sinteză a unor rapoarrte vente din toate județele – consemna faptul că numărul legionarilor intrați în partidele guvernamentale procomuniste erau mult mai mare decât acela al celor intrați în partidele de opoziție. În P.C.R. intraseră 2258 legionari, ăn P.S.D. – 3281, ăn Frontul Plugarilor – 8.900, în Uniunea Patrioților – 110, în P.N.L.-Tătărescu – 338, în P.N.Ț.-Anton Alexandrescu – 69. Total pentru partidele guvernamentale – 14.956. În același moment, ăn P.N.Ț. –Maniu intraseră 237 legionari, iar în P.N.L.-Brătianu – 345, opoziția având ăn total 582. Intrarea dominantă a legionarilor în cadrul forțelor procomuniste era constatată și de către Burton Y. Berry, reprezentant polituic al S.U.A. la București. Într-un raport către Departamentuil de Stat de la Washington din 5 noiembrie 1945, diplomatul american sublinia faptul că P.C.R. dorea să-și mențină poziția dominantă în viața politică și prin atragerea legionarilor și a minorității maghiare din Transilvania de Nord.
(Petre Țurlea – Legionarii-„Mână de lucru calificată pentru P.C.R.”./„Magazin Istoric”, ianarie 2008, p. 45)
Ar trebui să mai adăugăm faptul că acei deținuți despre care făceam vorbire anterior, constituiți în bande deseori criminale, nu dădeau nimănui raportul decât șefilor ierarhici din partid pentru faptele lor, și considerau după bunul lor plac drept dușman al poporului pe oricine avea o situație materială bună pentru a putea fi jefuit sau chiar arestat. Cu astfel de metode criminale, acești delicvenți de drept comun au înfrânt coloana vertebrală a societății românești. Din cauza unor astfel de fapte se explică situația la care ajunsese întreaga populație a țării care începea să fiarbă de nemulțumire. Și nu numai foștii moșieri, chiaburii, negustorii, antreprenorii, fabricanții de diferite bunuri cărora li s-au confiscat sau „naționalizat” întreaga agoniseală și existență de o viață fără nici cea mai infimă recompensă erau nemulțumiți, ci întreaga populație a țării era totalmente pornită asupra noii conduceri comuniste. Fierbea muncitorimea, țărănimea și funcționărimea, care fiind obișnuiți cu o viață independentă, când, cu adevărat munceau mai mult dar își fixau ei locurile de muncă și volumul muncii prestate, implicit al câștigului, al nivelului de trai la care aspira, se trezeau acum într-o cu totul altă situație: aceea de a deveni potențiali sclavi ai statului, fără nici o posibilitate de a-și hotărî singur soarta lui și a familiei, fără păosibilitatea de a-și practica liber religia pe care o moștenise de la strămoșii lui și în care crescuse.
(Traian Golea – România ajunsă la limitele răbdării)
Pentru a pătrunde mai bine în mecanismul de organizare și funcționare a mecanismului viitorului aparat de represiune gândit de comuniști, trebuie să ne gândim la faptul că încă din primele zile de după 23 august 1944 țelul principal al comuniștilor, al Partidului Comunist Român, era acapararea deplină a puterii precum și clarificarea situației colaboraționiștilor cu regimul antonescian precum și problema legionarilor. Cum s-a tranșat situația ultimilor s-a văzut anterior.
(- Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist.
– Discurs publicat în „România liberă” nr. 16/31.08.1944)
La numai patru zile de la instalarea guvernului Groza, la o ședință a membrilor care făceau parte din activul central al partidului cu miniștri comuniști din data de 10 martie 1945, Teohari Georgescu, ministrul de interne, a menționat – și nu întâmplător – arestarea liderului mișcării sindicale din Societatea de Tramvaie București deoarece acesta nu a intervenit pentru ca lucrătorii de aici să nu manifeste împotriva comuniștilor. El de fapt voia să sublinieze faptul că aceeași soartă îi aștepta și pe legionari, și pe cei din aparatul de stat, administrație sau armată.
– Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist..
– (A.N.I.C. – Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dos. 15/1945, f. 2,4.)
Dar, până la obținerea controlului deplin asupra Ministerului de Interne și a mijloacelor structurilor de informații oficiale, după 6 martie 1945, de penetrarea acestora, de supravegherea informativă a dreptei politice considerată dușmanul lor de clasă, s-a ocupat un serviciu de informații al P.C.R., care acționa deja, sub titulatura de Secția a II-a Informații și Contrainformații, în cadrul Formațiunilor de Luptă Patriotice, organizație paramilitară comunistă constituite pe structura trupelor de șoc care au acționat la răsturnarea guvernului antonescian și la arestarea acestuia.
(- Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist..
– Claudiu Secașiu – Serviciul de informații al P.C.R.; Secția a II-a informații și contrainformații din cadrul Comandamentului Formațiunilor de Luptă Patriotice (F.L.P.) – Penetrarea serviciilor oficiale de informații (23 august 1944-6 martie 1945), vol.6martie 1945. Începuturile comunizării României./Edit. Enciclopedică, București, 1995, p. 146-157)
Înființat la începutul anului 1944 sub conducerea și directivele lui Emil Bodnăraș dar condus de un ilegalist de mare încredere, Mirel Costea (numele de împrumut al lui H. Zeider, ulterior șef al cancelariei secrete a secției de cadre a C.C.-ului (Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist. – Acesta se sinucide în iunie 1951, în împrejurările arestării și anchetării cumnatului său Emil Calmanovici) acest serviciu de informații mai avea misiunea de a găsi legături , de a racola cadre din aparatul de stat, din SSI, Marele Stat Major și Siguranță. În acest sens, serviciul aduna în rândurile sale membri P.C.R. care fuseseră instruiți ca spioni de N.K.V.D. în Uniunea Sovietică și fuseseră trimiși cu misiune în România încă din timpul războiului, dar și o serie de ilegaliști cu aptitudini certe în culegerea de informații și filaj. Secția a II-a a F.L.P. a fost practic prima formă de organizare a unei poliții politice comuniste, nucleul viitoarei Securități și pepiniera ei de cadre. Această veritabilă agentură de strîngere de informații, de spionaj mai bine zis, cu evidente scopuri politice, prezenta rapoarte scrise și buletine informative atât liderilor P.C.R. cât și Comandamentului Sovietic. Printre reușitele de primă mână ale ei se pot enumera misiunile speciale de reținere și anchetare a unor vechi inamici ai comuniștilor sau a celor ce erau considerați trădători ai partidului (cazul Foriș și al ultimului director al Penitenciarului Doftana, Săveanu, reținuți și apoi asasinați după 6 martie 1945), supravegherea atentă și întocmirea de fișe informative inamicilor politici din guvern și partidele istorice. Tot F.L.P.-ului i se pot atribui și căderea guvernului Rădescu și urmărirea generalului după aceea. În acest sens, agentul Mșu Dulbergher (ulterior Dulgheru – viitorul șef al Secției de Anchete a Seurității) a primit ordin de la Ivan (Vania) Dideno, șeful Contrainformațiilor din servicil secret comunist, să urmărească fiecare pas al generalului, fiind responsabil cu paza lui până la finalul domiciliului forțat la care Rădescu a fost supus. Finalul a arătat că nu a fost atât de bun în al supraveghea și a preveni o eventuală dispariție de la domiciliu.).
(- Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist..
– A.S.R.I. – Fond P, dos. 40.007, Vol. 3, f. 30-40 (Interogatoriu din 26 ianuarie 1953, luat arestatului Zamfir Laurian, fost locotenent colonel, fost șef al Direcției de Pașapoarte, între 1949-1951, din M.A.I., arestat pentru complicitate la imigrări ilegale. L-a cunoscut pe Mișu Dulgheru în vremea instaurării guvernului Groza.
– Marius Oprea – Evadarea generalului Rădescu./ în „Arhiva „Cotidianul”, aprilie 1996)
Gen Rădescu – dramă fiu
Pe 24 februarie 1945, au avut loc manifestații de stradă organizate de comuniști în București și în mai multe localități din țară, cu scopul înlăturării guvernului de coaliție condus de generalul Nicolae Rădescu. Manifestația din București a fost de fapt o încercare de lovitură de stat, fiind atacată în mai multe rânduri, clădirea Ministerului de Interne. Atacurile au fost respinse de garda care păzea ministerul, trăgându-se salve în aer, pentru intimidare. Dar, din clădirile adiacente și Pieței Palatului s-a tras în mai multe rânduri în mulțime, rezultând morți și răniți. Cercetările procurorilor militari au demonstrat că victimele fuseseră împușcate cu gloanțe de calibru mic, diferite față de cele din dotarea detașamentelor care asigurau paza instituțiilor statului. Clar. Pe noi ne interesează însă altceva: faptul că la acea demonstrație a participat și Nicu Rădescu, demonstrând și el pentru înlăturarea guvernului condus de către tatăl său, generalul Nicolae Rădescu. Soarta a vrut ca drama generalului să se întâmple: în timp ce fostul prim ministru alesese calea exilului, fiul său făcea carieră în Poliția și Securitatea comunistă. Ideile comuniste îl cuprinseseră total. Îi afectase probabil întreaga rațiune, îl tembelizase. Altfel nu se poate explica faptul că, la puțin timp de la acea demonstrație îi scria tatălui său, generalul Nicolae Rădescu, încă prim ministrul României, scrisoarea fiindu-i adusă la cunoștință prin păresa comunistă:
„ Tată,
M-am gândit îndelung până să-ți scriu aceste rânduri. Când însă întreg poporul român, conștient de pericolul care amenință Țara, luptă cu hotărâre pentru salvarea ei, am socotit că nu pot sta nici eu deoparte. Cu toată durerea pe care o simt, tyrec peste sentuimentele mele de fiu, deoarece mai presus de orice stau interesele Patriei (!). Am ajuns la convingerea că îmi fac datoria de bun român, contribuind cu mărturia mea la restabilirea adevărului în jurul tristelor fapte petrecute în ultima vreme. Răspunderea pentru aceste fapte apasă greu pe umerii tăi.(…) Mă doare s-o spun, din vina ta s-a ajuns aici. S-a tras în popor (…) Oamenii de sub comanda ta au tras cu armele și mitralierele asupra lui. Au tras din clădirea Ministerului de Interne, au tras din clădirea Palatului Regal (…) Îmi ești tată și de aceea scriu aceste rânduri cu inima grea. Dar trebuie s-o fac. Căci în primul rând sunt fiul țării și apoi al tău.
ss. Nicolae
București, 24 februarie 1945.
Numele său complet era Florea Radu Nicolae Rădescu și se născuse la Berlin, la 24 august 1921.Părinții săi erau Nicolae Rădescu, colonel în Armata Regală Română și Gizela Ettinger, profesoară de engleză. Pentru că era un copil în afara căsătoriei, mama sa a plecat în Germania cu câteva luni înainte de naștere. A fost recunoscut imediat de tatăl său. În octombrie 1923, la Tărlungeni – Brașov s-a produs căstoria civilă dintre Nicolaeădescu și Gizela Ettinger. Copilul a fost înscris la Liceul „Gheorghe Lazăr”, transferat apoi la Liceul „Sf. Gheorghe”, de unde, în ultimul trimestru dinclasa a VI-a, a fost exmatriculat definitiv din cauza faptului că și-a instigat colegii să bată directorul. A încercat să-și dea examenul de absolvire a cllasei a VI-a, la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov dar și-a pierdut nopțile prin localuri iar rezultatul a fost că a rămas repetent. Părinții au insistat ca Nicu să-și continue studiile, dar acesta a refuzat. Din acest motiv, a întrerupt orice legătură cu tatăl său, timp de mai bine de doi ani. În încercarea de a-l ajuta, din septembrie 1939, mama, i-a plătit fiului său consultații la dr. Egon Weigl, un renumit psiholog. La domiciliul soților Egon și Lili Weigl aveau loc întâlniri ale unor comuniști ilegaliști: ing. Calmanovici, Mauriciu Davidovici, Ion Călugăru, Boris și Elena Solomon, etc. Recrutarea cu bună știință a tânărului Rădescu, ne face să gândim mai biene la descrierea mediilor din care, în ilegalitate, Partidul Comunist își alegea membrii: „ șomeri fără profesiune definită, sau profesioniști mediocri, politicieni nerealizați și nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de școală (…). A depus o oarecare activitate politică cu situații mai mult sau mai puțin încordate. După 23 august 1944, a fost numit responsabil cu munca de tineret și apoi responsabil al Formațiunilor de Luptă Patriotică, pe circumscripția 17 din Sectorul II Negru. Spre sfârșitul anului 1944, Tatăl și fiul primesc posturi de răspundere; primul înfruntea guvernului, iar al doilea, pe lângăn C.C. al Uniunii Patriotice. Din acel moment, datorită obligațiilor asumate de fecare în parte, ruptura dintre tată și fiu a devenit ireversibilă. După 6 martie 1945, Nicu a participat la întocmirea listelor de cadre, pe care „tovarășul Pantiușa” (Gheorghe Pintilie) le avea de la Uniunea Patrioților pentru „înnoirea” aparatului de stat. Era vorba despre înlocuirea celor epurați din posturi cu oameni de încredere ai noului regim. Generalul Rădescu a reușit să părăsească țara cu avionul, în iunie 1946, în urma unui plan simplu dar foarte bine pus la punct și în pofida supravegherii la care era supus. A aterizat în insula Cipru, unde, a fost rețiut pentru scurt timp de autoritățile britanice până la semnarea Tratatului de Pace de la Paris. A ajuns la Lisabona, apoi la Paris după care s-a stabilit în SUA, unde a devenit primul președinte al Comitetului Național Român, organism având rolul unui guvern în exil. A decedat în mai 1953. În aprilie 1945, Nicu își începea cariera, în calitate de comisar al secretarului general al Prefecturii Poliției Capitalei. A primit sarcina de a organiza un swerviciu de informații, căruia i-a dat denumirea de Serviciul Studii și Documentare. La 1 octombrie 1945 a fost transferat, la cerere, în Direcșia Generală a Poliției, la Direcția a III-a (Direcția Siguranței), muncă ce corespundea 1informațiilor interne”. Din cauza unei relații amoroase extraconjugale, soția sa, Stela a cerut divorțul. Nicu s-a recăsătorit cu Aurelia, colegă de serviciu, la sfârșitul anului 1947. În același an, în mai, Nicu a devenit șef serviciu la Serviciul II (Contrainformații). A anvhetat pe Ion Mihalache, pe Victor Rădulescu Pogoneanu, FlorinRoiu, Octavian Neamțu, etc. În martie1948, a făcut parte din grupul de anchetatori care a pregătit procesul Pop-Bujoiu, un alt proces politic de mare anvergură. Din mai 1948 a fost transferat la „Școala Siguranței”. A fost înaintat la gradul de maior de Securitate la 23 august 1950, fiind medaliat cu Medalia Muncii, apoi cu medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”. A fost trecut în rezervă la sfârșitul lunii noiembrie 1951, din cauza unor „abateri de la morală”. În 1956 a fost identificat (fotografiat) pe cînd intra la Ambasada Austriei. A fost angajat la ONT Carpați (până în 1956) când a fost concediat, apoi funcționar la cooperativa Radio Progres. A decedat în 1993, fiind incinerat.
(Oana Demetriade (CNSAS) – Fiul împotriva tatălui. Securistul ului (Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist. – Acesta se sinucide în iunie 1951, în împrejurările arestării și anchetării cumnatului său Emil Calmanovici)
(- Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist..
– A.S.R.I. – Fond P, dos. 40.007, Vol. 3, f. 30-40 (Interogatoriu din 26 ianuarie 1953, luat arestatului Zamfir Laurian, fost locotenent colonel, fost șef al Direcției de Pașapoarte, între 1949-1951, din M.A.I., arestat pentru complicitate la imigrări ilegale. L-a cunoscut pe Mișu Dulgheru în vremea instaurării guvernului Groza.
– Marius Oprea – Evadarea generalului Rădescu./ în „Arhiva „Cotidianul”, aprilie 1996)
(Oana Demetriade (CNSAS) – Fiul împotriva tatălui. Securistul
Rădescuvs. Primul ministru Nicolae Rădescu./ revista 22, la 29.X.2013)
Nicu Rădescuvs. Primul ministru Nicolae Rădescu./ revista 22, la 29.X.2013)
Pentru o vreme, povestea fiului lui Rădescu, a servit drept variantă locală amitului sovietic al lui Pavlik Morozov, tânărul care și-a denunțat tatăl. Acest mit era folosit în propaganda sovietică destinată tinerilor pentru a sublinia că ei sunt responsabili în primul rând în fața statului și apoi a părinților.
(Erik van Ree – Gândirea politică a lui I.V.Stalin asupra patriotismului revoluționar din sec. XX./ Routledge Curzon, Londra/New York, 2002,p.171)
Vitali Gubarev, ziarist, unul dintre acei care au investigat cazul în U.R.S.S., a scris o carte, apărută în 1952 în traducere la Editura Tineretului.
(V. Gubarev – Pavlik Morozov./ Edit. Tineretului, București, 1952)
Au existat și câteva tentative literare de a fabrica un personaj literar care să fie echivalentul român al lui Pavlik. Este lesne de înțeles că echivalentul nu putea fi altul decât fiul generalului Rădescu, Nicu. Dar să vedem ce era cu acest Pavlik Morozov și cum a ajuns el să facă „istorie”.
Pavlik era cel mai mare dintre cei patru copii din familia Morozov și după declarația unui profesor al său de mai târziu, la vârsta de 12 ani, era ușor retardat întrucât la acea vârstă era abia în clasa I-a. A devenit erou al Uniunii Sovietice în 1932, după ce și-a denunțat părinții pentru crima” de a fi ascuns o parte din cerealele pe care ar fi trebuit să le predea statului. Le ascunsese pentru supraviețuirea familiei, din care și el făcea parte. Denunțându-și părinții, i-a condamnat practic la moarte pe toți membrii familiei.
A fost ucis de către alți săteni. Comuniștii l-au transformat pe micul delator într-un martir, într-un erou al Uniunii Sovietice.
(Angelo Mitchievici – Dzerjinski cel fericit și moartea./14.01.2014/Lapunkt.ro)
În urma denunțului fiului, tatăl a fost arestat ca „dușman al poporului”, condamnat la 10 ani de închisoare și trimis într-un lagăr de concentrare de unde nu s-a mai întors. Instanța a dispus și confiscarea întregii averi a familiei. După ce a fost în centrul atenției ca martor cheie la procesul tatălui său, Pavel a devenit un informator regulat. Supraviețuitorii au spus că el teroriza tot satul și că spiona pe toată lumea. A devenit un pion în „conflictul sătenilor cu puterea comunistă care îi forța pe țărani să intre în colhoz”. L-a denunțat și pe bunicul său, pe un gospodar care avea ascunse arme, pe un sătean care vânduse produse la negru. Colegul său de școală, Prokopenko a declarat că „eroismul lui Pavlik este foarte exagerat. Pavlik a fost un huligan, asta-i tot. Pentru a fi informator, știți, este un loc de muncă serios. Dar el a fost doar un nenorocit mizerabil, un păduche”. La șase luni după procesul tatălui său, Pashka Morozov era încă necunoscut în afara satului său. Apoi însă elși fratele său mai mic, Fedia, au fost asasinați într-o pădure, nu departe de casa lor, unde plecaseră să strângă afine. Corpurile lor au fost descoperite trei zile mai târziu de către Ivan Potupcik, vărul lui Pavel și un informator al OGPU local care a chemat toți sătenii, declamând că Pavel a fost un „erou-activist-pionier-bolșevic” și a fost ucis de dușmanii poporului, chiaburii. Nu a existat nici o investigare a crimelor. Frații au fost îngropați chiar înainte ca anchetatorii să fi sosit, la 7 septembrie 1932. Nu s-a stabilit data când au fost uciși, și nici o autopsie nu s-a făcut vreodată. Principalele elemente de probă au fost un cuțit însângerat și niște haine pătate de sânge, care ar fi aparținut vărului lui Pavel, pe nume Danilo Morozov. Patru săteni au fost acuzați de uciderea lui Pavel: bunicul lui, Serghei Morozov, în vârstă de 81 de ani, bunica lui, Xenia, 80 ani, nașul și unchiul său, Arsenii Kulukanov, 70 ani și Danilo Morozov, 19 ani, au fost împușcați.
După moartea lui Pavlik, autoritățile l-au slăvit ca pe un erou al poporului, și fiecare copil în Uniunea Sovietică, a aflat povestea lui și a fost educat să-i urmeze exemplul (de a fi delatorul propriei familii). Un poet sovietic, celebru de altfel , Stepan Steipacev, a publicat un lung poem epic despre Morozov, iar compozitorul V. Vitlin, a scris o cantată pentru cor și orchestră simfonică, în care îl proslăvea pe Morozov. Multe dintre cele mai mari talente sovietice au glorificat fapta „eroică” a lui Morozov. Cineaștii Serghei Eisenstein și Isaak Babel au creat un film despre el, iar Maxim Gorki, în discursul său la prima adunare generală a Uniunii Scriitorilor Sovietici, a cerut guvernului să îi ridice un monument copiluylui erou, numindu-l „un mic miracol al timpurilor noastre” iar Nikita Hrușciov, în prefața la ediția 1962 a Enciclopediei pentru copii, l-a numit pe Pavlik Morozov un „nemuritor al acestui veac”.
De ce comuniștii români nu l-au transformat pe Nicu Rădescu într-un erou și să-i dedice osanale, nu se știe. Mai și pierzi când te transformi în slugoi comunist!
(Iuri Drujnicov – Cercetare. Mitul lui Pavlik Morozov, o minciună mai mare cât secolul./în „Cer și pământ românesc”. Sursa: www.soniamelnikova.com)
București – Intrare sovietici
Numărătoare inversă pentru București dar și pentru întreaga Românie se declanșase. Trupele sovietice erau la porțile orașului.Înfrigurare și zâmbete. Teamă și satisfacție. Nici nu se putea ști cu exactitate ce simțeau locuitorii orașului. Se puteau depista doar acei bucureșteni care erau nerăbdători să ajungă trupele sovietice în oraș cât mai repede. Aveau un chip radios, deveniseră aroganți, sfidători, pe fața lor se putea citi ura și răutatea. Mai aveau foarte puțin de așteptat. În cursul dimineții de 29 august 1944, o coloană înaintată sovietică, în drum spre front, a trecut pe la periferiile capitalei. Abia adoua zi, Coloanele militare și-au făcut apariția în capitală.
(Cornel Micu – Armata roșie ocupă Bucureștiul / jurnalul.ro, 26.X.2005)
La 29 august o subunitate de avangardă sovietică trece prin București spre Giurgiu. Ziarul România liberă relata că pe șoseaua Colentina, în întâmpinarea coloanei „sau adunat mii de muncitori, încolonați pe fabrici” și că Gheorghe Apostol, în numele C.C. al P.C.R. a transmis „recunoștința noastră glorioasei și eroicei Armate Roșii eliberatoare”.
(Liviu Dandara – P.C.R. și guvernanți – nomenclatura și colaboratorii (sinteză))
30 august 1944. Bucureștiul devenise și mai trist. Bombardamentele asupra lui lăsaseră urme vizibile, răni care aveau să se cicatrizeze mult mai târziu. Ziarele anunțau ca urma să aibă loc intrarea trupelor sovietice în capitală. Populația însă deși gânditoare, preocupată de ceea ce urma să se întâmple, umplea străzile, piețele, magazinele. Centrul era și mai animat. Tramvaiele, cu oameni care călătoreau și pe scări se scurgeau pe arterele centrale ale metropolei, asemenea unor șerpi greoi care abia își înghițiseră prada. Limuzinele, mai noi sau mai vechi dar aproape toate de culoare neagră, așteptau la stopuri sau să primească „liber” de a circula de la agentul care, impasibil la ce se întâmplă în jurul lui, trona pe un soclu drept în intersecție mișcându-și brațele în mod mecanic. Dacă te uitai atent la el puteai observa că privirea îi era îndreptată departe în zare, spre capătul bulevardului. Ceva urma să se întâmple. Și el, asemenea tuturor bucureștenilor, tuturor românilor, știau ce. Nu era de bun augur. Mulți dintre trecători, mai grăbiți decât ceilalți, alergau printre mașini și tramvaie spre ale lor, probabil presați de timp. Trotuarele, deși destul de largi, deveniseră dintr-odată prtea înguste. Ici-acolo, oamenii se îngrămădeau și începeau să vocifereze zgomotos: nu se întâmpla acolo de fapt nimic. Cineva, le împărțea foi volante oamenilor cu anunțul sosirii iminente a trupelor sovietice „eliberatoare” și îndemnau populația, pe bucureșteni, să-i primească „frățește” precum și fotografii cu generalisimul Stalin, „tătucul popoarelor”.
Deodată un huruit puternic se aude din depărtare. Intensitatea lui crește din ce în ce mai mult și spre nelimiștea multor cetățeni dar și a bucuriei altora, își fac apariția tancurile rusești T-34 cu soldații cățărați pe ele asemenea unor ciorchini, plini de praf, nespălați, cu uniformele murdare. În spatele lor, camioane militare, pline cu soldați care se uitau la ceea ce le apărea în fața ochilor dar și la femeile care le zâmbeau sau le aruncau câte o floare. Fiecare din ei însă avea la spate faimoasa „balalaică” – pistolul mitralieră cu încărcătorul rotund. Camioanele, în marea lor majoritate aveau mitraliere fixate pe acoperișul cabinei, cu un soldat în poziție de tragere. Oare ce aveau în cap? Mulți dintre ei erau zâmbitori și căutau să răspundă unor grupuri de bucureșteni care, cu pumnul strâns își înălțau brațul drept spre cer parcă din adâncă mânie proletară, răcnindu-și bucuria cât îi țineau glasul. Cetățenii de pe lângă ei îi priveau suspicioși și era clar că își dăduseră seama că erau comuniști organizați în grupuri special pregătite pentru primirea „fratelui mai mare”.Poate chiar îi și compătimeau. Unii bucureșteni, mai „aprinși” se cățărau pe scările camioanelor sau chiar pe tancuri iar fetișcane inocente sau femei in toată puterea cuvântului împărțeau flori sovieticilor care le primeau bucuroși Nu știau că peste căteva zile tot acei soldați le vor oferi jafuri, violuri sau chiar gloanțe. Fotografiile cu Stalin erau ridicate în sus, însoțite de voci care clamau în cor: „Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus”.
Tramvaiele continuau să se deplaseze încet tăind uneori coloanele militare. Femeile, în cea mai mare parte a lor se îndreptau grăbite spre casă, multe dintre ele ținând în mână sacoșe în care se zăreau produse alimentare pentru cei de acasă. Prin vuietul motoarelor militare care se scurgeau pe Calea Victoriei se mai auzeau țipete stridente de copiicare se răspândiseră printre oameni, în speranța că-și vor vinde cât mai repede ziarele. Într-o parte auzeai: „Universul, ia Universul”, ceva mai încolo: „Ia Timpul! Iar pe celălalt trotuar: „Ultimile știri numai cu Semnalul”. Mai erau și alte publicații dar numele lor se pierdeau în larma străzii.
În urma tancurilor și camioanelor pline cu soldați se scurgeau de acum unități de artilerie terestră, anti-aeriană, , faimoasele lansatoare „Katiușa” … Cățiva bărbați căutau să înalțe cît mai sus o pancartă pe care scria „Trăiascvă mareșalul Stalin” iar ceva mai încolo un alt grup tinea o altă pancartă cu un conținut oarecum asemănător: „Trăiască mareșalul Stalin, genialul comandant al armatei roșii !”. Era clar că făceau oparte din aceeași organizație comunistă. În alștă parte a Bucureștiuluise vedeau ruinele clădirilor bombardate de aviația anglo-americană și mai apoi de cea germană cu puțin timp în urmă. Blocul la parterul căruia se afla magazinul „Vogue” avea fațada căzută în întregime iar Palatul Regal, deși suferise avarii serioase, avea la intrări santinele care străjuiau pline de importanță și cu o ținută deosebită. (EU)
La un moment dat coloanele s-au oprit. Începea colaborarea frățească. În întâmpinarea lor, în spiritul cel mai amical cu putință sosise o delegație compusă din Dl. Ministru Constantin Titel Petrescu însoțit de Dl. General Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei. În unele zone, sovieticii erau întâmpinați cu oarecare bucurie, fapt ce stârnea nedumerire. Se putea crede că printr-un aranjament inteligent, România se teleportase în tabăra celor care au biruit fără să piardă nimic. Iluzii.
(Cornel Micu – Armata roșie ocupă Bucureștiul / jurnalul.ro, 26.X.2005)
Un alt miting, de data aceasta de mai mare amploare, era pregătit pentru întâmpinarea trupelor sovietice, în numele U.T.C. în Piașa Universității unde, în numele acestuia, Nicolae Ceaușescu salută Armata roșie și „transmite salutul său călduros genialului conducător al popoarelor, tovarășul mareșal Stalin”. Un al treilea miting era pregătit la sediul P.C.R., unde discursul de întâmpinare trenbuia să fie rostit de Gheorgiu Dej.
(Liviu Dandara – P.C.R. și guvernanți – nomenclatura și colaboratorii (sinteză))
Bucureștenii nu-și închipuiau că așa repede, în alte zone ale țării, trecerea armatei „fraților sovietici” era marcată de fapte mai mult decât „prietenoase”: jafuri, violuri, crime. Comuniștii români aflați la Moscova, soseau acum în țară, odată cu tancurile Armatei Roșii. Odată sosiți în București, prma lor grijă a fost să ia contact cu membrii partidului rămași în România. Contactele lor au fost reluate prin intermediul „Apărării Patriotice”, organizație paramilitară al cărei număr de membri a crescut brusc odată cu eliberarea militarilor din lagăre. (Cornel Micu – Armata roșie ocupă Bucureștiul / jurnalul.ro, 26.X.2005)
Nu a durat mult și atmosfera din București era următoarea: „nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei. Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar.Magazine prădate. Năvălesc în locuințe, le percheziționează și fură tot ce se poate fura, în mod special ceasurile. Ceasornicul este de fapt obiectul care le place cel mai mult. Îi hipnotizează, îi vrăjește. Asemenea copiilor mici cărora le place mult o jucărie așa și soldații ruși sunt înnebuniți după jucăria care face tic-tac.(Cornel Micu – Armata Roșie ocupă Bucureștiul./26.X.2005/jurnalul.ro)
Să nu creadă cineva că atunci când trupele sovietice au ocupat Bucureștiul s-ar fi înregistrat ceva incidente. Nu. Ei nu au tras nici un foc de armă în București. Nemții au fost luați prizioneri de către armata română. Acest lucru însă nu i-a împiedicat pe sovietici să dea un comunicat chiar a doua zi că „după lupte crâncene, glorioasa armată sovietică a eliberat Bucureștiul”. Fusese un singur mort: un sublocotenent sovietic în stare de bețiecruntă și care s-a împușcat din greșeală. Ceva mai târziu, pe 31 august, a fost organizată intrarea propriuzisă care se vroia un spectacol grandios dar care nu a făcut altceva decăt să lase lumea buimăcită. Era o chestiune de ore până când tanchetele sovietice fugăreau mașinile particulare pentru a le confisca, trecători jefuiți de haine și ceasuri. Violuri și crime. Și culmea ghinionului: printre cei jefuiți și uciși se aflau și adepți ai comunismului sovietic, ce-i așteptaseră cu mult drag !
(M. Sebastian – Jurnal; cultural.bzi.ro – O poveste terifiantă: Eliberarea Bucureștiului./28.X.2014)
București – sfîrșit de război
Pe la sfârșitul anului 1944, după puternicele bombardamente americane și mai apoi germane, Bucureștiul își ducea viața ca in urmă cu douăzeci de ani, într-un tumult nebun. Războiul încă nu se terminase dar mâncarea totuși se găsea pe îndestulate și era și ieftină încă. Hotelurile te ademeneau cu tot feluri de propuneri tentante, iar grădinile de vară, „Râșca”, „Oteteleșanu” și „Cărăbuș”, dar și „Bordeiul”, încă de pe atunci așezat la marginea Herestrăului, făceau să ajungă până în ultimele colțuri din mahalalele mărginașe mirosul micilor și patricienilor la gratar precum și muzica orchestrelor sau a tarafurilor de muzică populară.
Pe Calea Victoriei, era o mișcare continuă, un dute-vino de automobile negre, unele dintre ele cu ferestre din cristal, precum și trăsuri, cunoscute la vremea respectivă sub numele de „cupeuri de Hereasca”, ce nu mai făceau față să transporte protipendada bogată a orașului la șosea. La Operetă mai putea fi urmărit încă Leonard iar circul „Sidoli” făcea reclamă noului cort și căuta să atragă iubitorii de spectacole de circ prezentând cei douăzecișipatru de cai, împodobiți așa cum nu se mai văzuse până atunci. Femei de lux dar și multe dintre cele care nu se sfiau să-și afișeze tariful pe ușa lor de la hotel unde-și primeau clienții.
(Lucia Reich – Povești ale micului Paris./informal.ro, 17.01.2011)
Mai erau însă și câteva localuri pitorești care chiar dacă nu erau de lux atrăgea o clientelă destul de bună devenind cunoscute în tot Bucureștiul. Astfel, vestita cârciumă bucureșteană „La trein ochi sub plapumă” era așezată aproape de întretăierea Căii Moșilor cu Bulevardul Republicii, o cîrciumă cu mare renume în tot orașul. Cărciuma Fărămițoaiei, pe care o cumpărase un anume Gheorghe Băcanu, o botezaseră rapid bucureștenii „La trei ochi sub plapumă”, fiindcă nevasta cârciumarului era chioară de ochiul stâng. Din mâinile ei însă ieșeau adevărate minunății culinare, iar vinul adus cu oala din adâncul răcoros al pivniței, oprea mulți bucureșteni.
Camionagiii se adunau la bufetul lui Sterică, pe Avrig. Își țineau bicele cu capătul codriștii în buzunar, jucau mărunt pe loc și cântau răgușit.
(Dan Mihăiescu – Comisarul moare ultimul./9.01.2008/www.archive.org)
Anul 1945 venise deja. Cu trupele sovietice în țară, bucureșteanul, ca tot românul, nu prea avea mari așteptări. Se convinsese deja ce fel de libertate le adusese Stalin și poporul rus iar viitorul era destul de sumbru. Justiția era subordonată dictaturii de partid, și, odată cu suprimarea libertăților cetățenești, un mecanism ocult a fost instituit, pentru a ține populația într-o stare de continuă frică, obligând populația la o supunere oarbă și la ascultare deplină. Arestările se țineau lanț. Cei mai mulți dintre cei arestați, aveau parte de înscenări judiciare, iar alții zăceau în celulele închisorilor fără nici barem un simulacru de proces. Cei mai mulți dintre oamenii politici și care făceau parte din partidele de stânga, deveniseră instrumente docile, puse în serviciul propagandei ruse, dovedindu-se astfel că „neamul românesc are într-însul elemente gata să se vândă pentru un blid de linte, vorba Bibliei”.În altă ordine de idei, atmosfera de servilism care se făcea simțităîn rândul funcționarilor din țara noastră, ca de altfel și în rândul intelectualilor, demonstra dacă mai erea nevoieproporțiile la care se ajunsese deja la începutul anului 1945, fenomenul conformismului pe plan social, schimbarea vechilor opțiuni politice datorită tendinței slujbașilor de a fi pe placul guvernanților. și aceasta, la prima vedere pare scuzabil întrucât aceștia trebuiausă aibă asigurate veniturile salariale pentru a-și întreține familiile într-o țară care suportase un război, plătea despăgubiri imense, se confrunta cu criza și cu foametea. Odată cu manifestarea acestei situații, în viața social-politică se derula o acțiune susținută de mistificare a adevărului. Sub influența Moscovei, ziarele și posturile de radio care existau pe atunci susțineau cu încăpăținare că „singura formă de democrație în pasul vremii este comunismul”. Ideea aceasta era emisa la 22 octombrie 1945. Situația economică era și ea dezastruoasă. Sovietele scoteau din România tot ce rămăsese neprădat de ccătrele armatele ei roșii la sosire. În Bucureștiul parcă asediat de trupele de ocupație, soseau în fiecare zi, cohorte întregi de funcționari care aveau drept sarcină punerea bazelor societăților viitoare de cooperație ruso-română, cooperație în cadrul căreia România va da Rusiei tot ce are valoros iar sovieticii, la rândul lor, numai promisiuni deșarte și viclene. Instaurarea climatului de minciună avea printre altele, ca efect, degradarea caracterelor, a înrăutățirii vieții de zi cu zi, la creșterea injustiției și, „prin stimularea înclinațiilor sufletești sociale, un război în care nu se întâlnește nici un pic de eroism, ci numai josnicie”.
Ce făcea intelectualitatea română?
În situația creată, intelectualitatea s-a divizat în două. Cei mai mulți, partea tăcută”, „aștepta cu încredere” căderea dictaturii comuniste, sperând ca întotdeauna la o intervenție a anglo-americanilor. A doua parte a inteletualitîții – mai miccă din punct de vedere numeric, dar foarte gălăgioasă – , având și sprijinul guvernului lui Petru Groza și cenzura moscovită, presa cumpărată sau terorizată, aștepta , „număra clipele până la victoria bolșevismului”. Anul 1945, a deschis astfel epoca marilor nedreptăți sociale din istoria României, a loviturilor date de Moscova și de comuniștii români, statului național român. A început astfel o epoca de trădare a intereselor poporului romăn, de înșelare a acestuia, prin propaganda imensă și deșănțată, mistificatoare pornind de la guvernanți și prin instalarea haosului valoruilor, trăsături în care de altfel au excelat bolșevicii.
(C. Rădulescu-Motru – Anul 1945 vîzut de C. Rădulescu-Motru./ România Liberă.ro/18.03.2006)
București – 1944, dec. – feb.1945
Pe 18 februarie 1947 pe la orele 22, 2 militari îmbrăcați în uniforme sovietice ce veniseră cu o mașină cu o mașină, prin ruperea lacătului de la poartă au pătruns în locuința comerciantului Leonida Gavrilescu din strada Doamna Ghica nr. 176. Aici, amenințând cu revolverele, au deschis casa de bani de unde au luat cca 250.000lei.De asemenea au mai luat un aparat de radio. Deși proprietarul a dat alarma și s-au strâns mulți vecini, cei doi militari au reușit să dispară. Se fac cercetări de către Comisariatul 18 Poliție.
În seara zileide 18.02. a.c. pe la orele 22, în locuința lui Paul Tereanu din strada M. Basarab nr. 24 au intrat mai mulți bărbați militari îmbrăcați în uniforme sovietice și, amenințând cu revolverele, au luat două inele și patru ceasornice;
În Bd. Pache protopopescu, la sediul societății Apolon-Petrol au intrat 5 militari îmbrăcați în uniforma sovietică, luând sume de bani și obiecte;
În seara zilei de 20 februarie a.c. pe la orele 22, la locuința lui Moise Halpern din strada Pitagora nr. 31 au intrat doi militari îmbrăcați în uniforme sovietice, însoțiți de un civil și amenințând cu revolverele, i-au luat un ceas de aur în valoare de cca 300.000 lei, după care au dispărut trăgând focuri de revolver în aer;
În noaptea de 20/21 februarie a.c., pe la orele 2, un gardian public și o patrulă rusă au surprins doi militari îmbrăcați în uniformă sovietică și un civil care spărseseră vitrina magazinului lui Haimu Gutman din strada Carol și încercau să fure stofe și haine. Au fost conduși la Comandamentul sovietic din Calea Griviței nr. 76.
În seara zilei de 20 februarie a.c. la orele 19,30 în croitoria lui Victor Marinescu din stradav Popa Tatu nr. 86, au intrat 5 militari îmbrăcați înn uniformă sovietică, înarmați, luând cinci costume de haine, cinci perechin opantaloni, două haine și 47 m. mătase, după care au dispărut;
În seara zilei de 20 februarie a.c., pe la orele 21,05, militari îmbrăcați în uniforme sovietice au sărit gardul locuinței din strada Mareșal Badoglio nr. 6 și, amenințând, au pătruns în locuința lui Ion Stalschi. De aici au luat un ceas de aur și mai multe haine. Fugind și fiind urmăriți, au abandonat pe drum toate lucrurile, rămânând numai cu ceasul;
În seara de 20 februarie a,c., pe la orele 20, în locuința d-nei Ghiza Simsa din strada Sf. Apostoli nr. 38, au intrat doi militari îmbrăcați în uniforme sovietice și, amenințând cu revolverele, au răscolit troată casa, luând două ceasuri și suma de 70.000 lei. Intervenind un gardian public, militarii au tras un foc de revolver asupra lui, rănindu-l în mâna stângă, după care au dispărut. Cazul se cercetează la circa 21.
În seara de 20 februarie a.c., pe la orele 21, Ion Matusoiu din strada Carol davila nr. 34, trecând pe strada Izvor, a fost acostat de doi militari îmbrăcați în uniforme sovietice care i-au luat paltonul, haina, pălăria și suma de 15.000 lei.
(- Cultural.bzi.ro – Armata sovietică de ocupație din București; soldații groazei / 14.XII.2014
– 9am.ro – Dosarul Poliției Capitalei cu privire la infracțiunile comise în București)
– În ziua de 2 februarie 1945, între orele 12,30 – 13, patru militari îmbrăcați în uniforme sovietice și un civil, toți înarmați, au intrat în locuința medicului Teodor Păun, din Calea Rahovei nr. 236, în lipsa acestuia, și menționând că ar dori o consultație – după ce au aflat topografia locului, au luat pe soția, copiii și servitoarea medicului împreună cu doi clienți ce se aflau în sala de așteptare și i-au băgat în cabinetul de consultație, unde un miliotar i-a ținut sub amenințarea revolverului, în timp ce altul păzea intrarea, iar restul au răvășit locuința luând 60.000 lei, bijuterii în valoare de 3.000.000 lei și o haină de astrahan. Au încercat să spargă și casa de bani cu topoarele găsite în bucătyărie, însă nu au reușit. Dupăaceea au dispărut cu o mașină cu care veniseră și care îi aștepta în apropierea locuinței;
– În ziua de 12 ianuarie 1945, în ceasornoicăria lui Victor Rozanier din șoseaua Pantelimon nr. 197 au intrat doi militari îmbrăcați în uniforme sovietice și, după ce i-au luat două ceasornice ale lor pe care le dăduseră cu o zi înainte la reparat, au luat toate ceasornicele-în număr de cca 50-caree găseau în atelier pentru reparat, proprietatea unor clienți;
– În cafeneaua lui Dobrescu de la Hanul cu Tei, au intrat patru militari îmbrăcați în uniforme sovietice și, somând cu mitralierele pe cei cca 30 de clienți care se aflau în cafenea, le-au luat banii, ceasurile, după care au dispărut;
– La 2 ianuarie 1945, orele 23, mașina nr. 11242 B.IX s-a oprit în Calea Griviței nr. 158 în dreptul magazinului lui Rădulescu. Din mașină au coborât doi militari în uniforme sovietrice care au spart ușa magazinului, luând mai multe mărfuri pe care le-au pus în mașină. Trecând în acest timp o patrulă mixtă româno-rusă, a intervenit, trăgând focuri de armă în aer, dar cei doi militari au fugit cu mașina spre Bd. Basarab. La întretăierea b-dului Basarab cu Calea Griviței , mașina s-a oprit, un militar a fugity și la strigătele celuilalt din mașină a intervenit gardianul Goga Gheorghe care a condus mașina, cu ajutorul unui șofer ce trecea pe Calea Griviței, la circa 22 Poliție. Militarul din mașină era rănit. În timp ce se anunța Comandamentul Sovietic, militarul din mașină, care ulterior a fost identificat a fi sergentul major Caniev Alexandru din Regimentul 6, și-a tras un glonte de revolver în tâmplă, murind. Mașina cu mărfurile furate și cadavrul serg. Maj. Au fost luate deorganele militare sovietice, care fac cercetările.
(Cer și pământ românesc – Faptele penale ale „eliberatorilor” sovietici./sursa: ziua.ro)
În seara de 3 ianuarie 1945, în băcănia lui Ilie Brandusi din srada Laborator nr. 24 au intrat 7 militari îmbrăcați în uniforme sovietice care venise cu automobilul nr. 9084 B. Intând în băcănie, au închis ușa și obloanele și, amenințând cu revolverele pe comerciant, i-au luat din tejghea cca 40.000 lei și din portofel 60.000. De asemenea, i-au luat sergentului concentrat Nicolae Constantin, care se afla în băcănie, suma de 20.000 lei. După aceasta, acei militari s-au urcat în mașină și au plecat spre șoseaua Vitan. Sergentul N.C. s-a urcat pe bara din spate a mașinii cu scopul de a-i urmări. Pe șoseaua Vitan, mașina s-a defectat și s-a oprit. S-a iscat o busculadă între sergentul N.C. și militarii îmbrăcați în uniformă sovietică, care au reușit să fugă. Făcându-se cercetări pentru a se stabili a cui este mașina, s-a aflat că este proprietatea profesorului Virgil Z. din strada Labirint 6, de la domiciliul căruia a fost ridicată în după amiaza acelei zile de către soldațiîmbrăcvați în uniforme sovietice;
– În ziua de 11 ianuarie a.c., pe la orele 21, pe strada Crucea de Piatră, în dreptul casei cu nr. 4, muncitorul Nicolae Moldoveanu, fără domimiciliu stabil în Capitală, a fost împușcat de doi militari îmbrăcați în uniforme sovietce. Numitul a mai avut putere să meargă la spitalul Caritas din strada Bradului, unde a încetatdin viață;
– În ziua de 17 ianuarie a.c., orele 19,30, gardianul public Filimon Ștefan, auzind scandal în cârciuma din Calea Văcărești nr. 364, a intrat să vadă ce este. Imediat după aceea a intrat în local și un civil însoțit de un ostaș îmbrăcat în uniforma armatei sovietice, care i-a cerut gardianului să le arate cartușele ce are. Gardianul răspunzând că nu are cartușe, militarul îmbrăcat în uniforma sovietică a tras mai multe focuri de revolver în gardian. Unul din cartușe a lovit gardianul în omoplatul stâng. Alt cartuș a lovit în picior pe numitul Atanasiu Nicolae din șoseaua Vitan nr. 171, ce se afla în local. După acest fapt, civilul și militarul au ieșit din local, fugind cu o mașină care-i aștepta în fața cârciumei și în care se mai aflau 3 soldați îmbrăcați în uniforma sovietică;
– Un soldat sovietic, probabil în stare de ebrietate, a spart vitrina magazinului de manufactură al d-lui Garabetian din strada Soarelui nr.5, furând 3 baloturi de stofă, pe care le-a lăsat la portarul hotelului Gabroveni unde locuia. Portarul a anunțat Circa 12, care a comunicat Comandamentului Sovietic din Calea Călărași nr. 174, care l-a ridicat;
– În ziua de 21 ianuarie a.c. pe la orele 20,45, un gardian public a condus la Comisariatul 5 de poliție pe subofițerul sovietic Alexandru Ivanovici pentru faptul că luase numitului Voicu Dogaru, delegatul sindicatului CAM din TG. Jiu – suma de 30.000 lei și mănușile, iar lui Trifu Tripcovici – comerciant din strada Badea Cârțan nr.13 – suma de 18.000 lei, un ceas de aur cu lanț de aur în valoare de cca 240.000 lei.
Subofițerul sovietic a comis această faptă însoțit de un militar care a reușit să dispară. În timpul urmăririi sale, a tras sale a tras asupra gardianului și a publicului numeroase focuri de revolver. În cmisariat a provocat scandal, lovind și pe un gardian de serviciu. Fiind anunțat Batalionul rus de intervenție, a venit un domn locotenent care lp-a ridicat;
– În ziua de 21 ianuarie a.c. pe la orele 16, 8 militari îmbrăcați în uniforme sovietice, în stare de ebrietate, au intrat în cinematograful Gloria din Calea Văcărești, unde a provocat scandal și au tras focuri de armă în ecran. Intervenind patrula sovietică au fost arestați 3, iar restul 5 au fugit.
(Miruna Munteanu – Faptele penale ale „eliberatorilor” sovietici./29.09.2007/9am.ro)
București – Începutul crizei
Bucureștiul, asemenea celor mai multe mari orașe din Europa, era și el din plin marcat de războiul care nu de mult timp se îndepărtase de hotarele capitalei.
(certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului” Moldovan.)
Erau vremuri cumplite de criză, de foamete și haos. Imediat după 23 august 1944, valul de grațieri a făcut să fie puși în libertate mii de pușcăriași. Pericolul creștea cu cât armele rămase pe mâna civililor, cu urmări dintre cele mai devastatoare pe care le voi aminti mai jos și care deveniseră un fapt cotidian. Se mai adăuga sărăcia generalizată, care după cum era și de așteptat a adus după sine și raționalizarea majorității bunurilor de larg consum. Drept urmare, depozitele unde erau ținute acestea – alimente, alcool, tutun, îmbrăcăminte ori medicamente, deveniseră ținte potențiale pentru gangsteri.
(Traian Tandin – Cei mai odioși 100 de criminali români.- Edit. Tritonic, 2008;
– Timetv.ro – Top 10 criminali români care au sufocat Europa./ 9.02.2013)
Asemeni întregului continent afectat de război, criza economică se făcea simțită și aici, din care cauză alimentele cât și celelalte produse de bază să devină bunuri de lux, deosebit de căutate și care se puteau obține aproape numai prin contrabandă. La toate aceste lipsuri se mai adăuga lipsa energiei electrice, fapt ce făcea ca străzile cosmopolitului oraș de altădată să devină „raiul” grupurilor răufăcători, spărgători și asasini. Colac peste pupăză, se mai adăuga și amnistierea deținuților din închisori,fapt ce a făcut să crească deosebit de mult fenomenul criminalității, care deja începea să facă ravagii. Gangsterii, aproape că stăpâneau Bucureștiul, și în comparație cu marea masă a bucureștenilor care erau preocupați de ziua de mâine, etalau cu nonșalanță luxul și extravaganțele. Și după cum se știe că acolo unde este săsrăcie este și dlicvență, fiefurile lor se aflau în cartierele cele mai sărace ale Bucureștiului de atunci: Ferentari, Rahova, Petre Ispirescu sau Sebastian, cartiere care erau adevărate citadle ale crimei și unde chiar și polițiștilor le era frică să intre. Corupția ajunsese la un nivel inimaginabil iar încercările destul de timide ale autorităților de a încerca să instaureze ordinea, se încheiau cam în același stil cu cel dinzilele noastre: după reținere, arestații erau eliberați în cel mai scurt timp. În schimbul unor foloase, aproape orice răufăcător putea fi făcut scăpat. De la dosare dispăreau fără urmă probele incriminatoare iar martorii erau uciși înainte de a depune mărturie sau alții nu mai recunoșteau ce declaraseră anterior și își retrăgeau afirmațiile. În foarte rarele situații în care un gangster așungea în spatele gratiilor, acesta era cât de curând eliberat pe motiv de „grave probleme medicale” sau „pentru bună purtare”, sau pentru că „pedeapsa era prea mare pentru fapta petrecută”. Nu era la modă pe atunci scrisul romanelor în celulă.
Oare unde s-au mai întâlnit astfel situații?
(certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimînescu, modelul „comisarului” Moldovan.)
Era clar pentru tot bucureșteanul că orașul lor , „Micul Paris” cum i se zicea în timpurile bune, devenise un loc în care pentru a trăi trebuia să ai șanse, să fii protejat de soartă. Imediat după venirea rușilor, gangsterismul devenise un fapt cotidian, un fenomen care risca să paralizeze capitala și nu numai. Fenomenul se făcuse manifestat și în celelalte orașe din țară. După lăsarea întunericului, trebuia să ai curaj mare să ieși pe străzi fără a risca. Cu toate acestea, în zonele centrale ale orașului, lumea umplea sălile de teatru unde Elvira Godeanu, Dina Cocea, Puiu Iancovescu, Mircea Șeptilici, Radu Beligan, Birlic făceau furori. La sala „Savoy”, la „Alhambra”, premierele curgeau una după alta. La rândul lor restaurantele, terasele, grădinile de vară erau și ele extrem de aglomerate. Și toate acestea în timp ce prin piețe și magazine nu se găsea aproape nimic. Se cartelase totul iar lumea trăia pe un vulcan cetățenii – sau mai bine zis – cei mai mulți dintre ei iși dădeau seama că ceva nefiresc pentru ei urma s se întâmple. Era chiar așa: urma marea dramă. Și nu era numai a lor ci a întregii Românii.
(Mitru Pop – Bucureștiul de altădată (IV)./ „Observatorul”, 10.01.2007, Toronto)
Din cauza afluxului mare de oameni care venise în București cu speranța unei vieți mai ușoare, spațiile de cazare deveniseră o problemă. Se închiria aproape tot, orice cămeruță, orice mansarda oricât de insalubră. Nu surprinea pe nimeni ziarul „Adevărul” care în unul din numerele sale, publica propunerea unui chriaș ca pentru rezolvarea acestei probleme, să fie rechiziționate casele de toleranță cât și acele locuințe ale „doamnelor de moravuri ușoare”. Ziarului, i se părea o propunere interesantă și concluziona că dacă s-ar trece la îndeplinirea ei criza de locuințe ar putea fi rezolvată ba mai mult, ar rămâne și apartamente neocupate. „Sunt prea multe mii de camere și apartamente folosite de vestalele amorului, pentru ca propunerea chiriașului să nu fie luată în seamă”. De parcă ziarul vedea în această problemă fenomenul cel mai grav al capitalei.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ Magazin istoric, serie nouă, noiembrie 1995, pag. 63)
În primăvara anului 1945, întâiul oraș al României, era asemenea unui oraș ocupat. Trupele sovietice aflate în țară aveau controlul asupra a tot ce mișca iar la dăpostul și sprijinul lor, comuniștii își întăreau rândurile, își cîștigau noi prozeliți din rândul celor ajunși „la sapă de lemn” și fără a gândi la calitatea noilor membri. Numărul îi interesa pe ei. Acesta trebuia să fie cât mai mare, pentru a face impresie și să excludă comentariile asupra nereprezentativității lor în mecanismul conducerii României. Tot ce se întâmpla în țară, făcea ca atmosfera să fie greoaie. Și dacă uneori propunerile părții sovietice nu erau luate în considerație sau se refuza îndeplinirea lor, lipsa de entuziasm a românilor era taxată fie prin demonstarții de forță fie prin scoaterea tancurilor pe străzi.
(Cornel Florin Seracin – 8 noiembrie 1945, demonstrația națiunii române cu ocazia onomasticii regelui./ 8.XI.2014/„Vestul” – tribună a demnității bănățene)
Dar bucureșteanul avea putere să treacă peste toate, să mai și iasă la demonstrație. Oare nu realiza ce se întâmpla sau speranțele deșarte în mai bine îl făcea să fie naiv?
Suntem pe 1 mai 1945. Comuniștii făcuseră eforturi mari de mobilizare și de organizare a demonstrației „tuturor oamenilor muncii” din oraș. De dimineață forfota pregătirilor începea să pună stăpânire pe oraș. Un grup de oameni pregătiți de sărbătoare, trecea pe bulevardul Carol I cu aere de mare mândrie patriotică. Se aflau în drum spre o altă manifestație de mai mare amploare ori în Piața Academiei ori în Piața Palatului Regal.Agitație multă, pancarte, sloganuri, flori, baloane. Ieșiți din ilegalitate, comunuiștii erau legitimați de acum de guvernul Petru Groza venit la putere la 6 martie 1945. Un alt grup, urma să treacă prin piața Rosetti. Și acesta purta o mulțime de steaguri tricolore și pancarte pe care era scis „Apărarea patriotică”. Cei mai mulți din bucureșteni nu știau aceasta era o organizație paramilitară comubnistă, înființată de curând, și care jucase un rol deosebit de important cu aproape un an în urmă când Armata Roșie „eliberatoare” a intrat în București.
Într-un alt grup de oameni un bărbat ținea mândru o pancartă pe care scria: „Trăiască plugărimea muncitoare” (oare a trăit asemenea urărilor ?). La intersecția bulevardului Carol I cu strada Teilor, un alt grup avansa spre Universitate, însoțind un așa-zis car alegorc și el aparținând Apărării Patriotice. Erau și mulți copii cu flori. Mai toată mulțimea condamna agresiunea fascisto-hitleristă și se strigau lozinci mobilizatoare și sloganuri patriotice pline de elan revoluționar.
(Rezistența.net – Rezistența urbană. 1945. Primul 1 Mai liber)
Mai pe scurt, Bucureștiul devenise un oraș al contrariilor, un oraș unde puteai practic trece de la o viață asemenea marilor capitale europene,la un oraș unde viața nu mai valora nimic, sărăcia, jaful crima erau la ordinea zilei. Viața în București arăta cam așa:
„ Alimentele sunt raționalizate, ceea ce stimulează specula. Prețurile sunt în creștere. Sunt case în care capul de familie se scoală înainte de a se lumina și muncește până târziu după ce se întunecă”;
„ Razie polițienească la cafeneaua Elita – 500 traficanți dec valută arestați. Sunt confiscate 2 milioane lei în „cocoșei” și „mahmudele” și pewste 5 milioane lei în „ruble”;
„ Cu începere de la 15 ianuarie 1945, la toate restaurantele din Capitală nu vor figura pe lista de mâncăruri mai mult decât patru feluri și nu se va mai servi nimănui mai mult decât două feluri de mâncare și un desert”;
„Jurnalul de dimineață” relatează: Ieri (9 ianuarie 1945) după-amiază, la orele 15 și jumătate, un grup de peste 10 inși, în uniforme nereglementare militare s-a dedat la un act de necrezută agresiune. Fiind în stare de ebrietate, au început să tragă în mulțime, la întretăierea căii Dudești cu strada Traian. Informații încă necontrolate arată că patru persoane au fost împușcate. În stare gravă se află doi copii orfani repatriați din Transnistria”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ „Magazin istoric, ianuarie 1995, p. 83/84)
Oamenii habar nu aveau că în scurt timp urmau să intre în raiul comunist iar acele sloganuri pe care acum le strigau din convingere vor fi peste puțin timp strigate la îndemnul automatelor care îi înțepau în coaste.
Viața boemă a micului Paris
Cititorul nu trebuie să înțeleagă că toți locuitorii orașului erau preocupați de ziua de mâine, de problemele existenței sau de gravitatea situației. Nu. Exista un segment de populație care nu avea nici o problemă. Singura lor preocupare era cum să petreacă mai bine, pe ce cântăreț să asculte a doua zi seara, la ce grădină sau terasă, cum săși salveze averile sau ce afaceri veroase să mai pună la cale. Și nu erau numai ei. Mai era și marea pătură a meseriașilor, a negustorilor precum și al altor categorii sociale care încă își mai permiteau un trai decent. Bucureștiul nu cunoscuse războiul iar viața tumultoasă se continua asemenea perioadei interbelice sau de pe timpul răzbiului. Sovieticii nu dăduseră încă „stingerea”.Acestea erau timpurile când încă în București lumea mai știa să petreacă, să iubească până la nebunie. Acum Micul Paris cunoaște povestea de amor nebun dintre Zarada și dizeurul Cristian Vasile, care era printre preferații timpului alături de Titi Botez, Jean Moscopol, Zavaidoc.
(Adrian (?) – Legenda frumoasei Zaraza. A existat sau nu? / Historia.ro, 6.04.2011)
Dar oare cine nu vroia să cunoască poveste divinului Cristian Vasile? Se născuse la 8 mai 1908 la Brăila. Vocea lui caldă, de tenor, l-a făcut să fie iubit de bucureșteni, publicul sorbindu-l la spectacole „pe nerăsufate”. Când pleca de la un restaurant la altul, unde era plătit mai bine, noul patron acoperea pierderile celuilalt provenite din contract, mai ales că odată cu el plecau și un număr important de clienți care părăseau vechiul local în dauna celui la care cânta Cristian Vasile.Avea o voce catifelată, un fizic plăcut și o inimă de aur după cum îl descriau contemporanii. Fermecător, inteligent, spiritual era peste tot pe unde apărea o prezență remarcabilă. Nu mai era un secret faptul că femeile erau înebunite după el. Localurile pe unde cânta erau numai de lux și deseori patronii acestora aveau aprige dispute în al atrage. A trecut pe la „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, la grădina de vară „La Bufet”, din apropierea Palatului Telefoanelor.
Idila dintre el și Zarada a început în localul „Vulpea roșie” de pe Lipscani. Aici, Cristian Vasile cânta dumnezeiește și probabil și din această cauză Zarada s-a îndrăgostit de el la prima vedere. A stat cu el doi ani de zile. Se zice că de ea se îndrăgostise și Zavaidoc care, l-a plătit pe țiganul Borilă să o ucidă. Moartea ei l-a devastat pe Cristian Vasile. Peste ai, după ce a trecut cu serviciul și pe la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, se retrage la Sibiu unde se stinge din viață, probabil cu gândul la Zarada, marea lui iubire din tinerețe. A fost condus pe ultimul drum la cimitirul Hipodrom I din Sibiu, de către familie și câțiva prieteni printre care și Mia Braia.
Bucureștenii îl iubeau în acele zile și pe Jean Moscopol. Născut la Brăila la 26.02.1903, era socotit Maurice Chevalier al muzicii românști, un boemal cântecului, un senior de o elganță perfectă,sufletească și vestimentară. Megaloman din fire, vorbea bine franțuzește și purta hain în culori țiptoare ca la Paris și nu cânta deât în locur alese: la cafeneauade pe Calea Victoriei, la „Zissu” la bar, la „Parcul Trandafirilor”. Simțind din timp pericolul comunist va emigra in S.U.A. . Aici se va stinge din viață în 1980, la New York cu regretul de a nu fi putut să-și revadă țara pe care a iubit-o atât de mult.
Mai era pe atunci și Marin Teodorescu zis Zavaidoc pentru care se băteau toate restaurantele renumite din București să-l aibă în program. Se lansase la „Creșica” lângă Cișmgiu, restaurant cu grădină și balcoane în care petrecea „boema geniilor în devenire”.
(Marius Luchis – București, micul Paris./ dezvăluiribiz.ro, 26.05.2014)
El era acela care făcea să prospere „Îngerașul”, faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Nu mai era un secret pentru nimeni că Zavaidoc nu-l iubea deloc pe Cristian Vasile. Lumea știa că Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe atunci de fiorosul cuțitar Borilă. Îi plătea să-l protejee. Dar și rivalul lui, Cristian Vasile le dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, frații Grigore.
(Lucia Reich – Povești ale micului Paris./ informal.ro, 17.01.2011)
Va avea o soartă crudă: în 1940 i-a murit fratele Vasile, pe8 mai 1944 îi moare sora, Zoia, în bombardament. La 31 decembrie 1944 va fi internat la spitalul Filantropia. Orbește. A murit la 13 ianuaie 1945 în aceeași zi cu fiica sa Niculina și va fi înmormântat la cimitirul M-rii Cernica. Să fi fost oare păcatele tinereților de vină? Blestemele lui Cristian Vasile și ale Zaradei? Cert este că ultimul i-a supraviețuit cu 29 de ani.
Admirați erau în acele zile în București Titi Botez (1902-1957), cunoscut în restaurantele grădină ca solist vocal, interpret de tangouri și romanțe, melodii populare,Gheorghe Ionescu (23.02.1909-17.X.1999), cunoscut și sub numele de Gion. Unul din cântecele cu care Gion făcea furori era „Vecina mea de vis-a-vis”. A unoscut, începând din 1949 detenția la Canal până în 1955. Reușește să emigreze în S.U.A. în 1979 unde va trăi în libertate dar departe de țară până în 1999.
Dar mai era Gică Petrescu. Născut la 2 aprilie 1915 în București, a obținut primul contract ca„diseur” la grădina-restaurant „Princiar” de pe șoseaua Kiseleff, unde acântat cu Fănică Luca. Cnta prin cele mai faimoase restaurante: „Galeriile Lafayette”, estrada restaurantului „Neptun” din piața Buzești. Între 1940-1945, cânta pe scenele teatrelor „Gioconda” și „Savoy”, la barul-grădină „Arizona” în 1946. Era o demonstrație de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public.
Și ca tabloul să fie complet, amintesc pe acea privighetoare a cântecului popular românesc, născută la 25 septembrie 1913 la București, în mahalaua Cărămidari, Maria Tanase. A început prin a fi angajată la „Bufet de 7 lei”, pentru a cânta apoi la numeroase restaurante și localuri bucureștene: „Neptun”, „Cafe Wilson”, Parcul „Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piața Obor. A trăit o viață tumultoasă și se zice că ar fi avut o relație chiar și cu primul ministru Armand Călinescu. Moare din cauza cancerului de la plămâni, pe 22 iunie 1963 la spitalul Fundeni. Și Sergiu Malagamba era o personalitate a momentului. Născut la 6 februarie 1913 la Chișinău, devenise la București un strălucit muzicant cu o înfățișare deosebită, cu trupul subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioară a la D’Artagnan. Lansase la începutul anilor40 moda vestimentară excentrică numită chiar „Malagamba”. A plecat dintre cei vii la 15 aprilie 1978, la București. (Marius Luchis – București, micul Paris./ dezvăluiribiz.ro, 26.05.2014)
Cabaret
Cabaretul „Maxim”, franțuzesc, situat pe strada Oteteleșanu, te îmbia cu șampanie „Mumm Cordon Rouge” sau „Veuve Clicquot”. La „Aleazar d’Ete” de la șosea, făcea mare succes Josephine Backer, care se plimba pe Calea Victoriei într-o șaretă trasă de un struț. La cabaretul „Moulin Rouge” aflat p terasa fostului Senat, a cântat pentru prima oară,o orchestră de negri; la cabaretul „Maxim Zig-Zag” evoluau Stroe și Vasilache, la „Dutdzi bar”din subsolul Cercului Militar) era aplaudată frenetic frumoasa cântăreață maghiară Dutdzi Dalver, la „Barul” a lansat Alfred Pogany șansoneta cu mare vogă „Fumul de țigară”. O cârciumă mizeră, de pe Calea Șerban Vodă, unde se adunau oltenii cu cobilițele și cășarii, a fost transformată de Nicolae Zisu, un ofițer de jandarmi, într-un elegant bar, „Barul Zisu”, care vara funcționa în saloanele restaurantului „Colonade” de la șosea. La acest bar, patronul a angajat o cântăreață frumoasă, Isabele, care a refuzat să primească salariu. A inventat un coctail care-I purta numele și se mulțumea cu câștigurile încasate pe coctailul său. A făcut avere.
(Dan Mihăescu – Comisarul moare ultimul./9.01.2008)
Bucureștenii mai aveau însă și ceva îndatoriri față de urbe. Iar dacă uitau, li se aducea aminte prin presă. Este cazu iernii 1945/1946, cînd, ziarul „Jurnalul de dimineață”, la 23 decembrie 1945, îi anunța pe toți locuitorii orașului că „acei care nu curățau zăpada căzută pe trotuarul din fața locuinței personale” vor fi pedepsiți serios de autorități cu amendă penală, închiderea luminii electrice sau chiar închisoare. Amenda penală era de până la 10.000 lei, iar zilele de arest erau în număr de cinci.
(Bucureștii vechi și noi.ro – Închisoare pentru bucureștenii care nu curățau zăpada din fața casei./4.XII.2014)
Înainte de intrarea sovieticilor, în serile călduroase de vară, unele case care se aflau așezate chiar pe strada principală a cartierului, aveau la intrarea în curte bănci. La sfîrșitul zilei, când gospodinele își terminau treaba iar bărbații se întorceau de la lucru, se așezau pe ele, cu toții, la taclale. Erau cu toții trecuți de prima tinerețe. Nu întotdeauna ăncăpeau cu toții pe o bancă. De aceea, unii din vecini veneau cu scaunele de acasă. Se încingeau la discuții. Mai fumau, ronțăiau semințe cumpărate la cornet. Iarna, inainte de vacanța de iarnă a copiilor, în ziua de Ignat, aceștia veneau la școală cu șorici de la porcul pe care tocmai părinții lor îl sacrificase și abia îl pârliseră cu paie în propria curte. Primăvare, când natura se dezmorțea, când toate vietățile se trezeau la viață, oamenii se mișcau asemenea furnicilor. Multe treburi erau de făcut prin curțile lor: se văruiau ghizdurile fântânilor, se făcea curățenie prin garajele dezafectate, se văruiau cotețele porcilor…găinile care incepeau să fie lăsate în libertate scurmau pământul după râme iar porumbeii în voliere se uitau după stăpânul casei voind parcă să-i spună că a venit primăvara și pentru ei… . Și chiar aveau dreptate. Primăvara izbucnea pur și simplu. O dădea de gol liliacul. O lună mai târziu, curțile erau deja pline cu flori și verdeață. Natura punea stăpânire pe București. Începeau din nou plimbările la șosea, în Cișmigiu, …
(Zina (?) – Povestiri din București – Bucureștii anilor 50-60/12.02.2012/lecturi recenzate.ro)
O stradă favorită a bucureștenilor era și Calea Victoriei, mai ales perimetrul dintre Capșa și Palatul Regal. Aceasta era zona preferată de plimbare al aproape tuturor categoriilor, fie că era vorba de scriitori, artiști sau gazetari, fie că ne referim la mari latifundiari sau politicieni. Promenadele lor se petreceau mai mult seara sau noaptea, pe răcoare, întrucât ziua, după-amiezele erau deosebit de toride iar oamenii, dacă nu ieșeau la șosea sau se ascundeau prin parcuri sau case cu jaluzelele trase trebuiau să suporte orgia căldurii caniculare. Pe această porțiune de stradă istorică, pe lângă cofetăria, restaurantul și cafeneaua Capșa, cel mai vechi local era berăria și bodega armeanului Mardan Kosman. Renumit era și localul de pe strada Franklin, la capătul ei, în intersecția cu Calea Victoriei, anume cafeneaua „High-life”, pe care o frecventau nu numai marii scriitori cu renume. În aceași zonă se mai afla și cafeneaua „Kubler”. Pe cănd statea la una din mesele acestei cafenele, și-a scris Caragiale schița „Căldură mare”, sigur în răstimpul dintre două halbe de bere. Bucureștenii mai aveau un loc pe care-l frecventau în zilele cu arșiță mare: insula artificială din parcul Cișmigiu, unde era și restaurantul și grădina de vară „Monte Carlo”, și care era un loc cu totul deosebit.
(Marius Luchis – București, micul Paris./ dezvăluiribiz.ro, 26.05.2014)
Ce mai! Zona centrală și cea imediat adiacentă își merita pe deplin denumirea de „Micul Paris”. La fiecare pas te izbeau vitrine care mai de care mai incărcate parcă la concurență în a-și etala produsele, prețurile și luxul debordant. Mai ales prețuriole care depășeau orice închipuire. Oamenii cu venituri mai modeste se opreau, lșe priveau apoi mergeau mai deoparte. Privirile lor melancolice alunecau de la un geam de cristal la altul apoi treceau liniștiți înainte
Pe la marginea Bucureștiului, în zonele mai sărace, începuse să se poarte vechiturile. Pentru mulți erau ultimele paltoane pe care le purtau . Mulți dormeau fără foc și din cauza faptului că se înveleau cu ele de-a valma cu plăpumele făcea ca să se uzeze înainte de vreme.
În centru, din vitrine zâmbeau curcani și rațe fripte, salate, maioneze bucăți de pește prăjit și sardele. Prin fațalor defila câte un orb dus de mână, pipăind cu basonul trotuarul. Iar când se deschidea ușa, dinăuntru răbufneau în stradă mirosuri ispititoare de mâncăruri și bnăuturi, larmă și fum. O anumită categorie de oameni petrecea!
(Ioan Lăcustă – Prin Bucureștiul de acum 50 de ani./„Magazin istoric”, nr.3,1996, p.60,61; Al. Raicu, ziarul „Fapta”, martie 1946)
Mai exista în București și acel loc pe care mulți îl considera rău famat, și care se numea Crucea de piatră. Aici se găseau vestitele case de toleranță. Dar nu numai aici. Mai în toate zonele. Cele mai cu ștaif erau în zona centrală. Aici, „la casele respectabile meseriașele nu te acostau din ușă. Intrai în vestibul,te dezbrăca de palton un gealat, chipurile valetul și te poftea în holul de recepție. Într-o lumină difuză, fetele stăteau tolănite pe canapele, bând cafele și arătând tot ce aveau mai ispititor. Clientul, după ce le inventaria cu privirea, își făcea loc lângă cea aleasă și era servit cu un păhărel de lichior. Păhărelul rămânea nebăut fiindcă aleasa te invita mintenaș la dans. Se dansa cel mai adesea „Ama-pola”, un tangou pe care îl adiora patroana. În timpul dansului se evaluau tactil rotunjimile femeii, se adjudeca prețul și pe la jumătatea cântecului se pornea, braț la braț, pe o scîriță însângerată de un bec roșu, slab”.
(Dan Mihăiescu – Comisarul moare ultimul./9.01.2008/archive.org)
Și parcă acestea erau singurele zone! Întotdeauna, în juruyl gărilor, teatrelor sau a hotelurilor existau asemenea cartiere rău famate. Cel mai mare de acest gen era la Gara de Nord, și unde cel mai mare pericol erau bolile. În fiecare seară prostituatele apăreau în stoluri, uneori îi luau pe călători direct de la tren, mergeau în ganguri sau în camere cu chirie. Două procente din tariful prostituatelor le revenea peștilor. Deseori acestea se păruiau, erau scandaluri și între pești. Până în 1949 Gara de Nord era unul dintre cele mai mari focare de prostituție din București.
În urma decretului 351din 20 august 1949, comuniștii au pus capăt prostituției legale, controlate, din România, casele de toleranță fiind închise. Au fost înființate Centre de reeducare, iar prostituția e condamnată cu închisoare.
(Stelian Tănase – Bucureștiul strict-secret: orașul desfrâului./27.05.2012)
Dar oare în cartierele Bucureștiului era aceeași viață și după venirea sovieticilor? Iată ce spunea ziarul „Liberalul” în unul din numerele sale din 1945: „Bucureștii au ajuns astăzi, și îndrăznim să afirmăm fără exagerare, un oraș decadent, a cerșetorilor și al murdăriei. Niciodată nu s-a văzut pe străzile Bucureștilor atâta murdărie, atâtea gunoaie, atâtea haite de câini vagabonzi și atâția cerșetori organizați în așa zise coruri și orchestre de orbi , staționate în punctele cele mai circulate ale orașului și explatate înmodulcel mai josnic de unii și de alții. Niciodată străzile Bucureștiului nu au fost împânzite ca astăzi de tot soiul de comerț, ambulant și speculant, care după modul sălbatic în care se practică în plină stradă, împiedicând circulația pietonilor, lasă maldăre de hârtie, coji de fructe, coceni, etc. E o stare de lucruri revoltătoare ce constituie un tablou hidos, umilitor și dezgustător și care jignește profund sentimentul și demnitatea de om”.
(Ioan lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, august 1997, pag. 49)
Moldova – sovietici-jafuri-abuzuri-crime
Prima zonă a României care s-a confruntat cu „omul nou” sovietic a fost Moldova. În primăvara anului 1945, tifosul făcea ravagii și numeroase familii nu mâncau decât o dată la două zile, nereușind ca de sărbătorile Paștelui să aibă macar mălai pentru o mămăligă.
Moldova a reprezentat începutul jafului, începutul „ajutorului frățesc” pe care îl promisese Stalin. Ofensiva de jaf și crimă declanșată de Armata Roșie asupra teritorilui întregii țări, a spolierii oficiale a României prin îndeplinirea prevederilor Convenției de Armistițiu se declanșase.
(Florin Banu – Calamități ale secolului al XX-lea: foametea care a devastat Moldova în 1946-1947
A.N.I.C. – Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 30/1945, f. 28-29))
Banat
– În noaptea de 16/17 septembrie 1944, trupele sovietice au spart casa de bani a Ocolului Silvic Coșava (Severin), de unde au luat suma de 720.000 lei fără nici o formalitate. În aceeași comună, ostașii sovietici au ridicat cu forța de la diferiți locuitori vite, porci, cai, căruțe, hamuri, alimente, băuturi și alte obiecte casnice.
De la fabrica de oțet Margina (Severin), ostașii sovietici au ridicat o cantitate de spirt rafinat fără nici o formalitate. De la aceeași fabrică, sovieticii au ridicat cu forța 1000 litri benzină și o trăsură.
( 1 – Dini C. Giurescu – Guvernarea Nicolae Rădescu, București, p. 107-108;
2 – Mircea Rusnac – Aspecte ale evoluției evenimentelor din Banat în perioada comunizării forțate a României (1944-1948) / Istoria Banatului-blogul lui Mircea Rusnac)
Timișoara
Începând cu 28 septembrie 1944 s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehicolelor, bunurilor aparținând locuitorilor germani (și nu numai) din Timișoara. A urmat deportarea femeilor și bărbaților de origine etnică germană în lagărele de muncă din U.R.S.S. În locuințele acestora vor fi instalați ofițeri sovietici.
(Ion Munteanu, Prof. univ. dr – Istoria Timișoarei. Timișoara în timpul ocupației sovietice./ în primăriatm.ro; – Buletin Municipal Timișoara – nr. 2, 1945, p. 23-24) Și până la acest moment, militariin sovietici pătrundeau în casele locuitorilor și sub amenințarea armei, luau importante bunuri materiale. Din magazinele particulare luau mărfuri, produse alimentare, băuturi alcoolice, etc.
(Ion Munteanu, Prof. univ. dr – Istoria Timișoarei. Timișoara în timpul ocupației sovietice./ în primăriatm.ro; – I. Munteanu, R.Munteanu – Timișoara. Monografie./ Edit. Mirton, 2002)
Deva
Pe 1 decembrie 1944, gardianul public Augustin Băbălău din Deva a fost dezarmat de patru soldați sovietici dup care a fost jefuit. „Doi dintre ei au îndreptat cătr mie revolverele iar alții au început să mă cute prin buzunare. Cu această ocazie mi-au luat revolverul de serviciu Browning, un ceas de mână, mănușile precum și suma de 20.000 lei. După ce mi-au luat bunurile, sub amenințarea armei m-au obligat să plec în direcția opusă iarei au fugit către gară; (naționaliști.ro – Jafurile și violurile comise de soldații ruși în România)
Orăștie
Pe 16 octombrie 1944, locuința gardianlui Viorel Bozeșan din Orăștie, județul Hunedoara, a fost devastată de soldați ruși. I-au furat pistolul, „o cruciuliță, o flanelă de lână, una pereche pantaloni de uniformă, un ceas vechi și un briceag”; (naționaliști.ro – Jafurile și violurile comise de soldații ruși în România)
Mizil
Pe 28 august 1944, când au sosit trupele Armatei Roșii în oraș, o coloană de vreo 15-20 de mașini a oprit în fața Poliției iar o parte din soldați au forțat sediul și au intrat. Au ieșit cu mașina de scris, bocanci, armament, registre, saci, inclusiv lenjeria de pe paturi și cauciucurile din beci; (naționaliști.ro – Jafurile și violurile comise de soldații ruși în România)
Constanța
Pe 29 mai 1946, brigadierul Silvio Danciu Ion, din serviciul Silvic Constanța a fost oprit de o motocicletă condusă de doi ruși. A fost jefuit de servieta pe care o avea în mână în care erau acte de srviciu, ceasul de buzunar „Omega”, după care au dispărut.
(naționaliști.ro – Jafurile și violurile comise de soldații ruși în România)
Arad
În Arad, abuzurile și jafurile, ca oriunde în România, degenerau în acte de viol, jaf și agresiune, crime. A fost nevoie de intervenția dură a comandanților, pentru a le stopa. Iartă o întâmplare relatată de scriitorul Titus Popovici, petrecută în localitatea Mișca.În acest sat arădean,văduva Marta lui Boldor, s-a plâns comandantului sovietic local că soldații încartiruiți în gospodăria ei i-au împrăștuiat fânul adunat în căpițe. Sentința tribunalului militar instituit,pronunțată de la o masă așezată în stradă, la umbra unui copac, a fost îndeplinită imediat, în fața soldaților sovietici și a sătenilor adunați. După ce a smuls decorațiile și epoleții militarului găsit vinovat, l-a împușcat. Gestul a fost motivat că muncitorii și țăranii dințările eliberate, trebuie să vadă în Armata Roșie principalul lor sprijin împotriva propriilor expoatatori, iar solsdaților sovietici trebuie să le fie inoculată conștiința că sunt diferiți față de dușmani.
(vestic.ro – Opt decenii de la ocuparea militară a Aradului./ 22.09.2014)
Pe 2 decembrie 1944, Chestura Poliției Arad emitea un ordin pentru identificarea unei eleve răpite de sovietici cu o zi înainte. Fata era nepoata unui comisar român. Cercetările au arătat că fata de 13 ani, Barencz Gertruda, nepoata comisarului Popescu Cornel din Timișoara a fost luată pe 1 decembrie de un medic căpitan sovietic și alți tre solșdați într-un camion plecând în direcția Arad;
(naționaliști.ro – Jafurile și violurile comise de soldații ruși în România)
Sighișoara
La data de 9 .09.1944, în comuna Retiș s-a oprit un tanc sovietic cu echipa de tanchiști formată din comandant și 4 tanchiști ruși care au furat 9 oi sub amenințarea cu arma ciobanului T. Prescurea precum și pe locuitorii Radu Ambrozie și Andrei Zimerman pe care i-a deposedat de cizme și bani, după ce i-a percheziționat.
(Alexandru Teodoreanu, Lt.col. art.(rez.), lector – În Sighișoara anului 2013 a fost reamenajat și extins cimitirul sovietic bolșevic, aflat în centrul orașului, vis-a vis de Catedrala Ortodoxă, prin falsificarea criminală a Istoriei României (II);
– Adresa primăriei Retiș nr. 1470/12.X.1944 către Prefectura TârnavMare; Fondul Prefecturii Târnava Mare, Dosar 4/379/1944 – Buletine informative sosite la Prefectură după 23 august 1944, p. 51)
– În noaptea de 2/3.X.1944, un pluton de cazaci sovietici s-au oprit în comuna Șeica Mare, s-au îmbătat, au siluit 5 femei și o fată și au împușcat pe locuitorul Binel Mihai, care a încercat să intervină. Comandamentul sovietic s-a opus identificării infractorilor; populația duce o permanentă groază din cauzaactelor barbare pe care le săvârșesc ostașii din armata (aliată) sovietică.
(Alexandru Teodoreanu, Lt.col. art.(rez.), lector – În Sighișoara anului 2013 a fost reamenajat și extins cimitirul sovietic bolșevic, aflat în centrul orașului, vis-a vis de Catedrala Ortodoxă, prin falsificarea criminală a Istoriei României (II); – Raport nr. 6231/8.X.1944 al Legiunii de Jandarmi Târnava Mare, Dosar 4/379/1944, Buletine informative sosite la Prefectură după 23 august 1944, p. 48)
Argeș –
Trupele sovietice, bine înarmate, inventau tot felul de distracții pe seama românilor. O metodă era vânătoarea de oameni cu mașine. În ziua de 1 octombrie 1944, la orele 16, un automobil al armatei sovietice cu trei soldați și două rusoaice se deplasa prin localitatea Budeasa Mare. Probabil cei cinci se aflau sub influența alcoolului și au făcut un pariu dacă pot călca un biet biciclist. Au văzut un nefericit și au încercat. Mașina și-a atins ținta și a dispărut într-o trombă de praf. Oamenii au sărit să-l ajute pe accidentat, dar nu mai era nimic de făcut. Dumitru P. Stan din Valea Mărului murise pe loc. Anchetatorii români s-au deplasat la fața locului și după observații minuțioase, au constatat că situația era mult mai gravă decât părea la o primă vedere. Accidentul nu era accident. A fost pur și simplu un omor cinic.
(Răsfoiesc.com – Armata Roșie în județul Argeș în anii 1944-1947)
Jandarmul soldat Simina Leonte din Valea Ursului, județul Argeș, a fost împușcat în timp ce intervenea împreună cu patrula postului pentru îndepărtarea unor soldați care intraseră cu forța în casa unui locuitor. (Cristina Deac – Jaf cu acte în regulă / 21.07.2008/jurnalul.ro)
În ziua de 7 octombrie 1944, un grup de soldați au intrat în postul dee jandarmi Păncești, unde s-au urcat pe mese, au băut și dezarmat pe jandarmii în termen, „după care i-au luat cu forța și sub amenințarea armelor, le-au pretins să-i ducă în sat după femei”. (Cristina Deac – Jaf cu acte în regulă / 21.07.2008/jurnalul.ro)
Prahova
În comuna Vlădeni, Prahova, au ridicat mașina căpitanului aviator Zarma Corneliu, pe care l-au dezarmat și dezbrăcat de haine. (Cristina Deac – Jaf cu acte în regulă / 21.07.2008/jurnalul.ro)
Mehedinți
La liziera comunei Hinova, județul Mehedinți au dezbrăcat complet pe soldații Florică Nicolae și Mândreci Copnstantin, care se duceau la unitățile lor. (Cristina Deac – Jaf cu acte în regulă / 21.07.2008/jurnalul.ro)
Craiova
După ce sovieticii au intrat și în Craiova, imediat orașul a început să fie supus jafurilor și omorurilor. Femeile se ascundeau prin păduri, iar cetele de militari beți cutreierau pe străzi, amenințători. Fetele se ascundeau care pe unde puteau. Troglodiții de ostași sovietici opreau oamenii pe străzi și îi jefuiau de haine, bani și ceasuri. Expresia „davai ceas” devenise și în Craiova cvasicunoscută. Aveau loc conflicte militare între ruși șin coloane civile sau militare care părăseau Craiova. Uneori aveau loc chiar pe bulevardele care duceau către gară. În februarie 1945, este înscăunat prin violență, prefectul comunist Cupănașu – un preot răspopit de prin Vâlcea, rudă cu preotuyl Marina, care adăpostise pe Gheorghiu Dej atunci când acesta din urmă, „evadase” din lagărul de la Tg.Jiu. (Preotul Marina a devenit, mai târziu, patriarhul Iustinian Marina al României.) Unii tineri care proveneau din familii bogate, cereau părinților să-i dezmoștenească, pentru a deveni săraci iar mai apoi să se poată înscrie înn partidul comunist. Alții „cochetau” cu poliția, ca informatori,cum era cazul lui Ion-Nelu Cumpănașu, fiul prefectului comunist și viitor demnitar.
(Alexandru Niculescu – În Craiova de altădată / 1947?„România literară” nr.8, 2012)
Iași – 1946.
Trebuie recunoscut că jafurile și violurile au aparținut deopotrivă și românilor. Diferența era că, în timp ce aceștia erau căutați de jandarmi, hăituiți prin păduri, prinși și arătați cu degetul, soviețicii jefuiau nestingheriți, în văzul lumii, uneori venind la locul spargerii și repeând-o. Soldații sovietici erau uneori erstați de jandarmii români, dar aceștia erau preluați de către ofițeri ai aceleiași armate și nu se mai știa nimic de soarta lor. Cei mai mulți însă nu puteau fi arestați.
( * Radu Filipescu – Armata sovietică în județul Iași în anul 1946./în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași, XXXVIII, an 2001/radufilipescu.blogspot.ro
*1 – Unii bandiți români acționau în uniforme sovietice. Alte surse menționează că soldații sovietici prinși la furat erau aspru pedepsiți. Sunt informații potrivit cărora, unele morminte din cimitirul de la Casa Pogor aparțineau unor soldați sovietici executați pentru diverse nereguli)
Cazul de pe moșia regală Poeni este concludent. În iulie 1946, mai multe camioane cu ostași sovietici au ridicat fără forme legale stive de lemne și le vindeau pe piața Iașului. Ca de obicei, în asemenea cazuri, sovieticii amenințau cu armele pe oricine le stătea împotrivă. Au fost și cazuri de ripostă, dar rare.
(Idem *2; – O patrulă din regimentul 10 Dorobanți, însărcinată cu paza unei vii din Odobești, în noaptea de 29 aprilie 1946 a fost atacată cu focuri de armă și a ripostat, ucigând unul din agresori, care s-a dovedit a fi un soldat sovietic)
Prutul își lua în serios rolul de graniță ce părea a fi aflată sub asediu. În luna aprilie 1946 (Idem*3; – Fond Inspectoratul General Administrativ Iași, Dosar 45/1946, f. 54) , grănicerii sovietici se „distrau” lansând rachete în direcția României, una din ele provocând un incendiu în pădurea Roznovanu, comuna Bivolari, soldat cu distrugerea a 4 hectare de pădure. Alte incidente „minore” erau „violările” frontierei sovietice. Au fost cazuri când pescari, oameni aflați la scăldat, depășind cu câțiva metri talvegul râului, au fost preluați de grănicerii sovietici. Unii dintre ei printre care și minori ( Idem *; – Este cazul lui Vasile Hubucă, de 17 ani, din comuna Bivolari, Gheorghe Dorneanu din comuna Prisecani, plecați la pescuit; se pare că de același tratament s-a „bucurat” și o fată din comuna Bivolari care ducea mâncare fratelui ei ce pescuia pe malul Prutului; – Idem*3, f. 105-129; ) nu s-au mai întors. În iulie, tânărul Petru Nuțișoru, din comuna Bivolari, a tecut apa Prutului după cei doi boi ai săi, care trecuseră în U.R.S.S. Animalele vor fi restituite în aceeași zi, iar stăpânul după alte cinci, timp în care dovedise, probabil, că nu era spion.( Idem*; Idem *3; – Fond Prefectura Iași – Dosar 390/1946, f. 89/ – Vasile Butnaru, din comuna Hermeziu, nu a fost la fel de norocos. În date de 28 iulie 1945, calul său, dus la adăpat, a trecut Prutul, fiind prins de grănicerii sovietici și dus în U.R.S.S. Pe data de 18 februarie 1946 nici nu fusese despăgubit, nici calul nu-i fusese înapoiat.)
Bistrița Năsăud – 10.03.1946 –
Cel mai semnificativ incident a fost cel petrecut în Lunca Ilvei la 3 martie 1946. În legătră cu acest incident, plutonierul Ungureanu, la 10 martie 1946, menționa într-un raport că un ofițer sovietic a împușcat pe Dănilă Gălan și un cal al ui Traian Gălan din Ilva Mare, semănând spaimă, îngrijorare și revoltă în rândul locuitorilor.
(Rus Viorel – Realități social-economice din județul Năsăud între anii 1944-1947- Jaf, distrugeri și crime. Eforturi de reorganizare a administrației și refacere a vieții social-economice./ academia.edu
Dorel Vidican – Abuzuri săvârșite de soldații sovietici pe teritoriul județului Năsăud în anl 1946./ în „Revista Bistriței”, X-XI, 1997, p. 238-239, anexa 2)
Hunedoara –
Plutonierul Simion Zaharia, șeful postului de jandarmi Gurasad, județul Hunedoara, a fost maltratat de mai mulți ostași sovietici dintr-o coloană motorizată, „după care l-au forțat să bea patru pahare de spirt rafinat amestecat cu benzină, luându-i pistolul Mauser. (Cristina Deac – Jaf cu acte în regulă / 21.07.2008/jurnalul.ro)
– În satul Făgețel, o tânără de 20 de ani a fost împușcată în piept cu trei gloanțe, de un soldat căruian i s-a opus la viol;
În apropiere de Simeria, autoritățile nu au putut identifica autorii unei crime, cadavrul aparținând unui ostaș sovietic. Acesta prezenta urme dev violență și dec ștrangulare iar cadavrul, fusese dezbrăcat complet de haine și aruncat dintr-un tren în apropiere de Simeria Veche;
Un soldat sovietic, în apropiere de Simeria, a împușcat o femeie care nu a vrut să întrețină relații sexuale cu el. Soldatul a fost împușcat pe loc, la ordinul superioruluyi său, în fața familiei decedatei;
Pe la orele 21, un soldat sovietic și o femeie sovietică îmbrăcată militar, sosiți cu un autoturism în Simeria, au forțat ușile magazinului „Zaidner Alfred”, cu intenția de a-l devasta. Fiind anunțați, a sosit o patrulă de jandarmi și doi ofițeri sovietici de la Comandamentul din gara Simeria. La apariția lor, cei doi din magazin au deschis foc pentru intimidare, iar ofițerii sovietici au ripostat, rănindu-l în picior pe soldatul din magazin. Până la urmă cei doi au fost reținuți și înaintați Comandamentului Sovietic din Deva, unde, din informațiile jandarmilor, ar fi fost executați la data de 8 noiembrie 1945.
(cultural.bzi.ro – Crimele și jafurile comise de sovietici/16.X.2013)
Comunizare
În perioada 1944-1947, comuniștii români s-au folosit deaproape tot timpul de voluntarismul populist. Acesta a fost o bază de lansare a asaltului asupra tuturor instituțiilor statului și avea drept fundament mobilizarea extinsă și inclusivistă, ce a fost posibilă cu prețul unor compromisuri tactice, al unor alianțe cu alte forțe politice și al unor strategii electorale de tip catch-all (politica de front popular). Masele au fost manipulate și instrumentate împotriva forțelor democratice reale printr-o multitudine de manifestații și contramanifestații. Pe bună dreptate, anul 1945 este socotit drept anul mitingurilor, nu de puține ori având loc și incidente grave în stradă, mai cunoscute fiind cele din februarie, din timpul demonstrațiilor pro și contra guvernului Rădescu, și noiembrie, cu ocazia mitingului pro-monarhist și anticomunist din București, de ziua regelui.
(-Adrian Cioflincă, Adriana Radu – Instalarea comunismului văzută de la tribună și din stradă. Represiune și mobilizare în România până la moartea lui Stalin./ Academia română – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”/ Edit. Universității „Al.I. Cuza” Iași, 2013, p. 293;
– Gheorghe Onișoru – Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947)./ Fundația Academia Civică, București, 1996, p. 207, 223)
Pe măsură ce autoritatea instituțiilor statului decădea continuu, având și suportul protecției trupelor sovietice aflate în țară, gărzile cetățenești ale F.N.D. (Frontul Național Democrat), – o alianță de formațiuni pro comuniste, au organizat acțiuni de tip „vigilante” (Acțiuni caracteristice unor organizații paramilitare; acțiuni de vigilență publică) specifice mișcărilor totalitare, operând arestări în locul poliției
(-Adrian Cioflincă, Adriana Radu – Instalarea comunismului văzută de la tribună și din stradă. Represiune și mobilizare în România până la moartea lui Stalin./ Academia română – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”/ Edit. Universității „Al.I. Cuza” Iași, 2013, p. 293;
– A.C.N.S.A.S.. – Fond Documentar, dosar D204 – Detalii despre arestări) atacând susținătorii și membrii partidelor politice, deseori având tentative de a ocupa instituții și fabrici sau să împartă pământul la țărani.
(-Adrian Cioflincă, Adriana Radu – Instalarea comunismului văzută de la tribună și din stradă. Represiune și mobilizare în România până la moartea lui Stalin./ Academia română – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”/ Edit. Universității „Al.I. Cuza” Iași, 2013, p. 293;
– Gheorghe Onișoru – Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947)./ Fundația Academia Civică, București, 1996, p. 204);
– Dinu C. Giurescu – Guvernarea Nicolae Rădescu./ Edit. ALL, București, p. 197 și urm.)
În aceste condiții, atmosfera creată nu purtea fi decât una apăsătoare, de criză profundă, marcată pe de o parte de pierderile din război și de prezența armatelor sovietice, pe de altă parte de colapsul instituțiilor, a lipsurilor de tot felul și artmosfera încordată de confruntare ideologică ce deseori ducea la confruntări fizice, violente.
(-Adrian Cioflincă, Adriana Radu – Instalarea comunismului văzută de la tribună și din stradă. Represiune și mobilizare în România până la moartea lui Stalin./ Academia română – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”/ Edit. Universității „Al.I. Cuza” Iași, 2013, p. 293;
– Natalia Tampa – Starea de spirit din România la începutul anului 1945. Începuturile comunizării României./ Edit. Enciclopedică, București, 1945, p. 312-318)
O analiză făcută de către P.N.L. pentru a prezenta radiografia României Statelor Unite, arăta următorul tablou: „(…) masa de manevră a Partidului Comunist compusă din muncitori scoși din fabrici sub presiunea concedierii și sub amenințarea pistolului, purtau prin oraș plancarde în care se4 cereau arestarea dușmanilor poporului și plecarea guvernelor din care Partidul Comunist făcea parte. Atunci când partidele adverse contramanifestau, ele erau atacate de echipele comuniste înarmate, manifestanții erau loviți și mulți dintre ei ridicați și rețiuți la sediile ascunse ale Partidului Comunist (…). Așa au fost răsturnate cele două guverne Sănătescu, așa a fost răsturnat guvernul Rădescu, așa a fost instalat guvernul Groza (…).
(-Adrian Cioflincă, Adriana Radu – Instalarea comunismului văzută de la tribună și din stradă. Represiune și mobilizare în România până la moartea lui Stalin./ Academia română – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”/ Edit. Universității „Al.I. Cuza” Iași, 2013, p. 293;
– Ion Scurtu – „Care sunt mijloacele prin care Partidul Comunist și guvernul Groza exercită teroarea asupra adversarilor politici și asupra cetățenilor – Raport P.N.L. din 13.09.1945 adresat lui Mark Ethridge./ România. Viața politică în documente:1945 – Arhivele statului din România, București, 1994, p. 424.)
Epurări
Una din modalitățile prin care comuniștii români au pus mâna pe putere a fost epurarea cadreler, mai ales a celor cu funcții de conducere în instituțiile de primă importanță. Paralel cu îndepărtarea acestor cadre, comuniștii începeau să-și potolească și setea de răzbunare. Totalitarismul pe care începeau să-l instaureze în România și care în accepția lor se numea „democrație populară” era prezentat drept opusul celui prăbușit în august 1944.
(Nicoleta Chiciniș – Epurația P.C.R. în presa anilor 1945-1946; – Convenția de armistițiu s-a semnat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, marcând intrarea României, cu începere din dimineața zilei de 24 august 1944 în răăzboi contra Germaniei naziste. Aceasta nu a acordat însă României regimul la care se aștepta: calitatea de cobeligerant al Națiunilor Unite)
A fost formula prin care P.C.R. a făcut să dispară toți oponenții, indiferentr de orientarea lor ideologică, răzbunarea fiind o caracteristică de bază a lor. Masacrele
(Nicoleta Chiciniș – Epurația P.C.R. în presa anilor 1945-1946; Marin Nedelea – Istoria României în date. 1940-1945/Edit. Nicolescu SRL, București, 1997, p.28 – Masacrul de la Râbnița – 17 martie 1944, când au fost asasinați de către hitleriști cca 400 de deținuți antifasciști)
și detențiile prin care au trecut le erau încă proaspete în memorie. În viziunea comunistă, pacea și implicit construirea noii epoci nu putea fi realizată decât după ce „democrația” ar fi învins.
(Nicoleta Chiciniș – Epurația P.C.R. în presa anilor 1945-1946; – „Adevărul Ardealului”-Organul Comitetului General pentru Nordul Ardealului, anul I, „Șovinismul, orice ură dintre naționalități trebuie să fie ștearsă” / 24 martie 1945, nr. 12,p.5)
Pe lângă motivele interne care i-au determinat pe comuniști să aplice epurarea cu mare zel, au fost și unele de ordin extern, cele mai acute fiind presiunile Moscovei. Comandamentul trpelor Armatei Roșii dinRomânia, deseori făceau declarații că ei vor fi aceia care vor oferi comuniștilor tot sprijinul pentru lichidarea vechilor structuri. Prin astfel de declarații, sovieticii îi și impulsiona pe comuniștii români la noi și susținute atacuri a tot ceea ce mai reprezenta democrația reală în societatea românească. Și cu toate protesstele opoziției, asalturile continuau.
(Nicoleta Chiciniș – Epurația P.C.R. în presa anilor 1945-1946; Marin Nedelea – Istoria României în date. 1940-1945/Edit. Nicolescu SRL, București, 1997, p. 57)
Polițiști arestați
În noaptea de 10-11 martie 1945 au fost arestați toți ofițerii de Poliție din București, care erau pe posturi înainte de 23 august 1944. S-a creat așa-zisa „Poliție roșie”, numită imediat de unii polițiști cu experiență sau de către unii autori „o struțo-cămilă”, întrucât nu era nici Miliție, dar nici Poliție. De multe ori sub amenințarea armelor, șefii poliției au fost înlocuiți de oameni credincioși partidului, care și-au dovedit deja fidelitatea și care acționau orbește, la comandă politică.În intervalul 1948 – 1964, peste 200 de polițiști, cadre valoroase, de o probitate profesională indiscutabilă, au murit în lagărele și pușcăriile comuniste, iar alte câteva mii au fost închiși pentru perioade îndelungate, scopul final al detenției lor fiind acela de a fi exterminați. Mai adăugăm aici și un număr însemnat al celor care au fost executați sumar în timpul anchetei.
(Miruna Bardulete – Crimele mai puțin cunoscute ale comunismului: executarea, arestarea și torturarea polițiștilor./ Bucureștiul zi de zi.ro; b365.ro/31.03.2014)
Lupte Dej-Pauker
Dar oare exista mult trâmbițata înțelegere la vârful conducerii aparatului comunist după cum căutau să se lase impresia în orice apariție a lor? În prima parte a anului 1952 situația nu arăta că așa ar fi stat lucrurile. Că liderii comuniști căutau să se suprime unii pe alții cu orice ocazie, nu mai era un secret pentru nimeni. Ei se lichidau chiar și cu mijloace barbare (răngi de fier, asasinate, etc.) imediat după 23 august. În 1952 însă lupta pentru puterea politică în România soldată în final cu înlăturarea din funcții a miniștrilor Vasile Luca, Teohari Georgescu și Ana Pauker. Nici Emil Bodnăraș nu-și ascundea nemulțumirea întrucât se simțea jignit de concurența generată de Valter Roman în domeniul militar, precum și de faptul că împreună cu soția lui, Valter Roman au avut legături personale foarte strânse cu Ana Pauker, în perioada în care fostul ofițer politic a activat în armata română (1944-1950). Tot privitor la acest caz, Petre Borilă, vorbea în ședința din 20 ianuarie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. despre caracterul mic-burghez al lui Valter Roman, pe care l-a întâlnit în Spania în timpul răxboiului civil (1936-1939).
Un alt aspect interesant este acela al destituirii Cristinei Luca Boico din funcția de șefă a Direcției de Presă, în locul său fiind numit Paul Cornea. Probabil că schimbarea a stârnit nemulțumirea soțului ei, generalul maior Mihail Boico (un protejat al Anei Pauker) care la 30 decembrie 1950 era în funcția de comandant al trupelor de grăniceri. Preluarea funcției de ministru de interne de către Alexandru Drăghici, prin revocarea lui Teohari Georgescu, a dus implicit la destituirea generalului Mihail Boico, la 22 septembrie 1952 „pentru lipsă de fermitate în exercitarea comenzii, pentru neglijență și tendințe anarhice”, după care, la 1 septembrie 1952 a fost trecut în rezervă. Mai era însă o problemă.Între Dumitru Petrescu – locțiitor al comandamentului Diviziei pentru muca de educație și cultură din 12.04.1945, avusese loc un conflict cu colonelul sovietic Eromin (șeful secției militare Comisiei Aliate de Control și reprezentant al N.K.V.D.), fapt ce fusese ocolit din discuțiile anterioare. Într-o declarație, Dumitru Coliu, care cercetase problema, nu menționa că la data pe când Dumitru petrescu activa în funcția amintită și avea sub comandă pe maiorul Valter Roman, maiorul Șuli Brill și căpitanul Mihail Boico, Valter Roman îl informa direct pe colonelul Eromin, fără a avea aprobarea superiorului său din acel moment, Dumitru Petrescu. Se știa că orice întâlnire neautorizată de conducerea P.M.R. putea fi suspectată de asociere pentru desfășurarea unei lupte fracționiste în partid așa cum a fost considerată cea din dimineața zilei de 13 martie 1952, la care au participat Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca. Bănuit de fracționism, Mihai Boico a fost anchetat împreună cu soția sa în 1952 dar a fost exonerat de orice răspundere. Ca o completare, în 1958 a fost reanchetat de către foștii generali Dumitru Coliu și Ion Vincze de la Comisia Controlului de Partid. Pricina o constituia discuțiiole pe care le avusese cu foștii ilegaliști comuniști Miron Belea, Grigore Cotovschi, Leonte Tismăneanu și Mihai Telescu. Cristina Luca Boico a publicat în luna mai 1970 un articol despre aumiți membri ai mișcării de rezistență din Franța, pe care i-a cunoscut în calitate de șefă a unei structuri de informații în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sora sa Hermina Marcusohn, a fost mama profesorului de științe politice Vladimir Timăneanu.
(Petre Opriș, Dr. – Conflicte între generalii comuniști./ „Magazin istoric”, iulie 2014, p. 59)
1945
La 9 mai 1945 Germania se predase necondiționat puterilor aliate. La momentul capitulării, România era o țară ocupată de către trupe străine care căutau să se impună iar guvernul din interior, într-o manieră militară exact ca toate regimurile de orientare comunistă, trecuse deja la distrugerea elitelor, la distrugerea economiei, a tradițiilor și ființei spirituale a națiunii, iar despăgubirile de război cerute de ruși erau pur și simplu strivitoare. Lagenda că dacă nu era actul de la 23 august 1944, rușii nu ne-ar fi permis retrocedarea Transilvaniei de Nord este chiar o legendă. Încă din 1943 Comisia Litvinov, în care a lucrat și Walter Roman, hotărâse la insistențele – paradoxal – lui Stalin ca Transilvania de Nord să fie retrocedată României. Deci la 9 mai, România nu avea nici cel mai mic motiv să sărbătorească o victorie care nu i-a aparținut.
(Ionuț Tene – 9 mai 1945-Ziua când România a pierdut războiul./ 7.05.2010)
În toamna aceluiași an, la 8 noiembrie 1945, studențimea, liceenii bucureșteni, s-au gândit să-l omagieze pe tânărul și curajosul rege manifestând în Piața Palatului. Se știa că tineretul era profund monarhist iar tânărul rege era iubit. Pe la ora 9,30, piața era plină și se scanda „Regele și patria”. S-a cântat imnul regal, „Trăiască regele în pace și onor” și mii de tineri urau regelui „La mulți ani” de sfântul Mihail și Gavril. La un moment dat, au apărut jandarmi în camioane sovietice, circulând cu viteză ca să împrăștie mulțimea. Loveau cu patul armei, au tras, au făcut arestări. A apărut apoi o coloană de camioane cu muncitori și soldați ai Diviziei „Tudor Vladimirescu”, formată în U.R.S.S. din prizonieri români, devotați U.R.S.S.-ului și lui Stalin. S-a tras în aer apoi în carne vie, au căzut 13 morți (cifre oficiale), s-au înregistrat zeci de răniți, spitalizați, mai multe camioane incendiate, etc. Au urmat arestări, un proces, dublate de o campanie de presă condusă de sovietici. Sentințele grele care s-au dat ulterior, mai mult ca sigur că tot sovieticii le-au ordonat.
(Stelian Tanase – Regele și patria-Noiembrie 1945./ 8.XI.,2014 / stelian-tanase.ro)
Pe de altă parte, unii începeau să priceapă cam în ce direcție va bate vântul și vor lua măsuri ăn consecință. De exemplu, gestul semnificativ la acea data a unui moșier, d. I.Oțeleanu, proprietarul unei suprafețe de 650 ha din comuna Baldovinești – Câmpineanca, a oferit Frontului Plugarilor, cu destinația de a fi împărțită, moșia sa, rezervându-și numai 50 de hectare pentru sine. Era un gest semnificativ, care deși nu avea decât o valoare simbolică, a produs o vie impresie printre țărani.
(„Scânteia” nr. 162/9.03.1935 – Un moșier din jud. Brăila își împarte moșia țăranilor)
Criza 1945-1947
Criza economică din 1945 -1947 a fost consecința războiului mondial dar agravată la maximum de ocupația sovietică și de seceta din 1946.
Pe acest fond au apărut și se manifestau intens grupuri de hoți sau tâlhari care deseori în atacurile lor swe îmbrăcau în uniforme sovietice, fefuind tot ce se putea dar mai ales depozite de armament și de alimente. De exemplu, în Mureș, o bandă condusă de un anume Milan Mareș comitea jafuri în localitășile apropiate de zonele de cantonare ale unităților sovietice.
(Tudor Sălăgean – O criză nu se uită niciodată. Amintiri cutremurătoare despre recesiunea din 1947./ În „Gândul”, 30.01.2009)
Foamete
Cruntă a fost lipsa de alimente pentru români. Foametea era prezentă peste tot. Și nu alegea între copii, bărbați, femei. Pe măsură ce categoriile privilegiate își puteau duice viața în continuare în lux și desfrâu, țăranii mai ales preau a fi condamnați la ce era mai rău. De exemplu, Inspectoratul de jandarmi Suceava în februarie 1946, semnala principalele dificultăți din lumea satelor: lipsa alimentelor (în special a porumbului), a articolelor de îmbrăcăminte și încălțăminte, locuințe insalubre.
(Nicolae Ionescu, prof. dr., Liceul teoretic Vaslui – Aliații P.C.R., ocupația sovietică, foametea și sărăcia./ „Magazin istoric”, martie, 2009, p. 73)
Foametea în Romînia a debutat ăn anul 1946-1947, seceta din acel an având o contribuție cu totul modestă la manifestarea ei. Ea a fost deosebit de puternică în special în Moldova, unde linia frontului făcuse numeroase distrugeri, în estul Munteniei și nordul Dobrogei dar și în Transilvania. Doar vestul României și anume Oltenia, vestul Munteniei, Banatul și Crișana au scăpat de aceasta. Foametea a produs mișcări haotice de populație, oamenii căutând în alte locuri surse de subzistență. Aceste mișcări nu au convenit autorităților comuniste instalate prin forță la 6 martie 1945, care au trecut la represalii. Foametea a lovit în bună măsură și în lumea satului dar și în lumea orașului. În orașe însă au funcționat acele structuri economice de criză numite economate. Mărfurile aduse în aceste magazine erau însă cartelate și erau fixate anumite prețuri. „Guvernul a făcut mult mai puțin pentru ajutorarea celor loviți de foamete în comparație cu unele organizații de caritate din străinătate. Au trimis ajutoare americanii, la Constanța, și de cele mai multe ori ele au fostr diatribuite arbitrar, tot de către comuniști. Crucea Roșie suedeză a trimis și ea ajutoare, de asemenea Crucea Roșie elvețiană, organizații caritabile evreiești, protestante și catolice. Vladimir Ghika (*) și Richard Wurmbrand (*) s-au implicat direct în ajutorarea nevoiașilor. Și comuniștii au făcut-o, în scop propagandistic, dar la un nivel foarte redus”. Foametea din 1946-1947, de sub ocupația sovietică, a produs multe traume și a frânt mai multe caractere decât propaganda politică a comuniștilor. Numărul victimelor a rămas necunoscut din cauza lipsei de interes a autorităților. Din surse de istorie orală se poate vorbi de mii de victime, majoritatea copii. De asemenea și după perioada de înfometare au existat victime, din cauza slăbirii organismelor, devenite foarte vulnerabile la boli. Aplicată la scară largă înainte de război în U.R.S.S., înfometarea românilor și a altor națiuni ocupate de sovietici, din Europa Centrală și de Est, a vorbit lumii despre adevărata față a umanismului marxist-leninist, ideologia care a dat viață comunismului.
(daniel.blogspot.ro – Foametea din 1946-1947; Istoria lumii)
VLADIMIR GHIKA – Născut la 25 decembrie 1873 la Istambul, vechiul Constantinopl. A fost un prinț, diplomat, preot catolic român, confesor, director spiritual, conferențiar, om de știință, activitatea lui desfășurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, șefi de state, politicieni, filozofi, artiști, scriitori, teologi, până la aanarhiști, ocultiști, homosexuali și prostituate. A refuzat să plece din țară la venirea comuniștilior și prin urmare la 18.XI.1952 este arestat sub acuzația de „înaltă trădare” și închis la Jilava unde este amenințat, bătut până la sînge, supus unor torturi inimaginabile. Moare în urma torturilor la 16 mai 1954. La 31 august 2013 a fost beatificat. (Wikipedia)
RICHARD WURMBRAND – Născut la 24.03.1909 la București, într-o familie de evrei. Artras inițial de comunism, abandonează orientarea și s-a convertit la creștinism. A petrecut 14 ani în închisorile comuniste. Artât în închisoare cât și după eliberare, Wurmbrand a șinut predici, luptând totodată pentru drepturile creștinilor persecutați din întreaga lume. Ân 1965 părăsește România împreună cu familia, fiind răscumpărat de o agenție creștină norvegiană cu 10.000 $ și se stabilește în SUA în 1966. După 1989, revine în România în vizită și depune flori la mormintele torționarilor săi. Moare în Torrance, California, în februarie 2001 (Wikipedia).
Victimele au fost numeroase, iar relatările din presa vremii par incredibile: la Iași un zidar, soția sa și cei doi copii au fost găsiți morți de foame în locuința lor, în ajunul Crăciunului. În casă nu se mai afla nici o mobilă: ce nu fusese vâmndut, a fopst ars în sobă, pentru a se încălzi , în lipsa lemnelor de foc; un băiețel dintr-un sat al Moldovei a fost găsit mort, cu abdomenul umflat, ca și cum ar fi mâncat prea mult. La autopsie, s-a constatat că, înnebunit de foame, copilul înghițise conținutul unei perne. În același timp, ajutoparele „Crucii Roșii”, YMCA, sau ale altor organizații caritabile destinate estului țării (cel mai afectat de secetă și foamete), se duceau în rezervele activiștilor de partid, (Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist; – George Tomaziu – Jurnalul unui figurant./ Edit. „Univers”, București, 1995, p. 154) iar în marea Hală a Pieței din Ploiești erau cozi interminabile la cele trei sortimente de produse alimentare care puteau fi cumpărate: cartofi, ceapă și capete de pește. Populația trăia psihoza foamei. La doi ani de la instaurarea guvernului Groza, în România domnea deprimarea, sentiment sporit de abuzurile soldaților Armatei Roșii, cărora, din cândîn când, le cădeau victime persoane fără vreo vină. (Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist; Idem anterior, p. 140) Dar cu toate că dezastrul țării se agrava, scurgerea bogățiilor către U.R.S.S. a căpătat un caracter din ce în ce mai riguros organizat, odată cu apariția în 1945 a Sovromurilor.
(Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist.; – Gheorghe Onișoru – Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947) / Fundația Academică Cvică, București, 1996, p. 63)
Campanie electorală 1946
Campania pentru „alegerile” din noiembrie 1946 a fost mult deosebită față de cele de altă dată. De data aceasta nu pai putea fi vorba de alternare la gvernare ci pur și simplu eliminarea fizică și juridică a adversarilor. Asta își dorea Partidul Comunist iar ultimul lor scop era nici mai mult nici mai puțin decât dizolvarea partidelor de opoziție și eliminarea liderilor, a principalilor aderenți ai acestora. Partidele Național-Țărănesc, Iuliu Maniu („maniștii”), Național-Liberal, C.I.C. (Dinu) Brătianu (liberalii „diniști”) și Social-Democrat, Constantin Titel Petrescu („titeliștii”) și-au dus campania electorală practic sub stare de asediu. Având în vedere hărțuielile continue la care erau supuse paridele istorice, liderii lor, au trimis regelui, primului ministru, Comisiei Aliate de Control (Sovietice), Misiunilor Politice ale S.U.A. și Marii Britanii de la București cât și miniștrilor de externe ai celor trei mari puteri, nenumărate memorii și scrisori de protest față de modul în care guvernul Groza își respecta angajamentele. Tot ceea ce au întreprins ei nu a avut nici un fel de efect. Ba mai mult: Comisia Aliată (Sovietică) de Control a returnat protestele, fără a se sinchisi barem să le deschidă. Nici prin cap nu le trecea liderilor opoziției, că încă din vara anului 1946, conducerea P.C.R. urmând orbește directivele Moscovei, programaseră încă de la sfârșitul lunii ianuarie1946, procentul cu care coaliția guvernamentală urma să „câștige” alegerile. Cu mare întârziere, au fost publicate rezultatele oficiale care, consfințeau aranjamentul inițial al comuniștilor. Și pentru aceasta,le-a trebuit trei zile, 20,21,22 noiembrie ca să fie dată publicității numărătoarea. Normal, în versiunea B.P.D.
(Istoria românilor – vol. IX; România în anii 1940-1947. Capit. VI:Evoluția internă (Dinu C.Giurescu); II – 1946: Campania electorală în zodie violenței; Marea fraudă electorală.Votul real din 19 noiembrie./ Academia Română-Secția de științe istorice și arheologice.Edit. Enciclopedică, București, 2008, p.619,621,623,635)
Cum decurseseră alegerile în țară? Exact – sau incomparabil mai rău – decât cele de la Reșița pe care în puține cuvinte le redau mai jos. Așadar, apropiindu-se alegerile, în oraș străzile erau pline de afișe, reprezentând în prncipal pe Antonescu, Maniu și Brătianu în posturi „pitorești”, de pildă, dându-și mâinile pline de sânge peste boxa acuzaților, cu textul; „Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis”, ori reprezentați ca niște buruieni smulse din pământ de o mănă muncitorească, textul fiind „iarba rea din holde piară”. În preajma alegerilor, toți pereții, toți stâlpii de afișaj, toate burlanele, etc. se umpluseră cu afișe de genul „Votați soarele”, sigla comuniștilor.
(Dan D. Farcaș – Hoinărind prin Reșița pierdută./Istoria Banatului-Blogul lui Mircea Rusnac-Falsificarea alegerilor din 1946, 23.09.2009.?Edit. Tim, Reșița, 2006, p. 19,23)
Acțiuni comuniste
Zona Aiud-Turda-Mureș-Cluj. La închisoarea Aiudului sbdirectorul Mareș fusese inițial un tânăr muncitor, mărunțel și îndesat, cu un orizont sufletesc limitat, probabil acestea fiind și cauzele care l-au purtat spre comuniștii care l-au recrutat ușor. Fusese pregătit să devină o unealtă de asuprire împotriva deținuților politici din Aiud. Guțan, directorul închisorii i-a dat mână liberă. În administrație, la grefă, contabilitate, magazii, primiri și expediții, pe lângă gardian, nevinovat în ignoranța lui, lucrau unul sau doi legionari specialiști în materie: contabili, juriști, etc. Nu se puteau dispensa de aceștia, căci toată evidența scriptcă a penitenciarului ar fi căzut la pământ.
Mai târziu, s-a aflat că Mareș își asociase un grup de deținuți de drept comun, prin promisiuni de eliberare și favoruri, cu care acționa în regiunea Aiud-Mureș-Turda-Cluj. Pe acești deținuți îmbrăcați în civil în timpul propagandei electorale din 1946 îi plimba prin sate în niște mașini mari, înarmaț cu bâte, răngi și gârbace, pentru a teroriza populația, bătând țăranii, omorând bogații și preoții, așa cum au ucis pe părintele Căpâlneanu din Căpâlna, batjocorind învățtorii, strigând lozinci ca: Petru Groza să-l votăm,pe Maniu să-l spânzurăm”, pentru a băga groaza în oameni. Unii săteni se organizaseră să prindă bandele de teroriști, dar nu le-au găsit ascunzătoarea. Nu și-au închipuit că aceștia erau hoți criminali, borfași, scoși din temniță și travestiți în civili.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată. Vol. I, 1937-1948, Partea a II-a, Capitolul IX: Chivotul pentru Mănăstirea de fecioare din Vladimirești.)
Atacuri și crime făceu nu numai infractori de teapa celor arătați mai sus ci și comuniștii. Astfel, în numărul din 22 februarie 1946, ziarul „Dreptatea” sub titlul „În plină serie de asasinate … Ororile fenediste de la Arad. Care este atitudinea guvernului?”, se relata atacul produs cu câteva zile mai devreme (16 februarie) asupra sediului P.N.Ț. din localitate. Grupul – era clar că era de orientare comunistă – a pătruns în sediu, l-au devastat, a maltratat pe membrii partidului care se aflau acolo în frunte cu doctorul Alexandru Boțioc (Mircea Rusnac – Confruntări politice și electorale în județele bănățene în anul 1946; – ziarul „Dreptatea”, nr. 17/23.02.1946) , vicepreședintele organizației județene Arad. În urma maltratărilor, acesta a decedat la 5 martie 1946. (Mircea Rusnac – Confruntări politice și electorale în județele bănățene în anul 1946; – Ziarul „Dreptatea”/ nr.18/24.03.1946)00
Anul 1946 mai însemna și începerea marilor procese politice. Prin aceste procese, comuniștii urmăreau distrugerea fizică a adversarilor politici ai comuniștilor. Prin înscenarea acestor procese de către comuniștii români sprijiniți de tancurile sovietice, au fost condamnați la moarte mareșalul Ion Antonescu și unii colaboratori ai săi. Au avut loc și primele alegeri parlamentare, la 19.XI.1947 care deși câștigate de forțele democratice, au fosrt falsificate în mod flagrant de către comuniști.
(rohistory.ici.ro/ist10.htm – România sub dictatura comunistă (1945-1989))
1947 –
Trist a fost pentru Romănia și anul 1947. Tratatul de pace încheiat cu Puterile Aliate și Asociate semnat la 10 februarie la Paris, României nu i se recunoștea statutul de țară beligerantă. Trupele sovietice urmau să staționeze pe teritoriul României 90 de zile. Dar, în realitate au stat până în 1958. Nu au lipsit nici amputările teritoriale: Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, Insula Șerpilor ulterior le-au „împrumutat” sovieticii. Singura consolare era că se anula Diktatul de la Viena, și teritoriul aferent părții de nord a Transilvaniei, rupt din trupul țării samavolnic și cu ajutor german de către Ungaria horthystă revenea la țara mamă, acolo unde îi era locul. Nu a fost ușor deoarece, Ungaria, deși învinsă, căuta totuși sprijin la marile puteri pentru ca să rămână valabil raptul teritorial.
(rohistory.ici.ro/ist10.htm – România sub dictatura comunistă (1945-1989))
Se constata că și ritmul sovietizării s-a accelerat iar măsurile economice care se luau – etatizarea Băncii Naționale, reforma monetară, ș.a. – au însemnat lichidarea opoziției politice democratice.
(rohistory.ici.ro/ist10.htm – România sub dictatura comunistă (1945-1989))
În dimineața zilei de 15 august 1947, românii au trebuit să facă față altui șoc în urma căruia au devenit și mai săraci. Stabilizarea monetarăă de autoritățile comuniste a transformat 1 leu nou în 20.000 lei vechi. Stabilizarea a fost considerată o nereușită, fapt pentru care, în noiembrie 1947, comuniștii au decis să dea vina pe Gheorghe Tătărăscu și pe consilierii săi liberali. În fond, „stabilizarea a fost făcută de o comisie interministerială condusă de Gh. Gheorghiu Dej. Măsura a fost un eșec, iar efectele sale pozitive inițiale au dispărut în mai puțin de o lună. În septembrie 1947, inflația își relua cursul ascendent, iar statul nu dispunea de suficientă monedă nouă pentru a achita plățile. În consecință și în 1947 și în anii care au urmat statul a avut probleme în a achita salariile și a își onora contractele”.
(Tudor Sălăgean – O criză nu se uită niciodată. Amintiri cutremurătoare despre recesiunea din 1947./ În „Gândul”, 30.01.2009)
În aprilie 1947, s-a organizat înscenarea de la Tămădău, în care au fost implicați fruntași ai P.N.Ț. Liderii țărăniști în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare. Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist.
Analizându-se cu atenție acest moment istoric, s-a ajuns la următoarea concluzie: La 19 iulie 1947, Partidul Național Țărănesc, cel mai important partid de opoziție împotriva comuniștilor, este dizolvat și interzis. Acest moment, reprezintă începutul anihilării partridelor democratice din România și instaurarea monopolului P.C.R. asupra vieții politice. Pretextul care a stat la baza desființării l-am amintit mai sus. Trebuie însă menționat că din acel grup făceau parte: Ion Mihalache, Nicolae Penescu (secretar general al P.N.Ț.), Nicolae Carandino (directorul ziarului „Dreptatea”), Ilie Lazăr, doctorul Constantin Gafenco, ing. Gheorghe Popescu, Dumitru și Eugen Borcea. Toți cei 14 lideri țărăniști implicați în eveniment, au fost arestați și duși într-o carceră a Ministerului de Interne. Operațiunea Tămădău a fost etichetată drept un act de trădare națională și transformată într-un caz politic de forță majoră.
(Revista 22 – 25 mai 1949: Ziua de naștere a Canalului Dunărea-Marea Neagră./ 7.05.2008, revista22.ro)
În același an și-a încetat existența și P.N.L., fiind înlăturați din guvern și arestați Gheoghe Tătărescu și colaboratorii săi. În această situație, partidul comunist devine partidul unic, reprezentant al unui regim dictatorial, ce nesocotea profund drepturile și libertățile individuale. Monarhia începea să aibă atribuții doar la nivelprotocolar. Regele nemaiavând posibilitatea de intervenție. Monarhia era totuși unicul obstacol în calea deplinei comunizări a țării.
Din cauza situației create de către comuniști, la 30 decembrie 1947, sub amenințarea primului ministru și a lui Gheorghiu Dej, a armatei sovietice, suveranul este forțat să abdice. În aceeași zi România a fost proclamată republică. Înlăturarea monarhiei a creat condițiile pentru preluarea întregii puteri politice de către comuniști.
Istoria Securității în România – curs la SNSPA – Mecanisme de administrare a actului de poliție politică în regimul totalitar comunist.
Abdicarea Regelui Mihai I a fost un eveniment previzibil pentru cei mai mulți dintre contemporanii epocii. În fond, el era ultimul lider care reprezenta regimulș de dinainte de Al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală și de Est. În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu carea cunoscut-o pe Prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Potrivit propriei sale declarații, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”. Convocat de urgență de către premierul comunist Petru Groza în dimineața zilei de 30 decembrie 1947 pentru a discuta o „chestiune de familie”, Regele Mihai s-a trezit prins într-o capcană. I s-a pus în față actul de abdicare pe care trebuia să-l semneze. Și l-a semnat, punând interesele țării și viața multor tineri mai presus decât dinastia. A plecat în exil, stabilindu-se în final în Elveția.
(D.P. – 30 decembrie 1947. Regele Mihai și abdicarea./ 30.XII.2014)
Arătându-i actul, Petru Groza, cu rânjetul său mefistofelic, se pare că i-ar fi zis regelui Mihai: „Maiestate, a sosit momentul să ne despărțim”. Personalitatea numărul unu în actul de la 23 august 1944, așadar autor de istorie, în fruntea coaliției care a înfăptuit cotitura, Mihai de Hohenzollern a devenit el însuși la 30 decembrie 1947, victima unei lovituri de stat, sacrificat pe altarul istoriei pe care el însuși o grăbise cu trei ani mai înainte. 30 decembrie 1947 a fost așadar urmarea directă a lui 23 august 1944.
(Victor Frunză – Istoria stalinismului în România. Trei date fatidice din istoria României datorate P.C.R. 30 decembrie 1947 sau Scadența planului secret „de măsuri” al partidului./ Edit. Humanitas, București, 1990, p. 209)
Naționalizare
1948
Anul 1948 îl putem numi anul marilor răfuieli. La 4 august, statul prelua în întregime conducerea problemelor ecleziastice. Pe de altă parte, consecințele sovietizării s-au repercutat grav nu numai asupra vieții economice și politice dar și asupra culturii naționale. Un mare număr de oameni de știință și artă au ajuns la închisoare, iar mari personalități au fost complet marginalizate. Încă din luna iulie 1946 au fost interzise 2000 de titluri, dintre care și creațiile lui Vasile Alecsandri, Negruzzi C., G. Coșbuc. Multe personalități recunoscuți ca atare pe toată planeta ca George Enescu, Dinu Lipatti, Mircea Eliade, Emil Cioran și alții au continuat să creeze în exil, demonstrând în continuare spiritul creator al poporului nostru, contribuind la îmbogățirea patrimoniului culturii universale.
(Călin Hoinărescu – Ctitoriile cantacuzine din Prahova – premisă fundamentală a arhitecturii brâncovenești./ „Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente istorice și de artă”./ anul XVI, nr. 1, 1985, p. 69)
Din ordinul lui Ghe. Gheorghiu Dej și al lui Petru Groza, toate reședințele regale, boierești sau nobiliare au fost și ele naționalizate, iar valorile materiale pe care acestea le păstrau de generații întregi au fost fie distruse, furate sau repartizate noilor autorități comuniste ale statului sau risipite prin toate locurile inclusiv prin școli, sedii C.A.P. sau chiar la reședințele potentaților zilei. Astfel, castelele, palatele și conacele, au devenit sedii ale viitoarelor Cooperative Agricole de Producție, Întreprinderi Agricole de Stat, Gospodării Agricole de Stat, spitale de toate categoriile (mai ales de neuropsihiatrie și handicapați, ori sanatorii TBC).
(Călin Hoinărescu – Ctitoriile cantacuzine din Prahova – premisă fundamentală a arhitecturii brâncovenești./ „Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente istorice și de artă”./ anul XVI, nr. 1, 1985, p. 69)
Destine triste au avut conacul Cantacuzinilor din Ciocănești, precum și alte trei conace ale aceleiași familii, toate din județul Prahova: la Florești, Călinești și Filipeștii de Târg, conacul familiei Văcărescu din Văcărești (dâmbovița) și multe altele, sunt numai câteva exemple de genocid cultural. Comuniștii se răzbunau până și pe cărămizile zidurilor!
(Narcis Dorin Ion – Destinul unor reședințe aristocratice în primul deceniu al regimului comunistr (1945-1955), p. 69)
Cred că în loc de „naționalizare” cel mai nimerit cuvânt de definire a acestei acțiuni ar fi „confiscare”. Și ce nu s-a confiscat … Totul. Confiscarea proprietății private a fost un principiu diriguitor al regimurilor întronate de partidele comuniste din Europa de Est, de Sud-Est și Europa Centrală. Istoria regimurilor de așa-zisă democrație populară (socialiste) este jalonată de succesive exproprieri (confiscări) din mai 1945 până în 1989. Astfel:
Pământul a fost luat marilor proprietari, în două etape (1945 și 1949) iar țărănimii în proporție de 90%, prin colectivizarea agriculturii, încheiată în 1962;
Proprietarii de mici ateliere meșteșugărești au devenit salariații cooperativelor de producție organizate sub egida statului;
Comerțul particular a fost înlocuit cu rețeaua comercială a statului sau a cooperațiilor dee consum;
Locuințele orășenești au fost în mare măsură naționalizate în aprilie 1950. O a doua fază a urmat în anii 70 și 80 în cadrul programului de sistematizare urbană aplicat la scara întregii țări.
Șocul cel mares-a produs la 11 iunie 1948, când, cu maximă viteză – neegalată până azi – s-a aprobat Legea 119 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări și transporturi. Legea avea 23 de liste cu nominalizarea a 672 de întreprinderi industriale și 4 liste cu 371 unități de transporturi. Au fost trecute de îndată în proprietatea statului, fără vreo despăgubire, 8894 întreprinderi din care 3600 de interes local. Naționalizarea s-a extins la unitățile care nu intraseră în Legea 119 din iunie 1948 și anume:1858 unități din sectoarele metalurgic, petrol-mine-cariere, industria chimică, electrotehnică, forestier, textile, pielărie, hîrtie, construcții, transporturi (februarie 1949). Apoi, s-au extins la farmaciile din orașe, laboratoare chimico-farmaceutice, drogherii, depozite de medicamente (2.04.1949, Decretul nr. 134)
(Istoria românilor, Vol. X – România între anii 1948-1989; partea I-a – Epoca Gh. Gheorghiu Dej (Dinu C. Giurescu): 1948-Naționalizările./ Edit. Enciclopedică, București, 2013, p. 56-57)
Această lege a însemnat practic trecerea de la sistemul economic capitalist la economia centralizată de stat în care piața era în întregime controlată de factorulpolitic. Toate bunurile și întreprinderile private (cca 90% din economia României) erau trecute astfel în proprietatea statului, urmând ca acesta să le distribuie utilități diferite și să dispună arbitrar de conținutul economic al acestora. În limbajul de lemn al timpului, se putea spune că tot ceea ce fusese înaintev proprietate privată, devenise acum „un bun al întregului popor”.
Luna august a anului 1949 s-a încheiat cu o altă lovitură pentru români: la 30 ale lunii, prin Decretul 221 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R., a fost înființată Securitatea. În paralel cu funcțiile clasice secifice oricărui serviciu de informații naional, Securitatea comunistă a desfîșurat o importantă activitate de poliție politică și a întocmit și stocat prin direcțiile sale sute de mii de dosare ale cetățenilor, indiferent de categoria socială a acestora. În prima parte a anilor 1950, Securitatea a lucrat intens alături de alte instituții, la consolidarea regimului de „democrație populară”, chiar dacă acest lucru a presupus anchetarea, torturarea sau chiar uciderea multor persoane considerate a fi dintr-un motiv sau altul, dușmani ai poporului.
(Revista 22 – 25 mai 1949: Ziua de naștere a Canalului Dunărea-Marea Neagră./ 7.05.2008, revista22.ro)
1949 – Canal
Se pare că luna august însemna ceva pentru comuniști deoarece multe din acțiunile lor fariseice erau inițiate în această lună. În 1949,august, încep lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră. Această imensă lucrare, în scurt timp trebuia să devină „mormântul burgheziei”, zeci de mii de deținuți politici fiind condamnați la muncă forțată în coloniile de la Poarta Albă, Peninsula, Galeș, Culmea Nouă, Castelul, Midia, Cernavodă. De fapt, ziua de naștere este de 25 mai 1949.
Iată un document din Fondul C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie (dosar 53/1949), legat de adoptarea acestei decizii:
Proces Verbal nr.13 al Ședinței Biroului Politic din 25 mai 1949
Ședința se deschide la ora 19,30
Prezidează tov. Gheorghiu Dej
Participă tovii: Teohari Georgescu, L. Rădăceanu, I. Chișinevschi, Al. Moghioroș, Gh. Apostol, M. Constantinescu, T. Iordăchescu, Gh. Vasilichi, Șt. Voitec, Chivu Stoica, M. Moraru, I. Rangheț și V. Vaida.
Ordinea de zi:
1 – Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră
Expune tov. Gheorghiu Dej.
Hotărâre: BIROUL POLITIC ESTE DE ACORD CU ÎNCEPEREA LUCRĂRILOR PREGĂTITOARE ȘI CU NUMIREA TOV. HOSU CA DIRECTOR GENERAL AL LUCRĂRILOR.
Dă sarcină Secretariatului să întocmească un plan de acțîiune privind toate liniile de activitate a Partidului, pentru sprijinirea acestor lucrări.
Hotărârea Biroului Politic va fi publicată în presă, concomitent cu hotărârea Consiliului de miniștri.
2 – Sărbătorirea zilei de naștere a tov. Stalin
Expunere tov. I. Chișinevschi.
Hotărâre: Se aprobă proiectul cu propuneri privitor la sărbătorirea a 70 ani de la nașterea tov. Stalin (…)
Ședința se ridică la ora 21,30.
Urmează semnăturile olografe a tuturor celor numiți.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––
Canalul Morții – Canal navigabil aflat în județul Constanța, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța-Midia-Năvodari de la Marea Neagră. Cu o lungime totală de 90,6 km, a fost început în 1949, mulți dintre muncitori fiind deșinuți politici din închisorile comuniste și din rîndurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și reluate în 1976.
LOTHAR RĂDĂCEANU – Pe numele său adevărat Lothar Wuertzel sau Wurzer, a fost un om politic român, etnic german, dedicat cauzei comuniste. Născut la 19.05.1899. A fost Ministrul muncii în guvernul Constantin Sănătescu, Nicolae Rădescu și Petru Groza (1). Ministrul muncii și asigurărilor sociale în Guvernele Petru Groza (2 și 3), Ministrul Muncii și prevederilor sociale în Guvernul P. Groza (4) și Gh. Gheorghiu Dej (1), Membru titular al Academiei Române în 1945. A căzut în dizgrație în 1952. A ăncetat din viață la 24.08.1955 la Helsinki.
IOSIF CHIȘINEVSCHI – Născut Jakob Roitman în 1905 la Chișinău. A fost un militant și demnitar comunist român, de origine evreu rus. La căsătorie a luat numele soției sale Liuba Chișinevschi. A fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al României și membru al Comitetului Central al P.C.R.Decedat în 1963, la București.
AL. MOGHIOROȘ – Născut la 23.X.1911 la Salonta Mare. Agent comunist al Cominternului, membru în Biroul Politic al C.C. al P.C.R., Secretar al C.C. al P.C.R. (1948-1954, 1965-1969), Membru al C.C. al P.M.R./P.C.R. (21.X.1945-dec. 1968), Președinte al Comitetului de Stat pentru Colectarea Producției Agricole (1950-1951), Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965), deputat în Marea Adunare Națională până în 1969. În decembrie 1967 a fost eliberat din funcție pe motiv de boală, deoarece era suferind de cancer. Decedat la 1.X.1969 la București.
GHEORGHE APOSTOL – Născut la 16.05.1913, în comuna T. Vladimirescu, Galați. A fost un politician român și conducător al P.C.R., principalul cotracandidat al lui N. Ceaușescu la funcția de lider al partidului, după moartea lui Gheorghiu Dej. A fost printre altele prim secretar al C.C. al P.C.R. (1954-1955), membru al C.C. al P.C.R./P.M.R. (21.X.1945-12.08.1969), Deputat în Marea Adunare Națională (1946-1975). Decedat la 21.08.2010 la București.
MIRON CONSTANTINESCU – Născut la 13.XII.1917 la Chișinău. A fost un sociolog marxist, om politic român, membru titular al Academiei Române (1974). A fost primul „boss roșu” al Scânteii legale de după 23.08.1944. Membru în Biroul Politic al P.C.R. (1948-1960), mem,bru în C.C. al P.C.R. (1945-1955, 1968-1974), Rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu” (1970-1972), Vicepreședinte al Consiliului de Stat (1972-1974), președinte al M.A.N.. Fusese exclus din conducerea partidului de către Dej în 1957. A fost readus în viața politică de către Nicolae Ceaușescu în 1957. A decedat la 18.07.1974 la București.
GHEORGHEVASILICHI – Născut la 7 septembrie 1902. A fost om politic comunist român, membru al C.C. al P.M.R./P.C.R., ministru al minelor și petrolului (1949-1951) și președinte al UCECOM. Decedat în 1974.
ȘTEFAN VOITEC – Născut la 19 iunie 1900 la Corabia. A fost un politician socialist și comunist, jurnalist, om de stat în aparatul de conducere al Republicii Socialiste România, membru titular din 1980 al Academiei Române. A fost ministrul Educației Naționale (1944-1947), membru al C.C. al P.C.R. (1948-1984), președinte al Marii Adunări Naționale. Decedat la 4.XII.1984.
CHIVU STOICA – Născut la 8.08.1908 la Semeni, Buzău. A fost un comunist român, prim ministru al României, 1955-1961, Președinte al Consiliului de Stat al R.S.R. (1965-1967), fiind înlocuit în această funcție de Nicolae Ceaușescu. Decedat la 16.02.1975.
IOSIF RANGHEȚ – Născut la 1904. A fost un comunist român de etnie maghiară (Jozsef Rangecz). Din 1945 membru al C.C. al P.C.R., director al Direcției de cadre între 1945-1948, membru supleant al Biroului Politic (1948).
Economie
Perioada postbelică a fost una foarte grea pentru poporul român atât datorită prezenței armatelor ruse pe teritoriul României cât și datorită despăgubirilor enorme, exorbitantede război pe care România le avea de plătit U.R.S.S.-ului pentru o bună perioadă de timp. La începutul anului 1945, la 23 martie, guvernul Petru Groza, a început – după cum se va vedea la alt capitol – reforma agrară ajungându-se prin această măsură să fie expropriate 1,5 milioane de hectare din care 1,1 milioane au fost date țăranilor (pentru cât timp ?) și 400.000 au fost păstrate ca rezervă a statului. Împreună cu suprafețele de teren au mai fost confiscate peste 9000 de utilaje agricole: tractoare, pluguri, batoze, secerători. La data de 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu U.R.S.S. prin care se constituiau faimoasele SOVROM-uri. Acestea erau societăți ce au fost înființate numai cu scopul de a exploata România, de a-i fura bogățiile și de a le trimite în U.R.S.S. mai eficient și mai rapid, sub pretextul plății despăgubirilor de război. Au fost dsființate în 1956 dar, în cei 10 ani cât au funcționat au fost principala modalitate de nenorocire a țării și a românilor. Datorită expoatării exagerate a României, de către U.R.S.S. prețurile produselor au crescut enorm, astfel că, între 1946-1947, prețul la anumite alimente de bază a crescut cu până la 1000% (carne 400%, cartofi 800%, pâine 1000%). Se aprecia în spatele ușilor închise la acea vreme că aproximativ 40-50% din capacitatea de export a României era livrată U.R.S.S.-ului.
(Știri economice.ro – Economia României după Al Doilea Război Mondial 1945-1965)
Anul 1949, luna ianuarie, aduce la cunoștința românilor prevederile Planului economic pentru 1949 precum și rosturile intelectualilor, lansând în final un apel către scriitori și artiști: „Sarcini de mare cinste vă stau în față! Mobilizați prin creațiile voastre pe oamenii muncii la luptă pentru îndeplinirea Planului economic!. Oglindiți în literatură și artă, măreața transformare a țării și a oamenilor ce se va produce pe măsura realizării Planului!”. Ce să mai spui? Rămâi fără replică. La 23 ianuarie românii erau fericiți cu un alt decret dat publicității: decretul privind înființarea Miliției „în cadrul Ministerului Afacerilor Interne având drept scop menținerea ordinii publice pe teritoriul României”.
(Cristian Popișteanu, Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ Magazin istoric, februarie 1949, p. 86,87)
După 1950 s-a încercat industrializarea accelerată a României, luând ființă – justificat sau nu – proiecte industriale imense. Pentru a putea susține aceate proiecte de industrializare intensivă, guvernul avea neapărată nevoie de forța de muncă fapt ce a determinat dislocarea unei mare părți a acesteia spre centrele industriale în devenire sau nou formate, fapt ce implica construirea unui mare număr de locuințe care urmau să fie date gratis muncitorilor veniți pe șantierele respective.
(Știri economice.ro – Economia României după Al Doilea Război Mondial 1945-1965)
Agricultură
Colectivizare
Tot în 1949 începe și procesul de colectivizare a agriculturii, proces care a constat în confiscarea tuturor proprietăților agricole particulare precum și comasarea lor în ferme administrate de stat. Pentru țăranul român, silit să-și predea pământul , animalele și utilajele deținute, acest lucru a însemnat deposedarea de proprietatea asupra pământului și de drepturile pentru care luptase în cele două războaie mondiale. Din cauza rezistenței țărănimii la colectivizare, operațiunea începută este mult încetinită în 1953, dar este reluată în a doua jumătate a anilor 1950, fiind încheiată în 1962, moment în care 93% din suprafața agricolă a țării trecuse deja în patrimoniul statului.
(I.I.C.C.M.E.R. – Istoria comunismului în România / Momente istorice.)
1949 – În a doua jumătate a anului 1948, puterea politică gândea febril la punerea bazelor acțiunii de lichidare „ a resturilor pământurilor moșierești” oprin nou creatul Minister al Agriculturii și Domeniilor.Acșiunea a debutat prin identificarea deținătorilor de suprafețe agricole în suprafață de 50 de ha și mai mult la nivelul întregii țări. După ce au acumulat toate informațiile privitoare la situația marilor deținători, s-a hotărât trecerea acestora în proprietatea statului duipă care s-a trecut la acțiunea propriu-zisă de lichidare.Puițin mai târziu, la 21 februarie 1949, ședința Secretariatului Biroului Politic al C.C. al P.M.R. înscria pe ordinea de zi: „Planul de acțiune pentru lichidarea proprietîții moșierești; Desăvârșirea reformei agrare”. Acest Plan de acțiunea fost elaborat sub o formă cu totul surprinzătoare pentru cei vizați și s-a executat cu o repeziciune și conspirativitate încât uluirea celor vizați a fost paralizantă. Aplicarea lui a fost însă mult mai dură decît o prevedea Decretul 83 și lipsită de cea mai elementară omenie. În noaptea de 1-2 martie 1949 („noaptea moșierilor”), înainte ca textul decretului să ajungă la sate, a început în toată țara exproprierea. Instituirea de către guvern a unor măsuri speciale, care nu figurau în textul lui, a făcut practic imposibilă orice împotrivire. În urma aplicării acestui decret au avut de suferit țăranii care cumpăraseră pământ de la moșieri.
(Nicoleta Ionescu-Gură – Decretul 83, începutul sfârșitului la sate./ „Magazin istoric”, octombrie 2000, p. 27/31)
Încă mai înainte de exprpriere, se putea constata că ziarele erau pline cu anunțuri, care mai de care mai tentante ca ofertă, cu adăugiri comerciale ademenitoare. De exemplu: „Vând moșie Ilfov, 50 km. de București, șosea asfaltată, suprafața 650 pogoane, fără acareturi, cu 60.000 lei pogonul. Oferte direct cumpărători ziar”; „Vînd moșie în întregime sau în loturi, 1500 pogoane teren arabil, 5 km. distanță de Constanța”; „Moșie județul Dolj, gara Băilești, pământ arabil prima calitate 170 pogoane și pădure esență salcâm, diferite parchete, 190 pogoane, vînd convenabil”; Moșie 640 pogoane arabil Buzău 6 km de gară, 100 km. București, pământ regiunea I-a, pădure stejar, plantații salcâmi, acarete, semănături făcute, vând”. Perobabil proprietarii acestor moșii dar și ai multor altele, anticipau ce viitor plutea în aerul infestat de comuniști și de tancurile sovietice.
(„Scânteia” – Se scot moșiile la vânzare./ nr.027, 18.X.1944)
Nu și-au pierdut însă numai pământul. Lor li s-a preluat și inventarul agricol aferent gospodăriei proprii, practic toată agoniseala de o viață. Situație era cu atât mai tragică, cu cât majoritatea celor expropriați erau oameni bătrâni și bolnavi, care rămăseseră doar cu hainele de pe ei. Datorită condițiilor la care au fost aduși, nu aveau nici puterea să înceapă o nouă viață. Unii proprietari au fost expropriați total, adică le-au fost confiscate și imobilele aflate în oraș, nu numai bunurile găsite la moșie. Pentru cei mai mulți dintre ei, exproprierea din martie 1949 a reprezentat o adevărată tragedie.
(Nicoleta Ionescu-Gură – Decretul 83, începutul sfârșitului la sate./ „Magazin istoric”, octombrie 2000, p. 27/31)
Anul 1949 a continuat să fie un an greu de suportat pentru români. În urma hotărârii Plenarei C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 s-a trecut la înființarea primelor Gospodării Agricole Colective (G.A.C.). Primele constituite au fost în comunele Turnișor, județul Sibiu,Luna de Jos – Cluj, Zăbrani – Arad, Rășcani – Vaslui, Laslea – Târnava Mare (actualul județ Sibiu). „Cub inima plină de emoție, de bucurie și nădejde – scria „Scânteia” din 27 iulie – a pășit acest prim detașament de țărani muncitori pe drumul revoluționar al transformării socialiste a agriculturii”. De fapt, în spatele frazelor bombastice, mobilizatoare de presă, erau suferințele celor care nu au acceptat să fie deposedați de pământ, de atelaje, etc. Rezistența împotriva colectivizării a cunoscut forme dramatice, lumea satului fiind grav tulburată în rosturile ei. Au fost arestați atunci mulți țărani, luând drumul închisorilor, al Canalului, sau al coloniilor de deportați unii nemairevenind niciodată la casele lor.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ „Magazin istoric”, august 1999, p. 93)
Prin 1952, ziarele nu mai pridideau în a scrie despre „elanul” cu care țăranii își predau cotele impuse de produse agricole către stat. În realitate, era o executare silită a producătorilor, majoritatea nedispunând de cantități suficiente achitării normelor.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani ? „Magazin istoric”, octombrie 2002, p. 87)
Cât de mult se înghesuiau țăranii să predea cotele la stat se putea auzi și la radio „Vocea Americii” unde Jean Moscopol ironiza prin cântec sistemul comunist de „predare a cotelor” către stat. Țăranii numai bucuroși nu erau. De altfel la Palatul de Justiție, judecătorii nu mai pridideau cu soluții pentru cauze de genul: „țăran trimis în judecată pentru că a predat doar 580 kg. Porumb din cota de 1250 kg.”, „Lăptarii din Dudești-Cioplea sunt condamnați cu pedepse între o lună și două luni închisoare și cu amenzi între 10.000 și 50.000 lei sub învinuirea dea nu fi respectat obligațiile luate în cadrl planului de colectare a laptelui pentru aprovizionarea capitalei”, etc.
Tot la Palatul Justiției se judecau multe cauze ale celor care făceau tot posibilul să-și protejeze agoniseala. La un inculpat –de exemplu-„s-a găsit o casetă ascunsă în subsolul casei sale, sub o grămadă de cartofi, în care erau păstrați 1400 dolari, 40 monede de aur românești, 50 monede de aur a 20 franci francezi, ceasornice de damă „Doxa” de nichel și două ceasornice elvețiene de aur”. Sau comercianții: „sunt sancționați și comercianți care au vândut clandestin metraje de pânză, zefir, stambă, basmale, carne, țuică, brînză, etc.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, august 2000,p.93)
Prin 1954, bunăstarea era atât de mare încât … la 27 decembrie este publicată Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și a Consiliului de Minștri „cu prvire la desființarea sistemului de aprovizionare pe bază de cartele și rații începând cu 26 decembrie 1954. Vorba vine. Dădea bine pentru iaginea Partidului Comunist. În realitate, unele produse, inclusiv pâinea, au continuat să se vândă pe cartelă, în toate localitățile din țară, până la mijlocul anilor 60. (Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ „Magazin istoric”, decembrie 2004, p. 74)
Lumea interlopă
În general, sub numele de lume interlopă se denumește un grup fără un contur precis și de o importanță variabilă, compus fiind dintr-un ansamblu de indivizi ce și-au ales ca mod de viață traiul permanent în ilegalitate, folosindu-se de mijloace ilicite pentru procurarea de venituri pe căi mai ușoare și mai rapide decât prin muncă cinstită. Acest grup trăiește ca un paraziot pe spinarea societății. Obiectivul comun al indivizilor ce compun lumea interlopă și care constă în procurarea de bani și putere, implică într-o măsură mai mică sau mai mare, ca scop final revenirea la o viață normală pentru a trăi din banii procurați prin mijloace necinstite.
Se compune din categorii de indivizi destul de disparate, dar având interese convergente ce duc la o oarecare unitate și caractere comune:
Răufăcătorii profesioniști. Furturile, spargerile sau atacurile cu mâna armată la care se dedau, sunt minuțios pregătite și au ca rezultat, în general, sume sau valori ridicate. Ei se bucură de o mare notorietate. În strânsă relație cu ei există un număr de indivizi – mai ales femei – (menajere, vânzătoare, prostituate, etc.) care vând ponturi sau se ocupă cu plasatul obiectelor furate adăpostitul membrilor bandei dup o lovitură, procurarea de arme, automobile, unelte de spargere și în general, care oferă tot felul de servicii, mergând până a servi drept curieri, intermediari, casieri, sau au grijă de membrii familiilor celor închiși. În general sunt bine organizați și fără scrupule. Pot fi întâlniți rând pe rând traficanți, inclusiv de carne vie, de arme și muniții, de bani falși, de documente de identitate false, de alcool, de tutun, de mărfuri furate, prohibite, importate sau exportate fraudulos, suprimarea unor persoane nedorite, etc.
Proxeneții – prostituția reprezintă o activitate ce are o clientelă imensă, a cărei importanță numerică depășește de departe pe cea a tuturor celorlalte traficuri;
Delincvenții „colaboratori” cu delincvenții clasici;
Patronii de tripouri și case de rendez-vous.
Indivizii aparținând lumii interlope sunt întotdeauna foarte complexați psihologic față de societatea care i-a azvârlit din sânul ei într-un fel sau altul. Aproape întotdeauna sunt prezentegrave carențe afective și educative de care aceștia au suferit în tinerețea lor. Foarte mulți dintre ei sunt și lipsiți total de instruire. Își construiesc o lume a lor, în care se vreau puternici,curajoși, liberi, fideli cuvântului dat, știind să se facă respectați, atunci când alții le sunt inferiori, considerându-i niște dobitoci care nu sunt buni decât să execute ordinele și să muncească pentru ei.
(Paul Ștefănescu – Așii crimei, p. 11-15, 20-21? Edit. Continent XXI, București, 1991)
Și Bucureștiul nu ducea lipsă de așa ceva. Bucureștenii discuteau între ei despre banda basarabenilor dezertori din armata sovietică a lui Mierlă, tâlharii lui Lică Tuci care își aveau vizuina săpată într-un mal al Dâmboviței, banda de 17 inși a lui Butifei, criminalii Mereșanu și complicele său Bardan (capturați ulterior la Chișinău), criminalul Toader Jurcă, criminalul Vladimir Teodorovici din Cernăuți, banditul Gheorghe Mircea-Cojenel și complicii lui, asasinul Vasile Chiffa (capturat ulterior la Vatra Dornei) și mulți, mulți alți criminali constituiți în bande care terorizau Bucureștiul și țara zi și noapte.
(Stelian Tănase – București strict-secret: Hanul cu tei)
Iată deci „clientela” cu care avea contact zi și noapte, în zone centrale și periferice, deseori cu schimburi de focuri care aproape de fiecare data se soldeau cu morți și răniți de ambele părți. Totul însă până a apărut comisarul Alimănescu și brigada „Fulger”.
Poliția română
Sfârșitul celui de al II-lea război mondial, a găsit România în febra instalării la putere a guvernului Petru Groza. Lumea era totalmente dezorientată: dispărea un mod de viață care era bine împământenit și își făcea loc un altul bazat pe forță, rapt și asasinat, un mod de viață a cărui caracteristică era brutalitatea. Instituțiile, bine rutinate în ceea ce aveau de făcut, erau una după alta schimbate cu altele – care se voiau noi – și care erau toate după modelul celor care le-au adus cu tancurile peste Prut, din laboratoarele Moscovei.
Poliția română, era una dintre cele mai titrate instituții ale statului român, cu o reputație solidă, acumulată pe parcursul unei perioade de aproape o jumătate de secol și una dintre cele mai eficiente ale statului român, urma și ea să intre în malaxorul comunist al „transformărilor„ (al epurărilor). Era de așteptat ca în aceasta perioadă agitată, tulbure, amestecul politic în noul mecanism ce se instituia să fie din ce în ce mai mari, comuniștii, făcând aceasta cu sfidarea celor mai elementare norme și principii democratice. Situația gravă ce se manifesta, numărul mare de elemente declasate, la care se adăuga cantitatea de armament care se procura cu foarte mare ușurință, făcea ca viața socială a Bucreștiului să cunoască o mare instabilitate. În fața unei asemenea situații, instituția care era chemată să asigure stabilitatea socială era poliția.Dar și în interiorul acestei instituții, așa cum arătam, se făceau simțite, pe zi ce trecea, atitudinea totalitară, spiritul totalitar, adus din est, din care cauză, au apărut slăbiciuni vizibile, spirit oportunist, instabilitate pe posturi. La situația creată se adăuga procesul de epurare, de înlocuire a vechlor cadre, profesioniste care, fie că erau concediați fără explicații, abuziv, fie că erau arestați, judecați și condamnați. Noul ministru de interne, Teohari Georgescu și ai lui a schimbat legislația și, în locul funcționarilor alungați sau arestați, au adus alții noi, care erau de fapt nilște instrumente obediente ale partidului unic. Așa se face că gangsterii români au ridicat mari probleme care, în situațiile majore care s-au manifestat ulterior, a impus să se facă uz de măsuri excepționale, într-o manieră impusă de noile timpuri și fapte.
(George Popescu – File din istoria Poliției române. 1945-1949./29.07.2014)
Starea de lucruri se simțea și în sediile de poliție. Înăuntru, pe culoarele cu pardoseală lustruită, se auzea tic-tac-ul monoton al ceasurilor. Asta când gălăgia nu era mai ceva ca în gară. Fumul de tutun te făcea să tușești des iar pe jos vedeai numai mucuride țigăristrivite. Aici puteai întâlni două categorii de oameni: „unii treceau agitați, grăbiți, abia răspundeau la saluturi sau urlau la cîte cineva atât de tare, încât te așteptai ca de pe pereți să cadă tencuiala. Cealaltă categorie părea mai pașnică, salutau și fumau, rezemați de pereți. Fizionomiile erau cam comune și de aceea cam trebuia să-i socotești comisari pe toți acei care treceau grăbiți”.
(Dan Mihăiescu – Comisarul moare ultimul./9.01.2008/archive.org)
Era clar că pentru poliție venea o perioadă grea. Dar nici polițișii cei mai experimentați, cu state vechi de plată nu puteau bănui că va începe cea mai neagră perioadă de după terminarea războiului.
Și un necaz nu vine niciodată singur. Capitala devenise un oraș terorizat de ceva vreme de numeroase bande de hoți și spărgători care operau ca în codru. Se furau bani din buzunare pe stradă, la înghesuială, unde cetățenii de rînd, care-și duceau viața de la o zi la alta făceau coada pentru alimente; când se lăsa întunericul, se jefuiau și se ucideau trecătorii, iar ca lanțul fărădelegilor să aibă și un final, se devalizau casele și magazinele cu un rulaj de cumpărături mare din care se furau bani, bijuterii, haine, tot ce era considerat marfă scumpă. Hoții, cu experiență în meseria lor, se lăsau cu greu prinși și dispuneau de o mulțime de mijloace de a-și face pierdute urmele încât trebuia să ai fler nu glumă sau informatori bine plasați ca să poți captura pe cineva. „Hoții din capitală, ca să poată opera mai în voie, feriți de vigilența polițiștilor, au îmbrăcat uniforma militară, la adăpostul căreia operau și mai operează” se arăta în ziarul „Timpul” la rubrica „Capitala în 24 de ore”.
(Violeta Cristea – Vocea cetățenilor./ În Jurnalul.ro, ediție de colecție/28.XI.2005)
Un fapt de o deosebită gravitate avea să se petreacă la începutul lunii martie 1945. Haosul general își spunea cuvântul. Într-o zi de vineri, de la închisoarea Comandamentului Capitalei, s-a produs o evadare uluitoare, în circumstanțe cu totul atipice, foarte rar întâlnite. Aproape 200 de deținuți, care-și așteptau pedeapsa în beciurile fostului Arsenal al Armatei au reușit să forțeze gratiile unei ferestre, să ajungă la magazia cu corpurile delicte și să o spargă, de unde au sustras 15 arme cu care mai apoi au dezarmat 52 de ostași ce aveau în dotare o pușcă mitralieră, un pistol automat și 52 arme cu munițiile respective. După ce s-au înarmat, nederanjați de nimeni au plecat în grup spre Calea Victoriei, urmând ca după aceea să se răspândească pe străzile capitalei pentru a pune la cale pentru noi jafuri. Printre cei arestați care au evadat din închisoarea Comandamentului Militar al Capitalei se aflau membrii faimoasei bande a falșilor ofițeri criminali, autori a numeroase jafuri cum ar fi Argintaru Aurel. Acesta era un individ deosebit de periculos și conducea o bandă dee gangsteri și s-a aflat în fruntea fugarilor. Se remarcase și în toamna anului 1944, când atacase un magazin de bijuterii din centrul orașului slujindu-se de o tanchetă. („Universul” – Periculosul criminal Sabin Brebu a fost din nou arestat./ Rubrica „Întâmplări din Capăitală”, pag. 2/ Nr. 122, duminică, 3 iunie 1945) Mai erau Mazăre Traian și Zentler Ioan, precum și periculoșii escroci și hoți de automobile Simionescu Victor, Georgescu Al., subinginer Mircea Andreescu și Toma Gheorghe.
(Petre Stoica – Evadare senzațională de la Închisoarea Comandamentului Capitalei./„Scânteia”,02/nr.158, 5 martie 1945)
Printre cei evadați se găsea și periculosul spărgător și criminal Sabin Brebu, zis Petrescu, zis Niculescu. Spre ghinionul lui, cât de repede a fost arestat din nou. Nu însă ușor: a avut loc un schimb de focuri între banda lui și patrula de jandarmi care îl încolțise. A fost rănit și datorită acestui fapt a căzut din nou în mâinile polițiștilor. Odată cu el au mai fost reținuți și tovarășii lui: Constantin Toncu, Paul Ionescu și Elena Orban care, la fel ca Brebu erau înarmați cu revolvere. Au fost duși la Circa de poliție unde comisarul Alexandru Stratan i-a anchetat împreună cu Octavian Lupu, șeful Brigăzii a III-a judiciare. Aceștia au stabilit că Brebu și banda sa, după evadare, au executat 11 furturi cu spargere în Capitală. Tot el fusese acela care, îmbrăcat în uniformă de locotenent, a intrat și în locuința d-lui Martin Freier pe care l-a rănit trăgându-i în picior un glonț de revolver, după care l-a jefuit. Tâlharii arestați împreună cu el au fost deferiți Parchetului Ilfov.
(„Universul” – Periculosul criminal Sabin Brebu a fost din nou arestat./ Rubrica „Întâmplări din Capăitală”, pag. 2/ Nr. 122, duminică, 3 iunie 1945)
După evadare, au ajuns la fața locului și reprezentanții Comisiei Aliate de Control precum prim procurorul militar Pascu Dan, care au declanșat o anchetă.
(Petre Stoica – Evadare senzațională de la Închisoarea Comandamentului Capitalei./„Scânteia”,02/nr.158, 5 martie 1945)
Nu a durat mult și prin toate cartierele și-au făcut apariția cu și mai mare agresivitate bande înarmate. După ce se lăsa seara, ele dețineau adevărata putere ăn zonele lor de influență. Ele controlau orașul dar mai ales depozitele, inclusiv cele de armament. După ce executau o lovitură, se strângeau în cârciumile preferate de pe strada 11 iunie, de pe Brezoianu sau Piața Matache, sâ împartă prada, să petreacă, să pună la cale noi lovituri.Bandiții nu își ăncălcau teritoriile, că se lasa cu împușcături. Poliția, ăi lăsa să se măcelărească între ei, satisfăcută când numărul morților dintre răufăcători era suficient de mare. Mai era și o altă cauză a pasivității lor: numărul insuficient de personal dar și faptul că, nu de puține ori aceasta era înțeleasă cu bandiții.
În încercarea de a stăvili valul de tâlhării și asasinate, guvernul a luat hotărârea de a înființa Gărzile cetățenești. Ziarul „Semnalul”, publica în numărul său de vineri, 16 martie 1945, faptul că „deși înființate numai de trei zile, au dat rezultate care au întrecut cu mult așteptările. Jafurile s-au împuținat, iar acolo unde spărgătorii iau contact cu patrulele gărzilor se dau lupte, care s-au soldat cu arestarea spărgătorilor. Și în cursul ultimelor 24 de ore, o patrulă compusă din patru cetățeni și doi gardieni, în timp ce treceau pe strada Stelea, a zărit în fața casei cu nr. 8, staționând motocicleta cu nr. U.O. 120210 cu ataș în care se aflau doi indivizi, unul îmbrăcat în uniformă de ofițer de aviație, iar celălalt purta un combinezon albastru. În momentul când cei doi au văzut patrula, au tras mai multe focuri de revolver, iar din clădire au ieșit doi indivizi civili care s-au urcat în motocicletă, dispărând. Patrula a constatat că fugarii erau niște periculoși spărgători. S-au luat măsuri severe pentru identificarea și arestarea spărgătorilor. În urma severilor măsuri luate de d.col. Petruc, prefectul Poliției Capitalei, se crede că în cel mai scurt timp, toți bandiții vor fi arestați.”
(„Semnalul” – Cetățenii în luptă cu bandiții. Gărzile cetățenești activează cu succes./nr. 883,Vineri, 16 martie 1945)
În situația nou creată și în urma discuțiilor dintre Prefectura Poliției Capitalei și Comandamentul Sovietic, s-a hotărât introducerea unui sistem nou de supraveghere și patrulare. S-a hotărât ca gardienii publici și jandarmii români, vor circula în cursul nopții însoțiți de patrule sovietice precum și alcătuirea de echipe mixte alcătuite din
Jandarmi și gardieni publici însoțite de gărzi cetățenești. S-au înființat de asemenea centre mixte pentru controlul circulației în timpul nopții, în special pentru autovehicolele care circulau peste ora legală. Multă lume se întreba de ce s-au făcut patrulele mixte cu sovieticii. Răspunsul era simplula multe crime, jafuri, tâlhării participau adesea și soldați ai Armatei Roșii.
(„Scânteia” – Vechi infractori arestați de Gărzile Cetățenești. Cunoscutul tâlhar Radu Marin a fost împușcat ieri. Un membru al gărzilor a fost rănit)
Ocuparea Bucureștiului de către armata sovietică în toamna anului 1944 nu a însemnat că delicvența, jafurile, crimele s-au oprit. Din contra, acestea au cunoscut o și mai mare amploare și nu aș greși dacă aș zice că practic reprezenta o a doua ocupare a Capitalei și chiar a României. Cei care dădeau tonul fărădelegilor erau în primul rând soldații sovietici care, opreau oamenii la tot pasul fie la colț de stradă, în magazine, la piață, la restaurant sau în tramvai și le luau în primul rând ceasurile, paltoanele, poșetele și generase acest climat de nesiguranță și crimă fără precedent. Armata sovietică era aceea care a dat tonul devalizărilor de depozite și au trimis în Uniunea Sovietică. Este de la sine înțeles că în asemenea condiții, contrabanda, jafurile, tîlhăriile, înfloreau. Cele mai atacate erau magazinele de bijuterii. Parcă bandele de spărgători așteptau la rând să le jefuiască în timp ce poliția nu mai putea face față situației.
(Stelian Tanase – București-Strict secret. Gangsteri și polițiști)
Un lucru încă nu-l bănuiau bucureștenii: noul ministru de interne Teohari Georgescu întreținea legături aparte cu lumea interlopă încă de pe timpul executării unor pedepse la diverse închisori precum Doftana, Văcărești, Caransebeș. Prietenia lui cu temutul gangster Dan Constantin zis Cairo era cunoscut în lumea interlopă, dar și la serviciul de cadre al C.C. al P.C.R. Teohari Georgescu, ajuns la putere, l-a luat pe Cairo din lupanarele Bucureștiului și l-a făcut comisar de poliție. Cum s-a sfârșit totul vom vedea mai târziu. Nici nu mai este de mirare că în asemenea situații, delicvemnța devenise dintr-un fenomen periferic, unul de masă, Bucureștiul fiind asemenea unui magnet, atrăgea infractorii într-un ritm mult mai susținut decât alte orașe mari din țară.
Poliția, deși încerca să fie cât se poate de activă, nu făcea față. În presa timpului se puteau întâlni deseori astfel de consemnări: „Organele brigăzii sociale, de pe lângă Prefectura Capitalei, condusă de Marcel Georgescu, au efectuat noaptea trecută o razie prin diverse localuri din Capitală. Au fost controlate hoteluri și restaurante din Calea Rahovei și din strada dr. Felix, din cartierul Dorobanților, saloanele de dans Victoria și localuri de pe Calea Griviței. (…) În aceeași noapte au mai fost vizitate barurile și alte localuri de unde au fost confiscate carnetele artistelor care au consumat băuturi la masă cu clienții. A urmat dimineața o razie pe străzi, în urma căreia au fost strânși numeroși vagabonzi și cerșetori”.
(Mitru Pop – Bucureștiul de altădată (IV)./ „Observatorul” – Toronto, Canada, 10.01.2007)
Polițiști infractori
D. procuror Traian Periețeanu a lansat azi dimineață mandat de arestare împotriva chestorului Gheorghe Nițescu, conducătorul sectorului I Galben. El este acuzat de luare de mită și favorizarea infractoruluiprin aceea că a primit suma de 100 milioane de la Irina Niculescu care a simulat un furt de 1 miliard și jumătate.Irina Niculescu primind suma de un milioard și jumătate de la diverse persoane pentru procurarea de alimente a lăsat servieta simulând că i s-au furat acești bani. Ea a predat servieta cu ceea ce mai rămăsese în ea, adică o sută de milioane. Chestorul Nițescu și-a oprit această sumă pentrufacilitarea cercetărilor. Parchetul a lansat mandate de arestare și împotriva Irinei Niculescu, precum și soțului ei, , comisarul Ion Niculescu.
(„Semnalul”, nr. 1585, sâmbătă 14 august 1947 – Arestarea chestorului sectorului I – Galben)
Contranbandă
(…) Filiala Tg. Neamț a P.C.R. era subvenționată din plin de unii afaceriști veroși iar aceștia au refuzat să mai dea bani după ce, în urma unor percheziții, le-au fost confiscate importante cantități de cereale dosite”.
(Florian Banu – Calamități ale scc. Al XX-lea: foametea care a devastat Moldova în 1946-1947;
– A.N.I.C. – Dosar nr. 48/1946, f. 45)
Speculă
„Muncitorimea a început o luptă deschisă contra oricărei încercări de speculă” scria „Scânteia” din 5 august 1945. Între altele, este popularizat exemplul muncitorului Dumitru Bărboi, de la fabrica „Iris”, care „bănuind pe patronul fabricii că vinde produsele la prețuri ilegale, a acceptat să-l urmărească pas cu pas, pentru a-l împioedica să continue specula”. Patronul a încercat să-l mituiască pe conștientul muncitor cu un milion de lei (c-val. a cca 555 kg. Telemea de oaie, după mercurialul publicat de același ziar la 4 august). „Dar toate încercările speculantului au fost zadarnice, ele lovindu-se de hotărârea neclintită a muncitorului”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric, serie nouă, august 1995, p. 56)
„Un fenomen de o covârșitoare importanță se petrece de câtva timp în târgul ilegal al valutei străine – scrie „Ultima oră” din 29 septembrie 1944. Așa zisa bursă neagră a devenit supărător de activă din cauza unor bande organizate de traficanți. Postați cu deosebire pe lângă Bursa de efecte și acțiuni, precum și prin unele pasagii (Hanul cu tei, Vilagros, Galeriile Blanduziei, str. Gabroveni, etc.) acești traficanți se amestyecă printre comercianții care își văd onest de treburile lor și le imprimă un spirit de panică și neâncredere cu privire la urcările excepționale ce urmează a interveni la valutele străine, dolarul, lira sterlină, napoleonul, etc. În același timp, indică firtilor slabe nu numai plasamente sigure dar și extraordinar de rapide posibilități de câștig de pe o zoi pe alta”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ „Magazin istoric”-serie nouă, septembrie, 1994, p. 15.)
„ Există și o viațăm subterană a Capitalei – aceea a speculanților, a traficanților – despre care presa scria cu parcimonie, pentru a nu umbri imaginea de ansamblu, optimistă, pe care o dă asupra societății. Și totuși, din când în când, apar și astfel de relatări,precum aceea din „Viața Capitalei”, din 30 mai 1950, privind descoperirea „unor traficanți care făceau afaceri cu cartele de alimente și îmbrăcăminte”. Alte delicte sunt înregistrate de „Adevărul”: un grup de escroci, prezentându-se drept reprezentanți ai Agenției de presă „Elits Press”, a păcălit Societatea de Transport RATA cu 100 mii lei;fabricant clandestin de săpun, evaziuni fiscale de tot felul, condmnat pentru că a tăiat cladestin un vițel, transport de vin (125 liti) fără forme legale, etc.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, iunie 2000, p.93)
În comuna Păulești, județul Neamț, secretarul organizației P.C.R., împreună cu primarul Dăscălescu și șeful de post Constantinescu, au prins doi speculanți care cumpărau alimente din comună pentru a le vinde la preț negru în oraș. Indivizii au fost arestați iar mărfurile confiscate și vândute la preț oficial. De asemnea șeful de post di comuna Ceahlău, Crămizoiu, a confiscat de la speculantul Alexandru Lămâie din comuna Borca, 3000 kg. Porumb, care a fost împărțit populație nevoiașe.
(„Scânteia”-nr. 728/21.01.1947, p.2 – Alimente confiscate și împărțite populației.)
„La croitorul Nadler Iosif din strada Sf. Constantin 22, au fost găsite, dosite cu intenția de a fi speculate, 10.700 de șigări și 47 pachete de tutun a 100 grame. În pivnița palatului „Adriatica” s-au descoperit mari depozite de țigări și tutun dosit, aparținând următorilor: Eufrosina Dumitrescu, debitantă din Splaiul Unirii 1, 3000 de țigări naționale, 3000 de țigări Mărășești, 700 de țigări regale și 500 de cutii de chibrituri; la debitantul Vasile Andreescu 8000 de țigări Mărășești, 7900 Carpați și 5960 Nașionale; la Gheorghiu Iordan, debitant în fașa Palatulu „Adriatica” 500 țigări Mărășești, 1 kg. de tutun; la portăreasa Vintilă din serviciul Societății „Adriatica”, au fost găsite 3000 de țigări Naționale și 600 cutii de chibrituri. Toate cantitățile mai sus menționate au fost predate organelor C.A.M-ului iar cercetările continuă.
(„Scânteia” – 02/nr. 287/29 iul. 1945 – Alți speculanți descoperiți și dați pe mâna Parchetulu)
„Echipa alimentară a brigăzii „S”, sub conducerea d-lui comisar Negrea, împreună cu d. procuror Buzoianu, a făcut o descindere pe platoul Obor, oprind în Capitală toate transporturile care se încărcau pentru a fi transportate și speculate în stațiunile de vilegiatură și lux. O consecință a acestei descinderi a fost o scădere bruscă a prețurilor. În aceeași zi, aceeași echipă a apărut la bodega Lipscani și la consumul Franklin, unde a descoperit 1500 litri de ulei comestibil care vor fi puse prin Direcțiunea Aprovizionărilor din Ministerul Economiei Maționale la dispoziția economatelor”.
(„Scânteia” – 02/nr.282/23 iul. 1945 – Uriașe stocuri de marfă de peste un miliard descoperite de Brigada „S”.)
Angrosist
„Făcându-se un control la magazinul de galanterie en gros al lui Lupu Heitan din Pasajul Francez 18 – vizat printr-un denunș – organele Brigăzii Economice au surprins pe negustor chiar în momentul când vindea marfă fără factură și cu supra-preț. Luat din scurt, speculantul a declarat că și el plătește supra-preț la depozitele de unde se aprovizionează. Diferența de preț luată pe nedrept, a fost restituită clientului iar comerciantul a fost obligat să factureze marfa vândută. Organele Brigăzii i-au încheiat acte de sabotaj acestui traficant al nevoilor populare, urmând ca să continue mai departe investigațiile pentru depistarea depozitelor de aprovizionare.
(„Scânteia” – 02/nr. 285/27 iul. 1945 – Importante descoperiri făcute de organele Brigăzii Economice)
Dosire mărfuri
„În urma dosirii masive a mărfurilor de către fabricanți și marii comerciați, situația micilor meseriași a devenit extrem de critică. Nedispunând de capitaluri spre a se fi putut aproviziona din vreme cu materialele necesare, acești mici meseriași se văd astăzi în fața unui șomaj complet și a pierderii clientelei achiziționată printr-o trudă de ani de zile (…) Mărfuri totuși apar în mici partide pe piață, la negru. Dispersarea mărfurilor, a devenit o sursă de câțtig fabuloasă pentru fabricanți și micii comercianți, în timp ce micii meseriași și oamenii nevoioași se văd lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitatea, iar ceilalți de a-și putea confecționa cele necesare”.
(„Scânteia”, nr. 022, joi-12.X.1944 – Dosirea masivă a mărfurilor sugrumă întreprinderile micilor meseriași)
Trafic valută
„Comisarii Firea Vasile, Fekete Radu, Drandu Vasile și comisarul ajutor Sbrențea Petre, însoțiți de agenții Nicu Butnaru și Sever Popescu au surprins pe traficantul de valută Rosochacki, cu devize ce le purta supra lui. Arestat, traficantul a fost condus la locuința sa, în blocul „Creditul Minier” unde ocupă apartamentul nr. 10. Încă de la coborârea din lift, pe când polițiștii se apropiau de ușa locuinței sale, traficantul a început să strige soției sale aflată de partea cealaltă a ușii, cerându-i în limba polonă, să arunce în stradă devizele pe care le avea ascunse în apartamentul său. Fără să se mai gândească la valoarea devizelor pe care le avea depozitate, soția lui a deschis fereastra și a făcut ca o adevărată ploaie de lire sterline și dolari să se reverse asupra boschetelor din grădina Fundației Dalles, din vecinătate.În interior, pe când se inventaria o parte din devizele rămase în apartament , soția traficantului a reușit să fugă având asupra ei un alt pachet cu valute străine pe care le-a încredințat, în balconul comun al etajului, unui agent pus de pază acolo pe care l-a bănuit a fi unul dintre locatarii imobilului, rugându-l să-l păstreze până se va termina percheziția. S-a mai reușit să se descopere, într-un picior al unei mese, o altă mare cantitate de valute străine. În urma inventarului s-a constatat că valoarea devizelor recuperate se cifra la suma de 22 milioane lei. În afară de acestea s-au mai confiscat 2 ceasuri de aur, un cronometru, o brățară de aur, 50.000 leva, 2.500.000 lei și alte valori.
(„Scânteia” – 02/nr.274/14 iul.1945 – O nouă afacere cu devize descoperită în capitală. În piciorul unei mese se găsește ascunsă o avere de 22 milioane lei)
Rechiziții
„Ca urmare a faptului că patronii restaurantelor „Mon Jardin” și „Modern”, sfidând legile, practicau o speculă deșănțată și încălcau toate ordonanțele în vigoare, s-a hotărât intrarea în lagăr a restauratorilor găsiți în culpă și rechiziționarea localurilor, pentru a putea fi puse la dispoziția economatelor marilor întreprinderi și instituții de Stat. Ca urmare a acestei hotîrâri ieri, prefectura Poliției Capitalei prin Serviciul Central de Rechiziții, a rechiziționat restaurantele „Mon Jardin” și „Modern”. Primul a fost atribuit cantinei funcționarilor Ministerului Muncii, iar al doilea cantinei funcționarilor din Direcția Generală a Poliției și din Prefectura Poliției Capitalei.
(„Scânteia” – 02/nr. 311/27.08.1945 – Restaurantele de lux „Mon Jardin” și „Modern” au fost rechiziționate)
Jafuri
„Populația Capitalei – scrie „Semnalul” – e foarte revoltată de totala incapacitate de care dă dovadă prefectura de poliție în apărarea avutului cetățeanului. Nu e zi, nu e noapte, fără ca alte jafuri și spargeri din cele mai îndrăznețe să nu se producă. Răufăcătorii au ajuns să-și bată joc de organele poliției. Cetățenii Capitalei roagă pe d. prim-ministru, care e și ministru de interne, să ancheteze situația le prefectura poliției și să vadă de unde vine această carență totală, nemaiîntâlnită până acum”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, februarie 1945, p.31.)
Razie
„Mare razie în noaptea de revelion în Capitală, efectuată de 500 de jandarmi, 500 polițiști și 800 gardieni. Sunt 2000 persoane care nu aveau acte în regulă”
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric” , ianuarie 1996, p. 47,48)
„Hotelul Athenee Palace, devenise în ultima vreme sediul principal al oamenilor târgului negru. Aici își găsea adăpostul „crema” unor asemenea îndeletniciri, care în dosul ușilor capitonate traficau aurul și textilele, alimentele și mașinile (…) Hotărâtă să pună capăt acestor intolerabile situațiuni, Prefectura Poliției Capitalei a pregătit o razie la hotelul Athenee Palace (…). Descinderea a fost pregătită în cele mai mici amănunte de d. col. Petruc, prefectul Poliției Capitalei, de d. Mihail Levente secretarul general al Prefecturii, secundați de domnii Nichifor Silvestru, directorul Poliției de Siguranță, Costel Petrescu șeful poliției de siguranță și Constantin Țurâi, șeful poliției judiciare (…). Raidul a fost deosebit de bogat. Valori de sute de milioane în valută, stocuri importante de medicamente ce nu se găsesc pe piață și țigări străine. Au fost făcute 38 de arestării. Razia a luat sfârșit la ora 6 dimineața.
(„Scânteia” – 02/nr. 263 – 1 iul. 1945 – Descinderea de la hotelul Athenee Palace). Sute de milioane în valută confiscate de poliție. 38 de arestări.)
„În noaptea de 7/8 iulie 1945, directorul poliției Comunale, d. Emil Mitulescu, însoțit de reprezentanți ai corpului de inspectori de control la legea speculei și sabotajului, și de agenți și gardieni, au executat o mare razie la restaurante, grădini de vară periferice și centrale. S–au făcut descinderi la restaurantele: Alex. Nicolaescudin str. Teodor Speranța nr. 120 unde s-au găsit sute de kilograme carne de vacă și porc, la bodega Marin Gheorghe, carne de vițel, la grădina de vară Vasile Ivănescu din strada Vultur nr, 54, mușchi de vacă șiporc, iar la restaurantul de lux „Răcaru” se servea carne de cal în loc de vacă. În toate localrile, serviciul sanitar a dresat acte de dare în judecată pentru starea de murdărie găsită iar carnea a fost confiscată și trimisă spitalelor și cantinelor.
(„Scânteia” – 02/nr. 271/11 iul. 1945 – Mari razii efectuale de poliția comunală a municipiului.)
Baruri închise
Prefectura poliției Capitalei, în baza unei hotărâri a Ministerului de Interne, a procedat la închiderea barurilor Fu-Chang, Melody, Don Juan, Monte Cristo, Cafe București și Pigal’s, care urmează a fi transformate în cantine muncitorești. Cititorul își poate da seama cum arăta barul „Melody” transformat în sală de mese !
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ „Magazin istoric”, ianuarie 1997, p. pp)
Dramă amoroasă
„Pe terenul de sport „Venus”, de lângă Facultatea de Drept, moșierul Teodor Popovici, de 36 ani, își împușcă iubita, Gabriela Ionescu, de 20 de ani, studentă la drept, apoi se sinucide și el. În buzunarul lui Popovici scrie „Aurora”, s-a găsit o scrisoare adresată autorităților. El arată că motivul care l-a determinat să ia această hotărâre funestă este gelozia”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./ „Magazin istoric”, februarie 1996, p.29,31)
Infractori
„Numărul infractorilor înaintați sub stare de arest parchetului de Ilfov crește în fiecare zi. Numai într-o singură zi, 12 septembrie 1946, procurorii au avut de examinat 138 dosare și tot atâția indivizi arestați pentru diverse delicte. Acestora li se adaugî miile de reclamații care se primesc zilnic la parchet”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, septembrie 1996,p.30)
Secvențe bucureștene
– Viața bucureștenilor era formată și din secvențe de genul celor descrise aum:
„Se distribuie zahăr pentru copiii sub vârstă de 15 ani – 150 grame de persoană;
– Aprovizionarea cu carne de vită și de porc este deficitară: se consumă în schimb cabaline; Rația de pâine este de 300 grame de persoană.
– Specula, furturile, criminalitatea sunt „în floare”.Într-o singură razie, la Azilul de noapte, sunt arestați 115 vagabonzi și borfași.În lupta pentru prinderea unui bandit internațional, Iancu Broitman, moare împușcat comisarul Gheorghe Șincai.
– Nu toți oamenii de poliție sunt integri, Astfel, sub pretextul unei percheziții judiciare, doi comisari de la circa 25, au jefuit locuința unui spărgător. Ei au fost arestați pentru infracțiunea de luare de mită, viol, abuz de putere și înlesnire de evadare.
– Speculanților de la „Bursa neagră”, prinși de poliție, li se aplicî pe actele de identitate ștampila „Găsit la Bursa neagră”.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, sertie nouă, octombrie 1995,p. 24,25,27)
Structuri germane
O altă problemă foarte importantă atât la nivel de țară dar și a Bucureștiului o constituia anumite structuri ale armatei sau a serviciilor de informații germane rămase camuflate în spatele frontului care așteptau semnale pentru a trece la acțiune conform planurilor stabilite de mult timp, sau ca prin acțiunile lor să terorizeze anumite zone geografice din imediata apropiere a frontului. Sau poate pur și simplu cautau să găsescă modalități de a părăsi țara. Din când în când, știri despre acest subiect ajungeau și în ziare. De exemplu, organele Jandarmeriei din Jud. Tîrnava Mare au reușit să descopere și să aresteze una dintre cele mai odioase bande de tâlhari care mai bine de câteva luni de zile a terorizat județul Tîrnava Mare și Târnava Mică, omorând și jefuind pe sătenii îndreptâțiți la împroprietărire. Șeful bandei era un anume Meistert Ernest, fost membru în formațiile S.S., iar membrii sunt alți șase germani, S.S.-iști și trei legionari. Deoarece majoritatea locuitorilor din comuna Nemșa șiRechiș, unde își avea cuib banda, sunt de origine etnică germană, tâlharii s-au putut ascunde mult timp. Într-una din zilele premergătoare alegerilor, în timp ce comuna Nemșa, membrii B.P.D.-ului convocase o adunare la care erau prezenți toți împroprietăriții, aceștia s-au pomenit atacați din senin cu focuri de pistol și grenade ce fuseseră aruncate în curtea localului primăriei, de către grupul de germani. Cu ocazia cercetărilor, întreaga grupare și-a mărturisit planul de lucru, fiind apoi înaintată sub escortă Parchetului Militar din Sibiu.
(„Timpul” – marți, 10 dec. 1946, p. 3 – Arestarea unei bande de hitleriști)
În București, organele Corpului Detectivilor din Direcțiunea generală a Poliției, având informații că în Capitală se ascunde un număr important de ofițeri, subofițeri și soldați germani, evadați din lagărele de prizonieri, sau ascunși de elemente legionare, naziste și fasciste, după alungarea trupelor germane din țară, au trecut la vaste investigații și, în urma unor îndelungate și minuțioase cercetări, au ajuns la arestarea unui lot important de german. Cercetările ce au urmat, au stabilit că aceștia trăiau în Capitală cu acte civile și militare false, fiind ajutați la procurarea actelor, la achiziționarea de locuințe și cu fonduri pentru întreținere, procurare de arme și muniții, de o întreagă organizație compusă din elemente legionare și reacționare, etc precum și de cele române, toate sub conducerea cunoscutului legionar Prințul Nicki Sturza și Nelly Ivonne Ostroveanu (…)În afară de acte false românești, olandeze, suedeze, asupra unora dintre germanii arestați s-au găsit arme de foc și muniții (…) Din cercetările făcute până în prezent (…) rezultă că organizarea unor asemenea bande, aveau drept scop desfășurarea unor serii de atentate și acte de sabotaj în spatele frontului, pentru a satisface nebunia lui Hitler și a lui Horia Sima, cu sprijinul unor elemente reacționare din țară.
(„Scânteia” – 02/nr. 186/2 aprilie 1945 – O nouă și senzațională descoperire a Siguranței Generale. Ofițeri, subofițeri și soldați germani cu acte false. Arestarea celor care au camuflat banda hitleristă)
Interesant este și cazul din data de 29 aprilie 1945 când, pe la orele prânzului, Gărzile Cetățenești au arestat pe Calea Moșilor pe un fost inspector S.S. cu numele de Buschek. Captura era cu adevărat senzațională încondițiile în care acesta era unul dintre cei mai periculoși hitleriști. El inspecta lagărele și ghetourile din Polonia și a omorât cu mâna lui peste 1000 de polonezi și evrei, a schingiuit zeci de mii de internați și era unul din oamenii de încredere ai lui Himlr. Asasinul a fost recunoscut întâmplător de o femeie care a exclamat. „El mi-a ucis copiii și soțul. I-a ucis în fața mea. El e Buschek, asasinul !” La primul interogatoru a recunosut că a fost în serviciul pliției S.S. și că din Polonia a fugit la Budapesta. După căderea capitalei ungare, Buschek s-a strecurat în Transilvaa. Până la circumscripție, cetățenii i-au aplicat o corecție, atârnându-i de gât ș stigmatul „Criminal S.S.”.
(„Scânteia” – 02/nr. 213/30 aprilie 1945 – Un sângeros agent al Gestapoului capturat de gărzile cetățenești)
Și la Constanța Corpul Detectivilor descoperise că elemente ale serviciilor speciale germane, încă din cursul lunii decembrie 1944, s-au refugiat în așa-zisele centre de rezistență. Un asemenea Centru funcționa și în Constanța și era compus din: Volmer Ion, Oprică Ion, Voicu Ion, Negoiu Gheorghe. Aceștia au ănlesnit unuia dintre fruntașii național-socialiști, anume Hadert Hans, găzduindu-l pe rând și apoi aducându-l în București. Dopă îndelungi investigații a fost arestată întreaga organizație care, s-a dovedit că lucrase conform ordinelor primite de la conducerea legionară din Germania. Ordinele prevedeau înlesnirea evadării elementelor germane dinlagăre, procurarea de armament și de formulare pentru falsificarea actelor deidentitate și stare civilă. Cu ocazia perchezițiilor la domiciliul lui Dobrin Nicolae, s-au găsit ascunse mai multe revolvere, iar la domiciliul lui Dima Constantin s-a găsit un depozit de armament , compus din: 4 puști mitralieră, 9 grenade, 1000 cartușe precum și alte explozibile și arme mai mici cu muniția respectivă. Misiunea acestei organizații era de a pregăti un așa-zis centru de rezistență precum și de a duce misiuni de teroare și sabotaj.
(„Scânteia” – 02/nr. 235/27 mai 1945 – Descoperirea unei noi organizații teroriste. Membrii ei lucrau după indicațiile primite de la legionarii din Germania)
Revenind în Capitală, Brigada a 3-a de Siguranță, de sub conducerea d-lui Comisar Șef Smythe Kurt, își continua acțiunea contra unor astfel de organizații. Pe 5 septembrie 1945, organele Siguranței au găsit și confiscat în casa familiei Gotwaldt din str. Carol Davila nr. 11, numeros material de propagandă hitleristă precum și uniforme aparținând S.S.-ului, Hitlerjugend-ului și armatei germane. Familia Gotwaldt a fost arestată.
(„Scânteia” – 02/nr. 319/6 sept. 1945 – Descoperirea uneoi organizații hitleriste în Capitală)
În ultima decadă a lunii martie 1947 au fost prinși de către legiunea de Jandarmi Bacău doi ofițeri și un subofițer rămași din armata germană și adăpostiți în pădurile comunei Poduri. Anunțați de către șeful postului Poduri, d-nii cpt. Fâșie și Sărăcuțu au elaborat un plan pentru prinderea hitleriștilor. Cu executarea a fost însărcinatlt. Nicolae Mircea care a plecat de îndată la fața locului cu 10 subofițeri. Încercuiți, nemții au aruncat două grenade rănind un plot. Major Gulev Gheorghe. La rândul lor jandarmii au deschis focul obligând pe nemți să se predea. În bordeiul lor s-au găsit acte cu însemnări în care erau trecute și numele celor care i-au găzduit și aprovizionat. Este vorba de elemente reacționare cunoscute în regiune: Grigore Iscu și soția lui, Ion Busuioc, Steluța Busuioc, Maria C. Busuioc, Aneta Coman, Maria Busuioc. Nemții au fost internați în lagărul din Focșani, iar gazdele lor au fost trimise Curții Marțiale din Galați.
(„Scânteia” – 16/nr.787?30.03.1947 – Senzaționala captură a Legiunii de jandarmi Bacău. După un violent schimb de focuri, au fost arestați 3 ostași hitleriști. Cei 7 tăinuitori ai lor au fost deferiți Curții Marțiale)
Cam acesta era în mare tabloul României acelor ani. Agonie și extaz ! Lumini și umbre ! Bucurie și tristețe ! Dar, pe fețele tuturor se putea vedea cel puțin o lacrimă. Era lacrima desnadejdii și teama zilei de mâine. Era lacrima pentru visele spulberate, pentru viitorul celor tineri care se vedea tot mai sumbru pe zi ce trecea. Tancurile sovietice cărora li se stricaseră șenilele rămâneau pe loc. Și asta însemna că România era pierdută și odată cu ea visele…speranțele…viitorul multor generații. În foarte puțin timp jalea, lacrimile, doliul va transforma România într-un imens lagăr de concentrare. Câtiorva naivi li se înțepeneau gâtul uitându-se spre cer atunci cvând auzeau zgomotul făcut de motorul vreunui avion. Spera să fie american. Speranțe deșarte…. Soarta României fusese hotărâtă de Stalin cu largul ajutor al celor pe care îi așteptau românii să vină cu avioanele. Au venit mult prea târziu și după ce țara a plătit un tribut greu de imaginat de sânge și a fertfit pe altarul luptei anticomuniste pe cei mai buni fii ai ei.
În rest … trenurile plecau spre U.R.S.S. încărcate cu de toate: lucruri vechi și lucruri noi, luate de peste tot sub titlul de despăgubire de război. Lighene, paturi, pălării, utilaje, roți de bicicletă, cerneluri, suluri de hârtie, truse cu scule, veselă, covoare, scaune de tot felul, mașini de cusut, lustre, stofe, acordeoane, costume vechi, lenjerie, fierăstraie, nasturi, frânghii, oboaie, cotețe de găini, gâște, porci, colivii cu canari, pâine, tobe, pantofi, tablouri, mașini de tuns, toate aruncate de-a valma ! Au fost cazuri când la jaful făcut de ruși se răspundea cu atac înarmat. Uneori, oamenii deciși să riposteze dând peste ruși beți, i-au dezarmat și i-au bătut bine, drept pedeapsă pentru furturile săvârșite.
(Cicerone Ionițoiu – Rezistența anticomunistă din munții României (1946-19580, Partea I-a: Eliberarea a însemnat jefuirea și dezorganizarea țării, Pag. 4)
Pe acest fundal, foarte complex și totodată dramatic apare în viața bucureștenilor și nu numai, deocamdată celebrul comisar Eugen Alimănescu, omul parcă providențial care așa cum vom vedea a adus liniștea în capitala României. În tot haosul descris pănă acum, haos amplificat și de „ajutorul” trupelor sovietice el a fost acela care prin tot ceea ce a întreprins, de multe ori prin metode nu tocmai ortodoxe, a intrat în istoria Poliției române dar și a Bucureștiului. Ce a făcut sistemul politic nou instaurat, vom vedea.
Eugen Alimănescu – Justițiarul providențial
Prin tot ceea ce am prezentat în prima parte, am încercat să fac un tablou cât mai real, mai veridic privitor la București și asupra întregii Românii. Peisajul descris era unul descurajant, deprimant, sub absolut toate aspectele. Ceva trebuia să se întâmple. și s-a întâmplat: în București s-a auzit despre comisarul Alimănescu. Da! Prima dată s-a auzit iar mai apoi numele lui stătea pe buzele tuturor bucreștenilor. Toți își puneau speranțele în el și abia așteptau să poată ieși din casă la o plimbare prin oraș ca în zilele bune ale Micului Paris.
Celor din lumea gangului, a interlopilor la început nu prea le veneau a crede că le-a sunat ceasul. În momentul însă când câțiva dintre ei au fost găsiți ciuruiți de gloanțe pe străzi, cu o hârtie pe care scria „comisarul Alimănescu” sau „Brigada Fulger” agățată de ei și-au dat seama că nu era de glumit. Aveau două șanse: ori să se lase definitiv de orice faptă antisocială și să revină pe drumul cel bun ori să moară de mâna lui Alimănescu și a echipei sale, „Brigada Fulger”.
Cine era el?
S-a născut la 27 iulie 1916 la Slatina, județul Olt, într-o familie onorabilă. După ce a absolvit șapte clase îl găsim ca muncitor necalificat la o pepinieră din Drăgășani. A urmat apoi o școală de contabilitate timp de doi ani la Orșova, după care a lucrat în domeiu la Institutul de Cooperație din București. În 1938, a fost încorporat în Regimentul 1 de Transmisiuni din București, în 1941 pecând pe frontul de răsărit. Pe frontul antisovietic a avut gradul de caporal și funcția de furier, fiind decorat cu „Virtutea Militară”, clasa a II-a. (Dumitru Lăcătușu – Chipurile răului-Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist; – Revista 22-Dosar/22.04.2014)
Presa vremii nu prea a vorbit despre ce fapte de arme s-a făcut vrednic Alimănescu. Mai târziu s-a aflat că se distinsese pe front în operațiuni împotriva armatei sovietice. După alte surse se spune că ar fi participat la construirea unei linii telefonice sub focul inamicului. Acesta era motivul decorării lui.(Adina Mutar – Adevărata poveste a arestării comisarului Moldovan./știrile.rol.ro/românia online)
După ce a fost demobilizat, în 1943 pentru scurt timp a fost angajat contabil la întreprinderile „N.N. Drogeanu”, până în iulie 1944 când a fost remobilizat în anul următor la Batalionul 20 Transmisiuni. La începutul anului 1945 s-a eliberat din armată și s-a angajat la Prefectura Poliției Capitalei,prima funcție fiind aceea de informator diurnist. Tot în acea perioadă a devenit și membru al Partidului Comunist.
(Dumitru Lăcătușu – Chipurile răului-Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist; – Revista 22-Dosar/22.04.2014)
A avut doi frați și trei surori. Unul dintre frați, Constantin, a urmat și el cariera de polițist, devenind comisar-ajutor la Chestura Poliției Constanța, Dumitru era tipograf iar cele trei surori, Maria, Natalia și Ecaterina erau casnice. S-a stabilit în București, pe strada Tane, nr, 42. Pe atunci,noile autorități comuniste epurau drastic aparatul polițienesc așa că, după lăsarea la vatră și întoarcerea în capitală, în momentul cânda cerut să intre în rândurile poliției care făcea angajări serioase în acea vreme, a fost angajat repede după cum arătam mai sus pentru ca în scurt timp să fie avansat la funcția de comisar-șef la Brigada 4, care se ocupa de combaterea bandelor înarmate. „Dibaci mânuitor a tot soiul de arme, țintaș fără pereche, iar pe deasupra dotat cuun mare curaj, era și de așteptat ca în scurt timp cei mai temuțibandiți să-i cadă victime”.
(Mihail Ghimici – „Universul”; – Traian Tandin – Jafuri celebre în România./ Edit. Aldo press, 2005.)
Prima zi de muncă a lui este atestată ca fiind pe 13 iunie 1945. Să fi fost zi cu ghinion?
Cam prin acele zile ministrul de interne Teohari Georgescu a avut o conferință cu dl. Mihail Levente, secretarul general al Prefecturii Capitalei, cu care prilej s-a hotărât înființarea unei brigăzi speciale compusă numai din ofițeri de poliție și detectivi verificați, conducerea acesteia fiind încredințată comisarului șef Eugen Alimănescu, brigadă care mai tîrziu a căpătat denumirea de „Alimănescu”, având ca anexă echipa „Fulgerul”.
Primul Proces-verbal, încheiat la puțin timp după încadrarea lui Alimănescu, șeful poliției judiciare din prefectura Poliției Capitalei menționa: „ Noi, Turai Constantin, constatăm prin prezentul proces-verbal că domnul Alimănescu Eugen, numit în gradul de informator prin Deciziunea nr. 003060 din 13 iunie 1945 și repartizat la acest serviciu la data de 1 iunie 1945 (deci retroactiv!) s-a prezentat astăzi la serviciu, spre a-și lua în primire funcțiunea de comisar șef”. Așadar, după înregistrarea cererii de încadrare, Alimănescu a primit decizie pentru gradul de informator, iar când s-a prezentat la serviciu, a preluat deja, postul de comisar șef. La foarte puțin timp. Teohari Georgescu a emis, în calitateaa de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne, o nouă decizie cu următorul conținut: „Se dă delegație de șef de poliție, domnului Alimănescu Eugen, de la Prefectura Poliției Capitalei. În calitatea arătată. Domnia sa se însărcinează, pe data prezentei deciziuni cu conducerea și coordonarea operativă pe teren a tuturor brigăzilor poliției judiciare din Prefectura Poliției Capitalei”. În fața acestui val de promovări succesive, survenite la termene incredibil de apropiate se naște întrebarea: ce fel de polițist era Alimănescu? Ce merite extraordinare l-au propulsat atât de rapid în fruntea tuturor brigăzilor judiciare?
Potivit notării de serviciu de la sfârșitul anului 1945, Eugen Alimănescu ar trebui considerat un superpolițist. Iată principalele mențiuni:
„Posedă suficientă pregătire tehnică și profesională (de unde? De la serviciul de contabilitate al firmei „N.N. Drogeanu” sau de la batalionul de transmisiuni unde a fost sergent? n.a.), datorită căror calități, în cele trei luni de slujbă a adus reale servicii instituției, remarcându-se ca un foarte bun polițist”.
„Este sănătos și prezentabil, oae rezistent, enace și perseveren, foarte sâguincios, conștiincios moral, cinstit și demn, disciplinat, ordonat și prevăzător, energi, plin de inițiativă, punctual,hotărât,pătruns de simțuil datoriei și al răspunderii, corect, leal, serviabi, fără vicii, bun camarad, dotat cu spirit de înțelegere”.
La sfârșitul notării de serviciu se concluziona: „Excepțional,constitue unul din elementele care, la puținul timp de când funcționează a descoperit și prins numeroți infractori și bande de hoți care au săvârșit importante spargeri și furturi în Capitală.
(Constantin Constantinescu – Un comisar de poliție controversat. Eugen Alimănescu – Între legendă și adevăr./ Preluat din revista „Poliția Capitalei”)
La data de 15 octombrie 1945, ziarul „Universul” spunea despre comisarul-șef Eugen Alimănescu, șeful Brigăzii tehnice din Prefectura Poliției Capitalei, pe capul căruia bandiții puseseră un premiu de câteva milioane spre a-l înlătura, că a reușit într-un interval de patru luni să aresteze peste 1000 de spărgători, aparținând la 40 de bande care au jefuit lucruri de valoare de patru miliarde lei și 400 de victime au putut fi despăgubite. „Pentru energia și curajul cu care comisarul șef Alimănescu a dus acțiunea de stârpire a bandiților, dl. secretar general Levente Mihai, a dispus ridicarea sa la gradul de șef de poliție”.
(Nicolae Balint – „Comisarul de fier” Eugen Alimănescu face ordine la Mureș (1)/agero-stuttgart.de)
La toate aceste aprecieri cred că ieșite din tipicul unui seviciu ca Poliția, mai ales în acele timpuri, ziarul „Timpul” din 31.01.1946, însera o mențiune: „Lupta – la început inegală – a fost foarte grea, deoarece bandiții aveau armament mult superior, dovada fiind numărul mare de polițiști care au plătit cu viața curajul de a înfrunta pe cei ce se credeau stăpânii Bucureștiului. Domnul ministru Teohari Georgescu a intervenit și a dat ordin să se pună la dispoziția brigăzii și a celorlalți polițiști cele mai moderne și perfecționate arme. La 6 luni de activitate bilanțul este: 1246 infractori arestați și 42 tâlhari uciși”.
(Constantin Constantinescu – Un comisar de poliție controversat. Eugen Alimănescu – Între legendă și adevăr./ Preluat din revista „Poliția Capitalei”)
Personal, înclin să cred că cea mai nimerită caracterizare a lui Alimănescu era aceea care circula prin popor, pe buzele bucureștenilor prima dată și mai apoi pe buzele tuturor românilor: „omul n-avea mamă, n-avea tată. În lumea hoților i se dusese buhul de a fi depășit ferocitatea oricărui criminal: nu stătea pe gânduri să curme viața unui individ. Nu-și pierdea timpul cu anchete și declarații: când îi prindea, îi și cruța. Târguiala era rodnică și într-un fel cinstită că delicventului i se acorda, totuși o șansă: i se oferea viața și libertatea contra altor trei nume din branșă. Cu această tehnică, hoții s-au turnat între ei pe principiul: decât să plângă mama, mai bine să plângă măsa. Cinismul lui depășise orice limită”.
(Niculae Gheran – Arta de a fi păgubaș./ Vol. I – Târgul moșilor / Biblioteca Bucurștilor – București, 2008, p. 306, 307-308)
A rămas în istoria Bucureștiului drept „Comisarul de fier”, o personalitate puternică, un spirit justițiar, care a reușit să strângă în jurul său câțiva oameni corecți, dintr-un sistem putred și corupt așa cum cititorul și-a putut da seama din cele prezentate anterior. Echipa care și-a făcut-o era selecționată chiar de el chiar de pe băncile școlii. Toți erau sub comanda lui și erau pregătiți să intervină în situațiile cele mai periculoase, în schimburile de focuri cu gangsterii din plină stradă. Echipa sau „Brigada Fulger„ cum a fost numită, benficia de armament automat și de două mașini rapide. Un lucru îl nemulțumea profund pe Alimănescu: Observase că după arestarea infractorilor, cei mai mulți erau eliberați sau, primeau în urma unor intervenții un minim de pedeapsă deși faptele erau foarte grave. Acest fapt l-a determinat să-și schimba tactica: glonțul avea ultimul cuvânt.
În zona sa de acțiune intrau în primul rând acele cartiere rău famate unde delicvența era la ea acasă. Primele misiuni au constituit și primele eșecuri. A realizat de unul singur – și foarte repede – cauza: corupția care se extinsese la toate nivelurile statului. Cei 22 de recruți care formau echipa „Fulger”, aleși și antrenați de el, au intrat într-un război crunt contra bandelor criminale care practic se „călcau pe bombeuri” prin București. Și pentru a fi cât mai eficient, Alimănescu și-a constituit și o puternică rețea de informatori iar ziarele vremii elogiau în rubricile speciale victoriile brigăzii „Fulger” în luptele de stradă.
Puțini dintre criminali au ajuns în spatele gratiilor. Cei mai mulți cădeau sub tirul gloanțelor membrilor echipei „Fulger”. Abil, Alimănescu își motiva tot timpul acțiunile prin deschiderea focului de către infractori, refuzul lor de a se preda sau încercarea acestora de a fugi din arest. Nu a trebuit să treacă mult timp pentru ca interlopii, criminalii să înțeleagă cum „juca” Alimănescu și echipa lui. Mulți dintre ei au început să se orienteze spre alte orașe din țară, în speranța că mâna lungă a lui Alimănescu nu-i va putea ajunge.
Deși refuzase să fie escortat, era păzit zi și noapte de oamenii lui, iar tentativele de asasinat au eșuat una după alta. După cum era de așteptat, existau și voci – dinpartea celor corupți dar cu poziții sociale foarte înalte – care i-o contestau și criticau metodele. Pentru oamenii de rând însă Alimănescu era o legendă vie, o speranță.
După numai câțiva ani, locuitorii Bucureștiului puteau din nou să iasă din case după lăsarea întunericului fără teama de a nimeri în raza unui atac al bandelor de tâlhari. Sub gloanțele lui Alimănescu, căzuseră toată „floarea” infracționalității, printre care temutul Petre Silberschmied, zis Argintaru, banda lui Gică Cioc, zis Balaurul, a rivalului acestuia, Sandu Moise zis Hitler și aproape toți răufăcătorii Bucureștiului și chiar și din alte orașe din țară.
(Certitudinea.ro – Profil de supererou: Eugen Alimănescu, modelul „comisarului” Moldovan)
„Invincibilul” în acțiune
„Invincibilul”, cum mai era supranumit Alimănescu, ajunsese inamicul numărul unu nu numai a tâlharilor și criminalilor, dar și al magistraților, avocaților și polițiștilor corupți. primea nenumărate amenințări cu moaertea, din care cauză oamenii lui îl păzeau pe rând, peste tot, ziua și noaptea. Faptele lui erau cunoscute din cele mai mari ziare ale vremii. Rubricile lor, „Brigada lui Alimănescu în acțiune” sau „Întâmplări din capitală”, fiind cele mai citite.
După ce lichida o bandă înarmată, Alimănescu punea un carton lângă cadavre, pe care scria: „Bandiți uciși în lupta cu Brigada Alimănescu” sau altceva de același gen. Fotografiile erau publicate în toate ziarele și astfel era obținut efectul scontat.
(Traian Tandin – Jafuri celebre în România./ Edit. Aldo press, 2005.)
Ziarul „Fapta” din 2.X.1945 scria despre comisarul șef Eugen Alimănescu faptul că el este acela care în lupta cu răufăcătorii se află în prim plan. Zilnic – scria ziarul – „primește zeci de telefoane prin care e amenințat că în cazul în când nu va înceta ostilitățile, va fi exterminat”. Un tribunal excepțional al Asociației spărgătorilor din România, întrunit în ședință extraordinară, l-a condamnat la moarte. Auzind de această condamnare, comisarulș declara că nu va înceta lupta decât atunci când în Capitală nu va mai exista nici un borfaș.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 ani./ „Magazin istoric”, serie nouă, octombrie 1995/Microarhiva Magazin Istoric, pag. 24,25,27)
La puțin timp de la intrarea în poliție, Alimănescu fusese numit șef al echipei „Fulger”, iar ăn 1946 a fost încadrat în Direcția Generală a Poliției cu funcția de chestor. Echipa „Fulger” condusă de el își propusese drept scop „stârpirea bandiților și borfașilor din capitală și provincie”. Aceștia, erau executați în momentul reținerii sub motivul opunerii la arestare sau a fugii de sub escortă. După declarația unui membru al echipei, locotenentul Gheorghe Cristescu, Alimănescu mai „lua oameni din penitenciarul Văcărești, pe care îi împușca”. După Traian Tandin („Cazuri judiciare celebre”) „Eugen Alimănescu a găsit o metodă radicală de a scăpa Bucureștii de infractori. Cum îi prindea el nu-i mai aresta. Îi împușca pe loc. După care făcea raport că individul încercase să fugă de sub escortă, că nu se supusese la somații, că ripostase cu arma în mână și așa mai departe”. De exemplu, cotidianul „Momentul” din 7 ianuarie 1946 arăta că „fiorosul tâlhar Buze dulci și trei complici au fost uciși într-o luptă cu echipa „Fulger”. În numărul din 31 ianuarie 1946 se publica în același cotidian o retrospectivă a „reușitelor echipei Fulger”.
(Dumitru Lăcătușu – Chipurile răului. Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist; – Revista „22” – Dosar/22.04.2014)
Mai era însă și altceva. La 23 august 1944, Regele Mihai I semna Decretul 1624/1944 privind amnistia generală politică, militară și agrară, document pe care îl impunea momentul istoric. Lucrețiu Pătrășcanu i-l pusese în față, pe birou. Era un decret care punea în libertate în primul rând pe comuniștii români închiși înlagăre, dar de care au profitat cât se poate de plauzibil și o serie întreagă de interlopi.
În vremuri de război, legile sunt mai dure fașă de interlopi. De aici și explicația apariției unei brigăzi care, operând lșa limitele legii, a legalității, elimina din jocul puterii pe profesioniștii acesteia, gangsterii adevărați, Este foarte posibil ca ordinea publică să fi fost alibiul perfect pentru ștergerea urmelor oricărei asocieri a membrilor unui partid clandestin cu lumea interlopă, de ale cărei mărturii și avantaje aveau cea mai puțină nevoie.
Începută în timpul războiului, lupta pentru supremație în P.C.R. depășise cadrul congreselor și se trecuse hotărât la tranșarea disputelor cu ranga, așa cum a fost cazul lui Ștefan Foriș, asasinat de proprii săi tovarăși în 1946.
(despredemnitate.wordpress.com – Despre demnitate – Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți; Cum a ciuruit istoria comisarul Moldovan (II)/19.02.2014; „Nu știam că doare așa”.)
Cititorul nu trebuie să înțelegă acum că aceată luptă împotriva criminalității în București și în țară a fost dusă exclusiv de Alimănescu. Nu. El a fost numărul unu, el s-a remarcat prin tot ceea ce fîcea, inclusiv prin cruzime dar au mai existat și alți polițilști cu diferite grade care, la rândul lor dădeau lovituri nimicitoare lumii interlope. Printre aceștia se pot enumera Gheorghe Cambrea, Reus Mârza Vasile, Ceacanica, chestorul Slăvoacă, Radu Irimescu, comisar șef, Vasincu, chestor, Taflaru Ioan, comisar, un comisar din Constanța, Gheorghe Șincai și mulți alții cu care ne vom întâlni în cele ce urmează.
Primele ciocniri cu interlopii
Cele mai multe și mai grele lupte cu interlopii au avut loc în 1945. Atât el căt și ceilalți comisari din brigadă aveau de muncit din greu. Nu stateau o clipă. Abia reveneu la sediu dintr-o misiune că telefoanele zbârnâiau din nou. Ei de acum știau despre ce urmează să fie anunțați: crimă, viol, spargere, asasinat, contrabandă, etc. Problema se complica și mai mult când în astfel de fapte erau implicați și ostași sovietici care se înțelegeau uneori de minune cu infractorii români. Ce bine se ințelegeau infractorii între ei ! Parcă și vorbeau aceeași limbă.
Păcat că după infractorii din stradă a venit un alt val, cu gulere albe care își ziceau democrați (deși foloseau și ei pistoalele din plin iar uneori și ranga). Și acest nou val s-a înțeles de minune cu sovieticii. Și tot poporul român a suferit și era cel prădat, bătut, terorizat. De data aceasta nu mai avea cui să se plângă și nici cine să intervină pentru a-i asigura liniștea și protejarea proprietății. De data ceasta infractorii dețineau puterea!
Anul 1944. Trecuseră bombardamentele englezo-americane, germane, intraseră chiar și rușii în capitală. Bucureștiul era zguduit de o serie de crime Într-un singur an, Bucureștiul era zguduit de o serie de crime. Cinci femei fuseseră ucise cu bestialitate într-un singur an, iar urmele descoperite de autorități, amprentele ridicate de la locul faptelor nu corespundeau nici unui infractor din baza de date a poliției. Polițiștii ajunseseră la concluzia că era vorba de un nou infractor care nu era în baza de date a lor.
Totul părea sortit uitării. Până în 1972, când misterul crimelor a fost dezlegat. La peste 25 de ani de la înfăptuirea faptelor, odată cu seria de crime înfăptuite de Ion Râmaru. La un an de la execuția acestuia, la 23 septembrie 1972, la I.M.L. era adus cadavrul unui bărbat despre care se spunea că era căzut din tren. La examinarea acestuia, s-a văzut că amprentele lui corespundeau cu cele ale ucigașului din 1944: acesta era Florea Râmaru, tatăl unui alt criminal notoriu, Ion Râmaru.
(Gorj Domino.ro – Top 10 criminali români – ultima parte./2.XI.2010, descoperă.ro)
Prin 1945, la începutul lunii august, ziarele importante din România anunțau populația despre faptele celui mai temut criminal al vremii, un sas din Transilvania, numit Silber Schmidt. De la acest nume i s-a tras și porecla de Argintaru. Împreună cu banda sa, ucidea cu sălbăticie orice polițist sau gardian public care apărea pe străzile Bucureștiului, spărgea bănci și magazine de bijuterii.
Bărbatul se născuse în Transilvania, în anul 1920. Făcuse parte cin corpul militar nazist „Dirlewanger”, alcătuit de Himler personal. Acest corp cuprindea condamnați la moarte sau la închisoare pe viață, adunați din toate temnițele și lagărele germane, cărora li se promisese libertatea în schimbul unor acte de „bravură” pe frontul de Răsărit. Miile de criminali deveniți soldați, antrenați special pentru lupta pe viață și pe moarte, nu aveau nici o altă șansă decât să ucidă cu bestialitate și să meargă tot înainte, pentru că în spatele lor veneau trupele de Poliție Militară, care-i lichidau dacă încercau să se retragă sau să evadeze cumva. Argintaru era într-un lagăr de prizonieri german când a fost remarcat prin violență și cruzime. Apoi a fost trimis pe frontul de Răsărit, unde s-a specializat în uciderea soldaților ruși. După capitularea Germaniei hitleriste, în primavara aceluiași an Silber Schmidt s-a refugiat în Transilvania cu speranța că i se va pierde urma. Nu ducea lipsă de imaginație. Se deghizase în căpitan al armatei S.U.A., având în acest sens acte care, normal, erau furate.Cunoștea limba engleză, învățată pe timpul când era în lagărul german. În România el se dădea drept american de origine, trimis aici pentru supravegherea îndeplinirii armistițiului de după 23 august 1944. El însă se ocupa de cu totul alte treburi. Cum a ajuns în România, falsul căpitan american și-a organizat o bandă de spărgători internaționali, rafinați, culți, dar trecuți prin lagăr, într-un cuvânt niște creaturi odioase. Erau îmbrăcați elegant, foloseau un parfum de bună calitate, aveau întotdeauna bani mulți la ei, vorbeau frumos. Și când omorau erau extraordinari de respectuoși, mai că le veneau să-și ceară iertare pentru „deranj”. Înfricoșătoarea bandă excela însă prin sălbăticie. Atunci când întâlneau vreun polițist îl chinuiau până când acesta își dădea duhul. Timp de un an de zile a omorât 12 polițiști și trei gardieni publici. Aceștia erau găsiți plutind pe apele Dâmboviței, tăiați, împușcați, mutilați, cu ochii scoși din orbite, lăsați să atârne. În afară de aceasta, în fiecare săptămână avea loc câte un jaf armat asupra celor mai importante bănci din București. Nimeni nu scăpa de rafalele bandiților. Toți comisarii acre au încercat să-i dea de urmă lui Silber s-au lăsat păgubași nereușind să pună mâna pe el. (Dana Fodor, Răzvan Mateescu – Criminal de polițiști./ Edit. „Mateescu”, 1.09.2011/publicat în „Vitrina cu infractori.)
După cum se vede căzuse deja în mâinile poliției dar, actele false sau arta de a evada erau cu el deocamdată. Pe lângă cruzimea de care dădea dovadă și desele arestări si apoi evadări îi mărea faima.
În decembrie 1944, fusese surprins pe strada Buzești, când, îmbrăcat în unifoprmă de maior, însoțit de complicii săi, de asemenea în uniforme militare, părăseau într-o după amiază, o casă pe care o jefuise. Odată arestat atunci cu întraga bandă, a fost trimis spre deținere în arestul Curții Marțiale din strada Uranus de unde s-a produs acea evadare în masă, fapt despre care presa vremii relata pe larg iar eu am amintit anterior. Prins din nou, a fost încarcerat la Jilava, apoi judecat și condamnat la muncă silnică pe viață. Trimis la Caransebeș unde urma să-și ispășească osânda, nu se știe prin ce împrejurări, a izbutit și de această dată să devină liber. Revenind la București, periculosul bandit, ascunzându-se cu alți tâlhari, a jefuit casa de bani a unui depozit de cherestea unde n-a găsit decât 450.000 lei, iar la scurt interval a săvârșit o altă spargere la o altă întreprindere, unde prada s-a cifrat doar la 1.820.000 lei, sumă ce nu-l putea dici pe departe mulțumi. Avea cheltuieli mari iar ponturile, tăinuitorii, gazdele costau. Al fel și armele. Intenția lui era să dea o lovitură solidă, de unde să se poată alege, dacă nu cu câteva sute doar cel puțin cu câteva zeci de milioane de lei. Șeful Brigăzii tehnice speciale, comisarul șef Alimănescu, a primit o informație precum că faimosuyl tîlhar reapăruse în capitală și pregătea noi lovituri. După cercetări asidue, a izbutit să-i descopere ascunzișul. Într-o zi de duminică, la locul unde era ascuns răufăcătorul din Prelungirea Ferentarilor, nr. 117, însțit de comisarii Ficler și Niculescu, detectivul Gheorghe Chiriță și o patrulă de jandarmi, a izbutit să-l aresteze din nou pe Argintaru cât și pe complicele său, un vechi pușcăriaș, anume Ilie Murgulescu zis Murguleț care în momentulacela era de veghe la poarta locuinței. Urmau să se facă cercetări pentru a fi arestați și alți doi membri ai bandei, precum și așa zișii „vînzători de ponturi” – cei care îl informau asupra locurilor unde să jefuiască, precum urmează a fi arestate și gazdele tâlharilor.
(Ziarul „Universul” – Rubrica „Întâmplări din capitală: O palpitantă încăierare între polițiști și bandiți. Doi tâlhari omorâți în luptă. Un polițist rănit.)
Și iar a evadat. După cum vom vedea a fost ultima după care a trăit. Numărătoarea inversă pentru el începuse.
În cele din urmă în joc a intrat temuta echipă a lui Alimănescu. De la începutul investigațiilor, cmisarul a constatat că bandiții goloseau numai pistoale automate din dotarea armatei germane, fiind trăgători extrem de experimentați. Nici un informator din lumea interlopă nu era capabil să dea vreo relație, cât de utilă. Se temeau. După cercetări la locurile spargerilor sau înimediata apropiere a zonei unde se înfâptuiau odioasele crime, Alimănescu și-a dat seama că erau dezertori din fosta armată germană, care se ascundeau la noi în țară.
Spre sfârșitul lunii august 1945, Silber Schmidt a acționat iar. Într-o noapte, un gardian a văzut cun că la magazinul „Sora” din Calea Griviței, niște necunoscuți, îmbrăcați foarte elegant, încarcă un camion cu încălțăminte de lux. A telefonat imediat la Poliție. Echipa lui Alimănescu, compusă din opt polițiști s-a îndreptat imediat spre locul faptei, surprinzând banda în flagrant. Nu se vedea însă Silber Schmidt. S-a încins o luptă care a durat m,ai bine de o oră, tâlharii fiind prinși în cele din urmă. Când aproape să plece, a apărut un jeep american, cu însemnele armatei S.U.A.. Silber Schmidt care era în mașină, a explicat polițiștilor că este cetățean american, ofițer al armatei S.U.A. și că ordonă polițiștilor să elibereze imediat oamenii care erau reținuți pentru că erau în misiune, altfel „veți avea de suferit” – amenința el! Alimănescu nu putea fi însă păcălit. În situația creată, din jeep-ul „american” a început să se tragă, rănind grav la plămâni un polițist, Gică Bălacu.Criminalii însă au fost cu toții anihilați, unul câte unul. Zăceau toți înbălți de sânge. A fost arestat și Argintaru și urma să fie condamnat la moarte.
Într-o noapte, a reușit să evadeze din beciurile poliției. Santinelele l-au văzut și nevrând să se oprească la somație a fost împușcat mortal.
(Dana Fodor, Răzvan Mateescu – Criminal de polițiști./ Edit. „Mateescu”, 1.09.2011/publicat în „Vitrina cu infractori.)
De fapt rămăsese singurul supraviețuitor al bandei sale. Se zicea atunci că evadarea ar fi fost pusă la cale de oamenii lui Alimănescu pentru a-l liniști pentru totdeauna.
(cultural.bzi.ro – Petre Silberschmied poreclit Argintaru, un nume de temut pentru oamenii legii din Romînia postbelică)
La Buzău Armata Roșie sovietică jefuia la greu. Ca de altfel în întraga țară. Dar, pe fondul acestui jaf generalizat al soldaților sovietici, se închegau o serie de grupuri infracționale locale, formate fie din români, fie din etnici romi, care activau după tipic sovietic, utilizând armele de foc, maltratând victimele și executând crime cu sânge rece. În topul mahalalelor se aflau bandele lui Tili Raicovici, Nae Mihalcea, poreclit Jantelică, și cea a lui Enciu Constantin zis Negrilă. Multe din aceste bande acționau și pe raze județului. Prințul bandelor era Tili Raicovici, rămas, chipurile, în folclorul urban, drept un haiduc modern. Era cunoscut printre agenții poliției și era respectat. Tili dădea spargeri în stil mare și nu rareori folosea tactica travestirii. Te puteai trezi cu Tili în uniformă ofițerească, chipurile aflat în misiune. Se vorbea că l-ar fi călcat și pe popa din Luciu, travestit înfuncționar al episcopiei. L-a scos pe popă dinsat, fără tămbălău, iar pe drum l-a abandonat și a dispărut. La finele lui 1944, îl aflăm pe Tili „ (…) îmbrăcat în uniformă de ofițer român, în calitate de om al legii, ca să facă percheziții”.
Prins la Ploiești în ianuarie 1945 și anchetat de „comisarul Dobrescu, șeful biroului judiciar s-a dat drept ofițer rus și a negat totul”.
(A.C. „Șansa buzoiană” – Hoție românească sub manta sovietică./nr. 2731/12.07.2007/Preluat din „Chemarea Buzăului”, 28.01.1945)
Lică Ciungu zis Cap de Fier a avut și el nenorocul să primească „onoruri” din partea lui Alimănescu. Ciungu, era considerat primul hoț din lume care a furat casa de bani cu totul. (certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului Moldovan”)
În toamna lui 1945, Lică Ciungu a dat o spargere la o agenție de bursă de pe strada Batiștei din București, în urma unei informații precum că aici ar fi depozitate mari sume de bani. A înșelat vigilența sergenților de stradă și a transportat casa de bani într-un atelier din Colentina, unde cu un aparat de sudură a reușit să o deschidă. De anchetarea acestui caz s-a ocupat tot Alimănescu. În primă instanță el a urmărit firmele de halami din capitală, gândindu-se că ele s-ar fi putut ocupa de un asemenea transport, de o greutate de jumătate de tonă. Intuiția s-a dovedit bună și în scurt timp comisarul a dat de banda lui Cap de Fier, care a fost prinsă în câteva zile în flagrant și executată de gloanțele polițiștilor.
(Traian Tandin – Jafuri celebre în România./Edit. Aldo press, 2005)
Iată cum combinând intuiția cu o filare susținută brigada „Fulger” a reușit să lichideze întreaga bandă a spărgătorilor. Nici unul dintre ei nu a scăpat viu.
(certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului Moldovan”)
Între timp, și ceilalți comisari din Brigadă acționau cu zel. Astfel, în zorii zilei de 12 martie 1945, Poliția capitalei a făcut o captură senzațională. Unul dintre cei mai periculoși evadați de la închisoarea Curții Marțiale a fost arestat, după o luptă pe viață și pe moarte. La data amintită când Poliția le dibuise ascunzătoarea din camera servitoarei Marioara, din serviciul doamnei Nicolau Atena, din strada Logofătul Udriște nr. 23, a plecat la fața locului o echipă de agenți, din brigada a II-a judiciară, de sub conducerea d-lui comisar șef Bădulescu o patrulă de control și câțiva gardieni. De cum s-a simțit că este încolțit, a deschis un foc viu asupra polițiștilor, cvare au răspuns cu foc de revolvere. În cele din urmă, rănit de trei gloanțe, în piciorul stâng și coapsă banditul s-a predat. Anchetat la Prefectura poliției, tâlharul a recunoscut mai multe jafuri pe care le-a săvârșit, indicând și tăinuitorii care i-au cumpărat mărfurile. Se continuau cercetările în cauză.
(„Universul” – Întâmplări din capitală – Un periculos spărgător, din lotul celor evadați din închisdoarea militară a fost arestat./ nr.58, marți, 13 martie 1945, p.4)
Dar unde nu întâlneai pe atunci spărgători în București? O bandă de spărgători aflați în seara zilei de 16 martie 1945 în restaurantul d-lui Marcu Wolfinger, din strada Florilor nr. 35, a atacat o patrulă a gărzilor cetățegești, intrată în restaurant împreună cu o patrulă de jandarmi pentru a legitima pe consumatori. Ajunsă la masa ocupată de Ștrul Hascal și soția sa Debora, domiciliați pe strada Vlad Dracul nr. 21 și alți doi inși , patrula a fost bruscată și atacată cu focuri de revolver. În restaurant s-a produs panică, de care a profitat cei doi necunoscuți de la masa lui Hascal pentru a fugi din local. În această situație, sergentul major Nicolae Vilaboc a făcut la rândul său uz de armă, rănind la mâini pe soții Hascal. În curtea restaurantului au fost găsite două răngi de oțel, mai multe scule pentru spargeri precum și un pistol „Browning” – pistol al lui Strul Hascal – mânjit de sânge proaspăt. Strul și Deborah Hascal au fost arestați și internați sub pază în spitalul Colțea.
(„Scânteia” – Gărzile cetățenești în luptă cu răufăcătorii. O activitate intensă și îndrăzneață./an 02/nr. 170/17.03.1945.)
În aceeași noapte, o patrulă din gărzile cetățenești alcătuită din patru persoane și întărită cu doi gardieni publici, patrulând pe strada Stelea, a surprins doi tâlhari, care pătrunseseră prin spargere în depozitul de pielărie al d-lui Petre Traian de pe aceeași stradă, nr. 8. Răufăcătorii care erau îmbrăcați civil, erau așteptați afară de o motocicletă militară, cu nr. UO 12210, în atașul căreia se afla un individ în uniformă de sublocotenent de aviație, iar la conducere se afla un soldat din aceeași armă, îmbrăcat în salopetă. La apariția gărzii, bandiții au părăsit în grabă depozitul, fugind cu motocicleta și deschizând foc. Nimeni nu a fost rănit, însă jaful a fost zădărnicit.
(„Scânteia” – Gărzile cetățenești în luptă cu răufăcătorii. O activitate intensă și îndrăzneață./an 02/nr. 170/17.03.1945.)
La câteva zile, Gărzile cetățenești au repurtat în noaptea de 17/18 martie 1945 un nou succes. După o luptă pe viață și pe moarte au reușit să aresteze o periculoasă bandă, care a terorizat luni de zile cartierele Grivița și Grant. Arestările ce s-au operat, au avut loc în momentul când încercau să dea o nouă lovitură. În comuna Grivița au fost prinși periculoșii răufăcători Mirescu Vasile și Mladin Ion iar în cartierul Grant, după un violent schimb de focuri de armă și revolvere, au fost capturați alți șapte bandiți, în frunte cu faimosul Sava Maslovici zis Lică și Mironescu Vasile zis Cocoșatu. Din această bandă mai făceau parte Ionescu Gheorghe, Cotfas Vasile și femeile Ionescu L. Elena și Sofia Mustață. Misiunea lor era de a plasa marfa furată. Bandiții au fost transportați chiar în cursul nopții la Poliția Capitalei, unde au fost predați comisarului șef Tofan, șeful brigăzii a IV-a judiciară pentru a continua ancheta.
(„Universul” – Altă bandă de tâlhari capturată de gărzile cetățenești. Lupta pe viață și pe moarte între bandiți și polițiști. Din bandă făceau parte și două femei./ nr. 63/19.03.1945, rubrica „Întâmplări din capitală”)
Nu același noroc l-a avut și Grigore Săndulescu care, în noaptea de 15 martie 1945, a primit vizita a trei răufăcători îmbrăcați în haine militare rusești care i-au pătruns în locuința situată în strada Constantin Caracaș nr. 21. Îngânând câteva cuvinte rusești i-au cerut bani și l-au amenințat cu moartea. Cetățeanul a recunoscut pe unul din ei: fostul său chiriaș Iașko Borislav, polonez de origine, cunoscut infractor condamnat la 10 ani închisoare pentru crimă și care știe perfect românește. A dat alarma chemând garda cetățenească, care după o urmărire plină de peripeții a reușit să-i prindă.
(„Scânteia” – Gărzile cetățenești în luptă cu răufăcătorii. Tâlhari în uniformă./02/nr. 172/19.03.1945)
Printre cei evadați din arestul Curții Marțiale se afla și Dordea Grigore, un foarte cunoscut spărgător. În cursul nopții de 20 martie 1945, a fost din nou capturat dar numai în urma unei scurte lupte.
(„Scînteia” – Gărzile cetățenești în luptă cu răufăcătorii. S-a dat de urma unor periculoși tâlhari care terorizau capitala./ 02/nr. 174/21 martie 1945)
Tot în seara zilei de 20 martie 1945 au căzut la datorie trei cetățeni care s-au oferit benevol pentru paza și siguranța Capitalei. În piața Rosetti, o patrulă din Gărzile cetățenești a observat doi bărbați și o femeie coborând dintr-o mașină. Cerând actele, patrulei i s-a răspuns cu gloanțe. Între timp a sosit și o patrulă de jandarmi ceea ce a făcut pe bandiți să încerce să fugă. Șeful patrulei cetățenești, șoferul Pomponiu Diniș, s-a repezit la mașină încercând s-o oprească. Primit cu gloanțe, s-a prăbușit într-un lac de sânge, murind pe loc. Patrula, urmărind mașina criminală, a arestat pe șoferul ce o conducea, pasagerii reușind să dispară.
(„Scînteia” – Un membru al Gărzilor cetățenești a căzut la datorie. Alți doi au fost grav răniți. / 02/nr. 174/21 martie 1945)
Gărzile cetățenești din comuna Dudești conduse de Ghionda Ion, Rusu Iosif și Teodor Marin, cu concursul jandarmilor, au reușit să prindă o bandă de tâlhari, specializată în furturi de vite. Pagubele suferite de locuitorii din comună se cifrează la câteva milioane de lei. Tâlharii care făceau parte din bandă au fost înaintați Curții Marțiale, spre anchetare.
(„Scînteia” – Activitatea Gărzilor cetățenești din comuna Dudești. Locuitorii își exprimă recunoștința față de comitetul cetîțenesc./ 02/nr. 174/21 martie 1945)
Organele Poliției Comunale împreună cu Parchetul, activând intens pe teren pentru descoperirea depozitelor clandestine de mărfuri care se vând pe sub mână la prețuri de speculă, în afară de depozitele de medicamente, a mai descoperit și alte mărfuri a căror valoare trecea peste suma de 80.000.000 lei.
(„Scînteia” – Poliția a confiscat ieri mari depozite clandestine de mărfuri./ 02/nr. 174/21 martie 1945)
Tot la aceeași dată, o altă luptă cu focuri de armă s-a dat pe strada Vlaicu Vodă, unde un automobil a încercat să treacă peste grupul de apărători ai bunurilor cetâțenești, cu toate somațiile făcute de aceștia. În timpul acestei lupte a fost rănit d-l Adolf Schwartz, membru din patrula cetățenească și un complice al bandei. Trei necunoscuți care se aflau în mașină au reușit să dispară.
(„Scânteia” – Vechi infractori arestați de Gărzile Cetățenești. Cunoscutul tâlhar Radu Marin a fost împușcat. Un membru al gărzilor a fost rănit./ 02/n3.176/23 martie 1945)
În noaptea de marți 20 martie 1945, gărzile cetățenești au arestat în comuna Militari 7 inși printre care se găsea și o doamnă foarte elegantă dar și foarte plângăcioasă. După cercetarea de rigoare, s-a văzut că unul din cei reținuți se dădea drept „inginer Liviu Livescu” era cu adevărat Argintaru Aurel ( de fapt era Silber Schmidt) , una și aceeași persoană cu periculosul spărgător care împreună cu alții evadaseră în bloc de la Curtea Marțială. Ceilalți șase se numeau – după actele ce la aveau asuipra lor dar care puteau fi false: Ștefănescu Traian (pungaș de buzunare), Olănescu Constantin (vechi client al Poliției), Ștefan Paul și Ștefan Filip (spărgători) și mai erau încă două persoane, care au declarat că se numeau Petre și Cornelia Ignat. După cercetări amănunțite s-a aflat că aceștia erau de fapt Wilhelm Kroger, plutonier în armata germană iar ea Magdalena Wyss. Probabil se credea o doamnă irezistibilă din moment ce a a încercat să mituiască lucrătorii cu două milioane pentru a fi lăsați liberi.
(D. Bărbulescu – Gărzile cetățenești au arestat doi hitleriști cu acte false românești./„Scânteia” – 02/nr.177/24.03.1945)
Tot Gărzile cetățenești au repurtat în noaptea de 26 martie 1945 un alt succes în lupta cu infractorii: o patrulă a comitetelor cetățenești, a surpărins în gangul clădirii cu nr.64, o bandă alcătuită din mai mulți inși, care n-au voit să se supună somațiilor legale ce li-s-au făcut, deschizând focul asupra gărzii. Schimbul de focuri a durat aproape o oră, alarmând pe locuitorii cartierului. La terminarea lui, , au rămas pe teren un mort și un rănit, iar alți patru inși au fost arestați. Cercetările au stabilit că cel mort se numea Radu Marin zis Ghizea, cunoscut tâlhar, iar cel rănit era fratele său Marin Dan, și el vechi infractor. Cei arestați erau: Ursaru Zamfir, Gheorghe Anghel și soldatul Cioară Vasile din flotila Pipera, cu toții vechi clienți ai poliției. („Universul” – Luptă de stradă între tâlhari și gărzile cetățenești./nr.67/sâmbătă, 27 martie 1945, rubrica „Întâmplări din capitală”)
Șeful Brigăzii a II-a judiciară, comisarul șef Bădulescu nu a avut timp prea mult de odihnă după capturarea banditului din ziua de 12 martie 1945 ce era scuns în camera servitoarei.: pe tot cuprinsul zilei de 28 martie și a nopții ce i-a urmat a lucrat intens la cercetarea și documentarea tâlhăriilor săvârșite de cei 14 membri ai bandei arestată odată cu faimosul Ion Voiculescu zis Țignitul. Alți membri ai bandei – Mateescu, Popovici Victor și Cosma, au recunoscut ieri că au furat de pe calea Griviței mașina nr. 11613, proprietatea d-lui Codreanu Constantin și că tot împreună au prădat locuința d-lui Trub din strada Sevastopol nr. 20. Declarații asemănătoare a mai dat Erceanu. Ion Voiculescu a recunoscut că are ascuns la cafegiul Rafail din Brașov suma de 2.600.000 lei și numeroase bijuterii. Cafegiul urmează să fie arestat azi. La rîndul lui, Popovici este bănuit și de asasinarea controlorului financiar Nicolae Ioanid.
(„Universul” – Banda lui Țignitu cercetată la poliție./ nr. 71/joi, 29 martie 1945, rubrica „Întâmplări din capitală”)
Una dintre loviturile dure pa care Alimănescu le-a dat infractorilor a fost cea care i-a avut drept țintă pe cei infiltrați în poliție, așa cum a fost cazul comisarilor șefi Cairo și Voinescu.
(certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului Moldovan”)
Cairo era de fapt o poreclă. O primise în urma pungășiilor comise în Egipt, unde era destul de cunoscut în lumea interlopă.
(Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței./luni, 14 ianuarie 2013)
Banda condusă de cei doi au semănat groaza în locuitorii Brașovului și Bucureștiului timp de câțiva ani. Presa interbelică, chiar a scris că șoferii poliției ar fi fost în legătură cu infractorii. Existau mărturii care spuneau că însuși Teohari Georgescu , ministrul de interne de atunci ar fi fost implicat direct în cel mai mare jaf al României înfăptuit de cei doi care fuseseră introduși în P.C.R. chiar de el.
(Simona Suciu – Banda Voinescu-Cairo a semănat groaza în perioada interbelică. Tâlharii au fost părtași la cel mai mare jaf din istoria României./ „Adevărul”, 17.05.2013)
Foști infractori, aceștia fuseseră aduși în rândurile poliției și numiți chiar comisari cu speranța că vor ajuta la neutralizarea răufăcătorilor. Odată ajunși în uniforma de comisar, aceștia și-au reluat vechea ocupație: spargerea băncilor. În Brașov și București cei doi, în doar câteva săptămâni au reușit să sustragă de la filialele Băncii Naționale peste 2 milioane de dolari.
(certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului Moldovan”)
Numai de la B.N.R. Brașov au furat un milion de dolari și 300 de cocoșei de aur, sumă uriașă pentru acele timpuri. După spargerea de la Brașov cei doi comisari au mai comis câteva furturi la diverse filiale B.N.R. din țară și din București. La operațiunile lor de jaf mai lua parte și un anume Florică Florescu, zis „Gură de lup”, specializat și el înspagerea băncilor. Florescu tăia casele de bani prin placa din spate, cu o „gură de lup” specială. Era un mare specialist în asemenea operații deoarece reușea să taie plăcile de oțel stratificate pentru a ajunge la bai. Dacă cineva îi derabja în timpul jafului era ucis cu sânge rece. După jaful de la Brașov, Florescu și-a luat partea și a fugit în Franța, reușind astfel să scape de urmări. (certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului Moldovan”)
După fuga în Franța, Florică lăsase „moștenire” în banda Voinescu-Cairo un ucenic, pe Istrate, pe care îl învățase meserie. Acesta era foarte nemulțumit de partea lui de pradă și amenințat de Alimănescu de faptul că îi va pune în cârcă toate spargerile nesoluționate a acceptat să-i dea în gât pe cei doi comisari spărgători. În urma unui pont dat de Istrate, brigada lui Alimănescu a aflat care va fi următoarea spargere a lui Voinescu și Cairo.
((Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței./luni, 14 ianuarie 2013)
Prinși de Alimănescu și echipa „Fulger” chiar în timpul unui jaf, cei doi au ales să se împuște reciproc decât să ajungă pe mâinile lui. Cel puțin așa susținea raportul oficial. Dar numai Dumnezeu, Cairo, Voinescu și Alimănescu știu.
(certitudinea.ro – Profil de supererou – Eugen Alimănescu, modelul „comisarului Moldovan”)
Presa vremii scria că rudele tâlharilor au pus la cale prinderea și lichidarea comisarului Alimănescu. (Simona Suciu – Banda Voinescu-Cairo a semănat groaza în perioada interbelică. Tâlharii au fost părtași la cel mai mare jaf din istoria României./ „Adevărul”, 17.05.2013)
La bordelul „Crucea de Piatră” prin anul 1945, o serie de crime au făcut vâlvă. Și pentru că se bătea pasul pe loc în ce privește ancheta, cel care a trebuit să preia cazul a fost tot comisarul Eugen Alimănescu. Victimele, două prostituate rusoaice care fuseseră ucise prin strangulare. Înștiințat de cele petrecută, Alimănescu a preluat cazul dar, cu toate strădaniile lui nu se profila nici o pistă care să-l ducă la un rezultat. Cercetările băteau pasul pe loc. Crimele continuau însă. Cercetând și făcând tot felul de analogii asupra cazurilor care au urmat, Alimănescu a ajuns la concluzia că prostituatele ucise erau agente ale N.K.G.B.-ului sovietic care lucrau pe zona României. Fiind un caz ce aparținea de siguranța națională. Alimănescu a clasat „dosarele rusoaicelor strangulate” și le-a depus la arhivă cu „autor necunoscut”.
(Traian Tandin – jafuri celebre în România./Edit. Aldo Press, 2005)
Nici în țară lucrurile nu erau altcumva. În iunie 1945, făcuse vâlvă pentru câteva zile cazul petrecut pe șoseaua națională în apropiere de Târgoviște. Un șofer, proprietarul automobilului nr. 10.628 B., a fost coborât din mașină, sub amenințarea revolverelor a doi inși necunoscuți, luați de la București să-i ducă la Târgoviște. Îndrăzneții hoți au dispărut cu mașina, lăsând în mijlocul șoselei pe păgubaș, care a reclamat autorităților.
(„Universul” – Îndrăzneața lovitură a unor hoți de automobile./ nr.137/joi, 21 iunie 1945)
Ce nu afla comisarul Alimănescu! Ajunsese la urechile lui informații că un funcționar al firmei „Vulturul de Mare” din strada Bărăției, sustrage din vitrina magazinului facturi pe care le vinde unor indivizi pentru a le negocia pe piață. În acest sens, a delegat pe comisarul Tache Ionescu, șeful Brigăzii Volante, cu cercetarea cazului. Începând cercetările, polițiștii au făcut câteva arestări, printre care și cumpărătorul facturilor, cunoscutul spărgător Leon Horovitz, evadat de la Văcărești. Cei descoperiți au încercat ssă „aranjeze” cu detectivii care au convenit de formă să primească un milion de lei „șperț”. În timp ce detectivul număra banii primiți, au apărut comisarul Tache Ionescu și încă un polițist, care au declarat arestați pe cei doi infractori. Funcționarul care a vândut facturile cu timbre furate din magazinul „Vulturul de Mare”, se numește Constantin Rădulescu. Atât el cât și Horovitz au fost înaintați Parchetului.
Ziaul „Scânteia” după menționarea acestei știri, mai adăuga faptul că pe strada Doamnei s-a găsit o pungă, conținând bani și aur. Punga a fost predată d-lui Chestor Turai, de la Direcția Poliției Judiciare. Persoana care a pierdut-o era invitată la Prefectură pentru a o ridica.
De asemenea, mai făcea referire la Poliția Comunală care făcuse câteva razii inopinate în cafenelele rău famate din Capitală. Au fost controlate 12 cafenele de unde au fost ridicați 28 de indivizi găsiți fără acte și fără dovezi de rămânere în Capitală. 15 au fost înaintați instanțelor respective de judecată, iar restul triați.
(„Scânteia” – Descoperirea unui hoț de timbre și facturi. Bani și aur găsiți pe stradă. Razii în cafenele./ 16/nr.348/10 octombrie 1945, rubrica „Întâmplâri din Capitală”)
Brigada tehnică de sub conducerea șefului de poliție Eugen Alimănescu, a plecat împreună cu comisarii Constantin Niculescu, Chiriță Gheorghe, Milianu Gheorghe, agenții maxim Niculae și Milea Constantin care escortau pe doi vestiți tâlhari, anume Ion Gheorghiu și Covalciuc Nicolae zis Victor Rusu, să facă o reconstituire a faptelor, adică a spargerilor și tâlhăriilor săvârșite, la o casă de pe strada Foișor. Ajunși în fața casei, în care locuia un tăinuitor ce era în legătură cu bandiții, mașina a oprit, iar polițiștii și cei doi delicvenți au coborât. În acel moment a apărut o mașină, din care necunoscuți au început să tragă focuri de revolver. Cei doi tâlhari au încercat să evadeze, unul din ei dând o lovitură puternică în față comisarului Niculescu, încercând să-l dezarmeze. S-au tras focuri numeroase din ambele tabere. Covalciuc Niculae zis Victor Rusu a fost omorât pe loc, iar tovarășul său, Gheorghiu Ion a fost grav rănit. Adus la Prefectura Poliției, tâlharul Gheorghiu Ion a încetat din viață.
(„Scânteia” – Luptă între bandiți și brigada tehnică: 2 tâlhari uciși./16/nr. 354/17 octombrie 1945, rubrica „Întâmplări din Capitală”)
Bănuia oare renumitul spărgător Iancu Broitman că la rândul său va fi „spart” de comisarul Alimănescu? Sunt sigur că nu. În noaptea de 18/19 octombrie 1945, o echipă specială a Brigăzii tehnice a reușit să dea de urma faimosului spărgător Iancu Broitman, care, după cum se știa pe atunci, evadase de la Curtea Marțială, unde era anchetat. Acest utinat și iscusit spărgător întreținea legături cu bandele de spărgători din țară. El dădea directive tuturor spărgătorilor care îl ascultau orbește. Ajutoarele lui, vestiții tâlhari Oscar Zusman și Moisei, îl însoțeau în toate marile „expediții”. Echipa specială condusă de Eugen Alimănescu l-a surprins pe Broitman pe aleea Alexandru. Polițiștii s-au apropiat de el, l-au înconjurat, l-au imobilizat și l-au dus sub escortă la Prefectura Poliției unde polițiștii au început să-l ancheteze. Brigada tehnică, a început apoi să-i urmărească și pe cei doi ajutori ai săi, Oscar Zusman și Moisei, care erau și ei pe punctul de a fi prinși.
(„Scânteia” – Prinderea faimosului spărgător Broitman./16/nr.356/19 octombrie 1945, rubrica „Întâmplări din Capitală)
Nici cimitirile nu scăpau de furturi. Bande de răufăcători devastau cimitirele. La Bellu se fura de la cavouri plăcile de marmură, ghivecele cu flori, candelele, cruciulițele, perdelele, ș.a.
(Ioan Lăcustă – În București acum 50 de ani./„Magazin istoric”, microarhiva, octombrie 1995 (serie nouă), p. 24,25,27)
Pe strada Cuza Vodă la nr. 84, stătea dl. Samoil Stein. Și el a fost călcat de hoți.Aceștia îi intraseră în casă și i-au furat obiecte de îmbrăcăminte și diferite alte lucruri în valoare de 5.000.000 lei. După patruzeci și opt de ore, d. comisar șef Ștefan Ioan, însoțit de comisarii Gheorghe Bârjac și Ștefan Timiș cât și de agenții Mondac Gheorghe și Petre Constantin, au reușit să identifice pe autorii spargerii, care erau constituiți în bandă. A fost arestat cunoscutul infractor Alexandru Ungureanu zis Sandu, evadat de la Aiud, fiind condamnat la muncă silnică pe viață. Apoi a fost reținut Petrică Tudor zis și Părvu Vasile după care a mai fost arestată gazda de hoți și tăinuitoarea de lucruri furate, Balaș Catița zisă Tița.
(„Universul” – Arestarea unor spărgători./rubrica „Întâmplări din capitală”/ nr. 147/luni, 29 octombrie 1945)
Anul 1945, a fost un an în care alături de haosul economico-social, starea de infracționalitate atingea cte alarmante. Se formaseră în cartierele bucureștene grpurfoarte puternic înarmate și de o violență ieșită din comun. Crimele care se înregistrau zilnic în capitală păreau – la oprimă analiză – că erau făcute de ruși,întrucât se coonstatase că erau făcute cu armerusești. Numai că, în unele cazuri, nu soldații sovietici le înfăptuiau ci românii și care nu reprezentau decât lupte puternice între clanuri rivale. Unul dintre ele era condus de Gică Cioc zis Balaurul iar un altul de Sandu Moise, poreclit Hitler. Lucrurile s-au rezolvat pe 31 decembrie 1945, când cei doi gangsteri s-au împușcat reciproc din cauza unei femei.
(cultural.bzi.ro – Cei mai cunoscuți criminali români./25 noiembrie 2013.)
Cum s-a ajuns însă aici? În vara anului 1945 Bucureștiul era un oraș pe care paercă pusese stăpânire crima, asasinatul. Toate crimele aveau loc noaptea iar victimele erau numai bărbați tineri. Legiștii, după ce analizau cazurile, constatau că fiecare fusese ciuruit decel puțin zece gloanțe de fbricație sovietică. Cum numărl de asasinate creștea – ajunsese la zincisprezece – în scenă a intrat Eugen Alimănescu. Acesta a observat că toți cei împușcați aveau caziere solide, figurau în evidențele poliției ca infractori de primă clasă. Astfel, a ajuns la concluzia că din anumite motive exista o răfuială puternică între grupuri de bandiți. Curând a aflat și motivul. Prin informatorii săi, Alimănescu a aflat că era vorba de un conflict acut dintre banda lui Gică Cioc zis Balaurul, un țigan criminal din Ferentari și Sandu Moise zis Hitler. Acesta era poreclit așa întrucât avea o mustață ca a dictatorului nazist și era extrem de violent. Ambele bande erau extrem de bine înarmate și căutau să-și ia în stăpânire zonele rău famate din București. Jefuiau și omorau fără remușcări pe oricine, spărgeau locuințe, și toți aveau la activ ani grei de pușcărie. Cercetând, oamenii echipei Fulger au ajuns la concluzia că omorurile se întâmplau din cauza lui „Hitler” care se lăuda peste tot că e mai puternic decât Gică Cioc, mai bogat, mai respectat și ca să-i demonstreze, îi fură și iubita, o țigancă focoasă și extrem de frumoasă.
În asemenea situație, Gică Cioc și-a sărit din minți și a afirmat că-i va ucide pe toți, iar pe trădătoare o va omorâ cu mâna lui. „Hitler” nu se sinchisea de ce spunea Gică Cioc. Mai mult: se plimba cu ea pe bulevardele Bucureștiului, îi cumpăra bijuterii și făcea petreceri cu lăutari, făcea jafuri chiar pe teritoriul rivalului său. După ceva timp însă a observat că oamenii lui se împuținează. Erau găsiți împușcați. Și-a dat seama că Gică Cioc se răzbuna și s-a pregîătit și el de război.
În noaptea de revelion, Alimănescu primește un pont: „Hitler” petrecea în compania unor femei la restaurantul „La colonelul” de pe Calea Călărași, un local frecventat de gangsteri. S-a deplasat cu echipa spre locul indicat dar, ajuns aici, dupoă ce înconjurase obiectivul, s-a auzit din interiorul acestuia, țipete și împușcături. A așteptat și după ce acestea s-au terminat, a intrat înăuntru. Aici erau imagini de groază: infractorii se măcelăriseră între ei. Nu mai avea pe cine să aresteze. „Hitler” zăcea cu creierii pe masă împreună cu patru din oamenii săi și trei femei. Toți morți. Fopsta iubită a lui Cioc s-a târât până în fața intrării, cu pântecul despicat și intestinele scoase afară. După ce s-a chinuit cam o oră, a decedat și ea. În celălalt capăt al restaurantului, Gică Cioc murise cu picioarele desfăcute, împușcat în gură și-n ochiul stâng. Alți șase membri ai bandei lui erau și ei ciuruiți.
(Dana Fodor ; Răzvan Mateescu – Cum s-au măcelărit două bande de tâlhari din cauza unei femei./29.01.2012/editura mateescu.ro)
Și prin Buzău a ajuns Alimănescu. În zilele de 22,23 și 24 ianuarie, o echipă „Fulger” de sub conducerea șefului de poliție Eugen Alimănescu, s-a deplasat în orașul Buzău unde, după informațiile pe care le deținea, acționa o periculoasă bandă de spărgători. Cu ajutorul poliției locale, echipa șefuluii Alimănescu a întreprins razii în toate cartierele orașului. În ziua de 24 ianuarie seara, într-o cafenea din cartierul Poștei, polițiștii au observat mai mulți indivizi suspecți. Luați din scurt ei au mărturisit că sunt constituiți în bandă și că șeful lor este un anume Titi Marinescu zis Mărăcine. Întreaga bandă, inclusiv „șeful” a fost arestată.
(„Capitala” – Alimănescu a capturat la Buzău o periculoasă bandă de spărgători./Stelian Tănase – București strict-secret)
Spărgătorilor bucureșteni nu le scăpa nimic. Avea vreo șansă ca un magazin de blănuri să nu fie călcat de hoți? Nu. Mai mulți dintre ei s-au introdus în magazinul de blănărie al d-lui Vasile Sepalos, din strada carol 44. Ei au furat numeroase blănuri de astrahan, de lutru, căciuli de astrahan, în valoare de circa 40.000.000 lei. Anchetarea acestui caz căzuse pe Circumscripția de poliție 21.
(„Universul” – Doi spărgători uciși în luptăcu polițiștii./ rubrica „Întâmplări din capitală”.)
Dar ce tupeu aveau hoții din capitală în acele timpuri! Într-o dimineață, pe strada Bârsan din București, în fața magazinului cu articole de menaj și fierărie, au apărut doi indivizi în salopete albastre, cu o măsuță pliantă și un chitanțier, cu două ore înainte de deschiderea magazinului. Le spuneau trecătorilor că fac înscrieri pentru butelii de aragaz, care se vor pune în vânzare peste două ore. Oamenii, alergau acasă, luau bani, achitau apoui câte o butelie – nu se vindea decât una singură – luau chitanța și așteptau cuminți. Cu o jumătate de oră înaintea deschiderii, vânzătorii s-au strâns taraba, au intrat în curtea din spatele magazinului, și-au scos halatele și au dispărut. Când s-a deschis magazinul, lucrătorii nu înțelegeau ce voiau oamenii care le fluturau chitanțele. Comisarul Irimescu s-a gândit și el la un truc: a anunțat în „Universul” că escrocii de butelii au fost arestați. Aceștia crezând că sunt în afara pericolului, au repetat figura până când într-o dimineață, comisarul împreună cu agentul Păun, i-au arestat, cu tot cu inventarul și recuzita de care se foloseau.
Mare vâlvă a făcut la vremea respectivă „Afacerea Solarex”.Încurcată și ingenioasă afacere! În ea au fost implicați trei dintre cei mai periculoși infractori: Sandu Neacșu, Gică Cernea și Costică Ioachim, care era șeful. Pontul a fost dat de către Șurcă, adică el a fost acela care a aflat câmnd se ridică o sumă mare de bani din bancă pentru plata salariilor și păentru niște lucrări în antrepriză. Banii urmau să stea în seiful întreprinderii doar o singură noapte. Deci timpul de lucru era condiționat. Concubina lui Șurcă a confecționat trei uniforme: una de subofițer și douî de ostaș. Acești militari pompieri, urmau să apară lșa „Solarex” cu o mașină militară, un turism vopsit kaki și având număr corespunzător. Ioachim era șeful bandei după cum am arătat. Pentru că trebuia tîiată casa de bani, cu un aparat de sudură, au fost pregătite două tuburi de oxigen, mici, portabile și alte accesorii pentru tăierea metalelor. „Subofițerul” Costică Ioachim căra și el o lădiță cu scule trebuincioase.Măștile de gazegătite aveau în filtru vată îmbibată în cloroform. Plănuiau să ajungă la miezul nopții, să invoce paznicilor probleme la conducta de gaz pentru a le deschide ușile. Înăuntru se distribuiau măștile de gaz. Cloroformul din trei măști care erau pregătite pentru paznici își făcea efectul și ei puteau acționa. S-a uzat și de ceva recuzită: Neacșu să aibă lipit pe obraz un plasture în cruce, Ioachim să păoarte mustață falsă și Cornea să-și îmbrace câțiva dinți din față în staniol. La plecare, conform planului, trebuiau să se despartă. „Subofițerul” pleca singur cu mașina, cărând cufărul de metal cu banii din care trebuiau plătiți Șurcă și Zgârci. În ranițe trebuia pusă și partea celorlalți trei. Primul drum al lui Ioachim trebuia făcut în comuna Odăile, unde pe o șosea pustie, în plină noapte trebuia reajustată mașina lui „Nash” și să-i monteze masca originală. Operația era făcută de Zgârci care trebuia să-și preia și partea lui de bani. Dimineată, Ioachim avea întâlnire în piața Matache cu Șurcă pentru a-i preda cufărul și partea lui de bani. Din piață, șeful bandei pleca direct cu mașina la Predeal, să se odihnească și să aștepte liniștirea apelor. Părăsind locul furtului, Neacșu și Cernea „ostașii”, plecau fiecare la el acasă. Trebuiau să ardă uniformele, ranițele și să ascundă banii în buteliile de aragaz. La întoarcerea șefului, peste o lună, două, urmau să împartă prada. Printr-un concurs de împrejurări, în afacere intră și grecul Stavros, patronul de la „Văduva veselă” care trebuia să le cumpere o cantitate de bani la un preț mai mic. Întâmplarea face însă ca Irimescu să organizeze o descindere la „Văduva veselă” și să surprindă clienții jucând jocuri de noroc, pe cocoșei și pe devize, iar comisarul ajutor Dobrin, scotocind cu încăpățânare biroul grecului, dăduse de banii ascunși în postamentul ventilatorului. Lipseau totuși autorii principali și restul de bani. Într-o zi, comisarul Cornel Vianu a spus că prin ciripitorii săi din lumea interlopă a aflat că Ioachima fost văzut la restaurantul de pe Cioplea. Și încă o veste bombă: Cernea și Neacșu erau arestați la poliția din Iași. La organul de poliție din Iași se primise un denunț, prin care erau informați că cetățenii Alexandru Neacșu și Gheorghe Cernea din București au venit să se ascundă la Iași și, după găsirea unei ascunzători sigure, să-și aducă de la București armamentul și munițiile, dosite în niște butelii de aragaz trucate, ținute la domiciliul lor. Urmau să acțiopneze apoi în Moldova – jafuri, tâlhării armate, întrucât în capitală erau foarte cunoscuți. Din cercetarea lor, a reieșit că ei au fost autorii denunțului și au urmărit ca să fie cercetați, măcar și câteva zile, de organele polițienești dintr-un oraș mai depărtat de capitală. Trebuia să fie arestați cât de repede Șurcă și Zgârci. Se aflase că Ioachim Costică revenise în București dar nimeni nu știa unde se ascunde. O altă informație de la spărgătorul Ovidel Nămete dezvăluia că la un ciolhan organizat în cinstea lui Ioachim, „oaspetele de onoare s-a îmbătat rău și s-a fălit că-l va cinsti și el pe fratele Nămete cu un ospăț ce n-a văzut Parisul cu cel mai bun vin și trei zile și trei nopți le va cânta taraful lui Sava Gură de Aur, etc. S-au anchetat și soțiile celor implicați dar tot nimic. Lui Irimescu însă, i-a venit ideea de a efectua o percheziție și la avocatul Avachian, aflând date despre el de la Vasilica Neacșu. Avocatul, un bătrânel cu înfățișare modestă, de om neajutorat, îndatoritor, i-a tratatca pe niște vizitatori de seamă ai unui muzeu. Le-a arătat toate odăile, toate dependințele, toate firidele și cotloanele apoartamentului, cu grija să nu le scape ceva nevăzut. După o incursiune pe la gară, la camera de bagaje, comisarul Dobrin îi spune lui Irimescu faptul că în timpul percheziției de la avocatul Avachian, pe șifonier erau stivuite niște valize. A observat că pe ultima valiză fusese lăsată o alta după urmele de praf. Au mers din nou la el. Nu prea era în apele lui. La un nou control al documentelor, au observat că în buletin păstra o chitanță de depunere a unui geamantan la „bagaje” dar nu era pe numele de Avachian ci pe cel de Coriolan Melinescu, așa cum figura el în acte. Într-adevăr exista o valiză depuisă. La desfacerea ei s-a găsit maldărul de bani furați de la „Solarex”. Ajunși la sediu, le-au dat drumul să plece celor două fgemei de la care aflaseră ce voiau, Silica Neacșu și Gina Cernea. Rămăsese de rezolvat o singură problemă; arestarea lui Costică Ioachim. Irimescu, citind prin ziare că în acele zile fusese împușcat într-o luptă cu poliția, faimosul șef de bandă Șolcan, i-a venit o idee: în „Cotidianul” a apărut pe prima pagină o relatare,preluată și din alte ziare: „Epilog la un furt de … milioane”, unde se spunea că „după îndelungi și laborioase operașiuni polițienești specifice, echipa condusă de destoinicul comisar șef Radu Irimescu poate raporta opiniei publice: Victorie ! (…) Suntem autorizați să vă informăm că s-au furat peste două milioane (de la sediul societății „Solarex”) lei, pe care poliția i-a recuperat în întregime, cu binevoitorul și dezinteresatul concurs al distinsului maestru din baroul de Ilfov, domnul A. (…) În dosarul întocmit de poliție, figurează numele spărgătorului Alexandru Neacșu, Gheorghe Cernea, al complicilor lor, Grigore Șurcă și Zogu Bocioacă zis Zgârci. Șeful bandei (…) a încetat recent din viață. Numele temutului spărgător și criminal este Iosub Șolcan, împușcat mortal într-o luptă cu brigada de șoc a poliției judiciare relatată pe larg și de ziarul nostru cu câteva zile în urmă (…)”. Au instalat în același timp posturi de observație îămprejurul blocului Ferikide, pe palierul etajului unde stătea Avakian, intrările pe bulevard. La un moment dat apare dinspre fostele garaje Mihăescu, un munte de om, pus la patru ace. Pășea leneș și își făcea vânt cu pălăria pe care se pare că a scăpat-o jos. De cum a ridicat-o a și rupt-o la fugă. În urma lui erau Dobrin și Vianu. Un alt polițist în mașină – neștiut de Ioachim – văzînd semnele acestuia, a oprit lângă el. Acesta s-a suit în mașină și dându-i 300 de dolari i-a cerut să-l ducă rapid la Piața Obor. Nu bănuia Ioachim că se urcase în mașina Poliției. Capturarea lui s-a făcut după intrarea pe Colentina, peste drum de parcul Soare. Anchetarea, a dat la iveală o altă surpriză: banda a fost instigată chiar de către un administrator de la „Solarex”. Banda lui Ioachim se făcea vinovată și de alte infracțiuni grave, descoperite tot cu prilejul acestei anchete.
(Dan Mihăescu – Comisarul moare ultimul./9.01.2008/www.archive.org)
În Prefectura Poliției Capitalei au intrat, în calitate de arestați și tinerii Ghimeșliu Gheorghe, student aul III la Politehnica din București, originar din Chișinău, Găină Ion – student la medicină și Armașu Gheorghe, student la [anonimizat], ambii din Soroca., prinși în noaptea de 31 mai de patrulele sovietice în strada Maria Rosetti 39 unde jefuiseră pe d. dr. Grigore Lăzărescu. Îmbrăcați în uniforme rusești, Ghimeșliu în grad de căpitan iar Găină de maior, Armașu ca agent al poliției române, cei trei pungați au pretextat o percheziție domiciliară, prezentând chiar și documente. După o jumătate de oră, la anunțul unei vecine au apărut gărzile cetățenești. I-au legitimat și erau la un pas să fie înșelați de actele tâlharilor. Totuși, un gardian, vechin profesionist, a anunțat și adus o patrulă rusească care a înconjurat casa. Simțindu-se încolțiți, cei trei pungași au scos revolverele și i-au forțat pe soții Lăzărescu să-i ascundă. Unul din ei s-a rănit apăsând din greșeală pe trăgaci și cu toate că Lăzărescu știa că e hoț, l-a îngrijit. Între timp, polițiștii sovietici au ocupat toate încăperile, postând soldați la toate ieșirile. Asediul a durat trei ore, după care pretinșii ofițeri s-au predat patrulei sovietice. Asupra lor s-a găsit suma de 450.000 lei, bani pe care îi furaseră de la medic în timpul percheziției. Din cercetări, a rezultat că autorul moral al faptei era un anume Pahome, cumnat al servitoarei dr. Lăzărescu.
(Mihail Ghimici – Trei studenți legionari, îmbrăcați în uniforme rusești, jefuiesc un medic./„Universul”, nr. 130/11 iunie 1945, p.4)
Nu întotdeauna tâlharii ahungeau să se bucure de rezultatul jafului. Este cazul spargerii care s-a încercat în strada Păsculescu Tei 42 la comerciantul Cutoiu Blenda. O bandă compusă din 14 tâlhari a intrat în casă și amenințând cu revolverele a dezbrăcat întreaga familie, prădând-o de haine, bani și alte obiecte de valoare. După plecarea hoților, victimile au cerut ajutorul gărzilor cetățenești de pe lângă Circa a 9-a. Acestea au pornit în căurtarea bandiților și după o urmărire de o noapte întreagă au descoperit toată banda în dreptul fabricii de cărămidă Mareș. Banda era condusă de faimoșii spărgători Turcu Vladimir și Dan Petre. S-au găsit în acel loc niște gropi recente în care erau ascunse diverse obiecte de preț, argintărie, haine, bani. Cu ajutorul organelor oficiale a mai fost arestat cunoscutul campion ciclist Tudose Constantin asupra căruia s-au găsit lucruri de furat de circa 2 milioane lei. Apoi în noaptea de 5 aprilie a fost arestat cunoscutul răufăcător Eduard Bielei asupra căruia s-au găsit patru pistoale și material de război. El era patronul unei case de toleranță din strada Regele Alexandru, 4. În sectorul IV verde, Garda cetățenească urmărind pe criminalul din strada Niculcea a reușit a-l prinde. El se numește Ion Matei Glonț, este dezertor și cunoscut răufăcător.
(„Scânteia” – Banda lui Turcu Vladimir a fost prinsă./02/nr.196/12 aprilie 1945)
Cu toate astea poliția nu stătea degeaba. D. Emil Gălușcă, directorul Poliției judiciare, a fost informat că în casa d-lui Avocat Radu Săveanu, din strada Clucerului nr. 7, etaj, se întrunesc mari bogătași, în fiecare miercuri și duminică de la ora 6 seara în sus, la jocuri de cărți. D-sa a cerut autorizația parchetului de a face o descindere. Într-adevăr, d. Eugen Alimănescu, șeful Brigăzii Tehnice, însoțit de comisarul Șincai și de o echipă de agenți, au venit la casa de mai sus, pentru a prinde pe delicvenți asupra faptului. Polițiștii au intrat în casă printr-un truc de dinainte aranjat și au găsit la mese femei și bărbați jucând cărți pe sume mari de bani. Tripoul, de altfel, era bine organizat, întrucât polițiștii au fost întâmpinați la intrare de un câine buldog, dresat anume să latre atunci când se introduc persoane străine. Toate persoanele găsite în casa d-lui avocat Radu Săveanu, au fost invitate la poliție, unde au dat declarații că într-adevăr veneau să joace cărți în această casă. De asemenea au fost ridicate mesele de joc, cărțile și diverse sume de bani. Pentru a se mușamaliza afacerea, delicvenții au oferit comisarului șef Alimănescu 100.000 lei. Li s-au încheiat acte care au fost înaintate Parchetului.
(„Universul” – 19 septembrie 1945)
Prin toamna anului 1945, Brigada Diverse – Secția Judiciară, de pe lângă Prefectura Capitalei, a arestat pe Gheorghe Arghiropol, fals avocat, cu domiciliul în strada Călimănești. Odată cu acest escroc au mai fost arestați Mihail Zaharia și Olivia Șuster. Toți trei sunt implicați într-o afacere de escrocherie și atentat criminal săvârșit în timpul nopții. În luna februarie 1945, Arnold Greiss din strada Vasile Lascăr a vrut să-și schimbe numele. Pentru formalități, i-a înmânat falsului avocat 630.000 lei. Dar, în noaptea de 13 mai, doi indivizi înarmați au intrat în casa d-lui Greiss. Amenințându-l cu revolverul și spunând că sunt „de la Comandamentul Militar” au pretextat că au ordin să-l ridice pentru a-l interna în lagăr, fiind german. Au început atunci tratative de răscumpărare, bandiții cerând 1 milion de lei. Greiss le-a oferit 440.000, fapt ce i-au nemulțumit pe răpitori. După ce l-au plimbat câteva ore prin București, l-au readus acasă, mai obținînd însă un ceas de aur de mare valoare. Peste câteva zile bandiții au fost reținuți. Falsul avocat, Olivia Șuster – soția infractorului Gerhard Șuster – și escrocul Mihail Zaharia, care au bogate caziere, au fost înaintați Parchetului. La percheziția făcută la domiciliul lui Arghiropol din strada Călimănești , s-au găsit numeroase acte și documente în legătură cu escrocheriile falsului avocat și cu atacul banditesc împotriva domnului Arnold Greiss.
(„Scânteia” – A fost arestată o periculoasă bandă de escroci./ rubrica „Întâmplări din capitală”, 16/nr.344/5 oct. 1945)
Comisar GHEORGHE ȘINCAI (11.X.1945)
„În ultima vreme bandiții au început să dea în Capitală lovituri de o îndrăzneală uluitoare. În ultima vreme ei au încercat să suprime cele mai curajoase elemente care și-au pus ca sarcină stârpirea tâlharilor și a ucigașilor.
Duminică noaptea comisarul șef Alimănescu, împreună cu o echipă formată din comisarii Șincai Gheorghe, Popazu și Niculescu și detectivii Mirea Constantin, Maxim Nicolae și Păunescu Gheorghe, au pornit în două mașini spre cartierul Colentina, unde erau informați că se ascund bandiții ce au comis atacul din tramvaiul 20. Când mașinile goneau pe Calea Moșilor, din blocul nr. 234, în dreptul străzii Vaselor s-au auzit strigăte și detunături de armă. Polițiștii au coborât din mașină. Bandiții, care atacau acea clădire, au început să tragă cu armele automate asupra acestora. S-a încins o luptă în toată regula, polițiștii ripostând cu înverșunare. În cursul acestei lupte, comisarul Gheorghe Șincai a căzut ciuruit de gloanțele bandiților. Polițiștii, după ce a fost ucis tovarășul lor Șincai, au deschis un foc din ce în ce mai violent asupra bandiților. Aceștia, dându-și seama că sunt în pericol de a fi prinși și-au suit răniții în mașina ce stațiopna în fața casei și, dându-i viteză, au reușit să dispară. Cercetările continuă cu asiduitate.
(„Scânteia” –– Comisarul Gheorghe Șincai a căzut la datorie în lupta împotriva bandiților./ rubrica „Întâmplări din Capitală”./ 16/nr. 349/11 oct. 1945)
Cam în același timp prtefectura Poliției era sesizată că indivizi care își dau calitatea de polițiști sau reprezentanți ai Parchetului Militar, fac descinderi pe la locuințele cetățenilor, fefuindu-i de bani, bijuterii, aur – a întreprins cercetări serioase. Comisarul șef Stratan de la Brigada a III-a Judiciară și comisarul șef Ionescu Ioan de la Brigada a IV-a, au reușit să aresteze pe infractorul Grigore Cosma împreună cu toată banda sa compusi din: Jean Maslovici (Lică?), Marinescu D. și Rădulescu Mihai. Cosma se dădea drept căpitan magistrat, căpitan aviator sau inspector general de siguranță. Erau înarmați cu tot felul de acte false. Călătorea pe C.F.R. cu toată banda lui gratuit, în baza unui ordin de serviciu fals, de la Comenduirea Pieții București. Asupra tuturor s-au găsit arme de toate calibrele. Se continua ancheta de către comisarul șef Stratan.
(„Universul” – Doi spărgători uciși în luptă cu polițiștii./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”)
Vestit spărgător, Lică Maslovici, a fost capturat de Brigada a III-a judiciară condusă de comisarul șef Alexandru Stratan. Lică Maslovici era un vechi delicvent originar din Iași. El a făcut parte din câteva bande de hoți și avea la activul său mai multe condamnări. La data când a fost capturat, făcea parte din banda lui Grigore Cosma, supranumit „Banditul elegant”, care se găsea depus la închisoarea Curții Marțiale. Lică Maslovici a făcut diferite jafuri dându-se drept detectiv în Direcția Generală a Poliției sub numele de Vasile Dumitrescu. S-au găsit la el numeroase acte false confecționate pe acest nume. În Capitală acest bandit a săvârșit tâlhăriile împreună cu ceilalți complici din bandă. Era cercetat pentru a se da de urma celorlalți participanți din bandă.
(„Scânteia” – Un bandit…fals polițist./ rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 365/29 oct.1945)
Cunoscut ca mare infractor, Jean Maslovici, care are la activul său în afară de numeroase spargeri și peste două sute de evadări și ing. Cosma Gheorghe, falsul inspector de poliție și comandor în urma capturării lor erau deținuți în închisoarea militară, în așteptarea proceselor pe care le aveau pe rol la Curtea Marțială, au făcut o cerere Prefecturii Poliției Capitalei, arătând că au de făcut o serie de declarații importante.. Ei au fost aduși la șeful de poliție Eugen Alimănescu, căruia i-au mărturisit că bijuteriile și banii furați cu prilejul spargerilor și jafurilor săvârșite, le-au îngropat într-un adăpost de pe câmpul din spatele fabricii de cărămizi de la capătul liniei de tramvai 5 (Floreasca). Ei au fost transportați la locul indicat de către comisarii : Niculescu, Milianu și Stoicescu, cât și de detectivii Nicolae Maxim și Ivan Anton. În momentul când au coborât din mașină și se îndreptau spre acel adăpost, Cosma și Maslovici au încercat să fugă, sărind în șanțurile adăposturilor. Urmăriți, Gheorghe Cosma a fost ajuns de detectivul Maxim, care l-a somat să stea. Refuzând să se supună somațiilor făcute și iscâmndu-se o luptă între agent și delincvent, acesta din urmă a fost împușcat mortal. Ceilalți polițiști s-au luat după Maslovici, care de asemenea nu s-a supus somațiilor făcute. Și acesta a fost omorât de gloanțele polițiștilor.
(„Universul” – Doi spărgători uciși în luptă cu polițiștii./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”)
În noaptea de 11/12 octombrie 1945, fusese arestat în cârciuma lui Vasile din șoseaua Colentina nr. 200, vechiul spărgător Galițeanu Gheorghe, evadat din închisoarea din Craiova, unde își ispășea o condamnare de 10 ani. Arestarea s-a făcut în urma unei lupte cu polițiștii. El a fost arestat împreună cu concubina lui, Elena Tudor. Asupra lui s-a găsit suma de 4,5 milioane lei și o notă de cheltuieli făcute în ultimele 24 de ore, de 2 milioane lei. Se continua ancheta în cauză.
(„Scânteia” – Descoperirea unei bande de falși polițiști./ Rubrica „Întîmplări din Capitală”, 16/nr. 350/12 oct.1945)
Paralel cu acțiunile de pe teren ale lui Alimănescu și a celorlalți colegi ai lui, conducerea M.A.I. lua la rândul ei poziție. Astfel, în urma măsurilor energice luate din inițiativa d-lui M. Levente, secretarul general al prefecturii poliției Capitalei și directorul poliției judiciare, d. Emil Gălușcă pentru stârpirea banditismelor în Capitală, s-a putut constata în ultimele zile că jafurile s-au împuținat simțitor. Brigada tehnică de sub conducera șefului de poliție Eugen Alimănescu a fost înzestrată cu arme automate. În fiecare noapte se află pe teren și dă concursul tutror patrulelor de jandarmi și polițiști care circulă pe tot cuprinsul Capitalei. După felul cum sunt astăzi înarmați polițiștii și jandarmii care fac paza în oraș, ei pot face față cu succes situației. Situație care după cum vom vedea rămânea în continuare complicată și grea.
(„Scânteia” – Măsuri serioase pentru paza capialei./ 16/nr. 356, 19 oct. 1945)
Și în jurul Bucureștiului aveau loc dese tâlhării. În comuna Marele Voevod Mihai s-au făcut câteva descinderi și patrulări de către echipele poliției, conduse de către d. șef de poliție Alimănescu. Pe șoseaua Giulești, în dreptul străzii Mesteacănului, polițiștii au observat un grup de oameni suspecți. Au oprit mașinile, și s-au îndreptat spre acolo. În curtea casei cu nr. 17 se aflau șase indivizi care încercau să deschidă o fereastră. La apariția polițiștilor și la somația făcută, hoții au răspuns cu foc de armă. La prima salvă trasă de polițiști a căzut însuși șeful bandei Nicolae Sticlaru în etate de 52 de ani. Ceilalți profitând de întuneric au dispărut, dar în șoseaua Giulești au fost întâmpinați de a doua echipă de polițiști condusă de comisarul Fichler. Între aceștia a avut loc o luptă în care a căzut mort al doilea bandit cunoscut sub numele de Johan zis Bebe.
(„Scânteia” – Doi spărgători uciși în luptă cu poliția./Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 361/25 oct. 1945)
Prin cartierele Mandravela, Cărămidarii de Jos și strada Piscului, de câtva timp, bande de hoți făceau legea, semănau teroare înspăimântând lumea. Într-una din nopți, comisarul de serviciu Coșlea Aurel de la Circa 23 poliție a fost anunțat telefonic că pe strada Piscului se trag focuri de armă de către necunoscuți. Împreună cu o echipă, s-a deplasat la fața locului. Ajunși pe strada Piscului în dreptul casei cu numărul 86, polițiștii au fost întâmpinați cu focuri repetate de armă ce veneau dinspre niște gropi. Văzând că răufăcătorii nu încetează focul, polițiștii au răspuns, trăgând cu armele automate și cu revolverele. După o luptă care a durat aproape o jumătate de oră, polițiștii au reușit să captureze pe cunoscutul infractor Cristache Popescu zis Titi, asupra căruia s-a găsit un revolver automat marca „Parabelum”, calibru 9 mm și 10 cartușe. Restul bandei reușise să dispară datorită întunericului.
(„Scânteia” – Încă un bandit capturat.?/ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 372/6 .XI.1945)
Uneori și informatorii erau buni. De la ei au plecat niște informații pe 6 noiembrie 1945, către Brigada tehnică prin care aceasta era înștiințată că în cartierul Ferentari o bandă de spărgători plănuiește să dea mai multe lovituri. Imediat a plecat în acea direcție o puternică echipă de polițiști formată din șeful de poliție Eugen Alimănescu, comisar Ficier, Niculescu, Gică Stoicescu, Chiriță și agenții Ivan Anton și Pușcașu. În momentul când au ajuns în spatele dâmbului ferentarilor, polițiștii conduși de Alimănescu au fost întâmpinați cu focuri de armă. A venit și o a doua echipă aflată pe calea Ferentarilor. S-a încins o luptă între tâlhari și polițiști care a durat trei sferturi de oră. Profitând de întuneric bandiții au dispărut pe câmpul Ferentarilor lăsând pe teren cadavrul unui tâlhar ciuruit de gloanțe. S-a stabilit că el este cunoscutul criminal Nicolae Codreanu. Asupra lui s-au găsit două buletine de identitate, 100.000 lei, un ceas de aur elvbețian. La căpătâiul cadavrului care a fost expus în stradă „a fost pusă o placardă cu inscripția: Tâlhar ucis în luptă cu poliția”. În jurul banditului omorât se strânseseră spre dimineață numeroși cetățeni care erau satisfăcuți că mahalaua Ferentari a mai scăpat de un bandit.
(„Scânteia” – Luptă între bandiți și polițiști în ferentari; îmncă un cunscut răufpăcător împușcat.? Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 373/7 noiembrie 1945)
Brigada Alimănescu a reușit să identifice și ascunzișul unei bande de tâlhari în cartierul Grozăvești, în cursul luptei ce s-a dat cu bandiții fiind împușcat mortal faimosul Petre Schiopu, autorul răpirii în stil american efectuată acum cîteva luni în tramvaiul 20 și pe complicele lui, spărgătorul internațional Mihai Rădulescu.
(„Scânteia” – Autorul crimei împotriva gardianului din tramvaiul 20, ucis în luptă cu poliția./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/n3.386/23 noiembrie 1945)
Pe malul lacului Herestrău, în raza comunei Assam-Pipera, conform unui telefon primit de Brigada Tehnică de sub conducerea lui Alimănescu, se găsea o bandă de spărgători evadați și urmăriți de poliție. Cum era și normal, o echipă a plecat la fața locului. Bandiții văzându-se încolțiți au început să tragă focuri de armă. Polițiștii le-au răspuns cu pistoalele lor automate. La un moment dat, doi dintre tâlhari au încercat să traverseze lacul cu o barcă. Polițiștii au deschis un foc violent asupra lor și atunci s-a încins o bătălie în toată regula care a durat două ore. Unul dintre bandiți a căutat să fugă sărind în apă. Comisarii Stoicescu și Chiriță s-au aruncat după el înlac și au reușit să-l prindă. Cel capturat este vestitul spărgător Cristian Constantin. Ceilalți membri ai bandei au reușit să dispară.Totul se întâmpla la 28 noiembrie 1945.
(„Scânteia” – Luptă între bandiți și polițiști pe malul lacului Herestrău./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 391/29 noiembrie 1945)
Printre temuții spărgători urmăriți de prefectura Poliției Capitalei, figura și un anume S. Cașcal, care se afla la penitenciarul Suceava, unde urma să-și ispășească o condamnare de câțiva ani de zile. Reușind însă să evadeze, a venit la București, unde, în fruntea unei bande de răufăcători, a săvârșit alte numeroase furturi și spargeri. Brigada tehnică de sub comanda d-lui șef de poliție Eugen Alimănescu, fiind informată că periculosul spărgător împreună cu doi dintre complicii săi și o femeie, chefuiesc într-o cârciumă din preajma închisorii Văcărești. La fața locului a plecat de urgență echipa „Fulger”, alcătuită din polițiștii. Chiriță, Fichler, Stoicescu, Cojocaru, Ion Anton, Roșca, Maxim și pușcașu, sub conducerea d-lui Alimănescu. Ajungând acolo, polițiștii au procedat la încercuirea sttrăzii unde se afla cârciuma sus-zisă. Tâlharii, văzându-se descoperiți, au încercat să fugă, trăgând focuri de armă asupra polițiștilor. Aceștia din urmă, la rândul lor, au răspuns de asemenea cu focuri de revolver, luând astfel naștere o luptă crâncenă. Banditul Cașcal a căzut de la primul schimb de focuri. Cei doi complici izbutiseră să fugă. Au fost urmăriți însă de aproape și ajunși păe Splaiul Unirii, în apropierea fabricii e pielărie „Bourul”. Aici s-a iscat o nouă luptă, în urma căreia, și acești doi tâlhari au fost uciși. Ei sunt: Nedelcu Gheorghe zis Moscu și Catană Gheorghe, amândoi primejdioși spărgători cu bogate caziere la poliție.
(„Universul” – Alți trei tâlhari, căzuți în luptă cu polițiștii./Rubrica „Întâmplări din capitală”, 30.XI.1945)
Mai era și o altă categorie de spărgători: a acelor în uniformă.
La începutul lui decembrie 1945, poliția era informată că într-o cameră a hotelului „Dacia”, se adăposteau niște răufăcători. La fața locului a plecat imediat comisarul Moraru, de la Brigada a II-a Judiciară, însoțit de detectivii Hanciu și Rotaru Gheorghe. La apariția polițiștilor în cameră, doi dintre tâlhari au reușit să dispară sărind pe fereastră. Șeful bandei însă, anume Budeanu Ștefan, plutonier major, după o luptă crâncenă – a putut fi arestat. Acești bandiți se îndeletniceau cu spargerea și jefuirea vagoanelor din Gara de Nord. Cu prilejul percheziției făcute în cameră, s-au găsit 500 perechi cărți de joc, furate dintr-un vagon al C.A.M.-ului, care se afla în gara Arad, iar sub salteaua de pe pat s-au găsit 1500 șilingi austrieci. Ancheta se continua pentru a se ajunge și la ceilalți complici.
(„Universul” – Plutonier major, șef de bandă de hoți./Rubrica „Întâmplări din Capitală;
„Scânteia” – Prinderea unui șef de bandă./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 393/1 dec. 1945)
Cu prilejul unei razii făcute de echipa „Fulger” a lui Alimănescu au fost descoperiți 4 spărgători ce se aflau pe Splaiul Unirii în dreptul fabricii de tăbăcărie „Bourul”. Bandiții simțindu-se urmăriți, au luat-o la fugă. Unul dintre spărgători a sărit în Dâmbovița. După el a plecat în urmărire detectivii Chiriță și Stoicescu, care de asemenea s-au aruncat în apă. Ajuns la podul Lemaître, fugarul s-a ascuns sub podși a început să tragă focuri de revolver asupra celor doi polițiști. Aceștia au tras și ei cu armele automate asupra banditului, care, după o scurtă luptă, a fost omorât. După scurt timp, unal doilea bandit a fost ucis. Cei doi tâlhari uciși sunt: vestitul spărgător și escroc Popa Dumitru și Ion Berezinschi, condamnați la muncă silnică pe viață, hoți de automobile și evadață de la închisoare unde își ispășeau pedepsele.
(„Scânteia” – Alți doi bandiți uciși de polițiști./Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr.399/8 dec. 1945)
Aurel Argintaru, Brebu Sabin și Lică Wolf, vestiți spărgători și criminali, au organizat cu complicii lor din afară o evadare de la închisoarea Jilava, unde se aflau încarcerați. În acest scop ei au cerut autorităților să fie scoși din închisoare pentru a face unele mărturisiri senzațioale. Echipa „Fulger” a fost trimisă pentru a escorta pe cei trei tâlhari. Bandiții au fost scoși din închisoare și introduși în autobuzul Prefecturii Poliției. Între Jilava și comuna Progresul o altă mașină, în care se aflau complicii celor trei bandiți de mai sus, a tăiat drumul mașinii poliției. Din automobil au coborât vreo cinci indivizi, care au tras focuri de armă asupra autobuzului poliției. Argintaru, Brebu și Lică Wolf, profitând de zăpăceală, au reușit să coboare din mașină și au încercat să fugă. În lupta ce s-a încins pe un viscol puternic, au fost împușcați mortal Aurel Argintaru, Sabin Brebu, Lică Wolf, Marin Roșu și Adamescu. Dintre complici au fost arestați cunoscuții bandiți Grigorescu și Virgil Năvodaru, care au fost aduși la Poliție. Lică Wolf, unul din cei mai vestiți bandiți, organizase cu piține zile în urmă o evadare în masă din închisoarea Jilava.
(„Scânteia” – Argintaru și Lică Wolf uciși în luptă cu poliția./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 401/ 10 dec. 1945)
În noaptea de 14/15 decembrie 1945 i-a venit rîndul altui periculos bandit să cadă răpus de polițiști. Era vorba despre cunoscutul Jean Leșeanu, care a încercat să atragă pe polițiști în cursă, în carterul Floreasca. Cu prilejul luptei ce s-a încins între poliție și bandiți s-a dat de urma bandei temutului Gheza Bodea care a fost pusă imediat sub urmărire.
(„Scânteia” – Vestitul bandit Jean Leșeanu ucis în luptă cu poliția./ 16/nr. 405/15 dec.1945)
Cartierul parcului Regina Maria, pe unde se găseau și gropile lui Ouatu, era terorizat – asemenea celorlalte zone ale Bucureștiului – de mai multă vreme de către o bandă de tâlhari. Șeful de poliție Eugen Alimănescu, sesizat de numeroși cetățeni care au fost victimele acestor bandiți, cu echipa sa „Fulger” a plecat într-o noapte în cartierul Regina Maria, unde a făcut un control sever printoate localurile rău famate. Pe la miezul nopții, polițiștii, au auzit niște țipete ce veneau din grîdina parcului. Ei s-au dus imediat într-acolo, pentru a vedea ce s-a întâmplat și a surprins trei oameni înarmați care jefuiau pe un trecător și soția lui. Bandiții au fost imediat înconjurați și somați să se predea. Ei au răspuns însă cu focuri de armă, încingându-se o luptă, care a durat trei ore. Unul dintre polițiști, anume comisarul Chiriță, a fost rănit la mână. A continuat însă lupta până la urmă. Rezultatul acestei lupte, a fost: doi tâlhari uciși, iar altul rănit, care a dispărut. Tâlharii omorâți sunt Panait Vasile zis Iambrosu, autor a zeci de furturi, tâlhării și crime și Costache Mihail zis Durlă, cunoscut infractor. Ambii bandiți fuseseră arestați acum două săptămâni de poliția judiciară și încarcerași la închisoarea Văcărești.
(„Universul” – Alți doi tâlhari omorâți în lupta cu poliția./Rubrica „Întâmplări din Capitală”
– „Scânteia” – Alți doi bandiți uciși în luptă cu brigada „Fulger”./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 409/19dec. 1945))
În cursul unei razii în cartierul CFR, strada A., polițiștii echipei „Fulger” au dat o luptă cu o bandă de tâlhari. În cursul acestei lupte au fost împușcați mortal tâlharii Avram Gheorghe și David Wexler Kamil.
(„Scânteia” – Alți doi bandiți uciși înluptă cu poliția./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 16/nr. 410/21 dec. 1945)
O altă bandă de tâlhari formată din cunoscutul infractor Nanciuc Dumitru zis Nelu, Ioniță Gheorghe zis Oagărul teroriza capitala, atacând pe cetățeni în timpul nopții și jefuindu-i de tot ce aveau asupra lor. Bandiții au comis de asemenea numeroase spargeri și câteva crime. Șeful bandei, Nanciuc Dumitru, purta uniformă de ofițer român și intra în diversele locuințe, jefuind pe locatari, pretinzând că vine să facă descinderi în calitate de autoritate publică. Polițiștii au reușit să dibuiască pe bandiți în carterul Vitan. În lupta ce s-a încins, șeful bandei, împreună cu alți bandiți au fost împușcați.
(„Scînteia” – Banda tâlharului Nanciuc nu va mai teroriza capitala./16/nr. 413, 24 dec. 1945)
Cu tot zelul depus de polițiști, bandiții jefuiau în continuare Capitala de la un cap la altul, și deveniseră de o îndrăzneală uluitoare, nu atât prin felul cum înfăptuiesc tâlhăriile, ci mai ales prin cutezanța cu care înfruntă lupta cu polițiștii.,. Le-au intrat în cap, se spunea, că parte din polițiști fiind înlocuiți cu elemente noi, socotiți de ei fără experiență „copoiască”, își puteau îngădui să jongleze cum vor ei cu aceștia. Calculele lor au fost totalmente greșite. Acest fapt este adeverit nu numai de arestările zilnice ce se făceau dar și mai cu seamă de luptele îndrăznețe pe care polițiștii le dădeau în plină stradă, cu acei ticăloși, care nu numai că jefuiau avutul cetățenilor, dar împrăștie și moarte, pe acolo pe unde trec. Eugen Alimănescu, care nu numai că era tânăr ca vârstă dar era și proaspăt angajat în poliție, dovedea o îndrăzneală care a pus pe gânduri și pe cei mai temuți bandiți și ca să scape de el, acum două zile, au reușit să-l răpească. De necrezut, exact ca în filmele polițiste, totuși numai după câteva ore, Alimănescu era din nou liber, din nou la luptă. O nouă ispravă a neânfricatului polițist, va da, desigur, foarte mult de gândit bandiților. Și aceasta s-a întâmplat cît de curând. În urmă cu puțin timp, Eugen Alimănescu, secondat de comisarii C. Niculescu, Gh. Chiriță și câțiva agenți au înfruntat o bandă periculoasă de bandiți.. În timpul schimbilui de focuri doi bandiți, s-au furișat lângă comisarul Niculescu, dându-i lovituri puternice de pumni și încercând să-i ia pistolul. În momentul în care Nicolae Covalciuc reușise să i-l smulgă și îăl aintise chiar asupra lui Alimănescu, acesta, cu o extraordinară prezență de spirit, cu un singur glonț, trase drept în mâna înarmată a banditului, i-a aruncat pistolul la vreo cinci pași. Bandiții din mașină s-au dat jos și, cu arme automate au început lupta cu polițiștii, în plină stradă. Covalciuc și Ion Gheorghiu, în toiul luptei, , care, le-au dat și lor câte un pistol.Fiind buni țintași, polițiștilor nule-au mai trebuit decât câteva minute ca sî-l ciuruiască de gloanțe. Aceeași soartă a împărtășit-o și Ion Gheorghiu, însă acesta n-a murit imediat, ci mai târziu, la poliție. Văzându-și și tovarășii uciși, cei șapte bandiți, veniți să-i scape, au întețit focul asupra polițiștilor.Nici aceștria nu se lăsau mai prejos. Populația cartierului a trăit clipe de groază în tot timpul luptei. Gloanțele fluerau peste tot, înfigându-se prin pereții caselor, făcându-le zob geamurile sau, uneori nimereau în câte un stâlp de lumină electrică, provocând un sunet îngrozitor și prevestitor de moarte. În toiul luptei alți bandiți au fost răniți. Simțind că vor fi prinși, s-au târât pînă la mașina cu care veniseră, reușind să fugă. Dintre polișiști Numai unul a fost rănit ușor.
(„Universul” – O palpitantă încăierare între polițiști și bandiți. Doi tâlhari omorâți în luptă. Un polițist rănit./Rubrica „Întâmplări din Capitală”)
În acele vremuri, dacă cineva se pricepea mai bine la săritul gardurilor acela era sigur tâlhar aflat în momentul operării. Cînd erau văzuți, se suna imediat la poliție. Printr-unasemenea telefon a fost anunțat Dl. șef de poliție Alimănescu de faptul că doi indivizi au escaladat gardul înalt al unei curți de pe strada Teodor Speranță, unde încercau să se introducă la acea adresă, în scopul de a jefui. La fața locului a plecat în automobile, echipa „Fulger”, condusă de dl. Eugen Alimănescu. Ajungând acolo și surprinzându-i pe cei doi necunoscuți, i-a somat să se predea. Drept răspuns aceștia au început să tragă focuri de revolver asupra polițiștilor, încercând astfel să scape.La rândul lor polițiștii au răspuns la fel și după un schimb, nu prea lung de focuri cei doi indivizi, loviți în plin, au fost uciși pe loc. S-a putut constata apoi imediat că cei doi uciși erau periculoșii tâlhari Simion Simionescu zis Găman zis Georgescu Vasile, în etate de 25 ani și Jean Aurel de 24 ani, autori a numeroase crime și jafuri. Asupra lor s-au găsit câteva revolvere de calibru mare precum și numeroase cartușe.
(„Universul” – Numărul tâlharilor uciși de poliție a sporit cu încă doi)
Tot în urma unor sesizări, comisarul șef Alimănescu Eugen, șeful Brigăzii speciale tehnice a fost informat că în bodega „Rolescu” de pe Bd. Elisabeta s-ar găsi trei cunoscuți clienți al poliției care chefuiesc la o masă.Câteva clipe mai târziu, o motocicletă a Poliției Capitalei a stopat în fața bodegei „Rolescu” și din ea a coborât comisarul șef Eugen Alimănescu și detectivii Chirilă Gheorghe și Ștefănescu. O scurtă privire prin local a fost suficientă polițiștilor pentru a descoperi, într-un colț, chefuind la o masă, trei cunoscuți clienți ai poliției. Fără să ezite o clipă, deși răufăcătorii erau înarmați și puteau face uz de arme, primejduind nu numai viața reprezentanților forței publice dar și a cetățenilor din local, comisarul șef Eugen Alimănescu și cei doi detectivi s-au repezit asupra lor. Luați prin surprindere, doi din tâlhari au fost imobilizați, în timp ce un al treilea, anume Zilberman Sandu, mai ager, a sărit peste masă fugind apoi, printr-o ușă dosnică, în strada Schitu Măgureanu. Ca să nu-i scape prada, comisarul șef Alimănescu s-a repezit după fugar, reușind să pună mâna pe el. În acel moment, însă, Zilberman a aplicat polițistului o puternică lovitură cu un box, amețindu-l o clipă. Apoi s-a aruncat într-un tramvai de pe linia 12 care trecea tocmai pe acolo. Revenindu-și imediat în fire polițistul, deși rănit a continuat urmărirea fugind după tramvai, pe care a reușit să-l ajungă și să se urce în el. Observând scena, spărgătorul a sărit din vagon, refugiindu-se apoi în subsolul localului „Tinerimea română”. Firește că polițistul n-a dezarmat și a continuat urmărirea, A urmat o nouă luptă dar, de data aceasta triumfând polițistul. Pus în cătușe, Zilberman a fost adus la Prefectura Poliției unde se găseau și ceilalți doi complici ai săi Nicolau Gheorghe zis Mircea și Ionescu Alexandru zis Didiță. Cercetați, s-a stabilit că deși recent eliberați din închisoare, unde au ispășit diverse pedepse pentru fărădelegile săvârșite, ei au dat mai multe lovituri în capitală.
(„Universul” – O luptă cu peripeții între poliție și tâlhari)
Se spune că într-un timp se primeau la poliție din partea unor voiajori comerciali din Timișoara care aprovizionau Capitala cu mărfuri scumpe, reclamații disperate. Acestea veneau de la cei care călătoreau cu un tren special pe ruta Timișoara-București – rapidul roșu – care oprea, cum era firesc în puține stații. Câțiva infractori, îmbrăcați elegant, pentru a nu da loc la bănuieli, cu geamantane mari (în care erau cărămizi) , se urcau în rapid fără a lăsa impresia că se cunosc. Știau exact viitoarea stație a trenului – Pitești – și își controlau discret ceasurile. Cu puțin înaine de epuizarea timpului de staționare, săreau precipitat de pe banchetă, înhățau geamamntanele voiajorilor, lăsând în schimb pe ale lor, și, până ce păgubiții să se dezmeticească, infractorii erau deja în automobilul care îi aștepta. Asta, până într-o zi, când a intrat în acțiune brigada „Fulger”. Arestarea le-a fost o simplă înscenare. În Timișoara, oamenii lui Alimănescu au luat locul voiajorilor, iar la Pitești, înainte de a părăsi compartimentul, infractorii au fost somați și încătușați, cazul fiind închis.
(Mirela Marinescu – Polițiști de altădată./„Gazeta de sud”, 20.X.2007)
În noaptea de 30 decembrie 1945 echipa „Fulger” a reușit să dea de urma bandei temutului spărgător Neculai State zis Tâc-Tâc. În lupta ce s-a încins între bandiți și polițiști au fost împușcați mortal tâlharii: Titi Mutu, Cocan Ilarie, Stofăr Dumitru și Gotlieb Leopold. Poliția e pe urmele capului bandei, Neculai Stae care a reușit să scape.
(„Scînteia” – Alți patru tâlhari uciși în luptă cu poliția./Rubrica „Întâmplări din Capitală” – 16/nr. 416/31 dec. 1945)
Brigada „Fulger” de sub conducerea șefului de poliție Alimănescu a făcut o interesantă captură. În noaptea de revelion, comisarii Rădoiu Dumitru și Roșa împreună cu detectivii Maxim, Manu și Ilie Schwartz au arestat într-un varieteu din Ploiești pe criminalii Marinescu, Bartog Marin zis Scandal și Constantin Alexandru, iar la București pe complicii lor Vasilescu Marin zis Bobei, Ionescu Marin zis Frizerul și Brezeanu Ștefan. Ei sunt autorii dublului asasinat săvârșit în strada Cățelu, Aleea Bârsan 41 și a numeroase spargeri și jafuri. Aceștia sunt cercetați de către dl. șef de poliție Alimănescu Eugen.
(„Scânteia” – Importante arestări efectuate de echipa „Fulger”./ Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 17/nr.47/4 ian. 1946)
Abia se terminase cu o bandă în cartierul Parcului Regina Maria că o altă bandă de tâlhari teroriza deja de două luni locuitorii. Echipa „Fulger” de sub conducerea șefului de poliție Eugen Alimănescu a făcut investigații și patrulări pentru a putea da de urma îndrăzneților bandiți. Polițiștii au surprins pe doi dintre tâlhari în clipa în care fefuiau un trecător. Ei au fost somați să se predea dar au opus rezistență. După o luptă care a durat o jumătate de oră, tâlharii s-au predat. Aceștia sunt: Petre Senciuc, Cozia Tudor și Silviu Guliciuc. Ei se află arestați la Prefectura Poliției Capitalei, unde sunt anchetați.
(„Scânteia” – Prinderea unor periculoși bandiți./Rubrica „Întâmplări din Capitală”, 17/nr. 418/ 5 ian. 1946)
La începutul anului 1946, în echipa „Fulger” „acum câteva zile și-a făcut debutul în faimoasa echipă o femeie. Este vorba despre domnișoara Nina F., prima femeie polițistă din România. Nina F. este o tânără de o rară frumusețe, cu ochi albaștri. Nimic, nici privirea, nici gesturile nu trădează pe polițistul dintrânsa, în puținele ore libere, dincolo de zidul instituției. Nina pare mai degrabă o școlăriță cuminte. Nimeni nu poate bănui că mica poșetă de piele pe care o poartă ștrengărește sub braț, ascunde un pistol calibru 6,35 mm și că sub reverul paltonuluisobru, dar elegant, spânzură cu un ac de siguranță insigna de ofițer de poliție”.
(Constantin Constantinescu – Un comisar de poliție controversat. Eugen Alimănescu. Între legendă și adevăr./Preluat din revista „Poliția Capitalei”; – Ziarul „Momentul”, 14 ian. 1946)
Goana după aur și devize a fost declanșată de comuniști încă de pe atunci. Poliția avea misiune precisă: cât mai mult aut și cât mai multe devize confiscate. Astfel, d. comisar șef Anton Cutcudache, șeful Brigăzii I-a, secondat de către comisarul G. Calcan, având informațiuni că samsarul Iancu Davidsohn din strada Țepeș Vodă nr. 17, deținea la locuința sa o sumă importantă în aur și valută forte, a operat o descindere la locuințaacestuia. Cu prilejul percheziției s-a găsit la locuința susnumitului samsar valută forte și monede de aur în valoare de peste un miliard lei. Întregul stoc de devize și aur au fost predate Băncii Naționale, actele încheiate fiind înaintate Parchetului.
(„Scânteia” – Viața econoiocă: Devize și aur de peste un miliard descoperite la un samsar./ 17/nr. 427/ 16 ian. 1946)
Nici orașul Craiova nu era liniștit. Aici se săvârșeau în ultimul timpo serie de crime și jafuri care îngrijora populația. Asasinarea încasatorului de la primărie Hună Ion, atentatul împotriva negustorului de coloniale, Petrescu, spargerea de la cinematograful „Rio” precum și alte lovituri îndrăznețe arătau îndrăzneala cu care operau bandiții. Datorită efortului depus de I. Bădică chestorul Poliției Craiova împreună cu câțiva comisari, a fost arestată banda de tâlhari compusă din: Berneanu Decebal, Oprea Zaharia, născut în București, student, sosit curând din Capitală, Curelea Dumitru din Craiova, elev particular, Petreanu Marin, Georgescu Teodor, elev particular, Zăvuleanu Victor, elev la liceul „Frații Buzești” Craiova și Cotel. Asasinii au făcut mărturisiri complete.
(„Scânteia” – Dolj: Arestarea unei periculoase bande de tâlhari din Craiova./17/nr. 428/ 17 ian. 1946)
Continuând a pune în aplicare dispozițiile ministrului de interne Teohari Georgescu, de stârpire a banditismului, Brigada Tehnică de sub conducerea inspectorului de poliție Eugen Alimănescu a capturat ieri noapte în cartierul Pantelimon doi renumiți spărgători: Grigore Cornel și Rădulescu Mihail, evadați din închisoarea Ișalnița, unde își ispășeau o condamnare de 10 ani. Împreună cu el a fost arestat și un anume Gheorghe Popescu zis Gică care se ocupa cu falsificarea biletelor de intrare în spitalele militare. La locuința lui s-au găsit numeroase ștampile și acte false pe care le negocia. Bandiții aduși la Prefectură, au mărturisit o crimă pe care au săvârșit-o la Oltenița, a cărei victimă este doamna Aneta Bucuța. Ei au mai săvîrșit de asemenea numeroase spargeri în capitală.
(„Scânteia” – Brigada tehnică a mai capturat doi temuți bandiți./ 17/nr. 436, 27 ian. 1946)
În zilele de 22 – 24 ianuarie, brigada tehnică de sub conducerea inspectorului Alimănescu s-a deplasat la Buzău, unde cu ajutorul poliției locale a capturat într-o cafenea din cartierul Poștei, banda lui Titi Marinescu zis Mărăcine. Banda era specializată în spargeri la drogherii și ceasornicării. La percheziție s-au găsit asupra lor bijuterii. În urma anchetei întreprinse la București, au fost descoperiți tăinuitorii și cumpărătorii obiectelor furate. Bandiții au recunoscut că au săvârșit 10 spargeri în Capitală și 4 în Buzău, furând obiecte de valoare de peste 300.000.000 lei. Vineri seara, brigada tehnică condusă de inspectorul Alșimănescu a făcut o razie în locurile din centrul Capitalei și în baruri, fiind arestați peste 40 de infractori.
(„Scânteia” – Brigada tehnică a capturat o bandă ce a dat lovituri de peste 300.000.000 lei. Razie în localurile de lux din Capitală./ 17/nr. 437/ 28.ian. 1946)
31.01.1946 – Tot în presa vremii se spunea că, pentru a stârpi jafurile ce luaseră proporții, in iulie 1945, „tov. Teohari Georgescu, într-o conferință avută cu d. Mihail Levente a hotărât înfiiințarea unei brigăzi speciale alcătuită din ofițeri de poliție și detectivi verificați. Acestei brigăzi i-a fost atașată ulterior o echipă de șoc care a devenit renumite „echipă Fulger”. La început lupta a fost foarte grea deoarece bandiții dispuneau de armament superior. Mulți polițiști au căzut în luptă cu tâlharii. Tov. Ministru Teohari Georgescu a pus la dispoziția brigăzii Alimănescu și tuturor polițiștilor cele mai moderne și perfecționate arme. Astfel, luptînd în cu totul alte condiții organele polițienești au reușit să înfrângă pe tâlhari și să asigure viața și avutul cetățenilor. Cu ocazia împlinirii a șase luni de activitate a brigăzii tehnice și a „echipei Fulger” bilanțul este următorul: 1246 de hoți, 225 criminali indetificați și arestați, 190 de ingractori prinși asupra faptului, 85 de tăinuitori, 165 escroci și 350 hoți de buzunare, 58 de tâlhari dintre care 4 specialiști în spart bănci și numeroși alți celebri spărgători au fost uciși în lupte. Din rândul polițiștilor au căyut la datorie comisarii: Șincai Gheorghe, Mocanu Ion, Popescu Gheorghe, Gheorghe Ionașcu și 8 informatori. Alți 6 comisari și 12 detectivi au fost grav răniți. Au fost trimiși în colonii de muncă 730 de infractori și 350 de hoți. Activitatea brigăzii tehnice e în plină desfășurare pentru stârpirea definitivă a tâlhăriilor din Capitală.
(„Scânteia” – Brigada tehnică și echipa „Fulger” după 6 luni./17/nr. 439/31 ian. 1946)
La împlinirea a șase luni de la înființarea brigăzii „Fulger”, inspectorul Alimănescu și oamenii săi au descoperit furturi de bani și obiecte în valoare de 7 miliarde și 450 milioane lei. Banii și obiectele au fost restituite păgubașilor. Banii și obiectele au fost restituite păgubașilor. Tot în acest interval au fost descoperiți și arestați 225 de bandiți, autori a 85 de crime. Asupra faptului au fost prinși 190 de tâlhari din care 42 au fost omorâți în lupte de stradă. În aceste lupte au căzut însă răpuși de gloanțele bandiților, care posedau cele mai moderne arme, opt detectivi, un gardian și un jandarm. Au fost răniți șase comisari, 12 detectivi și opt inforrmatori. Cea mai grea luptă susținută de polițiștii lui Alimănescu a fost aceea din strada Vaselor, undee vestitul spărgător Petre Șchiopul și banda lui a ucis pe comisarul Șincai și rănit grav pe inspectorul Alimănescu și alți trei detectivi, dintre care doi au murit mai târziu la spital. Tot în acest interval, au fost împușcați paru bandiți specializați înspargeri de bănci. Aceste rânduri, statistici, apăreau sub titlul „Brigada Alimănescu a împlinit șase luni de frumoasă activitate; Un scurt bilanț al acestei brave unități de poliție”, articol scris de Mihail Ghimici în ziarul „Universul”.
(Violeta Cristea – Vocea cetățenilor./ În jurnalul.ro ediție de colecție)
Prefectura Poliției a primit zeci de reclamații din partea familiilor unui mare număr de șoferi, prin care anunțau autoritățile de dispariția unui număr important de conducători de mașini și ale automobilelor acestora. Inspectorul Alimănescu a fost însărcinat cu anchetarea cazului. Împreună cu o echipă de comisari și agenți, șeful Brigăzii tehnice a colindat toate mahalalele. În comuna Andronache într-o cârciumă au dat peste niște indivbizi suspecți, care au fost imediat ridicați și aduși la poliție pentru a fi anchetați. În urma cercetărilor s-a dovedit că unul din cei arestați Ștefan Lescoveschi zis Răileanu, un individ robust, cu înfățișare fioroasă, este amestecat în afacerea cu automobilele. Luat din scurt, Ștefan Letscovetschi a făcut mărturisiri complete. El a declarat că împreună cu banda sa au ucis peste 30 de șoferi. Conducătorii automobilelor au fost uciși fie prin ștrangulare fie prin împușcare, iar mașinile lor au fost vândute la prețuri derizorii. Ancheta continuă pentru descoperirea complicilor fiorosului asasin și a mașinilor vândute.
(„Scânteia” – Prinderea unui fioros criminal omorât peste 30 de șoferi./ 17, nr. 445/7.feb.1946)
Cu puțin timp în urmă, la sediul unei societăți pe acțiuni din Brașov, a venit într-o noapte un fals comisar de poliție, care i-a luat cu el pe paznici, să dea ocol clădirii, în control de rutină. În acest timp s-a strecurat în clădire Lică Barosanu, specialist în spargerea caselor de bani. Comisarul s-a oprit departe de locul unde opera Lică și le-a făcut paznicilor un instructaj amănunțit despre atribuțiile lor. Apoi i-a reinstalat la posturi. Totul se petrecuse conform unui plan, conform căruia Lică să aibă timp să dispară cu două rucsacuri cu bani. Poliția a aflat abia în zori. S-a găsit uniforma de comisar aruncată în WC-ul gării. Mai tîrziu s-a aflat că Lică Barosanu și Mogoș, complicele său, s-au abătut pe la gară, unde au aruncat uniforma și alte haine, s-au îmbrăcat în costume de alpiniști, în rucsacuri având banii furați. S-au îndreptat spre ieșirea din oraș, unde-i aștepta un alt hoț, Nistor, cu o mașină de pompieri. Lică și Mogoș au rămas pe drum la Bușteni, iar Nistor a plecat cu banii mai departe.
Dec acest caz s-a ocupat inspectorul Antoniu, un polițist curajos, dar, incoruptibil. I-a descoperit pe Lică Barosanu și pe Mogoș care, la somația de arestare au răspuns cu focuri de revolver. Antoniu, țintaș bun, i-a spitalizat pe termen lung. Auzind aceasta, Nistor, de spaimă, a scris niște manifeste antisovietice, le-a lipit pe garduri, iar Siguranța, l-a arestat. Spera că i se va pierde urma. Trucl său i-a fost dejucat de comisarul Irimescu mai tîrziu, mai ales că între timp domnișoara Camelia, iubita lui Nistor, fusese găsită în garsoniera ei, sfârtecată de o explozie. Au fost depistate și alte legături ale lui: trușă, Goghez. Aceștia trebuiau găsiți pentru a se elucida cazul până la capăt. Prin prietenia cu comisarul Bădoiu de la Constanța, s-a ajuns la grecul Marulis, un contrabandist cunoscut. Pus sub filaj, s-a concluzionat că Goghez – despre care s-a aflat că era crierul loviturii – se afla în Deltă. A fost arestat în casa unui lipovean în timp ce dormea. Astfel, autorulprincipal al tâlhăriei fusese descoperit și arestat,iar prejudiciul a fost recuperat în întregime. În casă la lipoveanul Colea a fost găsit și cufărul de care nu se atinsese nimeni. L-au deschis cu mare greutate darîn schimb, înăuntru se aflau banii jefuiți de la Agenția CEC.
(Dan Mihăescu – Comisarul moare ultimul./9.01.2008)
1946 – Renumitul tren de pe ruta Paris – București, „Orient Expres”, a fost în anul 1946, pe tronsonul românesc, teatrul unor crime, care au ridicat mari probleme guvernului României, deoarece victimele erau diplomați ruși. Și în acest caz, comisarul Alimănescu a fost repartizat să conducă ancheta. Analizând modul de operare al criminalului, care-șin omora victimele și apoi le tâlhărea, comisarul a recunoscut modul deoperare al unui hoț de buzunare, numit „Boieru”. Elegant și manierat, deghizat în om de afaceri, care transporta o sumă mare de bani, Alimănescu, l-a prins pe Boieru în flagrant. Prins asupra faptului, criminalul a încercat să riposteze, dar comisarul, mai iute, l-a împușcat. Astfel s-a rezolvat acest caz.
(Traian Tandin – Jafuri celebre în România./ Edit. Aldo press, 2005)
Nebănuind nimic, criminalul a încercat să-l jefuiască pe „omul de afaceri” Alimănescu și în același timp să-l omoare. A fost împușcat, iar la spitalul din Arad unde a fost dus pentru a i se acorda primul ajutor, a murit, apucând totuși să mărturisească cele două crime din tren.
( „De veghe patriei” – Crimele din „orient Express”./15.05.2012, preluat în ziarul de mureș.ro)
Prima crimă s-a făcut asupra unui diplomat elvețian ucis cu lovituri de cuțit;
a II-a crimă a fost asupra unui diplomat sovietic
a II-a crimă – victima era tot un diplomat sovietic.
Anchetatorii au bănuit că ucigașul nu era un hoț de rând, ci un tip versat, care își alegea victimele cu grijă, urmărind doar jaful. Se bănuia că asasinul avea aspect distins, care nu dădea de gândit călătorilor.
furturile și crimele, în majoritatea lor se petreceau pe tronsonul Curtici-Craiova;
După ce s-au studiat cele trei cazuri s-a stabilit că victimele erau bărbați, funcționari ai oficiilor diplomatice, erau fefuiți de bani, de ceasuri, inele, dar nu și de gențile diplomatice. Se bănuia că toți erau uciși între Arad și Curtici, prin înjunghierea în carotidă, o lovitură absolut mortală.
Anchetatorii au ajuns în cele din urmă la un anume Fronescu care înainte de război a fost hoț de buzunare chiar în „orient – Express”. Pentru că era înbrăcat civil, cu haine de lux, era poreclit „Boeru”.
După o săptămână, suspectul a nimerit chiar în compartimentul comisarului Alimănescu, care era îmvbrăcat elegant, tocmai pentru a-i întinde o cursă asasinului. A intrat în compartiment la Craiova, scuzându-se pentru deranj. Duppă ce trenul a intrat în Arad, Alimănescu – ieșise pentru puțin timp pe culoar – a revenit la compartiment și nu a fost mirat să-l surprindă pe Fronescu cum se străduia să deschidă broaștele geamantanului său. Speriat, asasinul a scos un cuțit și a încercat să-l lovească pe comisar în gât. A fost oprit la timp cu un foc de revolver.
Vasiole Fronescu era timișorean și acțiopna în această zonă, cu precădere în Arad. Înainte de a muri la spital din cauza provocate de glonț, și-a recunoscut faptele în fața mai multor polițiști. Odată cu moartea lui au luat sfârșit și crimele din „Orient – Express”.
(Marian Buga – Trenul groazei. Europa a fost terorizată de crimele unui timișorean care acționa în celebrul „Orient-Express”./ în „Bănățeanul”, 12.04.2005)
Polițiștii din Brigada „Fulger” condusă de către Inspectorul Alimănescu Eugen, trimiși de ministrul Teohari Georgescu la Timișoara cu scopul de a curăța și acest oraș da bandiți, în colaborare cu organele polițienești din localitate au reușit să aresteze pe cunoscutul bandit Dumitru Stănescu care a comis o serie întreagă de escrocherii îmn Capitală și în orașele Deva, Lugoj, Tr. Severin. El a comis furturi de peste 20 miliopane lei la Lugoj și peste 100 milioane lei în celelalte orașe. La Timișoara, Stănescu a reușit să-și deschidă un mare magazin de mode în strada Eugen Savoya nr. 6. Fiind prins în uyrmă cu câteva zile, a reușit să evadeze din arestul Chesturii. Dar ieri dimineață a fost prins din nou de brigada „Fulger”.
(„Scânteia” – Echipa „Fulger” și-a început activitatea în provincie./ 16/nr. 465, 2 martie 1946)
Brigada „Fulger”, de sub comanda d-lui Inspector Alimănescu Eugen, a părăsit Timișoara. În timp de o săptămână, cât a activat pe teren, ea a prins mai mulți bandiți care s-au refugiat din Capitală la Timișoara. S-a înfiinșțat o brigadă „Fulger” la Timișoara din elementele valoroase ale Chesturii din Timișoara, care vor continua lupta pentru stârpirea definitivă a bandiților din Timișoara.
(„Scânteia” – S-a înființat o brigadă „Fulger” la Timișoara./ 16/ nr. 468, 6 martie 1946)
Trimisă în misiune de către ministrul Teohari georgescu pentru stârpirea răufăcătorilor din țară, echipa „Fulger” a făcut o importantă captură la Arad. Au fost arestați în localurile din centrul orașului, spărgătorii: Wirak Keleman și Katrina Petru și hoții de trenuri Mihai Angrus și Ioav C. Anton. În aceeași noapte, au fost descoperiți în locuința cunoscutei gazde de hoți Florica Tomescu, infractorii Ioan tencu și Spânu Gheorghe care au sîvârșit numeroase furturi în trenurile care circulă în Ardeal. De asemenea, au mai fost prinși următorii spărgători: Ionescu Constantin, Dumitrescu Constantin, Cojocaru Nicolae, Gheorghe Ioan și Dumitrana Cornel, care operau în orașele Oradea, Lugoj, Arad. Ieri dimineașă toți cei arestați, au fost aduși în Capitală, pentru cercetări.
(„Scânteia” – Activitatea echipei „Fulger” în Ardeal. Numeroși spărgători și hoți de trenuri capturați de poliție./ 16/nr. 477, 16 martie 1946)
În prima decadă a lunii martie a.c. , o echipă de jandarmi condusă de Comandantul Legiunii Constanța, a reușit să prindă o bandă de 20 de indivizi, care îân ultima vreme au terorizat populația din județul Constanța, Ialomița și Tulcea, fiind deghizați în uniforma armatei sovietice. În ziua de 15 martie 1946, când urma să se facă o reconstituire pe teren, 7 dintre aceștia au reușit să evadeze de sub escortă. Fiind urmăriți de jandarmi și nesupunându-se la somațiile legale,5 bandiți au fost împușcați mortal, iar doi au dispărut fără urmă. Se continuă urmărirea lor.
(„Scânteia” – Capturarea unei bande care opera în Dobrogea./16/nr. 488, 29.03.1946)
Ieri noapte, în timp ce inspectorul Alimănescu și comisarul șef Mihai Vasiliu patrulau cu brigada „Fulger” pe strada Tunari, la imobilul cu nr. 32 au observat doi indivizi care încercau prin chei potrivite să pătrundă în interior. Polițiștii i-au somat pe cei doi indivizi să ridice mâinile și să nu facă nici o mișcare. Aceștia, însă, după ce au aruncat mai multe scule folosite la spargeri, au sărit un gard, trăgând asupra polițiștilor mai multe focuri cu arme automate. Polițiștii au ripostat tot cu armele, împușcându-i mortal pe cei doi. Din verificările ulterioare s-a stabilit că aceștia erau doi periculoși spărgători și tâlhari, pe nume Paul Pisică și Gheorghe Micu, ambii urmăriți deoarece evadaseră din închisoarea în care își ispășeau condamnările pentru diferite fărădelegi.
(Constantin Constantinescu – Un comsar politic controversat; Eugen Alimănescu între legendă și adevăr./ Preluat de revista „Poliția Capitalei”
Ziarul „Timpul” – Încă doi periculoși bandiți au fost exterminați./1.04.1946)
Tentativă asasinat – Cum era și de așteptet, bandiții nu puteaub renunța la ticăloasa lor îndeletnicire, de aceea și-au pus în gând să-l suprime deocamdată pe Alimănescu, pe care reușiseră chiar acum vre-o două luni să-l răpească. Nu l-au suoprimat însă, pentru că a fost la timp eliberat de oamenii săi. Și atunci tâlharii au adoptat o altă tactică, pe care au încercat-o ieri noaptea, cu șeful-comisar Mihai Vasiliu, unul dintre cei mai cutezători poli
Iști din brigada lui Alimănescu. Acesta mergând singur pe stradă, în dreptul străzii Brutus, a fost întâmpinat cu focuri de armă, trase de trei indivizi, ce se aflau la vre-o sută de metri distanță. Din fericire, gloanțele nu și-au atins ținta. Unul singur i-a găurit paltonul. Siguri de victoria lor, unul dintre bandiți s-a desprins de ceilalți doi, apropiindu-se de Vasiliu. Ajuns la 2-3 metri de el, Vasiliu a ochit și două gloanțe i-au luat suflarea banditului. Năuciți de întorsătura luată, bandiții au rupt-o la fugă. Întâmplarea era consemnată de Mihail Ghimici, în rubrica sa „Întâmplări din Capitală”, ziarul „Universul”.
În dimineața zilei de 8 aprilie 1946,ziarele din Capitală, anunțau o dublă crimă senzațională. Universul, Fapta, Jurnalul de dimineașă, Semnalul și Libertatea au relatat pe larg împrejurările asasinării pictorului Anatol Vulpe și a prietenei sale, Elena Bogdan, funcționară laSocietatea Textila Buhuși. Artistul a murit sub gardul șirului de case de pe strada Doinei nr.7, în apropierea depozitului Casei Pdurilor, iar Elena Bogdan a fost împușcată în parcul Moșoiu, la aproximativ 800 m. de locul în care se prăbușise prietenul ei. Petrecuseră împreună în seara zilei de 5 aprilie la restaurantul lui George Georgescu din strada Pieptănari nr. 84,ieșind din local în jurul orei 23. Zgomotul împușcăturilor a fost auzit de un gardian în post, de un ostaș în trecere, de niște măturători și gunoieri care-și făceau slujba de noapte prin împrejurimi. Cercetările întreprinse de chestorul Ion Canciu au pornit de la premisa că „asasinatul nu a avut ca motiv jaful”. Instrucția preliminară a comisarului Valentin Iliescu, a constatat că Elena Bogdan, în vârstă de 32 de ani, era soția inginerului Bogdan Ovidiu de la întreprinderile „Tiberiu Eremia”. Inginerul și soția sa „trăiau despărțiți subaelași acoperiș” în strada Thomas Masaryk nr. 1. Avea însă un alibi puternic: o fostyă prietenă a pictorului îi telefonase chiar în noaptea asasinatului, interesându-se de … soarta Elenei Bogdan. Era pictorița și graficiana Florica Cordescu. Împreună cu sora ei, au fost și ele interogate. A reieșit că Florica Cordescu întreținea „legături de dragoste” cu Anatol Vulpe. Din meandrele anchetei a mai reieșit că Ovidiu Bogdan și surorile Cordescu au refuzat invitația insistentă a Elenei Bogdan de a ieși în oraș împreună. Ziarul „Jurnalul de dimineașă” din 10 aprilie 1946, formula ipoteza că suprimarea Elenei Bogdan și a pictorului Anatol Vulpe era isprava cuiva apropiat victimelor, interesat de dispariția lor, fie dintr-o răzbunare sau mândrie rănită. Începea să se consolideze ideea că se sprijineau unul pe altul și amândoi acopereau pe al treilea. La autopsie, în cadavrul pictorului s-au găsit nu mai puțin de 15 gloanțe: 6 de 6,35 mm și nouă de 7,62 mm., calibru militar. În corpul Elenei Bogdan, 8 cartușe. Cercetările nu au dat nici un rezultat, iar chestorul care a anchetat cazul nu mai trăiește. Nici osemintele pictorului nu se mai află la locul știut. După moartea luyi, Florica Cordescu a plâns, fapt care ar putea fi interpretat că ea nu-i dorise moartea. Nici chiar a Elenei Bogdan. Aflase se pare că moartea lui fusese decisă și nu avea puterea să o zădărnicească. Mai știa și cine vânduse pontul sovieticilor (căci spre ei erau canalizate toate bănuielile) că ar fi descendent al familiei țariste. Florica Cordescu trăia lângă un delator. Cei care au apăsat pe trăgaci au fost, fie niște amatori ageamii, fie niște militari în stare de ebrietate. E sigur că și cel care a instigat la criomă, astăzi nu mai există. După 11 ani de amor cu Anatol Vulpe, Florica Cordescui l-a preferat pe Eugen Jebeleanu. În toamna anului 1949, Florica Cordescu-Jebeleanu se pregătea pentru o nouă schimbare de domiciliu, iar la 28 noiembrie 1949 a făcut demersurile necesare pentru ca în locuința din care pleca să se mute sora sa, Marcela Cordescu. Când s-a mutat, Florica a scăpat și de teroarea decorului unei iubiri iremediabil defuncte.La acea dată, Anatol Vulpe era un om uitat. Amintirea lui a mai murit odată, împreună cu Florica Cordescu, la 25 aprilie 1965, la Sinaia.
(Mihai Pelin – Deceniul prăbușirilor (1940-1950; Asasinarea pictorului Anatol Vulpe)
O bestială crimă s-a înregistrat astă noapte în lumea spărgătorilor din Capitală. Cunoscutul șef de bandă Constantinescu Constantin zis Chițan, urmărit de mai multă vreme pentru spargeri și crime, a dat ieri o nouă lovitură la un magazin de blănuri din centrul Capitalei. Împreună cu complicele său Nicolae Voican s-au dus la una din gazdele lor, de pa strada Ipsilante pentru împărțirea prăzii. Voican, nevrând ca șeful său să ia o parte mai mare din pradă, între cei doi s-a iscat o ceartă, iar Constantinescu, un abil mânuitor al cuțitului i-a aplicat o lovitură lui Voican în inimă. S-au format mai multe echipe de polițiști de la circa 18 poliție care au pornit în urmărirea criminalului, care de altfel mai are și două mandate de arestare, pentru dezertare și spargeri. La sosirea poliției Voican se mai afla încă în viață și a avut puterea să declare cum a fost înjunghiat, după care a murit.
(„Semnalul” – Crimă în lumea spărgătorilor./ nr. 1342, sâmbătă, 12. oct. 1946)
Organele circumscripției 31 de poliție au arestat acum câteva zile pe studentul Dobrescu Stelian și pe un amic al acestuia anume Georgescu Ioan bănuiți că ar fi săvârșit o serie de furturi în Capitală. Înaintați Brigăzii a IV-a Judiciară din Prefectura Poliției Capitalei s-a putut stabili că Dobrescu Stelian împreună cu Georgescu Ioan, Năvodaru Emil și Cristea Romulus – ultimii doi arestați de comisarulș Stan de la Brigada a IV-a au săvârșit numeroase spargeri. Odată cu cei patru membri ai bandei au fost arestați și Gheorghe Paucher din strada Sf. Voievozi nr. 17, Babeu Gheiorghe din strada Octav Cocărăscu nr. 42. Aceștia au cumpărat de la bandiți obiecte provenite din furt. Toate spargerile au fost comise numai în timpul zilei. Cu actele dresate spărgătorii și tăinuitorii au fost înaintați Parchetului.
(„Scânteia” – Arestarea unei periculoase bande de spărgători./16/nr. 668, 3.XI.1946)
Noaptea trecută, echipele polițiein plecaseră în urmărirea unui grup de hoți de vite care, arestați cu o zi înainte, reușiseră să evadeze din arestul poliției locale. Pe la miezul nopții, grupula fost surprins strecurându-se pe lângă ziduri, pe strada Griviței. Somați, bandiții au răspuns cu o ploaie de gloanțe. În lupta care a avut loc au căzut răpuși Ionescu Teodor zis Notaru, Nicolae Boeru, Temistocle Cocu zis Grecu, capii bandei de hoți de vite. La activul lor sunt nu mai puțin de 60 furturi de vite. Acesteasec tăiau în mod clandestin și se vindeau pe piața Constanței. În aceeași noapte, o altă echipă de polițiști a surprins pe cunoscuții spărgători Tudor Ștefan zis Maioru și Arghir Gheorghe, încercând să pătrundă în croitoria d-lui Vasile Alșexe din strada I.C. Brătianu 35. Ucenicul Ion Silaghi care dormea înăuntru a dat alarma. În acel moment, echipa de polițiști a sosit la fața locului într-o mașină și a silit pe hoți să se predea. Spărgătorii înarmați cu arme automate, au trasupra urmăritorilor. În luptă, ambii spărgători au căzut uciși de gloanțele polițiștilor.
(„Adevărul” – Bandiți uciși în luptă cu polițiștii./ nr. 16.717. duminică, 17.nov. 1946, p. 3)
Ieri la orele 3 dimineața circumscripția 17 de poliție a fost anunțată telefonic că în localulrestaurantului Roșianu din Bd. Carol nr. 92 se comite o spargere. Imediat, echipa formată sin comisarul șef Vitzling, comisar Stere Constantinescu și doi gardieni s-au deplasat la fața locului unde au găsit un individ care la apariția polițiștilor a coborât în pivnița localului. Polițiștii au coborât după el și la somațiile făcute de ei, spărgătorul a răspuns cu o salvă de gloanțe. Lupta dintre polițiști și bandit a durat aproape o oră, până când acesta și-aq epuyizat cartușele, după care s-a predat. Cel arestat, era temutul spărgător Nicolae Elisabeta zis „Gură de Lup”. El a venit în București numaii de câteva zile de la închisoparea Gherla unde și-a ispășit o condamnare pentru o serie de spargeri comise la București și în provincie. El va fi înaintat parchetului.
(„Scânteia” – Luptă între polițiști și bandiți într-o pivniță./ 16/nr. 723/ 13 ian. 1947)
În noaptea de 8 februarie 1947, organele polițienești au reușit să aresteze una din cele mai temute bande de spărgători denumită „Mâna Neagră”. Încercând a sparge ușa unui apartament a blocului din Bd. Mareșal Averescu nr. 26-28, hoții au fost surprinși de administratorul blocului, d. Bodi Constantin care a dat alarma. Polițiștii din circa a VI-a de poliție sosind la fața locului, au reușit să aresteze, după o luptă plină de peripeții, pe unul din hoți, pe nume Grigore Moldovan zis Spincă, cunoscut ăn lumea interlopă sub numele „Moartea și cuțitul”. După indicațiile celui arestat, o echipă de polițiști formată din comisarul șef Paraschivescu Teodor, comisar Cristodurescu și gardianul Andrușac Vasile, au reușit să aresteze și restul bandei de spărgători și anume: Fedor Petre, Grigore Anghel și Ionel Ciungu carese adăpostiseră într-o casă din centrul Diaconescu. Se continuă cercetările.
(„Scânteia” – Banda de spărgători „Mâna Neagră” a fost arestată./„Capitala în 24 de ore”, 16/nr. 745, 9 feb. 1947)
În timp ce încercau o descindere la locuința unor infractori din strada Ghiocului nr. 15 pentru a-i aresta organele Brigăzii a III-a Judiciare eu fost primite cu focuri de revolver. După o luptă scurtă, polițiștii au izbutit să pătrundă ăn casă unde au arestat pe cunoscuții spărgători Ecaterina Băcanu fostă Donciu, Mihalache Avram zis Mihăiță și soția lui, Ioana Avram. Cercetați la Prefectura de Poliție ei au recunoscut până acum următoarele spargeri: la d. Nicolae Bănică din str. Jupiter nr. 4, obiecte în valoare de peste 200.000.000 lei, magazinul de galanterie „Segal” din Bd. Brâncoveanu 6, magazinul „Marin Rădulescu” din Bd. Carol 66, atelierul de curelărie „Stanciu” din Prelungirea Rahovei nr. 58, doamna Dumitra Sache din str. Uranus 116, magazinul „Ion Botiș” din str. C.A. Rosetti 15, d. Ion Dumitrache din str. Uranus 79 și la d. Ion Nistoroiu din str. Minotaurului 58. Mare parte din lucrările furate au fost găsite și predate păgubiților iar spărgătorii au fost înaintați Parchetului.
(„Scânteia” – Luptă pe viață și pe moarte între o bandă de spărgători și poliție./ 16/nr. 747, 12 feb. 1947)
După investigații laborioase, Direcția Poliției Judiciare din Direcția Generală a Poliției a izbutit să descopere o bandă îndrăzneață de escroci și falsificatori, păgubind diverse instituții cooperatiste cu miliarde de lei. Banda se compunea din mai mulți răufăcători cu cazier ce dovedea un adevărat palmares: Victor Nicolau, cunoscut escroc și falsificator de acte, fost funcționar public, care pentru a impresiona pe naivi și-a dat o nouă identitate: căpitanul în rezervă Nicolescu Victor Corneliu; pentru prestigiul lui incontestabil a fost desemnat șef. Vin mai apoi nu mai puțin faimosul escroc și falsificator Mihail Poenaru zis Guist, falsul inginer Aurel Bejan și căpitanul în rezervă Lucopol Radu, recent deblocat din armată. Prima lovitură dată de bandă a fost dată în judeșul Tecuci victimă a secetei care a pârjolit o parte din țară. Răspândindu-se și în judeșul tecuci, faima acestor oameni „cu trecere” și cu numeroase „posibilități”, la cartierul lor de la hotel „Central” au început să se prezinte delegații a numeroase cooperative: „Unirea”, „Progresul”, „Dragalina”, etc. , care au vărsat copioase aconturi între 200-300 milioane lei, totalizând cca. 2 miliarde. După ce au încasat banii, escrocii au părăsit localitatea, plecând, spuneau ei, să aducă cerealele comandate. În realitate, operația era imposibilă din cauza regimului de restricții, sub care se aflau cerealele. Primul a fost arestat falsul inspector Guist, ceilalți au fost prinși pe rând. Grosul bandei a fost reținut la Timișoara, fiind surprins în toiul operațiunilor. Banii escrocați erau cheltuiți în chefuri. Numai un chef la „Brotăcel”, pe malul lacului Băneasa, i-a costat modesta sumă de 50 milioane lei. În cauză se efectuau cercetări.
(„Scânteia” – Organele Ministerului de Interne au capturat o bandă de escroci care au jefuit cooperativele din Moldova./16/nr. 774, 15 martie 1947)
În timp ce se afla într-o razie, comisarul șef Witzling însoțit de comisarul Stere Constantinescu, au fost anunțați de un trecător că în strada Aurel Vlaicu se comite un jaf. Ajunși acolo, au somat infractorul să se predea. Ieșind tocmai din casă, acesta a aruncat geamantanul și sacul ce le avea și a deschis focul asupra polițiștilor. După un schimb susținut de gloanțe, din ambele părți spărgătorul a fost arestat. S-a stabilit că el este Ivan Gh. Krum zis Nicolae Dumitru zis Dumitrescu, șeful unei periculoase bande de spărgători. El este evadat din noaptea de ¾ martie a.c. de la Tribunaluil Militar unde urma să fie judecat pentru o serie de peste 40 de spargeri săvârșite în Capitală. De la evadare și până la data reținerii el mai comisese o serie de furturi încapitală și zonasuburbană. S-a mai stabilit că lucrurile furate, în valoare de mai multe miliarde lei, le-a vândut lui Boiangiu Alexe, din str. Dogari nr. 22, care a fost de asemenea arestat.
(„Scânteia” – Șeful unei periculoase bande de spărgători a fost arestat./ 16/nr. 782, 24 martie 1947)
O bandă înarmată cu arme automate a atacat noaptea trecută pe morarul Alexandru Georgescu, din comuna Gherseni, furându-i bani și îmbrăcăminte în valoare de mai multe milioane lei. Se fac cercetări pentru prinderea bandiților.
(„Scânteia” – Fapte diverse din țară.? 16/nr. 797, 11 aprilie 1947)
Poliția din Ștefănești – Botoșani, a reușit să captureze o periculoasă bandă de spărgători în frunte cu Jenică Stoica zis Gongoi, urmărit pentru numeroase jafuri și crime precum și pentru ispășirea unei condamnări de 5 ani temniță grea, Gh. Dadace urmărit pentru aceleași fapte și pentru ispășirea unei condamnări la 8 ani temniță grea. Spărgătorii au fost înaintați postului de jandarmi Albești pentru cercetări.
(„Scânteia” – Prinderea unei periculoase bande de spărgători la Botoșani./ 16/nr. 803, 20 aprilie 1947)
De câteva luni de zile în comunele suburbane s-a constatat prezența unei bande de borfași care dădea dese lovituri pe la locuințele cetățenilor. Cele mai multe furturi le-au comis în comuna Grivița – Radu Negru. Primarul comunei Grivița în colaborare cu posturile de jandarmi, în urma investigațiilor întreprinse, a reușit să aresteze banda de borfași, care era formată numai din femei. Ele lucrau după un sistem propriu după ce reușeau printr-un truc ingenios să trimită de acasă pe locatar după care veneau și luau tot ce găseau la îndemână. Iată numele hoațelor și gazdelor arestate: Rozalia Precup și Alexandrina Antohi – domiciliate în strada Velica, nr. 4, Aneta Iacobescu, șoseaua Chitilei nr. 113, Elena Marin, P. Ioan din str. Vestei nr. 11, Ana Pricop, str. Antonescu nr. 7, Maria Mihai din comuna Militari, str. David nr. 4 și Antal Dombroski, din str. Mircești nr. 25 precum și alți complici. Întreaga bandă a fost înaintată Parchetului Tribunalului Ilfov.
(„Scânteia” – Arestarea unei bande de borfași și escroci formată din femei./ 16/nr. 809, 28 aprilie 1947)
Poliția locală din Piatra Neamț a reușit să captureze, după îndelungate cercetări, banda condusă de infractorul recidivist Iliuță Gheorghe. Hoții au recunoscut peste 36 de furturi și numeroase profanări de morminte. La percheziția domiciliaă efectuată s-a descoperit un adevărat bazar de lucruri furate.
(„Scânteia” – Capturarea unei bande de profanatori de morminte./16/nr. 838, 6 iunie 1947)
Agenții Brigăzii a III-a din Prefectura Poliției Capitalei, conduși de d. comisar șef Guran, au reușit să aresteze o bandă de escroci care vindeau monede de aur false. Banda era compusă din: Dițel Ștefan zis Faraonul, Petrescu Gheorghe, Goicea Gheorghe și Busuioc Gheorghe zis „Fracmazonul”. Cu ocazia descinderii efectuate la șeful bandei a fost confiscat un important număr de monede false, precum și instalația de falsificare. Cu actele dresate escrocii au fost înaintați Parchetului.
(„Scânteia” – Arestarea unei bande care vindea monede de aur false./16/nr. 842, 11 iunie 1947)
Fieraru Ștefan, șeful unei bande de spărgători arestat cu câteva zile în urmă și depus la postul de jandarmi Cotroceni, a fost ridicat azi dimineață de o echipă de polițiști și dus într-un loc în care el a arătat că se află complicii săi. Acolo, profitând de faptul că rămăsese singur cu un agent,în timp ce alți agenți se aflau în casă pentru a aresta pe ceilalți spărgători, Fieraru Ștefan a încercat să evadeze sărind peste un gard. Cu toate somațiile făcute, el a refuzat să se predea. După o urmărire de 200 de metri, spărgătorul a fost ajuns de agentul în paza căruia rămăsese și somat din nou. Refuzând și de data aceasta, agentul a tras asupra lui mai multe focurio de revolver. Fiind nimerit în plin spărgătorul a fost omorât.
(„Scânteia” – Cunoscutul spărgător Fieraru Ștefan a fost împușcat pe când încerca să evadeze./ 16/nr.860, 3 iulie 1947)
Luni, poliția a reușit să captureze o primejdioasă bandă de tâlhari care înspăimântase cartierele Rahova, Ferentari și Dealul Spirei. După mai multe zile și nopți de filaj și de pândă o echipă de polițiști condusă de comisarul Mocanu, a arestat pe următorii vechi clienți ai poliției: Paraschiv Ioan zis Bela zis Ciucurici, Constantinescu Florea zis Nicu Tonciuc zis Gogu, Gheorghe Nicolae zis Nae al lui Gealatu, Ioniță Isac zis Gică iepuraș și Dumitrescu Aristide zis Micu. Interesant este faptul că banda era condusă de o femeie, de spărgătoarea Maria Popa zisă Mița zisă Smaranda. Șefa bandei a fost amanta lui Brandabura. Maria Popa „mirosea„ ponturile, dirija banda și plasa obiectele provenite din furturi. Anchetați la brigada a III-a Judiciară, spărgătorii au mărturisit la primele cercetări 15 furturi. O mare parte din lucrurile furate au fost găsite și redate păgubașilor.
(„Scânteia” – O bandă condusă de o femeie./16/nr. 877, 23 iulie 1947)
Avînd informații că de la un timp încoace, se scoate din țară în mod clandestin aur și valută forte la bordul avioanelor ce deservesc liniile europene, organele de control ale comerțului exterior din Direcția Generală a Controlului economic s-au deplasat în dimineața zilei de 4 noiembrie a.c. la aeroportul Băneasa pentru controlul avioanelor ce urmau să plece după un timp spre Paris, Milano și Budapesta. Unul din controlori a avut curiozitatea să cerceteze și cutia din stânga scaunului pilotului în care au fost găsite două pachete suspecte care au fost desfăcute. Înprimul pachet se găseau 6200 dolari SUA în bilete de câte 100 și o scrisoare semnată Max adresată d-lui Mondi de la Paris. Din cercetări a reieșit că Max era cunoscutul aviator comandorul Max Manolescu. Al doilea pachet conținea o întreagă colecție de bijuterii (ce urmau să fie evaluate) și 22 napoleoni de aur. Colecția de bijuterii era compusă din: 9 brățări din aur în greutate totală de 379 gr., o tabacheră de aur în greutate de 50 gr.,o pereche butoni platină de 20 gr., două ceasuri de aur Schaffhausen, un ceas de platină cu briliante, de damă, o brățară de aur de 42 gr., o broșă de aur cu brilioante, o broșă de aur în formă de trandafir, 2 lanșuri cu cinci ărțișoare de aur de 70 grame, un inel de platină cu briliant, o broșă de platină cu briliante, o broșă de aur cu rubine și diamante și 2 brățări de aur de 80 grame. Mai erau și două scrisori adresate doctorului Emanuel Cohn din Paris din care reieșea că bijuteriile erau trimise de către fratele său din București, doctorul Dany Cohn.
(„Scânteia” – O uriașă contrabandă de aur și devize pe aeroportul Băneasa./ 16/nr. 968, 7 nov. 1947)
Iancu Berilă a activat încă din timpul celui de-al II-lea Război Mondial și a rămas cunoscut ca unul dintre cei mai sângeroși asasini din istoria țării. Cele peste 20 de victime ale lui, au fost în mare parte brutari. A fost prins în anul 1947, în apropiere de Slatina. S-a stins din viață în timp ce-și ispășea pedeapsa la ocnă.
(cultural bzi.ro – cei mai cunoscuți criminali români)
Arhivele îl menționează ca unul dintre cei mai sângeroși asasini. Un individ cu un fizic impozant, cu o față hidoasă care a reușit să înfioare toată suflarea României timp de câțiva ani. Victimile lui favorite erau brutarii, și mai toți erau uciși în același mod. Se documenta asupra victimelor: afla unde își țin banii și-i ataca noaptea. A fost prins dar a evadat spectaculos la puțin timp.
Cazul lui a fost preluat de comisarul Alimănescu și echipa „Fulger”. I-a dat de urmă în scurt timp: era angajat ca ucenic la un brutar de lângă Slatina. Împreună cu doi agenți, l-a imobilizat pe berilă în timp ce dormea. Asupra lui s-a descoperit și cuțitul ce-l avea pregătit pentru următoarea sa victimă: brutarul care tocmai îl angajase. Aceasta se întâmpla în anul 1947. Berilă a fost trimis la ocnă unde a murit în urma muncii extreme pe care o presta ca ocnaș.
(TimeTv.ro – Top 10 criminali români care au sufocat Europa./ 9.02.2013.
Traian Tandin – Cei mai odioși 100 criminali români./ Edit. „Tritonic”.)
Nicolae Purecică zis Nae Chioru, a fost unul dintre cei mai cunoscuți ucigași care a activat în zona cartierului ferentari din București, în 1947. Devenise faimos prin jafurile, crimele și tâlhăriile pe care le făcea. Căutând să scape de brațul lung al legii s-a mutat la Oradea, unde a scăpat pentru un timp. Soarta însă i-a fost potrivnică până la urmă.
(cultural bzi.ro – cei mai cunoscuți criminali români)
Mutarea lui la Oradea nu era întâmplătoare. Unul din motive era cel arătat. Adevărul este că el, și alții ca el, care au răspândit teroarea prin București, de această dată, trebuia să fugă ei înșiși de teroare. Nu atât cea a legii cât a lui Alimănescu și a oamenilor lui, care-și punea din plin amprenta asupra infractorilor (?) Mulți dintre ei au ales să părăsească orașul, în scopul găsirii unor locuri mai sigure. Și Nicolae Purecică a făcut la fel. El a ales Oradea ca zonă de acțiune. Curând, orașul avea să se confrunte cu zeci de atacuri armate, cu o mulțime de victime, ucise într-un mod sinistru: victimele erau tranșate asemenea vitelor de la abator. Din cauza numărului mare de crime, autoritățile orașului au fost nevoite să apeleze la comisarul Eugen Alimănescu, singurul om pe care îl considerau în stare să captureze gangsterii.
În scurt timp, două bande din București au fost anihilate, polițiștii capturând un întreg arsenal de arme, instrumente de deschis seifuri, și multe alte bunuri. Crimele însă continuau. Cele mai multe dintre victime erau bărbați care sosiseră la Oradea cu trenul pentru afaceri. Urmând traseul ultimilor oameni uciși, Alimănescu îl vede într-un tren chiar pe Nicolae Purecică. Nu l-a arestat însă imediat, ci l-a urmărit până la Oradea. Ucigașul își fixase deja viitoarea victimă. În momentul când se pregătea să o atace, era doborât de o rafală de gloanțe. Odată cu el se prăbușeau și cei patru complici ai săi care îl însoțeau. Anul 1947 nu se încheiase încă.
(cultural.bzi.ro – Nicolae Purecică-ferentariul de acum 60 de ani./ Duminică, 25 aug. 2013)
La Timișoara, după două luni de cercetări, o echipă a organelor de control economic din Timișoara, condusă de inspectorul Eugen Friedlender și Ion Simion, a reușit să aresteze o bandă de traficanți de valute și aur. Banda era compusă din 17 persoane, având în frunte pe A. Dan, fără profesie, A. Schenbrun, comerciant, Sigismund Fuchs, comisar în Chestura Poliției Timișoara, T. Lentxer, comerciant și Alex Braun, bijutier. Banda făcea un intens trafic cu valută, tranzacții cu monede de aur, comerț clandestin cu bijuterii, etc. Tranzacțiile se făceau prinintermediul Aureliei Weinberger, ajutată de comisarul Sigismund Fuchs, care a oferit pentru acest scop locuința sa. La percheziția domicilioară s-au găsit florini, ruble și dinari, iar într-un geamantan, proprietatea Aureliei Weinberger s-a găsit o mare cantitate de dolari, franci elvețieni, lire sterline și diferite monede de aur. Luându-se interogatoriu lui A. Dan, acesta a recunoscut că a îngropat într-un loc, 800 dolari, 150 medalii, jumătate kg. de aur. De asemenea, organele de control au descoperit într-un garaj din strada Metianu închiriat de bijutierul Alexandru Braun, o ladă ce conținea bijuterii, briliante, pietre prețioase în valoare de cca 5 milioane lei. Unul dintre traficanți, comerciantul Avram Schonbrun a fugit în străinătate.
(„Scânteia” – O nouă captură a controlorilor economici din libertate./ 6 dec. 1947)
Brigada a II-a Judiciară, condusă de comisarul șef Deleanu, ajutat de comisarul Cojocaru Grigore, Timen Zigu și Sârbu Stroe a arestat cu o zi în urmă o bandă de spărgători compusă din : Ilescu Constantin zis Diaconu Constantin zis Costică Zugravu, Trușcă Ștefan zis Fane Găzarui, Dan Constantin, Petre Grigore, Dumitru Carlaonț, Onescu Victoria, concubina lui Iliescu și Barbu Elena, concubina lui Trușcă Ștefan. Aceștia au săvârșit numeroase spargeri înCapitală, la: „Carmen”, fabrica de mătase „Filaret”, fabrica de vopsele „Unio Chimca”, fabrica de textile „Sapex” și fabrica de textile „Firul”. Cu prilejul cercetărilor s-a mai stabilit că Iliescu Constantin este evadat din penitenciarul Craiova, unde ispășea o pedeapsă de 25 de ani pentru crimă. Odată cu el a mai evadat și Dan Constantin, cunoscutul spărgător de case de bani.
(„Scânteia” – Arestarea unei bande de spărgători./ 16/nr. 1004, 19 dec. 1947)
Organele Direcției Generale a Polițiilor, au făcut o senzațională captură, arestând o periculoasă bandă de falsificatori de certificate de emigrare și vize de pașapoarte. În fruntea bandei se găsea unul din cei mai celebri falsificatori de ștampile din Europa, Richard Hofman, foarte bine cunoscut în străinătate mai ales prin rolul care l-a avut în celebra afacere cu cecuri false în Germania în 1931. Ajutași de o serie de „plasatori”, în frunte cu Ioța Jianu și Rodolfo Gliez, „simțeau” oamenii care voiau să fugă din țară și cărora în schimbul unor sume considerabile în devize sau lei românești – le eliberau certificate de emigrare sau le puneau vize false pe păașapoarte. Zeci de persoane au obținut astfel de certificate și mai multe alte persoane au obnținut de la ei, pe pașapoarte, vize de rămânere în țară, după ce le expiraseră termenul. Banda se ocupa de asemenea cu căsătorii false, recrutând „femei din lumea bună” care voiau să fugă din țară și pe care le căsătoreau în schimbul unor sume ce ajumgeau până la 800.000 lei, cu diferiți indivizi, născuți prin Ardeal sau Moldova, dar după acte, „cetățeni” ai Boliviei sau Uruguay-ului. După întocmirea dosarului, banda a fost deferită justiției.
(„Scînteia” – O senzațională captură a organelor polițienești. Banda falsificatorilor de certificate de emigrare și vize de pașapoarte a fost prinsă./ 17/ nr. 1042, 11 dec, 1948)
Poliția judiciară din Prefectura Capitalei, a arestat ieri o bandă de spărgători compusă din: Alinc Emilian zis Jean Silvestru, Sofronie Stan zis Fane Oțoțio, Tăurescu Virgil zis Craioveanu și Vasile Constantin zis Dumitrescu Ștefan. Ei au săvârșit numeroase spargeri la diferite magazine de coloniale, centre de distribuirea pâinii, debite și locuințe. Hoții au fost înaintați Direcției Generale a Polițiilor, pentru cercetări în legătură cu alte șase furturi comise la Constanța, în complicitatea lui Vasile Ciucurezu, care se află arestat la poliția din Constanța.
(„Scânteia” – Arestarea unei bande de spărgători./17/ nr. 1110, 29 aprilie 1948)
Continuându-se de a se pune în aplicare dispozițiunile date de d. Teoharie Georgescu, ministrul Afacerilor Interne , pentru intensificarea acțiunilor de stârpire a banditismelor în Capitală, brigada Alimănescu a făcut azi noapte o nouă captură. În urma unor informații primite în cursul săptămânii trecute, s-a putut afla că doi dintre cei mai temuți spărgători, anume Grigore Carmel și Rădulescu Mihail, evadați din închisoarea Ialomița unde își ispășeau o condamnare de câte 10 ani, se află ascunși într-un cartier din Capitală. Brigada Alimănescu s-a deplasat în cartierul Pantelimon unde, controlând toate localurile, a reușit să descopere pe cei doi spărgători.Ei chefuiau într-o cârciumă, iar la apariția polițiștilor au scos revolverele trăgând asupra lor. Comisarii au baricadat ieșirile, astfel că răufăcătorii au putut fi arestați. Împreună cu ei a fost prins un anume Gheorghe Popescu zis Gică pe care poliția îl urmărea pentru falsuri în acte publice. La locuința acestuia organele polițienești au descoperit un întreg arsenal de ștampile, tușuri și alte ustensile necesare falsurilor. Infractorii arestați, aduși la prefectură au mărturisit între altele , o crimă pe care Grigore Cornel și Rădulescu Mihail au săvârșit-o la Oltenița după evadarea lor din închisoare. Acolo ei au asasinat o femeie pentru a o prăda. Veniți în capitală criminalii au săvârșit numeroase spaargeri la diferite magazine. (www.certitudinea.ro – Profil de super-erou: Eugen Alimănescu, modelul „comisarului” Moldovan)
GHERMAN PÂNTEA (1949)
Una din personalitățile extrem de interesante din România la începuutul secolului XX, azi complet necunoscut, a fost Gherman Pântea (1894-1968). A fost un militar din Basarabia, pendulând politic între Țar și bolșevici, dar votând, ca deputat, pentru Unirea Basarabiei cu România din 1918, primar al Chișinăului în trei rânduri, membru al PNL, primar al Odessei în 1941 (s-a opus masacrării evreilor și deportărilor), un om a cîrui viață ar trebui să fie mult mai bine cunoscută. A fost arestat dar eliberat în 1955 ca nevinovat. Arestarea sa avusese loc în 1949. Fusese informat de un prieten că Securitatea îl va aresta. Așa s-a și întâmplat. A fost luat de patru indivizi și împins într-o mașină. A fost surprins să recunoască printre cei patru pe fostul comisar de poliție Eugen Alimănescu, îmbrăcat în uniformă de maior, întrucât fusese recuperat de noua instituție. Acesta, îmbrâncindu-l și înjurându-l trivial i-a oprdonat să indice imediat cele 43 de gazde din București, unde se presupune că a locuit. După ce a indicat câteva gazde, Alimănescu l-a dus la sediul Ministerului de Interne, unde a fost prezentat în fața generalului Alexandru Nicolski.
( Despre demnitate – povestea unor oameni (aproape) necunoscuți; Cum a ciuruit istoria comisarul Moldovan (II): „Nu știam că doare așa”./wordpress.com/19.02.2014;
Ion Constantin – Gherman Pântea între mit și realitate./ Edit. Biblioteca Bucureștilor, București, 2010, p. 143-144;
CNSAS – Dosar I-210700, vol. 1, f. 322. Notă informativă a agentului „Dan” din 9.XI.1955.)
În ce privește „Afacerea Sinaia”, tot Alimănescu a fost chemat să investigheze furtul unei cantități impresionante de bijuterii din casa unui aristocrat din Sinaia. Înurma unor cercetări amănunțite, Alimănescu a dat rapid de urma răufăcătorilor. Era vorba de o întreagă bandă formată din ofițeri ruși. Se știe că la acea vreme, întreaga Românie era sub călcâiul armatei sovietice, fapt ce făcea ca acst caz să fie deosebit de complicat, deosebit de greu. În pofida avertismentelor intervenite din diferite duirecții, Alimănescu i-a abordat pe cei implicați în jaf și în urma unui schimb rapid dse focuri, ofițerii ruși zăceau într-o baltă de sânge.
Această acțiune a fost de fapt și sfârșitul comisarului.
(www.certitudinea.ro – Profil de super-erou: Eugen Alimănescu, modelul „comisarului” Moldovan)
DOSAR ALIMANESCU
SINAIA
Proces-verbal de interogatoriu
Arestatul Necula Alexandru, de ani 35
03 august 1955
Orașul Suceava
Interogatoriul a început la ora 23 și min. 15
Interogatoriul s-a terminat la ora 08 din 4 august 1955
Întrebare: – În continuarea interogatoriului de astăzi, încheiat între orele 21,50-23,10, la cererea dumitale verbală, făcută atât față de organele Procuraturii Militare, cât și a organelor de securitate, iată acum ți
se dă posibilitatea să faci mărturisiri să faci mărturisiri. Declară d-ta
tot ce ai de spus, în mod amănunțit și sincer.
Răspuns: – În anul 1950, pe când eram informator la Direcția Judiciară din D.M.C. (Direcția Miliției Capitalei), am fost chemat de Eugen Alimănescu, pe atunci maior de miliție și mi-a spus că urmează să merg cu dânsul și o echipă pe Valea Prahovei și în regiunea Stalin pentru că – spunea dânsul – autocamioanele care transportau mărfuri textile de la
„Flamura Roșie”, orașul Stalin la „Comtextil ” București erau jefuite de indivizi necunoscuți.(…) După ce mi-a spus Alimănescu despre ce era vorba, m-a trimis acasă să-mi iau un raglan și apoi să mă întorc (…). După acea întâlnire, fiind sâmbătă seară, cam pe la orele 22 ne-am despărțit de maiorul Herodei Iosif, urmând ca a doua zi, duminică, în jurul prânzului, să ne întâlnim din nou la postul de miliție din comuna Timișul de Sus. Astfel, chiar în acea seară eu împreună cu maiorul Alimănescu Eugen, căpitan Ioanid, plot. Maj. Săgeată și un șofer „Nicu”, am plecat cu o mașină direct la postul de miliție Timișul de Sus (…) am ajuns acolo în dimineața zilei următoare, adică în ziua de duminică. La postul de miliție din comuna Timișul de Sus, am lăsat mașina cu șoferul „Nicu”, iar eu împreună cu Alimănescu Eugen , cpt. Ioanid și plot. maj. Săgeată, am urcat în spatele unor vile situate cu fața spre șoseaua națională. Acolo ne-am așezat fiecare pe iarbă căci era pădure, în așa fel ca să putem observa persoanele care vin șiu ies din vilele din apropierea noastră.(…) A trecut o oră sau două, după care s-a întors Alimănescu împreună cu maiorul Herodei. Au venit și s-au uitat la noi cum eram postați: ne-au spus că poziția ne-am ales-o bună și totodată ne-a recomandat să fim atenți (…) La un momnent dat, maiorul Alimănescu și cu Herodei, au plecat la postul de miliție, de unde s-au întors după cca o oră, cam pe la orele 14,30 – 15. Întorși înapoi am stat cu toții la pândă și deodată am zărit doi ofițeri sovietici ieșind dintr-o vilă izolată și ceva mai departe de șosea. Zărindu-i Alimănescu a spus că respectivii sunt sovietici și între timp mai ieșind și al treilea, îmbrăcat tot în uniformă de ofițer sovietic.. Alimănescu a afirmat că sunt hoți și că s-au îmbrăcat așa numai ca să poată jefui și să nu fie descoperiți. După ce, cei trei ofițeri sovietici au trecut calea ferată ce străbătea comuna , Alimănescu m-a trimis să scol șoferul și împreună cu el să venim cu mașina în urma dânșilor la o distanță de 2-300 m.(…) Eu și șoferul „Nicu”, așa am făcut, însă cei trei ofițeri sovietici nu au mers pe șosea așa cum se prevăzuse, ci au luat-o lateral-stânga pe o alee iar Alimănescu, Ioanid și cu Săgeată, după ei. Eu și șoferul văzând noua situație am grăbit mașina și până a ajunge „gura aleei” am auzit mai multe focuri de pistolș. Am oprit mașina, șoferulcare avea asuipra sa un pistol 6,35 mm împreună cu mine am fugit să vedem ce este, iar când am ajuns acolo, cei trei ofițeri erau de acum căzuți jos în iarbă, iar Alimănescu, Ioanid și Săgeată îi percheziționa. Una din victime, care avea supra sa și un rucsac nu murise încă și revenindu-și a începăut să strige în limba rusă: „Valentin”. Atunci căpitanul Ioanid a scos pistolul și a mai tras două cartușe în capul aceluia după care l-a omorât.(…) După ce victimele au murit li s-a făcut percheziție și li s-au luat obiectele pe care le-am arătat mai sus, împreună cu banii, noi toți de acolo i-am tras și i-am băgat într-un tufiș. S-a adus apoi o pătură de la mașină cu care au fost înveliți.(…) La propunerea lui Alimănescu și Ioanid, eu, Săgeată și șoferul „Nicu”, am mers cu Ioanid care ne-a arătat unde să săpăm groapa, lucru ope care noi l-am și făcut.(…) Terminând această operație, care a durat cam până la orele 23, am luat uneltele cu care s-a săpat groapa și toți cu mașina am plecat înspre vila de unde ieșiseră cei trei îmbrăcați sovietici.(…) Ajunși la vila de unde ieșiseră cei trei sovietici, Alimănescu a bătut la un geam, de unde a răspuns o femeie și căreia i-a spus să cheme pe administratorul vilei. (…) acesta afirmând că acolo, la el locuiesc trei ofițeri sovietici. Auzind aceste cuvinte Alimănescu l-a înjurat și i-an spus că cei trei ofițeri sovietici, au fost arestați și duși la miliția orașului Stalin, unde au recunoscut că sunt bandiți, în același timp socotindu-i și Arătâmndu-i cheia găsită asupra lor și care era de la camera din vilă.(…) La plecare i-a spus că vila este filată și că va mai trece pe acolo. De acolo, eu, Alimănescu, Ioanid și Spăgeată am plecat cu mașina la orașul Stalin la Miliție apoi la restaurantul „Aro”. (…)Servind masa am plecat mai departe spre București. Pe drum Alimănescu mi-a dat 40.000 lei spunându-mi că n-am mers degeaba. Trecând de orașul Ploiești mi-a mai dat haina de piele luată de la vilă, încă 16.000 lei, un ceas de mână și un stilou. (…) Ajunși la București, Alimănescu mi-a spus că tot ceea ce am văzut șin primit să nu vorbesc la nimeni nimic (…). Surprins și de faptul că eram la spital, am discutat cu medicul dacă nu am mâncat și băut ceva cu o zi înainte, deoarece spunea el, fusesem otrăvit cu luminal, așa cum de altfel fusesemm și diagnosticat. Eu atunci mi-am dat seama că numai de la Săgeată s-a putut întâmpla deoarece în ziua respectivă, eu nu mâncasem și nu băusem nimic altceva, decât carcalete cu el și cu celălalt milițian (…).
Lt. Maj. Toantă T. Anchetat Necula Alex.
ss Pt. conformitate
Dosar nr. 9604, vol. I 143 Special / cabinet
D. 000019, vol. 1
A venit timpul să-l abordăm pe Eugen Alimănescu de fapt așa cum era el? o figură controversată a Istoriei Poliției Române. Viața lui, așa cum a fost ea, a pendulat între două extreme: una a justițiarului crud, însă drept; a doua, a polițistului corupt și criminal fără remușcări.(Eu)
În septembrie 1949, comisarul șef Eugen Alimănescu, căpitan de Miliție la acea dată apărea ca un domn rafinat, elegant, în costum și cu pălărie, amator de femei și de viață bună, dar (asta era iluzia pe atunci) însuflețit de vocația dreptății.
Nu era nimic altceva de fapt decât un milițian comunist, criminalist, provenit el însuși din mediul interlop pe care l-a anihilat cu ajutorul cunoștințelor din interior. Metoda principală de anchetă atunci – dar și în România comunistă – era bătaia, care se aplica tuturor martorilor și suspecților vinovați sau nevinovați până când cineva spunea ceva folositor prinderii criminalului. Prezumția de nevinovăție nu exista.(Idem II)
Execuția deținuților
Un principal reper în biografie sa dar și a activității lui de polițist – fapt mai puțin cunoscut, este aceea de participant la execuția deținuților politici, din anii 1949-1950. Mai precis, execuțiile se referă la partizanii care făcuseră parte din grupurile anticomuniste conduse de colonelul Ion Uță (2), de maiorul Nicolae Dabija (3) sau Nicolae Trocan (4), a partizanilor din zona Olteniei, Argeșului, Dobrogei sau Mureșului.
Sept. 1949 – Este trimis în mai multe misiuni prin toată țara, prin toți munții, acționând mai mult sau mai puțin profesionist, cu mai mult sau mai puțin succes pentru lichidarea unor grupuri de partizani, printre care: Andrei Ghivnici (Bucovina), Arnăuțoiu (Muscel), Gavrilă (Făgăraș), Uță (Banat), Arsenescu (Topoloveni), Brâncuși (Gorj), Cristescu (Severin) și probabil multe altele. Nu se știe prea precis ce a făcut Alimănescu în aceste cazuri. Puține date au ajuns până astăzi. Un lucru este cert: el era mereu însoțit de aceeași trupă de securiști – Amuza, Săgeată, Dumitrescu, Bălăceanu, Nedelcu, Ionescu și încă vreo câțiva. (vezi Idem II)
Asasinate
După ce a fost arestat și condamnat existau puține șanse pentru un partizan să supraviețuiască. Ordinele venite din partea luyi Nikolschi, Pintilie, Jianu sau a ministrului Teohari Georgescu erau clare: cei mai mulți trebuiau să moară. Astfel Alimănescu a fost implicat în timpul anului 1950 în suprimarea a 6 membri ai grupului Spiru Blanaru, 13 din grupul maiorului Nicolae Dabija, și peste 30 de membri ai luptătorilor dobrogeni, care erau depuși în penitenciarele de la Gherla, Aiud și Pitești.
(Dumitru Lăcătușu – Eugen Alimănescu, justițiar sau criminal?/25.04.2014, contributors.ro)
Deși ordinele suprimării lor veneau de la Alexandru Nikolschi, în afară de Alimănescu și echipa lui, la execuții mai participau și șefi de direcții regionale ale Securității din acele timpuri: colonelul Ambruș Coloman (5), șef al regiunii de Securitate Timișoara, colonelul Mihai Patriciu, șef al Regiunii de Securitate Cluj, generalul maior Aurel Stancu, șef al Securității (6) București. De crimele lui nu era străin nici generalul Pavel Cristescu, primul director general al Direcției Generale a Miliției.
După constituirea acesteia, la 23 ianuarie 1949, Alimănescu, a primit gradul de maior și funcția de șef al Serviciului 4 „Bande” din Direcția Miliției Judiciare. Pe lângă sarcinile ce le avea, de a lupta împotriva infractorilor, a gangsterilor, serviciul lui mai era implicat și în urmărirea și lichidarea partizanilor anticomuniști. Astfel, printre cei uciși de echipa lui se numără partizani din grupurile amintite mai sus, sau a unor țărani din faza începutului colectivizării, în 1949. Toți aceștia erau executați, ținându-se cont de numărul de ani primiți ca pedeapsă. Mai apoi s-a stabilit că șui cei cu pedepse mai mari de 15 ani să fie uciși.
Ministrul de interne de atunci, Teohari Georgescu (7), îi spunea în acest sens, adjunctului său Marin Jianu (8) că „el se pricepe (…) a mai făcut astfel de executări în anii 1945-1946, împotriva unor infractori de drept comun”. Cel care i-a trasat sarcina asasinării foștilor partizani din munți a fost Marin Jianu care, după ce i-a prezentat viitoarele victime drept „bandiți extrem de periculoși” a concluzionat: „Uite despre ce este vorba. Avem o serie de bandiți foarte periculoși care de justiție nu au putut fi condamnați la moarte, iar ei și acum, fiind arestați tot nu se potolesc și la închisoare duc acțiuni periculoase contra partidului. De aceea s-a luat hotărârea ca o parte dintre aceștia care meritau să fie condamnați la moarte și justiția nu a făcut-o să-i executăm noi”. I-a mai spus că primește această sarcină întrucât partidul are încredere deosebită în el, că i se acordă libertate deplină. I-a pus totuși o condiție: toate ajutoarele lui „trebuie să fie membri de partid”.
Primii uciși au fost cei din lotul Uță. În acest sens, s-a deplasat la Timișoara, însoțit de locotenentul major Mircea Săgeată, locotenenții Radu Vișan și Alexandru Ghiță. Și-au ales ca loc de execuție un loc de la marginea unei păduri din Lugoj. Alimănescu va declara mai tîrziu: „Sistemul mi-l spusese tov. Jianu și Ambruș adică să-i scoatem din mașină, să-i împușcăm, după aceea să săpăm gropile în care să-i băgăm și să avem grijă după cxe acoperim groapa să presărăm frunze uscate deasupra”. Declarația lui se încheie cu următoarea mențiune: „Până la ziuă au și fost îngropați”. De această dată acțiunea a fost pregătită de Ambruș Coloman și Aurel Moiș.
În martie 1950, Eugen Alimănescu se afla la Tulcea, cu misiunea de a captura „Banda Fudulea”. Este rechemat de urgență la București, unde Marin Jianu i-a spus că „partidul văzând că mi-am îndeplinit misiunea m-a ales din nou să mai execut niște bandiți, însă acum sunt cam mulți, sunt în număr de 60”. După identificarea locurilor potrivite pentru asasinate, a merws din nou la Jianu, care i-a spus: „uite ai 16 la Timișoara, 16 la Cluj, 16 la Pitești și 10 la Jilava”.
La Timișoara, execuțiile au avut loc în zona Lugojului, unde cei 16 au fost executați în loturi de câte 8. Referitor la acest asasinat, Alimănescu arăta: „La primii opt execuția a decurs foarte bine însă la a doua a mers greu, căci pe cei 8 i-au adus cu cătușile nituite și nu am putut să le scoatem căci nu aveam scule lucrând la ele am ajuns la ora 5-6 dimineața și cum începuse să se lumineze de ziuă și circulația pe șosea se îndesea, am luat hotărârea de a-i băga în groapă așa cu cătușe cu tot garantându-ne Kling (9) că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei. Lucrul acesta a uitat să-l facă și niște țărani dăduseră peste gropi însă s-au luat măsuri ca nimeni să nu știe despre ce este vorba, iar cadavrele au fost mutate de acolo, după ce eu cu oamenii mei am făcut să dispară și cătușele de la picioarele lor”.
De la Timișoara au plecat la Argeș. Aici, comandantul Securității, colonelul Mihail Nedelcu, împreună cu adjunctul său i-au spus că „totul este pregătit și au făcut groapa”. Numai că la inspectarea locului, Alimănescu a avut obiecții și împreună cu maiorul Marin au mers să găsească un altul. După ceva căutări, au fixat locul execuției pe „culmea muntelui Bran”. La uciderea celor opt deținuți, alături de Alimănescu și oamenii lui, au mai participat căpitanul Ioan Cîrnu (10), locotenentul Badea de la Securitatea Târgoviște și un plutonier Zamfirescu. Ceilalți șapte deținuți au fost uciși într-un alt loc, aflat „în pădurea de lângă Pitești, Crângu”.
Următoarele asasinate s-au petrecut în zona Cluj, unde Securitatea era condusă de colonelul Mihai Patriciu. Aici au fost asasinațe un număr de 16 persoane, partizani din organizația maioruilui Dabija. Modul de execuție a fost același. Au fost alese două locurio. La primul, opt deținuți au fost împușcați „în marginea orașului Bistrița în pădure, într-o groapă bine ascunsă”. Restul de 8 „i-am ștrangulat cu sfori în pădurea dintre Teaca și Reghin la cca 6 km de Teaca”. Printre cei uciși se afla și luptătoarea anticomunistă Alexandra Pop, de 23 de ani. La execuții au participat și ofițerii de la Securitatea Cluj desemnați de colonelul Patriciu.
Ultimul act al execuțiilor, s-a petrecut la București, unde Alimănescu a colaborat cu Aurel Stancu. Citat din declarația lui Alimănescu: „Acesta mi-a spus că aduce el de la Jilava pe cei care avem să-i împușcăm, eu să aștept la un loc fixat de noi doi, iar el vine cu mașina căreia-i luăm numărul s-o urmăresc pe șosea, ei simulează o frână apoi trec pe bandiți în mașina mea și mergem spre locul de execuție. Așa am și făcut. A adus odată 4, altă dată 3, apoi iar 3. La execuție a asistat și el. prrintre cei executați se afla și Ghiță Pele, fost legionar, parașutat de americani în România comunistă”.
1 – General –
– Dumitru Lăcătușu – Chipurile răului – Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist
– Revista 22 – Dosar/22.04.2014.
2 – Col. Ion Uță – a fost unul din liderii mișcării anticomuniste de partizani din Munții Banatului, ucis în noaptea de 7/8 februarie 1949 într-o confruntare cu trupele de Securitate.
3 – Nicolae Dabija – A organizat mișcarea de rezistență a Frontului Apărării Patriei Române. Acționa în zona Apusenilor-Muntele Mare-Cricău-Mesentea. Capturat și executat la 28 octombrie 1949.
4 – Nicolae Trocan – Conducătorul unui grup de luptători anticomuniști din zona Olteniei. Capturat și apoi executat pe 20 iulie 1953. Când a fost arestat, se afla ascuns în zona Cătune-Valea Perilor din județul Gorj.
5 – Coloman Ambruș – N. 24.02.1907 – d. 1987 Brașov. Colonel de Securitate. Între anii 1948 și 1951 a fost director al Direcției Regionale a Securității Timișoara. A coordonat împreună cu maiorii Aurel Moiș și Zoltan Kling, represiunea împotriva grupurilor de partizani din Munții Banatului și Mehedințiului, fiind vestit pentru brutalitatea sa.
6 – Mihai Patriciu (Mihai Weiss sau Grunsperger) – N. 19.01.1909 – d. 1996, Cluj. Fost colonel de Securitate. A lucrat ca inspector general la Regionala Cluj a Siguranței (1944-1948), director al D.R.S.P. Cluj (sept. 1948-1952). Destituit în 1952.
7 – Teohari Georgescu – 31.01.1908 – 31.XII.1976. Lider comunist român, ministru de interne al României între anii 1945-1952.
8 – Marin Jianu – n. 2.08.1913. Ministru adjunct de interne. A încurajat torturile de la Pitești și Gherla. Arestat în 1953 dar eliberat un an mai târziu din ordinul lui Alexandru Drăghici. Împreună cu Baciu Ioan a introdus reguli inumane de trai în închisori.
9 – Zoltan Kling – Șeful Securității Lugoj. A coordonat vânătoarea, uciderea și capturarea luptătorilor din Munții Banatului.
10 – Cârnu Ion – Căpitan de Securitate în 1949. A partiocipat la anchetarea și ucidera multor partizani anticomuniști. De o cruzime frizând patologia. S-a pensionat la 55 de ani.
Cea mai mare atrocitate se petrece în județul Mehedinți, unde se consemnează asasinarea fetei unui fugar. Una din variantele care circula era aceea că Alimănescu ar fi dus fetița la marginea unei păduri în care se ascundea Ursunoiu și l-a somat pe acesta să se predea, altfel o ucide. Ursunoiu nu i-a răspuns, iar copila de 12 ani a fost spânzurată de un copac. (Idem (II)
Partizanul Nicolae Trocan
În urma loviturilor primite, a trădărilor care-l pândeau la tot pasul, luptătorul anticomunist Nicolae Trocan însoțit de Nicolae Vlădescu s-au retras în codrii de la Ohaba, ascunzându-se la o stână. Aici însă, în cursul unei lupte a fost împușcat un milițian și un altul rănit. Acest fapt, a dus la aducerea în zonă de noi efective ale armatei, fapt ce i-a determinat pe cei doi să se retragă în zona comunei Noapteș. Dar și aici, în urma trădării învățătoarei din comună are loc o luptă, la Malu, lângă Noapteș, în urma căreia Nicolae Vulcănescu a fost împușcat. Se retrage în comuna Șovarna, la familia Ursunoiu, dar și aici este trădat. Reușește și de această dată să scape, după împușcarea șefului trupelor de urmărire. Aici intră în scenă Alimănescu. Sosit la fața locului, pentru a îngrozi populația, Alimănescu va spânzura pe fata lui Ursunoiu, crezând că-l va face pe acesta să divulge noul loc în care se ascundea. Nu a reușit însă, deși metoda de care a uzat era una abominabilă.
(Cicerone Ionițoiu – Rezistența anticomunistă din Munții României 1946-1958. Partea a IV-a: Alecu ia conducerea mișcării de rezistență. Haiducii se înfrățesc în codrii Mehedințiului, pag.4/Ed. A II-a, revizuită și completată)
Partizani Mureș – 1949
(Operațiunea Pădurarii) Marea problemă de la începutul deceniuluicinci a Securității mureșene o reprezenta rezistența din zona Munților Călimani, care era în curs de organizare și putea deveni eficientă. Securitatea mureșeană – cu ajutor de la București – a inițiat organizarea și lichidarea acestor rezistențe din zona Călimanilor. Pe data de 13 septembrie 1949, a sosit de la București căpitanul Eugen Alimănescu din partea Direcției Generale a Miliției, care împreună cu căpitanul de miliție Ioan Sasu (comandantul Miliției Județului Mureș) și sublocotenentul Radu din partea Serviciului de securitate Tg. Mureș au convenit măsurile ce trebuiau luate grabnic pentru anihilarea bandelor. În cuprinsul procesului-verbal încheiat cu ocazia întâlnirii celor trei, se convenea asupra faptului ca Miliția Mureș să trimită la ocoalele silvice din regiunea unde erau semnalate bande, „milițieni îmbrăcați în uniforme de pădurari”, aceștia urmând să fie recrutați „din elementele cele mai devotate clasei muncitoare și curajoase care să nu dea înapoi chiar dacă vor fi atacați de bandiți”. printre alte măsuri preconizate, se mai preciza și faptul că, legitimațiile pădurarilor, armele și uniformele acestora să fie procurate, într-un deplin secret,de la Direcția Silvică Mureș. După această operațiune, nu s-au mai semnalat aspecte vizând existența unei eventuale rezistențe în zona Munților Călimani sau în zonele mai apropiate de Valea Mureșului.
(Nicolae Balint – „Comisarul de fier” Eugen Alimănescu face ordine la Mureș (1)/Agero-Stuttgart.de)
Nucșoara – Argeș
Eugen Alimănescu a devenit maior de Miliție și este utilizat de Securitate în acțiunile de căutare și lichidare a grupurilor de rezistență anticomunistă din munții României.În aceste acțiuni, el s-a făcut remarcat prin cruzime și tortură. Este cazul grupuluiArnăuțoiu. În această anchetă o torturează pe Matilda Jubleanu pentru a divulga locul unde se ascundeau părinții și fratele ei.
(Eroine Nucșoara – pagini despre Matilda Jubleanu)
Relevant pentru modul în care ofițerii de securitate știau să-i „atragă” pe viitorii infractori, în scopul furnizării de informații, este cazulmaiorului Alimănescu. Acesta, fiind trimis în comuna Nucșoara pentru capturarea grupării Arnăuțoiu , a sechestrat rudele și prietenii fraților Arnăuțoiu și ai altor membri ai grupării (inclusiv un informator deja recrutat) și le-a torturat, după cum reiese dintr-un raport întocmit chiar de Direcția Regională a Securității Poporului Pitești: „au fost trași la grindă cu funia, legați cu mâinile la spate, după care au fost trimiși în munte după bandiți (…). A fost ridicată fata fugarului Titu Jubleanu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a spus numai minciuni de frică”.
( – A.M.J.-D.I.M. – Fond Penal, dosar nr. 27.463, vol.5, f. 267-270/Caietele CNSAS, Revistă semestrială editată de CNSAS, Anul I, nr. 2/2008/Edit. CNSAS, București, 2008;
– Florian Banu – Rețeaua informativă a Securității în anii 50: constituire, structură, eficiență; pag. 17)
Ajuns maior, a fost implicat în arestări politice, cum a fost cazul lui Gherman Pîntea.
(Ion Constantin – Gherman Pîntea între mit și realitate, p. 143-144/Edit. „Biblioteca Bucureștilor”, București, 2010.)
Arnăuțoiu – partizani – 1950
Este interesant de aflat ce s-a întâmplat în micul grup de securiști în munți pentru depistarea grupului fraților Arnăuțoiu, pentru că nu sec știe cu exactitate ce a declanșat valul de delațiuni dintre ei, care a dus la terminarea „carierei” lui Alimănescu. Voi reda trei întâmplări revelatoare a adevăratei naturi a fostului comisar:
Dos. 11251 FD, vol. 1
Dir. Reg. A Securității Pop. Pitești
Nr. 116 / 21967
16 mai 1950
Către
Dir. Gen. a Sec. Pop.
Tov. Locot. Colonel Petrescu
Semnalăm următoarele:
În jurul datei de 22 aprilie 1950, s-a prezentat la serviciul județean de Securitate Muscel tov. Maior de Miliție Alimănescu, arătând că este trimis special pentru a lucra în problema bandelor, stabilind cu Tov. Șef al serviciului de Securitate să i se dea concursul atunci când va avea nevoie. După ce s-a luat măsuri și s-au întărit posturile de Miliție Nucșoara, Țigănești și Pribeni, jud. Muscel (…). În comuna Nucșoara, tov. Maior Alimănescu, i s-a dat de către tov. Căpitan Cârnu Ioan, multe sugestii asupra modului cum trebuie dusă acțiunea informativă, însă nu a primit, demonstrând că a mai condus asemenea acțiuni și că în prezent conduce în județul Vlașca, Mehedinți, Tulcea, Suceava, etc.
A întreprins acțiune asupra unor elemente din regiunea Nucșoara, după informații neverificate și a ajuns la brutalizarea lor și anume:
– Lemnaru Vasile, din comuna Nucșoara, care era și informatorul Securității.
-Toma Mălureanu, vicepreședintele Comitetului Provizoriu al comunei Nucșoara și alții, fără a obține rezultatele în legătură cu banda.
Cei de mai sus au fost trași la grindă cu funia, legați cu mâinile la spate, după care au fost trimiși în munte după bandiți.
Aceștia sunt rude depărtate cu frații Arnăuțoiu și cei din bandă.
A fost ridicată fata fugarului Jubleanu Titu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat ci a spus numai minciuni de frică (…).
Acestea din urmă s-au întâmplat în ziua de 7 mai 1950 (…)
Colonel de Securitate – M. Nedelcu
Locot. Maj. De Securitate – N. Ionescu
Sau
Acesta a fost trimis în comuna Nucșoara pentru capturarea grupării Arnăuțoiu. A sechestrat rudele și prietenii partizanilor și ai altor membri ai grupării șim le-a torturat, după cum reiese dintr-un raport ”au fost trași la grindă cu funia, legați cu mâinile la spate, după care au fost trimiși în munte după bandiți. A fost ridicată fata fugarului Titu Jubleanu în etate de 17 ani; aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni la care apoi a revenit.
(Florian Banu – Rețeaua informativă a Securității în anii 50; Constituire, structură, eficiență./ Caietele CNSAS, Anul I, nr. 2/2008/Edit. CNSAS – București)
Dos. 1675, vol. 8
Dată în fața noastră
Azi 19.05.1950
Slt.
DECLARAȚIE
Subsemnata Matilda T. Jubleanu născută în anul 1933 luna august, ziua 14, declar următoarele:
În ziua de 2 mai 1950 pe la orele 11 noaptea am fost ridicată de către organele Miliției și dusă la postul de Miliție Nucșoara. La Postul de Miliție am fost întrebată dacă știu de părinții mei unde sunt fugiți. Eu le-am spus că nu știu, iar ei atunci m-au bătut cu bâta. A doua zi am fost luată cu mașina de la postul de Miliție Nucșoara și dusă la postul de Miliție Brătieni. La postul de Miliție Brătieni am fost bătută mai rău și spânzurată cu mâinile în sus.
Totodată declar căci la postul de Miliție Nucșoara mi-a spus dacă nu spun îmi dă foc, și tot odată mi-a ridicat fota în sus și-a aprins o hârtie și a vrut să-mi dea foc în față.
Aceasta îmi este declarația pe care o dau și o semnez propriu.
Matilda Jubleanu.(Idem II)
Tot atunci, Nedelcu și Ionescu, colegii lui Alimănescu, au aplicat aceeași justiție lui Ion Florea zis Cârlan, un localnic din Nucșoara, bătut pentru a spune unde se ascund „bandiții”. (Idem II)
Execuții Lugoj – 1950
Într-o zi din anul 1950, probabil 10 martie, un grup de localnici din zona Lugojului, au dat peste un grup de bărbați în uniforme de milițieni și securitae care își făceau de lucru într-o groapă săpată la marginea drumului, înzona dintre kilometul 7 și 9 de pe Dealul Viilor. Printre bărbații în uniformă, unii l-au recunscut pe temutul maior Zoltan Kling. Peste un an de zile, în februarie 1951, tot un grup de localnici, au decsoperit o groapă comună unde au numărat 12 cadavre, aruncate unele peste altele, legate cu cătușe. peste ani, s-a aflat că aceștia făcuseră parte din lotul nr. 3 al partizanilor dobrogeni, ce făcuseră parte din grupurile lui Gogu Puiu și a fraților Fudulea. Tot peste ani s-a aflat că acel care fusese însărcinat cu odioasa misiune de lichidare a acelor oameni care nu erau condamnați la moarte a fost maiorul de miliție Eugen Alimănescu, fostul comisar al anilor 1945-1947, mediatizat ca un mare justițiar înlupta cu interlopii bucureșteni.
Era o legendă falsă deoarece după cooptarea lui în operațiunile de anihilare a rezistenței din munți, a comis atrocități de nedescris.
Partizanii dobrogeni împușcați în acea noapte – 13 la număr – erau următorii: Manea Duțu, Nicolae Dobromir, Ioan Filip, Gheorghe Gușiță, Alexandru Gogu, Constantin Lache, Iordan Nicolau, Dumitru Negroiu, Ioan Pițigoi, Nicolae Roșculeț, Stere Stercu, Constantin Tudoran, Ioan Topârceanu, Gheorghe Tomoșoiu, Gheorghe Tofan, marin Cenușe.
(Frontpress.ro – Povestea celor 13 luptători anticomuniști uciși în anul 1950, la lugoj./7.06.2014)
Toate aceste orori ar fi continuat dacă nu ar fi intervenit conflictul de interese dintre securiști nu ar fi provocat delațiunile care duc la arestarea lui Alimănescu, cel mai probabil în 1951. În anchetă, Alimănescu, Toarnă și el abuzurile colegilor, fără a respinge acuzațiile ce i se aduc. Este acuzat de delapidarea banilor destinați plății informatorilor și cheltuiți apoi pe chefuri și orgii organizate împreună cu echipa lui. A fost judecat și condamnat la doi ani de muncă silnică la Canal. (Iem II)
Sfârsitul carierei
În referatul de excludere din partid, din 12 aprilie 1951 se arată și alte fapte cum ar fi împușcarea unor persoane nevinovate sau foști infractori retrași din activitate, violarea unor femei fiind ceva comun pentru Alimănescu. Privitor la tehnicile lui de interogatoriu se spune că erau sadice: „Pentru descoperirea infractorilor, folosește cele mai barbare metode de tortură ca: spânzurătoarea, le leagă la picioare ziare, apoi toarnă petrol și le dă foc, și alte metode bestiale, schingiuind oamenii fără a ține seama dacă sunt vinovați sau nu, făcându-i ca în timpul torturilor să declare lucruri ce nu le aparțin”. Biroul său, avea „pereții murdari de sânge și ornați din loc în loc cu obiecte (bice, cătușe, arme, etc.) ce le folosea la torturarea în anchetă a celor pe care îi aresta. Atât în sertarele mesei de lucru cât și pe masă, se aflau o serie întreagă de obiecte de valoare (bijuterii și aur) și bani”.*
– Dumitru Lăcătușu – Chipurile răului – Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist
– Revista 22 – Dosar/22.04.2014.
* – Sepeanu Tudor – n. 23.X.1914. La 30 august 1948, șef al Direcției Regionale a Securității Poporului. În 1950 era șef serviciu Inspecții în Direcția Generală a Penitenciarelor. S-a aflat în fruntea celor care au organizat acțiunea criminală în penitenciarele Pitești, Gherla, Tg. Ocna, etc., a organizat filajul tuturor personajelor politice ale vremii. Arestat în 1953 și condamnat la 8 ani închisoare. Grațiat și pus în libertate la 13.XI.1957. Eliberat la 13.XI.1957.A executat 4 ani și 8 luni de detenție.
Condamnare – Arestare
După împușcarea autorilor implicați în furtul de la Sinaia, Alimănescu a fost arestat în scurt timp, dar pe actul de condamnare era scris: corupție, delapidare și furt din avutul obștesc. Oamenii lui au fost anchetați ca polițiști corupți, învinuiți că păstrează o mare parte din capturile făcute la descinderi. În unele cazuri, acuzațiile s-au dovedit adevărate. Salariile fiind de mizerie, mulți dintre polițiști își pierdeau viața de tineri, în lupta cu bandele criminale. Familiile lor nu beneficiau de altă protecție, fizică sau financiară, în afara celor pe care și le ofereau singuri.
A fost închis la Făgăraș, celebra închisoare pentru polițiști indezirabili. Eliberat, a fost închis din nou. Într-un final, a fost aruncat din trenul care-l ducea de la o închisoare la alta.
S-a spus că a vrut să fugă de sub escortă, una din expresiile folosite cel mai des în rapoartele lui Alimănescu, atunci când vroia să justifice moartea unui arestat. S-a spus că ministrul de interne, Teohari Georgescu, dăduse ordin să i se plătească cu aceeași monedă, după ce îi omorâse amicii – Cairo și Voinescu.
(Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței/14.01.2013)
Raport Securitate
„Numitul Alimănescu din str. petru Vodă nr. 30 s-a stabilit că acum un an și jumătate și-a cumpărat un loc de casă unde și-a făcut o clădire modernă, foarte frumoasă, dar încă nu este complet terminată. Din investigațiile făcute pe la vecini, mai reiese că soția lui Alimănescu înainte de a se căsători, a fost funcționară la CFR, după ce s-a căsătorit n-a mai urmat serviciul și a rămas acasă. Poartă un lux foarte mare și când vine din oraș, vine numai cu mașina mică. Iar Alimănescu la fel vine numai cu mașina mică”.
Mr. de Securitate Cpt. de Securitate
C. Stoilescu A. Cosma
NOTĂ
Maiorul Alimănescu Eugen din Direcția Miliției Judiciare n-a mai luat parte la ședințele de Partid de câteva luni, pretextând că este plecat în misiune. Același lucru se întâmplă chiar când se află în București.
Pană
NOTĂ
În seara zilei de 6 decembrie crt. la ora 21, Maiorul Alimănescu din D.G.M., a mers cu o mașină militară Skoda nr. 11463 B, în strada Traian 179.Acesta în timp ce a sosit cu mașina a sunat de două ori, apoi s-a dat jos din mașină și a intrat în bloc, la et. II, ap. 4 la numitul CABB DAVID, de profesie profesor. În acel apartament mai domiciliază și numita TROCAN LUCIA, de profesie artistă la Opera de Stat. Se poate întâmpla ca maiorul Alimănescu să fi mers la acea artistă.
(Despre demnitate (III) – Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți. Cum a ciuruit istoria comisarul Moldovan (III) / 19.02.2014: Alimănescu Eugen/ wordpress.com)
Sfârșitul carierei (1951) – arestare-rearestare
Sfârșitul lui Alimănescu plutește și acum în incertitudine. Se știe că, la ședința din 26 mai 1951 a organizației de partid a Direcției Miliției Judiciare, a fost exclus din partid, fiind la scurt timp arestat de Securitate. În anchetă, s-au reliefat abuzurile făcute de el, nu și asasinatele din 1949 și 1950. la sfârșitul anchetei, fostul șef al „Echipei Fulger”, prin decizia nr. 530 din 9 noiembrie 1951, a fost internat într-o unitate de muncă pentru o perioadă de doi ani, motivația fiind aceea de „neândeplinirea sarcinilor de serviciu și divulgarea secretului de stat”. (!)
Se spune că sfârșitul lui ar putea avea două cauze.Prima este că nu mai era de folos puterii comuniste, dar și că știa prea multe. O a doua este implicarea lui într-un incident cu niște ofițeri sovietici care au sfârșit sub gloanțele lui, a căpitanului Ioanid și a locotenentului Săgeată. Se spune că cei trei ofițeri sovietici uciși au fost confundați cu trei hoți aflați sub urmărire. Personal înclin să cred că prima cauză este mai verosimilă. Privitor la a doua cauză, pentru uciderea a trei ofițeri sovietici, fie că era executat imediat de către ocupanți, fie că erai trimis în Siberia de urgență. Ei, pentru așa ceva nu se jucau cu doi ani de condamnare într-o unitate de muncă.
După detenție, era semnalat că în iunie 1954, domicilia în București și era gestionar la o tutungerie. Varianta susținută de Traian Tandin și Stelian Tînase fiind că a fost rearestat și aruncat din tren.
(- Dumitru Lăcătușu – Chipurile răului – Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist
– Revista 22 – Dosar/22.04.2014.)
Declarații anchetă
Fiind cercetat în final de către superiorii lui și organele de partid cu privire la modul abuziv și sălbatic în care el și colegii lui și-au îndeplinit misiunile, declara următoarele: „La declarația dată mai înainte în legătură cu abaterile unor milițieni care au lucrat și lucrează în problema bande, mai adaug: cu cazul cu femeia da la Baia de Aramă un de mai mulți milițieni au bătut o femeie care apoi a declarat că au vrut s-o violeze mi-am mai amintit că în timpul cercetărilor se spune că unul din milițieni, precis nu știu care, a urinat într-un pahar și a dat femeii să bea (…)”.
(Mircea Balan – Istoria trădării la români de la Mihai Viteazul până azi. Vol. II, Edit. Eurostampa, Timișoara, 2004)
NOTĂ
Din alăturata declarație a lui Alimănescu Eugen rezultă o serie de abuzuri pe care le-ar fi comis următorii, toți din Direcția Miliției Judiciare
Lt. Maj. Dumitrescu Nicolae
– În acțiunea de la Baia de Aramă, la coborârea din munți a luat o femeie și a mers cu ea în cimitirul satului, unde a profitat de ea. Tot timpul cît au stat în acea regiune, el a mersla roare balurile, mergând după femei.
– A adus o fată de la el din sat promițându-i că-i va da serviciu și-i va scoate buletin de București; și-a bătut joc de ea, după care a lăsat-o în părăsire. Aceasta se numește Militaru;
– Într-o acțiune la Buzău a ridicat de la un rom, două monede de aur, pe care, după multe insistențe din partea fostului director Otto le-a depus;
– A dat drumul unor romi criminali care nu au mai fost găsiți;
– În cadrul unor întreceri în cinstea zilei de 1 Mai, între Serviciul Bande și Serviciul Furturi și Spargeri, Serviciul Bande trebuia să prindă trei bande. Văzând că nu se poate câștiga întrecerea, Lt. Maj. Dumitrescu cu asentimentul tov. maior Erdely – a fost trimis să aresteze două șatre de romi nomazi, pe care, prezentându-le drept „bande”, au câștigat întrecerea.
– A folosit bătaia și schingiuirea pe scară largă și în mod permanent.
– Lt. Maj. Marin H. Gheorghe
– Are ieșiri neomenoase față de femeile aduse la cercetări la el, spune vorbe murdare și le amenință că le bagă fiare înroșite în vagin dacă nu spun drept.
– Lt. Eremia
– În toate acțiunile a bătut, în special în acțiunea de la Gorj, unde, împreună cu alți milițieni de la Gorj, a bătut foarte mulți oameni nevinovați (…)
– Lt. Săgeată
– A fost trimis în Romanați să aresteze un bandit. A mers împreună cu Slt. Iliescu și Slt. de Sec. Vreju. Pe drum s-a îmbătat și a mers în acțiune beat. Ajunși acolo, Săgeată a lăsat pistolul mitralieră pe pat, lângă bandit și, dacă nu se repezea Iliescu, banditul întinsese mâna după pistol.
– A fost plutonier în Armată, unde a lucrat la Informații, la M.St.M. A lucrat mult timp cu fostul colonel Arsenescu. Este tipul omului veșnic nemulțumit, îngâmfat, provoacă scandal cu ofițerii mai mari în grad ca el (…)
– Lt. Amuza Teodor
– Fost legionar. Înacțiunea de la Făgăraș, în care a fost împușcat Lt. Poleac, a făcut parte din colectivul de comandă al acțiunii și chiar el l-a trimis pe Poleac să meargă în pod să scotocească când a fost împușcat.
– Prin ianuarie sau februarie, Amuza împreună cu Slt. Cârligel, au fost aduși de către tov. Inspector Spirea de la Ministerul de Finanțe, reclamând verbal că ambii, fiind în stare de ebrietate, s-au agățat de soția acestuuia, trăgând-o de mână și pipăind-o pe la spate (…).
– Lt. Hlistun
– În luna februarie, a prezentat mai multe chitanțe cu semnături fictive, pentru care pretindea că ar fi dat bani informatorilor.
– În toamna trecută – în acțiunea de la Ialomița – în completă stare de ebrietate, a tras cu pistolul într-un restaurant din Slobozia, mai multe rafale de pistol, băgând panică printre consumatori, când a fost rănit ușor Lt. Maj. Dumitrescu Nicolae (…).
– Slt. Sofronie
– S-a îmbătat și a făcut scandal în tramvai, lăudându-se că el se luptă cu bandiții prin munți (…).
– Slt. Cârligea Stelian
– Înainte el a fost legionar.
– În afară de beția pe care a făcut-o în București, când a fost în misiune la Severin s-a îmbătat și a vrut să împuște un milițian. Lt. Maj. Alexandru a vrut să-l ducă la dormitor și el atunci a început a-l înjura și l-a făcut „haldău”.
– Slt. Ivan Florea
– A împușcat pe Slt. Oarfă. Nu se cunosc împrejurările, căci nu s-a făcut nici un raport. Aceasta o știe tov. maior Dauș.
– Lt. Labuș
– S-a îmbătat în acțiunea de la Severin.
– Plotonierul Bălăceanu
– A avut legături cu banda Ghivnici, cu mult înainte de a spune miliției, caz recunoscut și de banditul Flocea. Cunoaște acest caz și lt. Amuza.
– A bătut fratele unui bandit la Severin, care avea cătușe la mâini, până nu a mai putut vorbi.
NOTĂ
De abaterile săvârșite de organele Miliției și arătate de Maiorul Alimănescu prin declarații
Declarația din 25.05.1951
Lt. Săgeată a făcut mai multe chitanțe în alb, pentru plarta unor informatori din problema bandei Arnăutu-valoare cca 27 mii lei.
Plot. Bălăceanu Vasile și Slt. Sofronie Petre, au primit bani din fondul informativ pe care i-a cheltuit ei în loc să plătească informatorii. Sumele le-au fost reținute din salarii.
DECLARAȚIA din 28.05.1951
Tov. Lt. Col. Adrian Dumitru a fost de acord să fie răpit președintele „Frontului Plugarilor” din comuna Pecinișca, pe care apoi l-a bătut pentru a arăta unde poate fi găsită banda lui Cristescu.
Organele Miliției Putna, au bătut și pus cătușe la mâini la mai mulți săteni bănuiți a fi în legătură cu banditul Cenușe.
Cpt. Pop de la Miliția Județeană Mehedinți a bătut femei foarte grav, una urinând pe ea. Femeile erau în legătură cu banditul Vulcănescu.
În problema banditului Trocan au fost bătute Eufrosina Vulcănescu și Maria Patroniu, precum alți doi oameni de legătură ai banditului.
În acțiunea contra bandiților Trocan, milițianul Popa, trăgând fără ordin, a împușcat pe plot. Voicu.
Serg. Maj. Alexandrescu Ioan a întocmit dosare de informatori cu date fictive date de Alimănescu.
Lt. Amuza și Săgeată i-au dat chitanțe în alb păentru justificarea fondului informativ.
DECLARAȚIA din 26.06.1951
Șeful postului Măgurele – Teleorman a pus pe un milițian să frigă unghiile de la mână cu friugarea, unui bandit din banda lui Buciulică.
Cu ocazia unei acțiuni contra bandiților din Suceava, lșa care a luat parte și tov. Lt. Col. Filip, cu care a fost organizată acțiunea, datorityă unei greșeli de organizare, a fost împușcat un milițian care făcea paza mașinilor.
Cu ocazia acțiunii din Gheorghieni Ciuc, milițienii care luaseră parte la acțiune, după ce s-au înapoiat din munți, au făcut un chef cu prostituate, pe care apoi le-au bătut.
În cursul lunii ianuarie 1950, în timpul urmăririi banditului Lungană, au fost bătute foarte grav două femei și câțiva oameni de legătură ai banditului de către milițieni.
Au fost bătuți Gogu Trocan, Ion Haiducu, Eufrosuina Vulcănescu și Maria Patroniu, cu ocazia cercetărilor făcute pentru prinderea banditului Trocan.
Șeful postului de miliție Zegujani, a procurat pentru Alimănescu un mniel și 50 de ouă și nu a vrut să primească contravaloarea. Totuși banii i-au fost trimiși prin Lt. Eremia.
Slt. Nicolau a dat posibilitatea lui Stoica Ion-căutat pentru a fi anchetat-să dispară, neridicându-l din pat, ci lăsându-l până a doua zi.
Banditul Ciujdea a fost scăpat de Șeful de Post din Calvini – Buzău în paza căruia fusese dat.
DECLARAȚIA din 6 iunie 1951
Șeful Secției a 8-a de Miliție București a trăit în concubinaj cu femeia Patraș, de la care primea bani.
Lt. Săgeată Mircea, Lt. Dumitru Eugen, Lt. Marin Gheorghe și fost Slt. Chira Ioan, după ce a terminat misiunea de la Baia de Aramă – Mehedinți, s-au îmbătat după care au vrut să violeze și au bătut femeia la care ședeau în gazdă și care luase parte la petrecere.
Plot. Melcioiu Constantin, cu oxazia unei acțiuni întreprinse în luna ianuarie, în Romanați, a bătut o femeie pe care o cerceta în localul Sfatului Popular.
Lt. Maj. Alexandru Ioan, împreună cu organele de Securitate, în timpul unei acțiuni din munții Vrancei au consumat alimente și băuturi sustrase din casele fugarilor, care fuseseră sigilate (…).
DECLARAȚIA din 9 iunie 1951
Lt. Maj. Dumitrescu Nicolae s-a îmbătat la o petrecere dată de cpt. Ionescu, astfel că nu a putut să plece imediat la o reconstituire.
Lt. Cosoiu V. a împrumutat 16.000 lei din banii găsiți asupra banditului Cîrdei.
Serg. Maj. Florea a bătut la tălpi pe Palina, amanta banditului Trocan (…).
DECLARAȚIA din 18 iunie 1951
La Adjud au fost bătuți bandiții Bineață și Baboi.
Plot. Manu i-a adus lui Alimănescu o damigeană cu ulei fără a primi contravaloarea (…).
DECLARAȚIE
Subsemnatul Alimănescu Eugen declar următoarele:
La declarația dată mai înainte în legătură cu abaterile unor milițieni care au lucrat și lucrează în problșema bande mai adaug:
Cu cazul cu femeia de la Baia de Aramă unde mai mulți milițieni au bătut o femeie care apoi a declarat că a vrut s-o violeze mi-am mai amintit că în timpul cercetărilor se spune că unul din milițieni, precis nu știu care, a urinat într-un pahar și a dat femeii să bea. La cercetări nu am putut stabili cu precizie aceasta.
Înainte de reținerea mea, a venit la mine în birou Slt. Iliescu Nicolae de la Serviciul Miliției Tehnice, care mi-a spus următoarele: în acțiunea din Romanați pentru prinderea bandei Lungană am dat ordin Lt. Săgeată, pe atunci plutonier,, ca, împreună cu Iliescu și un locotenent de Securitate numit Vreju, să meargă într-o comună din fostul județ Dolj pentru a aresta pe banditul Lungană, de care am fost informat că ar fi acolo. Săgeată împreună cu Vreju, în loc să meargă acolo unde i-am trimis, s-au îmbătat și au mers beți în acțiune. Erau în așa hal de beți încât au lăsat pistolul mitralieră pe pat lângă bandit, care era gata să-l ia dacă nu sărea Iliescu să pună mâna pe el.
Locot. Săgeată a fost plutonier în armată și a lucrat înainte și în timpul războiului la Serviciul de Informații al M.St.M. Din discuții avute cu el mi-a spus printre altele că a lucrat mai mult timp cu fostul colonel Arsenescu care este fugit în munții Argeșului. Este tipul omului veșnic nemulțumit. A fost trimiss în câteva acțiuni unde a provocat scandal cu ofițerii mai mari în grad ca el (…). La Suceava s-a certat cu șefii de posturi, cu comandantul raionului Suceava și chiar cu comandantul, fapt care a făcut să fie chemat din acea misiune la D.G.M. În legătură cu aceasta nu s-a luat nici o măsură, știu numai atât că pentru cazurile aceste de indisciplină a fost trimis la muncă în problema bandei Croitoru, care nu prezenta mare importanță. Asta i-a fost toată pedeapsa.
Slt. SOFRONIE – A fost în vechea Jandarmerie de unde a fost dat afară și trimis în judecată nu știu pentru ce fapte, fiind condamnat la închisoare (…) Am fost informat că din acea școală de la Cernăuți, de subofițeri și jandarmi s-au format plutoane de execuție a evreilor și crezând că asta poate fi frământarea lui Sofronie, am luat legătura cu cadrele, cu un tov. Lt.Maj., care a rămas să-i ia dosarul care credea că se găsește la trupele de securitate. Ce a făcut nu știu. Pentru beție a fost iertat de tov. geeral Cristescu.
Plt. BĂLĂCEANU – În legătură cu el, în multe rânduri, Lt. Amuza Teodor mi-a spus că știe precis că Bălăceanu nu a avut legături cu banda Ghivnici, chiar cu mult înainte de a da banda pe mâna Miliției. Mi-a spus că asta ar fi recunoscut-o și banditul Florea, care a făcut parte din bandă și a fost arestat mai târziu.
Lt. HLISTUN – În luna februarie mi-a prezentat mai multe chitanțe cu semnături fictive pentru banii dați informatorilor. Aceste chitanțe i le-a dat Bălăceanu să le dea unui șef de post, dacă nu mă înșel din Brodina, care a refuzat să le primească cunoscând că sunt false (…)
Lt. AMUZA TEODOR – Sunt informat că a fost legionar.(…) Este fricos, am stabilit aceasta tot la Făgăraș, când mi s-a spus că a primit informația că un membru important din banda Hașu se găsește într-o casă. A mers cu încă doi tovarăși da la Miliție sau Securitate, nu știu precis, până la casa indicată, împreună cu informatorul. Acolo, de frică, nu au făcut acțiunea și nici nu a uluat măsuri de prindere a banditului de către alte organe (…).
Lt. Maj. DUMITRESCU NICOLAE – (…) Am fost invitat de ziua lui onomastică la el acasă, unde, nu exagerez, cred că 1 kg. de icre negre s-a servit. A fost trimis în acțiune la Turda pentru prinderea bandei Ihuț și Șușman, acolo în loc să-și vadă de treabă, a stat numai după femei, beții și în chefuri, să joace table și biliard. O notă informativă în legătură cu acestea a fost primită și de tov. Ciorăscu, când era directorul judiciarului. Dumitrescu Nicolae, de 1 an de când lucrează în problema bande, nu a realizat nimic. Nu a fost prins de el până în prezent nici un bandit. Și nici milițiile pe unde a fost Dumitrescu atât timp cât s-a ocupat el de problemă nu au făcut nimic (…).
Slt. CÂRLIGEA STELIAN – A fost în acțiune împreună cu Lt. Maj. Alexandru în regiunea Severin. Acolo Cârligea s-a îmbătat, era să împuște un milițian, pe altul l-a bătut (…).
În legătură cu banii dați din fondul informativ la oamenii care lucrează la Serviciul „Bande”, declar:
Fiecăruia dintre ei, care pleca în acțiune, i se dădeau sume de bani din fondul informativ. Nu cunosc precis cum au fost cheltuiți acești bani, însă știu că o mare parte din chitanțe le-au făcut fictiv. Spre exemplu, Amuza avea să justifice odată suma de 6000 lei ce-i dădusem, când i-am cerut justificarea banilor nu avea nici un fel de chitanță, ca, după o jumătate de oră, să-mi aducă chitanțe. Săgeată la fel. Bălăceanu le are în carnetul meu de note. Slt. Hogaș asta a făcut-o cu aprobarea tov. Ciorăscu. Dacă am să văd chitanțele, pot spune precis care au fost făcute în birou când le-am cerut justificarea.
Cu bătaia: – Toți oamenii cu care am lucrat au bătut. Amuza și Săgeată, în acțiunea de la Brastovîț – Romanați, până atunci nu mai lucraseră cu mine și până m-am dus eu în acea acțiune au bătut așa de grav două femei încât una a fost internată în spital și i-a cumpărat Amuza penicilină să-i facă, deoarece începuse să-i supureze unde a lovit-o. Nu este acțiune la care să fi luat parte ei fără să bată. Bălăceanu și Sofronie la fel, au bătut. În acțiunea de la Suceava, am pus cătușe la mână la un frate al banditului Cenușe și l-am dat în primire lui Bălăceanu să-l ducă la arest. Când l-a scos din nou Bălăceanu, în arest îl bătuse atât de rău încât abia mai vorbea. L-am cercetat, iar el mi-a răspuns că este disperat și de aceea îl bate că a promis că-l prinde pe Cenușe și frate-său trebuie să spună unde este. Seara, în loc să doarmă în dormitor, la postul Putna, unde au dormit toți oamenii, a dormit în sat la femei și a venit la Post abia a doua zi la ora 9. pentru asta i-am spus că-i dau 4 zile arest.
Lt. EREMIA – În tot timpul acțiunii de la Gorj, a bătut. În problema Stănescu, împreună cu alți milițieni de la regiunea Gorj, au bătut foarte mulți oameni chiar nevinovați. I-am dat ordin să meargă în comuna Șovarna să instaleze o pândă în apropierea locului unde a fost împușcat Plt. Selea, loc care era cunoscut de el. A mers la Șovarna și, în loc să meargă s-o instaleze sau să trimită un milițian, atrimis doi oameni din sat, care au fixat locul pândei, oameni care, am verificat mai târziu și am constatat, xcă erau bănuiți că au legătură cu bandiții. În ce privește bătaia, Lt. Maj. Dumitrescu nu a avut acțiune la care să nu bată. Toți au bătut. Nu este om în judiciar care să nu fi întrebuințat bătaia, în special cei care au venit la bande de la Informații ca: Lt. Săgeată, Lt. Amuza, Lt. Gândac, Plt. Bălăceanu, Slt. Sofronie. O mare parte din aceste fapte le-am raportat șefilor mei, în afară de cele care nu le verificasem în cazul Cârligea s-a făcut ancheta, însă am arătat și aici faptul pentru a se ști ce fel de element este.”
(Despre demnitate (III) – Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți. Cum a ciuruit istoria comisarul Moldovan (III) / 19.02.2014: Alimănescu Eugen/ wordpress.com)
Arestat, a fost condamnat la închisoare pentru omor deosebit de grav. Comuniștii au încercat să-l scoată din memoria oamenilor, rapoartele sale au dispărut în mare parte. La fel și articolele din presă. Grupul „Fulger” a fost desființat, iar membrii săi și-au pierdut urma.
(www.certitudinea.ro – Profil de super-erou: Eugen Alimănescu, modelul „comisarului” Moldovan)
Cele mai multe concluzii, duc la ideea că Eugen Alimănescu a fost un infractor, cel mai probabil un spărgător, care a fost angajat de comuniști în poliție pentru a fi folosit la lichidarea interlopilor din Bucureștiul anilor 1945-1946. Reușitele sale îl fac să fie integrat în Securitate pentru lichidarea luptătorilor anticomuniști din munți. Lipsa rezultatelor, cruzimea metodelor sale aplicate unor oameni nevinovați, precum și corupția îl aduc în postura de condamnat la muncă silnică la Canal. Chiar și pentru un regim politic care promova teroarea, Alimănescu s-a dovedit prea mult. (Idem II)
Canal – deținere
„Canalul morții trebuia săpat.(…). Printre deținuții politici de aici se găsea și un criminal, Alimănescu. Fusese adus de la Midia dintre cei de drept comun, care voiau să-l linșeze. După ce omorâse sute de borfași cu care operase ani de zile, intrase în securitate. Aparticipat alături de trupele Ministerului de Interne la lichidarea Mișcării de rezistență, la început în Banat, împotriva colonelului Uță apoi în Făgăraș. Dar nu a apucat să o lichideze, pentru că a fost arestat. De la Ocnele Mari a ajuns la Midia, de unde a fost salvat de administrație din mîinile colegilor de drept comun și adus la Km.4, lângă Cernavodă”.
(Cicerone Ionițoiu – Consiliul Național Român. Morminte fără cruce, 1983)
Se spune că, după eliberare, a fost repartizat de stat la un debit de tabac, undeva în zona Pieței Dorobanți. Necazurile nu l-au ocolit, întrucât se pare că „incoruptibilul” nu se discurca prea bine cu gestionarea banilor statului, fiind reținut din nou. Apoi nu se mai știe nimic. Doar zvonul că ar fi fost aruncat din tren. (Idem II)
Închisoare Făgăraș
Între zidurile cetății au fost încarcerați printre alții, comisarul șef Eugen Alimănescu poreclit „Comisarul de Fier”, dar și comisarul Cambrea cu care colaborase în multe acțiuni contra gangsterilor.
(Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței/14.01.2013)
Onele Mari – 1951
Avocatul Virgil Mateiaș, fostul prefect legionar al Făgărașului (1939-1940) l-a cunoscut personal pe Eugen Alimănescu în timpul detenției de la Penitenciarul Ocnele Mari. Spunea el „ Spre a ne împinge în dușmănie și luptă, cu deținușții de drept comun, când puteam fi uciși, ori trimiși în judecată și condamnați la moarte pentru activitate politică interzisă și rebeliune, au adus de undeva și l-au numit șeful închisorii pe inginerul Panait, care nu era altcineva decât Alimănescu, fostulș chestor de poliție din București. Hoții l-au recunoscut, a fost de-al lor, dar s-a dat cu poliția în 1945. Urmărea noaptea pe străzi, în localuri numai de ei cunoscute, descoperea hoții, tâlharii și îi împușca. Au încercat să-l omoare. Din greșeală, hoțul de buzunare Tudor a ămplântat cuțitul în ajutorul lui Alimănescu care a murit pe loc. A fost judecat și condamnart la muncă silnică, chiar în incinta închisorii. Nu l-au iertat pentru că a refuzat să declare că legionarii l-au învățat să-l omoare, așa cum in se ceruse”.
(Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței./14.01.2013)
A fost în realitate un interlop. A fost arestat pentru fraudă în gestiunea banilor folosiți pentru recrutarea informatorilor și este închis la Canal, ca infractor de drept comun. Eliberat după doi ani, ajunge gestionar al unui debit de tutun în zona Pieței Dorobanți din București. Este arestat din nou pentru nereguli în gestiune și dispare din nou în circumstanțe necunoscute. Actul de deces este datat 1958.
(Cicerone Ionițoiu – Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar./Edit. Mașina de scris, București, 2000;
Eugen Alimănescu – Wikipedia)
A dispărut tragic prin „căderea” dintr-un tren de noapte, zvonurile vorbind despre un celebru judecător bucureștean șef al unui puternic grup mafiot care a dat ordinul de eliminare a prea incomodului Alimănescu.
( – L.J. – Vorbe de fumoar – 27.X.2013: Alimănescu-Ceacanica-Berbeceanu: Istoria se repetă?)
Sfârșit – Se spune că sfârșitul lui Alimănescu ar fi fost cauzat în urma accidentului de la Sinaia, pentru ca în final să fie aruncat din tren. Dar nu-i așa. Lucrurile nu s-au sfârșit de loc în acest mod. În viața reală Alimănescu era mai degrabă un criminal în serie ascuns după legitimația de polițist. Lipsa oricărei ezitări în a lua viața altcuiva, fie el și un hoț de case de bani, deschidea noii puteri de la București , oportunități pline de beneficii. Se spune că în 1948 un serviciu al NKVD-ului specializat în asasinate, a înființat la București o unitate similară numită Brigada Mobilă, condusă de către Alexandru Nicolski. Să fi fost oare ”Brigada Fulger” o copie a acesteia?
Epopeea luptei cu MAFIOȚII dâmbovițeni, oricât de palpitantă ar fi, nu poate ascunde faptul că omul era un tip foarte dur ca polițist și asta – după cum se afirma în popor – din cauza faptului că provenea din rândurile infractorilor de drept comun – el fiind chioar unul de anvergură – introdus de PCR în rândurile poliției. Presupusa lui activitate militară pe frontul de Est nu demonstrazî nimic. Dar, după ce a pus pe el uniforma de maior de securitate, indică faptul că, în realitate, Alimănescu este un caz patologic. Însă, și Nicolae Maromete și Pavel Aranici luptaseră în URSS, asta nu l-a împiedicat pe primul să devină unul dintre cei mai siniștri gardieni ai lagărelor comuniste, iar al doilea, să conducă o groaznică represiune împotriva rezistenței din munți.
( Despre demnitate – povestea unor oameni (aproape) necunoscuți; Cum a ciuruit istoria comisarul Moldovan (II): „Nu știam că doare așa”./wordpress.com/19.02.2014)
Fiică Alimănescu
Fiica lui Alimănescu este în viață. „Doamna Magdalena” se teme și acum pentru ce i s-a întâmplat tatălui său. „Sunt anumite lucruri secrete, pe care unii oameni nu vor să le dezvăluie nici în mormânt”. De aceeași părere este și Alexandru Alimănescu, nepotul comisarului.
(BZI – Sergiu Nicolaescu-un interviu emoționant despre unchiul său, un polițist de legendă./4.01.2013)
Relația Alimănescu – Ceacanica
„Despre polițistul Eugen Alimănescu s-au scris și s-au spus multe lucruri, unele adevărate, altele montate pe enormități. Am fost avertizat asupra acestuin aspect când m-a atins și pe mine boala exagerărilor. Luat de val. cum se spune, am subscris la folia publică și, prin câteva texte am contribuit și eu la fabricarea acestui personaj controversat, efemer în Poliția Română și mai ales Supradimensionat din toate punctele de vedere”.
(Constantin Constantinescu – Un comisar de poliție controversat. Eugen Alimănescu – între legendă și adevăr./ Preluat din revista „Poliția Capitalei”)
Relația Cambrea Gheorghe – Alimănescu Eugen
A lucrat alături de Alimănescu la rezolvarea mai multor cazuri celebre din Capitală. Comisarul Cambrea a lucrat în toate brigăzile poliției, de la moravuri la pungășii, la jafuri armate și crime. Odată cu prigoana pornită de comuniști împotriva comisarilor din echipa lui Alimănescu, Cambrea a fost și el arestat.
În 1941, Cambrea arestase un ilegalist comunist, care apoi a fost asasinat de legionari. S-a dovedit ulterior că ilegalistul era informator al poliției și fusese reținut pentru a fi protejat. Gheorghe Cambrea a fost condamnat la 20 ani de pușcărie și trimis la Făgăraș în 1950, unde a rămas până la desființarea închisorii. A fost mutat la altă închisoare unde a rămas până în 1964 când a fost eliberat. Grav bolnav, a mai trăit doi ani după eliberare.
(Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței./14.01.2013)
Cambrea Gheorghe
Într-un moment al carierei sale, a fost repartizat la brigada specială care se ocupa de comuniști, a căror activitate era interzisă. În anul 1941, acesta l-a arestat pe Constantin David, membru al organizației centrale a PCR din București. În timpul unei manifestații, David i-a sărit pur și simplu în brațe, rugându-l să-l aresteze. Cambrea îl mai erastase de vreo douîzeci de ori, pentru că David era informator al Siguranței. În acea zi David se temea de ceva. Într-adevăr, legionarii au ucis la Jilava 64 de deținuți, printre care și pe Constantin David.
Cambrea a fost arestat în 1951, fiind făcut responsabil de moartea lui Constantin David. A fost condamnat la 15 ani pușcărie, cea mai mare parte a condamnării făcând-o la Penitenciarul Făgăraș.
(Adina Mutar – Adevărata poveste a arestării comisarului Moldovan./ stirile.rol.ro/românia online)
CAMBREA
n. 30.09.1910, Tg. Jiu, fiul lui Constantin și Elena
– Dom. București, str. Luceafărului nr. 1, raionul Lenin
– Avere – casă locuit 4 camere
– origine socială: mic burghez
– Închisori: Jilava, Făgăraș, Gherla
– Nr. matricol: 66/12.05.1952
– Grațiat: 29.07.1964/D. 411/64
(IICCMER – Fișe matricole penale – Deținuți politici)
Comisarul de poliție Gheorghe Cambrea s-a născut la 30 septembrie 1910 în Tg. Jiu, părinții lui fiind Constantin și Elena. Tatăl său a fost funcționar în Poliție iar mama casnică. Drept avere aveau o casă cu patru camere. Ca studii avea patru clase de liceu.
Ddata începerii pedepsei comisarului a fost considerată 1 aprilie 1950, fiind condamnat la 20 ani închisoare. La 29 septembrie 1950 a fost transferat la Târgșor. A fost apoi deținut la Făgăraș (1955-1956), Jilava, 1956. La 15. 01. 1956 era la Gherla. A fost eliberat la 29 iulie 1964, fiind grațiat prin Decretul 411 din acel an. A mai trăit doi ani după eliberare.
La 27 august 1954 s-a emis ordonanța de trimitere în judecată nr. 194 pentru Gheorghe Cambrea, domiciliat în strada Luceafărului nr. 1, deținut deja la Jilava, din noiembrie 1952. Pe aceeași listă cu el mai apar: Vasile Andreica (comisar ajutor), Ioan Nica (agent de siguranță), Iosif Seliceanu (agent de siguranță), Grigore Malcasian (comisar de siguranță), Alexandru Pană (comisar de siguranță), Ioan Naițescu, Dumitru Lovin, Tudor Gârbea (agent de siguranță). Toți fuseseră în serviciul Poliției de Siguranță din PPC și toți au fost arestați pentru că au reprimat, împreună cu Gheorghe Cambrea, manifestația din Piața Obor, din 3 noiembrie 1940.
(FlorinȘinca, dr. – Când Poliția a devenit Miliție./ Ziariști online)
Închisoarea Făgăraș
A înregistrat o rată a mortalității în rândul deținuților foarte ridicată, aici pierzîndu-și viața nu mai puțin de 165 persoane din cauza condițiilor proaste, a frigului și alimentației necorespunzătoare. Groapa comună săpată în marginea cimitirului din Făgăraș a ascuns cadavrele oamenilor uciși în Cetate. Regulile erau draconice. Chiar și transportul cadavrelor se făcea doar pe timpul nopții, cu căruța, de către deținuții de drept comun încarcerați aici.
(Monitorul de Făgăraș – Cetatea Făgărașului și comisarii Siguranței./14.01.2013)
Comisar Reus – Mârza N. Vasile – Mărturii
– n. 10.04. 1905 – Suceava, fiul lui Nicolai și Maria
– dom. București, str. Eminescu, nr. 44, raionul Stalin
– originea soc.: mic burghez, licențiat în drept
– căsătorit cu Elvira Juncu
– depus la 17.02.1955: activitate contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare; activitate intensă
– Foaia matricolă nr. /18.07.1952: Nr. dosar 49
Aresturi: MAI, Suceava, Făgăraș
La 24.06.1961 este predat organelor Miliției pentru D.O. în comuna Rubla – Brăila/Galați.
– La 15.07.1961 este eliberat
(IICCMER – Fișe matricole penale – Deținuți politici)
1 – BACHEȘ IOAN – În 1956 era Lt. Maj., șef de birou, MAI, serviciul „D”.
La 20 iunie 1956 face o cerere de consultare a dosarului de anchetă privitor la Reus-Mîrza Vasile și de întocmire a unui referat cu date amănunțite despre activitatea lui Reus-Mârza Vasile până la 23 august 1944. La 11 iunie 1956 adresează o cerere grupei „D” din Penitenciarul Făgăraș de analizare a posibilității de recrutare ca agent a lui Reus-Mârza Vasile.
(Ștefan Cândea – Lista cu cadrele Securității din perioada 1949-1989 (1) / 27.01.2004)
2 – IORGA MARIN – În 1962 era maior, șeful Direcției regionale, anterior șeful serviciului raion, conform documentului din 14 noiembrie 1962; ulterior colonel, șeful Inspectoratului de Securitate Galați (conform documentului din 24 iulie 1969 MAI, Direcția Regională Galați. La 14 noiembrie 1962 semnează o notă care privește verificarea necesității tratamentului urmat de Reus-Mârza Vasile la Spitalul TBC – București. La 16 iunie 1964 semnează o altă notă care privește luarea în evidență a lui REus-Mârza Vasile. Ulterior semnează o hotărâre de trecere în evidență a lui Reus-Mârza Vasile.
(Ștefan Cândea – Lista cu cadrele Securității din perioada 1949-1989 (3) / 27.01.2004)
3 – APOSTOL NICOLAE – Este în 1964 căpitan, șeful secției „C”, MAI, Direcția Regională Galați.La 16 iunie 1964 semnează o notă privind luarea în evidență a lui REus-Mârza Vasile.
(Lista cu cadrele Securității din perioada 1949-1989 / http://gh-ursu.org.ro/ListaCadreSec-IRIR.pdf)
4 – NISTOR IOAN – În 1956 era locotenent, șeful grupei „D”, Penitenciarul Suceava. La 30 iunie 1956 semnează o notă-referat în care oferea informații despre activitatea lui Reus-Mârza Vasile de până la 23 august 1944.
(Cine sunt ei? Ce au făcut ei înainte de 22 decembrie 1989? / Portalul revoluției/ www.portalulrevoluției.ro/forum/index.php?topic=24.1005)
5 – VELIANU VELIAN – În 1956 era locotenent-major, șeful Biroului „D” MAI, Penitenciarul Făgăraș. La 20 martie 1956 semnează o cerere pentru a obține informații cu privire la Reus-Mârza Vasile, aflat în arestul penitenciarului Făgăraș, în vederea recrutării acestuia. La 14 iulie 1956 semnează un referat în care propune clasarea materialului de studiu și verificare privitor la Reus-Mârza Vasile, acesta fiind contraindicat pentru recrutarea ca agent.
(Lista securiștilor (S – Z) – www.grupul.ro/lista-securiștilor-s-z/23.X./2004)
MIHAI ANTONESCU – AVERI – ABUZURI POLIȚIE
Noiembrie 1944. După arestarea lui Mihai Antonescu, la 23 august 1944, generalul Aurel Aldea noul ministru de interne (23.08. – 3.XI.1944) în guvernul Sănătescu, a ordonat să se efectueze o percheziție la locuințele celui arestat și să se ridice toate bunurile mobile. De aici încep însă problemele. Cei care au efectuat percheziția la diversele locuințe ale lui Mihai Antonescu erau inspectorul Motaș Gheorghe, din Direcțiunea Generală a Poliției, secondat de către comisarii Dobrescu Constantin și Vânvu Victor. S-ar fi găsit valori străine, monede de aur, ceasornice, 160 costume de haine și o casetă care abia putea fi dusă de un om plină cu aur, al cărui conținut a fost sustras iar caseta aruyncată pe câmp. Cercetările de mai târziu au scos în evidență faptul că valoarea tuturor celor confiscate ar fi fost de 11 miliarde lei. Multe valori însă fie că nu mai apăreau în acte, fie dispăruseră fizic. Astfel, nu se menționează în acte câte bancnote de 1000 și de 500 franci elvețieni au fost găsite, precum și câte monede de 20 franci elvețieni aur. Caseta despre care s-a amintit trebuia să cuprindă mai mult de 1508 monede de aur. Nu se pomenește nimic de a doua casetă și nici de rezultatul percheziției făcută la valetul Ștefan Andrei. Toate greutățile veneau din partea celor care au decis și efectuat percheziția sub diverse motive. În final, realitatea ne-a dezvăluit faptul căm fusese nevoie de timp pentru a tria bunurile care aparținuseră lui Mihai Antonescu, a le sustrage și de a le înlocui pe unele, acolo unde se putea, cu lucruri de mică valoare. Împărțirea „prăzii” între cei abilitați de Siguranță să percheziționeze casele fostului demnitar român a condus la conflicte între aceștia, ceea ce până la urmă a și împiedicat mușamalizarea afacerii. În urma mai multor sesizări, în cadrul Direcției Generale a Poliției s-a declanșat o anchetă și, la ordinul ministrului Teohari Georgescu, inspectorul Gheorghe Motaș a fost arestat și închis la Jilava. Dintr-o notă adresată ministrului Afacerilor Interne în 1947, aflăm că fostul inspector de Siguranță a reușit să evadeze din închisoare și că era dat în urmărire generală. Din nefericire, în documentele din arhivele Securității nu mai regăsim nici o altă mențiune referitoare la acest caz, însă este foarte probabil ca Gheorghe Motaș să fi fugit peste graniță, scăpând astfel și de represaliile pe care Securitatea le-a aplicat după 1948 cadrelor din fostele structuri de informații burgheze.
(Irina Țăranu – Percheziție acasă la Mihai Antonescu./Magazin istoric, mai, 2007, pag. 44)
DUMITRU (DIMITRIE) CEACANICA (9.08.1949)
S-a născut la 27 octombrie 1918, la Cernavodă, județul Constanța. Părinții, greci de origine, Constantin și Eufrosina, erau proprietarii celui mai mare și mai frumos magazin din oraș, unde vindeau arme și biciclete, articole tehnice și erau foarte respectați în oraș. La o vârstă fragedă rămâne fără tată. Ca să dobândească cetățenia română, a luptat în Al Doilea Război Mondial, de unde s-a întors slăbit și bolnav. Originea sa burgheză era considerată de Securitate drept „nesănătoasă”. În dosarul său de urmărire penală exista o însemnare precum că Dumitru Ceacanica a încercat să-și ascundă originea. O altă acuzație adusă era aceea că în tinerețe ar fi fost legionar sau simpatizant al acestei mișcări, fapt ce contravine total realității.
Calitățile sale profesionale incontestabile și succesele în rezolvarea celor mai dificile cazuri îl făceau un șef mai dificil, deseori greu de suportat. Și asta din cauza temperamentului său coleric. Era necruțător cu mincinoșii sau cu leneșii și nu-și pierdea timpul în discuții sterile. De frică îi știau și infractorii dar și subalternii.
În urma unei înscenări a fost arestat și cercetat pentru corupție dar acuzația a fost desființată. În dosarul său mai apăreau acuzații precum că ar fi folosit printre metodele sale „bătaia și tortura”, că ar fi „un element priceput și cu multă putere de muncă, însă care nu depune întotdeauna întreaga sa capacitate și forță de muncă. Este îngâmfat, înfumurat și nervos”. (Referat din 9.08.1949)
(Liliana Nicolae – Dumitru Ceacanica, „criminalist de geniu”./ 11.06.2010/ Documentar realizat de Radio România în colaborare cu CNSAS)
CHESTOR SLĂVOACĂ
Era temut printre polițiști. Luptase în Spania, trecuse și pe la Moscova, se tutuia până și cu membri din Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Era singurul care-și capitonase ușa biroului cu mușama, în romburi, ca la plapumă. Se pretindea un om cult, argumentând cu diploma de doctor în drept.(Gurile rele insinuau că această diplomă era falsă, o confecționase Puiu Rizea, cel mai bun specialist în falsificarea bancnotelor de o mie.) Cunoștea foarte bine Bucureștiul. Nu-i plăcea să stea acasă. Era un cunoscător de excepție al bodegilor, birturilor și cabaretelor, foste și prezente, ale orașului. Știa totul despre Casa Capșa încă de pe vremea când prin saloanele ei treceau vedetele naționale și nu numai.
(Dan Mihăiescu – Comisarul moare ultimul./ 9.01.2008/www.archive.org)
Comisar șef RADU IRIMESCU
Era numit cu delegație, nefiind membru PCR. Era un bărbat înalt, cu trăsături ferme și o boltă craniană socratică. Probabil multe femei frumoase l-au dorit.
Dintre infractorii renumiți de care s-a ocupat comisarul șef Irimescu se pot aminti:
Sebi Degete de Pluș – hoț de buzunare pe linia tramvaiului 16. Nimeni nu se amesteca în fieful lui. Sebi se arăta foarte elegant, ca un intelectual proaspăt ieșit la pensie. Pe teren, simula întotdeauna o ciză cardiacă, prăbușindu-se peste omul pe care îl alegea pentru a-l buzunări. Îi cerea ajutor de pe pragul morții și respectivul, impresionat, îl ajuta să coboare sau chiar își întrerupea călătoria cu tramvaiul și-l ducea pe „bolnav” la un taxi. De unde să-i teacă prin minte. Că domnul acela fin, căruia i s-a făcut rău în tramvai,l-a lăsat fără portofel.
Irinel Bozoncea – Avea de asemenea un mod distinct de operare. Trăia din comerțul cu păpuși. La ea găseai de cumpărat păpușile cele mai ieftine și cele mai frumoase. Umbla prin magazine cu o fetiță de mână, închiriată cu ora de la madam Popazu, ghicitoare în bobi, cărți, cafea și glob de cristal. Irinel și copilul se puneau la patru ace, ca să câștige încrederea victimelor. La raionul de jucării, copilul, bine dresat, arăta cu degețelul o păpușă scumpă și începea să urle, ca ars cu lampa de benzină, că o vrea pe loc. Mama se agita, încerca să-l târască afară din magazin. Mica pușlama făcea un și mai mare circ. Femeia disperată își smulgea verigheta groasă de pe deget și propunea să-i rămână amanet vânzătorului până când se va înapoia cu banii reprezentând costul acelei jucării. Se oferea să lase și fetița acolo, până la întoarcere, însă patronul sau vânzătorul preferau să nu le rămână în magazin micuța scandalagioaică. Și de fapt, se considera că verigheta de aur lăsată spre păstrare era o garanție suficientă ca prețul jucăriei să fie achitat.
(Dan Mihăiescu – Comisarul moare ultimul./ 9.01.2008/www.archive.org)
CHESTORUL VASINCU
A plesnit cândva peste bot un ofițer superior neamț, la restaurantul „Princiar”, impertinent față de doamna Vasincu, care a refuzat să danseze cu el. Soțul violent a fost arestat de Siguranță, luat de acasă și urcat într-o mașină cu „brățări la mâini”. Nu se știe cât a meritat doamna Vasincu reacția cavalerească a soțului său. Nu peste mult timp, la o descindere făcută în casa unui chelner proxenet, de pe Calea Moșilor, a fost găsită în patul acestuia, zglobie și nerușinată.
(Dan Mihăiescu – Comisarul moare ultimul./ 9.01.2008/www.archive.org)
Comisar IOAN V. TAFLARU
Născut la 8.X.1910 în comuna Roșiori, județul Galați. Absolvent de Drept, fost comisar-șef de poliție în Corpul Detectivilor și în Brigada anticomunistă din cadrul Direcției Generale a Poliției. În anii 30-40 s-a ocupat cu urmărirea și prinderea comuniștilor (problema comunistă). Din mai 1948 a fost arestat și ținut în prevenție pănă în 1953, perioadă în care a fost supus mai multor anchete în care a dat o serie de declarații referitoare la colaborarea comuniștilor cu Siguranța. În 1949 a fost cercetat personal de către Ministrul Afacerilor Interne, cu scopul de a afla de la acestainformații despre presupusa colaborare a lui Ștefan Foriș cu Siguranța. A fost judecat și condamnat la muncă silnică pe viață pentru săvârșirea de crime de război (Legea nr. 312/1945). Ulterior, în 1957, a fost judecat încă o dată de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, primind o nouă condamnare de 25 de ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Potrivit fișei matricole penale a deținutului pilotic Taflaru V. Ioan, la rubrica „descrierea pe scurt a faptului”, se menționa: „S comis în mod barbar acte de violențî și mijloace de tortură asupra muncitorilor comuniști”. În 1963, printr-un decret al Consiliului de Stat, i s-a redus pedeapsa la 25 ani muncă silnică. A trecut prin închisoarea „B” a MAI, penitenciarele Jilava, Rm. Sărat, Văcărești, Făgăraș, Gherla și Clij. A fost grațiat în 1964 în baza decretului nr. 411, fiind eliberat din penitenciar la 4 august 1964. Fusese depus la 10.06.1953.
(Mihail Burcea, Marius Stan – Informatorii comuniști ai Siguranței. Studii de caz: Nicolae Pârgaru./ 27.05.2013/Miliția Spirituală;
IICCMER – Fișe matricole penale – deținuți politici)
Comisar CONSTANȚA
La Constanța, un alt comisart – cu nume bulgăresc – proceda mai simplu: indiferent de gravitatea delictelor, făptașii erau executați pe cheiul portului, mereu în același mod: doi dintre polițiști îi însoțeau cot la cot, ca apoi, la un semnal, amândoi să se dea în lături, un al treilea împuțcându-i pe la spate. Deși certate cu legea, cele două brigăzi izbutiseră să stingă pofta mușteriilor de a mai fura în voie, nu doar pentru că e-ar fi fost târșeală să iasă la „treabă”, ci de teamă să nu fie dași în gât de complici sau „ginitori”, de pe margini care le știau rostul, când au și nu au parale, dar mai ales ce au de vânzare după prăduială.
(Niculae Gheran – Arta de a fi păgubaș: târgul moșilor, vol. I/ Biblioteca Bucureștilor, București, 2008, p. 306, 307-308)
Noi, prim procuror al Tribunalului Ilfov
Având în vedere sentința criminală Nr. 7 din 8 august 1945 a Tribunalului Poporului din București, prin care se confiscă întreaga avere aparținând următorilor condamnați:
Taflaru Ion, de ani 35, fost funcționar poițienesc, născut în comuna Roșiori, jud. Brăila, cu ultimul domiciliu în București, str. Ernest Djuvara Nr. 12, astăzi dispărut;
(…)
(M.O. – Anul CXIII/Nr. 228 (Partea I-a), 6 octombrie 1945)
Cazuri anunțate în ziare
luptă cu pistoalele între cetățeni și tâlhari, pe str. Dobroteasa. Un gardian public a fost grav rănit
Banda lui Bratu Șaraga
Borfașul C. Mănescu împușcat de un gardian
(Niculae Gheran – Arta de a fi păgubaș: târgul moșilor, vol. I/ Biblioteca Bucureștilor, București, 2008, p. 306, 307-308)
Polițiști faimoși
Eugen Alimănescu, Dumitru Ceacanica, Adrian Horăscu, Sandu Mănușă, Nicu Ionciovici, Șerban Samson, etc.
(Annie Muscă – Dan Mihăiescu – Spovedania unui umorist / Edit. Terra, Focșani, 2010, p. 57)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Situatia Romaniei Postbelice (ID: 151467)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.