Situatia Romaniei Intre 1876 1916

CAPITOLUL I.

PREZENTAREA SITUAȚIEI ECONOMICE ȘI POLITICE A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1876-1916

Primele două decenii ale perioadei analizate stau, în România, sub semnul trecerii de la societatea tradițională la cea modernă, trecere facilitată de mutațiile care au avut loc, atât în principalele sectoare ale economiei (industrie ,agricultură, comerț, transporturi, sistem bancar), cât și în planul psihologiei sociale și a mentalitaților.

Instituirea regimului monarhic-constituțional in 1866 a creat cadrul propice modernizării societații. În anii ce trec după cucerirea independenței, printr-un rapid proces de creștere economică , societatea românească își modifică structura. „Sosită cu întârziere de 1-2 secole față de Occidentul european la creația economico-industrială modernă, țara noastră, în virtutea legilor sociale ale progresului, asimilează totuși prin mașini și utilaje, tehnicieni și conducători ai producției și schimbului, sisteme de producție și organizare moderne, recuperând, astfel, parțial, rămânerea în urmă în multe domenii ale producției și organizării activității economice”.

În această perioadă, erau recunoscute și investite cu responsabilitatea guvernării doar două formațiuni politice: liberalii și conservatorii, aceste două partide succedându-se reciproc la conducerea țarii.

Măsurile economice luate, oglindind, pe de o parte, interesele agrare ale marilor proprietari funciari și, pe de altă parte, pe cele industriale ale burgheziei în formare vor converge, în primă instanță, spre o politică economică relativ unitară cu diferențe nu foarte bine conturate între cele două grupări.

În deceniul al-VIII-lea, datorită poziției slabe a burgheziei autohtone, se vor impune prioritar interesele moșierimii conservatoare. Astfel, în comerțul exterior, ea va promova politica liberului schimb, cu scopul de a schimba exportul produselor agricole și de a permite importul cu taxe vamale reduse a produselor industriale.

Curentul protecționist se va impune pe măsură ce încep să se contureze interesele burgheziei autohtone. Pe baza acestei politici s-au adoptat măsurile de protecție vamală a pieței interne din 1886, acestora adăugându-li-se măsurile de încurajare luate în 1887 la nivelul întregii industrii naționale.

La sfârșitul secolului al-XIX-lea și începutul secolului al-XX-lea, România se va afla în urma altor țări ale lumii pe drumul capitalismului, țara noastră aflându-se încă în prima fază a dezvoltării acestuia.

Analiza datelor economico-sociale arată problemele României în drumul pentru dezvoltarea ei capitalistă. Procesul de concentrare și centralizare a producției și capitalului făcea abia primii pași și era departe de a avea un rol dominant în viața economică și politică a țării; capitalul financiar se afla într-o formă incipientă, sistemul bancar și de credit fiind lovit puternic de marile cercuri financiare internaționale.

Monopolurile străine își disputau locul pe piața românească iar o parte însemnată a teritoriului țării noastre se afla sub dominația străină.

Măsurile economice luate în această perioadă au fost cauzate de criza mondială de supraproducție și de impulsurile burgheziei industriale românești. Acestea au fost materializate în noul tarif vamal din 1904 numit și “tariful Costinescu”, după numele inițiatorului său și legea privind protejarea industriei naționale adoptată la 13 februarie 1912 care încuraja, spre deosebire de legea din 1887, și marea burghezie dar și intreprinderile capitaliste mai mici.

Vom prezenta în continuare principalele evoluții înregistrate de sectoarele importante ale economiei, (comerțul, agricultura, industria, transporturile, capiatalul străin), evoluții înregistrate pe fondul unor măsuri luate de stat privind instituționalizarea pieței interne și adoptarea unor instrumente și tehnici comerciale adecvate.

COMERȚUL cunoștea o oarecare dezvoltare și exista un cadru instituțional pentru desfășurarea lui dinaintea cuceririi independenței de stat prin adoptarea primului cod comercial modern în 1864 și prin legile din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza . Acestora li se adugă după 1877 noi reglementări: Legea din 1879 privind mărcile de fabrică și de comerț care consacra recunoașterea și apărarea de către stat a mărcilor, emblemelor de producție și de desfacere (legea este completată printr-un nou act normativ, din 1904, privind folosirea mostrelor și modelelor, cu referire la obligațiile și răspunderile ofertanților de mărfuri pe bază de mostre); Legea asupra magazinelor generale-docuri, adoptată în Iunie 1881, numită și “Legea silozurilor”, având o deosebită importanță în epocă în vederea promovării exportului de cereale (silozurile au avut o mare importanță în vederea creșterii gradului de valorificare și profitabilitate a exportului de cereale; modernizarea porturilor Brăila și Galați s-a concretizat, pe lângă alte aspecte, și în construirea unor silozuri gigant pentru vremea respectivă, cu o capacitate de 50.000 tone la care ulterior s-au adăugat cele ale portului Constanța, precum și cele din numeroase noduri de cale ferată); Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb și mijlocitorilor de mărfuri din 1881 și inaugurarea burselor din Iași și București în 1882 (succesul burselor din România va apărea după anul 1900 datorită, mai ales procesului de creștere economică reală înregistrat de țara noastră în ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea; la bursele românești se vor trnzacționa produse agricole și forestiere destinate exportului; în 1880 au fost puse în circulație primele bancnote ale monedei naționale (leul) emise de Banca Națională a României înființată în acelasi an; în 1886 se creează, în principalele centre ale țării camere de comerț și industrie care, la începutul secolului se vor organiza în Uniunea Camerelor de Comerț și Industrie, cu sediul în București și cu reprezentanți de drept în Parlamentul țării; punerea în aplicare a Codului de comerț național în 1887.

Agricultura continuă să rămână ramura dominantă a economiei naționale, concentrând peste 85% din populația activă și oferind peste 75% din venitul național. Schimbările survenite în agricultură în perioada analizată sunt, îndeosebi, rezultatul creșterii cererii de produse agricole atât pe plan intern cât și pe plan extern.

În agricultura românească se modifică sensibil structura terenurilor: dacă în 1860, arăturile ocupau aproximativ 20% iar pășunile și fânețele aproximativ 33%, situație care arată locul important pe care îl ocupă creșterea animalelor, situația se va modifica substanțial până la sfârșitul secolului, ponderea arăturilor ajungând la circa 42% iar cea a pășunilor și fânețelor ajungând la doar 15% din terenul agricol al țării.

Agicultura trece de la un predominant caracter agrar-pastoral spre un caracter agrar-cerealier: suprafața cultivată cu cereale, între 1862-1890 se dublează, de la 2,04 mil. ha. la 4,23 mil. ha., producția dublându-se și ea, de la 26,3 mil. hl. la 51,4 mil. hl.

În structura producției predominau cerealele, care reprezentau 82%, plantele industriale-textile, oleaginoase, sfeclă, tutun – 2,4%, leguminoasele – 1,5%, plantele furajere – 9,5%, iar viile și livezile – 3,5%.

Creșterea producției agricole s-a realizat prin modalitați extensive, atât randamentul la hectar cât și dotarea tehnică rămânând în continuare scăzută.

Decalajul dintre dotarea tehnică a marilor proprietăți și dotarea tehnică a țărănimii este uriaș, aproape întreaga capacitate de mașini acționate cu abur ca și alte tipuri de mașini agricole aflându-se în posesia marilor proprietari. În 1905 se înregistrau consemnate în funcțiune, circa 300 pluguri cu abur, 20.000 mașini de treierat, 50.000 de semănători și altele.

Creșterea animalelor a înregistrat un puternic regres în perioada care a urmat aplicării, în 1872, a legii rurale. Datorită scăderii suprafețelor destinate pășunilor și fânețelor se înregistrau numai 44,3 vite mari la 100 locuitori . Regresul se accentuează ca urmare a războiului de independență, când vitele mari sunt folosite pentru tracțiune sau pentru hrana trupelor precum și din cauza apariției , în sudul țării a pestei bovine.

La începutul secolului al-XX-lea efectivele de animale cunosc o redresare relativă și treptată, dar nu mai ating cotele înregistrate în 1872. Astfel, în 1911 se înregistrează 37,7 vite mari la 100 de locuitori.

În domeniul creșterii animalelor, caracterul comercial al activitații este neînsemnat,animalele fiind crescute aproape exclusiv pentru muncă și pentru hrană.

Deși a deținut pe parcursul întregii perioade analizate, ponderea cea mai mare în venitul național, „agricultura nu a cunoscut o dezvoltare deosebită din cauza existenței unor rămășițe ale relațiilor de producție feudale”.

INDUSTRIA națională s-a plasat în centrul dezvoltării economice. În prima parte a perioadei industria se caracterizează printr-o dezvoltare mai lentă, pe mai multe ramuri: al industriei casnice, meșteșugărești, al manufacturilor, dar și al începutului de industrie mecanizată. Cea mai mare parte a producției obținute provine din industria casnică și mai ales din manufacturi, acestea din urmă, aflate la noi în plină ascensiune. Manufacturile din domeniul textil, alimentar, al tăbăcăriei, măcelăriei, extracției de sare, minereuri, petrol, își sporesc numărul și își diversifică structura, pregătind terenul pentru apariția și dezvoltarea industriei mecanizate. Astfel, în România, apariția intreprinderilor mecanizate, respectiv a fabricilor, s-a făcut în paralel cu expansiunea manufacturilor.

Industria mecanizată se dezvoltă anevoios, neexistând încă resurse (capital, forță de muncă calificată, capacitate de organizare) și nici o piață internă dezvoltată. Cu toate aceste dificultăți, numărul fabricilor ajunge în 1886, când politica comercială a României încuraja liberul schimb, la 236 de fabrici.

După 1886 orientarea politicii comerciale a României se schimbă, trecându-se la curentul protecționist prin promovarea a două acte normative deosebit de importante.

În mai 1887 este adoptată legea intitulată „Măsuri generale pentru a veni în sprijinul industriei naționale” – prima lege care instituie sistemul de încurajare materială de către stat a industriei românești. Această lege s-a adresat industriei de fabrică , și nu face vreo precizare privind proveniența capitalului, ceea ce înseamnă că avantajele erau aceleași atât pentru investitorii autohtoni cât și pentru cei străini.

A doua lege cu o deosebită importanță pentru evoluția dezvoltării industriale a României este Legea minelor, adoptată în mai 1895. Urmare a adoptării acestei legi extracția de petrol cunoaște creșteri deosebite. În decursul a două decenii de după adoptarea ei, petrolul ocupă locul I în exploatările zăcămintelor naționale și România se situează pe locul III în lume în producția și exportul de petrol.

După aplicarea acestei politici de încurajare a industriei naționale, la ancheta industrială realizată în anii 1901-1902, s-au înregistrat un număr de 62.188 de unități care produceau mărfuri industriale, dar, dintre care doar 625 aparțineau marii industrii.

Trebuie subliniat faptul că, până la primul război mondial, România nu-și făurise o industrie costructoare de mașini proprie. Drept urmare, întreaga industrie mecanizată care a fost dezvoltată în țara noastră în această perioadă a folosit mașini și utilaje de import.

Legea pentru încurajarea industriei naționale adoptată în februarie 1912, marchează, împreună cu Tariful vamal Costinescu o nouă fază în promovarea industriei naționale. De subliniat că această lege pune accentul pe înzestrarea cu forță motrice a întreprinderii, urmărindu-se dezvoltarea unei industrii naționale puternice. Efectele ei imediate sunt mai puțin evidente, datorită încetării războiului mondial care împiedică funcționarea normală a economiei.

CAPITALUL STRĂIN a contribuit în mare măsură la industrializarea României antebelice. Astfel, mai mult de 80% din totalitatea investițiilor industriale realizate până în 1915 au fost reușite cu ajutorul capitalului străin.

În ajunul primului război mondial, capitalul străin deținea o pondere de 74% în industria metalurgiei, 69,6% în industria lemnului, 91,9% în industria petrolului, 94% în industria zahărului, 72,3% în industria chimică, 22,7% în industria textilă, 95,5% în sectorul gaz, electricitate, apă și 27% în transporturi.

Pozițiile cele mai puternice le dețineau capitalul german – 23,6%, olandez – 19,5%, englez – 18,8%, austro-ungar – 12,9%, belgian – 11,3%, francez – 7,3% și american – 4,8%.

Sub impulsul capitalului străin s-au dezvoltat în România, în principal acele ramuri industriale care furnizau materiile prime de care aveau nevoie țările capitaliste. Din acest motiv industria constructoare de mașini și cea carboniferă practic nu existau.

Pătrunderea capitalului străin a fost încurajată și de legea din 1912 care acorda capitalului străin aceleași facilitați pe care le acorda și capitalului românesc.

TRANSPORTURILE prin dezvoltarea lor puternică au susținut demarajul economiei românești.

Construcția căilor ferate, element important al procesului de modernizare, s-a făcut într-un ritm accelerat, ajungând în 1914 la 3550 km de cale ferată, 404 stații și 39 halte. În același an, 1914, cele 932 locomotive și 25386 vagoane realizau peste 90% din transportul de persoane și mărfuri.

Paralel cu construcția de căi ferate și în strânsă legătură cu aceasta, autoritățile române au acordat o atenție constantă amplificării transporturilor pe apă, atât celor fluviale cât și celor maritime.

În 1899 au început lucrările de modernizare a portului Constanța, de către un grup de ingineri români sub conducerea lui Anghel Saligny. Portul Constanța, în varianta modernizată este inaugurat în 1909. De asemenea, sunt modernizate și porturile Galați și Brăila.

Dovadă a dezvoltării transporturilor pe apă în 1913 compania Navigația Fluvială Română a înregistrat venituri de 4,04 mil. lei din transportul de mărfuri iar veniturile companiei Serviciul Maritim Român au fost de 6,07 mil. lei.

Rețeaua drumurilor publice s-a dezvoltat, de asemenea, în 1916, lungimea totală a drumurilor publice, adică a celor șoseluite fiind de 45.604 km din care 5.111 km naționale, 4936 km județene, 19.364 km vicinale și 16.193 comunale, ponderea drumurilor șoseluite fiind de 65,3% din total.

Construcția căilor ferate a reprezentat cea mai importantă inițiativă economică din acea perioadă. Căile ferate au antrenat în procesul de dezvoltare o serie de zone dominante de economia naturală, precum și o serie de ramuri industriale cum ar fi industria metalurgică, a materialelor de construcții și industria extractivă a petrolului și cărbunelui.

Începută târziu și într-o țară slab dezvoltată economic, ascensiunea economică a României, deși efectuată într-un ritm relativ rapid, nu a putut să recupereze distanța față de economiile țărilor capitaliste, mai ales datorită faptului că în țara noastră, această dezvoltare, în special cea industrială s-a făcut cu un larg aport de capital străin iar investitorii străini aveau să facă din țara noastră o bază de aprovizionare cu materii prime, ei neavând interesul să dezvolte o industrie puternică care să o concureze pe cea a țărilor capitaliste.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA VOLUMULUI COMERȚULUI EXTERIOR ÎN PERIOADA 1876-1900

2.1 EVOLUȚIA VOLUMULUI COMERȚULUI EXTERIOR ȘI A

BALANȚEI COMERCIALE

În perioada 1876-1900, volumul exporturilor românești a avut o creștere de 1,57 ori, comparabilă cu creșterea volumului valoric al exporturilor europene, această creștere fiind de 1,66 ori. În schimb, evoluția volumului importurilor românești a fost mult mai dinamică decât cea volumului importului la nivel european cu circa 80%.

Creșterea susținută a schimburilor a fost și urmarea directă a modernizărilor rețelelor de transport, ceea ce a determinat o reducere considerabilă a prețurilor pentru transport.

Creșterea mult mai rapidă a importurilor românești este rezultatul unei cereri interne deosebit de dinamice, cerere generată de nevoile în creștere de produse industriale necesare formării bazei tehnico materiale a industriei și economiei în general. Acum au intrat în țară însemnate cantități de materii prime, mijloace de transport, utilaje, instalații portuare, produse necesare construirii și modernizării economice.

Tabelul 1. Evoluția valorică și cantitativă a comerțului exterior românesc în perioada 1875-1900

Sursa: N.Sută, S. Sută-Selejan , M. Mureșan , G. Drăgan – „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 94

Comerțul exterior al României înregistrează creșteri evidente ale volumului valoric și cantitativ, însă apare o anumită inconstanță datorată structurii exclusiv agricole a exportului.

Din conținutul tabelului se observă evoluția ascendentă a volumului comerțului exterior în perioada 1876-1896, cu unele excepții și anume anii 1884, 1885 și 1895. Tot în această perioadă apare și punctul de maxim al sfârșitului secolului al-XIX-lea și anume anul 1893.

În perioada 1896-1900 media anuală înregistrată este inferioară aceleia din anii anteriori cu mai mult de 100 milioane lei, cele mai mici valori înregistrându-se în anii 1899 și 1900.

Evoluțiile fluctuante au fost determinate de:

Măsurile de politică comercială; în prima fază de liber schimb, care au stimulat creșterea volumului comerțului exterior, și apoi politica protecționistă, care a frânat schimburile comerciale externe;

Factorii climaterici, decisivi pentru producția agricolă care era principalul bun exportat;

Concurența produselor agricole din S.U.A., India, Rusia care sunt oferite la prețuri foarte scăzute și care limitează posibilitățile de export ale României.

De asemenea, în ultimul sfert al veacului al-XIX-lea, se remarcă devansarea ritmului de creștere al exporturilor de către cel al importurilor. Astfel în timp ce importurile își dublează valoarea de la 166 milioane lei în 1876, la 333 milioane lei în 1899, exporturile cresc într-o mai mică măsură, de la 235 milioane în 1876 la 280 milioane în 1900. Această creștere se manifestă în special în perioada 1876-1885, când era în vigoare Convenția Comercială cu Austro-Ungaria, perioadă în care importurile cresc cu aproximativ 80% în vreme ce exporturile sunt cu doar 10% mai mari.

Decalajul se menține și în perioada următoare, dar diferențele dintre ritmurile de creștere sunt mai mici. Astfel, din 1885 până în 1900 importurile cresc cu 30% iar exporturile cu 11%.

Cauzele care au determinat creșterea mai rapidă a importurilor față de exporturi sunt următoarele:

Îmbunătățirea căilor de comunicație, ceea ce a permis o pătrundere mai facilă pe piața românescă a mărfurilor străine;

Masivele livrări din afară făcute pentru construirea căilor ferate și, în general, pentru dotarea tehnică a economiei;

Creșterea populației care a dus la creșterea importurilor și de asemenea, la creșterea consumului intern și implicit la scăderea exporturilor.

Balanța comercială se menține, cu excepția primului și ultimului an al perioadei, deficitară. Cauzele care au dus la existența acestor deficite au fost următoarele:

Efectele convențiilor încheiate pe principii liber schimbiste cu Austro-Ungaria, Germania, Franța, Italia, Anglia, Elveția;

Politica de investiții industriale stimulată de legea protecționistă din 1887 care a permis introducerea unor cantități de mărfuri cu taxe vamale reduse sau scutite de taxe vamale, care au fost utilizate pentru realizarea unor lucrări de mare anvergură precum podul de la Cernavodă, construcția de căi ferate și șosele, portul Constanța și alte lucrări.

Lărgirea pieței interne, în condițiile în care industria de fabrică nu era suficient dezvoltată pentru a putea acoperi necesitățile consumului intern, iar industria casnică se destrăma, a făcut să sporească importul unor produse. Exemplul cel mai concludent este dat de importul de produse textile care în 1882 reprezenta 33% din total iar la începutul secolului al-XX-lea ajunsese la 48% din total.

Efectele crizei agrare care au dus la scăderea prețurilor produselor agricole, produse ce dețineau o pondere covărșitoare în structura exportului românesc

Un alt element important care a influențat permanent balanța comercială a fost decalajul dintre prețul produselor importate și a celor exportate. Acest decalaj era, în principal rezultatul structurii necorespunzătoare a schimburilor comerciale ale țării noastre, în care se exportau produse neprelucrate, care aveau prețuri scăzute și se importau, în majoritate produse semifinite și finite, cu prețuri mult mai ridicate. Uneori, s-a întâmplat chiar să importăm produse finite obținută din materia primă exportată de România, cum a fost cazul în perioada aplicării Convenției Comerciale cu Austro-Ungaria când „importam făină din propriul nostru grâu”.

Diferența dintre valoarea unei tone importate și a unei tone exportate a oscilat între 3,15 și 4,97 tone exportate pentru o tonă importată după cum se observă în următorul tabel:

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan – „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 94

2.2. STRUCTURA EXPORTURILOR ȘI IMPORTURILOR ROMÂNEȘTI

Structura exporturilor și a importurilor românești în ultimele decenii ale secului al-XIX-lea arată că România rămânea o sursă de materii prime agricole și piața de desfacere a mărfurilor industriale pentru țările din centrul și apusul Europei.

Această situație a fost confirmată și de datele unui recensământ efectuat la începutul secolului al-XX-lea conform căruia dintr-o populație totală de 6,96 milioane locuitori, numai 17,16% locuiau în mediul urban și 82,84% locuiau în mediul rural.

De asemenea structura pe meserii a populației era următoarea:

66% din populație lucra în agricultură;

10% lucra în industie;

5% lucra în comerț;

7% erau funcționari;

12% liber profesioniști.

Tabelul 3. Principalele produse exportate de România în perioada 1876-1901

Structura exporturilor reliefează însăși natura economiei românești. Fiind o țară predominant agricolă, la export pe primul loc se situau cerealele care dețineau o pondere de peste 80% din total, urmate de lemn, aproximativ 5% și, cu ponderi situate între 1-3% de exportul de animale vii, piei, blănuri, materiale textile, iar spre sfârșitul secolului începe să capete o pondere semnificativă exportul de petrol.

În această perioadă, peste 90% din exportuei erau alcătuite din materii prime sau produse cu un grad redus de prelucrare.

Analizând structura sectorială a exporturilor, observăm că în cei 25 de ani analizați, aceasta nu a suferit modificări importante: partea produselor cerealiere variază între 75 și 85%, în perioada 1886-1891 atingând chiar 89%. Principalele produse agricole exportate erau grâul și porumbul. Grâul deține primul loc în cadrul exporturilor românești cu excepția perioadei 1881-1885 când porumbul trece pe primul loc.

Dar, dacă, exportul de cereale s-a menținut la ponderi ridicate de-a lungul întregii perioade, nu același lucru îl putem spune și despre exportul de animale vii care, urmare a măsurilor de stopare a importurilor, din motive veterinare, decise de principalul nostru partener din acea perioadă, Austro-Ungaria, scad de la o pondere de 4,5% din exporturile totale în perioada 1876-1881 la mai puțin de 1% în perioada următoare. Aceasta a fost una dintre perioadele însemnate pentru exportul românesc, încercările de a dirija comerțul cu animale vii spre alte state, cum ar fi Italia, Rusia, Turcia, dând greș din cauze mai mult sau mai puțin obiective .

În ultimul deceniu al secolului al-XIX-lea un progres însemnat l-au înregistrat exporturile de lemn și petrol care și-au dublat ponderile față de deceniul anterior.

Structura importurilor răspunde cererii interne aflată în creștere, atât pentru mijloacele de producție necesare procesului de industrializare, cât și pentru bunurile de consum, venite din partea unei populații care aproape își dublează numărul în această perioadă.

În ceea ce privește structura importurilor românești, aceasta se poate împărți în cinci principale grupe de produse:

Materiale textile;

Produse din piele, blănărie, cizmărie;

Metale și produse metalice;

Produse chimice;

Coloniale și fructe meridionale.

Vom analiza, în ceea ce urmează, evoluția importurilor la aceste grupe de produse.

De-a lungul întregii perioade, cea mai mare pondere au avut produsele textile, cu o pondere ce s-a menținut de-a lungul întregii perioade la circa 40% din totalul importurilor. Cel mai important furnizor de produse textile a fost Anglia, aceasta pierzându-și poziția spre sfârșitul perioadei în fața Germaniei, care, de altfel, a fost principalul beneficiar al războiului vamal pe care țara noastră l-a avut cu Austro-Ungaria.

Grupa produselor metalice a fost grupa cu cel mai ridicat dinamism, în domeniul mașinilor, utilajelor și în general a mijloacelor de producție. Ponderea ei în cadrul importurilor totale crește, de asemenea, ajungând, la sfârșitul secolului, la o pondere de 21%, după ce în perioada 1879-1886 atingea doar 17% din totalul importurilor.

Și în cadrul acestei grupe,principalul furnizor a fost Germania, ea oferind, cu excepția perioadei în care a funcționat Convenția Vamală cu Austro-Ungaria, aproximativ 40% din importurile acestei grupe, fiind urmată de Austro-Ungaria și Anglia.

Grupa produselor din piele, blănărie și cizmărie este singura grupă care înregistrează pe parcursul perioadei 1876-1900 o scădere a ponderii, de la 12% la începutul perioadei la 4% la sfârșitul perioadei. Scăderile s-au datorat, în principal, războiului vamal cu Austro-Ungaria, aceasta fiind principalul furnizor pe perioada Convenției, și faptul că industria românească a reușit să substituie mare parte din bunurile importate, ceea ce a condus la scăderea constantă a volumului importului de piele și produse din piele. Ca și în cazul celorlalte grupe Germania a înlocuit Austro-Ungaria în fruntea furnizorilor de asemenea produse.

Creșterea importurilor arată marea disponibilitate a pieței interne românești de a asimila produse industriale. Se importau: bumbac și fire textile pentru industria textilă, celuloză și pastă de lemn pentru fabricarea hârtiei, materiale pentru construcții. Importurile au contribuit atât la creșterea schimburilor comerciale cât și la lărgirea și modificarea pieței interne.

2.3 ORIENTAREA GEOGRAFICĂ A COMERȚULUI EXTERIOR

În perioada 1876-1900, schimburile comerciale ale României s-au efectuat în marea lor majoritate cu țările europene. În cadrul Europei, cea mai mare parte a schimburilor se derulau cu țările dezvoltate din centrul și apusul continentului, țările balcanice, Rusia și Turcia înregistrând ponderi reduse.

Astfel, pe parcursul celor 25 de ani analizați, partea ce revine țărilor din Europa centrală și de vest se situează constant între 85-90% atât la export cât și la import. Excepție face perioada 1876-1880, când România avea încă relații puternice cu Turcia, în special la export, care a atins în această perioadă 18%. După 1880 ponderea comerțului cu Turcia nu a mai depașit 5%.

Analiza orientării geografice a comerțului exterior românesc în perioada 1876-1900, se va face pe baza distincției între cele două curente de politică comercială prevăzute în economia României în ultimul sfert al veacului al-XIX-lea; politica liber-schimbistă în perioada 1876-1886 și politica protecționistă între 1886-1900.

Perioada 1876-1886 debutează cu anul în care intră în vigoare Convenția Comercială cu Austro-Ungaria și se încheie în anul adoptării primului tarif vamal protecționist.

Repartizarea comerțului exterior pe țările de destinație și de proveniență care au avut o pondere semnificativă în comerțul nostru exterior, va fi detaliată în următorul tabel:

Tabelul 4. Comerțul exterior al României pe țări de destinație și proveniență

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M.Mureșan, G. Drăgan – „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 94

După cum se poate constata din tabel, Austro-Ungaria este principalul nostru partener comercial, cauza principală fiind Convenția Comercială, încheiată de România cu această țară.

Trebuie adăugat însă, că și în perioada premergătoare încheierii Convenții, respectiv la începutul deceniului opt al secolului al-XIX-lea Austro-Ungaria era principalul partener în comerțul exterior al României; din exportul total de 156,3 milioane lei, cel efectuat în Austro-Ungaria era de 59 milioane lei iar din importul total de 102,7 milioane lei, circa 40 milioane reprezentau importuri din Austro-Ungaria.

În primii ani după încheierea Convenției, Austro-Ungaria și-a consolidat poziția de principal partener comercial al României, convenția facilitând importurile de produse industriale din această țară, intensificând totodată și exporturile românești de cereale și, pentru scurt timp, de vite. De exemplu, în primii doi ani ai aplicării convenției, exportul de animale vii din România spre Austro-Ungaria a crescut de la o valoare de 25 milioane lei în 1876 la 28 milioane lei în 1878. Ulterior, ca urmare a măsurilor de ordin veterinar luate de Austro-Ungaria, exportul scade, ajungând în anii 1880-1882 la o medie anuală de 12,9 milioane lei, iar după închiderea graniței în 1882, la 6,9 milioane lei.

Din a doua parte a intervalului analizat, respectiv perioada 1881-1885, poziția Austro-Ungariei începe să se deterioreze, măsurile unilaterale luate de guvernanții săi, în privința importurilor românești ducând la scăderea valorică a schimburilor comerciale și implicit la pierderea poziției de lider în relațiile comerciale externe ale României.

În perioada 1876-1886, un rol important, dar mult mai mic decât al Austro-Ungariei, l-au avut și Anglia, Germania și Turcia.

Anglia a fost una dintre principalele țări importatoare din România, îndeosebi grâne, ponderea ei ajungând în 1885 la 37,62% din totalul exportului românesc, iar importul din Anglia (textile, produse metalurgice, cărbune, coloniale, etc.) se ridica la 19,4% din total. Un lucru important ar fi acela că balanța comercială a României în relațiile cu Anglia a fost, la sfârșitul intervalului, pozitivă.

Evoluții diametral opuse va avea comerțul cu Germania și Turcia. Dacă relațiile comerciale cu Turcia se înscriu pe o pantă descendentă, ele scăzând continuu atât la import cât și la export, Germania se înscria pe o pantă ascendentă, poziția sa întărindu-se tot mai mult pe piața românească și prefigurând modificările ce vor avea loc în intervalul următor.

Perioada 1886-1900 s-a situat sub semnul schimbării politicii comerciale, inaugurarea politicii protecționiste antrenând modificări semnificative în structura și orientarea schimburilor comerciale.

Tabelul 5. Comerțul exterior al României pe țări de destinație și de proveniență în perioada 1886-1900

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan – „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 112

Perioada 1886-1890, din punct de vedere al comerțului exterior al României stă sub semnul războiului vamal declarat la data de 1 Iunie 1886 de către Austro-Ungaria țării noastre, în urma refuzului României de a prelungi Convenția Comercială care expira în acel an .

Eșuarea negocierilor pentru reînoirea convenției a dus la măsuri dure din partea puternicului stat vecin. Acestea au fost:

Toate produsele venite din România, cu excepția celor prevăzute în tariful general, se supun unei supra taxe de 30%;

Măsurile decise în 1881-1882, privind interzicerea importurilor de vite românești, se mențin;

Se interzice importul și tranzitul cailor, porcilor și oilor din România.

Războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria a afectat în egală măsură, economiile ambelor țări. Cel mai puternic a fost afectată economia Transilvaniei pentru care România era, atât o importantă piață de desfacere cât și principala sursă de materii prime pentru o serie de ramuri industriale. Astfel scăderea accentuată a importurilor de cereale românești în Transilvania, de la 1,9 milioane quintale în 1885 la doar 0,34 milioane quintale în 1886 a făcut ca cea mai mare parte a mașinilor cu aburi sau apă din zona Brașovului să-și reducă drastic producția, sau chiar să intre în faliment.

Pentru România, cele mai mari pagube au fost provocate comerțului cu vite, cu atât mai mult cu cât piața Austro-Ungară absorbea peste 70% din exportul nostru de animale. În urma coborârii valorii exportului de animale vii spre Austro-Ungaria la 3 milioane lei în 1886 și numai 1,2 milioane lei în 1889, autoritățile române au căutat să diminueze pierderile înregistrate orientând exportul de vite spre alte piețe, însă fără rezultate satisfăcătoare.

De asemenea, piața cerealelor românești în Austro-Ungaria a cunoscut un puternic declin, de la 23,2% la 2,2%. În acest caz reducerea exporturilor a fost compensată prin creșterea livrărilor către alte piețe: Belgia, Franța, Italia și altele.

Urmare a acestui război vamal, ponderea Austro-Ungariei în schimburile noastre comerciale scade dramatic: de la 36,44% între 1881-1885 la 7,17% pentru exporturi, iar pentru importuri, de la 51,83% la 5,18%. Locul lăsat liber va fi ocupat la export de Anglia, cu 54% din totalul exporturilor românești, iar la import de Germania, care devine astfel principalul furnizor al pieței românești, cu 28% din totalul importurilor.

Datorită urmării nefaste pentru economia sa, și în special pentru cea a Transilvaniei, la 1 Iulie 1891 Austro-Ungaria pune oficial capăt războiului vamal.

Imediat după încetarea războiului vamal, schimburile comerciale dintre cele două țări își vor mări considerabil valoarea, exporturile dublându-se, de la 19 milioane lei între 1886 și 1890 la 43 milioane lei între 1891 și 1900, iar importurile, de la 60 milioane lei cât a fost media anuală între 1886 și 1890 la 93 milioane lei în intervalul 1891-1900.

Analiza datelor statistice privind orientarea geografică a schimburilor comerciale românești relevă și o altă mutație importantă; creșterea rolului Belgiei ca piață de desfacere pentru produsele agricole românești. Belgia a apărut ca o alternativă găsită de autoritățile române la începutul războiului vamal cu Austro-Ungaria.

Exporturile de cereale către Belgia au cunoscut următoarea dinamică: în 1886 valoarea era de 15,2 milioane lei reprezentând circa 6% din exporturile României; în 1892 aceste exporturi au crescut, ajungând la 42,96 milioane lei ceea ce reprezenta circa 15% din totalul exporturilor, pentru a deveni la sfârșitul secolului principalul partener pentru exporturile românești, cu o valoare de 140,54 milioane lei, reprezentând o pondere aproximativ 50%. La această valoare s-a ajuns datorită poziției Belgiei, favorizată pentru desfășurarea unui comerț de tranzit.

Poziția modestă pe care o înregistrează Belgia, ca furnizor de produse pentru piața românească este explicată prin concurența foarte puternică exercitată de produsele germane, favorizate la pătrunderea pe piața românească de mai mulți factori, dintre care amintim:

Legăturile tot mai strânse dintre România și Germania, realizate după anul 1866, anul sosirii principelui Carol I în țară;

Influența exercitată de capitalul german, cu poziții însemnate în principalele domenii economice;

Crearea liniei Galați-Rotterdam, care a ajutat la pătrunderea produselor germane pe piața românească.

Deși după expirarea convenției, locul Austro-Ungariei de prim furnizor al pieței românești a fost luat de Germania, al cărei export către România crește de 4 ori, de la 23 milioane lei în intervalul 1876-1880, la peste 100 milioane lei la sfârșitul secolului, poziția Austro-Ungariei în comerțul exterior al României rămâne importantă.

Concomitent, ponderea Angliei și a Franței ca țări furnizoare scade ușor, de la 38,4% în anul 1874 la 28% în 1900, astfel încât, la începutul secolului al-XX-lea, piața românească era dominată de produsele provenite din Germania și Austro-Ungaria, ambele țări acoperind peste 50% din importurile României.

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA VOLUMULUI COMERȚULUI EXTERIOR A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1900-1916

EVOLUȚIA VOLUMULUI COMERȚULUI EXTERIOR ȘI A

BALANȚEI COMERCIALE

În cadrul acestui capitol vom analiza comerțul exterior al României în perioada începutului de secol al-XX-lea și în primii ani ai primului război mondial, când România se afla în faza neutralității.

În această perioadă comerțul exterior românesc s-a caracterizat printr-o creștere însemnată a volumului valoric total. Dar, ca și în perioada precedentă, nu a avut loc o creștere continuă, ci s-au înregistrat oscilații de creșteri și scăderi. Aceste oscilații au fost determinate de o serie de evenimente politice și economice cum ar fi:

Criza mondială de supraproducție de la sfârșitul secolului al-XX-lea și începutul secolului al-XX-lea;

Răscoala țărănescă din 1907;

Pregătirile pentru primul război mondial și începerea acestuia;

Evoluția producției agricole, știut fiind faptul că produsele agricole continuau să dețină primul loc în exportul țării noastre.

Tabelul 6. Evoluția volumului valoric al comerțului exterior al României în perioada 1901- 1915 (în milioane lei)

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan – „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 135

Dacă se analizează efectiv evoluția importului și a exportului se constată aceleși fluctuații de creșteri sau scăderi, mai pronunțate fiind cele de la export (scăderile de peste o sută milioane lei, comparativ cu anii anteriori, din anii 1904 și 1908, datorate secetei care a lovit agricultura în anul agricol 1903/1904 și răscoalelor țărănești din 1907). Nivelul maxim atins de export s-a înregistrat în 1911 iar nivelul maxim la import în 1912.

Creșterea volumului valori al comerțului exterior al României ilustrează atragerea tot mai puternică a țării noastre în sfera pieței mondiale .

În prejma izbucnirii primului război mondial România ocupa, în raport cu numărul populației, locul opt în comerțul mondial, după Argentina, Olanda, Belgia, Anglia, Franța, Geermania și S.U.A.

În perioada neutralității, consecințele primului război mondial, care începuse, s-au reflectat și în comerțul exterior al României, atât în ceea ce privește volumul și structura, cât și în ceea ce privește orientarea geografică, ca urmare a faptului că, prin închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, schimburile României cu țările Europei Occidentale, care dețineau o pondere apreciabilă în comerțul nostru exterior, era aproape imposibil de efectuat.

De asemenea, dat fiind că România începuse deja pregătirile militare, au fost impuse anumite restricții la exportul unor produse agro-alimentare și a unor materii prime pentru a avea în țară stocuri necesare în eventualitatea intrării țării în război.

Sub presiunea marilor moșieri, care nu-și mai puteau desface disponibilitățile de produse agricole pe piețele externe s-a renunțat la aceste restricții în 1915. Dar liberalizarea comerțului nu a fost totală, toate tranzacțiile cu produse agricole, atât pe plan intern cât și pe plan extern, trebuind să fie făcute prin intermediul unei comisii centrale care primise din partea statului monopolul comerțului cu cereale și derivate.

Această comisie a încheiat mai multe contracte (două cu Consorțiul germano-austro-ungar și unul cu Biroul britanic din București) pentru vânzarea unei cantități însemnate de cereale, dar care au fost numai în parte realizate datorită întreruperii legăturilor de transport.

Toate aceste evenimente și acțiuni de politică comercială și-au pus amprenta pe evoluția comerțului exterior al României. Astfel, în perioada anilor de neutralitate volumul schimbărilor comerciale ale României a scăzut cu 25-30% față de nivelul atins în 1913.

Balanța comercială s-a menținut, de-a lungul acestor ani, excedentară. Excepție fac anii 1904 și 1908 când s-au înregistrat deficite datorită importantelor scăderi suferite de importurile românești din cauzele prezentate anterior. În 1904 exportul a scăzut cu 93,75 milioane lei față de anul anterior iar în 1908 cu 174,58 milioane lei față de anul 1907, în vreme ce importurile au crescut în 1904 iar în 1908 au scăzut foarte puțin.

În anul 1914, datorită restricțiilor la export, balanța comercială a fost deficitară; imediat după liberalizarea exportului, acesta a crescut, iar balanța comercială, datorită unei scăderi însemnate a importurilor, a avut un excedent de 237,2 milioane lei.

Faptul că balanța comercială a înregistrat excedente, în marea majoritate a anilor, nu ne îndreptățește să credem că România a avut în acești ani o balanță de plăți excedentară, deoarece România avea de restituit o serie de datorii contractate anterior, iar capitalul străin scotea din țară profituri însemnate care cântăreau greu în pasivul balanței de plăți.

3.2 STRUCTURA EXPORTURILOR ȘI IMPORTURILOR

ROMÂNEȘTI

În perioada 1901-1915 , structura pe mărfuri a comerțului exterior românesc nu a suferit mari schimbări față de ultima perioadă a secolului al-XIX-lea. România continuă să exporte produse neprelucrate sau cu un grad redus de prelucrare și să importe produse manufacturate, ponderea cea mai mare având-o bunurile de consum.

Structura exportului este în continuare dominată de cereale, a căror pondere în totalul exporturilor era în 1902 de 78,1%, iar în 1912 de 75,8%, pondere ce se va menține și în anii 1914 și 1915. Se poate observa o ușoară tendință de scădere a ponderii exportului de cereale, tendință ce se manifestă și în cazul exporturilor de lemn, în aceiași doi ani, 1902 și 1912, acesta ajungând la 5,2% respectiv 3,8% . În schimb, petrolul manifestă o pronunțată tendință de creștere atât sub aspectul volumului valori cât și sub aspectul volumului fizic. Dacă la începutul secolului al-XX-lea, România exporta circa 25% din producția de petrol, în ajunul primului război mondial exporta aproximativ 60% din producție, ceea ce reprezenta mai mult de 10% din totalul exporturilor românești.

Pentru a avea o imagine completă asupra structurii exporturilor românești, sub aspectul volumului valoric, vom prezenta principalele produse exportate în anul 1911 și ponderea lor în volumul total al exporturilor:

Din analiza acestei structuri reiese clar că România, cu toate progresele industriale înregistrate continua să rămână o țară agricolă și o importantă țară furnizoare de produse agro-alimentare și matreii prime industriale, situație care se menține și în primii ani ai primului război mondial când ponderile cerealelor și a petrolului s-au menținut la cote înalte , deținând majoritatea la export.

Structura importurilor României, cu toate măsurile luate de burghezia română, nu diferă prea mult de cea din a doua jumătate a secolului al-XIX-lea. Ponderea cea mai mare continuă s-o dețină produsele manufacturiere, accentul căzând pe bunurile de consum în detrimentul mijloacelor de producție.

Vom prezenta, în cele ce urmează, principalele produse importate de România în anul 1911 în procente din volumul valoric al importurilor.

Se observă din datele prezentate anterior că din totalul importurilor anului 1911, circa 60% a revenit bunurilor industriale și alimentare de consum și numai 40% a revenit bunurilor pentru consum productiv.

După gradul de prelucrare, în anul 1911 ponderea produselor manufacturate depășea 70% din totalul importurilor și restu de aproximativ 30% revenea produselor industriale. Aceasta dovedește două lucruri demne de remarcat:

Slaba dezvoltare a industriei românești;

Chiar în condițiile în care burghezia română a desfășurat o politică comercială protecționistă, în România au intrat însemnate cantități de produse industriale care au încetat ritmul de dezvoltare al industriei naționale.

Aceeași situație s-a înregistrat, în privința importurilor, și în perioada de neutralitate a României, din primii ani ai primului război mondial. Au predominat produsele manufacturate de consum individual și industrial. Lucrul specific perioadei premergătoare intrării țării noastre în război este faptul că a crescut în mare măsură și importul de produse militare. De asemenea, produsele agro-alimentare inclusiv animalele vii, continuă să dețină pondere însemnată la import.

Cu toate greutățile întâmpinate, putem spune că dezvoltarea economică generală a României se înscrie pe o curbă ascendentă, o dovadă a acestui fapt constituind-o evoluția raportului de schimb între produsele exportate și produsele importate. După cum am mai precizat, în anul 1900, acest raport era de 3,7 tone exportate pentru o tonă importată pentru ca în 1913 acest raport să ajungă la 2,9 tone exportate la o tonă importată.

„Putem aprecia deci, că spre sfârșitul perioadei la care ne referim, România, deși reprezenta imaginea unei țări preponderent agricole, făcuse pași semnificativi pe calea propășirii economice.”

ORIENTAREA GEOGRAFICĂ A COMERȚULUI EXTERIOR AL

ROMÂNIEI

În perioada 1901-1913 numărul țărilor cu care România a avut schimburi comerciale nu a diferit prea mult față de perioada precedentă (1876-1900). În schimb s-au înregistrat modificări în ceea ce privește ponderea și locul ocupat de țările partenere ale României. Aceste schimbări oglindesc totodată și interesul mare pe care aceste țări îl aveau în România pentru plasarea produselor industriale și pentru aprovizionarea cu materii prime industriale și agricole de care aveau nevoie.

În perioada primilor ani de război (1914-1915) schimburile comerciale ale României și-au menținut ritmul, însă structura pe țări a comerțului exterior românesc este mult diferită de cea de dinaintea războiului.

Vom prezenta în continuare orientarea geografică a exportului și importului României, pe principalele țări.

Tabelul 7. Orientarea geografică a exportului României

Tabelul 8. Orientarea geografică a importului României

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan – „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, pp. 140,146

Din analiza datelor din cele două tabele se pot face unele aprecieri, atât în privința exportului cât și a importului efectuat de țara noastră în primul deceniu și jumătate al secolului nostru.

În ceea ce privește exportul, până în 1913, pe primul loc se menținea Belgia, dar ponderea ei a scăzut foarte mult, de la 54% în 1902 la 27% în 1913. Tot în această perioadă, au crescut ponderile Italiei și Austro-Ungariei care dețineau în 1912, în această ordine, locurile doi și trei în exportul românesc, pentru ca un an mai târziu locurile să se schimbe. Aceste țări dețineau în 1912 peste 57% din exportul României, iar în 1913 aproximativ 52%. Pe locurile următoare s-au situat în 1912: Olanda, Franța, Anglia și Germania, cu o pondere totală de circa 30%, aceeași ca și în anul 1913.

Se poate observa că în exportul României din perioada premergătoare primului război mondial un număr de 7 țări dețineau o pondere constantă de peste 80% din totalul exporturilor.

În anii 1914 și 1915, ponderea Austro-Ungariei crește deosebit de puternic, ea ocupând detașat primul loc în exportul românesc. O secondează Germania, aliatul său de război, aceste două țări ajungând să dețină în 1915 o pondere totală de peste 90% din exportul României.

Țările din celălalt bloc militar: Franța, Anglia, Italia, Belgia, Olanda au o contribuție neînsemnată la exportul românesc, ele deținând în 1915 ponderi nesemnificative, cea mai mare fiind cea a Italiei, de 0,17% din total. Cea mai mare scădere o are Belgia, care, de la poziția sa de lider al exporturilor românești în 1913, ajunge în 1915 la o pondere de doar 0,01% din total.

La import, pe parcursul întregii perioade 1901-1915 pe primul loc s-a menținut Germania, care a fost depășită în 1915 cu doar 1% de către Austro-Ungaria, a cărei pondere a avut însă o evoluție oscilantă de la 24,5% în 1902, scăzând la 21,8% în 1912 și crescând în perioada războiului la 27,92%.

O prezență constantă în importurile României din această perioadă a avut-o Anglia, dar și ponderea ei a scăzut, în 1915.

Aceste trei țări: Germania, Austro-Ungaria și Anglia au deținut o pondere de peste 70% din importul antebelic al României și împreună cu alte trei țări: Franța, Italia și Belgia peste 80% din totalul importurilor.

În primii ani ai războiului, au crescut ponderile țării vecine României, cum ar fi: Austro-Ungaria, Grecia, Bulgaria, Turcia și în special Rusia a cărei pondere a crescut de la 2,21% în 1914 la 8,83% în 1915. Ponderile celorlalte țări au scăzut, însă în limite rezonabile, România păstrând, până la intrarea ei în război, în 1916, relații comerciale normale cu celelalte țări.

După 1916, schimburile comerciale au încetat, singurele schimburi comerciale făcându-se cu Rusia și cuprinzând produse strict necesare pentru intrarea în război.

Din datele prezentate anterior rezultă că, deși numărul țărilor cu care România a desfășurat schimburi comerciale a crescut, cea mai mare parte a acestor schimburi a fost concentrată în mâinile unui număr foarte restrâns de țări.

CAPITOLUL IV

POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1876-1916

POLITICA COMERCIALĂ LIBER-SCHIMBISTĂ

Politica comercială a României s-a desfășurat în funcție de interesele celor două clase sociale care se aflau în spatele celor două partide prezente atunci în viața politică a României: moșierimea ale cărei interese erau susținute de Partidul Conservator și burghezia ale cărei interese erau reprezentate de Partidul Liberal.

Până în 1886, burghezia română fiind în formare, politica comercială a României a fost dominată de curentul liber-schimbist, impus de Partidul Conservator, reprezentantul moșierimii, care dorea să aibă o piață de desfacere sigură pentru produsele agricole.

După 1886, burghezia, văzându-și lezate interesele, de pătrundere pe piața românească a unor produse industriale ieftine, a început promovarea politicii comerciale protecționiste care să le apere interesele. Scopul aplicării acestei politici a fost și acela de a construi o industrie autohtonă puternică, pentru ca România să nu mai depindă într-o măsură atât de mare de importuri.

Pentru a putea prezenta politica comercială a României în perioada 1876-1916, trebuie să ne întoarcem în 1874, când este introdus primul tarif vamal autonom românesc.

În 1874, Parlamentul României a adoptat o lege generală a vămilor care cuprindea unele măsuri prin care să se consacre autonomia vamală față de Turcia. Astfel, guvernul român avea calitatea de a crește sau de a micșora tarifele vamale și, în caz extrem, chiar de a prohibi importul de anumite mărfuri, în funcție de reglementările relațiilor comerciale prin convenții directe încheiate cu parteneri externi. De asemenea, statele care aveau interese comerciale în România trebuiau să negocieze direct cu guvernul de la București și nu cu puterea suverană.

Legea aduce unele modificări importante regimului vamal anterior, înlocuind principiul taxării ad-valorem de până atunci, cu principiul taxării specifice, adică după greutate și numai în mod excepțional, ad-valorem.

Legea vamală din 1874 face și primii pași pe linia încurajării “muncii naționale, precizând la articolul 8, scutirea de taxe vamale la import a unor obiecte „de interes cultural” cum ar fi: cărți, gravuri, litografii, dar și o serie de produse scutite „în interesul încurajării industrie naționale și a agriculturii”. Acestea sunt: mașini cu abur, mașini și instrumente agricole, mașini necesare executării unui meșteșug, materii prime necesare industriei. Articolul 9 prevede scutirea de taxe vamale la export pentru o serie de produse autohtone cum ar fi: sarea, tutunul, făina, vinurile, rachiurile, păcura, petrolul brut, produsele minelor și produse manufacturate în general, iar articolul 10 interzice importularmelor, prafului de pușcă, sării și tutunului în foi sau prelucrat.

Tariful vamal elaborat în 1874-1875, întărește tendința anunțată de legea din 1874. Tariful impunea taxe la import astfel:

Taxe de 4-6% ad-valorem urmau să fie impozitate produsele necesare industriei românești în formare;

Taxe de 10-20% pentru unele produse protejate, cum ar fi: lumânările, săpunurile, ceara, pielea, postavurile, vinurile și spirturile;

Taxe de 7,5-15% pentru celelalte mărfuri.

Urmare a fermității autorității românești, unele state europene, interesate în dezvoltarea legăturilor comerciale cu țara noastră, au început să negocieze direct cu guvernul român. Primele țări care au hotărât acest lucru au fost: Austro-Ungaria, Germania și Rusia, care au comunicat guvernului otoman că ele se cred „în drept de a încheia cu Principatele vasale Porții convenții directe și speciale de vamă, de tranzit și comerț”.

În condițiile menționate,cu convingerea părții române referitoare la încheierea tratatelor fără autorizarea Porții și disponibilitatea afirmată în acest sens de către partea Austro-Ungară, România a încheiat în 10/22 Iunie 1875, la Viena, Convenția Vamală, Comercială și de Navigație. Încheind această convenție, guvernul român dobândea autonomia vamală față de Imperiul otoman și înainta pe drumul spre independența deplină a țării noastre.

Semnarea acestei convenții a făcut ca tariful vamal revizuit, ce urma să intre în vigoare la 1 Iulie, să rămână inoperabil vreme de 9 ani. Aceasta, deoarece, acordând clauza națiunii celei mai favorizate Austro-Ungariei, prin articolul 6 din convenție, tariful vamal cu Austro-Ungaria a constituit baza de negociere a viitoarelor convenții comerciale în perioada 1876-1893.

Negocierea s-a dovedit a fi dificilă, dar, în cele din urmă, la 22 Iunie 1875, convenția a fost semnată. Ea cuprindea 32 de articole, 3 anexe A, B și C, un act adițional și un protocol final. Partea funadamentală a convenției era formată din articolele 5-9, care priveau regimul vamal și care conțineau prevederi prin care părțile își acordau reciproc, pentru import, export și tranzit, tratamentul națiunii celei mai favorizate, stabilind și regimul conceselor tarifare reciproce.

Articolul 9 prevedea valoarea taxelor vamale astfel:

Anexa A prevedea 16 poziții cu produse de proveniență austro-ungare, pe care România se obliga să le scutească de orice taxe vamală; dintre acestea, 12 erau deja incluse în tariful vamal din 1874 (mașinile, cărbunii, minereurile de fier, oțelul brut, obiectele de artă, produsele chimice, etc.) iar celelalte 4 (cerealele, lemnul de construcție, pieile brute și petrolul) nu erau produse a căror protecție să fie neapărat necesară, fie datorită producției interne dezvoltate, cum ar fi cerealele, fie datorită stadiului incipient de dezvoltare, cum ar fi petrolul și cheresteaua.

Anexa B care, în primă instanță, urmărea să protejeze produsele românești, prevedea perceperea de taxe vamale cuprinse între 7% și 15% pentru următoarele produse: lână, zahăr, băuturi spirtoase, țesături din bumbac, articole de sticlărie, pielărie, mobilă, ceară, lumânări de ceară, săpunuri, hârtie, etc.). Pentru produsele necuprinse în anexe urma să se aplice un tarif de 7,5% ad-valorem.

Anexa C prevedea scutirea de taxe vamale la export pentru următoarele produse: sare, tutun, făină, cărți tipărite în limba română, vin, rachiu, petrol brut și rafinat. Pentru celelalte produse care părăseau România, taxele vamale de export la care urmau să fie supuse erau de 1%.

În schimbul concesiilor făcute, România urma să beneficieze de dreptul de intrare liberă pe teritoriul austro-ungar pentru cereale și animale vii. În timpul negocierilor, aceste drepturi a trebuit să fie compensate astfel: libera circulație a cerealelor a fost compensată cu scutirea de taxe vamale a importului de vinuri austro-ungare, renunțându-se la dispoziția vamală românească de a interzice importul de vinuri obișnuite, iar libera circulație a animalelor vii, care nu a durat decât până în 1881, cu dreptul de intrare liberă pentru făină și produse de panificație austro-ungare.

Potrivit convenției, tranzitul mărfurilor românești prin Austro-Ungaria și a celor austro-ungare prin România era scutit de orice taxă vamală. De asemenea, companiile de navigație românești și austro-ungare puteau obține în porturi terenuri necesare instalării birourilor, atelierelor și magaziilor, în conformitate cu legile în vigoare ale fiecăreia dintre cele două țări.

„Prin încheierea acestei convenții, guvernul conservator, exponent al intereselor moșierimii, a căutat să-i asigure acesteia o piață sigură de desfacere pentru cereale și animale în condițiile în care se resimțeau efectele crizei agrare. La scurt timp după încheierea convenției, importul de cereale din România a fost frânat de guvernul austro-ungar, ca și importul de animale vii, acesta din urmă pe considerente de ordin sanitar, însă apărând interesele moșierimii din imperiu”.

Nemulțumiți față de convenția comercială din 1875 cu Austro-Ungaria, reprezentanții industriei au început să se manifeste tot mai energic odată cu trecerea timpului și sesizarea pierderilor pe care le suferea industria românească.

Nu numai reprezentanții industriei din țară protestau ci și reprezentanți de seamă ai intelectualității românești precum: B. P. Hașdeu, P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, D. P. Marțian. Aceștia au avut ca argument, în disputele politice care au avut loc, efectele negative pe care aplicarea convenției le-a avut pentru economia României, îndeosebi pentru dezvoltarea industrială și chiar pentru exportul pe piața ungurească.

Acestea au fost:

Scăderea de la an la an a volumului valoric al exportului de vite astfel:

1876 – 25 milioane lei;

1877 – 28 milioane lei;

1878 – 18,59 milioane lei;

1879 – 19,85 milioane lei;

1880-1882 – 12,85 milioane lei;

1884-1886 – 6,94 milioane lei.

Inundarea pieței românești cu produse din Austro-Ungaria care concurau, în condiții inegale, produsele industriei prelucrătoare și mai ales pe cele ale atelierelor meșteșugărești din România.

Adepții liberului schimb în comerțul exterior aduc ca argumente în favoarea poziției lor:

Recunoașterea de către Austro-Ungaria a autonomiei românești;

Posibilitatea importului de produse industriale din Austro-Ungaria fără a plăti taxe vamale;

Scutirea de taxe vamale a tranzitului posibilitatea, pentru companiile de navigație românești, de a obține terenuri pentru birouri, ateliere, magazii în porturile austro-ungare.

„În timp, Convenția Comercială, Vamală și de Navigație încheiată între România și Austro-Ungaria, a reprezentat un act politic al României și un pas important pentru dobândirea independenței sale depline. Prejudiciile pe care le-a adus dezvoltării economice, în general, și cu deosebire dezvoltării industriei naționale, au reprezenat de fapt o parte din prețul plătit de țară pentru un deziderat de secole, cel al dobândirii independenței naționale depline”.

Tariful vamal convențional stabilit în convenția cu Austro-Ungaria a avut un caracter provizoriu deoarece, în urma lucrărilor desfășurate de o comisie special întocmită, la 1 Iunie 1878 va intra în vigoare tariful convențional propriu zis.

Tariful convențional din 1878 a avut ca punct de plecare tariful general din 1876, căruia i s-au adus o serie de modificări legate de schimbarea nomenclatorului vamal: noul tarif vamal va fi compus din 711 articole, grupate pe 24 categorii. Acest tarif se va aplica atât mărfurilor austro-ungare, cât și produselor provenind din alte țări cu care România încheiase convenții comerciale, printre care: Rusia, Anglia, Franța, Italia. S-a luat hotărârea, ca pentru tările care nu încheiase convenții comerciale cu țara noastră să se utilizeze tariful convențional majorat cu 15% deoarece era greu să fie utilizate două tarife, unul autonom și unul convențional, cele două tarife fiind diferite atât din punct de vedere al tarifării cât și al nomenclatorului utilizat.

Tabelul 9. Convențiile comerciale încheiate de România cu alte tări în perioada 1876-1886

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan, „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 120

4.2 POLITICA COMERCIALĂ PROTECȚIONISTĂ

Politica comercială protecționistă începe să prindă contur după 1886. Acest fapt este confirmat de toate măsurile legislative adoptate pentru modificarea tarifelor vamale și de noile convenții comerciale încheiate în care se ținea seama de noul tarif vamal protecționist, ce se menține până în 1904, când este înlocuit tot cu un tarif protecționist.

Prima măsura luată pe linia politicii protecționiste a fost adoptarea Tarifului vamal din 1886 care a fost adoptat în cele două camere ale Parlamentului în luna mai 1886, cu unanimitate de voturi. Noul tarif vamal își propunea să suprime privilegiile acordate unor parteneri străini și să încurajeze industriile ce apăreau în țară.

În Camere, disputa s-a concentrat asupra alegerii unuia dintre cele două tarife vamale: autonom sau convențional. Cei care susțineau necesitatea adoptării unui tarif vamal autonom prezentau ca argument faptul că un asemenea tarif era deja în vigoare în toate statele europene din apus cum ar fi: Germania, Austro-Ungaria și altele.

Mihai Kogălniceanu exprima atunci opinia majoritară în epocă: „Dacă noi aveam un tarif autonom, când bunii noștri vecini unguri ar fi zis că închid granițele pentru vitele noastre, atunci am fi zis și noi: închidem granițele pentru făinile și vinurile ungurești”.

Un subiect care a fost lăsat deoparte în timpul dezbaterilor, în mod voit sau nu, era faptul că România rămânea legată în continuare, pentru un anumit număr de articole, de convențiile care expirau fie în 1890, cu Anglia, fie în 1891 cu Germania, Italia și Belgia.

Concluzia la care s-a ajuns a fost ca tariful să aibă un caracter general, pe baza lui urmând să fie negociate viitoarele convenții.

Un alt subiect care a generat dispută a fost cel legat de nivelul taxelor vamale de import. Coservatorii, dar și o mică parte a majorității liberale au adus critici tarifului vamal datorită valorii exagerate a nivelului unor taxe vamale, în timp ce majoritatea liberală, consideră că nivelul de protecție asigurat nu este suficient.

Noul tarif vamal, compus din 590 de articole cuprindea:

22 de articole cu o protecție între 50-180%;

31 de articole cu o protecție de 40-50%;

43 de articole cu o protecție de 30-40%;

113 de articole cu o protecție de 20-30%;

53 de articole cu o protecție de 10-20%;

107 de articole cu o protecție de până la 10%;

121 articole scutite de taxe vamale.

Caracterul protector al tarifului vamal din 1886 reprezenta mai mult un obiectiv decât o politică economică efectivă, deoarece la acea dată erau încă în vigoare convențiile liber-schimbiste pe baza cărora se reglementau schimburile comerciale ale României.

Tariful vamal din 1886 s-a dorit a fi, după cum îl caracterizează E. Costinescu „o armă de război” menită să lovească Austro-Ungaria.

Articolul 2 al tarifului vamal menționa posibilitatea taxării suplimentare, astfel: „Peste taxele vamale fixate prin alăturatul tarif, guvernul este autorizat de a adăuga o taxă până la 30% asupra valorii mărfurilor importante din state care ar supune produsele românești la supra-taxe deosebite de taxele ordinare din tarifele lor vamale generale sau la orice alte sarcini sau măsuri excepțională”. Măsura era menită să răspundă, în principal, măsurilor vamale luate de Austro-Ungaria, marcând astfel ruperea relațiilor cu aceasta. Marele Imperiu protestează în fața a ceea ce ea considera a fi un tratament discriminatoriu față de mărfurile sale și va aplica, începând cu 1 iunie 1886, articolul 3 a legii vamale austriece din 1882 care preciza că: „mărfurile care vin din acele state care tratează mărfurile de proveniență austro-ungară în mod mai defavorabilă decât pe acelea ale altor state, sunt supuse la intrare, afară de taxa cuprinsă în tarife , la o suprataxă de 30%”.

Interesant de remarcat este faptul că, deși guvernul român nu a reînnoit convenția cu Austro-Ungaria, aceasta a reușit să eludeze prevederile tarifului vamal din 1886, folosindu-se de posibilitățile pe care i le ofereau relațiile comerciale cu terțe țări, prin intermediul cărora a exportat în România.

Acest lucru a fost posibil datorită incoerențelor politicii vamale românești din acele vremuri. Astfel, România avea convenții încheiate cu Elveția și Olanda și care aveau aproximativ aceleași prevederi ca și convenția cu Austro-Ungaria.

Aceasta reușea să pătrundă pe piața românească prin procesul așa numit de „naturalizare” a mărfurilor, exportând prima oară în Elveția și Olanda, iar de aici în România, taxele vamale fiind mult mai mici astfel, decât cele plătite în cazul comerțului direct.

Din 1889, după 3 ani de la începutul războiului vamal dintre cele două țări, România a început să solicite certificate de origine la cea mai mare parte a produselor importate, tocmai pentru a evita încercările de pătrundere frauduloasă a mărfurilor pe piața de desfacere din țara noastră.

Valoarea tarifului vamal din 1886 stă, în principal , în rolul pe care l-a jucat ca punct de plecare în negocierea viitoarelor convenții cu Germania și Anglia, precum și reînnoirea celor cu Elveția și Rusia, exprimând totodată, voința politică de încurajare și de protejare a pieței interne,ca singura modalitate de asigurare a creșterii economice.

În 1891, sistemul tarifelor convențiilor își încheie rolul, în urma încheierii tuturor convențiilor liber schimbiste. Guvernul conservator, aflat la putere în acea perioadă, propune reducerea taxelor vamale la acele produse care generează războiului vamal cu Austro-Ungaria.

Tariful vamal din 1891 este prezentat Senatului în ședința din 13 iunie 1891 printr-un raport în care erau expuse motivele pentru care se cere modificată politica vamală a anului 1886, printre care menționăm:

Vechiul tarif vamal nu mai corespunde relațiilor comerciale normale cu alte state;

Numărul industriilor protejate nu a fost fundamentat suficient;

Sunt supuse unor taxe vamale prohibitive mărfuri care nu se produc în țară sau pentru care nu există încă condițiile adecvate de producere;

Protecționismul exagerat a creat avantaje nelegitime producătorilor interni.

Ineficiența adoptării unui tarif vamal autohton într-o perioadă în care Europa, după modelul Germaniei, era orientată spre convențiile comerciale avea să se vadă curând. Declarându-se adeptă a politicii de autonomie tarifară România, în relațiile cu alte țări, nu se arată dispusă să acorde reduceri ale taxelor vamale, ceea ce o împiedică să beneficieze de avantajele pe care alte țări le acordau prin intermediul convențiilor comerciale. Ponderea importantă a Germaniei în structura comerțului nostru exterior a făcut ca refuzul acesteia de a acorda României regimul clauzei națiunii celei mai favorizate în schimbul tarifului său autohton, să ducă la noi modificări ale politicii comerciale românești. În cele din urmă , după dispute intense s-a hotărât a se renunța la politica de autonomie vamală, în schimbul reintroducerii politicii convenționale, fapt care s-a și realizat în 1893.

Noul tarif vamal din 1891 propune un nomenclator ceva mai condensat, cu 576 de articole, față de 590 în tariful anterior și o reducere substanțială a nivelului de protecți .

Dacă în 1886 erau protejate cu taxe de peste 20% un număr de 209 articole, în actualul tarif numărul lor scade la 81.

Astfel , tariful din 1891 cuprindea:

11 articole cu o protecție de 50-70% ad-valorem;

15 articole cu o protecție de 40-50% ad-valorem;

22 articole cu o protecție de 30-40% ad-valorem;

33 articole cu o protecție de 20-30% ad-valorem.

Nivelul de taxare a nemulțumit numeroase categorii de industriași care au protestat vehement și pe deplin justificat, deoarece taxele vamale menite să protejeze dezvoltarea industriei nu au fost stabilite în conformitate cu cerințele reale ale dezvoltării noastre economice și nici în concordanță cu politica comercială practicată de altele țări europene. „În 1885, când Europa lua drumul autonomiei, noi înclinăm spre convenționalism, iar în 1891, când Europa tinde spre convenționalism, noi ne hotărâm pentru autonomie” remarca C. I. Băicoianu.

Neajunsurile tarifului autonom au putut fi contestate la scurt timp după promulgarea legii tarifului vamal din 1891, deoarece singura țară care a acceptat să acorde României clauza națiunii celei mai favorizate în schimbul tarifului său autohton a fost Anglia. Refuzul Germaniei de a ne acorda clauza națiunii celei mai favorizate în schimbul tarifului nostru autonom, ar fi putut avea consecințe neplăcute pentru exportul românesc de cereale, deoarece ar fi însemnat supunerea cerealelor românești la taxele tarifului general german.

Pierderile ce se puteau anticipa dintr-o asemenea evoluție a relațiilor comerciale româno-germane au determinat guvernul român să încerce evitarea acestei situații prin semnarea unei convenții comerciale cu această țară.

Pentru a nu pune sub semnul întrebării seriozitatea tarifului aprobat de Parlament în 1891, guvernul hotărăște introducerea modificărilor cerute de Germania pe calea unei revizuiri a tarifului nostru autonom din 1891.

Convenția comercială cu Germania a fost semnată la 21 Octombrie 1893, presiunilor interne adăugându-li-se cele externe, în special de natură financiară, dacă ținem seama că mai mult de jumătate din datoria publică a României provinea din Germania. Nivelul de taxare al tratatului era superior celui prevăzut de convențiile anterioare cu Germania, din 1877 și 1887, fiind respectată astfel, cel puțin parțial, dorința părții române de a-și proteja unele ramuri industriale autohtone.

Avantajele vamale acordate în acest nou tratat au reprezentat baza de negociere cu alte state, cu care România și propus să încheie convenții comerciale, prin acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate.

Tabelul 10. Sistemul convențiilor comerciale ale României în perioada 1893-1904

Sursa: N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan, „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996, p. 129

La începutul secolului al-XX-lea, s-au constatat modificări ale conextului economic și politic extern și cu deosebire a concurenței tot mai mari a produselor străine pe piața românească precum și a progresului industrial național, a apariției de noi ramuri, noi intreprinderi industriale, deci în condițiile unei industrii mai dezvoltate și mai diversificate se impunea mărirea gradului de protecție vamală.

Aceste probleme ale industriei românești au căutat să fie rezolvate prin Tariful vamal Costinescu, elaborat în 1904 și denumit astfel după numele autorului său, industriașul Emil Costinescu, care era atunci Ministrul Agriculturii, Industriei și Comerțului și care a susținut în Parlament proiectul tarifului vamal care „a fost întocmit pe baza și în spiritul tarifelor din 1886 și 1893, având un accentuat caracter protector”.

În expunerea de motive la proiectul de tarif vamal din 1904, Emil Costinescu preciza că: „ar fi un act de trădare națională să părăsim tărâmul cucerit, nu avem decât să urmărim și să perfecționăm opera începută în 1886 și împinsă înainte în 1892”.

În comparație cu tariful anterior, Tariful vamal Costinescu stabilea taxe vamale mai mari, în medie între 10-25% ad-valorem și era mai diferențiat pe grupe de produse.

Taxele vamale la import variau în funcție de importanța pe care o prezentau produsele respective pentru economia națională. Astfel, produsele de mare importanță cum ar fi: mașinile, instalțiile, materiile prime, semifabricatele aveau taxe vamale foarte reduse sau erau scutite complet. De asemenea, ele mai variau și în funcție de alte criterii dintre care amintim: realizarea sau nerealizarea acestora în țară; gradul de acoperire al consumului intern. Taxe vamale sensibil mai crescute erau aplicate la categoriile de produse care se fabricau sau se puteau fabrica în țară.

O altă prevedere a tarifului vamal din 1904 era deosebirea între țările cu care România avea încheiate convenții comerciale și cele cu care nu avea încheiate astfel de convenții, țările care făceau parte din prima categorie primind avantaje mai mari.

Tariful vamal din 1904 n-a putut fi aplicat până în 1906, întrucât, la data adoptării lui, tratatele comerciale încheiate de România cu alte țări nu expiraseră. Acest tarif s-a menținut în vigoare până la primul război mondial.

Adoptarea tarifului vamal din 1904 este urmată de o nouă lege generală a vămilor, în iulie 1905, prin care se stabileau supra-taxe sau se introduceau prohibirea mărfurilor din țările care luau măsuri similare împotriva mărfurilor românești.

Politica comercială practicată de România a fost una controversată, indiferent dacă a fost politica liberului schimb sau politica protecționistă.

În cazul politicii liber-schimbiste, contestatarii acesteia au spus că a fost aplicată doar pentru avantajele moșierimii, lăsând în planul secund dezvoltarea industrială a României. Însă nu trebuie uitat că, în anul 1875, anul încheierii primelor convenții comerciale pe principii liber-schimbiste, România se afla încă sub suzeranitate otomană, iar încheierea convențiilor a avut ca scop, în principal, dovedirea faptului că România dorea să fie o țară independentă și suverană.

Politica protecționistă, venită ca ultimă șansă, după eșecul politicii liber-schimbiste a avut de asemenea atât părți bune cât și rele. Într-adevăr, după câțiva ani de aplicare a acestei politici s-a putut observa că industria românească a cunoscut o creștere, că se introduc în țară unele tehnologii pentru dezvoltarea unor industrii inexistente până atunci în România.

Principalul defect al acestei politici a fost instituirea unei poziții privilegiate, ajungând chiar la monopol, prin existența unei părți a burgheziei care, după ce investeau într-un domeniu industrial nou, erau protejați de concurența externă, în același timp împiedicându-se și formarea unei concurențe interne.

O altă inadvertență a politicii comerciale românești, în special în secolul al-XIX-lea a fost aplicarea unor tarife vamale exact opuse celor care se foloseau atunci în Europa.

În concluzie, perioada 1876-1916, a fost pentru economia României una de creștere economică, chiar dacă destul de lentă și cu sincope mari de la an la an.

De asemenea, în această perioadă s-au pus bazele unei industrii naționale cât de cât competitive, a cărei punct de maxim va fi în anul 1938, când, în unele ramuri industriale, putea concura cu orice țară din lume.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

V. Axenciuc, I. Tiberian – „Premisele economice ale formării statului național unitar român”, Ed. Academiei, București, 1979;

N. N. Constantinescu, „Istoria Economică a României”, Ed. Economică, București, 1997;

N. Marcu, I. Puia, V. Bozga, A. Cherciu, R. Vasile, „Istorie Economică”, Ed. Economică, București, 1995;

M. Mureșan, „Istoria Economiei”, Ed. Economică, București, 1995;

N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan, „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

V. Axenciuc, I. Tiberian – „Premisele economice ale formării statului național unitar român”, Ed. Academiei, București, 1979;

N. N. Constantinescu, „Istoria Economică a României”, Ed. Economică, București, 1997;

N. Marcu, I. Puia, V. Bozga, A. Cherciu, R. Vasile, „Istorie Economică”, Ed. Economică, București, 1995;

M. Mureșan, „Istoria Economiei”, Ed. Economică, București, 1995;

N. Sută, S. Sută-Selejan, M. Mureșan, G. Drăgan, „Istoria Comerțului Exterior Românesc”, Ed. Eficient, București, 1996.