Situatia Politica In Romania
Cuprins
Lista abrevierilor
Introducere
Capitolul I. Regimul Ceaușescu
Capitolul II. Situația politică și justiția de tranziție în România până la înființarea comisiei prezidențiale
Capitolul III. Încadrarea CPADCR într-o tipologie de comisii. Comisii pentru studierea trecutului comunist în Europa
I. 1. Încadrarea CPADCR într-o tipologie de comisii
I. 2. Comisii pentru studierea trecutului comunist în Europa
Capitolul IV. Contextul înființării CPADCR. Componența comisiei. Comparația cu Comisia Wiesel
IV. 1. Contextul înființării comisiei
IV. 2. Componența comisiei
IV. 3. Comparația cu Comisia Wiesel
Capitolul V. Raportul Final
V. 1. Structura raportului
V. 2. Recomandările raportului
V. 3. Analiza raportului
V. 3. Comunism importat
Capitolul VI. Reacții față de condamnarea oficială și Raportul Final
VI. 1. Reacții pe scena politică
VI. 2. Dezbateri în presă
VI. 3. Alte reacții
Capitolul VII. Urmările condamnării regimului comunist
VII. Implementarea recomandărilor comisiei
VII. Impactul asupra societății
Concluzii
Bibliografie
Lista abrevierilor
AFDRP – Asociația Foștilor Deținuți Politici din România
BOR – Biserica Ortodoxă Română
CDR – Convenția Democrată Română
CNSAS – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Secutității
CISHR – Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România
CPADCR – Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
CPCADCR – Comisia Prezidențială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
FSN – Frontul Salvări Naționale
GDS – Grupul pentru Dialog Social
IICCR – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului Românesc
IICCMER – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
UDMR – Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
PC – Partidul Conservator
PCR – Partidul Comunist Român
PD – Partidul Democrat
PD-L – Partidul Democrat Liberal
PMR – Partidul Muncitoresc Român
PNL – Partidul Național Liberal
PNȚCD – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
PRM – Partidul România Mare
PSD – Partidul Social Democrat
Introducere
În martie 2006, președintele României, Traian Băsescu, a înființat Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR), numită de unii și Comisia Tismăneanu, care a avut ca scop elaborarea unui Raport Final pe baza căruia președintele să condamne oficial comunismul. Nu a fost însă primul demers oficial în acest sens. În decembrie 1990, Victor Babiuc, ministrul de atunci al Justiției, a difuzat Declarația privitoare la condamnarea comunismului, declarație asumată de primul-ministru de atunci Petre Roman. După schimbarea de regim din 1996 avea să vină un nou demers de acest fel. Astfel, la scurt timp după alegerea sa ca președinte, cu ocazia inaugurării oficiale a Memorialului Sighet la 20 iunie 2007, Emil Constantinescu cerea „iertare în numele statului român” victimelor comunismului și solicita Parlamentului adoptarea „unei legi prin care toate condamnările politice, din 1948 până în 1989, care au servit drept pretext pentru reprimarea rezistenței anticomuniste, să fie amnistiate, anulate în substanța și în consecința lor”.
Însă președintele Constantinescu și coaliția de centru dreapta care îl susținea nu au reușit să demareze decomunizarea promisă. Conflictele din cadrul coaliției și incapacitatea președintelui și a principalului partid din guvern, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) au fost factorii care nu au permis implementarea unor politici de justiție de tranziție consistente în perioada 1996-2000. În aceste condiții, după o perioadă de patru ani în care PSD s-a aflat la guvernare, mulți aveau să își pună speranțele în noua coaliție de guvernământ dominată de Alianța D. A. și care îl avea în frunte pe noul președinte, Traian Băsescu.
Raportul Final al comisiei (cunoscut și ca Raportul Tismăneanu) a fost pentru președintele Băsescu temeiul pentru condamnarea dictaturii comuniste române. Denunțând trecutul comunist, raportul avea menirea de a pune capăt dezbaterilor pe tema trecutului comunist. Însă departe de a-și atinge scopul, a stârnit numeroase tensiuni politice și dezbateri publice. Primele reacții ostile au apărut chiar înaintea condamnării trecutului represiv, contestându-se autoritatea președintelui României și a președintelui comisiei prezidențiale, Vladimir Tismăneanu.. Președintele Băsescu nu a ales ca loc de desfășurare al evenimentului palatul Cotroceni și nici nu a dorit să condamne comunismul în fața publicului. Locul ales a fost Parlamentul României, în cadrul unei sesiune comune a celor două camere. După cum era de așteptat și după cum anunțaseră, membri Partidului România Mare și cei ai Partidului Social Democrat au contestat demersul președintelui; cei mai vechi contestatari fiind parlamentarii PRM în frunte cu liderul acestora, Corneliu Vadim Tudor. Efectele condamnării regimului comunist și ale publicării Raportului Final nu au avut însă ecoul scontat.
Pentru a înțelege mai bine contextul în care a avut loc condamnarea comunismului este necesară o scurtă prezentare a regimului Ceaușescu pentru a înțelege dimensiunea represiunii comuniste în România. Deasemenea, analiza situației politice și a justiție de tranziție în România până la înființarea comisiei prezidențiale este utilă pentru a observa de ce un asemenea demers a avut loc la 17 ani de la sfârșitul comunismului în România și de ce a fost atât de controversat.
Multe discuții s-au axat pe stabilirea categoriei de comisii în care intră Comisia Tismăneanu. Deși președintele acesteia o consideră o comisie pentru adevăr și reconciliere în genul Comisiei pentru Adevăr și Reconciliere a Africii de Sud, mulți au considerat că din pricina atribuțiilor restrânse ale comisiei și a modului în care aceasta și-a desfășurat activitatea, CPADCR nu poate fi considerată o comisiei pentru adevăr și reconciliere ci mai degrabă o comisie istorică. Deasemenea, o analiză a Comisiei Tismăneanu nu poate scăpa din vedere celelalte comisii înființate cu scopul de a studia trecutul comunist precum și motivele pentru care acest procedeu de justiție de tranziție nu s-a bucurat de popularitate în fostul spațiu comunist.
Cu toate că Traian Băsescu a ajuns președinte și prin convingerea simpatizanților decomunizării că este o opțiune mai credibilă decât principalul său contracandidat, fostul prim-ministru social democrat Adrian Năstase acesta s-a arătat ostil la început demarări unui proces al comunismului. Totuși, presiunea societății civile, rivalitatea Partidului Democrat (PD) care îl susținea cu Partidul Național Liberal (PNL) și conflictul din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) din martie 2006 s-au determinat să dispună înființarea CPADCR. Contextul înființării comisiei prezidențiale este util deci de studiat pentru a a putea înțelegere care au fost adevăratele motive care l-au determinat pe președinte să ia o poziție față de trecutul comunist.
Deasemenea, o prezentare a componenței comisiei este în măsură să ne ofere explicații privind gestul președintelui, anume dorința acestuia de a atrage suportul societății civile, sever afectat de poziția sa inițială față de un eventual proces al comunismului. Comisia Tismăneanu nu a fost prima astfel de comisie înființată de un președinte român. Pe finalul mandatului său, Ion Iliescu a dispus înființarea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (CISHR). Studierea contextelor în care au fost înființate cele două comisii, modul în care acestea și-au desfășurat activitatea dar și impactul activității lor asupra populației ne demonstrează asemănările privitoare la adevăratele motive care i-au determinat pe cei doi șefi de stat să demareze o astfel de procedură.
Înțelegerea opțiunii istoriografice dar și politice a comisiei prezidențiale este condiționată de analiza Raportului Final elaborat de aceasta. După cum vom vedea, conținutul raportului nu a închis discuțiile referitoare la trecutul comunist al României, ci a stârnit și mai multe polemici. Numeroasele lacune prezente în textul raportului și abordarea partizană pe alocuri confirmă acest fapt. Deasemenea, acuzațiile de partizanat politic îndreptate împotriva comisiei au fost alimentate și de modul în care sunt prezentate persoane publice importante la vremea respectivă.
Fiind un moment care se anunța a fi istoric în procesul de confruntare a trecutului comunist al României, condamnarea oficială a comunismului și Raportul Final pe care s-a bazat aceasta trebuie studiate și din punct de vedere al reacțiilor de pe scena politică și a dezbaterilor din presă, indici buni ai impactului pe care l-a avut demersul președintelui. Atât reacțiile politicienilor cât și cele ale presei au fost mai mult o exprimare a ideologiei politice și a poziției față de Traian Băsescu și PD. Scena politică nu s-a dovedit suficient de matură pentru a aproba și completa un asemenea demers, iar presa nu a făcut nimic altceva decât să imite reacțiile politice.
Nu în ultimul rând pentru a putea stabili cât de utile au fost aceste demersuri, înființarea CPADCR, elaborarea Raportului Final și condamnarea oficială a comunismului, trebuie identificare urmările acestora. Din păcate, nu se poate scrie foarte mult despre acest aspect, condamnarea comunismului din 18 decembrie 2006 rămânând un gest pur simbolic. Recomandările comisei prezidențiale, trecute la finalul raportului, s-au concretizat doar în mică măsură, iar recomandările care au fost întradevăr implementate fie au avut o importanță minoră, fie nu s-au datorat neapărat activității comisei prezidențiale sau a președintelui Băsescu. Înființarea Comisei Prezidențiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste (CPCADCR) a fost deasemenea lipsită de efecte. Discuțiile pe tema implementării recomandărilor din raport au avut deasemenea, un pronunțat conținut politic, desfășurându-se în contextul ruperii Alianței D. A. și implicit a degradării raporturilor dintre cele două mari partide din România susținătoare ale decomunizării.
Capitolul I. Regimul Ceaușescu
După cum am precizat în introducere, înțelegerea procesului de tranziție în care se află România, politicile de justiție de tranziție implementate și modul în care au fost aplicate acestea, dar și caracterul scenei politice postdecembriste din România, necesită o analiză a regimului Ceaușescu. Analiza perioadei ceaușiste este în măsură să ne facă să înțelegem particularitățile României în ceea ce privește confruntarea trecutului comunist precum și ruperea de acesta.
Nicolae Ceaușescu a devenit secretar general al PCR după moarte predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu toate că a continuat politica de debarasare de Uniunea Sovietică, Ceaușescu era conștient că legitimitatea regimului său este condiționată și de debarasarea sa de represiunea care a caracterizat prima parte a comunismului românesc. În tentativa sa de a slăbi legătura dintre regimul său și deceniile precedente de comunism, Ceaușescu a decis înlocuirea lui Alexandru Drăghici, ministru al internelor. Totodată, Drăghici era perceput de Ceașescu drept un rival. Înlocuirea ministrului de interne trebuie pusă și în legătură cu intenția lui Ceaușescu de a readuce Departamentul Securității sub conducerea partidului. Ceaușescu a recurs și la reabilitarea unor activiști de partid condamnați pe criterii politice în perioada Dej, printre care și Lucrețiu Pătrășcanu. Era un semnal dat de noul regim menit să sublinieze desprinderea sa de regimul Dej.
Pe plan extern, noul secretar general ducea o politică intensă de îmbunătățire a relațiilor cu Occidentul, astfel că România a devenit prima țară din blocul răsăritean care a stabilit, în 1967, relații diplomatice cu RFG. Privitor la Războiul de Șase Zile, contrar poziției țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, România nu a susținut Israelul și nu a rupt relațiile diplomatice cu acest stat. Ceaușescu a îndrăznit să meargă și mai departe, reÎn tentativa sa de a slăbi legătura dintre regimul său și deceniile precedente de comunism, Ceaușescu a decis înlocuirea lui Alexandru Drăghici, ministru al internelor. Totodată, Drăghici era perceput de Ceașescu drept un rival. Înlocuirea ministrului de interne trebuie pusă și în legătură cu intenția lui Ceaușescu de a readuce Departamentul Securității sub conducerea partidului. Ceaușescu a recurs și la reabilitarea unor activiști de partid condamnați pe criterii politice în perioada Dej, printre care și Lucrețiu Pătrășcanu. Era un semnal dat de noul regim menit să sublinieze desprinderea sa de regimul Dej.
Pe plan extern, noul secretar general ducea o politică intensă de îmbunătățire a relațiilor cu Occidentul, astfel că România a devenit prima țară din blocul răsăritean care a stabilit, în 1967, relații diplomatice cu RFG. Privitor la Războiul de Șase Zile, contrar poziției țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, România nu a susținut Israelul și nu a rupt relațiile diplomatice cu acest stat. Ceaușescu a îndrăznit să meargă și mai departe, refuzând să invadeze Cehoslovacia în 1968. În foarte scurt timp, Ceaușescu a început să fie văzut de unii drept un erou național iar regimul său începea să capete legitimitate. Acestea și pe fondul relativei prosperități economice de care se bucura comunismul în cele mai multe părți ale globului pe parcursul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Concomitent, Ceaușescu începea să capete încrederea Occidentului, simpatia de care se bucura acesta fiind întrecută, în ceea ce ce rivește liderii comuniști, doar de președintele iugoslav, Josip Broz Tito.
Însă nu a durat mult până când Ceaușescu a început să promoveze propria sa variantă de neostalinism, care va începe să ia amploare începând cu anii 70. Astfel, acsta a demarat încet dar sigur politici de concentrare a întregii puteri în mâinile sale. Politica de rotire a cadrelor, promovarea în poziția de al doilea om în stat a Elenei, soția sa și nu în ultimul rând înființarea funcției de președinte a noii Republici Socialiste România (proclamată de constituția din 1965), care a fost, bine înțeles, ocupată de același Ceaușescu. Țara a început să solicite credite din Vest, în speranța dezvoltări industriei, care ar fi contribuit și la pata datoriei externe. Însă, la fel ca și în cazul celorlalte state comuniste, această politică s-a dovedit păgubitoare din pricina catacteristicilor economiei socialiste. Datoria externă a României se ridica la 11 miliarde de dolari în 1981. Situația devenia una disperată, amplificată și de ambiția lui Ceaușescu de a plăti până în 1990 toate datoriile țării.
Țara a fost încet dar sigur izolată, lucru care s-a accentuată odată cu venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbachiov și demararea de către acesta a politicilor de glasnost și perestroika. Acest lucru este sesizabil și în presa Occidentală. „The Economist” scria că „Acum americanii se înțeleg bine cu dl. Mihail Gorbaciov iar dl. Ceaușescu arată atât de rău încât nimeni nu vrea să-l prezinte ca pe un exemplu pentru nimic”. România sfârșitului anului 1985, a fost considerată de același ziar britanic drept „Țara est europeană care momentan ilustrează cel mai prost comunism”. Greva minerilor din Valea Jiului (1977) și protestele muncitorilor brașoveni (1987) au fost semne evidente ale nemulțumirii populare, neluate însă în serios de dictator. Totuși, Ceaușescu era conștient că supraviețuirea regimului său era dependentă de loialitatea ofițerilor de securitate, plâtindu-i deci mai bine față de cum plătea armata.
Situația comunismului mondial devenea tot mai critică din pricina problemelor economice, sociale, politice și ideologice cu care se confruntau statele socialiste. Însă evenimentele din celelalte state comuniste nu l-au impresionat pe Ceaușescu, acesta dând impresia că nu este conștient de dificultățile cu care se confrunta țara sa și restul statelor comuniste. Astfel că în Programul Directivă al Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român se specifica faptul că în România, în perioada 1986-1990, „au fost obținute noi și însemnate realizări în dezvoltarea economico-socială a țării, în ridicarea nivelului de trai, material și spiritual al întregului popor”.
Deși Ceaușescu anunță în 1989 că datorile României au fost achitate, nu se mai putea face nimic pentru a salva comunismul românesc. Însă dictatorul român refuză să se dea bătut și solicită o întâlnire cu Mihail Gorbaciov. Pe arcursul întâlnirii din 4 decembrie 1989, președintele României a încercat să își convingă omologul de necesitatea luării unor măsuri de către Uniunea Sovietică, pentru a evita prăbușirea comunismului statele satelit. Dar liderul sovietic nu a vrut să renunțe la poitica sa, afirmând că „fiecare ar trebui sa-și aleagă propria metodă pentru dezvoltarea socialismului”. După lunga agonie în care intrase regimul, sfârșitul avea să se întrevadă odată cu izbucnirea protestelor de la Timișoara. Acestea au fost stârnite de încercarea autorităților de-al muta din oraș pe preotul refomat László Tőkés. Pastorul a refuzat transferul iar enoriașii săi au protestat în fața bisericii, acestora alăturându-se în curând o bună parte a populației Timișoarei. Ceaușescu a încercat să zdrobească în mod brutal revolta, însă reacția violentă a regimului a provocat în schimb revolte și în alte părți ale țării.
La data de 21 decembrie, Ceaușescu s-a adresat mulțimii din București, condamnând evenimentele de la Timișoara. Momentul se dorea a fi o copiere a momentului 1968, când condamnarea invaziei Cehoslovaciei îi adusese sprijin popular. Însă contextul era total diferit, populația nemaifiind dispusă să tolereze atitudinea regimului. Ceaușescu a încercat să se adreseze mulțimii și a doua zi; în zadar însă. Ceaușescu și soția sa au părăsit capitala cu un elicopter, însă la scurt timp au fost prinși. Duși în fața tribunalului, aceștia au fost condamnați la moarte la data de 25 decembrie și executați în aceeași zi. Există numeroase păreri cu privire la cauzele și natura prăbușirii regimului comunist, multe voci sprijinind ideea de revoluție, în timp ce alții consideră momentul decembrie 1989 o lovitură de stat. Este însă dificil de stabilit adevărul cu exactitate. Cert este că direcția în care se îndrepta comunismul european avea să ducă în cele din urmă la prăbușirea regimului Ceaușescu.
Acestea fiind spuse, o scurtă analiză a regimului Ceaușescu, a modului în care s-a prăbușit și a felului în care a sfârșit dictatorul român ne demonstrează impactul negativ pe care le-au avut acestea asupra tranziției României postdecembriste. Situația politică și justiția de tranziție din România după căderea regimului comunist au fost decisiv influențate moștenirea regimului ceaușist. Acest aspect va fi studiat în capitolul următor.
Capitolul II. Situația politică și justiția de tranziție în România până la înființarea comisiei prezidențiale
În urma oricărei schimbări de regim, este normal să existe o perioadă de tranziție care marchează trecerea spre noul regim. Această perioadă poate dura ani, zeci de ani iar uneori nu se încheie niciodată (spre exemplu, tranziția de la capitalism la comunism). Tranziția la un nou regim implică schimbări esențiale în sfera economică, socială și politică, aceste schimbări ducând de regulă la o scădere semnificativă a nivelului de trai. Tranziția spre democrație a regimurilor comuniste a fost marcată în primul rând de aspectul economic. Statele socialiste se confruntau de multă vreme cu dificultăți economice, fapt care a contribuit decisiv la prăbușirea comunismului. Trecerea la economia de piață nu a îmbunătățit situația, ci din contră, a agravat-o. Fostele întreprinderi ale economiilor planificate se aflau într-o competiție inegală cu cele din statele capitaliste, obișnuite cu mecanismele obținerii de profituri. Astfel, multe întreprinderi au intrat în faliment, fie că pentru că statul nu a reușit să le privatizeze sa timp sau chiar dacă le-a privatizat, noii asociați sau acționari privați nu au fost capabili (sau nu au vrut) să le rentabilizeze iar pentru altele nu s-a mai putut face nimic din pricina ineficienței lor. La toate acestea se adaugă și numeroasele disponibilizări făcute în vederea reducerii cheltuielilor.
România se încadrează și ea în situația sus menționată. Tranziția, economică și politică, a fost una bruscă și dificilă din pricina politicii economice iraționale a lui Ceaușescu și a izolaționismului promovat de acesta în ultimii ani. Astfel, pentru o înțelegere mai bună a contextului în care a apărut comisia prezidențială, este necesară o scurtă evaluare a situației politice precum și a justiției de tranziție în Romania postcomunistă, până în anul 2006. În România, condamnarea oficială a comunismului a venit abia la 17 ani de la prăbușirea regimului Ceaușescu; poziția dominantă a foștilor comuniști și lipsa de interes a publicului în ceea ce privește confruntarea trecutului comunist sunt factorii principali care au limitat dezbaterea.
Cazul României prezintă singura situație în Blocul Comunist în care răspunsul la trecutul represiv a fost un proces militar care i-a condamnat la moarte pe dictator și pe soția acestuia. Acest act, conform unora, a dat Frontului Salvării Naționale (FSN) legitimitate revoluționară. La începutul existenței sale, FSN a fost format din foști comuniști conduși de Ion Iliescu și diferiți revoluționari. Deși mulți au agreat executarea lui Ceaușescu, acțiunea nu a rezolvat problema tranziției spre democrație, ci, mai de grabă, a îngreunat-o. Se poate spune că moartea lui Ceaușescu a cruțat alți reprezentanți ai regimului comunist de pedeapsă. Lustrația a fost astfel văzută tot mai mult ca parte a unui proces revoluționar și nu ca o problemă de justiție de tranziție.
Proclamația de la Timișoara (1990), a încercat să includă lustrația printre obiectivele revoluției. Punctul 8 al proclamației propune „ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”. Însă majoritatea confortabilă deținută de PDSR (urmaș al FSN) era ostilă propunerilor proclamației. Dacă ar fi fost transformată în lege, fostul comunist Ion Iliescu nu ar fi putut candida pentru funcția de președinte. Speranțe pentru implementarea punctului opt al proclamației au reapărut odată cu victoria electorală a Convenției Democrate Române (CDR), condusă de noul președinte al României, Emil Constantinescu. Însă la scurt timp după alegerea sa ca președinte, în martie 1997 Constantinescu a declarat timișorenilor că Proclamația devenise „perimată” odată cu trecerea puterii politice din mâinile Frontului în cele ale Convenției Democrate. Proclamația a devenit bază pentru o lege a lustrației abia în 2005.
Poziția dominantă în politică a foștilor comuniști în România postrevoluționară (consacrată de victoriile electorale din 1990 și 1992 ale lui Iliescu și partidului său) împiedica procesul de confruntare a trecutului. În timp ce între 1990 și 1996 guvernele FSN iar apoi FDSN s-au arătat ostile reformei și drept urmare politicile de justiție de tranziție au fost evitate, între 1996 și 2000 lipsa eficienței coaliției de centru-dreapta nu a permis o decomunizare adevărată. Președintele Emil Constantinescu părea depășit de situație, în timp ce coaliția care îl sprijinea nu avea forța necesară să demareze reforme, în primul rând din pricina conflictelor interne, în care PD a jucat rolul de cal troian.
În comparație cu celelalte state europene postcomuniste, eforturile României în privința dezincriminării penale și despăgubirii victemelor regimului comunist sunt nesemnificative. Important de notat este că aproape niciun partid politic din România nu a considerat despăgubilile și dezincriminările penale drept o prioritate în programul său politic. Totuși, despăgubirile au început să fie acordate mult mai devreme decât dezincriminările penale; cu o precizare: cei care au beneficiat de despăgubiri au fost îndeosebi victimele revoluției de la 1989, victimele regimului comunist din perioada 1945-1989 neputând beneficia de același statul. Explicația se găsește în caracterul revoluționar autoproclamat al neocomuniștilor care au ajuns la conducerea statului după 1989.
Un alt capitol la care România a stat destul de rău de-a lungul timpului a fost restituirea proprietăților naționalizate. Unele estimări sugerează că, la începutul anului 1990, în România existau între două și trei milioane de chiriași în imobile naționalizate. Nu este deci surprinzător că politicienilor le era teamă de implicațiile electorale ale unor eventuale măsuri de restituire a proprietăților naționalizate. Totuși, în cele din urmă parlamentul a adoptat două legi privitoare la restituirea proprietăților naționalizate, prima adoptată în 1995. Însă ambiguitatea legii nu a făcut decât să complice și mai mult procesul de restituire a proprietăților. O nouă lege avea să apară astfel în 2001, pentru a compensa lipsurile precedentei legi. Cu tot cu adoptarea acestor legi, trebuie spus că nici un alt proces nu a fost capabil să stârnească atât de multă ură și violență ca și restituirea proprietăților naționalizate, mergându-se de multe ori până apelarea la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului și numeroase confruntări între foștii proprietari și chiriași.
Pași importanți au fost făcuți de România în ceea ce privește deschiderea dosarelor Securității. Totuși, a trecut o bună bucată de timp până când accesul la dosarele secrete a fost permis de lege. Ticu Dumitrescu, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, a propus Senatului în 1993 o lege care să permită accesul la dosarele Securității. Legea a fost respinsă și aprobată doar în 1997. Totuși, din cauza atitudinii ostile față de acest aspect, textul original a suferit modificări iar aplicabilitatea legii limitată. Un moment important a fost constituit de înființarea CNSAS, ca urmare a adoptării de către Parlament a Legii nr. 187 din 1999, referitoare la accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică. Principalele obiective ale Colegiului sunt deci punerea la dispoziția cetățenilor a propriului dosar și identificarea informatorilor și ofițerilor de Securitate.
Însă cu toate că înființarea Colegiului a fost un pas important, eficacitatea acestuia nu a fost cea scontată; implicațiile politice aveau să îngreuneze activitatea instituției. Un asemenea moment este constituit de clasificarea dosarului lui Dan Voiculescu, în 2000, la „siguranță națională” de către o comisie mixtă SRI-CNSAS. Deasemenea pentru o bună perioadă de timp cetățenii au avut acces la doar o parte din arhiva fostei Securități. Acest lucru s-a datorat ca urmare a refuzului SRI-ului de a transfera Colegiului arhiva Securității. Abia în 2005, după intervenția noului președinte, Traian Băsescu, SRI-ul a fost de acord să transfere o parte din arhive la CNSAS. Cu toate acestea, există voci care susțin că arhiva ar fi fost semnificativ modificată de către SRI.
În ceea ce privește procesele împotriva responsabililor represiunii comuniste, Lavina Stan susține că România este a doua țară ca număr al proceselor intentate; însă marea parte a acestor procese sunt legate de revoluția din 1989, justiția omițând de regulă crimele regimului comunist până la izbucnirea revoluției. Primul proces intentat unor reprezentanți ai regimului comunist este, așa cum am precizat deja, cel al soților Ceaușescu. Însă procesul dictatorului și al soției sale nu a respectat cerințele minime de procedură și mai mult de atât, în loc să rezolve problemele, le-a agravat. Mulți au avut interesul să afirme că executarea celor doi a rezolvat problema tranziției în România Cu toate că proceduri pentru găsirea vinovaților pentru omorurile din timpul Revoluției Române s-au demarat încă din 1990, Stănculescu și Chițac, foști generali, în calitate de miniștri în guvernul Roman, au blocat procedurile; singurul vinovat găsit pentru omorurile de la Timișoara a fost generalul Ion Coman.
Cazul Gheorghe Ursu a fost unul din cele mai mediatizate, atât în presa națională cât și cea internațională. În anul 1985, disidentul Ursu fusese întemnițat iar în noaptea de 16 spre 17 noiembrie, colegul său de celulă, Marian Clită i-a aplicat acestuia lovituri care aveau să îl aducă în stare critică pe Ursu. Ordinul ar fi fost dat de ofițerii de miliție Tudor Stănică și Mihai Creangă. Gardianul Ștefan Burcea, nu a lăsat pe nimeni să intervină. Ursu a decedat a doua zi la spitalul penitenciarului Jilava. Investigarea cazului a început abia în 1996, înainte de cel de-al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidențiale. Singurul condamnat a fost Marian Clită. Ancheta penală avea să fie însă reluată în anul 2000, iar de această dată erau chemați în instanță Creangă, Stănică și gardianul Burcea. Primii doi aveau să fie condamnați la 20 de ani de închisoare pentru instigare de omor calificat, pedeapsă ce avea să fie înjumătățită în conformitate cu decretul de amnistie din 1988, iar gardianul Burcea a decedat înainte să fie pronunțată sentința.
Un alt caz foarte important este cel al generalilor Victor Athanasie Stănculescu și Mihai Chițac. Ambii au fost puși sub acuzație pentru punerea în execuție a ordinului de reprimare a manifestărilor de la Timișoara (17-22 decembrie) cu muniție de război. Prima sentință, pronunțată în vara anului 1999, i-a condamnat pe cei doi la 15 ani de închisoare, 10 de ani de interzicere a unor drepturi și degradarea militară pentru tentativă de omor deosebit de grav respectiv omor deosebit de grav. La scurt timp însă după întoarcerea la putere a lui Ion Iliescu și a social democraților, procurorul general al României a declarat recurs extraordinar în anulare, care a fost judecat în 2004, instanța pronunțându-se în favoarea inculpaților.
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România și Raportul Final al acesteia veneau într-un context deja schimbat, prin implementarea de politici de tranziție, însă în care nu se realizase o decomunizare substanțială.
Capitolul III. Încadrarea CPADCR într-o tipologie de comisii. Comisii pentru studierea trecutului comunist în Europa
I. 1. Încadrarea CPADCR într-o tipologie de comisii
Ca și marea majoritate a comisiilor de anchetă, este greu de încadrat Comisia Tismăneanu într-o tipologie de comisii. Literatura de specialitate nu ajută foarte mult, existând numeroase opinii în definirea și clasificarea comisiilor. Mulți cercetători preferă să definească aceste comisii drept „comisii pentru adevăr,” însă există și opinii care sugerează o delimitare strictă a acestor organisme. Contribuie la dificultatea definirii acestor comisii și Comisia pentru Adevăr și Reconciliere a Africii de Sud, considerată de mulți modelul de comisie pentru adevăr. Aceasta și-a început activitatea abia în 1996, ceea ce face raportarea comisiilor anterioare anului 1996 la aceasta una dificilă și problematică. Spre exemplu, mulți nici nu consideră comisia parlamentară din Germania o comisie pentru adevăr.
Vladimir Tismăneanu preciza că CPADCR se aproprie de comisiile pentru adevăr și reconciliere create în țări precum Africa de Sud, Chile, Argentina și Rwanda. Tot Vladimir Tismăneanu preciza că în contrast cu aceste comisii, CPADCR nu a avut nicio putere de decizie și nicio citație prerogativă. Președintele comisiei tinde deci să considere comisia una pentru adevăr și reconciliere. Monica Ciobanu este de părere, într-un articol despre comisia prezidențială, că având în vedere mandatul său, să dezvăluie mecanismele instituționale ale represiunii comuniste, să recomande reforme legislative pentru compensarea victimelor represiunii și să sublinieze natura criminală și ilegală a fostului regim – comisia (…) poate fi corect descrisă drept o comisie istorică pentru adevăr. Aceasta deasemenea folosește termenul de comisie pentru adevăr, însă o consideră una istorică.
Într-o contribuție pentru Consiliul Drepturilor Omului, Fundația ICAR și și Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), ai cărei președinte, Constantin Ticu Dumitrescu, fusese membru al comisiei prezidențiale, precizau că o comisie pentru adevăr autentică este necesară în România pentru a pune capăt impunității și că CPADCR nu a fost înființată ca o comisie pentru adevăr, ci mai degrabă o comisie pentru adevăr atipică sau parțială, prezentând în acest sens similaritățile existente între comisia Tismăneanu și o comisie pentru adevăr. Deși este admisă existența unor similarități între CPADCR și o comisiei pentru adevăr, aceasta nu este deci introdusă în această tipologie, mai mult de atât, se cere înființarea unei comisii pentru adevăr autentică.
O analiză importantă cu privire la stabilirea naturii comisiei Tăsmăneanu este realizată de Lavinia Stan. Aceasta consideră Comisia Tismăneanu mai de grabă o comisie istorică, încercând să realizeze și o delimitare a comisiilor istorice de cele pentru adevăr și reconciliere. Astfel, aceasta subliniază faptul că o comisie pentru adevăr studiază încălcări ale drepturilor omului care au avut loc recent, comparativ cu o comisie de adevăr, care se axează pe fapte petrecute cu câteva decenii în urmă. Acest fapt ar duce la o a doua diferență dintre cele două comisii, anume că cea pentru adevăr se bazează pe audieri publice atât a victimelor cât și a torționarilor, în timp ce comisia istorică nu apelează la audieri, desfășurându-și activitatea în izolare față de publicul larg. Alte două deosebiri identificate de Stan sunt legate de componența comisiei și de rapoartele finale elaborate de acestea. În aceste condiții o comisie istorică ar fi compusă în principal de specialiști în timp ce comisia pentru adevăr include și foste victime ale represiunii și uneori chiar și torționari. Privitor la rapoartele finale, cel elaborat de o comisie istorică este asemănător cu o lucrare științifică, în timp ce raportul unei comisii pentru adevăr descrie atât trecutul, dar și face recomandări menite să remedieze nedreptățile trecutului dar și să fie evitate pe viitor.
Este dificil deci de încadrat comisia Tismăneanu într-o anumită categorie, din pricina flexibilității criteriilor și a modului diferit de funcționare a diferitelor comisii. Însă așa cum am văzut anterior, este mai ușor de catalogat Comisia Tismăneanu drept o comisie istorică decât o comisie pentru adevăr. Deși aceasta a avut în componența foști deținuți politici și disidenți (o descriere amănunțită a componenței comisiei este realizată în capitolul următor) aceasta nu s-a folosit de mărturii ale victimelor sau torționarilor. Totodată, aceasta a fost lipsită de capacitatea dea a condamna torționari, reușind doar să identifice principale capete de acuzare a regimului comunist și să emită un set de recomandări. Acest ultim aspect se explică prin faptul că CPADCR a fost una prezidențială și deci nu a putut impuse Guvernului sau Parlamentului luarea de măsuri. Este însă discutabil dacă șeful statului ar fi implementat recomandările comisiei și ar fi extins atribuțiile acesteia dacă ar fi avut puterea să o facă.
I. 2. Comisii pentru studierea trecutului comunist în Europa
Cu toate că eficacitatea comisiilor de anchetă privind trecutul represiv este recunoscută de către comunitatea internațională, majoritatea statelor postcomuniste s-au arătat ostile față de întemeierea unor astfel de comisii. O posibilă cauză a acestei situații este faptul că la momentul căderii regimului comunist, astfel de comisii nu erau încă populare. Totuși, comisii pentru adevăr au fost înființate în Germania, țările baltice, România și recent în Moldova.
Prima dintre comisiile însărcinate cu studierea trecutului comunist a fost înființată în Germania. Comisia germană este practic formată din două comisii. Prima, Comisia de Anchetă pentru Evaluarea Istoriei și Consecințelor Dictaturii SED în Germania (Enquete Kommission zur Aufarbeitung von Geschichte und Folgen der SED-Diktator in Deutschland), a funcționat între 1992 și 1994. A doua comisie, Comisia de Studiu pentru Depășirea Consecințelor Dictaturii SED în Procesul de Unitate Germane (Überwindung der Folgen der SED-Diktatur im Prozess der Deutschen Einheit) Apariția comisiei germane trebuie privită în contextul unic creat de unificarea celor două republici germane în 1991. Instaurarea unei stabilități politice la scurt timp după prăbușirea regimului comunist și experiența germană în confruntarea trecutului represiv nazist.
Au urmat comisiile înființate în cele trei state baltice, ca răspuns la presiunile făcute pentru studierea Holocaustlui din aceste țări. Sarcinile celor trei comisii au fost însă extinse, pentru a cuprind și atrocitățile sovietice. Prima comisie înființată a fost Evaluarea Crimelor Regimurilor de Ocupație Nazist și Sovietic în Lituania (Tarptautinė komisija nacių ir sovietinio okupacinių režimų nusikaltimams Lietuvoje įvertinti), înființată la data de 7 septembrie 1998. Comisia lituaniană a fost alcătuită din două subcomisii, una fiind responsabilă cu studierea regimului nazist, în timp ce a doua subcomisie s-a ocupat de regimul sovietic. La data de 2 octombrie 1998, a fost înființată de către președintele eston Comisia Internațională Estoniană pentru Investigarea Crimelor Împotriva Umanității (Inimsusevastaste Kuritegude Uurimise Eesti Rahvusvahelise Komisjon). Acțiunea președintelui eston a fost a doua după cea a Parlamentului, care înființase deasemenea o comisei în 1991, a cărei rezultate s-au lăsat însă așteptate. Comisia înființată de președintele eston a studiat, la fel ca și comisia Lituaniană, atât trecutul sovietic, cât și cel nazist. Ultima dintre cele trei comisii baltic a fost înființată la data de 13 noiembrie 1998 de către președintele Letoniei. Comisia Istoricilor (Vesturnieku Komisija) a avut atribuții asemănătoare cu ale primelor două, analizând două perioade sensibile ale trecutului statelor baltice, anume represiunea nazistă și cea sovietică.
După cum am precizat anterior, a existat o comisie pentru studierea trecutului comunist și în Moldova. Comisia pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova a fost înființată în 2009, din inițiativa președintelui interimar Mihai Ghimbu. Contextul a fost asemănător cu cel al formării CPADCR. Puterea fusese preluată de alianța partidelor democratice, astfel că în lupta acestora cu Partidul Comuniștilor din Republica Moldova o comisie care să studieze regimul comunist a fost o soluție simplă în procesul de consolidare a noii coaliții.
Este greu însă de spus de ce această metodă de confruntare a trecutului nu este populară în Europa răsăriteană. Unii cercetători au încercat să găsească răspunsuri la această problemă. Spre exemplu Garton Ash susține că lipsa comisiilor pentru adevăr, după cum le numește el, în Europa de est este cauzată de doi factori: în primul rând, ideea cum că regimurile comuniste au fost instituite de afară; în al doilea rând, ideea că aproape toată lumea a făcut ceva pentru a ajuta sistemul dictatorial. Lavinia Stan are un alt punct de vedere în acestă privință. Acesta consideră caracterul blând dar amplu al regimurilor comuniste unul din motivele pentru care statele post comuniste refuză înființarea unor comisii care să studieze trecutul represiv. Stan mai spune că doar statele postcomuniste care au simțit mai puternic ocupația și dominația sovietică au fost dispuse să adopte acest procedeu al justiției de tranziție.
În ceea ce privește opinia lui Garton Ash, este de discutat dacă întradevăr ideea implementării regimurilor comuniste de o putere străină este unul din motivele lipsei comisiilor în statele postcomuniste. În acest sens, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în toate rapoartele finale elaborate de aceste comisii, un loc esențial revine rolului jucat de Uniunea Sovietică în existența statelor socialiste (în cazul României, voi discuta acest aspect pe larg în capitolul V). Mai mult decât atât, comisii pentru studierea trecutului comunist au fost înființate și în foste republici sovietice, anume în Lituania, Estonia, Letonia și Moldova.
Al doilea factor propus de Garton Ash este oarecum adevărat, însă nu trebuie scăpat din vedere faptul ca o comisie pentru adevăr nu face tot timpul referiri clare la victime și torționari. Acestă explicație este valabilă și pentru teoria Laviniei Stan, care consideră caracterul blând și amplu al regimurilor drept cauză a lipsei comisiilor pentru adevăr în Europa postcomunistă. Din nou, trebuie reținut că pentru o astfel de comisie nu este strict necesar să numească victime și torționari. Cât privește precizarea acesteia cu privire la importanța intensității ocupației și dominației sovietice, conform acestei teorii, ar fi fost normal să existe comisii pentru studierea trecutului comunist și în Polonia, Ungaria și Cehia, țări în care în anumite momente dominația sovietică a fost mai mare decât în România sau RDG.
Ambii cercetători încearcă să identifice criterii de clasificare pentru toate comisiile din Europa postcomunistă, pentru a identifica motivul lipsei acestora în celelalte state postcomuniste. Însă, după cum am precizat anterior, fiecare comisie are specificul ei, iar dacă vrem să obținem clasificări mai generale, probabil că ar trebui să împărțim comisiile din Europa postcomunistă în două categorii: comisii prezidențiale, în Romania, Moldova și Țările Baltice și comisia parlamentară din Germania. Comisiile prezidențiale au fost constituite din pricina ineficienței parlamentelor în a aplica politici de justiție de tranziție. Acest aspect este valabil în special pentru România și Moldova.
Capitolul IV. Contextul înființării CPADCR. Componența comisiei. Comparația cu Comisia Wiesel
IV. 1. Contextul înființării comisiei
Speranțe pentru o decomunizare adevărată au reapărut odată cu preluarea puterii de către Alianța Dreptate și Adevăr condusă de Traian Băsescu. Ia naștere astfel, în aprilie 2005, Proclamația către România, lansată de vicepreședintele Alianței Civice, Sorin Ilieșiu. Proclamația solicita demararea unui proces al comunismului în România. Însă președintele statului nu a răspuns la acest demers. Astfel, la 14 iunie 2005 este inițiat de același Sorin Ilieșiu un Apel pentru România, semnat de cele mai importante organizații civice din România, în frunte cu Grupul pentru Dialog Social. Se cerea din nou luarea unei poziții oficiale cu privire la trecutul comunist. Nici de această dată președintele nu s-a arătat dispus să dea curs solicitărilor.
Președintele anunțase într-un interviu pentru România Liberă că o recunoaștere a sa, în calitate de șef al statului, a atrocităților comise de regimul comunist este necesar un document științific care să probeze acele fapte. Răspunsul președintelui este reluat într-un interviu acordat pentru Revista 22, de această dată sugerând nevoia unui raport întocmit de o comisie, care să aibă ca și concluzie nevoia condamnării comunismului.
Declarațiile președintelui îl determină pe Sorin Ilieșiu să demareze o nouă inițiativă în vederea confruntării trecutului comunist; este trimis în octombrie 2005 un raport care se dorea a fi o dovadă a necesității condamnării criminalității regimului comunist. Raportul conținea 18 acuzații la adresa regimului comunist, acuzații care aveau să apară, în formă aproape identică, în viitorul Raport Final. Președintele nu a răspuns însă nici de această dată solicitărilor. Urmează un apel personal adresat președintelui Băsescu, de același Ilieșiu, însă și de acestă dată președintele nu reacționează.
Marea surpriză avea să vină din partea guvernului, condus de liberalul Călin Popescu Tăriceanu, care la sfârșitul anului a dispus înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. În atenția institutului puteau intra și foștii comuniști aflați acum în opoziție dar și Traian Băsescu, a cărui apartenență la regimul comunist era tot mai des dezbătută. Aceasta nu a fost singura mișcare a liberalilor. Deputații Viorel Oancea, Mona Muscă, Eugen Nicolaescu și senatorul Adrian Cioroianu prezentaseră cu câteva luni mai devreme un proiect de lege referitor la lustrație. Un demers asemănător fusese inițiat, în același an, și de Partidul Inițiativa Națională, prin Legea antinomenclatură .
În tentativa noastră de a încerca găsirea originilor comisiei prezidențiale, este util de luat în considerare este conflictul din interiorul CNSAS. În primăvara lui 2006, expira mandatul colegiului CNSAS iar favorit pentru preluarea președinției instituției părea a fi Ticu Dumitrescu, fost deținut politic. Însă Partidul Democrat a dorit să facă o nominalizare proprie pentru președinția Colegiului în persoana lui Corneliu Turianu, care este ales în martie 2006 președinte. Alegerea lui Turianu a provocat o criză în interiorul CNSAS. Președintele sosește în data de 4 aprilie 2006 la CNSAS pentru a încerca să aplaneze conflictul. Ajuns la sediul CNSAS, Băsescu este huiduit de protestatarii din fața sediului CNSAS, aceasta fiind prima dată când era contestat în public, în calitate de șef al statului. Presiunea devenea tot mai mare pentru președinte.
Insistența societății civile, înființarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, proiectele de legi referitoare la lustrație și evenimentele din 4 aprilie de la CNSAS, probabil că l-au determinat pe președinte să dispună, la doar o zi după vizita la CNSAS, înființarea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Se dădea astfel curs apelul inițiat de Sorin Ilieșiu și semnat de 23 de foști deținuți politici și de peste 700 de personalități. Apelul a fost trimis în martie președinției, solicitându-se, din nou, condamnarea regimului comunist. Ca și posibili factori care l-au determinat pe președinte să înființeze comisia prezidențială mai putem aminti și rezoluția europarlamentarului suedez Goran Lindblad care a dus la condamnarea crimelor comunismului de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (ianuarie 2006) dar și integrarea României în Uniunea Europeană, care a avut loc la mai puțin de două săptămâni după condamnarea oficială a comunismului în România.
Înființarea comisiei prezidențiale a avut deci loc în contextul avalanșei de instituții dedicate comunismului din România, create într-un context politic intern și internațional. Deasemenea, presiunea societății civile dar și teama președintelui că ar putea pierde din sprijinul electoratului au dus șa înființarea comisiei prezidențiale. Cu toate că s-au făcut numeroase paralele între Comisia prezidențială înființată de președintele Băsescu și Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului înființat de guvernul Tăriceanu Vladimir Tismăneanu a susținut că nu există competiție sau rivalitate între cele două organisme, dându-l ca exemplu pe Marius Oprea, pe atunci președinte al institutului și membru al Comisiei Tismăneanu. Comisia prezidențială instituită de președintele Băsescu nu era ceva nou pentru România. Pe finalul celui de-al doilea mandat ca președinte, Ion Iliescu înființase Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, prezidată de Elie Wiesel. Vom vorbi despre aceasta în cele ce urmează.
IV. 2. Componența comisiei
Componența comisiei prezidențiale a fost anunțată în data de 20 aprilie, în cadrul primei întruniri, care a avut loc la Palatul Cotroceni. Rolul comisiei era acela de a elabora un raport „riguros și coerent” care să îi ofere președintelui posibilitatea condamnării oficiale a comunismului. Evenimentul nu a fost în atenția presei, întrucât la vremea respectivă atenția era captată de discuțiile privitoare la o posibilă lege a lustrației. Comisia era formată din 19 membri, numiți și aflați sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu. Probabil că prestigiul profesorului de la Maryland, atât pe plan național, cât și internațional, l-a făcut pe Băsescu să creadă că Tismăneanu este cea mai bună soluție pentru funcția de președinte a CPADCR, acesta fiind un cunoscut specialist al istoriei comunismului românesc.
Însă acordul lui Vladimir Tismăneanu de a prezida comisia este oarecum surprinzător. Acesta considerase inițial că nu este nevoie de o astfel de comisie pentru a proba crimele trecutului comunist. Într-un articol din iulie 2005 din „Jurnalul Național” , Tismăneanu ridica întrebarea că „de ce este nevoie de o asemenea comisie, când literatura pe problema crimelor comuniste în România este uriașă?”. În același articol, foarte sugestivă pentru impactul condamnării comunismului și al Raportului Final elaborat de CPADCR (despre care vom vorbi în ultimul capitol), este afirmația lui Tismăneanu despre nostalgicii comunismului și anume că „nici o comisie din lume nu va izbuti sa le schimbe opiniile”. Tismăneanu își va menține poziția și câteva luni mai târziu, fapt evidențiat într-un interviu acordat pentru „Revista 22”, acesta afirma că „personal nu cred că foștii disidenți și aceia dintre noi care am scris în publicațiile exilului anticomunist simt nevoia unei asemenea confirmări a unor adevăruri strigătoare la cer”. În același interviu, Tismăneanu mai spunea că „nu sunt împotriva unei asemena comisii, dar nu văr de ce este nevoie să așteptăm un rezultat în fond previzibil pentru a spune tranșant ce trebuie spus”. Se pare însă că acesta a fost convins în cele din urmă să prezideze nou înființata comisie. Acesta și-a schimbat în cele din urmă părerea, acceptând să prezideze comisia.
Cu toate că inițiatorul apelului de condamnare a comunismului Sorin Ilieșiu, susținea printr-o scrisoare către președinție numirea lui Tismăneanu în fruntea comisiei, acesta avea să fie de altă părere în 2013, când va declara că se aștepta ca Șerban Papacostea și Alexandru Zub să prezideze comisia. Paul Goma a fost invitat și el să facă parte din comisie, însă a refuzat. Conform președintelui comisiei, numirea membrilor comisiei s-a făcut pe baza competențelor științifice și credibilității morale. Înainte ca raportul să fie făcut public, din comisie au plecat Sorin Antohi și I.P.S. Nicolae Corneanu (din pricina colaborării lor cu securitatea) iar Virgil Ierunca a decedat în luna septembrie a aceluiași an. Pe parcurs a fost invitat în comisie și Levente Salat, care, la fel ca și Cristian Vasile, figurează pe siteul președinției, fără nicio explicație, atât ca membru al comisiei cât și ca expert.
O scurtă analiza a CV-urilor membrilor comisiei, ne arată că, dintr-un total de 21 de membri, doar nouă persoane desfășuraseră cercetare științifică cu privire la perioada comunistă: Gail Kligman, Marius Oprea, Dragoș Petrescu, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub, Vladimir Tismăneanu și Sorin Antohi. Pentru a da un plus de imagine comisiei dar și pentru ca președintele Băsescu să-și îmbunătățească relația cu electoratul, sever șubrezită de poziția sa inițială ostilă față de decomunizare, au fost invitați să facă parte din comisie și persoane care, deși nu sunt specializate în studiul comunismului, erau considerate capabile să aducă un plus de imagine comisiei.
Acest fapt explică prezența disidenților Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Sorin Alexandrescu în comisie. Deasemenea, au fost acaparați și foști deținuți politici: Alexandru Zub și Constantin Ticu Dumitrescu. Totuși, Sorin Ilieșiu a insistat asupra faptului că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ar fi scris în raport. Membri societății civile nu aveau nici ei cum să lipsească, o bună parte din componența comisiei fiind alcătuită din membrii ai Grupului pentru Dialog Social (Sorin Ilieșiu, Radu Filipescu, Horia-Roman Patapievici, Marius Oprea, Stelian Tănase) Cu toate că este istoric, Andrei Pippidi nu este specialist în istoria comunismului. Însă calitatea sa de membru fondator al Grupului pentru Dialog Social dar și faptul că făcuse parte din comisia Wiesel probabil că au fost motivele care au dus la numirea sa în comisia prezidențială. Același lucru poate fi spus și de Mihnea Berindei. Istoric specializat în istoria Imperiului Otoman, este fondator al Grupului pentru Dialog Social și reprezentat al exilului românesc.
Scriitorul, Romulus Rusan este fondator al Alianței Civice, director al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței și conduce Centrul Internațional pentru Studiul Comunismului. Nu este deci surprinzătoare numirea sa în comisia prezidențială. Rusan adusese și el contribuții la redactarea raportului, conform CV-ului său acesta scrisese capitolele din raport referitoare la „Cronologia și geografia represiunii comuniste” și „Recensământul populației concentraționare 1945-1989”. Prezența criticului literar Nicolae Manolescu în comisie s-a datorat probabil prestigiului acestuia, deoarece activitatea sa nu îl recomandă pentru o cercetare a comunismului. Totuși, Tismăneanu a afirmat că acesta ar fi contribuit la capitolul referitor la literatura română sub comunism. Legat de contribuția simbolică a unora din membri comisiei, este interesantă precizarea lui IPS Nicolae Corneanu, care afirma că „de fapt eu nici nu am vrut să fac parte din această comisie. M-au pus alții, dar nu știu cine”. Prezența în număr mare a membrilor ostili regimului comunist a fost temei pentru oponenții președintelui și ai condamnării comunismului de a contesta obiectivitatea raportului.
Componența comisiei a fost pentru mulți o altă cale de a contesta inițiativa președintelui. De departe cel mai contestat a fost evident Vladimir Tismăneanu. În presă au apărut foarte multe discuții legate de trecutul său și al tatălui său dar și pe tema poziției inițiale foarte favorabile față de comunism. „Jurnalul Național” a publicat fragmente din scrierile lui Tismăneanu din tinerețe, pentru a proba discrepanța dintre părerile sale pozitive în legătură cu comunismul și și modul în care a tratat cei 45 de ani de comunism în România în Raportul Final. Ziarul „Ziua” a publicat chiar un document al Ministerului de interne din 1987 care atestă activitatea științifică și profesională a lui Vladimir Tismăneanu și faptul că acesta făcuse, înaintea emigrării, numeroase călătorii în țări capitaliste și socialiste. Includerea în comisie a unor nespecialiști, i-a determinat pe mulți să afirme că numirea acestora a fost una clientelară.
Pe lângă o comisie cu atâți membri de onoare, era normal ca pe lângă aceasta să existe și o comisie de experți. Astfel, comisia prezidențială a fost asistată în redactarea raportului de 18 experți și de trei experți cu statut special. Printre experți s-au aflat 14 istorici, un psiholog (Hannelore Baier), trei filologi (Ruxandra Cesereanu, Eugen Negrici, Smaranda Maria Vultur), un jurist (Radu Chiriță), un economist (Maria Mureșan) și un doctor în filosofie (Germina Nagâț, director la Direcția Investigații a CNSAS).
IV. 3. Comparația cu Comisia Wiesel
Comisia Tismăneanu a fost a doua astfel de comisie constituită în România, după Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România (CISHR), cunoscută drept Comisia Wiesel, după numele președintelui acesteia. Comisia Wiesel s-a format la data de 22 octombrie 2003, la inițiativa președintelui de atunci, Ion Iliescu. La fel ca și în cazul Comisiei Tismăneanu, în fruntea comisiei a fost numită o persoană cu reputație și anume Elie Wiesel, laureatul premiului nobel pentru pace, scriitor american de origine română. Dacă obiectul comisiei Tismăneanu a fost studierea trecutului comunist din perioada 1944-1989, activitatea Comisiei Wiesel a avut o arie de cercetare mai restrânsă, anume perioada 1940-1944, axându-se, așa cum reiese din denumirea sa, pe studierea Holocaustului din România. Ambele comisii au avut ca rezultat al analizei trecutului represiv producerea unui Raport Final.
În ceea ce privește componența celor două comisii, spre deosebire de Comisia Tismăneanu, comisia instituită de Ion Iliescu a fost formată în mare parte din istorici ai istoriei evreilor și istorici ai istorie țiganilor, singurul membru cu o valoare simbolică fiind însuși președintele comisiei. Două persoane au făcut parte din ambele comisii; este vorba despre Andrei Pippidi, ca membru, și Andrei Cioflâncă, ca expert.
Raportul niciuneia dintre comisii nu a avut ecou în rândul populației, rămânând gesturi în mare parte simbolice. Dacă în cazul Comisiei Tismăneanu motivele lipsei de receptivitate din partea populației au fost nostalgia comunistă și actualitatea comunismului în memoria românilor, lipsa de impact a Comisiei Wiesel poate fi atribuită lipsei de informare a populației cu privire la Holocaustul din România și totodată lipsa de interes. Deasemenea, niciuna din comisii nu s-a folosit de mărturii ale victimelor și nu a avut atribuții care să îi permită luarea unor măsuri privitoare la concluziile la care au ajuns și a recomandărilor pe care le-au formulat.
Oricum, intenția șefului statului, în ambele cazuri, nu a vizat rezolvarea unor probleme spinoase ale istoriei României ci mai degrabă obținerea de capital politic. Contextul în care a fost înființată Comisia Tismăneanu a fost discutat deja. În ceea ce privește decizia președintelui Iliescu de a înființa Comisia Wiesel, aceasta nu are neapărat legătură cu presiunea internațională exercitată asupra României pentru pentru a condamna Holocaustul care a avut loc pe teritoriul său, ci trebuie pusă în legătura cu nevoia social democraților de a dovedi electoratului voința de a se debarasa de trecutul său. În acest sens, sunt păreri care susțin că înființarea comisiei pentru studierea Holocaustului a avut ca scop evitarea înființării unei comisii pentru studierea comunismului. Nu este deci surprinzătoare emiterea Raportului Final al Comisiei Wiesel în anul electoral 2004.
Capitolul V. Raportul Final
V. 1. Structura raportului
Rezultatul muncii comisiei a fost Raportul Final,cea mai profundă analiză de până atunci a celor 45 de ani de comunism în România. Raportul a apărut în două variante pe internet (prima în decembrie 2006, iar a doua, modificată, în ianuarie 2007) ulterior fiind publicat într-o variantă mult mai consistentă, care depășește 800 de pagini. Raportul este bazat pe analizele precedente cu privire la comunism și arhive până atunci greu de accesat (chiar dacă utilizarea acestora a fost limitată). Din introducere deducem temele abordate de comisie și că „Raportul Comisiei urmărește să strângă laolaltă datele incontestabile care probează natura antiumană, constant, metodic și perseverent represivă a regimului comunist”, afirmație care dovedește scopul realizării raportului. Este surprinzătoare discreditarea lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman încă din introducere, deși activitatea comisiei consta în analiza regimului comunist.
În prima parte, Partidul Comunist Român este studiată evoluția partidului, de la ilegaliștii din perioada interbelică până la desființarea sa în 1989. Marea parte a subiectelor abordate de prima parte a raportului se axează pe perioada Gheorghiu-Dej, perioada Ceaușescu fiind surprinzător de mult neglijată. De altfel, marea partea a subiectelor abordate se axează cu precădere pe perioada Dej. Sunt explicate metodele prin care un partid aflat în ilegalitate și având aproximativ 1000 de membri a devenit forța politică dominantă în România în 1948, în acest sens fiind subliniat rolul avut de consilierii sovietici și de Moscova în impunerea regimului comunist în România. Este susținută ideea cum că epurările din cadrul PMR s-au datorat ambițiilor personale ale membrilor săi și nu viziunilor diferite față de marxism-leninism sau politica Moscovei. Legat de epurările din partid, surprinde abordarea cazului Pătrășcanu, prezentată atât în Sfidarea lui Pătrășcanu cât și în Intelectualul leninist și partidul: cazul Lucrețiu Pătrășcanu.
Raportul consideră că ceea ce Occidentul a perceput drept o ruptură de Moscova a fost de fapt un refuz de a implementa reforme și că nu ar fi existat diferențe semnificative între regimul Dej și regimul Ceaușescu, neavând loc, după părerea comisiei, o destalinizarea adevărată în România. Prima parte abordează și alegerile din România comunistă, considerându-se că acestea deveniseră „un act politic pozitiv, patriotic, participativ, legitimator, demonstrativ și educațional”. Desființarea partidelor politice și destructurarea societății civile au fost deasemenea elemente cheie în preluarea puterii de către comuniști. Este analizată și Uniunea Tineretului Comunist, considerându-se că o astfel d organizație este firească într-un stat totalitar în procesul acestuia de acaparare a tinerilor.
A doua parte a raportului dezbate efectele dominației comuniste asupra societății, economiei și culturii românești. La început se vorbește despre instituțiile juridice, raportul încercând să dovedească rolul fundației constituționale în susținerea partidului comunist și facilitarea controlului acestuia asupra societății, economiei și culturii. Membrii comisiei analizează economia de comandă de la implementarea ei prin politici de naționalizare, industrializare forțată și colectivizarea agriculturii, despre care se vorbește pe larg. Sunt prezentate statistici ca dovezi ale ineficienței economiei socialiste. Deasemenea, este dezbătută și criza economică în care a intrat sistemul comunist, subliniindu-se, în cazul României, rolul negativ avut de Nicolae Ceaușescu în chestiunile economice.
Nici cultele religioase nu au scăpat de controlul partidului, comisia analizând deci și implicarea regimului în viața religioasă. Se insistă pe faptul că Biserica Ortodoxă Română (BOR) a fost mai ușor de controlat, în comparație cu cultele religioase supuse unei autorități externe, din pricina caracterului său național. Totuși, sunt suprinzătoare criticile la adresa unor înalți prelați ai BOR, printre care și patriarhul Teoctist, aflat în viață în momentul publicării raportului.
Raportul analizează și reforma învățământului în perioada comunistă, probabil cel mai important domeniu prin care comuniștii puteau controla societatea. Astfel, anul 1948 aduce o reformă în învățământ menită să creeze „omul nou”. Cu toate că sunt recunoscute progresele în ceea ce privește educarea maselor, raportul critică îndoctrinarea la care au fost supuse câteva generații în perioada comunistă și decapitarea intelectualității. Este subliniat faptul că abuzurile nu au lipsit nici din sistemul de învățământ. Astfel, copii cu origine „nesănătoasă” (copii de bancheri, burghezi, chiaburi etc) aveau acces limitat la învățământul superior. Deasemenea, învățătorii și profesorii considerați periculoși pentru sistem au fost îndepărtați. Și cultura a fost un mijloc propice pentru comuniști în vederea controlării societății. Sunt descrise etapele câștigării controlului asupra culturii după preluarea puterii de către comuniști, destalinizarea formală a culturii, relativa liberalizare a culturii în prima perioadă a conducerii lui Nicolae Ceaușescu și perioada de final a regimului, caracterizată prin impunerea în cultură a naționalismului și izolaționismului.
Parte a analizei comisiei a fost și situația minorităților naționale; accentul este pus pe vânzarea germanilor și a evreilor. Un alt aspect studiat îndeaproape de membrii comisiei este cel legat de metodele de controlul societal, aceștia încercând să demonstreze amploarea controlului și metodele abuzive utilizate de comuniști pentru a monopoliza puterea. Discutând chestiunea metodelor de control social, atrage atenția părerea cum că starea materială precară a cetățenilor ar fi fost un mijloc de control al societății de către autorități. Partea a doua se încheie cu o analiză a anilor comunismului târziu caracterizat de dificultățile care în cele din urmă aveau să ducă la prăbușirea regimului. Declinul și prăbușirea regimului comunist din România nu sunt puse și pe seama contextului european, ci este accentuat rolul jucat de Nicolae Ceaușescu.
Ultima parte a Raportului Final studiază represiunea comunistă, definită drept genocid, acest aspect va fi studiat mai pe larg în subcapitolul următor. Securitatea, ca principal instrument de control al partidului, este studiată în detaliu în această ultimă parte; organizarea, modul de funcționare și mijloacele folosite de Securitate sunt prezentate pe larg în raport. Comisia analizează și legislația comunistă pentru a pune în lumină caracterul represiv al acesteia. Sunt enumerate nume și sunt prezentate liste cu torționari și victime. Raportul prezintă în această ultimă parte o cronologie și geografie a represiunii și chiar încearcă să realizeze un recensământ al populației concentraționare din perioada comunistă. Este studiat în detaliu sistemul penitenciar din România comunistă, realizându-se studii de caz cu privire la principalele centre de detenție și de deportare. Raportul vorbește în detaliu și despre metodele de tortură la care erau supuși deținuții politici. Foarte importante în analiza comisiei sunt centrele de reeducare din România comunistă, de la Pitești și Gherla.
Membrii comisiei s-au axat și pe rezistența armată anticomunistă din prima parte a dominației comuniste; se încearcă explicarea cauzelor acestei rezistențe, localizarea zonelor de desfășurarea și identificarea motivelor eșecului acestor rezistențe. Abordarea acesteia este însă limitată comparativ cu cea a altor teme, deși în raport se precizează că „În România, cea mai notabilă formă de contestare a fost așa-numita «rezistență armată» sau «rezistența în munți»”.Ultima parte a raportului analizează și mișcările studențești din 1956, protestele muncitorești din România comunistă și disidența în regimul comunist. Ultimul capitol abordează represiuni comuniste din Moldova sovietică.
În concluzie, sunt enumerate principalele „acțiuni criminale” ale regimului comunist din România, în număr de 21, dar și măsurile care comisia prezidențială le consideră necesare ca urmare a condamnării regimului comunist. Biografiile nomenclaturii încheie analiza comisiei cu privire la comunismul românesc. Cu toate că nu s-au aflat printre propunerile comisiei, au fost redactate două volume de anexe ale raportului, primul referitor la perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) iar al doilea tratând prima perioadă a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu (1965-1971).
V. 2. Recomandările raportului
Raportul cuprinde și o serie de recomandări care au în vedere condamnarea comunismului, memorializarea, legislația și justiția, cercetarea și arhivele, educația. Acestea sunt grupate în cinci categorii. Prima categorie, Condamnarea comunismului, cuprinde solicitarea către președinte de a condamna comunismul, propunerea adresată șefului statului de a analiza Revoluția Română din 1989 cât și evenimentele postdecembriste. Se solicită și adoptarea de către Parlament a unei declarații de condamnare a crimelor comunismului. A doua categorie, Memorializare, are în vedere următoarele: desemnarea unei zile comemorative pentru victimele comunismului și ridicarea de monumente în amintirea lor, introducerea în muzee a unor secțiuni cu privire la crimele comunismului și înființarea unui muzeu al comunismului iar pe lângă acesta a unui centru de documentare, organizarea unei conferințe internaționale în vederea condamnării comunismului, continuarea emisiunilor Memorialul Durerii, organizarea unei expoziții permanente în Parlament care să prezinte idee de poliție politică, organizarea de conferințe în centrele universitate în care să se prezinte raportul, publicarea raportului și afișarea fondurilor arhivistice consultate pe site-ul Președinției, scrierea unui manual despre comunismul din România, revizuirea manualelor și introducerea unui curs obligatoriu despre crimele comunismului, realizarea unei Enciclopedii a comunismului din România.
A treia categorie, Legislație și justiție, sugerează imprescriptibilitatea crimelor regimului comunist, adoptarea legii lustrației, luarea unor măsuri cu privire la legislația comunistă, restituirea cetățeniei române cetățenilor exilați, reducerea pensiilor reprezentanților regimului comunist, mărirea pensiilor foștilor deținuți politici și acordarea unor beneficii, interzicerea negării comunismului, recunoașterea, pentru participanții la manifestația anticomunistă care a avut loc în Piața Universității, a calității de deținuți politici, accesul la toate arhivele comuniste. A patra categorie, Cercetare și arhive, recomandă transferul arhivele serviciilor secrete comuniste la CNSAS sau Arhivele Naționale și o anchetă cu privire la tratamentul aplicat arhivelor, publicarea inventarelor arhivelor pe internet, accesul neîngrădit al cercetătorilor la arhivele instituționale. Ultima categorie de recomandări, Educație, sugerează prezentarea adevărului despre perioada comunistă (dar și precomunistă și post comunistă) în manuale și cursuri universitare, sprijinirea studiului comunismului și acordarea de 12 burse anuale unor unor cercetători interesați de istoria comunismului.
V. 3. Analiza raportului
Din păcate contribuția individuală a autorilor nu este consemnată, singura modalitate de identificare a aportului acestora putând fi identifică prin domeniul de cercetare al acestora și scrierile ulterioare. Probabil că acest fapt s-a datorat dorinței de a crea un raport unitar. Însă o simplă examinare a structurii raportului și a modului de scriere a acestuia ne dovedesc lipsa de coerență precum și diversitatea stilistică. Privitor la acest ultim aspect, se pot identifica numeroase tipuri de scriere, de la cel stric academic și obiectiv la cel partizan și subiectiv. Expresii gen „Se părea că în inima Europei se încerca stabilirea unei forme sui-generis de despotism asiatic”. sau „Deși cumpărați, evreii au trecut prin purgatoriul sistemelor Securității, care nu mai știa ce șicane să inventeze” evidențiază acest aspect. O gravă problemă a raportului este furnizarea de informații eronate. Spre exemplu, vorbind despre greva minerilor din Valea Jiului, raportul l-a declarat mort pe unul din liderii acesteia, Constantin Dobre.
O altă mare problemă a raportului este lipsa de noutate adusă temei cercetate. Cu toate că la vremea respectivă a fost cea mai vastă sinteză dedicată întregii perioade comuniste, pe alocuri raportul pare o reeditare a lucrărilor anterioare ale membrilor comisiei. Deasemenea, informațiile din arhive sunt foarte rar întâlnite în raport. În acest sens, este prezent un mare paradox: cu toate că șeful statului îi asigurase pe membri comisiei la prima întrunire că „nu va rămâne segment al vreunei arhive, oricât ar fi ea de secretizată, pe care să doriți să o accesați și sa nu puteți să o faceți”, membrii comisiei, pe parcursul raportului s-au plâns de nenumărate ori de dificultățile întâmpinate în accesarea arhivelor. Una dintre propunerile comisiei chiar solicită șefului statului deblocarea accesului la arhive în totalitatea lor. Ioan Scurtu declara pentru „Jurnalul Național” că fusese informat de colegii de la arhivele naționale că o parte din membrii comisiei ar fi cerut pentru ei arhive care nu ar fi avut legătură cu perioada comunistă iar fenomenul ar fi continuat și după predarea raportului, făcându-se comenzi de sute de pagini.
Lipsa arhivelor explică într-un fel și motivele neglijării perioadei Ceaușescu, marea parte a analizelor fiind axate pe perioada Dej. Este oricum un mare eșec al raportului lipsa de informații cu privire la regimul Ceaușescu, poate partea istoriei naționale cea mai importantă pentru înțelegerea României de azi. Tot la capitolul minusuri intră și abordarea destul de restrânsă a istoriei armatei și a justiției din perioada regimului comunist, aspecte esențiale pentru înțelegerea României comuniste. Florin Abraham este de părere însă că omiterea acestor subiecte nu este întâmplătoare, dorindu-se prin acest mod aruncarea răspunderii asupra aparatului de partid. Lipsa arhivelor a fost sursa unei alte mari probleme a raportului: inexactitatea dimensiunii represiunii comuniste. Sigur, datele sunt foarte greu de colectat iar în multe cazuri arhivele oricum nu oferă o imagine reală a situației. În finalul raportului se vorbește despre acest aspect, afirmându-se că „Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime”. Chiar dacă nu se poate contesta dificultatea stabilirii unor cifre exacte, estimarea este mult prea mare pentru un document considerat a fi „final” pe o temă atât de esențială.
Surprinde și atitudinea ostilă a raportului față de unele personaje influente la vremea respectivă, spre exemplu Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, patriarhul Teoctist și Adrian Păunescu. Punerea acestor personaje într-o lumină negativă, în special a primilor doi care sunt cunoscuți rivali ai președintelui, dă impresia unei influențe a politicului asupra comisiei prezidențiale. Asta cu toate că Tismăneanu afirma că raportul nu este „un apel la răzbunare”. De departe cel mai frecvent menționat dintre cei amintiți este Ion Iliescu (numele său apare în 22 de pagini). Deși, cel puțin teoretic, scopul raportului este analiza dictaturii comuniste, un pasaj din raport vorbește despre perioada în care Iliescu a fost președinte (1990-1996) considerând regimul acestuia „o combinație de colectivism oligarhic (din punct de vedere economic și social) și autoritarism bazat pe mistica preeminenței Statului asupra oricărei realități sociale”.
Nici celălalt mare rival al președintelui, Corneliu Vadim Tudor, nu a fost menajat, acesta și cu Adrian Păunescu fiind considerați, „poeți de curte”. După cum am amintit anterior, patriarhul Arăpașu Teoctist a fost și el vizat de criticile membrilor comisiei, aceștia considerându-l „un prelat compromis din punct de vedere moral”. Despre reacțiile acestora vom vorbi pe larg în capitolul următor. Și Petre Roman, fost rival al lui Băsescu pentru șefia PD, se numără printre personajele politice discreditate în raport. În raport apare și numele bunicii liberalului Bogdan Olteanu, Ghizela Vass.
În tentativa de a sublinia crimele și ororile regimului comunist, pe parcursul raportului este folosit foarte des termenul de „genocid”. Cu toate că la începutul capitolului Genocidul comunist în România este citată Convenția pentru reprimarea crimei de genocid care stipulează că acțiunea de genocid vizează distrugerea în totalitate sau în parte a unui grup național, etnic sau religios, în paragraful următor al capitolului se afirmă că „O faptă intenționată cu caracter de genocid o reprezintă torturarea și întemnițarea în condiții de exterminare a deținuților politice”. Un alt aspect controversat este caracterul textului raportului. Conform președintelui Băsescu, acesta este „act oficial de stat”, însă în ianuarie 2007, raportul a fost modificat online pe siteul Administrației Prezidențiale.
V. 3. Comunism importat
Legat de orientarea istoriografică prezentă în textul raportului, este interesantă este tendința comisiei prezidențiale de a evita asocierea comunismului cu elemente naționale, ci mai de grabă să îl considere un element străin. Este trecută cu vederea în acest mod responsabilitatea românilor în implementarea comunismului în România după Al Doilea Război Mondial:
„Nu încape îndoială că România de după 1945 ar fi putut să se dezvolte ca un stat democratic și pluralist, dacă nu ar fi existat intervenția sovietică și disponibilitatatea comuniștilor de a servi necondiționat interesele Kremlinului.”
„Republica Populară Română, înființată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară și, în mod cert, nici românească”
„impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei și ostil valorilor politice și culturale naționale”
Citatele de mai sus demonstrează că membrii comisiei prezidențiale atribuie ce s-a întâmplat în România între 1945 și 1989 unor factori externi, mai exact sovieticilor. Deși implicarea sovietică a fost reală, se omite în schimb rolul Partidului Comunist Român în transformarea României în republică populară. Deși se bucurase de foarte puțină popularitate în perioada interbelică și număra puțini membri, PCR a știut să profite de contextul creat de sfârșirea celui de Al Doilea Război Mondial, însă în raport se pune accentul în primul rând pe rolul sovieticilor. După cum putem vedea, chiar și legitimitatea statului Român este pusă sub semnul întrebării.
Cu toate că este cunoscută fraudarea alegerilor din noiembrie 1946 de către guvernul condus de Petru Groza și rezistența întâmpinată de comuniști în primii ani de comunism în România, este destul de riscant să afirmi că pe parcursul celor aproape cinci decenii de comunism regimul nu a avut, măcar în anumite momente, sprijin din partea unui segment al populației. Mă refer în special la perioada liberalizării din anii 1960-1971, perioadă inițiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej și care culminat cu momentul 21 august 1968, când Nicolae Ceaușescu a condamnat invazia Cehoslovaciei. Suport popular a reușit să atragă și naționalismul comunist promovat încă de la începutul anilor ’60 de către Dej și care ulterior a căpătat valențe noi sub Ceaușescu.
În ceea ce privește liderii comuniști români, comisia îi consideră lipsiți de orice sentimente patriotice, cu toate că aceștia, după cum am precizat mai sus, s-au folosit de discursul naționalist.
„Simplu spus, vreme de patru decenii și jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele și aspirațiile poporului român.”
„abandonarea intereselor naționale prin servilism nețărmuit în relațiile cu URSS, după
impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945).”
„Adevărul este că nici Dej, nici Ceaușescu nu au nutrit sentimente patriotice.”
Deși, liderii României comuniste erau români, ei erau, după spusele comisiei, lipsiți de patriotism; mai precis, erau complet subordonați Moscovei. Debarasarea de Uniunea Sovietică inițiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej și continuată de Nicolae Ceaușescu este considerată o dorință de consolidare a poziției personale a celor doi secretari generali, care nu ar fi avut nici un interes să se distanțeze de Moscova.
Charles King este de părere că această atitudine cu privire la trecutul comunist este sursa lipsei de cunoaștere a semnificației comunismului de către raport. El insistă asupra faptului că regimul totalitar instalat în România după 1945 a fost de fapt munca românilor. La finalul recenziei sale, King afirmă că „societatea socialistă multilateral dezvoltată” devenea din ce în ce mai mult o chestiune națională. Deși confirmă apropierea regimului comunist de patriotism, liderul comisiei prezidențiale subliniază izolarea socială și morală a regimului, în răspunsul dat lui King. Tileagă are deasemenea un punct de vedere diferit cu privire la comunismul românesc. Acesta este de părere că pentru majoritatea românilor regimul comunist nu a fost doar o forță externă care influența elita și oamenii; unii l-au trăit, alții au amintiri individuale ori colective în legătură cu acesta. Tileagă este sigur că raportul cade pradă tentației de a trata comunismul ca pe ceva singular, ceva independent de realțiile sociale, ceva tangibil.
Atât din lucrarea lui King cât și din cea a lui Tileagă reiese clar că ambii se așteptau la o abordare mult mai științifică a trecutului comunist de către comisia prezidențială. După cum am văzut anterior, o scurtă analiză a istoriei comunismului românesc ne arată că acesta nu a fost implementat doar de către sovietici, comuniștii români jucând și ei un rol decisiv în acest sens. Deasemenea, în anumite momente, elitele comuniste s-au bucurat de un relativ sprijin popular, în special pe parcursul anilor ’60, îmbinarea regimului comunist cu culorile naționale fiind iminentă. Chiar și Vladimir Tismăneanu sugerează într-una din cărțile sale, că în România „factorul cheie în avansarea comunistă spre putere a fost rezultatul unei complexe lupte interne pentru putere”.
Scopul principal al raportului nu a permis comisiei prezidențiale o abordare cu adevărat științifică a trecutului comunist. Acest lucru este evidențiat și de faptul că „principalele acțiuni criminale” ale regimului comunist care sunt enumerate la finalul raportului sunt aproape identice cu cele enumerate de Sorin Ilieșiu în Raport pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim și criminal, trimis președintelui în octombrie 2005. Concluziile fiind prestabilite, abordarea științifică și obiectivă a istoriei comunismului de către comisia prezidențială a fost de la bun început compromisă.
Capitolul VI. Reacții față de condamnarea oficială
și Raportul Final
VI. 1. Reacții pe scena politică
În data de 18 Decembrie 2006, președintele Băsescu a prezentat Raportul Final al comisiei prezidențiale sesiunii comune a camerelor Parlamentului. La eveniment au participat și foștii șefi de state Emil Constantinescu, fostul președinte al Bulgariei, Jelio Jelev, și fostul președinte al Poloniei, Lech Walesa. Ceea ce ar fi trebuit să fie o solemnă despărțire de trecut, s-a transformat rapid într-o scenă jenantă. După cum era de așteptat, raportul a fost contestat de principalele partide de opoziție din Parlament: Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul România Mare (PMR).
Doi dintre cei mai importanți social democrați au decis sa nu onoreze cu prezența discursul prezidențial. Aceștia sunt Ion Iliescu, actualmente președinte de onoare al PSD și Mircea Geoană, pe atunci președinte al social democraților. Absența lui Iliescu nu surprinde pe nimeni, din moment ce numele său apare frecvent în raport. Social democratul este considerat responsabil pentru sprijinul acordat fostului regim și pentru suprimarea democrației în România la începutul anilor ’90.
Ion Iliescu a contestat raportul, considerându-l o adevărată jignire adusă memoriei celor ce s-au jertfit și care prin jertfa lor au contribuit la dărâmarea dictaturii și la deschiderea țării spre dezvoltare democratică a României. Președintele de atunci al social democraților, Mircea Geoană, a susținut poziția lui Iliescu, afirmând că Raportul Tismăneanu nu este nici util, nici credibil în acest moment. Nici președintele senatului, social democratul Nicolae Văcăroiu nu s-a arătat încântat de discursul prezidențial, refuzând să intervină atunci când reprezentanții PMR au transformat sesiunea într-un adevărat circ; deasemenea, acesta a afirmat că în decembrie 1989 a fost tranșată problema comunismului din România. Chiar și caracterul oficial al raportului a fost contestat de social democrați, prin vocea senatorului Antonie Zegrean, care a declarat că „Pentru a fi un act oficial al statului român, ar fi trebuit ca Parlamentul să înființeze o comisie, iar documentul provenit de la acea comisie să fie însușit de Parlament.
De altfel, PSD nu îl va ierta pe Tismăneanu nici în 2012, când acesta va fi demis, de către premierul Victor Ponta, din funcția de președinte al Consiliului Științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, fiind din nou evidentă politizarea institutului. Atenția majorității observatorior a fost axată pe PSD, din moment ce acesta este singurul partid de stânga important din România și din pricina moștenirii sale comuniste. Faptul că PSD a susținut punctul de vedere al lui Iliescu cu privire la raport, i-a făcut pe mulți să creadă că PSD încă nu a lăsat în urmă trecutul său comunist.
Partidul Conservator a anunțat că susține condamnarea regimului totalitar, însă nu a vrut să sprijine mesajul președintelui, considerând că demersul este doar un exercițiu de imagine. Totodată, purtătorul de cuvânt al PC considera nepotrivită condamnarea unei ideologii, deoarece ar fi un demers neprietenos la adresa țărilor dominate de o astfel de ideologie. Președintele conservatorilor, Dan Voiculescu, nu a ezitat să îl atace pe președinte, considerându-l un beneficiar al comunismului.
Deputații Partidului România Mare au fost cât se poate de clar cei mai vehemenți contestatari ai Raportului Final, în timpul discursului prezidențial. Simplu spus, au reușit să transforme sesiunea într-un haos. Oamenii aduși de Corneliu Vadim Tudor au fost introduși în lojele destinate invitaților și presei. Membri PRM, așa cum avertizaseră, au huiduit și fluierat pe toată durata discursului, reușind sa-l facă pe președinte să-și întrerupă discursul de câteva ori. Liderul PRM anunțase la câteva zile după discursul prezidențial că îi va da în judecată pentru calomnie pe Vladimir Tismăneanu și pe Horia Roman Patapievici, nemulțumit de faptul că este considerat în raport poetul de curte al lui Ceaușescu, în condițiile în care, susține acesta, nici nu l-ar fi cunoscut pe dictator.
Lucrurile au stat însă altfel de partea coaliției de guvernământ. Premierul României, liberalul Călin Popescu Tăricanu, a susținut că raportul comisiei prezidențiale este justificat, însă este un demers care trebuia făcut probabil de mai multă vreme. Deasemenea, primul ministru nu a ezitat să afirme că guvernul avusese acțiuni care au precedat demersul președintelui și anume modificarea Legii Ticu, legea lustrației și înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Un alt liberal, Adrian Iorgulescu, anunțase că în principiu PNL susține concluziile raportului. Acesta a mai afirmat că trecutul trebuie asumat și cunoscut. Poziția premierului a fost împărtășită de Marko Bela, liderul UDMR, care declarase că ar fi trebuit sa facem acest lucru la începutul anilor ’90. Tot prin Marko Bela, UDMR și-a anunțat aprobarea cu privire la concluziile comisiei prezidențiale.
Alina Hogea a ajuns la concluzia că principale teme care au apărut în discursul politic sunt legate de sincronizare (momentu potrivit a trecut deja), capital politic (cu referire la atacarea opoziției), autoritate (referindu-se la faptul că doar un necomunist poate condamna comunismul), și un nou început (sfârșitul trecutului represiv). Concluzia acesteia este temeinică, cu precizarea că reacțiile politice stârnite de demersul prezidențial nu au neapărat în vedere doar o anumită poziție față de condamnarea oficială a comunismului, ci reflectă și poziția actorilor politici față de Traian Băsescu și partidul susținut de acesta. Reacția ostilă a membrilor PRM și a social democraților trebuie pusă deci în legătură cu moștenirea comunistă a celor două partide și discreditarea de către raport a unor membri marcanți a celor două partide dar și rivalitatea cu Traian Băsescu.
Susținerea demersului prezidențial de către cele trei partide de guvernământ a fost firească, însă necesită precizări. Aprobarea condamnării trecutului comunist de către UDMR era așteptată, Uniunea susținând, tradițional, demersurile partenerilor de guvernare. Însă dacă susținerea PD s-a datorat în primul rând faptului că președintele provenea din rândurile sale, cea a liberalilor s-a datorat nu neapărat din pricina coaliției cu PD, ci mai degrabă din pricina acțiunilor de decomunizare inițiate de aceștia. Chiar dacă la nivel declarativ liberalii au susținut condamnarea comunismului de către președinte, această susținere a fost una pur teoretică, având în vedere rivalitatea dintre cele două palate (Cotroceni și Victoria) și cele două partide (PD și PNL) care s-au angajat într-o competiție a decomunizării, menită să atragă electoratul ostil comunismului și care dorea realizarea unei decomunizări adevărate. Acest aspect l-am prezentat anterior, apogeul rivalității fiind înființarea celor două corpuri pentru studierea comunismului, IICCR respectiv CPADCR.
VI. 2. Dezbateri în presă
În România postdecembristă, actori politici și oameni de afaceri interesați de politică au început să investească foarte mult în presă. S-au format astfel legături strânse între politică, afaceri și presă, care, după cum vom vedea în continuare, au afectat serios libertatea presei din România În aceste condiții este limpede că presa, în mare parte, a imitat reacțiile de pe scena politică. Cu toate acestea, nu poate fi negat rolul presei ca formator de opinie și forța acesteia de a impune un anumit punct de vedere. Este deci utilă studierea reacțiilor principalelor ziare din România față de condamnarea oficială a comunismului de către președintele Traian Băsescu.
Ziarele ale căror opinii le vom studia în această secțiune sunt „Adevărul,” „Cotidianul,” „Evenimentul Zilei,” „Gândul,” „Jurnalul Național,” „Revista 22,” „România Liberă” și „Ziua”. Conform „Evenimentul Zilei” toate ziarele generaliste au susținut demersul președintelui și au criticat atitudinea lui Corneliu Vadim Tudor și a susținătorilor săi. Este adevărat că toate ziarele generaliste au fost critice la adresa reacției lui Vadim și a celorlalți parlamentari PRM, însă atitudinea față de gestul președintelui necesită câteva precizări. Chiar dacă nu au dezaprobat condamnarea regimului comunist, lucru care le-ar fi putut afecta imaginea, unele ziare au recurs totuși, după cum vom vedea, la criticarea scopurilor politice ale demersului prezidențial și la blamarea conținutului raportului.
„Adevărul,” consideră raportul „un pas spre civilizație” și consideră că „România intră în lumea bună a statelor democratice, care înțeleg să-și exprime regretele pentru greșelile trecutului”. În același ziar s-a scris că „Important este că regimul comunist a fost condamnat în natura lui – caracterul ilegitim, criminal și, nu în ultimul rând, anti-românesc”. De menționat că „Adevărul” este deținut de omul de afaceri Dinu Patriciu, membru PNL. Chiar dacă, după cum am amintit anterior, relațiile dintre PNL și PD, nu erau strălucite la acel moment, poziția PNL față de decomunizare necesita o reacție pozitivă față de demersul președintelui, aceasta fiind posibila cauză a susținerii condamnării comunismului de către ziarul „Adevărul”. În „România Liberă,” un articol dedicat raportului Tismăneanu consideră că România are acum „un raport pentru a le demonstra celor mai greu credincioși caracterul criminal și ilegitim al regimului comunist, sub senila căruia am stat 45 de ani”. Deasemenea, într-un articol se preciza că „S-a deschis calea spre lustrație. Condamnarea n-a fost în zadar” și că „Viitorimea va reține că la această dată a fost condamnat comunismul”.„România Liberă”, care susține de regulă dreapta politică, iar directorul fondator al acestuia, Petre Mihai Bacanu, este un fost disident.
Ziarul de dreapta „Evenimentul Zilei”, susținător al lui Băsescu la vremea respectivă, consideră că demersul prezidențial este „un moment istoric pentru întregul spațiu postcomunist din Europa Central-Răsăriteană” și că „doar prin acest gest România îți poate încheia socotelile cu trecutul comunist”. În același cotidian s-a scris despre condamnarea oficială a comunismului că aceasta „era necesară în România poate mai mult decât în celelalte țări ale Pactului de la Varșovia”. După cum era de așteptat, „Revista 22” a sprijinit deasemenea condamnarea comunismului în România, dedicând numărul din 19-25 decembrie evenimentului. „Revista 22” este editată de de Grupul pentru Dialog Social, organizație care a avut membri în comisia prezidențială.
Alte ziare nu au susținut însă demersul prezidențial. Unul dintre ele este „Jurnalul Național,” care pune la îndoială utilitatea comisiei prezidențiale, întrucât „Capitolele par reeditări ale lucrărilor publicate deja de autorii Raportului, iar informațiile de arhivă care ar fi putut elucida unele «enigme» ale comunismului lipsesc”. Deasemenea, Raportul este considerat „un experiment eșuat.” Același cotidian consideră raportul „o slugarnică tentativă de a folosi așa-zisa condamnare a comunismului pentru a-i mai terfeli nițel pe adversarii lui Traian Băsescu”. Această atitudine față de raport este cauzată de conflictul din președintele și Dan Voiculescu, fondatorul trustului de presă Intact Media Group, care deține și „Jurnalul Național”.
O atitudine distantă față de demersul prezidențial a avut și „Cotidianul.” Nu este surpinzătoare această poziție, ținând cont de faptul că la vremea respectivă publicația era condusă de Sorin Ovidiu Vântu, om de afaceri cunoscut pentru poziția sa ostilă față de Traian Băsescu. Deși într-un articol se consideră că raportul este cea mai completă descriere a comunismului, se reproșează faptul că „Raportul Comisiei Tismăneanu are un stil neunitar și pe alocuri un ton patetic, neacademic.” Deasemenea, se vorbește despre dificultățile pe care le-ar putea creea raportul prin numirea jurnalistului Dumitru Tinu drept unul din slujitorii comunismului. După moartea acestuia, Clubul Român de Presă a decis să instituie și să acorde în fiecare an premiul „Dumitru Tinu” unei societăți române de presă pentru rezultate deosebite. Autorul articolului sugerează că premiul ar trebui scos din uz sau, eventual, această distincție ar trebui de acum înainte să „răsplătească râvna nostalgicilor presei comuniste” enumerând ca posibili premiabili pe Vadim Tudor și Ion Cristoiu.
Cotidianul „Gândul”, unde acționar majoritar era la vremea respectivă Ilie Sârbu, a criticat deasemenea raportul. Dintre cele opt ziare studiate în această secțiune, „Gândul” este ziarul care a furnizat cele mai puține informații referitoare la condamnarea oficială a comunismului. Astfel, despre demersul șefului statului se afirmă că „mesajul prezidențial, deși un act oficial al statului român, este doar unul politic, fără efecte politice”.Tot de partea publicațiilor care au contestat raportul s-a aflat și ziarul „Ziua”, a cărui director la vremea respectivă era Sorin Roșca Stănescu, jurnalist aflat în conflict cu președintele Băsescu. Raportul este considerat un „document de mântuială”. Ziarul „Ziua” a dezbătut cu precădere conținutul raportului. Atenție este acordată modului în care este prezentată Biserica Ortodoxă: „Capitolul «Regimul comunist și cultele religioase» din Raportul Tismăneanu arată reaua-voință, ignoranța și manipularea de care au dat dovadă «experții» comisei prezidențiale pentru a pune la zid Biserica Ortodoxă Română”.
O discuție foarte des întâlnită în presa românească este legată de incapacitatea Partidului Social Democrat de a se distanța de Partidul Comunist Român. Dacă absența fostului președinte Iliescu de la discursul prezidențial a fost într-un fel previzibilă, absența lui Mircea Geoană, președintele social democraților, a fost considerată o mișcare fatală pentru viitorul partidului de stânga din România. Un articol din „Evenimentul Zilei” consideră că reacția ostilă a social democraților față de raport o dovadă că „PSD va pune semnul egalității între social-democrație și represiunea stalinistă-ceaușistă”. O atitudine asemănătoare față de poziția social democraților are și „Revista 22,” considerând „că PSD e încă un partid postcomunist și nu a devenit un partid social-democrat”. Este subliniat și faptul că „mai e destul până să avem o stângă democratică în România, capabilă să vadă în comunism un inamic ireductibil, și un strămoș inavuabil”.
După cum reiese din exemple de mai sus, poziția principalelor cotidiane din România a fost influențată decisiv de opțiunea politică și de raporturile acestora cu președintele. Oricum, dezbaterea din presă a fost, per ansamblu, una săracă, scăzând din intensitate după primele săptămâni de la condamnare. Această atitudine reflectă și lipsa de interes a populației față de problema comunistă. Cât privește atitudinea negativă a social democraților față de raport, se poate afirma că prin aceasta președintele Băsescu a câștigat o luptă importantă cu PSD-ul, reușind să îl discrediteze prin reacția avută de aceștia față de condamnarea comunismului.
VI. 3. Alte reacții
Au existat și alte reacții la adresa raportului. Tismăneanu a afirmat chiar că ar fi fost amenințat cu moartea în 29 mai 2007. Printre contestatarii raportului se numără și BOR. Dezvăluirea colaborării BOR cu autoritățile comuniste și prezentarea unor înalți ierarhi, cum ar fi patriarhii Justinian, Iustin și Teoctist drept susținători ai regimului comunist care, conform comisiei, „au ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite față de conducerea Partidului Comunist” au stârnit furia înalților ierarhi ai Bisericii. Astfel, pentru a dovedi contrariul și pentru a prezenta viziunea Bisericii asupra situației ortodoxiei în timpul regimului comunist, BOR și-a format o comisie de istorici care să dea replica Raportului Tismăneanu. În aceste condiții, în ianuarie 2008, a fost elaborat documentul Biserica Ortodoxă Română în anii regimului comunist. Pentru a se justifica, Tismăneanu declara într-un comunicat de presă din 2006 că raportul comisiei prezidențiale „reprezintă versiunea preliminară a textului care va fi înaintat unei edituri, în vederea publicării”.
Din partea Academiei Române raportul a fost criticat de istoricul Dinu C. Giurescu care nu a ezitat să precizeze că raportul comisiei prezidențiale „este un raport cu țintă, nu este un raport ca să analizeze regimul comunist, ci ca să-l condamne.” În ceea ce privește modul de redactare a unui raport, academicianul a ținut să sublinieze că „în momentul în care pornesc pe o anumită direcție cu ținta de la început, evident că realitatea este trunchiată.” Versiunea Academiei Române cu privire la comunismul românesc avea să apară în noiembrie 2013 ca al zecelea volum din colecția Istoria Românilor, volum coordonat de academicianul Dinu C. Giurescu.
Tot în cadrul mediului academic a venit și critica profesorului Ioan Scurtu. Principalul argument al acestuia a fost că raportul nu ar fi fost realizat de istorici și că nici președintele comisiei nu ar fi istoric întrucât s-ar fi numărat printre profitorii regimului comunist. Deasemenea, Scurtu consideră că modul în care comisia prezidențiala a redactat Raportul Final și faptul că acesta a avut concluzii prestabilite sunt dovezi că „Tismăneanu face parte din aceeași «fibră intelectuală» cu Mihail Roller.” O părere asemănătoare a avut și profesorul Gheorghe Buzatu care susține că menirea raportului este aceea de a completa „ciclul istoriografic nenorocit postbelic (după 1945): De la Mihai Roller la Vladimir Tismăneanu și înapoi.”
Trebuie menționat că atât Dinu C. Giurescu cât și Ioan Scurtu fac parte din Colegiul Științific al Institutului Revoluției Române, înființat și prezidat de Ion Iliescu. De altfel, în „Caietele Revoluției,” periodic apărut sub egida institutului, a fost publicată o scrisoare a lui Claudiu Iordache către Sorin Ilieșiu, membru al Comisiei Tismăneanu. Cu toate că Iordache este directorul general al institutului, se menționează că scrisoarea ar fi fost pusă la dispoziția presei în nume propriu, ca participant la Revoluția Română. I se reproșează lui Ilieșiu modul în care a fost prezentată în raport Revoluția Română și poziția raportului față de Ion Iliescu, care ar fi fost transformat de comisie „în complotistul cu sânge rece.”
A existat și o opoziție a luptătorilor anticomuniști față de Raportul Final, un astfel de moment desfășurându-se în cadrul lansării expoziției „Epoca de aur – între realitate și propagandă”, când s-a dat citire unui Protest față de Raportul Tismăneanu. Reprezentați de Fundația Luptătorii din Rezistența Armată Anticomunistă, de Vasile Paraschiv, susținător al lui Paul Goma și al primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România, de Constantin Dobre, de Florin Postolachi, președintele Asociației 15 Noiembrie 1987. Cu toții au declarat că își însușesc protestul inițiat de Ionel Cana și Victor Frunză. Militanții anticomuniști au precizat în protestul lor că suportă criticile formulate la adresa raportului de Biserica Ortodoxă Română și de Societatea Academică pentru Adevărul Istoric. Protestatarii au declarat că deși apreciază gestul președintelui României de a condamna comunismul, sunt nevoiți să-și exprime nemulțumirea pentru că a avut loc doar o condamnare teoretică. A fost propusă formarea unei noi comisii, fără cheltuieli din bani publici, prezidată de Paul Goma și din care ar fi urmat să facă parte istorici de prestigiu, supervizați de Academia Română.
Critici dure au fost lansate la adresa raportului și în cadrul conferinței „Al cui e Raportul Tismăneanu?”, Ionel Cana, liderul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România din perioada regimului comunist nu a ezitat să precizeze că „Raportul Tismăneanu are un singur loc: la coșul de gunoi”. Faptul că a fost declarat mort în raport l-a revoltat pe Constantin Dobre, liderul minerilor din timpul grevei din 1977, declarând că a angajat o firmă de avocați care să dea în judecată Administrația Prezidențială și Comisia Tismăneanu. Așa cum Monica Ciobanu precizează, aceste reacții trebuie puse în legătură cu faptul că mulți oponenți ai regimului s-au simțit excluși din discursul istoriografic al raportului și că sacrificiile lor nu ar fi recunoscute.
Un demers foarte interesant este publicarea volumului Iluzia Anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu. Coordonatorii antologiei au subliniat în introducere că aceasta „s-a născut ca reacție la dezbaterea publică anemică și săracă în conținut intelectual din jurul Raportului de condamnare a comunismului din România și din jurul întregului demers care a însoțit producerea și promovarea acestui act.” Volumul nu este unul unitar ci conține 12 articole cu autori diferiți. Se precizează că scopul volumului nu a fost acela de a aduna doar persoane defavorabile raportului, lucru evidențiat și de părerile diferite ale autorilor. Surpinzător, în introducere se precizează că publicarea volumului ar fi fost refuzată de numeroase edituri din România, ceaace ce a dus la publicarea volumului la Chișinău. Coordonatorii volumului au scris legat de acest aspect că „lucrurile arătau foarte mult ca și cum editurile nu țineau deloc să publice deviaționisme de la mainstream-ul intelectual național”. Volumul nu s-a bucurat însă de atenția publicului și astfel a fost incapabil să genereze noi dezbateri pe tema raportului.
Capitolul VII. Urmările condamnării regimului comunist
Din păcate, efectele activității comisiei prezidențiale și ale raportului elaborat de aceasta s-au lăsat așteptate. Deasemenea, nu s-a reușit realizarea reconcilierii specifice unei comisii pentru adevăr clasice, lucru admis și de Fundația ICAR dar și de Asociația Foștilor Deținuți Politici (a cărui președinte a făcut parte din comisie). Astfel, cele două organizații au susținut că, deși demersul președintelui a fost un moment cheie pentru tranziția democratică a României, procesul de reconciliere națională necesită nu doar o scuză față de abuzurile politice și încălcările drepturilor omului. Semne serioase de întrebare referitoare la voința președintelui de a aplica recomandările au apărut chiar și în timpul discursul acestuia în fața parlamentului. vorbind despre recomandările comisiei, șeful statului a evitat propunerile referitoare la lustrație și la procesele penale.
Situația este, după cum am amintit anterior, asemănătoare cu a Comisiei Wiesel. Rapoatele niciuneia din cele două comisii nu au reușit să aibă un impact asupra societății. În această privință este interesantă opinia lui Florin Abraham care consideră că În sensul acțiunii politice, Raportul nu a rămas fără efecte, prin adâncirea clivajelor dintre elitele intelectuale ale României, în funcție de modul de raportare: critic sau admirativ. Prin această afirmație se făcea referire la scrisoarea inițiată de Gabriel Liiceanu și semnată de 60 de intelectuali pentru sprijinirea lui Băsescu în lupta contra partidelor de opoziție.
VII. Implementarea recomandărilor comisiei
La data de 11 aprilie 2007 a fost semnată de către președintele României „Decizia privind înființarea Comisiei prezidențiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România”. Conform textului Deciziei, scopul Comisiei consultative era acela „de a-l consilia pe șeful statului asupra modului de implementare a recomandărilor formulate în Raportul final privitor la analiza dictaturii comuniste din România, în domeniul legislativ, de cercetare, arhive și educație.” Comisia a fost prezidată tot de Vladimir Tismăneanu și a avut în componență membri ai fostei comisii. Noua comisie nu a înregistrat succese, fapt ce dovedește formalitatea acesteia. La șapte luni de la înființarea acesteia și la un an de la discursul președintelui din Parlament, doar 4 măsuri propuse în raport au fost implementate. Dintre acestea, trei au o importanță minoră (publicarea raportului siteul președinției, continuarea emisiunii „Memorialul Dureririi” și organizarea unei conferințe internaționale pe tema condamnării comunismului) în timp ce desecretizarea arhivelor nu poate fi considerată urmare doar a demersului prezidențial, fiind mai de grabă o urmare firească trecerii timpului.
Într-un interviu pentru „Hotnews”, din decembrie 2007, Vladimir Tismăneanu susținea că responsabile pentru neimplementarea recomandărilor comisiei sunt Parlamentul și Guvernul. Guvernului i s-a mai reproșat și faptul că ar fi adoptat „măsuri de tip peronist” și a recomandările raportului Premierul a fost criticat și pentru faptul că nu a dat o ordonață guvernamentală pentru a interzice simbolurile și propaganda comunistă, așa cum făcuse Adrian Năstase în cazul propagandei și simbolurilor fasciste. Afirmațiile lui Tismăneanu trebuie privite în contextul răcirii relațiilor dintre PNL și PD în urma ieșirii democraților din coaliția de guvernământ în martie 2007. Deși Băsescu este prezentat drept omul politic care dorea implementarea recomandărilor, inclusiv recomandarea referitoare la legea lustrației, propunerile comisiei nu s-au materializat nici în timpul guvernelor democrat liberale Boc și Ungureanu.
După cum am menționat deja, propunerile comisiei nu s-au materializat. Unul din membri comisiei, Cristian Vasile vorbește într-un articol despre realizările comisiei la cinci ani de la Raportul Final. Lipsa de eficace a Raportului Final este pusă pe seama atribuțiilor limitate pe care le avusese comisia. Vasile identifică obiective secundare ale raportului, care se referă la deschiderea arhivelor, susținerea CNSAS-ului în confruntare cu serviciile de informații în legătură cu documentele ce trebuiau predate, un cadrul mai favorabil cercetării istoriografice. După cum se poate observa, progresele atribuite comisiei nu țin neapărat de activitatea acesteia ci mai de graba de un progres firesc ca urmare a trecerii timpului.
Cu privire la manualul opțional pentru liceu O istorie a comunismului din România, publicat în 2008 de către membri ai Comisie Prezidențiale Consultative și membri IICCR, Vasile consideră că „linia istoriografică a Raportului” ar fi prezentă în manual. Deasemenea, conform lui Cristian Vasile mesajul președintelui din 18 decembrie 2006, ar fi fost invocat cu succes în instanță de avocați ai victimelor comunismului, obținându-se decizii favorabile în procese de redobândire de proprietăți în nordul Transilvaniei și de reabilitare a nora din persoanele condamnate pe baza unor simulacre judiciare. Într-un articol din Evenimentul Zile, Vladimir Tismăneanu a susținut punctul de vedere al lui Cristian Vasile cu privire la urmările Raportului Final. Pe lângă deschiderea arhivelor invocată de Cristian Vasile, a apărut întradevăr un manual de istorie a comunismului. Însă conform lui Andrei Muraru, până de curând președinte al IICCMER, afirma că manualul ar fi apărut oricum și că nu s-ar fi ținut cont de „linia istoriografică a Raportului.“
VII. Impactul asupra societății
Un sondaj realizat la Academia de Studii Economice din București arată că doar 24.1 % din studenți au auzit de cele comisia Wiesel și de comisia Tismăneanu. 13.8 % au declarat că auziseră de Comisia Prezidențială pentru Analiza Regimului Politic și Constituțional din România, 31 % de Comisia Prezidențială pentru Analiza și Elaborarea Politicilor din Domeniul Sănătății Publice din România iar 69 % dintre elevi au declarat că au auzit de Comisia Prezidențială pentru Analiza și Elaborarea Politicilor din Domeniile Educației și Cercetării din România. Este greu însă de stabilit măsura în care aceste procente reflectă realitatea, întrucât 37.9 % din studenți au declarat că au auzit de fictiva Comisie Prezidențială pentru Promovarea Libertăților Cetățenești în România.
Date referitoare la percepția asupra condamnării comunismului sunt oferite și de un sondaj efectuat de IICCMER în 2012. Procentajul a fost unul foarte strâns. Din cele 1113 persoane care au răspuns la sondaj, 26 % din acestea au considerat condamnarea regimului comunist foarte importantă/importantă. 21 % din respondenți au fost de părere că această condamnare nu este nici importantă, nici neimportantă. Cei care au considerat demersul președintelui Băsescu o acțiune neimportantă/ Deloc importantă au constituit 21 % din răspunsuri. Cel mai mare procentaj a fost însă format din cei care nu s-au pronunțat (27 %). Iată deci un echilibru între cele patru variante de răspuns. Analizând răspunsurile în funcție de sexul persoanelor intervievate, constatăm că importanța condamnării regimului comunist este susținută în primul rând de bărbați (29 %). Femeile sunt mai rezervate, doar 23 % susținând că demersul președintelui a fost foarte important/important, în timp ce 26 % dintre acestea au considerat condamnarea comunismului neimportantă sau deloc importantă.
În ceea ce privește grupele de vârstă, principala categoria care susține că gestul președintelui din 18 decembrie 2006 a fost important sau foarte important este formată din tinerii sub 20 de ani (28 %). Însă tot această categoria te vârstă cuprinde o pondere foarte mare de persoane care au răspuns că nu știu sau nu se pronunță (46 %). Acest rezultat are la bază nepăsarea tinerei generații față de ce se întâmplă pe scena politică și față de istoria comunismului. Categoria cea mai pesimistă în privința condamnării oficiale a comunismului este constituită de persoanele cu vârstă peste 60 de ani, 29 % dintre acestea declarând că demersul președintelui Băsescu a fost neimportant sau chiar deloc important. Studiind sondajul din punct de vedere al mediului de rezidență al respondenților, constatăm că persoanele cele mai optimiste în privința importanței condamnării regimului comunist locuiesc în mediul rural, persoanele din mediul rural fiind mai rezervate față de evenimentul din 18 decembrie 2006. Sondajul a avut în vedere și regiunile țării, condamnarea oficială a comunismului fiind considerată foarte importantă și importantă în sudul țării (34 %), în timp ce la polul opus se situează nord-estul țării, unde 44 % din respondenți au fost de părere că gestul președintelui nu a fost unul important. Foarte interesant este că ponderea cea mai mare a persoanelor care au declarat că nu știu sau nu se pronunță (42 %) a fost înregistrată în capitală.
Nici celelalte sondajele de opinie nu ne dovedesc urmări în mentalitatea românilor ale condamnării regimului comunist. Un sondaj recent realizat de Irescop arată că 44.7 % dintre respondenți consideră că regimul comunist a fost un lucru rău pentru România în vreme ce o majoritate fragilă (45.5 %) este de părere că regimul comunist din România a fost un lucru rău. În comparație, un barometru de opinie din octombrie 2006 realizat de Fundația pentru Societate Deschisă (FSD) arată că 53 % dintre respondenți considerau societatea comunistă o idee bună și doar 34 % considerau comunismul o idee proastă. Conform celor două sondaje, s-a înregistrat o îmbunătățire a situației. Însă este greu de crezut că gestul președintelui Băsescu de a condamna regimul comunist ar fi fost responsabil pentru o eventuală schimbare a percepției populației în ceea ce privește trecutul comunist. Mai degrabă schimbarea poate fi atribuită unei urmări firești a trecerii timpului.
Concluzii
Cele prezentate anterior ne demonstrează că moștenirea comunistă a rămas încă o problemă nerezolvată în România. Regimul Ceaușescu, modul în care s-a prăbușit și procesul intentat dictatorului, au îngreunat procesul de tranziție al României. Dacă între 1990 și 1996 respectiv 2000 și 2004, foștii comuniști nu au avut niciun interes să demareze un proces al comunismului, între 1996 și 2000, slaba performanță a coaliției de centru-dreapta și a președintelui Constantinescu nu au adus nicio schimbare semnificativă. În aceste condiții, politicile de justiție de tranziție implementate au fost puține și timide. Însă speranțe au reapărut în 2004 după accederea la putere a Alianței D. A. și a lui Traian Băsescu. Partidele membre ale Alianței D. A. și totodată principalele partide ale coaliției de guvernare (PNL și PD) își exprimaseră voința de a demara o decomunizare adevărate, idee împărtățită și de Băsescu.
Însă noul președintele a demonstrat repede că, în contradicție cu promisiunile din campania electorală, este ostil demarării unui proces al comunismului. În schimb, decomunizarea devenea tot mai mult o chestiune politică. Lupta nu se mai dădea între neocomuniștii ostili decomunizării și grupările politice care susțineau implementarea de politici de justiție de tranziție. Noua rivalitate era constituită acum de competiția dintre cele două partide de dreapta (PNL și PD) susținătoare, teoretic, ale demarării unui proces al comunismului. Presiunea societății civile și teama șefului statului de a nu pierde sprijinul acesteia, acțiunile liberalilor (culminate cu înființare IICCR) și conflictul din cadrul CNSAS în urma căruia președintele a fost contestat de public au dus în cele din urmă la înființarea CPADCR, care trebuia să producă un document, pe baza căruia președintele să condamne trecutul comunist. Comisia Tismăneanu nu a fost însă singura comisie de acest fel din Europa postcomunistă. A exista o comisie pentru studierea trecutului comunist în Germania, câte una pentru Letonia, Estonia și Lituania iar Moldova, în 2009, a urmat exemplu României și a înfiinat deasemenea o comisei care să analizeze trecutul comunist.
S-a discutat mult pe tema tipului de comisie înființată de către președintele Băsescu. Cu toate că președintele acesteia, Vladimir Tismăneanu, considera comisia pe care o prezidase una pentru adevăr și reconciliere, din pricina componenței acesteia, a modul de funcționare și a atribuțiilor sale restrânse, aceasta nu poate fi considerată o comisie pentru adevăr, ci mai degrabă una istorică. Selectarea membrilor comisiei nu s-a făcut doar pe baza specializării pe o temă legată de istoria comunismului românesc, ci și pe baza credibilității morale, o posibilă explicație fiind dorința președintelui de a-și îmbunătăți relațiile cu societatea civilă. Comparația dintre Comisia Tismăneanu și Comisia Wiesel a dovedit numeroasele asemănări în ceea ce privește modul de constituire a celor două comisii. Ambele au fost constituite mai mult pentru obținerea de capital politic și mai puțin pentru a răspunde necesității analizei unor parți sensibile ale istorie naționale.
Gestul președintelui Băsescu nu a fost unul singular, fiind, după cum am amintit, precedat de declarația furnizată de Babiuc și scuzele președintelui Constantinescu. Totuși, gestul președintelui Băsescu a fost mult mai intens dezbătut întrucât acesta s-a bazat pe Raportul Final al unei comisii însărcinate cu analiza dictaturii comuniste din România. Condamnarea oficială a comunismului din data de 18 decembrie 2006 în fața ședinței comune a celor două camere ale Parlamentului a dovedit, prin atitudinea partidelor de opoziție, PSD și PRM, că scena politică românească nu este pregătită pentru o rupere adevărată de trecutul comunist.
Deasemenea, reacțiile din presă nu au fost decât reproduceri ale principalelor discuții apărute în politică. Astfel, dacă „Adevărul”, „Evenimentul Zilei”, „România Liberă”, și „Revista 22” au aprobat demersu președintelui și s-au arătat încrezătoare în privința schimbărilor pe care acesta le-ar putea încuraja, ziarele „Jurnalul Național” „Cotidianul” „Gândul” șă „Ziua” au fosr rezervate ăn privința condamnării oficiale și a Raportului Final. Chiar dacă ziarele ostile președintelui nu au negat în mod direct importana condamnării regimului comunist, acestea au criticat scopul politic al condamnării comunismului precum și raportul. Principalele ținte ale acuzaților au fost Traian Băsescu și Vladimir Tismăneanu, reproșându-se celor doi trecutul comunist și faptul că acțiunea acestora a fost una politică. BOR a fost deasemenea nemulțumită de criticile prezente în rapor la adresa sa, aceasta recurgând la scrierea unei versiuni proprii cu privire la soarta ortodoxiei în România comunistă. Chiar și istorici cunoscuți precum Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu sau Gheorghe Buzatu au adus critici cu privire la modul în care a fost conceput Raportul Final. Însă nici aceste critici și nici publicarea volumului Iluzia Anticomunismului nu au reușit să încurajeze dezbateri publice pe tema condamnării oficiale și a Raportului Final.
O scurtă analiză a raportului a fost capabilă să ne ofere o imagine a opțiunii istoriografice și politice a comisiei prezidențiale. Conținutul documentului mai de grabă a deschis alte discuții legate de comunismul românesc decât să le pună punct, așa cum se așteaptă de la un document considerat „final”. După cum am observat, există numeroase lipsuri și aspecte controversate în textul raportului. Deși a fost la vremea respectivă cea mai consistentă analiză a trecutului comunist al României, gradul de noutate al subiectelor abordate în raport este unul limitat, multe părți ale raportului lăsând impresia că sunt reeditări ale lucrărilor unor membri ai comisiei. Utilizarea arhivelor a fost una limitată, perioada regimului Ceaușescu fiind în aceste condiții neglijată față de perioada regimului Dej. Deasemenea, cifrele prezente în text sunt mult prea mari pentru un Raport Final. Utilizarea numelor unor personajele influente la vremea respectivă a alimentat acuzațiile de partizanat politic îndreptate spre membri comisei. Atrage atenția și modul în care este prezentat comunismul în raport. Acesta nu este asociat cu elemente naționale, ci mai degrabă implementararea si menținerea sa în România este atribuită sovieticilor.
Băsescu afirma în 2009 că „Raportul Tismăneanu este documentul care a pus capăt comunismului, când l-am prezentat eu în Parlament”. Dar, după cum această analiză a demonstrat, raportul și condamnarea comunismului nu au avut un impact semnificativ. Cu toate că înființarea CPADCR și condamnarea regimului comunist de către șeful statului au fost considerate de unii la vremea respectivă momente istorice, urmările acestora s-au lăsat așteptate. În primă fază, neimplentarea recomandărilor comisiei a fost pusă pe seama lipsei de voință a Parlamentului și a Guvernului, în fața cărora președintele Băsescu ar fi fost neputinncios. Însă nici guvernele Boc și nici Guvernul Ungureanu nu au luat măsuri în acest sens, cu toate că erau situate de partea președintelui. Cu alte cuvinte, procesul comunismului începuse să fie trecut sub tăcere. Cât privește recomandările comisiei care au întradevăr implementate, acestea fie au o importanță minoră, cum este organizarea unei conferințe internaționale pe tema condamnării comunismului, fie nu sunt neapărat legate de activitatea comisiei, spre exemplu, accesul la arhivele comuniste.
Cât privește impactul raportului și al condamnării oficiale a comunismului asupra populației, acesta a fost unul limitat. Dezbaterile din presă au fost puține, iar sondajele nu dovedesc nici ele o schimbare semnificativă în părerea românilor față de comunism. Sondajul realizat la Academia de Studii Economice din București a prezentat deasemenea impactul redus al Comisiei prezidențiale, doar 24.1 % din studenți declarând că au auzit de Comisia Tismăneanu și de Comisia Wiesel. Nici sondajul realizat de IICCMER nu a consemnat un impact serios al condamnării oficiale și a Raportului Final, doar 26 % dintre cei care au răspuns la sondaj considerând condamnarea comunismului un demers important sau foarte important. Alte sondaje ne-au mai demonstrat că nu s-a produs o schimbase semnificativă în mentalul românilor la șapte ani de la prezentarea raportului în fața Parlamentului.
Condamnarea oficială a comunismului din 18 decembrie 2006 a rămas deci un act simbolic, fără urmări practice. Nici Raportul Final pe care s-a bazat aceasta nu a avut urmări semnificative, ci, din contră, a stârnit numeroase controverse. Chiar dacă în ultimii ai s-au făcut progrese în procesul de tranziție de la comunism la democrație, acest fapt nu s-a datorat nici activității CPADCR și nici activității CPCADCR, succesoara acesteia. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în contextul tranziției în care România încă se află. Condamnarea oficială a comunismului și Raportul Final al Comisiei Tismăneanu ne-au demonstrat că mai este nevoie de timp pentru a putea analiza obiectiv trecutul comunist al României și că încă nu s-a realizat o ruptură adevărată a țării de trecutul ei comunism.
Bibliografie
Periodice
1. „Adevărul”, 2006,
2. „Cotidianul”, 2006, 2007
3. „Evenimentul Zilei”, 2006, 2011, 2013
4. „Gândul”, 2006
5. „Jurnalul Național”, 2005, 2006, 2007, 2011
6. „Revista 22”, 2005, 2007
7. „România Liberă”, 2005, 2006
8. „The Economist”, 1985, 1987
9. „Ziua”, 2006, 2007
Documente edite
1. Stenograma întâlnirii de lucru dintre Gorbaciov și Ceaușescu din 4 decembrie 1989, în Șerban Săndulescu, „Decembrie 89. Lovitura de stat care a confiscat revoluția română”, Ed. Omega Ziua Press, București, 1999
Lucrări propagandistice ale teoreticienilor comunismului și ale partidului-stat
1. Ceaușescu, Nicolae, Raport la Conferința națională a Partidului Comunist Român. – 16-18 decembrie 1982, Ed. Politică, București, 1982
2. Programul Directivă al Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul 1991-1995 și orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010, Ed. Politică, București, 1989
3. Nicolae Ceaușescu, Cuvântare la Plenara C.C. al Partidului Comunist Român – 14 aprilie 1989, Ed. Politică, București, 1989
Lucrări generale și speciale
1. Abraham, Florin, Raportul Comisiei Tismăneanu; analiză istoriografică în Vasile Ernu, Costi Rogozeanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
2. Andreescu, Gabriel, Raportul:ansamblul și detaliile, în Vasile Ernu, Costi Rogozeanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
3. Ash, Timothy Garton, The Truth About Dictatorship, în „New York Reviw of Books” 45 (3) 1998, p. 12 la adresa de internet http://www.nybooks.com/issues/1998/feb/19/?insrc=wai (accesat la data de 17 aprilie 2014)
4. Beattie, Andrew H., An Evolutionary Process: Contributions of the Bundestag Inquiries into East Germany to an Understanding of the Role of Truth Commissions, în „The International Journal of Transitional Justice” 3 (2) 2009, p. 230, doi: 10.1093/ijtj/ijp004
5. Cesereanu, Ruxandra, The Final Report on the Holocaust and the Final Report on the Communist Dictatorship in Romania, în „East European Politics and Societies”, 22 (2), 2008, p. 274, DOI: 10.1177/0888325408315764
6. Ciobanu, Monica, Criminalising the Past and Reconstructing Collective Memory: The Romanian Truth Commission, în „Europe-Asia Studies” 61 (2) 2009, p. 317, doi: 10.1080/09668130802630870
7. Constantinescu, Emil, Timpul darâmării, timpul zidirii, Ed. Universalia, București, 2002, vol. II
8. Deletant, Dennis, The Securitate and the police state in Romania, 1964-89, în “Intelligence and National Security”, 9 (1), 1994
9. Dimitrijević, Nenad, Justice beyond Blame: Moral Justification of (The Idea of) A Truth Commission, „The Journal of Conflict Resolution” 50 (3) 2006, p. 373, doi: 10.1177/0022002706286952
10. Ernu Vasile, Rogozeanu, Costi, Șiunea, Ciprian, Țichindeleanu, Ovodiu (coord.), Introducere la Vasile Ernu, Costi Rogozeanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
11. Grosescu, Raluca, Ursachi, Raluca, Justiția penală de tranziție: de la Nürnberg la postcomunismul românesc, Ed. Polirom, Iași, 2009
12. Hogea, Alina, Coming to Terms with the Communist Past in Romania: An Analysis of the Political and Media Discourse Concerning the Tismăneanu Report, în „Studies of Transition States and Societies”, 2 (3), 2010
13. King, Charles, Remembering Romanian Communism, în „Slavic Review”, 66 (4) 2007, la adresa de internet http://www.jstor.org/stable/20060381 (accesat la data de 8 martie 2013)
14. Moisa, Gabiriel, Direcții și tendințe în istoriografia românească: 1989-2006, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2007
15. Scrisoare deschiă adresată domnului Sorin ILIEȘIU, în „Caietele Revoluției”, nr. 4(11)/2007, la adresa de internet http://www.irrd.ro/caiete/11.pdf (accesat la data de 26 aprilie 2014)
16. Socaciu, Emanuel-Mihail, Restituția imobilelor naționalizate: preliminarii ale unei evaluări morale, în „Sfera Politicii”, nr. 128, 2007, la adresa de internet http://www.sferapoliticii.ro/sfera/arhiva.php (accesat la data de 17 iunie 2014)
17. Stan, Lavinia, Comisia Tismăneanu – Repere Internaționale, în „Sfera Politici,” nr. 126-127, 2007, la adresa de internet http://www.sferapoliticii.ro/sfera/arhiva.php (accesat la data de 14 iunie.2014)
18. Idem, România, în Lavina Stan (coord.), „Prezentul Trecutului Recent: lustrație și decomunizare în postcomunism”, Ed. Curtea Veche, București, 2010
19. Idem, Transitional Justice in postcommunist Romania: the politics of memory, Cambridge University Press, Cambridge Books Online
20. Idem, Truth commissions in Post-Commnism: The Overlooked Solution?, în „The Open Political Science Journal” 2 (1) 2009, p. 12, DOI: 10.2174/1874949601002010001
21. Șimonca, Ovidiu, Marea încercare: Raportul Comisiei Tismăneanu iese la lumină. Dialog cu Vladimir Tismăneanu în Vladimir Tismăneanu, „Refuzul de a uita. Articole și comentarii politice (2006-2007)” Ed. Curtea Veche, Bucurști 2007
22. Tileagă, Cristian, Communism in retrospect: The rhetoric of historical representation and writing the collective memory of the recent past, în „Memory Studies” 5 (4), 2012
23. Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian (eds.), Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România: Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007
24. Tismăneanu, Vladimir, Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past, în „The ANNALS of the American Academy of Political and Social Science”, 617 (1) 2008, p. 171, DOI: 10.1177/0002716207312763
25. Idem, Confronting Romania’s Communist Past: A Response to Charles King, în „Slavic Review”, 66 (4) 2007, la adresa de internet http://www.jstor.org/stable/20060382 (accesat la data de 8 martie 2013)
26. Idem, Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Central European University Press, Budapesta, 2009
Internet
1. „9AM NEWS”, 2007, la adresa de internet
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-03-31/acad-dinu-c-giurescu-desfiinteaza-raportultismaneanu.html (accesat la data de 19 aprilie 2014)
2. „9AM NEWS”, 2006, la adresa de internet http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/50610/IPS-Nicolae-Corneanu-Nu-stiu-cine-m-a-pus-in-Comisia-Tismaneanu.html#ixzz3010ONvDy (accesat la data de 26 aprilie 2014)
3. „Amos News”, 2006, la adresa de internet http://www.amosnews.ro/arhiva/calin-popescu-tariceanu-consider-raportul-tismaneanu-justificat-18-12-2006 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
4. Apel către președintele României Traian Băsescu, la adresa de internet http://www.gds.ong.ro/apel.htm (accesat la data de 18 aprilie 2014)
5. Apel pentru condamnarea totalitarismului comunit de către membrii Parlamentului României, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română, la adresa de internet http://viorelpadina.wordpress.com/2013/12/09/condamnare-netrucata/ (accesat la data de 13 mai 2014)
6. Apel pentru România, la adresa de internet
http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=347%3Aapel-pentru-romania-iunie-2005&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro (accesat la data de 28 octombrie 2013)
7. Atitudini și opinii despre regimul comunist din România. Sondaj de opinie publică, 2012, la adresa de internet http://www.iiccr.ro/pdf/ro/sondaj/raport_iiccmer.pdf (accesat la data de 17 iunie 2014)
8. „BBC Romanian.com”, 2006, la adresa de internet
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/04/060405_comunism_basescu.shtml (accesat la data de 13 mai 2014)
9. Comunicat de presă, Administrația Prezidențială, 2006, la adresa de internet
http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=7386&_PRID=ag (accesat la data de 18 aprilie 2014)
10. Comunicat de presă, Administrația Prezidențială, 2006, la adresa de internet http://www.presidency.ro/?_RID=htm&id=126 (accesat la data de 19 aprilie 2014)
11. Contribution to the UPR 2008 by ICAR Foundation and the Association of Former Political Prisoners – Romania la adresa de internet
http://lib.ohchr.org/HRBodies/UPR/Documents/Session2/RO/ICAR_ROM_UPR_S2_2008_FoundationandtheAssociationofFormerPoliticalPrisoners_uprsubmission.pdf (accesat la data de 12 mai 2014)
13. „Contributors.ro”, 2011, la adresa de internet http://www.contributors.ro/cultura/cinci-ani-de-la-raportul-final-despre-o-condamnare-%E2%80%93-nu-doar-simbolica-%E2%80%93-a-regimului-comunist/ (accesat la data de 13 mai 2014)
14. Decembrie 2013: Percepții asupra regimului comunist, la adresa de internet http://www.inscop.ro/decembrie-2013-perceptii-asupra-regimului-comunist/ (accesat la data de 21 iunie 2014)
15. Decizie privind înființarea Comisiei prezidențiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România, Administrația Prezidențială, 2007, la adresa de internet
http://www.presidency.ro/static/ordine/Decizie_comisie_consultativa.pdf (accesat la data de 19 aprilie 2014)
16. „Gândul”, 2009, la adresa de internat http://www.gandul.info/stiri/raportul-tismaneanu-este-documentul-care-a-pus-capat-comunismului-in-romania-cand-l-am-prezentat-eu-in-parlament-5106604 (accesat la data de 17 aprilie 2014)
17. „Gândul”, 2012, la adresa de internet http://www.gandul.info/politica/ponta-am-avut-o-singura-mica-ezitare-legat-de-tismaneanu-a-scris-o-carte-excelenta-despre-iliescu-9678062 (accesat la data de 28 aprilie 2014)
18. Gheorghe Buzatu: „Raportul final” – un produs expirat, 2012, la adresa de internet
http://mazarini.wordpress.com/2012/01/22/gheorghe-buzatu-raportul-final-un-produs-expirat/ (accesat la data de 19 aprilie 2014)
19. „HotNews.ro”, 2007, la adresa de internet http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1067952-vladimir-tismaneanu-amenintat-moartea.htm (accesat la data de 21 iunie 2014)
20. „Hotnews”, 2007, la adresa de internet http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2118556-raportul-tismaneanu-din-36-masuri-fost-aplicate-doar-4.htm (accesat la data de 14.06.2014)
21. „Hotnews”, 2007, la adresa de internet http://www.hotnews.ro/stiri-politic-2142659-tismaneanu-guvernul-adopta-masuri-tip-peronist-loc-aplice-recomandarile-din-raportul-condamnare-comunismului.htm (accesat la data de 14 iunie 2014)
22. „Jurnalul Național”, 2005, la adresa de internet http://jurnalul.ro/editorial/presedintele-basescu-si-problema-comunismului-40265.html (accesat la data de 18 iunie 2014)
23. „Observator cultural”, 2012, la adresa de internet http://www.observatorcultural.ro/Primul-cincinal-de-condamnare-a-comunismului-legenda-merge-mai-departe*articleID_26527-articles_details.html (accesat la data de 14 mai 2014)
24. LEGE nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, Monitorul Oficial al României, la adresa de internet
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=5285 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
25. LEGE nr.10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Monitorul Oficial al României, la adresa de internet
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=27740, (accesat la data de 18 aprilie 2004)
26. LEGE nr.187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, Monitorul Oficial al României, la adresa de internet
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=21076 (accesat la data de 18 aprilie 2004)
27. „Mediafax”, 2009, la adresa de internet http://www.mediafax.ro/politic/iliescu-asa-zisul-raport-tismaneanu-o-facatura-nefericita-jignire-a-memoriei-celor-ce-s-au-jertfit-4981595 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
28. PL-x nr. 282/2006, Proiectul Legii lustrației, privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist, la adresa de internet http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=6394 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
29. Pl-x nr. 545/2005, Propunere legislativă privind interzicerea accesului la demnități și funcții publice, pentru o perioadă determinată, a persoanelor care au făcut parte din nomenclatura comunistă "LEGEA ANTINOMENCLATURĂ"
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=6206
30. Proclamația pentru România, la adresa de internet,
http://www.asociatia21decembrie.ro/2005/04/proclamatia-pentru-romania/ (accesat la data de 18 aprilie 2014)
31. Protest al luptătorilor anticomuniști față de Raportul Tismăneanu, la adresa de internet http://www.civicmedia.ro/protest-al-luptatorilor-anticomunisti-fata-de-raportul-tismaneanu/ (accesat la data de 19 aprilie 2014)
32. Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, la adresa de internet
http://proclamatia.wordpress.com/2009/03/08/punctul-8-din-proclamatia-de-la-timisoara/ (accesat la data de 18.04.2014)
33. RAPORT pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim si criminal, la adresa de internet http://www.gds.ong.ro/raport.htm (accesat la data de 18 aprilie 2014)
34. „Realitatea.net”, 2006, la adresa de internet http://www.realitatea.net/vadim-ii-da-in-judecata-pe-tismaneanu-si-patapievici_32045.html (accesat la data de 18 aprilie 2014)
35. „Revista 22”, 2007, la adresa de internet http://www.revista22.ro/comunismul-nu-e-inca-istorie-3332.html (accesat la data de 19 aprilie 2014)
36. Resolution 1481 (2006), Need for international condemnation of crimes of totalitarian communist regimes, Adunarea Parlamentară, la adresa de internet
http://assembly.coe.int/main.asp?link=/documents/adoptedtext/ta06/eres1481.htm (accesat la data de 11 mai 2014)
37. „Ziariști Online”, 2011, la adresa de internet http://www.ziaristionline.ro/2011/06/24/prof-ioan-scurtu-tismaneanu-face-parte-din-aceeasi-%E2%80%9Efibra-intelectuala%E2%80%9D-cu-mihail-roller/ (accesat la data de 19 aprilie 2014)
Bibliografie
Periodice
1. „Adevărul”, 2006,
2. „Cotidianul”, 2006, 2007
3. „Evenimentul Zilei”, 2006, 2011, 2013
4. „Gândul”, 2006
5. „Jurnalul Național”, 2005, 2006, 2007, 2011
6. „Revista 22”, 2005, 2007
7. „România Liberă”, 2005, 2006
8. „The Economist”, 1985, 1987
9. „Ziua”, 2006, 2007
Documente edite
1. Stenograma întâlnirii de lucru dintre Gorbaciov și Ceaușescu din 4 decembrie 1989, în Șerban Săndulescu, „Decembrie 89. Lovitura de stat care a confiscat revoluția română”, Ed. Omega Ziua Press, București, 1999
Lucrări propagandistice ale teoreticienilor comunismului și ale partidului-stat
1. Ceaușescu, Nicolae, Raport la Conferința națională a Partidului Comunist Român. – 16-18 decembrie 1982, Ed. Politică, București, 1982
2. Programul Directivă al Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul 1991-1995 și orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010, Ed. Politică, București, 1989
3. Nicolae Ceaușescu, Cuvântare la Plenara C.C. al Partidului Comunist Român – 14 aprilie 1989, Ed. Politică, București, 1989
Lucrări generale și speciale
1. Abraham, Florin, Raportul Comisiei Tismăneanu; analiză istoriografică în Vasile Ernu, Costi Rogozeanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
2. Andreescu, Gabriel, Raportul:ansamblul și detaliile, în Vasile Ernu, Costi Rogozeanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
3. Ash, Timothy Garton, The Truth About Dictatorship, în „New York Reviw of Books” 45 (3) 1998, p. 12 la adresa de internet http://www.nybooks.com/issues/1998/feb/19/?insrc=wai (accesat la data de 17 aprilie 2014)
4. Beattie, Andrew H., An Evolutionary Process: Contributions of the Bundestag Inquiries into East Germany to an Understanding of the Role of Truth Commissions, în „The International Journal of Transitional Justice” 3 (2) 2009, p. 230, doi: 10.1093/ijtj/ijp004
5. Cesereanu, Ruxandra, The Final Report on the Holocaust and the Final Report on the Communist Dictatorship in Romania, în „East European Politics and Societies”, 22 (2), 2008, p. 274, DOI: 10.1177/0888325408315764
6. Ciobanu, Monica, Criminalising the Past and Reconstructing Collective Memory: The Romanian Truth Commission, în „Europe-Asia Studies” 61 (2) 2009, p. 317, doi: 10.1080/09668130802630870
7. Constantinescu, Emil, Timpul darâmării, timpul zidirii, Ed. Universalia, București, 2002, vol. II
8. Deletant, Dennis, The Securitate and the police state in Romania, 1964-89, în “Intelligence and National Security”, 9 (1), 1994
9. Dimitrijević, Nenad, Justice beyond Blame: Moral Justification of (The Idea of) A Truth Commission, „The Journal of Conflict Resolution” 50 (3) 2006, p. 373, doi: 10.1177/0022002706286952
10. Ernu Vasile, Rogozeanu, Costi, Șiunea, Ciprian, Țichindeleanu, Ovodiu (coord.), Introducere la Vasile Ernu, Costi Rogozeanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), „Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu”, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
11. Grosescu, Raluca, Ursachi, Raluca, Justiția penală de tranziție: de la Nürnberg la postcomunismul românesc, Ed. Polirom, Iași, 2009
12. Hogea, Alina, Coming to Terms with the Communist Past in Romania: An Analysis of the Political and Media Discourse Concerning the Tismăneanu Report, în „Studies of Transition States and Societies”, 2 (3), 2010
13. King, Charles, Remembering Romanian Communism, în „Slavic Review”, 66 (4) 2007, la adresa de internet http://www.jstor.org/stable/20060381 (accesat la data de 8 martie 2013)
14. Moisa, Gabiriel, Direcții și tendințe în istoriografia românească: 1989-2006, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2007
15. Scrisoare deschiă adresată domnului Sorin ILIEȘIU, în „Caietele Revoluției”, nr. 4(11)/2007, la adresa de internet http://www.irrd.ro/caiete/11.pdf (accesat la data de 26 aprilie 2014)
16. Socaciu, Emanuel-Mihail, Restituția imobilelor naționalizate: preliminarii ale unei evaluări morale, în „Sfera Politicii”, nr. 128, 2007, la adresa de internet http://www.sferapoliticii.ro/sfera/arhiva.php (accesat la data de 17 iunie 2014)
17. Stan, Lavinia, Comisia Tismăneanu – Repere Internaționale, în „Sfera Politici,” nr. 126-127, 2007, la adresa de internet http://www.sferapoliticii.ro/sfera/arhiva.php (accesat la data de 14 iunie.2014)
18. Idem, România, în Lavina Stan (coord.), „Prezentul Trecutului Recent: lustrație și decomunizare în postcomunism”, Ed. Curtea Veche, București, 2010
19. Idem, Transitional Justice in postcommunist Romania: the politics of memory, Cambridge University Press, Cambridge Books Online
20. Idem, Truth commissions in Post-Commnism: The Overlooked Solution?, în „The Open Political Science Journal” 2 (1) 2009, p. 12, DOI: 10.2174/1874949601002010001
21. Șimonca, Ovidiu, Marea încercare: Raportul Comisiei Tismăneanu iese la lumină. Dialog cu Vladimir Tismăneanu în Vladimir Tismăneanu, „Refuzul de a uita. Articole și comentarii politice (2006-2007)” Ed. Curtea Veche, Bucurști 2007
22. Tileagă, Cristian, Communism in retrospect: The rhetoric of historical representation and writing the collective memory of the recent past, în „Memory Studies” 5 (4), 2012
23. Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian (eds.), Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România: Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007
24. Tismăneanu, Vladimir, Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past, în „The ANNALS of the American Academy of Political and Social Science”, 617 (1) 2008, p. 171, DOI: 10.1177/0002716207312763
25. Idem, Confronting Romania’s Communist Past: A Response to Charles King, în „Slavic Review”, 66 (4) 2007, la adresa de internet http://www.jstor.org/stable/20060382 (accesat la data de 8 martie 2013)
26. Idem, Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Central European University Press, Budapesta, 2009
Internet
1. „9AM NEWS”, 2007, la adresa de internet
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-03-31/acad-dinu-c-giurescu-desfiinteaza-raportultismaneanu.html (accesat la data de 19 aprilie 2014)
2. „9AM NEWS”, 2006, la adresa de internet http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/50610/IPS-Nicolae-Corneanu-Nu-stiu-cine-m-a-pus-in-Comisia-Tismaneanu.html#ixzz3010ONvDy (accesat la data de 26 aprilie 2014)
3. „Amos News”, 2006, la adresa de internet http://www.amosnews.ro/arhiva/calin-popescu-tariceanu-consider-raportul-tismaneanu-justificat-18-12-2006 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
4. Apel către președintele României Traian Băsescu, la adresa de internet http://www.gds.ong.ro/apel.htm (accesat la data de 18 aprilie 2014)
5. Apel pentru condamnarea totalitarismului comunit de către membrii Parlamentului României, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română, la adresa de internet http://viorelpadina.wordpress.com/2013/12/09/condamnare-netrucata/ (accesat la data de 13 mai 2014)
6. Apel pentru România, la adresa de internet
http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=347%3Aapel-pentru-romania-iunie-2005&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro (accesat la data de 28 octombrie 2013)
7. Atitudini și opinii despre regimul comunist din România. Sondaj de opinie publică, 2012, la adresa de internet http://www.iiccr.ro/pdf/ro/sondaj/raport_iiccmer.pdf (accesat la data de 17 iunie 2014)
8. „BBC Romanian.com”, 2006, la adresa de internet
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/04/060405_comunism_basescu.shtml (accesat la data de 13 mai 2014)
9. Comunicat de presă, Administrația Prezidențială, 2006, la adresa de internet
http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=7386&_PRID=ag (accesat la data de 18 aprilie 2014)
10. Comunicat de presă, Administrația Prezidențială, 2006, la adresa de internet http://www.presidency.ro/?_RID=htm&id=126 (accesat la data de 19 aprilie 2014)
11. Contribution to the UPR 2008 by ICAR Foundation and the Association of Former Political Prisoners – Romania la adresa de internet
http://lib.ohchr.org/HRBodies/UPR/Documents/Session2/RO/ICAR_ROM_UPR_S2_2008_FoundationandtheAssociationofFormerPoliticalPrisoners_uprsubmission.pdf (accesat la data de 12 mai 2014)
13. „Contributors.ro”, 2011, la adresa de internet http://www.contributors.ro/cultura/cinci-ani-de-la-raportul-final-despre-o-condamnare-%E2%80%93-nu-doar-simbolica-%E2%80%93-a-regimului-comunist/ (accesat la data de 13 mai 2014)
14. Decembrie 2013: Percepții asupra regimului comunist, la adresa de internet http://www.inscop.ro/decembrie-2013-perceptii-asupra-regimului-comunist/ (accesat la data de 21 iunie 2014)
15. Decizie privind înființarea Comisiei prezidențiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România, Administrația Prezidențială, 2007, la adresa de internet
http://www.presidency.ro/static/ordine/Decizie_comisie_consultativa.pdf (accesat la data de 19 aprilie 2014)
16. „Gândul”, 2009, la adresa de internat http://www.gandul.info/stiri/raportul-tismaneanu-este-documentul-care-a-pus-capat-comunismului-in-romania-cand-l-am-prezentat-eu-in-parlament-5106604 (accesat la data de 17 aprilie 2014)
17. „Gândul”, 2012, la adresa de internet http://www.gandul.info/politica/ponta-am-avut-o-singura-mica-ezitare-legat-de-tismaneanu-a-scris-o-carte-excelenta-despre-iliescu-9678062 (accesat la data de 28 aprilie 2014)
18. Gheorghe Buzatu: „Raportul final” – un produs expirat, 2012, la adresa de internet
http://mazarini.wordpress.com/2012/01/22/gheorghe-buzatu-raportul-final-un-produs-expirat/ (accesat la data de 19 aprilie 2014)
19. „HotNews.ro”, 2007, la adresa de internet http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1067952-vladimir-tismaneanu-amenintat-moartea.htm (accesat la data de 21 iunie 2014)
20. „Hotnews”, 2007, la adresa de internet http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2118556-raportul-tismaneanu-din-36-masuri-fost-aplicate-doar-4.htm (accesat la data de 14.06.2014)
21. „Hotnews”, 2007, la adresa de internet http://www.hotnews.ro/stiri-politic-2142659-tismaneanu-guvernul-adopta-masuri-tip-peronist-loc-aplice-recomandarile-din-raportul-condamnare-comunismului.htm (accesat la data de 14 iunie 2014)
22. „Jurnalul Național”, 2005, la adresa de internet http://jurnalul.ro/editorial/presedintele-basescu-si-problema-comunismului-40265.html (accesat la data de 18 iunie 2014)
23. „Observator cultural”, 2012, la adresa de internet http://www.observatorcultural.ro/Primul-cincinal-de-condamnare-a-comunismului-legenda-merge-mai-departe*articleID_26527-articles_details.html (accesat la data de 14 mai 2014)
24. LEGE nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, Monitorul Oficial al României, la adresa de internet
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=5285 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
25. LEGE nr.10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Monitorul Oficial al României, la adresa de internet
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=27740, (accesat la data de 18 aprilie 2004)
26. LEGE nr.187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, Monitorul Oficial al României, la adresa de internet
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=21076 (accesat la data de 18 aprilie 2004)
27. „Mediafax”, 2009, la adresa de internet http://www.mediafax.ro/politic/iliescu-asa-zisul-raport-tismaneanu-o-facatura-nefericita-jignire-a-memoriei-celor-ce-s-au-jertfit-4981595 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
28. PL-x nr. 282/2006, Proiectul Legii lustrației, privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist, la adresa de internet http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=6394 (accesat la data de 18 aprilie 2014)
29. Pl-x nr. 545/2005, Propunere legislativă privind interzicerea accesului la demnități și funcții publice, pentru o perioadă determinată, a persoanelor care au făcut parte din nomenclatura comunistă "LEGEA ANTINOMENCLATURĂ"
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=6206
30. Proclamația pentru România, la adresa de internet,
http://www.asociatia21decembrie.ro/2005/04/proclamatia-pentru-romania/ (accesat la data de 18 aprilie 2014)
31. Protest al luptătorilor anticomuniști față de Raportul Tismăneanu, la adresa de internet http://www.civicmedia.ro/protest-al-luptatorilor-anticomunisti-fata-de-raportul-tismaneanu/ (accesat la data de 19 aprilie 2014)
32. Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, la adresa de internet
http://proclamatia.wordpress.com/2009/03/08/punctul-8-din-proclamatia-de-la-timisoara/ (accesat la data de 18.04.2014)
33. RAPORT pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim si criminal, la adresa de internet http://www.gds.ong.ro/raport.htm (accesat la data de 18 aprilie 2014)
34. „Realitatea.net”, 2006, la adresa de internet http://www.realitatea.net/vadim-ii-da-in-judecata-pe-tismaneanu-si-patapievici_32045.html (accesat la data de 18 aprilie 2014)
35. „Revista 22”, 2007, la adresa de internet http://www.revista22.ro/comunismul-nu-e-inca-istorie-3332.html (accesat la data de 19 aprilie 2014)
36. Resolution 1481 (2006), Need for international condemnation of crimes of totalitarian communist regimes, Adunarea Parlamentară, la adresa de internet
http://assembly.coe.int/main.asp?link=/documents/adoptedtext/ta06/eres1481.htm (accesat la data de 11 mai 2014)
37. „Ziariști Online”, 2011, la adresa de internet http://www.ziaristionline.ro/2011/06/24/prof-ioan-scurtu-tismaneanu-face-parte-din-aceeasi-%E2%80%9Efibra-intelectuala%E2%80%9D-cu-mihail-roller/ (accesat la data de 19 aprilie 2014)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Situatia Politica In Romania (ID: 129845)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.