Situatia Legala a Copilului

CAPITOLUL I.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI

I.1. Noțiune

Ocrotirea minorului presupune totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei ce se află într-o situație specială datorită vârstei sale.

Cadrul legal cu privire la ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor acestuia se stabilește prin Codul civil și prin Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor minorilor.

Aceste prevederi sunt completate cu alte prevederi interne ce fac referire la minori, dar și cu reglementări cuprinse în tratatele și convențiile la care țara noastră este parte.

Ca regulă, ocrotirea minorului este realizată de către părinții săi.

Cu titlu de excepție, minorul este ocrotit prin:

Adopție

Tutelă

Curatelă

Alte modalități prevăzute prin lege.

I.2. Considerații generale privitoare la situația juridică a copilului

Actul normativ ce se analizează protejează și promovează drepturile copiilor, adică persoanele ce nu au împlinit vârsta majoratului – 18 ani – , și nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu, conform prevederilor legale.

Cele două condiții sunt prevăzute cumulativ. Astfel că, minorul căsătorit și minorul emancipat, dobândind capacitatea deplină de exercițiu, nu intră sub incidența acestor prevederi legale.

Astfel că, beneficiarii dispozițiilor prezentei legi sunt:

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul țării noastre

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul unei țări străine

Copiii fără cetățenie ce domiciliază pe teritoriul țării noastre

Copiii ce solicită ori care beneficiază de o formă de protecție în condițiile prevederilor legale cu privire la azilul în țara noastră.

Copiii cetățeni străini care se află pe teritoriul țării noastre, în cazuri urgente constatate, în condițiile legii privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, de către organele publice române abilitate.

Instituții la nivel central cu atribuții în materia protecției copilului

Monitorizarea respectării principiilor și drepturile conferite prin Legea nr. 272/2004, și de Convenția ONU privind drepturile copiilor, ratificată de șara noastră prin Legea nr. 18/1990, dar și coordonarea și controlul activității de protejare și promovare a drepturilor copilului este realizat de către Ministerul Muncii Famiiei și Protecției Sociale.

Apărarea drepturilor și libertărților fundamentale ale copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu obiectivul de a promova și îmbunătăți condiția copilului este realizată și prin instituția Avocatului Poporului.

Instituții și servicii la nivel local cu atribuții în materia protecției copilului

Autoritățile administrației publice locale au îndatorirea de a garanta și promova respectarea drepturilor minorilor din unitățile administrațiile publice locale, asigurând prevenirea despărțirea minorului de părinții săi, dar și protecția specială a copilului lipsit, temporar ori definitiv, de îngrijirea părinților săi.

Autoritățile administrației publice locale au îndatorirea de a implica populația locală în procesul de identitate a necesităților comunității și de rezolvare la nivel local a problemelor ce privesc copiii.

În acest scop, pot să fie create structuri comunitare consultative, ce cuprind: oameni de afaceri locali; preoții ,cadrele didactice, medicii, consilieri locali, organele judiciare etc.

Rolul acestor structuri este atât unul de rezolvare a unor spețe concrete, cât și de a răspunde necesităților globale ale colectivități respectivei.

Mandatul structurilor comunitare consultative este stabilit prin acte emise de către autoritățile administrativ – teritoriale locale.

În vederea îndeplinirii rolului pentru care s-au creat, structurile comunitare consultative beneficiază de programe de formare în materia asistenței sociale și protecției copilului.

Organismele private din domeniul protecției minorului

Organismele private ce pot desfășura activități în domeniul protecției minorului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără un scop patrimonial, formate și acreditate conform prevederilor legale.

În desfășurarea activităților specificate anterior, organismele private acreditate se supun regimul prevăzut de legea nr. 272/2004 și de prevederile prin care aceasta se pune în executare.

Organismele private constituite legal și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării minorului de părinții săi, dar și de protecție specială a minorului, prevăzute de legea analizată, doar în baza licenței ce se eliberează de Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale.

Autoritățiele publice și organismele private autorizate au obligația de a implica familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile cu privire la minor și să sprijine creșterea, îngrijirea, formarea, dezvoltarea și educarea minorului în cadrul familiei.

Toți cei responsabili de protecția minorului au obligația de a respecta, de a promova și de a garanta drepturile minorului stabilite prin legea fundamentală și lege, în concordanță cu normele Convenției ONU privind drepturile minorului, și ale celorlalte convenții internaționale în domeniu la care țara noastră este parte.

I.3. Obligația de întreținere

Obligația de întreținere poate să izvorască direct din prevederile legale – situație în care poartă denumirea de obligație legală de întreținere – sau din contractul de întreținere – situație în care discutăm despre obligația contractuală de întreținere. Aceasta din urmă alcătuiește obligația contractuală de întreținere.

Obligația legală de întreținere reprezintă îndatorirea impusă de prevederile legale unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, dar și a mijloacelor necesare educării, învățăturii și pregătirii profesionale – în siutația în care copilului care solicită întreținere de la părinți sau de la alte persoane.

Obligația legală de întreținere se fundamentează pe sentimentele de solidaritate și întrajutorare, pe prietenia și afecțiune ce caracterizează relațiile familiale și normele de conviețuire socială, ce impun ca persoanele între care există asemenea relații să nu rămână indiferente în situația în care unele dintre acestea ele s-ar afla în necesitate datorită incapacității de a munci.

Obligația legală de întreținere este:

Fie un efect al rudeniei;

Fie un efect al calității de soț sau fost soț;

Fie efectul unor relații asimilate, sub anumite aspecte, cu relațiile de familie;

Obligația legală de întreținere are următoarele caractere juridice:

Este imperativă. Legea stabilește: categoriile de persoane între care există obligația legală de întreținere; condițiile în care se datorează; limitele între care se stabilește întreținerea; ordinea în care este datorată întreținerea; modalitatea de executare etc. Fiind prevăzute în scop de ocrotire, normele legale referitoare la obligația de întreținere sunt imperative. Drept urmare, părțile nu pot să înlăture sau să restrângă prin acte juridice această obligație. În principiu, concențiile și actele unilaterale de renunțare definitivă la dreptul de întreținere nu sunt valabile. Codul civil interzice renunțarea la dreptul de întreținere pentru viitor. Din interpretarea per a contrario a acestei dispoziții rezultă că renunțarea la întreținere pentru trecut este valabilă și ea rezultă din faptul de a nu se solicita întreținerea sau de a nu se pune în executare hotărârea judecătorească.

Acordarea întreținerii într-un cuantum superior celui prevăzut de lege este admisibilă, dacă, în acest mod, nu se nesocotesc drepturile altor persoane.

Este personală. Acest caracter rezultă din faptul că obligația de întreținere este reglementată numai între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, pentru a satisface nevoile lor personale. Din caracterul personal al acestei obligații decurg următoarele consecințe:

obligația legală de întreținere este incesibilă, atât activ, cât și pasiv, în condițiile legii; Așa fiind, nu sunt aplicabile anumite dispoziții privind transmisiunea și transformarea obligațiilor cum ar fi, de exemplu, cele privitoare la cesiunea de creanță sau la novație.

obligația legală de întreținere este netransmisibilă moștenitorilor, atât activ, cât și pasiv;

Creditorii celui obligat la întreținere pot cere, pe această cale, reducerea sau sistarea întreținerii, dacă au intervenit împrejurări care să justifice o asemenea măsură.

Este, în principiu, reciprocă. Obligația legală de întreținere are caracter reciproc între următoarele categorii de persoane:

soț și soție și foștii soți (inclusiv în cazul constatării nulității căsătoriei putative,dacă ambii soți au fost de bună-credință);

rudele în linie dreaptă;

frați și surori.

Obligația legală de întreținere are caracter unilateral în următoarele situații:

obligația de întreținere a soțului de rea-credință, față de soțul de bună credință, în cazul căsătoriei putative;

obligația de întreținere a soțului vinovat exclusiv de desfacerea căsătoriei față de celălalt soț, după expirarea unui an de la data desfacerii căsătoriei; Timp de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț din culpa exclusivă a unuia dintre soți obligația de întreținere are caracter reciproc.

obligația de întreținere a soțului divorțat și recăsătorit față de celălalt soț divorțat,care nu s-a recăsătorit;

obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț față de acel copil; Dacă întreținerea a fost acordată cel puțin 10 ani, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui ce l-a întreținut, obligația dobândind caracter reciproc.

obligația de întreținere a moștenitorului persoanei obligate la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere, față de acel minor, în măsura valorii bunurilor moștenite, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor;

obligația de întreținere a părinților față de copilul minor și cel major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani;

obligația de întreținere a celui care se face vinovat de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri față de cel care avea îndatorirea de a-i acorda întreținere, față de acesta (care nu mai are obligația de a o acorda);

obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, conform Legii nr. 272/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este cu executare succesivă. Acest caracter este impus de însăși menirea ei, de a satisface nevoile actuale ale beneficiarului, care se reînnoiesc zi de zi. Din caracterul succesiv al executării obligației de întreținere decurg următoarele consecințe:

întreținerea se acordă, în principiu, de la data introducerii acțiunii în justiție;Dacă introducerea acțiunii a fost întârziată din cauza debitorului, întreținerea se poate acorda și pentru trecut.

pentru fiecare prestație de întreținere în parte curge un termen de prescripție distinct.

Cu titlu de excepție, întreținerea poate fi acordată sub forma unei prestații unice, globale, doar dacă sunt motive temeinice și în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.

Sub imperiul reglementării vechi, în practică s-a decis că părțile pot conveni ca pensia de întreținere stabilită în sarcina debitorului sub forma unor prestații periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumelor datorate, urmând ca plata să se facă periodic, la termenele stabilite, dacă este în interesul creditorului întreținerii.

Este variabilă. Caracterul său variabil privește cuantumul, felul și modul de executare, în funcție de modificările ce intervin în nevoile creditorului și posibilitățile debitorului. Drept urmare, ea poate fi mărită sau, după caz, micșorată ori chiar suprimată.

Este divizibilă. Obligația legală de întreținere este divizibilă, atât activ, cât și pasiv. Ca excepție de la caracterul divizibil, obligația de întreținere este guvernată de regula solidarității, în următoarele situații:

Părintele poate porni acțiunea împotriva oricăruia dintre copiii săi, în caz de urgență, urmând ca acela care plătește să se întoarcă împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia, conform art. 521 alin. (2) Cod civil;

Părinții sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea profesională;

moștenitorii persoanei obligate la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere, sunt obligați solidar față de acel minor, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite, potrivit art. 518 alin. (2) Cod civil.

Este complex. Obligația legală de întreținere nu este limitată doar la simpla obligație alimentară, având menirea de a satisface și nevoile de locuință, tratament medical etc., precum și nevoile spirituale, iar în cazul obligației de întreținere a copiilor, și mijloacele necesare pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională. Legea stabilește sfera persoanelor între care există obligația legală de întreținere. Astfel, potrivit art. 516 Cod civil, obligația de întreținere există între:

soț și soție;

rudele în linie dreaptă;

frați și surori2);

foștii soți;

părintele vitreg și copilul vitreg;

moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere acestuia fără a avea obligația legală și acel minor.

Cum vocația la întreținere există față de mai multe persoane, este necesar să se stabilească împotriva cărei categorii de persoane să se îndrepte cel îndreptățit la întreținere.

În alți termeni, este vorba despre ordinea în care se datorează întreținerea. Această ordine este guvernată de următoarele reguli:

persoanele obligate la întreținere nu pot fi acționate în justiție decât în succesiunea expres și imperativ stabilită de legiuitor; Prin urmare, mai întâi întreținerea se cere de la prima categorie de persoane obligate și numai dacă niciuna dintre aceste persoane nu poate presta întreținerea, se cere de la următoarea categorie.

dacă persoana obligată la întreținere în principal se găsește în imposibilitate totală de a o acorda, întreținerea se poate cere de la persoana obligată în ordinea imediat următoare, obligația acesteia fiind subsidiară;

dacă imposibilitatea de a acorda întreținerea este numai parțială, persoana care datorează întreținerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de instanța de tutelă să o completeze.

Pentru ca o persoană să fie creditor al obligației legale de întreținere trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

să se afle în stare de nevoie;

să se afle în imposibilitate de întreținere din munca sau din bunurile sale.

Starea de nevoie. Starea de nevoie semnifică neputința unei persoane de a-și procura cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuință, medicamente etc.) prin mijloacele proprii, fie în totalitate, fie numai în parte. Este în stare de nevoie persoana care nu se poate întreține din munca sau din bunurile sale. Avem în vedere acele bunuri ce depășesc ceea ce îi este strict necesar existenței, care, eventual, ar putea fi valorificate pentru a-și procura cele necesare întreținerii.

Starea de nevoie se apreciază in concreto, în funcție de nivelul general de trai, dar și de nivelul de trai anterior al persoanei îndreptățite la întreținere, urmărindu-se păstrarea echilibrului patrimonial, prin îmbinarea stării de nevoie a creditorului, cu posibilitățile materiale ale debitorului. Starea de nevoie a copilului are un conținut diferit, incluzând și cheltuielile determinate de pregătirea profesională, creșterea și educarea sa, în bune condiții.

Starea de nevoie a minorului se stabilește în raport de situația în care se află acesta. Astfel, în ipoteza în care minorul solicită întreținere de la părinții săi, starea de nevoie se interpretează în sens larg, considerându-se că minorul se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă are bunuri ce ar putea fi vândute pentru a se întreține. În mod excepțional, dacă părinții nu ar putea presta întreținerea fără a-și periclita propria existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor minorului, cu excepția celor de strictă necesitate1). Întrucât legea nu face nicio precizare privind bunurile care fac parte din categoria celor de strictă necesitate, rămâne ca practica judiciară să aprecieze în concret, de la caz la caz. Dacă minorul cere întreținere de la altcineva decât părinții săi, starea de nevoie se interpretează potrivit dreptului comun (adică minorul se găsește în nevoie dacă nu se poate întreține prin muncă sau din bunurile sale). Starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Imposibilitatea de întreținere din munca sau bunurile sale. Această imposibilitate de întreținere este determinată de incapacitatea de a munci și de inexistența bunurilor care ar putea fi valorificate pentru asigurarea întreținerii. Incapacitatea de a munci semnifică neputința unei persoane de a desfășura o activitate (fizică sau intelectuală) producătoare de venituri. Incapacitatea de a munci poate să provină din: bătrânețe, boală, sarcină, lehuzie etc. Această incapacitate poate fi clasificată după mai multe criterii. În raport de acestea, ea poate fi: totală sau parțială; permanentă sau temporară; absolută sau relativă etc. Incapacitatea de a munci determină starea de nevoie. Persoanele apte de muncă, dar care nu muncesc, nu au dreptul la întreținere, chiar dacă se află în stare de nevoie. În doctrină s-a apreciat că împlinirea vârstei de pensionare nu poate fi echivalată cu pierderea capacității de a munci, acordarea întreținerii fiind condiționată, la fel ca și în cazul altor categorii de persoane, de proba incapacității de muncă; în acest sens, criteriul vârstei de pensionare poate fi reținut ca prezumție simplă de diminuare a capacității de muncă, lăsată la aprecierea instanței.

Prin „incapacitate de muncă” nu trebuie să se înțeleagă numai o incapacitate absolută, datorată unor cauze fiziologice, ci și incapacitatea care derivă din satisfacerea unor cerințe de ordin social. Potrivit art. 49 alin. (4) din Constituție, republicată, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați. Prin urmare, dacă minorul a împlinit 15 ani și solicit întreținere de la alte persoane decât părinții săi, trebuie să dovedească faptul că starea de nevoie se datorează incapacității de a munci. Această incapacitate poate proveni, în cazul minorului, din necesitatea acestuia de a urma cursurile școlii pentru a-și desăvârși formarea profesională. Sub aspect probator, incapacitatea de muncă trebuie dovedită de către solicitantul întreținerii.

Comportarea corespunzătoare legii sau bunelor moravuri. Cum fundamentul obligației de întreținere se află nu numai în sentimentele de prietenie și afecțiune care caracterizează relațiile de familie, ci și în lege și regulile de conviețuire socială, cel care încalcă aceste reguli, în mod grav, față de cel obligat la întreținere, nu este îndreptățit la întreținere. Se află în această situație, spre exemplu, acela care se face vinovat, față de cel obligat la întreținere, de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Sub imperiul reglementării anterioare, în practică s-a considerat că soțul care a părăsit locuința comună, în mod nejustificat, având o comportare imorală, pierde dreptul de a primi întreținere de la celălalt soț.

Condiții speciale pentru unele categorii de obligații de întreținere. În anumite cazuri, pe lângă condițiile analizate mai sus, creditorul obligației de întreținere trebuie să îndeplinească și alte condiții, după cum urmează:

soțul divorțat are dreptul la întreținere, conform art. 389 alin. (1) Cod civil, dacă se află în nevoie din cauza incapacității de muncă, survenită fie înainte de căsătorie, fie în timpul căsătoriei. De asemenea, el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

soțul de bună-credință – în cazul căsătoriei putative – are drept la întreținere, în aceleași condiții ca și la divorț;

soțul care a întreținut copilul celuilalt soț (părintele vitreg) poate cere, la rândul său, întreținere de la acesta din urmă numai dacă i-a acordat întreținere timp de cel puțin 10 ani.

Situația celui aflat în stare de nevoie din culpa sa. Persoana care, din culpa sa se află, în stare de nevoie, poate cere numai întreținerea de strictă necesitate4). În această situație, revine instanței de tutelă misiunea de a aprecia înțelesul sintagmei „întreținere de strictă necesitate”, de la caz la caz.

Pentru a putea fi debitor al obligației de întreținere, o persoană trebuie să îndeplinească două condiții, și anume:

să aibă mijloace pentru a plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace;

să nu existe o altă persoană obligată la întreținere înaintea sa,potrivit ordinii stabilite de lege.

Existența mijloacelor de plată sau a posibilității de a dobândi aceste mijloace. Pentru stabilirea faptului îndeplinirii acestei condiții se va ține seama, pe de o parte, de veniturile, economiile și bunurile persoanei respective, precum și de sarcinile și obligațiile pe care le are. Pe de altă parte, trebuie luată în considerare și posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Astfel, în cazul în care acea persoană nu are venituri ori mijloace materiale, dar este capabil de muncă, nu poate fi exonerat, în principiu, de plata întreținerii. Nu va putea fi însă obligată la întreținere persoana care nu realizează venituri din muncă, datorită unor motive întemeiate, ca de pildă executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată pentru o altă infracțiune decât aceea de abandon de familie. De asemenea, când întreținerea este datorată copilului minor care are bunuri ce pot fi valorificate, părinții care, prin prestarea întreținerii, și-ar primejdui propria existență, nu pot fi obligați. În astfel de cazuri, instanța de tutelă va dispune asigurarea întreținerii prin valorificarea bunurilor minorului, cu excepția celor de strictă necesitate (pe care instanța le va aprecia, de la caz la caz). Pentru stabilirea mijloacelor debitorului se poate folosi orice mijloc de probă admis de lege (înscrisuri, martori etc.).

Inexistența unei alte persoane obligate la întreținere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege. Această condiție rezultă din ordinea stabilită de lege, în care se datorează întreținerea. Astfel, cel care datorează întreținerea trebuie să fie prima persoană obligată, în ordinea stabilită de lege. Când prima persoană obligată este în imposibilitate absolută și totală de a presta întreținerea, devine debitor al obligației de întreținere cel care urmează în ordinea legală prestabilită. De asemenea, atunci când persoana obligată la întreținere nu poate acoperi în întregime nevoia creditorului întreținerii, instanța de tutelă poate obliga și persoanele care urmează, în ordinea legală, la completarea acesteia. Obligația de întreținere dintre părinți și copii este reglementată de art. 499, art. 500, art. 510, art. 516 alin. (1) teza a II-a din Codul civil (fiind încadrată în categoria „obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă”), art. 525 și art. 529 din același cod.

Formele obligației de întreținere dintre părinți și copii sunt următoarele:

obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori;

obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori.

Obligația de întreținere dintre părinți și copii își are temeiul în regulile care guvernează instituția juridică a filiației.

Are calitatea de creditor al obligației de întreținere copilul minor, fără a deosebi după cum este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Calitatea de debitor o au părinții, fără deosebire dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Potrivit art. 510 Cod civil, decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului. Tot astfel, părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a acorda întreținere copilului minor.

Obligația de întreținere dintre părinte și copilul minor are un conținut mai complex decât obligația de întreținere în general. Ea include atât mijloacele necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, medicamente, locuință, nevoi spirituale etc.), cât și mijloacele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului (în măsura în care acestea nu au fost preluate de stat).

I.4. Principii ce reglementează autoritatea părintească

Autoritatea părintească constituie totalitatea de drepturi și ogligații ce privesc aât persoana, cât și bunurile minorului și care aparțin în mod egal celor doi părinți. aceasta este mijlocul juridic de protecție a copilului în cadrul căruia drepturile și obligațiile privind persoana și bunurile acesteia se exercită, și după situație, sunt îndeplinite de părinții săi.

Termenul de ,,părinți,, reprezintă atât părinți naturali dar și pe cei adoptivi.

Principiile care se află la baza autorității părintești, sunt prevăzute prin Codul civil și prin Legea nr. 272 / 2004.

Codul civil prevede principiile următoare ale ocrotirii părintești:

principiul egalității părinților în vederea drepturilor și obligațiilor față de minor

principiul exercitării ocrotirii părintești doar în interesul suprem al minorului

principiul asimilării depline a condiției juridice a minorului din afara căsătoriei cu acea a copilului din căsătorie, dar și a condiției juridice a copilului adoptat cu acea a copilului firesc

principiul independenței patrimoniale dintre părinți și minor, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor minorului și nici minorul asupra bunurilor părinților, făcând excepție dreptul la întreține și dreptul la moștenire

principiul respectării persoanei minorului

principiul asocierii copilului la toate deciziile ce îl privesc, luând în considerare vârsta și gradul de maturitate al acestuia

principiul răspunderii părinților pentru creșterea copiilor lor

principiul respectului datorat de minor părinților săi, indiferent de vârsta acestuia

principiul exercitării ocrotirii părintești până la momentul când copilul devine major, dobândește capacitatea deplină de exercițiu

principiul rezolvării de către autoritatea tutelară a diferendelor dintre părinți.

În acest scop, instanța tutelară îi ascultă pe părinți și pe minor, în condițiile legale, având obligația de a avea în vedere concluziile raportului ce se referă la ancheta psihosocială.

Principiile consacrate prin legea nr. 272/2004 au în vedere protejarea, respectarea și garantarea drepturilor minorului, în general și nu doar în raport cu părinții săi.

Aceste principii sunt:

principiul respectării și promovării prioritare a interesului suprem al minorului. Acest principiu are un câmp de aplicabilitate extins., ce vizează și:

orice prevederi în materia respectării și promovării drepturilor minorilor

orice act juridic emis, sau, încheiat în această materie

drepturile și obligațiile care revin părinților minorului, altor reprezentanți legali ai acestuia, dar și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat minorul conform legii

demersurile și deciziile cu privire la minori, realizate de autoritățile publice și de organisemele private autorizate, dar și de cauzele rezolvate de instanțele de judecată

principiul egalității de șanse și nondiscriminării

principiul responsabilizării părinților privind exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor părintești

principiul primordialității responsabilității părinților privind respectarea și garantarea drepturilor minorului

principiul descentralizării serviciilor de protejare a minorului, intervenția multi – sectorială și asocierea dintre autoritățile publice și organismele private autorizate

principiul asigurării unei îngrijirii individuale și persoanlizată pentru fiecare minor

principiul respectării demnității minorului

principiul ascultării opiniei minorului și luarea în seamă a aceasteia, luând în seamă vârsta și gradul de maturitate al minorului

principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea minorului, luând în considerare de etnie, religie, cultură, limbă, în situația luării unor măsuri de protecție

principiul celerității în luarea deciziilor cu privire la minor

principiul asigurării protecției minorului contra abuzurilor și exploatării

principiul interpretării fiecărei reglementări juridice ce se referă la drepturile minorului corelate cu totalitatea normelor din acest domeniu.

CAPITOLUL II.

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND FILIAȚIA

II.1 Noțiunea de filiație

Filiația constituie raportul de descendență dintre copil și fiecare dintre părinți săi. Aceasta constituie, de obicei, o relație biologică ce reiese din faptul concepției, precum și din cel al nașterii. În anumite situații (ca de pildă, reproducerea umană asistată medical cu terț donator, aplicarea nejustificată a prezumției de paternitate, recunoașterea eronată de maternitate/paternitate etc.) filiația nu se întemeiază pe o legătură biologică.

Termenul „copil” din cuprinsul dispozițiilor din materia filiației desemnează persoana, minoră sau majoră, în calitatea sa de descendent al altei persoane. Precizarea din art. 413 Noul Cod civil detașează sensul noțiunii de „copil” de cel indicat prin art. 263 alin. (5) Noul Cod civil, anume persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, pentru a se preveni orice interpretare restrictivă ce s-ar fi putut ivi în materie de filiație prin receptarea ad litteram a înțelesului noțiunii de „copil”.

Noul cod civil consacră filiației Capitolul II din Cartea II, Titlul III – art. 408 – 450, structurat în 3 diviziuni, și anume: Stabilirea filiației, Reproducerea umană asistată medical cu terț donator și Situația legală a copilului.

Filiația se poate clasifica după mai multe criterii. Astfel:

În raport de părintele de care se stabilește, distingem: filiația față de mamă (maternitate) și filiație față de tată (paternitate).

După natura relației dintre părinți, distingem: filiație legitimă sau din căsătorie și filiație nelegitimă sau din afara căsătoriei.

După izvorul său, distingem: filiație naturală – bazată pe faptul procreeări, filiație artificială – în situația procreeării asistate medical și filiație adoptivă – în situația adopției.

II.2.Aspecte generale privind stabilirea filiației

Stabilirea filiației semnifică probarea faptului juridic sau actului juridic din care decurge raportul de descedență dintre un copil și fiecare din genitorii săi.

Filiația se stabilește (parțial) diferit, în funcție de subiectul avut în vedere: mama sau tatăl copilului.

Filiația se stabilește parțial diferit, după cum este vorba despre maternitate sau paternitate.

Filiația față de mamă (maternitatea) reiese din faptul nașterii, aspect valabil atât în situația filiației legitime, cât și a filiației din afara căsătoriei. În situații strict determinate de lege, maternitatea se poate stabili prin recunoașterea mamei sau după caz, prin hotărâre judecătorească.

Paternitatea evocă legătura juridică dintre un copil și tatăl său și rezultă din faptul procreației copilului.

Stabilirea paternității se realizează diferit, după cum filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei; este lipsit de relevanță dacă persoana a cărei paternitate se cercetează s-a născut prin concepțiune naturală sau prin reproducere asistată medical.

Filiația față de tatăl din căsătorie, cu alte cuvinte, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate.

Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită (nici la data concepției, nici la data nașterii copilului), precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească.

Indiferent de calea urmată, odată fixată legătura de descendență, efectele sale juridice sunt aceleași, fără a deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Potrivit art. 412 alin. (1) Noul Cod civil, timpul legal al concepției este intervalul cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului. Pornind de la un fapt cunoscut, acela al datei nașterii copilului, pe baza datelor oferite de științele medicale referitor la perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă de gestație completă care să permită nașterea unui copil viu și, în principiu, viabil, legiuitorul prezumă faptul concepțiunii copilului într-un anume interval. Timpul legal al concepțiunii se calculează zi cu zi, regresiv, pornindu-se de la ziua nașterii copilului, zi care nu se va include fiindcă textul se referă la timpul „dinaintea nașterii”, în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. În acest fel, prin includerea zilei de împlinire, diferența dintre cele două intervale – 300 de zile și 180 de zile – este de 121 zile. Teoretic cel puțin, copilul putea fi conceput în oricare din cele 121 de zile. Timpul legal al concepțiunii este o prezumție legală mixtă, intermediară, în sensul că proba faptului procreației într-o anumită subperioadă, deși permisă, este restricționată, nefiind admisibile decât mijloacele de probă științifice.

Potrivit art. 414 alin. (1) Noul Cod civil copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Prezumția de paternitate este modul de stabilire a filiației față de tată a copilului din căsătorie. Temeiul prezumției de paternitate este faptul concepțiunii sau acela al nașterii copilului în timpul căsătoriei mamei.

Incidența prezumției este în funcție de starea civilă a mamei la data concepției copilului sau la data nașterii acestuia, fiind suficient ca la oricare din aceste repere mama să fi fost căsătorită – valabilitatea căsătoriei nu prezintă importanță, copilul rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată păstrând situația de copil din căsătorie, art. 305 alin. (1) Noul Cod civil – pentru ca soțul sau, după caz, fostul soț, să fie reputat tată al copilului. Se înțelege, prezumția este de asemenea operantă dacă mama era angajată în aceeași căsătorie atât la data concepțiunii copilului, cât și la data nașterii acestuia.

Copiii beneficiari ai paternității prezumate. Intră în această categorie atât copilul conceput și născut în timpul aceleiași căsătorii a mamei, cât și copilul conceput în perioada celibatului mamei și născut ulterior căsătoriei acesteia.

În privința paternității copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior desfacerii, constatării nulității sau anulării, ori încetării căsătoriei, ca și în cazul copilului conceput în timpul unei căsătorii și născut în timpul căsătoriei subsecvente a mamei, indicațiile cuprinse în art. 414 alin. (1) Noul Cod civil sunt, în aprecierea noastră, insuficiente, dacă nu chiar contradictorii, resimțindu-se lipsa unei dispoziții similare aceleia din art. 53 alin. (2) Codul familiei. care, în ceea ce privește acțiunea prezumției de paternitate fondată pe faptul concepțiunii în timpul căsătoriei, stabilea condiția negativă ca mama, la data nașterii copilului, să nu fi fost recăsătorită.

Prezumția de paternitate se aplică de plin drept, dar poate fi răsturnată, întrucât paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Prezumția de paternitate – prezumție legală – a fost considerată o prezumție mixtă sau intermediară, deosebindu-se atât de cele absolute, cât și de cele relative, printr-o suită de însușiri: de a putea fi răsturnată exclusiv în cadrul acțiunii în tăgada paternității, care poate fi pusă în mișcare de un cerc determinat de persoane, urmând ca reclamantul să probeze că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Recunoașterea de paternitate este, conform art. 415 alin. (2) Noul Cod civil, este unul din modurile de stabilire a filiației față de tată rezervat copilului conceput și născut în afara căsătoriei mamei. Referitor la copiii a căror paternitate poate fi recunoscută, în opinia noastră, era de preferat să se întrebuințeze termenul generic de „copil din afara căsătoriei” care include copilul conceput sau născut în afara căsătoriei, lăsând loc și celui devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.

Afară de acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, în cadrul căreia înlăturarea paternității prezumate este concomitentă cu stabilirea unui nou raport de filiație, anume față de reclamant, în toate celelalte cazuri, prin admiterea acțiunii, copilul, inițial din căsătorie, devine din afara căsătoriei cu filiația față de tată nestabilită.

Șansele de „coexistență” a două sau mai multe recunoașteri concomitente sau succesive privitoare la același copil sunt excluse întrucât mărturisirea de filiație privitoare la un copil care are o filiație legal stabilită și neînlăturată la data recunoașterii este sancționată cu nulitatea absolută. Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate, ca și recunoașterea de maternitate, lovită de nulitate absolută pentru acest motiv, se poate activa devenind producătoare de efecte dacă filiația anterioară a fost „dezavuată” prin hotărâre judecătorească.

Recunoașterea de filiație, maternă sau paternă, poate interveni atât în timpul vieții copilului – persoană minoră sau majoră, art. 413 Noul Cod civil – cât și după moartea acestuia, însă, în acest din urmă caz, numai dacă a lăsat descendenți firești potrivit art. 415 alin. (3) Noul Cod civil, altminteri recunoașterea este lovită de nulitate absolută conform art. 418 lit. b) Noul Cod civil.

Filiația față de tată a copilului din afara căsătoriei, adică a copilului născut și conceput în afara căsătoriei, precum și a celui care, deși conceput sau născut în timpul căsătoriei mamei, a devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii unei acțiuni în tăgada paternității (rezultă pe cale de interpretare din cele statuate prin art. 414 Noul Cod civil), poate fi stabilită pe cale de recunoaștere a tatălui sau, în subsidiar, prin hotărâre judecătorească.

Faptul că, potrivit art. 424 Noul Cod civil, acțiunea în stabilirea paternității este deschisă copilului din afara căsătoriei care nu a fost recunoscut de tată, este menit să reafirme principiul conform căruia nu se poate consacra nicio legătură de filiație câtă vreme o filiație anterioară, legal stabilită, nu a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, conservându-se astfel caracterul indivizibil al stării civile.

Titularul dreptului la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei este copilul, adică persoana care își revendică descendența paternă, fie că este minor sau major potrivit art. 413 Noul Cod civil. Pe timpul minorității titularului, în numele său, acțiunea poate fi pornită de mamă – chiar dacă este minoră, sau de un alt reprezentant legal.

Dreptul la acțiune trece asupra moștenitorilor copilului, în consecință declanșarea acțiunii civile nu este împiedicată de decesul copilului, soluție promovată și de alte legislații; cu atât mai mult, moștenitorii titularului decedat în cursul judecății sunt îndrituiți să continue procesul în stabilirea paternității.

Acțiunea se îndreaptă împotriva pretinsului tată sau, dacă acesta nu se mai află în viață, împotriva moștenitorilor acestuia; nu se precizează, dar e mai presus de orice îndoială că, în situația în care decesul pârâtului a survenit în timpul procesului, judecata poate continua în contradictoriu cu moștenitorii acestuia.

Prezumția de filiație a copilului din afara căsătoriei nu se confundă cu prezumția de paternitate a copilului din căsătorie. Astfel, dacă în cazul copilului din afara căsătoriei, prezumția de paternitate este un mijloc de probă a filiației, fondat pe dovada faptului conviețuirii mamei cu pretinsul tată, probă a cărei valorificare presupune un context judiciar – acțiunea în stabilirea paternității, în ceea ce privește copilul din căsătorie, prezumția de paternitate este modul (singurul) de stabilire a filiației și operează de plin drept, făcând inutilă (de fapt, lipsită de obiect) orice formalitate judiciară sau extrajudiciară de confirmare și nu poate fi înlăturată decât prin hotărâre judecătorească.

Faptul conviețuirii mamei cu pretinsul tată, pe care se sprijină prezumția de paternitate, interesează numai raportat la timpul legal al concepției, în înțelesul stabilit prin art. 412 Noul Cod Civil. Conviețuirea ce a intervenit ulterior, inclusiv după nașterea copilului, poate avea relevanță în probațiunea paternității, dar nu atrage incidența prezumției de paternitate. Cât privește înțelesul noțiunii de „conviețuire”, credem că acesta nu este diferit de cel reținut în doctrină în contextul interpretării prevederilor legislației anterioare.

Prin urmare, faptul conviețuirii ar fi de reținut nu doar în situația coabitării manifeste, a traiului comun al mamei cu pretinsul tată, dar și atunci când aceștia locuiau separat însă relația dintre ei avea caracter de continuitate și stabilitate.

În dovedirea conviețuirii în intervalul timpului legal al concepțiunii copilului sunt admisibile oricare din mijloacele de probă. Este de subliniat că această prezumție de paternitate este concepută să înlesnească probațiunea, iar nu ca unic mijloc de probă a paternității din afara căsătoriei.

În alte cuvinte, dacă faptul conviețuirii nu este invocat sau nu a fost dovedit, prezumția nu își găsește aplicare, dar aceasta nu înseamnă că pretinsul tată nu poate fi stabilit ca fiind tatăl copilului, în temeiul altor probe administrate în cauză. Odată constatat faptul conviețuirii, prezumția se aplică în puterea legii, nefiind lăsată la aprecierea judecătorului. Astfel rezultă din termenii categorici în care este formulat art. 426 alin. (1) – „paternitatea se prezumă”. Copilul a fost și rămâne din afara căsătoriei, dar cu filiația față de tată legal stabilită. Prezumția de paternitate astfel stabilită poate fi răsturnată de tatăl „reputat” dacă dovedește, prin orice mijloc de probă, că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.

Dreptul la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și este imprescriptibil în timpul vieții acestuia; acțiunea pornită în timpul vieții copilului poate fi continuată de moștenitorii săi potrivit art. 425 alin. (2) Noul Cod civil. Ca și în cazul stabilirii maternității pe cale judecătorească, dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor, însă dreptul acestora este supus prescripției în termen de un an de la data decesului copilului conform prevederilor art. 427 alin. (2) coroborat cu art. 423 alin. (5) Noul Cod civil. După cum rezultă din cele statuate prin art. 424 Noul Cod civil, stabilirea pe cale judiciară a paternității copilului din afara căsătoriei este modul subsidiar de consacrare a legăturii de filiație paternă, la care se poate recurge dacă tatăl nu îl recunoaște pe copil.

Dreptul la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului potrivit art. 425 alin. (1) Noul Cod civil; moștenitorilor li se transmite acest drept în cazul decesului titularului potrivit art. 425 alin. (2) Noul Cod civil. Ca atare, dreptul la despăgubiri este un drept propriu al mamei, iar nu un drept al copilului exercitat prin mamă în calitate de reprezentant legal al acestuia.

Mama se poate prevala de dreptul de a solicita despăgubiri numai în cazul în care, pentru a se stabili paternitatea copilului, în numele copilului, a fost nevoită – întrucât tatăl nu l-a recunoscut – să recurgă la stabilirea paternității pe cale de acțiune în justiție.

Câteva idei sunt de reținut: simpla împrejurare că tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil nu este suficientă pentru a susține dreptul mamei, este necesar ca ea să fi stăruit în clarificarea situației filiale a copilului pornind acțiunea în stabilirea paternității; acțiunea trebuie să fi fost promovată de mamă – după cum rezultă din art. 428 alin. (4) Noul Cod civil –, iar nu de un alt reprezentant legal al copilului sau de moștenitorii acestuia;mama va putea obține despăgubiri, rezultă din economia textelor, numai dacă bărbatul împotriva căruia a purtat judecata a fost declarat tatăl copilului, dar este irelevant dacă prezumția de paternitate fondată pe faptul conviețuirii părților în perioada timpului legal al concepției și-a găsit sau nu aplicare; în fine, acțiunea în stabilirea paternității trebuie să fi fost pornită (nu și finalizată) în contradictoriu cu pretinsul tată, iar nu cu moștenitorii acestuia.

Decesul copilului mai înainte de pronunțarea hotărârii nu are consecințe asupra dreptului mamei, care se păstrează, dispune art. 428 alin. (2) Noul Cod civil. Dreptul mamei se transmite se asemnea moștenitorilor acesteia potrivit art. 428 alin. (5) Noul Cod civil; se cuvine subliniat că este vorba de moștenitorii mamei, și nu de cei ai copilului. Moștenitorii copilului vor putea porni acțiunea în stabilirea paternității, dar, în această calitate, nu vor putea obține despăgubiri.

Obligația corelativă dreptului mamei este în sarcina bărbatului față de care, prin hotărârea instanței, a fost stabilită paternitatea copilului și nu se transmite moștenitorilor tatălui, întrucât nu există o dispoziție în acest sens. Prin urmare, cu toate că mama, în numele copilului, poate porni acțiunea în stabilirea paternității împotriva moștenitorilor pretinsului tată, într-o astfel de formulă litigioasă ea nu va putea obține despăgubiri.

Pentru a preîntâmpina „condamnarea” sa, bărbatul are opțiunea recunoașterii voluntare a filiației. Dacă recunoașterea intervine ulterior promovării acțiunii și înainte de pronunțarea instanței, tardivitatea mărturisirii paternității lasă deschisă mamei calea acțiunii în despăgubiri.

În schimb, dacă acțiunea în stabilirea paternității a fost precedată de recunoașterea paternității de către același bărbat, recunoaștere care a fost mai apoi declarată nulă sau anulată în condițiile art. 418 Noul Cod civil, respectiv ale art. 419 Noul Cod civil, credem că nu mai pot fi obținute despăgubiri. Obligația în despăgubiri a tatălui are sens numai dacă el a avut în mod obiectiv posibilitatea de a recunoaște copilul, prevenind o acțiune în stabilirea filiației, dar nu a procedat astfel. De aceea este de neînțeles dreptul recunoscut mamei de a obține despăgubiri în cazul copilului născut mort . Argumentul conform căruia drepturile copilului fiind recunoscute de la concepțiune, tatăl avea șansa de a-l recunoaște înainte de naștere nu poate fi primit, pentru că drepturile copilului sunt recunoscute anticipat sub condiția ca el să se nască viu; copilul născându-se mort, el nu a avut răgaz să dobândească capacitate de folosință, astfel că tatăl se găsea în imposibilitatea absolută de a recunoaște paternitatea unei persoane care nici nu a existat vreodată.

Pe de altă parte, chiar și în privința copilului născut viu care mai apoi a decedat, recunoașterea de filiație exprimată ulterior decesului copilului este lovită de nulitate absolută pentru că, potrivit art. 418 lit. b) Noul Cod civil, valabilitatea recunoașterii post mortem este condiționată de existența descendenților firești ai copilului predecedat ceea ce, în cazul unui nou-născut, este exclus.

Despăgubirile la care este îndreptățită mama reprezintă, potrivit art. 428 alin. (1) lit. a) și b) Noul Cod civil, jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, jumătate din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie, precum și, conform alin. (5) din același text, orice alte prejudicii încercate, în întregime.

Rezultă, așadar, că despăgubirile la care este îndreptățită mama au două componente: pe de o parte, cheltuielile sarcinii și ale lehuziei, în proporția indicată; orice alte prejudicii încercate de mamă, atât de natură morală, cât și de natură materială, întrucât legea nu distinge și, totodată, face trimitere la dreptul comun, adică la obligația de reparație potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. Exemplificativ, ar putea fi pretinse cu titlu de „alte prejudicii” diferența de venit obținut de mamă în perioada concediului de maternitate, cheltuielile făcute cu întreținerea copilului.

Distincția dintre cele două componente s-ar putea dovedi sursa unor consecințe practice interesând întinderea despăgubirilor cuvenite moștenitorilor mamei, în funcție de sensul în care va fi interpretată prevederea din alin. (5) art. 428 Noul Cod civil.

Dreptul mamei de a obține despăgubiri atât pentru o parte din cheltuielile ocazionate de sarcină și lehuzie, cât și pentru cele cauzate de pasivitatea tatălui este neîndoielnic.

În ceea ce privește moștenitorii mamei însă, nu excludem intenția legiuitorului de a restrânge dreptul la despăgubiri numai pentru cheltuielile din cea de-a doua categorie, altele decât cele pricinuite de sarcină și lehuzie; faptul că aceste din urmă cheltuieli sunt legate de însăși purtarea sarcinii și de naștere, împrejurarea că vor putea fi recuperate pe seama debitorului numai în proporție de jumătate, iar nu integral, precum și faptul că obligația tatălui nu trece asupra moștenitorilor săi, poate sugera concluzia în sensul că, în privința acestei categorii, dreptul mamei și obligația corelativă a tatălui au caracter, îndrăznim să spunem, intuitu personae, ceea ce împiedică transmisiunea dreptului asupra moștenitorilor mamei.

Prejudiciul efectiv încercat poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, potrivit dreptului comun în materie de probațiune. Pârâtul poate obține reducerea cuantumului despăgubirilor dovedind că, deși nu a recunoscut copilul, a contribuit la acoperirea cheltuielilor sarcinii și/sau ale lehuziei, precum și a celor aferente întreținerii copilului.

Dreptul la acțiune în despăgubiri se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Cu toate că prescriptibilitatea acțiunii este prevăzută expres numai în legătură cu dreptul mamei, nu avem motive să credem că, în cazul moștenitorilor mamei, dreptul la acțiune ar fi imprescriptibil extinctiv.

Paternitatea prezumată a copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul (fostul soț) mamei să fie tatăl copilului. Răsturnarea prezumției de paternitate poate fi realizată numai pe cale de acțiune; prevederile art. 429 Noul Cod civil creionează componenta subiectivă a acțiunii în tăgada paternității, și anume părțile între care litigiul se poate lega.

În această materie, sunt titulari ai dreptului la acțiune:

Soțul mamei. Acțiunea pornită de soțul mamei (fostul soț) sau de moștenitorii acestuia se îndreaptă împotriva copilului; în cazul copilului predecedat, acțiunea poate fi pornită în contradictoriu cu mama sau, dacă este decedată, cu alți moștenitori ai copilului. În numele titularului aflat sub interdicție, dreptul la acțiune poate fi exercitat de către tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanță. Fostul soț al mamei, omis din enumerarea legală, credem că are de asemenea vocație în justiție de vreme ce este prezumat ca tată al copilului conceput în timpul căsătoriei și născut după desfacerea, încetarea sau constatarea nulității ori anularea căsătoriei atât în situația în care, la data nașterii copilului, mama nu este recăsătorită, cât și atunci când, mama recăsătorită fiind, copilul a dobândit, la naștere, beneficiul paternității prezumate a soțului din căsătoria subsecventă, prezumție care a fost înlăturată, reactivând prezumția de paternitate a fostului soț.

Mama copilului. Mama copilului, în calitate de reclamantă, la fel și moștenitorii acesteia, își îndreaptă cererea împotriva soțului (al fostului soț) sau, dacă acesta este decedat, împotriva moștenitorilor lui.

Tatăl biologic. Tatăl biologic, bărbatul care se pretinde a fi el tatăl copilului, este „nou-venit” în cercul persoanelor cu drept la acțiune în tăgada paternității. Acțiunea pornită de tatăl biologic se îndreaptă împotriva soțului mamei (fostului soț) și a copilului sau, dacă este cazul, a moștenitorilor fiecăruia dintre ei.

Copilul. În cazul acțiunii pornite de copilul beneficiar al prezumției de paternitate ori de moștenitorii săi, are calitate de pârât în proces cel prezumat a fi tatăl copilului, adică soțul mamei (fostul soț), sau moștenitorii acestuia

Moștenitorii fiecăruia dintre aceștia. În cazul decesului soțului sau, în tăcerea legii și pentru identitate de rațiune, a fostului soț al mamei, în cursul termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în tăgada paternității, acțiunea poate fi pornită de moștenitorii acestuia în termen de un an de la data decesului. Dacă moartea soțului (fostului soț) a survenit în timpul judecății, moștenitorii acestuia vor putea continua acțiunea pornită de autorul lor potrivit art. 429 alin. (1) Noul Cod civil. Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită, în nume propriu, de mama copilului, adică de soția sau fosta soție a prezumtivului tată, în termenul de prescripție de 3 ani socotit de la data nașterii copilului.

II.3. Dovada filiației

Dovada legăturii de filiație, maternă sau paternă, indiferent de modul în care a fost stabilită filiația, se face prin actul naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat în baza acestuia.

Contrar concluziei pe care o poate induce lectura prevederilor art. 409 Noul Cod civil, actele de stare civilă nu sunt mijlocul exclusiv de dovadă a filiației (a stării civile, în general), ci principalul instrument de dovedire a acestuia; în cazul reconstituirii sau al întocmirii ulterioare a actului de stare civilă, precum și în cadrul acțiunilor de stare civilă [acțiunea în contestația filiației, acțiunea în stabilirea maternității etc., dovada filiației se poate face, în fața instanțelor judecătorești, prin orice mijloc de probă.

În cazul maternității, legătura de filiație rezultând din actul de naștere, unită cu posesia de stat conformă acesteia, face dovada absolută a maternității, în sensul că nu este îngăduită reclamația altei maternități și nici contestarea maternității rezultând din actul de naștere conform cu folosința stării civile.

Din punctul de vedere al forței probante, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni.

Dovada calității de copil din căsătorie se face prin actul de naștere, respectiv de căsătorie, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă.