Situatia Financiara a Societatii Scromcolet Ag Srl

Cuprins

Introducere 3

Lista tabelelor și a figurilor (dacă există)

Capitolul 1. Error: Reference source not found

1.1 Error: Reference source not found

1.2 Error: Reference source not found

1.3 Error: Reference source not found

Capitolul 2. Error: Reference source not found

2.1 Error: Reference source not found

2.2 Error: Reference source not found

2.3 Error: Reference source not found

Capitolul 3. Error: Reference source not found

3.1 Error: Reference source not found

3.2 35

3.3 42

Concluzii 45

Anexe (dacă există)

Bibliografie 47

Capitolul I

Aspecte generale privind diagnosticul financiar al întreprinderii

Diagnosticul financiar-contabil – instrument al analizei financiare

În vorbire și practică, în prezent, termenul de diagnostic este frecvent înlocuit cu cel de analiză, sau de audit. Diagnosticul nu poate fi confundat cu analiza, chiar dacă demersul său se bazează pe aceasta.

Analiza financiar-contabilă se finalizează prin diagnosticul financiar-contabil, care este parte a diagnosticului economico-financiar. Acesta vizează funcțiunea financiar-contabilă a întreprinderii.

Diagnostricul financiar-contabil este un instrument aflat la îndemâna managerilor, ce le permite acestora să formuleze judecăți de valoare atât din punct de vedere calitativ, dar și cantitativ privind starea, dinamica și perspectivele viitoare ale societăților.

Termenul de ”diagnostic” provine de la cuvântul grecesc ”diagnostikos”, care înseamnă ”apt de a cunoște”.

Așa cum în medicină termenul diagnostic se referă la identificarea bolilor după simptomele lor și stabilirea unor tratamente și terapii pentru vindecarea acestora, așa și în cadrul unei întreprinderi care manifestă anumite semne de ”boală” se pot stabili riscurile la care aceasta se supune și soluțiile ce se pot adopta în vederea diminuării acestora și îmbunătățirea rezultatelor viitoare.

Indiferent că este utilizat în medicină, contabilitate sau alt domeniu, diagnosticul impune analiza complexă a mecanismului de formare și modificare a fenomenelor specifice.

Diagnosticul financiar-contabil presupune un ansamblu de concepte, tehnici și instrumente cu ajutorul cărora sunt tratate informațiile interne și externe, formulându-se anumite aprecieri referitoare la situația unei societăți, la nivelul și calitatea performanțelor sale, la gradul de risc asumat într-un mediu concurențial din ce în ce mai dinamic.

Diagnosticul nu descrie fenomenul în sine, ci identifică variabilele care duc la dinamica fenomenelor, studiază interacțiunea acestora și determină obiectivele de progres ale întreprinderii.

Obiectivele principale ale diagnosticului financiar

Orice întreprindere își privește obiectivele și scopurile din două perspective diferite.

Prima abordare vizează maximizarea profitului, care să conducă la creșterea bogăției întreprinderii, implicit la creșterea valorii bursiere a acțiunilor și a bogăției acționarilor sau asociaților. A doua abordare este cea care privește managementul societății. Aceștia au ca principal obiectiv realizarea creșterii economice, a echilibrului financiar și a lichidității financiare.

Obiectivele diagnosticului financiar sunt adaptate intereselor utilizatorilor, ducând la concluzia că diagnosticul financiar poate fi de două feluri: diagnostic financiar interior și diagnostic financiar exterior.

Obiectivele diagnosticului financiar interior vizează punctul de vedere al acționarilor și al persoanelor implicate în viața și activitatea entității economice (angajați și manageri).

Managerii folosesc diagnosticul financiar pentru a răspunde la următoarele patru întrebări esențiale:

Creșterea: Cum s-a desfășurat activitatea întreprinderii în perioada examinată și care a fost ritmul creșterii în raport cu sectorul?

Rentabilitatea: Dacă rezultatele obținute au fost pe măsura mijloacelor folosite și în ce măsură creșterea a fost însoțită de o rentabilitate suficientă?

Echilibrul: Care este structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta este echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil?

Riscurile: Care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate și dacă există un risc de faliment crescut sau nu?

Prin creștere se verifică dacă întreprinderea are resurse pentru investiții și un necesar de fond de rulment suficient pentru activitatea curentă fără a o dezechilibra financiar. Prin rentabilitate se compară rezultatele obținute cu mijloacele folosite. Prin examinarea echilibrului financiar se evidențiază dacă întreprinderea poate face față angajamentelor pe termen scurt și lung, ducând astfel la apreciarea solvabilității și lichidității. Din rezultatele obținute și compararea lor se ajunge la determinarea nivelul de risc la care se încadrează firma.

Diagnosticul contabil exterior este utilizat de diverși utilizatori externi: bănci, furnizori, diverși creditori, acționari, statul, investitorii ș.a.

În interpretarea fluxurilor financiare se ține cont de faza de expansiune, maturitate sau declin în care se află întreprinderea. Astfel se vor evidenția informații referitoare la potențialul tehnic sau uman și uman (calitatea echipamentelor, a utilajelor, gradul de pregătire a personalului, productivitatea muncii), calitatea produselor obținute, prețurile practicate, concurența și nivelul pe piață etc.

În mod mormal, analiza financiară are în vedere solvabilitatea și performanțele întreprinderii. Dar, datorită extinderii ariei de acoperire a disciplinei și-au făcut apariția preocupări cu privire la diagnosticul strategic, comercial, tehnologic, social sau organizațional.

1.1.1.1. Aprecierea solvabilității sau echilibrul financiar

Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă capacitatea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, adică de a-și achita datoriile pe măsură ce ajung la scadență.

Din punct de vedere istoric, acesta constituie primul domeniu de preocupate a diagnosticului financiar-contabil.

Solvabilitatea este cel mai des evaluată de către bancheri sau posibili creditori ai întreprinderii, care pentru a fi sigur de capacitatea de rambursării unui posibil împrumut pe care acesta l-ar putea acorda. O entitate economică declarată insolvabilă prezintă un risc mare de faliment și este expusă dispariției.

Astfel aprecierea solvabilității sau riscului de faliment este un subiect fundamental pentru orice diagnostic financiar.

Diagnosticul în privința solvabilității se lovește de o problemă majoră și anume că acesta împlică un proces de previziune referitor la condițiile în care întreprinderea studiată va putea face față scadențelor viitoare. Diagnosticul financiar trebuie să recurgă la anticiparea și enunțarea unor previziuni asupra evoluției întreprinderii, asupra situației sale financiare și asupra echilibrelor sale financiare.

Dar având în vedere că toate procesele de previziune au și gradul lor de incertitudine, apar frecvent îndoieli asupra posibilității unui diagnostic financiar pertinent și eficient.

Cu toate că există aceste semne de întrebare, procesele de analiză financiară s-au remarcat prin două orientări metodologice majore.

Pe de o parte, studiul bilanțului, permite să se compare starea angajamentelor (din pasiv) cu lichiditățile previzibile (din activ) și deci să justifice o apreciere relativă la acoperirea viitoare a plăților obligatorii, cu încasările prevăzute.

Pe de altă parte, studierea evoluției anterioare a rezultatelor și a situației financiare, permite să se desprindă greutățile susceptibile a se prelungi în viitor.

Fig. 1.1. Principii de analiză a solvabilității

Sursa:

1.1.1.2. Aprecierea performanțelor financiare ale întreprinderii

O altă preocupare a analizei financiare o constituie măsurarea exactă a rezultatelor obținute în trecut și în prezent pentru a putea anticipa evoluția viitoare a acestora.

După ce sunt stabilite aceste rezultate, sunt comparate cu mărimi de referință cum ar fi producția sau vânzările, sau cu valoarea medie a capitalurilor folosite pentru obținerea acestor rezultate.

Se urmărește capacitatea întreprinderii de a putea acoperi costul resurselor folosite, precum și eficiența cu care își valorizează mijloacele reale și financiare de care dispune.

În aprecierea eficienței trebuie luată în considerare influența diferitelor caracteristici ale activității: structura costurilor și condițiile tehnico-economice de producție, structura finanțării, precum și limitările strategice, comerciale sau de ordin social care apar și intervin asupra entității economice.

Figura 1.2. Principii de analiză a performanțelor

Sursa:

1.1.1.3. Aprecierea autonomiei financiare

Autonomia financiară reprezintă un obiectiv important pentru conducerea întreprinderii. Indiferent dacă conducătorii întreprinderii sunt proprietarii (fondatorii) sau simplii salariați, fără a deține o parte din capitalul social, căutarea autonomiei este unui din obiectivele majore, prin aceasta ei exprimându-și dorința de a stăpâni cerințele strategice și operaționale care determină evoluția întreprinderii.

Prin autonomie se înțeleg relațiile de control asupra întreprinderii pe care le poate exprima.

1.1.1.4. Aprecierea flexibilității financiare

1.1.2. Etapele diagnosticului financiar

J.P. Thibaut

1.1.3. Fazele diagnosticului întreprinderii

Capitolul II

Bilanțul contabil – sursă informațională pentru urmărirea

situației financiare a întreprinderii

2.1. Bilanțul – concept de referință în teoria contabilității

Situațiile financiare anuale, denumite și raportări contabile de sinteză, reprezintă documentele oficiale de gestiune al entităților economice și al persoanelor fizice care au calitatea de comerciant, asigurând formarea unei imagini fidele, clare și completă în ceea ce privește patrimoniul, situația financiară și rezultatele obținute.

Prin conținutul lor informațional și prin funcțiile îndeplinite de acestea, situațiile financiare constituie un instrument deosebit de important în procesul de fundamentare a deciziilor destinate dirijării activității curente, respectiv a celei de perspectivă.

Raportările efectuate prin întocmirea situațiilor financiare anuale reprezintă un instrument contabil foarte important pentru conducerea unității, fiind necesare atât pentru luarea deciziilor în ceea ce privește alocarea, finanțarea, utilizarea și recuperarea fondurilor, cât și pentru organizarea controlului asupra realizării deciziilor adoptate.

Indiferent de mărimea, domeniul de activitate sau performanțe financiare, orice entitate economică este obligată să întocmească un set de situații financiare anuale, care trebuie să cuprindă cel puțin două componente esențiale: Bilanțul și Contul de profit și pierdere.

Bilanțul este componenta comună variantelor de Situații financiare care pot fi întocmite. El reprezintă documentul contabil de sinteză, care cuprinde elementele de activ și de pasiv (datorii și capitaluri proprii) ale persoanei juridice și valorile acestora la încheierea exercițiului financiar, grupate după natură și lichiditate, respectiv natură și exigibilitate. Pe baza informațiilor pe care le oferă, Bilanțul permite stabilirea poziției financiare a întreprinderii.

Bilanțul se întocmește încă de la apariția contabilității, fiind prezentat în acea vreme pe plăcuțe de ceramică, pe papirusuri ș.a., iar data exactă a apariției sale și creatorul nu sunt cunoscute. Etimologia termenului de Bilanț provine de la latinescul ”bilanx” , care înseamnă ”cu două talgere”, sau din ”billancium”, care semnifică un cântar, termen folosit în 1340 de Desiomi în ”Cartea mare a comunei Genova” pentru contul de bilanț.

Pornind de la cele două sensuri, ”prin noțiunea de bilanț se înțelege o balanță cu două talgere aflate într-un echilibru permanent”.

Ulterior, în 1494, la Viena, Luca Pacioli, în lucrarea sa ”Geometria, Proportioni e Proportionalita”, sunt prezentare anumite principii de contabilitate dublă. În jurul anului 1700, în Olanda și Franța au apărut lucrări legate de centralizarea datelor contabile, folosirea Jurnalelor, închiderea conturilor și întocmirea bilanțului contabil.

În țara noastră prima lucrare, care conține și reguli contabilitate, se publică în1817, în limba greacă, la Iași sub numele de ”Didăscălia”. În 1837, profesorul Emanoil Ion Nichifor, publică lucrarea ”Pravila comercială”, în care este recomandată întocmirea bilanțului după principiile venețiene și o dată pe an. Predarea contabilității în țara noastră va fi întrodusă în 1843, în școlile primare din Brăila și în 1844 în București, având ca bază lucrarea lui Dimitrie Jarcu, ”Doppia skriptura sau ținerea katastifelor”, aceasta fiind traducerea din . Aceasta avea deficitul de a confunda bilanțul cu balanța.

Cel care a reușit să introducă contabilitatea în partidă în toate băncile și cât mai multe societăți comerciale a fost profesorul Theodor Ștefănescu. Acesta este numit și întemeietorul contabilității ca știință în țara noastră, prin publicarea lucrării ”Curs de contabilitate în partidă dublă”. Munca îi este continuată de elevul său, Constantin Petrescu, în profesor la școala comercială din Iași, prin publicarea lucrării ”Contabilitate și administrație”, în 1901.

În secolul XX preocupările pentru contabilitate au luat amploare. Între anii 1947-1989, au avut loc numeroase cercetări cu privire la îmbunătățirea contabilității și a bilanțului contabil. Astfel, au fost elaborate planuri de conturi pe ramuri de activitate ale economiei, s-au tipărit formulare și documente contabile, s-au perfecționat forme de înregistrare contabilă.

În cadrul actualui sistem de contabilitate, se lucrează în conformitate cu prevederile Directivei a IV-a a Comunității Europene și armonizat cu Standardele Internaționale de Contabilitate, astfel încât informațiile contabile obținute se pot analiza și interpreta unitar.

În dicționarul explicativ al limbii române Bilanțul contabil este definit ca un ”Tablou contabil al activului și pasivului unei întreprinderi sau al unei activități financiare pe o anumită perioadă de timp”

În funcție de cele prezentate mai sus, bilanțul contabil poate fi definit ca fiind documentul de sinteză cel mai important, care asigură centralizarea datelor unei entități sau unei instituții publice, într-o formă sistematică și unitară, care oferă o prezentare de ansamblu, o analiză în detaliu, precum și un control activității desfășurate și a rezultatelor obținute la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune.

Deoarece oferă informații importante despre activitatea entității, bilanțul contabil ajută la fundamentarea deciziilor pe care le ia conducerea în vederea dirijării activității curente și în special a celei viitoare, dar și în coordonarea și controlul modului de îndeplinire a indicatorilor de natură economică și financiară.

Prin structura și datele pe care le conține, bilanțul contabil evidențiază comparativ cu anul precedent, folosind norme metodologice, activitatea desfășurată de fiecare entitate la sfîrșitul fiecărui an financiar.

Bilanțul contabil este important din următoarele puncte de vedere:

– poate fi un mijloc de cunoaștere, control și analiză a agenților economici, de către administratori, adunările generale ale acționarilor și asociaților, de organele fiscale, institutele de statistică ș.a.;

– datele pe care le conține se referă la rezultatele exercițiilor curent și precedent și asigură analiza evoluției indicatorilor de la un an la altul;

– reprezintă un factor mobilizator pentru îmbunătățirea evidenței contabile, care este necesar să asigure datele necesare exacte și la timp, în vederea realizării sale în mod corespunzător și la termenele prevăzute de lege.

Bilanțul contabil își poate îndeplinii rolul din cadrul procesului managerial doar dacă respectă o serie de cerințe (condiții) esențiale.

Una dintre acestea o reprezintă reflectarea realității în ceea ce privesc elementele de activ și de pasiv ale entității. Operațiile economice trebuiesc înregistrate în întregime, corect și în ordinea apariției, având la bază documente justificative ale producerii lor.

Datele conținute în bilanț trebuie prezentate după un sistem unitar, adică după aceleași norme metodologice.

Pentru ca analiza activității societății de către cei interesați să se facă ușor, bilanțul trebuie să prezinte informațiile simplu și clar, astfel încât să ducă la aprecieri în concordanță cu realitatea.

Bilanțul trebuie să fie complet, adică acesta trebuie să conțină toate formularele completate în totalitate cu indicatorii ceruți.

Bilanțul contabil trebuie să îndeplinească cerința de respectare a metodologiei de determinare a indicatorilor și a corelației dintre aceștia. În urma analizei acestora reies atât aspectele pozitive, cât și cele negative ale activității desfășurate de entitate, putând astfel să se ia decizii corespunzătoare care să după la înlăturarea deficiențelor constatate.

Pentru a se putea asigura desfășurarea conducerii, controlului și analizei activității desfășurare în mod eficient, precum și pentru asigurarea centralizării datelor în termenele prevăzute trebuie respectată condiția întocmirii și prezentării la termenele stabilite a bilanțului.

Pentru reliefarea rolului și implicit a calității bilanțului contabil se prezintă, deasemenea, funcțiile pe care acesta le îndeplinește și anume: de reflectare și generalizare; de control și analiză; de asigurare a echilibrului economico-financiar; de decontare a patrimoniului.

Funcția de reflectare și generalizare

Funcția de control și analiză

Funcția de asigurare a echilibrului economico-financiar

Funcția de decontare a patrimoniului.

2.2. Tipuri de bilanț și folosirea lor în aprecierea situației financiare a întreprinderii