Situatia Familiei In Lumea Actuala

Introducere

In cele ce urmează vom reflecta asupra familiei, care este structura fundamentală a societății umane, la provocările actuale la care este supusă aceasta, la o scurtă analiză a conceptelor legislative asupra familiei din punct de vedere civil și bisericesc.

Încă de la început, Creatorul a pus binecuvântarea sa asupra bărbatului și asupra femeii pentru ca să fie rodnici și să se înmulțească pe pământ și astfel familia reprezintă în lume reflexiea lui Dumnezeu, Unul și Întreit.

Această reflecție va avea mereu prezentă frumusețea familiei și a căsătoriei, măreția acestei realități umane așa de simple și în același timp așa de bogate, formate din bucurii și speranțe, din trude și suferințe, precum toată viața. Vom încerca să analizăm teologia familiei și pastorația pe care trebuie s-o realizăm în condițiile actuale. Să facem asta cu profunzime și fără a cădea în „analiză”, pentru că ar face în mod inevitabil să coboare nivelul muncii noastre. Familia astăzi este disprețuită, este maltratată, și ceea ce ni se cere este să recunoaștem cât de frumos, adevărat și bun este a forma o familie, a fi familie astăzi; cât de indispensabil este acest lucru pentru viața lumii, pentru viitorul omenirii. Ni se cere să scoatem în evidență planul luminos al lui Dumnezeu cu privire la familie și să-i ajutăm pe soți să-l trăiască în existența lor cu bucurie, însoțindu-i în atâtea dificultăți, cu o pastorație inteligentă, curajoasă și plină de iubire.

Familia dispune de bogate posibilități, fiind o instituție adânc înrădăcinată în natura omului. Pe lângă aceasta, ea experimentează energiile pe care Spiritul le revarsă asupra ei, și care nu îi vor lipsi niciodată în îndeplinirea misiunii sale sacre de a transmite viața și de a apăra iubirea familială de-a lungul generațiilor.

Într-adevăr, astăzi identitatea proprie familiei este supusă la amenințări dezumanizante. Pierderea dimensiunii „umane” în viața familială conduce la a pune în discuție rădăcina antropologică a familiei ca și comuniune de persoane. Apar atunci, aproape peste tot în lume, alternative false care nu recunosc familia ca un bun prețios și necesar pentru țesutul social. În acest fel, prin lipsa responsabilității și a angajamentului în ce privește familia, există riscul de a plăti, din păcate, un preț social ridicat, și vor avea de suferit îndeosebi generațiile viitoare, victime ale unei mentalități nocive și confuze, ca și ale unor stiluri de viață nedemne de om.

În Europa zilelor noastre, instituția familiei suferă de o fragilitate îngrijorătoare, care devine mai mare atunci când nu există pregătire pentru asumarea propriilor responsabilități în cadrul acesteia, într-o atitudine de deplină dăruire reciprocă și de adevărată iubire.

În același timp, trebuie să recunoaștem că multe familii creștine oferă o mângâietoare mărturie eclesială și socială: ele trăiesc această dăruire reciprocă în iubirea conjugală și familială într-un mod minunat, depășind dificultățile și adversitățile. Tocmai din această dăruire totală izvorăște fericirea cuplului, când el rămâne fidel iubirii conjugale până la moarte și se deschide cu încredere către darul vieții.

În societățile actuale din Europa rezultă tendințe care, nu numai că nu contribuie la apărarea acestei instituții umane fundamentale, care este tocmai familia, ci i se împotrivesc, făcând mai fragilă coeziunea interioară. Răspândesc mentalități favorabile divorțului, contracepției și avortului, negând de fapt sentimentul autentic de iubire și atentând în definitiv la viața umană, nerecunoscând dreptul deplin la viață al ființei umane.

Atacurile împotriva familiei și a vieții umane sunt, desigur, numeroase, dar mulțumită lui Dumnezeu există numeroase familii care rămân fidele vocației lor umane și creștine, în ciuda dificultăților. Ele reacționează la atacurile la care sunt supuse din partea unei anumite culturi contemporane hedoniste și materialiste, și se organizează pentru a oferi împreună un răspuns plin de speranță. Pastorația familiei este astăzi o îndatorire prioritară, și se înregistrează semne de revenire și ale unei noi treziri în apărarea familiei. Mă refer aici la unele intervenții legislative, precum și la ocazii potrivite pentru a frâna avansarea iernii demografice, resimțite mai ales în Europa.

  Familia este o comunitate de viață care are o proprie consistență autonomă. Așa cum a scris fericitul Ioan Paul al II-lea în Exortația apostolică Familiaris consortio , familia nu este suma persoanelor care o constituie, ci o „comunitate de persoane”. Și o comunitate este mai mult decât suma persoanelor. Este locul în care se învață să se iubească, centrul natural al vieții umane. Este formată din fețe, din persoane care se iubesc, dialoghează, se jertfesc pentru alții și apără viața, mai ales pe aceea mai fragilă, mai slabă. S-ar putea spune, fără a exagera, că familia este motorul lumii și al istoriei. Fiecare dintre noi construiește propria personalitate în familie, crescând cu mama și tata, cu frații și surorile, respirând căldura casei. Familia este locul în care primim numele, este locul afectelor, spațiul intimității, unde se învață arta dialogului și a comunicării interpersonale. În familie persoana conștientizează propria demnitate și, în special dacă educația este creștină, recunoaște demnitatea fiecărei persoane, în mod deosebit a celei bolnave, slabe, marginalizate.

Toate acestea reprezintă comunitatea-familie, care cere să fie recunoscută ca atare, cu atât mai mult astăzi, când prevalează ocrotirea drepturilor individuale. Și trebuie să apărăm dreptul acestei comunități: familia. Pentru aceasta ați făcut bine să acordați o atenție deosebită Cartei Drepturilor Familiei, prezentată la 22 octombrie 1981 .

Familia se întemeiază pe căsătorie. Printr-un act de iubire liberă și fidelă, soții creștini mărturisesc că, fiind sacrament, căsătoria este baza pe care se întemeiază familia și face mai solidă unirea soților și dăruirea lor reciprocă. Căsătoria este ca și cum ar fi un prim sacrament al umanului, unde persoana se descoperă pe ea însăși, se auto-înțelege în relație cu alții și în relație cu iubirea care este capabilă să primească și să dea. Iubirea nupțială și familială revelează clar și vocația persoanei de a iubi în mod unic și pentru totdeauna și că încercările, jertfele și crizele cuplului ca și ale familiei însăși reprezintă treceri pentru a crește în bine, în adevăr și în frumusețe. În căsătorie se dăruiesc complet fără calcule și fără rezerve, împărtășind totul, daruri și renunțări, încrezându-se în Providența lui Dumnezeu. Aceasta este experiența pe care tinerii pot s-o învețe de la părinți și de la bunici. Este o experiență de credință în Dumnezeu și de încredere reciprocă, de libertate profundă, de sfințenie, pentru că sfințenia presupune dăruirea cu fidelitate și sacrificiu în fiecare zi a vieții! Dar sunt probleme în căsătorie. Mereu puncte de vedere diferite, gelozii, certuri. Dar trebuie spus soților tineri ca niciodată să nu termine ziua fără să facă pace între ei. Sacramentul căsătoriei este reînnoit în acest act de pace după o discuție, o neînțelegere, o gelozie ascunsă, chiar și un păcat. A face pacea care dă unitate familiei; și asta să se spună tinerilor, perechilor tinere, că nu e ușor a merge pe acest drum, dar este atât de frumos acest drum, atât de frumos.

Copiii și bătrânii reprezintă cei doi poli ai vieții și chiar cei mai vulnerabili, adesea cei mai uitați. O societate care îi abandonează pe copii și care îi marginalizează pe bătrâni, taie rădăcinile sale și întunecă viitorul său. De fiecare dată când un copil este abandonat și un bătrân este marginalizat, se face nu numai un act de nedreptate, ci se stabilește și falimentul acelei societăți. A avea grijă de cei mici și de cei bătrâni este o alegere de civilizație. Și este și viitorul, pentru că cei mici, copiii, tinerii vor duce înainte acea societate cu forța lor, cu tinerețea lor, iar bătrânii o vor duce înainte cu înțelepciunea lor, cu amintirea lor, pe care trebuie să ne-o dea nouă tuturor.

1. Situația familiei în lumea actuală

1.1Situația familiei conform în lumea actuală documentelor pontificale – Humanae vitae, Carta familiei, Familiaris consortio și Conciliul al II-lea Vatican

Situația în care se află astăzi familia prezintă aspecte pozitive și aspecte negative: pentru unii familia este semn al mântuirii pe care Cristos o desăvârșește în lume, iar pentru alții familia este semn al refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu.

Pe de o parte, într-adevăr, se constată cea mai vie conștiință a libertății personale, o mai mare atenție la calitatea relațiilor interpersonale în viața matrimonială, la promovarea demnității femeii, la procreare responsabilă și la educarea copiilor. La fel, găsim conștiința necesității că trebuie să se dezvolte relații între familii pentru ajutor spiritual și material reciproc, pentru redescoperirea misiunii ecleziale proprie familiei și pentru construirea unei societăți mai drepte. Pe de altă parte, totuși nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare a unor valori fundamentale: o concepție teoretică și practică greșită despre independența soților, unul față de altul; grave ambiguități față de raporturile de autoritate între părinți și copii; greutăți concrete pe care familia adesea le întâmpină în transmiterea valorilor; numărul crescând al divorțurilor, plaga avorturilor și recurgerea mereu tot mai crescândă la sterilizare; instaurarea unei adevărate mentalități anticoncepționale.

La baza acestor fenomene negative stă adesea o idee coruptă a sensului și experienței libertății, concepută nu ca o capacitate de realizare a adevărului planului lui Dumnezeu despre Căsătorie și familie, ci ca o forță autonomă de afirmare, nu rareori împotriva altora, pentru propria bunăstare egoistă.

Merită atenția noastră și faptul că în țările din așa-zisa lume a treia, familiilor le lipsesc fie mijloacele fundamentale de viață, cum sunt hrana, locul de muncă, locuința, medicamentele, fie chiar libertățile cele mai elementare. În țările mai bogate, în schimb, bunăstarea excesivă și mentalitatea consumistică, paradoxal unită cu o oarecare îngrijorare și nesiguranță pentru viitor, toate acestea le iau soților generozitatea și curajul de a dărui noi vieți omenești. În felul acesta viața este concepută nu ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se apere. Situația istorică în care trăiește familia se prezintă deci ca un amestec de lumini și umbre.

În felul acesta istoria nu este un simplu progres necesar către mai bine, ci un efect al libertății; mai mult, o luptă între libertăți care se lovesc între ele, adică, după cunoscuta expresie a sfântului Augustin, un conflict între două iubiri: iubirea de Dumnezeu împinsă până la disprețul de sine și iubirea de sine însuși împinsă până la disprețul lui Dumnezeu.

Urmează că numai educarea pentru iubirea bazată pe credință poate să ajute la dobândirea capacității de interpretare a semnelor timpurilor, care sunt expresia istorică a acestei duble iubiri.

Transformările ample, rapide și profunde ale societății și culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituții. Multe familii trăiesc această situație în fidelitate față de acele valori spirituale care stau la baza instituției familiale. Altele plutesc în nesiguranță ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt de-a dreptul străine și oarecum necunoscătoare ale semnificației vieții de familie și ale adevărului sens al vieții conjugale și familiale. Altele, împiedicate de diferite nedreptăți sociale, nu pot să-și realizeze drepturile fundamentale.

Conștientizând că taina Căsătoriei și familia constituie una dintre valorile cele mai prețioase ale omenirii, Biserica vrea să-și facă auzit glasul și să-și ofere ajutorul celor care, conștienți de valoarea Căsătoriei și a familiei, se străduiesc să realizeze cu fidelitate aceste valori în viața lor, acelora care plutesc în nesiguranță și anxietate, caută adevărul, precum și acelora care sunt împiedicați pe nedrept să trăiască liber propriul proiect al familiei. Susținând pe cei dintâi, luminându-i pe următorii și ajutându-i pe ceilalți, Biserica oferă slujirea sa celor care sunt preocupați de destinul Căsătoriei și al familiei.

În mod deosebit, Biserica se adresează tinerilor care sunt gata de a începe drumul spre Căsătorie și viața de familie, cu scopul de a le deschide noi orizonturi, ajutându-i să descopere frumusețea și măreția chemării la dragoste și la slujirea vieții.

1.2. Familia în planul lui Dumnezeu Enciclica Humanae vitae

Între tentativele de secularizare se numără și aceea care consideră căsătoria și familia ca un produs al istoriei sau o invenție a oamenilor și, de aceea, astfel de realități, o dată cu apariția culturii moderne, ar trebui să fie socotite ca depășite. Doctrina Bisericii, din contră, afirmă că Dumnezeu însuși este autorul căsătoriei, că el a întemeiat prin legi foarte precise "intima comunitate de viață și de iubire conjugală"

În acord cu doctrina conciliară, papa Paul al VI-lea, în importantul său discurs către participanții la cel de al XIII-lea Congres Național al Centrului Italian Feminin, declară: "Căsătoria și familia nu sunt doar opera omului, o construcție umană produsă și dominată în intima ei esență de condițiile istorice și ambientale, și deci schimbătoare ca și acestea".

Atât căsătoria, cât și familia au o origine mai înaltă, care transcende omul, și un proiect imuabil în istoria omenească. Căsătoria și familia vin de la Dumnezeu, sunt opera lui Dumnezeu și răspund unui proiect esențial pe care el însuși l-a trasat și care depășește schimbătoarele condiții ale timpului, rămânând neschimbat de-a lungul veacurilor.

Cu alte cuvinte, căsătoria și familia nu sunt o invenție a omului, ci a lui Dumnezeu; se nasc din voința lui Dumnezeu cu o structură și o funcție bine definite. Spre a înțelege bine toate acestea, este necesar, însă, de a merge la "origini", de a ne plasa sub lumina revelației, așa cum ne sfătuiește însuși papa Paul al VI-lea: "Trebuie întotdeauna să ne îndreptăm spre această primă pagină din Biblie dacă vrem să înțelegem ce este și cum trebuie să fie un cuplu uman, un cămin".

Prin căsătorie și familie, “Dumnezeu vrea să-l facă pe om părtaș la prerogativele sale cele mai înalte: iubirea sa pentru oameni și capacitatea sa creatoare de viață. Fiind plan divin, el nu se schimbă, ci este valabil pentru totdeauna, în mod independent de condițiile schimbătoare ale timpurilor și ale culturilor. În felul acesta, căsătoria și familia ocupă un loc de onoare în planul divin. Ele sunt instituțiile cele mai vechi ale istoriei umane. Sunt un prototip și, ca atare, rămân și vor rămâne întotdeauna un model care trebuie să se reproducă. Sunt instituțiile cele mai importante: originea și fundamentul societății omenești. Conciliul afirmă că "familia însăși a primit de la Dumnezeu această misiune, ca să fie prima și vitala celulă a societății". Pe aceeași linie conciliară, papa Paul al VI-lea afirmă de mai multe ori că familia este "nucleu social prim și sacru", "primul nucleu natural", "celula naturală a societății umane", "celula fundamentală a vieții sociale", "prima sacră societate întemeiată de Dumnezeu Creatorul, guvernată de legile sale", "celula de bază" . O asemenea instituție, atât de importantă și de fundamentală, nu putea să se nască din niște combinații întâmplătoare sau din diferite tentative umane. Papa declară explicit: "Căsătoria nu este, deci, efectul întâmplării sau produsul unor forțe naturale inconștiente; este o înțeleaptă instituție, făurită de Creator pentru a realiza în omenire planul său de iubire"

Căsătoria și familia sunt, așadar, legate de Dumnezeu Creatorul și ele au o transcendentă relație cu Dumnezeu; de la el vin și către el sunt orânduite; familiile se întemeiază și trăiesc inițial pe pământ, dar sunt destinate să se reunească în cer.

Desigur, acesta este un plan ce trebuie considerat cu ochii credinței într-o perspectivă escatologică, conform căreia toate lucrurile sunt orânduite de Dumnezeu pentru mântuirea și fericirea supranaturală a oamenilor. Numai în această lumină se poate avea o idee clară despre căsătorie și despre familie. Orice concepție sau doctrină, care nu ține cont în mod suficient de această relație esențială a căsătoriei și a familiei cu originea sa divină și cu destinul său care transcende experiența umană, nu va înțelege nici realitatea lor profundă și nici nu va putea găsi calea exactă pentru a rezolva problemele inerente vieții familiale.

Dacă vor să rezolve criza, căsătoria și familia trebuie să redescopere planul divin asupra lor. Acest lucru este posibil numai în lumina revelației exprimate în Biblie și interpretate în mod autentic și competent de către magisteriul Bisericii.

Iubirea nu a fost întotdeauna considerată și trăită la justa sa valoare. De aceea, Biserica a căutat mereu să intervină pentru a o readuce la demnitatea sa. Dar ea, Biserica, nu a fost întotdeauna înțeleasă corect, ba chiar de multe ori i s-a adus acuza că ar fi dușman al iubirii umane. Papa Paul al VI-lea este conștient de acest lucru și răspunde în mod hotărât "nu" acestor acuze: "Foarte adesea Biserica a părut, bineînțeles, pe nedrept, neîncrezătoare față de iubirea umană. De aceea, dorim astăzi să vă spunem în mod clar: "nu, Dumnezeu nu este dușmanul marilor realități umane, și Biserica nu desconsideră nicidecum valorile trăite zilnic de milioane de cupluri".

Nu numai că Dumnezeu nu este dușmanul iubirii conjugale, dar el însuși este cel care a voit-o, a creat-o, a declarat bunătatea sa. Iubirea umană este excelentă în obârșiile ei: "și a văzut Dumnezeu că toate acestea erau bune" (Gen 1,31). De aceea, este necesar să se meargă din nou "la origini", la Biblie, pentru a intui idealul iubirii conjugale și, în consecință, a comunității în care ea se concretizează. Numeroasele studii, analizele psihologice, cercetările psihanalitice, anchetele sociologice, reflecțiile filozofice vor putea desigur aduce lumină asupra sexualității și iubirii umane, dar ne-ar întuneca mintea dacă am uita această fundamentală învățătură care ne-a fost dată încă de la început, și anume: dualitatea sexelor a fost voită de Dumnezeu, pentru ca bărbatul împreună cu femeia să fie o imagine a lui Dumnezeu.

Nici o tendință, nici o atracție nu este atât de puternică în natura bărbatului și a femeii ca aceea care îi atrage să se iubească și să se unească într-o comunitate de viață diferită de oricare alt tip de comunitate umană. Într-adevăr, unirea dintre bărbat și femeie se deosebește în mod radical de orice altă asociere umană și constituie o realitate singulară, și anume aceea că cuplul este întemeiat pe dăruirea reciprocă, unul altuia: "și vor deveni amândoi un singur trup" (Gen 2,24).

Concret, această unire vrea să semnifice o unire foarte intimă și profundă, unire nu numai a trupurilor și a instinctelor, ci o unire totală a gândurilor, a inimilor, a întregii persoane, unire care face din cei doi "o singură inimă și un singur suflet", s-ar putea spune "chiar o singură ființă". Însă profunda unire a bărbatului și a femeii nu anihilează persoanele lor. Darul nu este o fuziune. Fiecare persoană rămâne distinctă și, departe de a se dizolva în dăruirea reciprocă, se afirmă și se cizelează, crește în tot decursul vieții conjugale conform acestei mari legi a iubirii: a se dărui unul altuia pentru a se dărui împreună.

O astfel de unire profundă nu poate înceta niciodată, deoarece iubirea, prin natura sa, cere de a fi durabilă, de a se angaja în mod desăvârșit pentru totdeauna. Cele două mari temelii pe care mâine va apărea o familie legitimă și bună sunt exclusivitatea și perenitatea, premisele indisolubilității. Sunt exigențe care intră în planul inițial al lui Dumnezeu, creatorul naturii umane. Ele sunt, de fapt, niște legi care sunt date pentru binele familiei. Departe de a fi o sclavie, ele sunt o garanție și o protecție, un adevărat sprijin, izvor de unitate, de fericire, de spirit de dăruire și de sacrificiu.

Iată într-o privire de ansamblu planul lui Dumnezeu asupra bărbatului și asupra femeii, care sunt chemați la iubire, la dăruire reciprocă, la unire definitivă într-o comunitate de viață și de iubire. Acesta este într-adevăr fericitul rezultat al Conciliului al II-lea din Vatican care, tratând despre căsătorie și despre familie, nu doar prin prisma unor aspecte juridice, ci bazându-se, în primul rând, pe planul divin, redescoperă valoarea iubirii personaliste și a familiei ca o comunitate. Pe această bază, familia este definită "intimă comunitate de viață și de iubire conjugală, fondată de Creator și structurată după legi proprii"

Papa Paul al VI-lea “va urma cu fidelitate doctrina conciliară, insistând asupra vocației bărbatului și a femeii de a alcătui o comuniune de iubire și de viață. El vorbește despre familie ca despre "prima societate umană instituită de bunătatea creatoare a lui Dumnezeu tocmai ca societate a iubirii, a dăruirii a două ființe umane făcute una pentru alta, pentru a alcătui o singură viață în comunicarea de sentimente, de efecte, de conviețuire, de colaborare, de ajutorare reciprocă, izvor de fericire mutuală.”

În acest sens, se admite că instituția conjugală nu mai există doar pentru procreare sau rezervând acesteia primul loc. Ea se întemeiază și există, în primul rând, pe fundamentul iubirii. Făcând apologia enciclicii Humanae vitae, papa Paul al VI-lea face cunoscută importanța care a fost dată iubirii conjugale: "Am urmat cu plăcere concepția personalistă, proprie doctrinei conciliare, cu privire la societatea conjugală, dând astfel iubirii, care o generează și o alimentează, locul proeminent ce i se cuvine în aprecierea subiectivă a căsătoriei"”.

Societatea conjugală nu este,” de aceea, o sumă de trupuri sau de indivizi, ci o comuniune intimă de viață, în care iubirea joacă un rol principal. Iubirea este într-adevăr cimentul care dă acestei comunități de viață soliditatea sa și elanul care o duce spre desăvârșire. Toată ființa participă la ea, în profunzimile misterului ei personal și a componentelor sale efective, atât fizice, cât și spirituale, până a constitui tot mai bine acea imagine a lui Dumnezeu pe care cuplul are misiunea de a o întrupa zi de zi.”

Cu alte cuvinte, “iubirea conjugală trebuie să îmbrățișeze întreaga persoană și trebuie să tindă neîncetat spre perfecțiune, făcând astfel ca soții să fie tot mai vizibil imaginea lui Dumnezeu. Aceasta este vocația bărbatului și a femeii potrivit planului divin: ei sunt chemați să se iubească, să se dăruiască, să se unească pentru totdeauna în căsătorie și în familie, care familie este și trebuie să fie comunitate de viață și de iubire”.

O dată cu Conciliul al II-lea Vatican , “în doctrina matrimonială nu mai există o ierarhie a scopurilor, ierarhie care avea pe primul lor procrearea. Totuși, cu reevaluarea personalistă a iubirii conjugale, procrearea nu-și pierde importanța sa. Papa Paul al VI-lea ne pune în gardă față de opiniile ce încearcă să supraaprecieze iubirea conjugală până la punctul de a omite un bine fundamental al căsătoriei, care este copilul. De fapt, Conciliul însuși declară în mod explicit că, prin caracterul său natural, instituția însăși a căsătoriei și a iubirii conjugale sunt orânduite spre procrearea și educarea copilului Deci, natura însăși a iubirii conjugale este cea care tinde să se dăruiască, să se răspândească, să se continue prin intermediul fecundității. Enumerând proprietățile iubirii conjugale în Humanae vitae, pontiful conchide: Este în fine o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soți, ci este destinată să se continue, dând naștere la noi vieți”

Desigur, nu trebuie să se uite că natura iubirii conjugale se înscrie în proiectul inițial al lui Dumnezeu Creatorul și că dualitatea sexelor a fost voită de el, pentru ca bărbatul și femeia să fie împreună imaginea lui Dumnezeu și, la fel ca și el, izvor de viață. Deci, Dumnezeu Creatorul este cel care a înscris legea fecundității în însăși structura psihico-fiziologică a bărbatului și a femeii. Chemându-i să se unească în instituția familială, Dumnezeu a unit în chip admirabil cele două scopuri principale ale aceste instituții: iubirea și procrearea. Cu alte cuvinte, prin intermediul căsătoriei și a familiei, Dumnezeu a unit în mod înțelept două dintre marile realități umane: misiunea de a transmite viața și iubirea reciprocă și legitimă a bărbatului și a femeii.

Trebuie subliniat apoi că Dumnezeu nu numai că a creat natura umană și a unit pe bărbat și pe femeie în căsătorie, ci le-a spus în mod expres, sub formă de precept: "Fiți roditori, înmulțiți-vă și umpleți pământul" (Gen 1,28). El a încredințat în felul acesta soților sarcina de a continua "opera primei creații", de a completa universul creat de el. Este o sarcină de miniștri ai planului lui Dumnezeu asupra vieții omenești, de miniștri ai puterii sale creatoare. Din acest motiv, ei pot fi numiți "concreatori" în opera de conservare și de organizare a lumii sau colaboratori liberi și responsabili ai lui Dumnezeu Creatorul.

Adăugăm pe scurt un cuvânt despre importanța pe care papa Paul al VI-lea o acordă educației, considerată ca un rezultat necondiționat al procreării. El declară că soții sunt consacrați "misiunii sublime de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu în a revărsa viața în noi creaturi și de a le educa în dezvoltarea lor. Conciliul al II-lea din Vatican confirmă această misiune, făcând din ea o datorie foarte gravă a părinților. Aceștia, "deoarece au transmis fiilor lor viața, au obligația foarte gravă de a-i educa. Nu din întâmplare, în Familiaris consortio, papa Ioan Paul al II-lea pune în același capitol, îndată după slujirea dată vieții, dreptul-datoria părinților de a da educație copiilor. Soții sunt chemați, deci, să colaboreze cu Dumnezeu nu numai în a da viață fizică fiilor lor, ci și în a cultiva spiritul lor, deci de a fi nu numai "născători", ci deopotrivă și părinți.

În felul acesta, soții răspund uneia dintre vocațiile lor cele mai mari și îndeplinesc una dintre operele cele mai nobile în această lume. “Ei sunt "copărtași" la iubirea creatoare a lui Dumnezeu, sunt părtași la iubirea pe care el o poartă omenirii și tuturor fiilor ei, și prin care dorește să îi înmulțească pe fiii oamenilor pentru a-i face părtași la viața sa și la fericirea sa veșnică.”

1.3. Carta drepturilor familiei și exortația apostolicã Familiaris consortio

„Carta drepturilor familiei își are originile în cererea formulatã de sinodul episcopilor ținut la Roma în anul 1980 pe tema „Datorii ale familiei creștine în lumea de astãzi"

Sanctitatea sa papa Ioan Paul al II-lea, în exortația apostolicã Familiaris consortio, primește cererea sinodului și angajeazã Sfântul Scaun sã pregãteascã o Cartã a drepturilor familiei care sã fie prezentatã mediilor și autoritãților interesate.

Este important sã se înțeleagã în mod corect natura și stilul acestei Carte așa cum este ea prezentatã acum.

Documentul nu este o expunere de teologie dogmaticã și moralã asupra cãsãtoriei și a familiei, deși el reflectã gândirea Bisericii în domeniu. Nici nu este un codice de conduitã pentru persoanele sau instituțiile interesate în aceastã problemã. Carta diferã și de o simplã declarație de principii teoretice privind familia. Ea intenționeazã, mai curând, sã prezinte tuturor contemporanilor noștri, fie cã sunt creștini sau nu, o formulare – cea mai completã și mai ordonatã posibil – a drepturilor fundamentale inerente acelei societãți naturale și universale care este familia.

Drepturile enunțate în Cartã sunt manifestate în conștiința ființei umane și în valorile comune ale întregii umanitãți. Viziunea creștinã este prezentã în aceastã Cartã ca o luminã a revelației divine care ilumineazã realitatea naturalã a familiei. Aceste drepturi izvorãsc, într-o ultimã analizã, din acea lege care este înscrisã de Creator în inima fiecãrei ființe umane. Societatea este chematã sã apere aceste drepturi de diverse încãlcãri, sã le respecte și sã le promoveze în totalitatea conținutului lor.

Drepturile propuse trebuie sã fie înțelese conform caracterului specific al unei „Carte". În unele cazuri ele enunțã adevãrate și proprii norme angajate în mod juridic; în alte cazuri exprimã postulate și principii fundamentale pentru o legislație de îndeplinit și pentru dezvoltarea politicii familiale. În toate cazurile, ele sunt un apel profetic în favoarea instituției familiale, care trebuie sã fie respectatã și apãratã de toate uzurpãrile.

De altfel, aproape toate aceste drepturi se pot gãsi și în alte documente, atât ale Bisericii cât și ale comunitãții internaționale. Această Cartã își propune sã le elaboreze ulterior, sã le precizeze cu o mai mare claritate și sã le adune într-o prezentare organicã, ordonatã și sistematicã. Anexate la text sunt indicațiile din „izvoare și referințe", din care au fost extrase unele formulãri.

Carta drepturilor familiei este acum prezentatã de Sfântul Scaun, organul central și suprem al guvernului Bisericii Catolice. Documentul este îmbogãțit de abundente observații și sugestii primite ca rãspuns la o amplã consultare a conferințelor episcopale ale întregii Biserici ca și a experților în materie, reprezentanți ai diverselor culturi. Carta se adreseazã în principal guvernelor. Cu scopul de a reafirma, pentru binele societãții, conștiința comunã a drepturilor esențiale ale familiei, Carta oferã tuturor celor care împãrtãșesc responsabilitatea pentru binele comun un model și un punct de orientare pentru elaborarea unei legislații și a unei politici a familiei, și un ghid pentru programele de acțiune.

În același timp Sfântul Scaun propune cu încredere acest document atenției organizațiilor internaționale interguvernamentale care, în virtutea competenței lor și a grijii pentru apãrarea și promovarea drepturilor umane, nu pot sã ignore sau sã permitã violarea drepturilor fundamentale ale familiei.

Carta se adreseazã în mod natural chiar familiilor înseși: ea intenționeazã sã consolideze în ele conștiința rolului de neînlocuit și a poziției familiei; sugereazã familiilor sã se uneascã în apãrarea și în promovarea drepturilor lor; încurajeazã familiile la îndeplinirea datoriilor lor în așa fel încât rolul familiei sã poatã deveni tot mai clar apreciat și recunoscut în lumea de astãzi.

Carta se adreseazã, în sfârșit, tuturor bãrbaților și femeilor cu scopul de a se angaja sã facã tot ce este posibil pentru a asigura ca drepturile familiei sã fie protejate și ca instituția familiei sã fie întãritã pentru binele întregii umanitãți, astãzi și în viitor.

Sfântul Scaun, în prezentarea acestei Carte, doritã de cãtre reprezentanții episcopatului din toatã lumea, adreseazã un apel tuturor membrilor și instituțiilor Bisericii de a mãrturisi cu claritate convingerile lor creștine cu privire la misiunea de neînlocuit a familiei și de a se îngriji ca familiile și pãrinții sã primeascã susținerea necesarã și încurajarea pentru a îndeplini aceastã sarcinã încredințatã lor de Dumnezeu.„

Idealul unei” acțiuni reciproce de susținere și dezvoltare între familii și societate adesea se lovește, și uneori prea grav, de realitatea separării și chiar a opoziției dintre acestea”.

Într-adevăr, “așa cum au denunțat mereu părinții sinodali, situația întâlnită de foarte multe familii în diferite țări este foarte îngrijorătoare, dacă nu chiar total negativă: instituții și legi, care nesocotesc în mod nedrept drepturile inviolabile ale familiei și ale persoanei umane, iar societatea, departe de a se pune în slujba familiei, o atacă cu violență în valorile și exigențele ei fundamentale. În felul acesta, familia, care după planul lui Dumnezeu, este celula de bază a societății, subiect de drepturi și de îndatoriri înaintea statului și a oricărei alte comunități, ajunge să fie victima societății, a întârzierilor și a tărăgănărilor intervențiilor sale salutare și chiar, mai mult, a nedreptăților sale evidente. Pentru aceasta, Biserica apără deschis și cu tărie drepturile familiei împotriva uzurpărilor intolerabile ale societății și ale statului. Părinții sinodali au reamintit, între altele, următoarele drepturi ale familiei:

– dreptul de a exista și progresa ca familie, adică dreptul fiecărui om, mai ales a celui sărac, de a întemeia o familie și de a avea mijloacele necesare pentru a susține familia;

– dreptul de a-și exercita propria responsabilitate în transmiterea vieții și educarea copiilor;

dreptul intimității în viața conjugală și familială;

– dreptul stabilității legăturii și instituției familiale (matrimoniale);

– dreptul de a crede și de a profesa credința proprie și de a o apăra;

– dreptul de a educa pruncii după tradițiile proprii și valorile religioase și culturale, cu instrumentele, mijloacele și instituțiile necesare;

– dreptul la securitatea fizică, socială, politică și economică, mai ales pentru cei săraci și infirmi;

– dreptul la locuință adecvată, în care să poată trăi convenabil viața de familie;

– dreptul de exprimare și de reprezentare în fața autorităților publice, economice, sociale, culturale, cât și în fața altor autorități inferioare, atât în mod direct, cât și prin asociații;

– dreptul de a crea asociații cu alte familii sau instituții, pentru a-și desfășura, în mod adecvat și repede, propria îndatorire;

– dreptul de protecție al minorilor, prin instituții și legi adecvate, împotriva preparatelor medicinale dăunătoare, împotriva pornografiei, alcoolismului etc.;

– dreptul la distracție și odihnă onestă, care să favorizeze valorile familiei;

– dreptul bătrânilor la a trăi și a muri demn;

– dreptul familiei la emigrare, pentru a căuta o viață mai bună”

2 . Familia și evoluția sa- considerații istorice și sociale

2.1 Noțiunea de familie

Numele de familie vine din cuvântul latin famulus („s.m. servitor, slujitor”), care înseamna potrivit Dicționarului limbii latine, „ansamblul sclavilor și al servitorilor ce traiau sub același acoperiș”. Familia ajunge sa cuprinda agnati, rudele pe cale paterna, cognati, rudele pe latura materna, devenind în cele din urma gens (comunitate formata din rudele de același sânge).

Familia, ca nucleu social, înregistreaza o evoluție continua, existând în forme diferite de-a lungul istoriei.

2.2 Familia din perspectivă istorică

Reglementarea situației familiei, prin cutume sau prin legi scrise, este una dintre cele mai vechi preocupari ale comunitaților umane. La toate popoarele vechi se întâlnesc reguli privind împrejurari dintre cele mai diverse. Celții, de pilda, aveau o situație aparte a familiei: femeia celta avea dreptul de a-și alege singura soțul.

La gali, fiecare dintre soți trebuia sa contribuie cu mijloace proprii la formarea averii. În Galia, divorțul se obținea daca barbatul comisese un adulter sau daca femeia savârșise acte de injurii de o gravitate extraordinara la adresa barbatului.

La romani,” în vremea imperiului, are loc procesul de slabire a puterii paterne: patria potestas, puterea deplina a tatalui asupra copiilor lui, devine desueta și la fel puterea asupra soției, care pâna atunci era tratata ca una dintre fiicele sale (loco filiae). Tatal familiei nu mai putea abandona copiii, prin vânzare ca sclavi, iar pe vremea lui Hadrian un tata este pedepsit cu deportarea pentru ca și-ar fi ucis fiul în timpul unei vânatori. Contractul de casatorie avea loc dupa sacrificii de animale facute zeilor.

La germani, casatoria se desfașura dupa reguli strict controlate: Tacitus afirma ca „la dânșii casatoriile sunt aspre și în nici o alta privința n-ai putea sa lauzi mai mult naravurile lor”.

În cadrul civilizației bizantine, baieții se puteau casatori la vârsta de 14 ani, iar fetele la vârsta de 12 ani. Alegerea viitorului soț sau a soției era stabilita de parinți.

În vremea feudalismului, în majoritatea statelor europene se tinde sa se egalizeze drepturile celor doi membrii ai familie.

Epoca moderna, a societații industriale, dezvolta noi relații de familie și de integrare a acesteia în societate. Egalitatea dintre soți și a drepturilor sociale și politice ale familiei sunt realitați consfințite de constituțiile statelor, iar integrarea și afirmarea profesionala a femeii nu cunoaște restricții din punct de vedere

Cu toate acestea, familia ramâne o instituție sacra, în care își gasesc adapost și fericire parinții și copii, un refugiu din fața singuratații și un spațiu al perpetuarii valorilor, al transmiterii lor din generație în generație.

Chiar daca de-a lungul timpului relațiile în familie au suferit unele modificari, determinate de contextul istoric, social, economic și familia a receptat și ea schimbarile de mentalitate, anumite aspecte au ramas constante, parca în afara timpului: iubirea, voința zamislirii, ordinea și conștiința datoriei fac parte dintre valorile:” perpetue ale familiei

2.3 Familia din perspectiva sociologică

Din punct de vedere social, familia constituie nucleul primar reunit prin căsătorie, legătură de sânge și adopție. “În zilele noastre familia este considerată o unitate sociologică și psihologică și se caracterizează prin raporturi de rudenie între persoanele ce o alcătuiesc.

Familia oferă identitate socială, dispune de un anumit buget comun și un sistem de conviețuire, relații de dependență afectivă, spontană, intimitate, dar și de distanțe psihologice nuanțate, distribuție a coparticipării și responsabilității educative și de întrajutorare.

Familia biologică din părinți și copiii necăsătoriți, deci din două generații și care formează nucleul familiei și familia extinsă se referă la soțul, soția, copiii necăsătoriți, cei căsătoriți, bunicii și nepoții, fiind astfel compusă din patru generații.

Sociologii fac distincție între familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți și familia extinsă sau largă, formată și din alte persoane.

Relațiile de familie au caracter de complexitate, caracter pe care nu-l găsim la alte categorii de relații sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a afirmat că familia este o realitate biologică creată prin uniunea dintre bărbat și femeie. Uniunea de care facem vorbire se realizează prin intermediul instituției numită căsătorie. După cum rezultă în mod logic, familia începe prin a fi formată din soți, însă familia tipică este formată din părinți și copii. Mediul familial conține reguli de comportare, obiceiuri, valori ce organizează viața de zi cu zi a familiei.

„Familia reprezintă un produs al sistemului social; ea se dezvoltă pe măsură ce se dezvoltă societatea și trebuie să se modifice în raport de transformările din societate, de unde și dispariția unei anumite forme de organizare a familiei de îndată ce sunt înlăturate relațiile de producție pe care ea se întemeiază.”

„Dacă întreaga dezvoltare a umanității este indisolubil legată de afirmarea și adâncirea formelor de colectivitate umană, atunci familia este una din verigile sociale cele mai vechi și mai stabile, ceea ce ne face să afirmăm că istoria societății este totodată și istoria evoluției familiei, a formelor, funcțiilor și rolului pe care le exercită” în comunitate.

2.4. Familia din perspectiva juridică

Familia se realizează prin căsătorie. În dicționare și pentru majoritatea persoanelor mature, căsătoria este uniunea legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii.

Aceasta este una din nenumăratele încercări de a defini familia. Astfel, eminentul jurisconsult roman Modestin afirma că prin căsătorie se înțelege unirea bărbatului cu femeia și o comunitate pentru întreaga viață.

Oratorul francez Portalis afirma vorbind despre familie că soții, prin căsătorie, formează o societate încheiată în scopul perpetuării speciei umane, a ducerii traiului și destinului lor în comun.

Renumitul avocat și teoretician Matei Cantacuzino, teoretizând despre căsătorie afirma că aceasta privită în sine ca act relativ la starea persoanei și independent de raporturile matrimoniale dintre soți, constituie un contract, deoarece există acordul de voință dintre părți, contract care creează părților obligații și le dă dreptul la acțiuni.

Contractul, care este relativ, referitor la starea persoanelor, situație care interesează societatea, organizarea ei socială, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este un contract solemn, iar solemnitatea lui constă nu numai în acordul scris, ci și prin participarea unui agent al autorității, pentru a întări, prin prezența lui, voința părților.

Actul căsătoriei este un act juridic bilateral, pe care viitorii soți îl încheie în formă solemnă, în fața autorității de stat, reprezentată de ofițerul stării civile, rol pe care îl îndeplinește primarul localității în care viitorii soți vor face declarația de unire, de locțiitorul acestuia, sau de o persoană împuternicită de primar.

Asupra instituției juridice a căsătoriei și aceea a contractului s-au scris numeroase studii, din care rezultă că „deși actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, totuși, între cele două instituții juridice există anumite asemănări, concretizate în: căsătoria este un act juridic bilateral, așa cum poate fi, de cele mai multe ori, și contractul; încheierea căsătoriei este liberă, în înțeles contractual că orice persoană are libertatea de a se căsători sau nu; viitorii soți sunt egali, în înțeles contractual că aceștia consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică și nu de subordonare a unuia față de celălalt”.

Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebește de contract prin aceea că în cazul contractului, fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte părți, pe când în cazul căsătoriei, ambii soți urmăresc un scop comun, consimțământul viitorilor soți nu are aceeași valoare cu acordul de voință al părților, contractul poate fi susceptibil de modalități (termen, condiție, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea; contractul, fiind stabilit prin voința părților poate înceta prin acordul lor de voință pe când căsătoria nu poate lua sfârșit prin acordul de voință al soților, decât numai dacă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de articolul 38 alineatul 2 din Codul familiei; în cazul contractului, dacă o parte nu-și execută obligațiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz, rezoluțiunea sau rezilierea.

Din punct de vedere juridic însă, termenul de căsătorie are mai multe înțelesuri conforme cu relația sociologică în care se găsesc soții față de celelalte persoane din societate și față de regimul juridic al bunurilor celor ce alcătuiesc familia, regim juridic stabilit prin norme legale.

„În terminologia juridică, cuvântul căsătorie, este folosit în sensurile următoare: în înțelesul de act juridic, pe care viitorii soți îl încheie în conformitate cu cerințele legii; în înțelesul de celebrare a căsătoriei, adică de oficiere care are loc cu ocazia încheierii actului juridic al căsătoriei; în înțelesul de stare juridică de căsătorie, adică de statut legal al soților, anume prevăzut în Codul familiei; și în înțelesul de instituție juridică, adică de totalitate a normelor legale care reglementează căsătoria.”

Accepțiunea de căsătorie, astfel cum este prezentată în normele Codului familiei se referă la statutul persoanelor căsătorite și la actul juridic al căsătoriei.

Astfel, prevederile articolelor 25-36 din Codul familiei reglementează raporturile patrimoniale și personale dintre soți, în timp ce articolul 16-17 din Codul familiei se referă la actul juridic de încheiere a căsătoriei.

Domnul profesor I. P. Filipescu definește căsătoria ca fiind „unirea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.”

În doctrina juridică, de regulă, sunt menționate trei funcții ale familiei: aceea de perpetuare a speciei, aceea economică și aceea educativă. Aceste funcții nu sunt însă proprii familiei, deși se includ în familie. Fiecare din această funcție poate exista independent de familie în înțelesul Codului familiei. Astfel, funcția de perpetuare a speciei se poate realiza cu voința părților, sau împotriva voinței lor, dar în afara căsătoriei, funcția economică este proprie individului care, căsătorit sau nu, își raportează activitatea la această funcție. Funcția educativă se poate realiza, mai bine, mai puțin bine, sau deloc, de unul dintre părinți, dar și de către persoane fizice sau juridice care au în încredințare minorul spre creștere și educare.

Recunoaștem că cele trei funcții ale familiei au rolul lor bine stabilit în cadrul familiei, dar realizarea lor optimă ține de acel „animus” care leagă cei doi parteneri de viață, fără de care, cele trei funcții rămân simple deziderate.

2.5 Familia din perspectiva psihologică

Din perspectiva psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relație psihologică dintre 2 oameni conștienți, ea fiind o construcție complicată alcătuită dintr-o serie de date subiective și obiective fiind de natură eterogenă.

Ca atare, căsătoria este calea unor transformări psihologice ale personalității ce facilitează trecerea de la o stare în care omul este doar unealta naturii sale instinctuale, la o altă stare în care devine el însuși, rezultat al prefacerii naturii în cultură și a instinctului în spirit. Sociologii consideră că momentul semnificativ al transformărilor individului prin și în căsătorie, este intrarea în a doua jumătate a vieții, moment în care pasiunea se transformă în datorie, dorința în necesitate iar surprizele și descoperirile din tinerețe devin obișnuințe. Nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge particularitățile individulae astfel încât stările soților să fie identice. Cel mai frecvent, unul dintre soți se acomodează mai repede decât celălalt. Actul căsătoriei semnifică unirea a două neamuri între care nu există legături de consangvinitate.

3. Statusuri si roluri in familie

3.1Statusuri și roluri – prezentare generala

Între cele aproape 1.000 de concepte pe care le folosește sociologia, multe dintre ele (explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de statut (status si rol social) sunt deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte.

Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita “focala”), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv.

Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului social de acesta.

Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.

In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare concordanta.

Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei focale, de calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se (uneori) pe parcursul vietii sale.

Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului.

In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale.

3.2 Clasificarea statusurilor sociale

Criteriile folosite in acesta clasificare sunt:

modul de acces al individului la status;

modul de recunoastere al statusului.

Potrivit primului criteriu acestea se impart in:

statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati si capacitate innascute si

statusuri dobandite – atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a unor eforturi si stradanii ale persoanei.

Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in:

statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale;

statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut si sub numele de leader informal.

Majoritatea “statusurilor de durata sunt atribuite, mostenite prin nastere. Acestea sunt: varsta, rasa, etnia, sexul, filiatia. Altele sunt dobandite, achizitionate, sau castigate, cum ar fi realizarile personale, educationale sau ocupationale. Statusurile temporare pot fi situationale sau tranzitorii.Un status situational este o pozitie pe care noi o ocupam numai pentru o anumita perioada intr-o situatie particulara. Statusurile tranzitorii reprezinta una din acele structuri sociale care ocupa un timp limitat pentru a face legatura dintre alte statusuri”.

Dupa momentul in care statusurile sunt activate sau dupa asteptarile exprimate fata de unul dintre statusurile care apartin unei persoane, acestea pot fi manifestate sau latente.

Statusul “este pozitia unui individ sau a unui grup in cadrul sistemului social, implicand un ansamblu legitim de asteptari fata de cei care ocupa alte pozitii in cadrul aceluias sistem; reprezinta un concept fundamental in psihologia sociala, antropologia sociala si culturala, sociologie. Aceasta pozitie are doua dimensiuni: orizontala si verticala. Dimensiuniea orizontala se refera la reteaua de contacte si de schimburi reale sau posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la acelasi nivel social. Dimensiunea verticala vizeaza contactele si schimburila cu persone situate in ierarhia sociala intr-o pozitie superioara sau inferioara.

În consecinta, fiecarei pozitii ii sunt precizate functiile, drepturile, indatoririle si modelele comportamentale considerate dezirabile.

Termenul de status a fost utilizat initial in filozofia sociala, desemnand drepturile si datoriile unei persoane, puterea de care aceasta dispune. Facand distinctie intre "situatia statutara" si "situatia de clasa", Max Weber da initial termenului de status un sens pur psihologic, sinonim celui de prestigiu. Acest sens se pastreaza in sociologia si psihologia nemarxista contemporana. Eludandu-se legatura dintre pozitia de clasa si status, termenul de status este utilizat adesea in conceptiile nemarxiste pentru a desemna doar distributia prestigiului.

Rolul social se defineste ca model de comportare asociat unei pozitii sociale sau unui status, punerea in act a drepturilor si datoriilor prevazute de statusurile indivizilor si grupurilor intr-un sistem social. Rolul are valoare de expresie a persoanei care ocupa un anumit statut, fiind rezultatul unei interactiuni dinamice intre normele si modelele impuse unei anumite pozitii sociale si spontaneitatea creatoare a subiectului. Personajul este rezultatul sintezei dintre prescriptiile si modelele comportamentale statutare si originalitatea personalitatii subiectului, care dau o forma distincta comportamentului de rol.”

O altă definiție a rolului poate fi considerată: “rolul este definit ca ansamblul conduitelor normale, cerute de la un subiect, atunci când posedă cutare statut social, cele care convin unei anumite vârste, unui anume sex, unei poziții sociale, familiale, profesionale, politice etc.”.

Distinctia” dintre rol si status este introdusa de Ralph Linton in lucrarea "The Study of Man" (1936), rolul fiind considerat "aspectul dinamic al statusului".

Din punct de vedere terminologic conceptul de rol a aparut in contextul artei dramatice, caracterizand prestatiile actorului in cadrul unei reprezentatii si de aici a fost imprumutat de limbajul stiintelor sociale, referindu-se la functia pe care o indeplineste o persoana ocupand o pozitie intr-un cotext social. La fel ca in cazul actorului, si rolul persoanei este dependent partial de rolul altora cu care ea se relationeaza in contextul social.

Notiunea de rol apare ca fiind complexa, ea reflectand imbinarea unor caracteristici simultan subiective si obiective, sociologice si psihologice, normative si personale: functia sociala, in care se ragasesc un gen de activitate si un procedeu general de conduita, elaborate de societate si coditionate de locul pe care il ocupa individul in sistemul relatiilor sociale; indeplinirea concreta a rolului de catre fiecare individ.

Ca si in cazul statusului, fiecare persoana la un moment dat nu are numai un singur rol, ci un set de roluri care pot fi congruente sau incongruente.Termenul de "set de roluri" desemneaza totalitatea relatiilor de rol pe care o persoana le intretine in fapt prin statusul sau social”.

Pentru indeplinirea unui rol, subiectul trebuie sa fie constient de drepturile si de indatoririle pozitiei pe care o ocupa. Asteptarile pot specifica strict comportamentul cerut sau pot fi doar indicatii care ofera actorului posibilitatea de a-si juca liber rolul. Aceste variatii sunt in functie de sanctiune, de certitudine si de consensul legat de asteptari.

Între notiunile de statut si rol exista “un raport de complementaritate dialectica, acestea reprezentand doua fatete ale persoanei aflate in relatie: statutul desemneaza aspectul static si structural al pozitiei ocupate, ale carei determinatii sunt preponderent socioculturale; rolul desemneaza aspectul dinamic si particularizat al comportamentului persoanei care ocupa respectiva pozitie, avand determinatii preponderent psihoindividuale si psihosociale. Prin asumarea unui rol persoana se implica intr-o activitate care vizeaza implicit indeplinirea functiilor statutului corespondent, masura indeplinirii acestor functii depinzand direct de calitatea rolului pretestat de persoana.

Exista mai multe criterii de clasificare a rolurilor:

-prin raportarea la statutele corespondente(varsta, sex, profesie, pozitie, familie,etc)

-din punct de vedere al libertatii pe care o presupune(asumate liber, impuse, generate de situatii de stres)

-în functie de cotributia persoanei (create, preformate)

-dupa criteriul temporalitatii(prezente, viitoare)

-dupa forma de manifestare(rigide, flexibile, amorfe)

-dupa nivelul la care se produc(institutionale, grupale, personale)

-dupa rapotul cu realitatea si atitudinea subiectiva pe care o presupun (refuzate, aspirate, visate, imaginate, virtuale, simbolice)

-dupa constanta(permanente, intermitente, intamplatoare).

Conflictele de rol sunt stari psihice tensionale, anxiogene si disfunctionale in plan comportamental, determinate de incompatibilitatea sau incongruenta a doua sau mai multe roluri ale aceleiasi persoane, sau ale unor persoane diferite aflate in interactiune” directa.

Termenul de conflict poate fi folosit in doua sensuri diferite:

ca proces intersubiectiv manifestat nivel interactional, conflictul apare intre doua sau mai multe persoane ale caror obligatii de rol sunt incompatibile, deci conflictele se manifesta intre doua roluri diferite sustinute de persoane diferite

ca fenomen intrasubiectiv apare sub forma conflictelor intre rol si sine, conflictul situindu-se intre nivelul exterior, normativ si un nivel profund, reprezentat de sine.

Conflictul” intrasubiectiv se consuma in interiorul persoanei, deoarece prevederile care decurg din status impun un anumit comportament de rol, aflat in dezacord cu sentimentele, ideile si perceptiile pe care persoana le are despre modul in care vede rezolvarea problemei respective.

Sursele conflictelor de rol se gasesc fie in alterarile care pot aparea la nivelul mecanismelor de expectatie, perceptie, asumare si exercitare a rolurilor, fie in perturbarile care se ivesc in raporturile interpersonale in legatura directa cu intelegerea si exercitarea unor” roluri.

Rezolvarea conflictelor de rol

În functie de modul cum este inteles si depasit,” conflictul de rol poate conduce fie la izolarea sociala, nevroza sau disfunctionalitati de integrare in grup, fie la un efort de maturizare si valorizare a personalitatii in noua situatie, prin optiuni intelectuale sau axiologice care sa permita depasirea situatiei coflictuale. Insa, trebuie retinut faptul ca de multe ori, ajunse la o anumita intensitate, conflictele de rol pot deveni factori importanti ai schimbarilor sociale si individuale.

Conflictele de rol intersubiect pot fi depasite prin cai care sa apropie modurile de perceptie, intelegere si interpretare a situatiei de catre persoanele aflate in relatie. Aceasta se poate realiza pe mai multe cai:

tact interpersonal si atitudine conciliatoare fata de opiniile celorlalti;

redefinirea si "renegocierea realitatii" prin propunerea unor criterii si semnificatii care sa transceada situatia conflictuala;

actiuni persuasive care sa conduca la schimbarea perceptiilor partenerilor asupra situatiei disfunctionale;

ruperea relatiilor generatoare de stari tensioanle.

În cazul conflictelor intrasubiective se pot utiliza urmatoarele modalitati de rezolvare a acestora:

stabilirea unei ierarhii intre prescriptiile normative ale rolurilor aflate in conflic;

renuntarea la acel rol care este perceput ca cel mai disfunctional fara a strica insa echilibrul campului social in care evolueaza persoana;

recurgerea la o alternanta in exercitarea rolurilor, astfel incat trecerea de la unul la altul sa produca cele mai reduse stari tensionale;

promovarea unui nou tip de rol care sa reduca raporturile de contrarietate dintre acestea;

esalonarea in timp a actiunilor specifice diferitelor roluri aflate in conflict;

schimbarea propriei atitudini fata de rolurile aflate in conflict, prin evitarea recunoasterii conflictului.

Rezolvarea conflictului presupune de cele mai multe ori combinarea unora dintre aceste modalitati rezolutive, in functie de unele particularitati ale personalitatii subiectilor si ale situatiei sociale in care actioneaza”.

3.3 Genul și rolurile sale

Deosebirile fizice si de constitutie corporala dintre barbat si femeie sunt evidente. Exista atestate stiintific, de asemenea, diferente, mai putin vizibile, de ordin fiziologic si bio-chimic.

Problema este insa daca si in trasaturile de personalitate si conduitele mai complexe subzista diferente marcante intre barbat si femeie. Astfel spus, statutul si comportamentul de rol, deopotriva la nivel social si global, ca si activitatile cotidiene, au ele la baza ceva intrinsec naturii celor doua sexe? Analiza raspunsurilor la intrebarea de mai sus arata o convergenta accentuata din partea colectivitatilor umane nu numai in a raspunde afirmativ, ci si in continutul de trasaturi atasat celor doua sexe. In toate culturile circula o gama, mai larga sau mai restransa, de tipificari, de caracteristici atribuite membrilor ce fac parte din categoria barbatilor, pe de o parte, si a celor apartinand categoriei femeilor, pe de alta parte. Ceea ce inseamna stereotipii culturale sau, mai specific, stereotipii de sex (gender). Barbatii sunt considerati in general mai agresivi, mai stapani pe sine si mai reci, mai ambitiosi si competitivi, mai obiectivi si mai rationali, mai independenti si mai dominanti, in vreme ce femeile sunt vazute ca fiind mai tandre, mai emotionale si sensibile la sentimentele celor din jur, mai grijulii si mai putin competitive, mai religioase, mult mai interesate de felul cum arata, mai vorbarete si mai dependente; barbatii sunt inclinati inspre matematica si stiințele “tari”, iar femeile inspre arta si literatura.

4 Căsătoria – în acord cu prevederile Noului Cod Civil.

4.1 Căsătoria – prezentare generală

Familia – comunitate socială de grup. Familia este un grup de persoane legate între ele prin căsătorie sau rudenie. Ea este formată din soți și copiii lor, părinții soților, precum și din alte persoane cu care se află în relații de rudenie

Noțiunea de familie. Definirea noțiunii de familie poate fi abor- dată sub trei aspecte, unul sociologic, altul juridic și altul moral-creștin.

Privită sub aspect sociologic, familia poate fi definită ca o formă specifică de comunitate umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. “În cadrul relațiilor de fa- milie, privită în sens sociologic, apar aspecte morale, fiziologice, psi- hologice și economice, care dau acestor relații un caracter de complexitate ce nu poate fi întâlnit la alte categorii de comunități sociale. De aceea, comunitatea socială familială are trăsături caracteristice distincte față de alte categorii de comunități umane.

Privită sub aspect juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie

În sens restrâns, familia ca nucleu social elementar, cuprinde soții și descendenții lor necăsătoriți.

În sens larg, din familie fac parte soții și copiii lor, părinții soților, precum și alte persoane cu care aceștia se află în relații de rudenie. Acest sens se desprinde din ansamblul dispozițiilor noului Cod civil.

Privită sub aspect moral-creștin, familia este o instituție de origine divină stabilită de la Creație. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost unitatea și indisolubilitatea.” Fiind instituită de Dumnezeu, familia are caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidență prin caracteristicile: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia.

4.2 Caracterele și funcțiile familiei

Potrivit art. 48 din Constituția României și a art. 258 noul C. civ., familia se întemeiază pe: căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea egală a părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor, pe egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie (art. 260 noul C. civ.), un regim special de protecție și de asistență în ceea ce privește realizarea drepturilor copiilor și tinerilor.

4.3 Funcțiile familiei.

Familia îndeplinește următoarele funcții:

a) Funcția demografică. “Având în vedere că familia este privită și ca o entitate biologică și social juridică, alcătuită fiind din două per- soane de sex diferit – soții, uniți între ei prin căsătorie –, putem spune că ea îndeplinește o funcție de procreație, de perpetuare a specie umane, fără de care societatea ar fi de neconceput

Funcția biologică a familiei poate fi influențată, într-o anumită măsură, de către societate, de politica ei privind natalitatea. Unele state promovează o politică de stimulare a natalității (țările nordice), iar altele de frânare a sporului populației (China, India etc.).

Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice și sociale.

b) Funcția educativă. Din toate timpurile, familia a avut un rol hotă- râtor în educația copiilor. Educația în familie are ca scop formarea ca- racterului și personalității copilului, pentru că ea dăruiește toate calitățile ereditare și asigură cel mai important mediu pentru educație. Copilul imită tot ce îl înconjoară, preluând comportamentul de la părinți, rude și vecini. Modelul pe care îl oferă părintele este foarte important”.

Familia, în mijlocul” căreia copiii găsesc dragostea adevărată, am- bianța sufletească cea mai armonioasă, constituie cadrul cel mai favo- rabil pentru dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală. În sânul fa- miliei, copiii își formează primele noțiuni despre oameni și lucruri. Părinții trebuie să dea primele îndrumări copiilor despre cum să se comporte în familie, în societate, ce atitudini trebuie să aibă față de semenii lor, să le cultive bunăvoința față de alții, înțelegerea trăirilor lor și acceptarea punctului de vedere al semenilor atunci când acesta este just. Atitudinea părinților față de copii trebuie să fie echilibrată, nici foarte severă, nici extrem de liberă. În familie se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, iubirii, res- pectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului și al dăruirii pentru semenii noștri. Educarea copilului în spiritul armoniei cu semenii săi îl va feri pe viitorul adult de multe situații conflictuale, asigurându-i astfel un climat psihic și moral propice dezvoltării unei personalități sociale armonioase. Formarea unei conștiințe sociale încă din copilărie, edu- carea pentru înțelegerea a ceea ce i se cuvine și ceea ce datorează celorlalți creează condițiile formării unui om integru, care se va putea bucura de prețuirea celorlalți în societate, știind să îi prețuiască și el la rândul lui pe semenii săi.

Dispozițiile art. 487 noul C. civ. prevăd că părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilu- lui. În spiritul dispozițiilor noului Cod civil, părinții au implicit și îndato rirea ca prin felul lor de viață să fie un exemplu pozitiv pentru copiii lor, prin atitudinea față de muncă și societate să fie un exemplu pozitiv pentru copiii lor, un model de comportament în familie și societate. Nimic nu este mai dăunător pentru educația copiilor decât viciile, imo- ralitatea, brutalitatea, incorectitudinea sau alte purtări reprobabile ale unuia sau altuia dintre părinți.

Dreptul are, printre altele, rolul de a preveni prin dispozițiile sale acele comportamente ale unora dintre părinți care contravin intere- selor copilului, dezvoltării sănătății lui psihice, fizice și intelectuale. Astfel, statul edictează norme juridice prin care impune anumitor organe de stat să vegheze la asigurarea desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

c) Funcția economică. Importanța funcției economice a familiei diferă de la o societate la alta. În prezent, funcția economică a familiei își găsește expresia în libertatea alegerii regimului matrimonial de către soți (art. 312 noul C. civ.), în posibilitatea încheierii de către aceștia a unor convenții matrimoniale (art. 329-338 noul C. civ.), în modul de reglementare a locuinței familiei, în posibilitatea dezvoltării vieții economice a familiei prin aportarea de bunuri în societăți comer- ciale și, totodată, ca o expresie a funcției economice a familiei este și obligația legală de întreținere dintre membrii familiei, solidaritatea acestora în ajutorul acordat membrilor de familie aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci ș.a.

4.4. Noțiunea și principiile generale ale dreptului familiei

Definiția dreptului familiei. Dreptul familiei reprezintă totalita- tea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patri- moniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și din alte raporturi asimilate de lege, sub unele aspecte, raporturilor de familie.

Faptul că în prezent raporturile de familie sunt reglementate de Codul civil nu înseamnă diminuarea rolului ramurii dreptului familiei sau eliminarea ei, cu atât mai mult cu cât chiar noul Cod civil intitu- lează Cartea a II-a „Despre familie”. Acesta doar argumentează în plus caracterul civil al raporturilor de familie, pentru care multe dintre normele noului Cod civil vor constitui dreptul comun în materie.

Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în noul Cod civil, iar celelalte în diferite legi speciale.

Obiectul dreptului familiei. Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează următoarele categorii de raporturi juridice:

a) Raporturile de căsătorie. Constituția României, în art. 48, și noul Cod civil, în art. 258 alin. (1), consacră principiul potrivit căruia familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți. În scopul consolidării căsătoriei, normele dreptului familiei reglementează riguros pro- blemele legate de încheierea, desființarea și desfacerea ei, precum și raporturile personale și patrimoniale dintre soți.

b) Raporturile care rezultă din rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie directă, iar în cel de-al doilea caz, rudenia este în linie colaterală.

c) Raporturile care rezultă din adopție. Adopția este astăzi numai cu efectele depline ale unei filiații firești.

d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite as- pecte, cu raporturile de familie. Putem enumera în această categorie de raporturi ale dreptului familiei: relațiile care rezultă din luarea spre creștere și educare a unui copil fără să fie adoptat; raporturile dintre un soț și copiii celuilalt soț; raporturile dintre foștii soți sau foștii adop- tați și adoptatori; raporturile dintre un minor și moștenitorii unei persoane care i-a acordat întreținere fără obligație legală. Raporturile de familie iau atât aspecte personale nepatrimoniale, cât și aspecte patrimoniale.

Există unele raporturi care se nasc între membrii familiei, dar ele nu formează obiectul de reglementare al dreptului familiei, ci al altor ramuri de drept, de exemplu, raporturile succesorale, care aparțin ramurii dreptului succesoral, raporturile care reglementează capa- citatea civilă a membrilor familiei și raporturile de tutelă, care aparțin ramurii dreptului civil.

4.5 Principiile generale ale dreptului familiei

Importanța principiilor. Cunoașterea principiilor generale ale dreptului familiei ne servește în practica dreptului la darea unor soluții juste în acele situații de fapt care sunt insuficient reglementate în lege, ori când legislația familiei este lacunară și atunci se impune comple- tarea normelor de dreptul familiei cu legislația civilă.

4.6 Principia ale Dreptului familiei

Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei. Articolul 258 alin. (2) și (3) noul C. civ. prevede că statul ocrotește căsătoria și familia. Ocrotirea căsătoriei și a familiei se realizează nu numai prin normele dreptului familiei, ci și prin alte norme juridice, prin măsuri economice și sociale. Rigurozitatea cu care sunt reglementate instituțiile juridice privind încheierea și desfacerea căsătoriei, principiile care guvernează raporturile personale și patrimoniale dintre soți sau dintre părinți și copii exprimă de fapt tocmai modul în care statul și dreptul asigură stabilitatea familiei.

Principiul căsătoriei liber consimțite între soți. Acest prin- cipiu, consacrat atât în art. 258 și art. 271 noul C. civ., cât și în art. 48 din Constituție, nu poate fi înțeles decât în sensul că viitorii soți sunt liberi să decidă singuri încheierea căsătoriei, fără a putea fi constrânși din afară și numai dacă există acea puternică afecțiune și atracție care, cred ei, poate da temei unei căsătorii durabile.

Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie. Deși noul Cod civil, în același art. 258, consacră expres egalitatea femeii cu bărbatul, atât în relațiile lor personale și patrimoniale, cât și în acelea care privesc raporturile lor cu copiii (art. 483), nu înseamnă că acest principiu este specific numai dreptului familiei; el se aplică în toate domeniile vieții sociale. Precizăm că egalitatea dintre bărbat și femeie nu exclude însă dreptul femeilor la un regim de protecție, la fel cu al tinerilor, atunci când rațiuni sociale impun aceste măsuri.

Principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii îndatori- rilor părintești numai în interesul copiilor. Acest principiu, consa- crat prin art. 483 noul C. civ., se aplică indiferent dacă copiii sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt adoptați (art. 260 noul C. civ.). Modul cum se respectă acest principiu este controlat efectiv și îndru- mat continuu de instanța de tutelă, indiferent dacă autoritatea părin- tească se realizează prin părinți, tutori ori alte persoane care îi ocrotesc pe copii în lipsa părinților (art. 151 noul C. civ.).

Principiul potrivit căruia soții sunt datori să își acorde unul altuia respect reciproc, fidelitate și sprijin moral și material. Acest principiu este consacrat art. 309 noul C. civ.

Ca o expresie a afecțiunii și prieteniei dintre membrii familiei, este firesc ca în caz de nevoie aceștia să fie primii de la care se așteaptă ajutorul necesar. Sprijinul material datorat rezultă și din dispozițiile legale care privesc obligația soților de a contribui în mod egal la me- najul comun și la întreținerea copiilor în școli sau îndatoririle lor co- mune privind persoana și bunurile copiilor.

Principiul monogamiei. Acest principiu se desprinde din inter- dicția prevăzută de noul Cod civil în art. 273 de a se căsători bărbatul căsătorit sau femeia căsătorită. Monogamia este o consecință firească a dragostei, care este fundamentul căsătoriei, sentiment care, având un caracter exclusivist, înseamnă că exclude în același timp temeiul pentru o altă căsătorie.

4.7 Corelația dintre dreptul familiei și celelalte ramuri de drept

Interferențe cu alte ramuri de drept. Cadrul în care se desfă- șoară relațiile dintre membrii familiei are serioase interferențe cu alte ramuri de drept, dintre care în special trebuie remarcate dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul constituțional, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul internațional privat, chiar dreptul penal și alte ramuri de drept. Delimitarea de aceste ramuri de drept se face, desigur, așa cum se știe, după criteriile metodei și obiectului de reglementare.

Normele cuprinse în aceste ramuri de drept, prin conținutul lor, ocrotesc căsătoria, o consolidează și o apără de orice acte îndreptate împotriva familiei.

4.8 Încheierea căsătoriei

Noțiunea de căsătorie

Înțelesul termenului de căsătorie. Termenul de „căsătorie” are în dreptul nostru un dublu înțeles. El desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. În al doilea rând, el desemnează și situația juridică – în principiu permanentă – a celor căsătoriți, situație care se naște ca efect al actului juridic odată încheiat. Dublul înțeles al termenului de căsătorie rezultă din analiza textului noului Cod civil; astfel, pentru a desemna înțelesul de act juridic, putem exemplifica cu: art. 259 alin. (1) – „căsătoria liber consimțită între soți”, art. 271 – „căsătoria se încheie între bărbat și femeie”, „căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei” [art. 279 alin. (1)], iar pentru a desemna sensul de situație juridică a soților, putem cita: art. 311, care reglementează numele purtat de soți „în timpul căsătoriei”, sau art. 334, care dispune în legătură cu autentificarea convenției matrimoniale încheiate de soți „în timpul căsătoriei”, ori art. 414, care conferă soțului statutul de tată prezumtiv al copilului „născut sau conceput în timpul căsătoriei”.

Prin conceptul de act juridic al căsătoriei se înțelege un act juridic bilateral și solemn, prin care viitorii soți consimt, în mod public, să devină soți, calitate în care li se aplică de drept statutul legal de per- soane căsătorite.

În ceea ce privește cel de-al doilea înțeles al termenului de căsătorie, și anume situația juridică de căsătorie, el mai este desemnat în limbajul juridic și cu terminologia de „legătură juridică dintre soți”,„stare juridică de căsătorie”, „statut juridic” sau „statut legal al soților”, „uniune dintre soți”, „legătură conjugală”, „legătură matrimonială” etc. Conceptul de căsătorie mai are și înțelesul de „instituție juridică”, adică de totalitate a normelor legale care reglementează căsătoria.

Instituția căsătoriei cuprinde reglementări de sine stătătoare în cadrul noului Cod civil, dar ea se poate complini cu reglementări din alte ramuri de drept, cu care dreptul familiei are multe interferențe.

Instituția căsătoriei are cele mai strânse legături cu instituțiile fundamentale ale dreptului civil, ca: persoana fizică, actele de stare civilă, proprietatea, obligațiile, succesiunile ș.a., ceea ce se explică în primul rând prin faptul că dreptul familiei este cuprins în cadrul drep- tului civil și apoi prin faptul că, la nevoie, când în normele Cărții a II-a „Despre familie” nu sunt suficiente reglementări, Codul civil îl va complini, constituind dreptul comun pentru dreptul familiei.

Definiția căsătoriei. Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, care se încheie potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie.

Natura juridică a căsătoriei. În literatura juridică clasică, căsătoria era considerată un fel de contract, deoarece, înainte de încheierea acesteia, între familiile viitorilor soți se încheia o convenție matrimonială ce reglementa atât raporturile patrimoniale dintre soți, cât și dintre aceștia și terți.

Căsătoria era urmarea înțelegerii patrimoniale prenupțiale între cele două familii, înțelegere consemnată în contractul de căsătorie.

Astăzi, căsătoria fiind eliberată de constrângerile patrimoniale an- terioare, calificarea ei juridică drept contract este atenuată, existând multe deosebiri față de acesta.

Astfel:

a) în timp ce într-un contract fiecare parte urmărește un scop diferit de al celeilalte, în căsătorie scopul este comun – întemeierea unei familii;

b) dacă în contract părțile pot, în anumite limite, să stabilească ele efectele patrimoniale ale contractului, în ceea ce privește efectele per- sonale ale căsătoriei, acestea sunt stabilite imperativ de lege. Viitorii soți au libertatea doar de a hotărî dacă acceptă sau nu să se căsătorească pentru a li se aplica statutul legal de persoane căsătorite, stabilit de lege;

c) în principiu, contractul este susceptibil de modalități, căsătoria este un act pur și simplu;

d) contractul stabilit prin acordul părților (mutuus consensus) poate înceta, prin simetrie, tot prin acordul lor (mutuus dissensus), pe când căsătoria deși poate lua sfârșit și prin acordul soților, condițiile divor- țului și formele lui sunt stabilite de lege.

În noul Cod civil, care a preluat reglementarea relațiilor de familie în Cartea a II-a, intitulată „Despre familie”, legiuitorul revine asupra libertății soților de a încheia convenții matrimoniale, numai că, spre deosebire de vechiul Cod civil de la 1864, care permitea doar con- vențiile prenupțiale, noul Cod permite schimbarea regimului matrimo- nial prin încheierea de convenții și în timpul căsătoriei.

Reglementarea “astfel adoptată este de natură a pune într-o lumină nouă actul de căsătorie în contextul intereselor patrimoniale ale soți- lor. Dar, atâta vreme cât se acordă o libertate totală soților cu privire la stabilirea statutului bunurilor lor, mergând până acolo încât pot să modifice regimul acestora și după încheierea căsătoriei, apreciem că actul de căsătorie își păstrează primordialitatea în raport cu convenția matrimonială. Deci, reinstituirea libertății convenției matrimoniale nu înseamnă, automat, după părerea noastră, și consfințirea priorității convenției matrimoniale față de actul de căsătorie, ci, dimpotrivă, con- venția matrimonială rămâne un accesoriu al căsătoriei, și nu invers.

Trăsăturile căsătoriei. Din textele noului Cod civil se pot desprinde principalele trăsături ale căsătoriei. Acestea sunt:

a) Căsătoria este o uniune dintre bărbat și femeie (art. 271).

b) Căsătoria este liber consimțită. Viitorii soți pot să hotărască sin- guri dacă se căsătoresc sau nu, fără vreun amestec al altor persoane (art. 258).

c) Căsătoria este monogamă. Nicio persoană nu poate fi căsătorită în același timp decât cu o singură persoană de sex opus. Legea pedepsește bigamia, consacrând astfel monogamia (art. 273).

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Ea are deci un caracter solemn, se încheie în mod public în fața ofițerului de stare civilă, într-o zi dinainte stabilită, prin participarea personală și obliga- torie a viitorilor soți și în prezența a 2 martori.

e) Căsătoria are un caracter civil. Viitorii soți, când încheie actul căsătoriei, își exprimă personal consimțământul în fața ofițerului de stare civilă, în scopul de a produce efectele juridice care rezultă din căsătoria reglementată imperativ de lege. Potrivit dispozițiilor consti- tuționale (art. 48) și art. 259 noul C. civ., soții pot celebra și religios căsătoria, dar numai după încheierea ei civilă. Celebrarea religioasă nu produce niciun efect juridic.

f) Căsătoria se încheie pe viață. Ea poate fi desfăcută numai în condițiile expres prevăzute de lege.

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat și femeie. Această egalitate se manifestă atât în raporturile dintre soți, cât și față de copii (art. 258). Ea există în toate domeniile vieții sociale. h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Acesta este însă numai scopul juridic al căsătoriei, adică acela inserat în lege. Astfel, potrivit art. 259 alin.(2) noul C. civ., „bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”.

Căsătoria are însă și un scop social în accepțiunea lui cea mai deplină, și anume întemeierea unei comunități de viață între soți, în vederea procreerii, creșterii, educării și pregătirii copiilor pentru viață.

În unele cazuri, scopul social al căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunități de viață, ca în cazul persoanelor incapabile de a procrea, care cunosc această realitate la încheierea căsătoriei, fie pentru a legaliza în ultim moment (in extremis vitae momentis) o uniune de fapt preexistentă, situații admise în dreptul nostru.

Din păcate, astăzi, când în întreaga lume valoarea morală a familiei constituite în mod juridic prin căsătorie devine o instituție tot mai perimată, în unele legislații chiar desacralizată prin permisiunea căsă- toriilor între persoane de același sex, scopul social și demografic al căsătoriei își pierde tot mai mult din importanță. Cuplurile care ar putea forma familii temeinice pe care să se bazeze viitorul societății preferă să trăiască în concubinaj, ignorând cele mai de seamă valori morale. În acest context, comunitățile de viață ale cuplurilor se reduc la simple comuniuni fizice, lipsite de idealul nobil al continuității familiei și neamului. Cu atât mai îngrijorătoare este mentalitatea care punestăpânire pe tinerii de astăzi, care manifestă un total dispreț față de căsătorie, întreținând unii cu alții, fără nicio responsabilitate, relații care nici măcar la un concubinaj nu se stabilesc, ci se abandonează cu ușurință, trecând de la o persoană la alta. Este o suferință a societății actuale care pentru a fi vindecată s-ar impune o implicare mai mare a legiuitorului, care să stimuleze prin măsuri juridice încurajatoare încheierea căsătoriilor de către cuplurile ce trăiesc în concubinaj, precum și să asigure o protecție juridică sporită familiilor întemeiate pe căsătorie”.

4.9 Condițiile de fond la căsătorie

Condițiile de fond și impedimentele la căsătorie. Pentru a se putea încheia căsătoria, trebuie să fie îndeplinite următoarele con- diții de fond: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, consim- țământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătății viitorilor soți.

Aceste condiții de fond se prezintă sub o formă pozitivă. Există însă și condiții de fond care se prezintă sub o formă negativă, ele fiind de fapt impedimente la căsătorie, adică împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei.

Condițiile de fond negative sau impedimentele la căsătorie sunt: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți (ceea ce consacră implicit principiul monogamiei), rudenia, adopția, tutela, in- terdicția căsătoriei între persoane de același sex, alienația sau debilitatea mintală.

Condițiile de fond ale căsătoriei

Enunțare. a) Diferența de sex. Această condiție este expres prevăzută în art. 271 noul C. civ. (căsătoria se încheie între bărbat și femeie).

b) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială). Legea sta- bilește o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei atât pentru băr- bat, cât și pentru femeie, din rațiuni de ordin:

– biologic și eugenic (viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea fizică

de a se căsători, adică să fie puberi ori apți pentru procreere);

– psihic și moral (viitorii soți trebuie să aibă aptitudinea morală de a încheia căsătoria, adică de a înțelege însemnătatea actului căsătoriei și a putea să își asume în mod conștient drepturile și obligațiile pe care aceasta o implică).

Pentru a putea asigura un consimțământ conștient liber și personal al viitorilor soți, legea a stabilit o vârstă minimă pentru căsătorie, de 18 ani împliniți (art. 272 noul C. civ.).

Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părin- ților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotă- răște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.

Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Legea nu stabilește o vârstă maximă peste care căsătoria să nu poată fi încheiată. Sunt situații când căsătoria se încheie in extremis vitae (în pragul morții), pentru a legaliza, de regulă, situații de fapt pre- existente. Legea nu impune nici o anumită diferență de vârstă minimă sau maximă, astfel încât căsătoria se poate încheia oricare ar fi dife- rențele de vârstă între soți.

c) Consimțământul la căsătorie. Potrivit art. 271 noul C. civ., căsătoria se încheie prin consimțământul personal și liber exprimat al viitorilor soți. Consimțământul este liber la căsătorie atunci când el nu este viciat de eroare sau violență.

Consimțământul se dă simultan, imediat unul după celălalt, perso- nal și public în fața delegatului de stare civilă competent a oficia cele- brarea căsătoriei și în prezența a doi martori.

Dovada îndeplinirii condițiilor de fond la căsătorie. Primele două condiții – diferența de sex și vârsta matrimonială – se adeveresc prin certificatele de naștere în original sau copii legalizate care se ata- șează la declarația de căsătorie, precum și prin actele de identitate.

Exprimarea consimțământului personal la căsătorie se constată de către delegatul de stare civilă care oficiază căsătoria (art. 287 noul C. civ.).

Dovada căsătoriei. Încheierea căsătoriei va putea fi dovedită numai prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă (art. 292 noul C. civ.).

4.10 Impedimentele la căsătorie

Enunțare. Impedimentele la căsătorie sau piedicile legale la căsătorie constituie, cum am văzut, împrejurări de fapt și de drept care, dacă există, căsătoria nu mai poate fi încheiat.

Inexistența acestor impedimente constituie acele condiții negative de fond la căsătorie, cum au mai fost numite în literatura juridică de unii autori, sau, de către alții, condiții privitoare la aptitudinea morală de a se uni prin căsătorie.

Toate impedimentele la căsătorie sunt expres prevăzute de noul Cod civil prin art. 273, art. 274, art. 275, art. 276 și art. 277. Aceste impedimente sunt:

a) bigamia sau statutul de căsătorit al unuia dintre viitorii soți (art. 273).

b) rudenia de sânge în gradul oprit de lege, adică între rudele în linie dreaptă la infinit, iar între cele în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv [art. 274 alin. (1) și (2);

c) rudenia rezultată din adopție [art. 274 alin. (3)

5 . Considerente privind constituirea căsătoriei conform Codului Canoanelor Bisericilor Orientale – Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium

5.1 Pregătirii pentru asumarea căsătoriei –considerente generale

Mai mult decât niciodată în zilele “noastre este necesară pregătirea tinerilor pentru Căsătorie și pentru viața de familie. În unele țări, însăși familiile, după vechi tradiții, își rezervă dreptul de a transmite tinerilor valorile care privesc viața matrimonială și familială printr-o acțiune progresivă de educație sau inițiere. Însă schimbările care au survenit aproape în toate societățile moderne cer ca nu numai familia, ci și societatea și Biserica să fie antrenate în efortul de a pregăti în mod adecvat tinerii la responsabilitățile vieții de mâine. Multe fenomene negative, de care ne plângem astăzi în viața de familie, derivă din faptul că, în situațiile nou create, tinerii nu numai că pierd din vedere ierarhia justă a valorilor, ci, neavând criterii sigure de comportament, nu știu cum să înfrunte și să rezolve noile dificultăți. Experiența ne învață că tinerii, bine pregătiți la viața de familie, în general dau rezultate mai bune decât cei nepregătiți”.

Același lucru trebuie spus și pentru Căsătoria creștină, a cărei influență se extinde asupra sfințeniei atâtor bărbați și femei. Pentru aceasta, Biserica trebuie să promoveze cele mai bune și mai intense programe de pregătire la Căsătorie, pentru a elimina, pe cât posibil, dificultățile în care se zbat atâtea cupluri și, mai mult, să favorizeze începutul și maturizarea căsătoriilor reușite.

Pregătirea la Căsătorie este văzută și realizată ca un proces gradual și continuu. Ea presupune trei momente principale: o pregătire îndepărtată, una apropiată și una imediată.

Pregătirea îndepărtată începe chiar din copilărie, prin acea înțeleaptă pedagogie familială, orientată să conducă pe copii la descoperirea lor ca ființe dotate cu o psihologie complexă și o personalitate specială, cu propriile forțe și slăbiciuni. Este vârsta în care apare stima pentru orice valoare autentic umană, fie în raporturile interpersonale, fie în cele sociale, cu tot ceea ce semnifică formarea caracterului, stăpânirea de sine, folosirea corectă a propriilor înclinații și modul de a considera și a întâlni persoanele de alt sex, precum și altele asemenea. E cerută, de aceea, mai ales pentru creștini, o formare spirituală și catehetică solidă, pentru a ști să arate în Căsătorie o adevărată vocație și misiune, fără a exclude totala dăruire de sine lui Dumnezeu în vocația la viața preoțească sau călugărească.

Plecând de la această bază, ulterior, se va trece, în mod amplu, la pregătirea apropiată, care – de la vârsta oportună și cu o cateheză adecvată, ca în cazul unui drum catehumenal – presupune o pregătire mai deosebită la sacramente, ca o redescoperire a lor. Această cateheză reînnoită este absolut necesară celor care se pregătesc pentru Căsătoria creștină, pentru ca sacramentul să fie celebrat și trăit cu dispozițiile morale și spirituale cerute. Formarea religioasă a tinerilor trebuie să fie completată, la vremea cuvenită și după diferitele exigențe concrete, de o pregătire la viața în doi care, prezentând Căsătoria ca o relație interpersonală dintre bărbat și femeie, relație care se dezvoltă continuu, să stimuleze aprofundarea problemelor de sexualitate conjugală și paternitate responsabilă, apelându-se la cunoștințele medicale și biologice esențiale legate de această problemă și să ajungă la familiaritate cu metode corecte de educare a copiilor, favorizând asimilarea elementelor de bază pentru o bună conducere a familiei, cum ar fi: o meserie stabilă, fondurile financiare suficiente, administrarea înțeleaptă, noțiuni de economie domestică etc.

În sfârșit, nu trebuie neglijată pregătirea la apostolatul familiei, la fraternitatea și colaborarea cu alte familii, la inserarea activă în grupuri, asociații, mișcări și inițiative, care au ca scop binele uman și creștin al familiei.

Pregătirea imediată, pentru celebrarea sacramentului Căsătoriei, trebuie să aibă loc în ultimele luni și săptămâni care preced Căsătoria, pentru a da o nouă semnificație, un nou conținut și o formă nouă acelui examen prematrimonial cerut de dreptul canonic. Această pregătire, totdeauna necesară în fiecare caz, se impune cu urgență pentru acei logodnici care încă prezintă lipsuri și dificultăți în ce privește doctrina și practica creștină.

Dintre elementele care urmează să fie comunicate în acest drum de credință, analog catehumenatului, trebuie să fie și o cunoaștere aprofundată a misterului lui Cristos și al Bisericii, a semnificației harului și responsabilității Căsătoriei creștine, precum și pregătirea pentru a participa activ și conștient la riturile liturgiei nupțiale.

La fazele pregătirii pentru Căsătorie, schițate mai sus în linii mari, trebuie să se simtă îndatorate familia creștină și întreaga comunitate eclezială. Conferințele episcopilor, așa cum s-au îngrijit să dea îndrumările necesare pentru a ajuta pe viitorii soți să fie conștienți de seriozitatea alegerii lor, iar păstorii sufletești să se conformeze dispozițiilor recerute, tot așa este de dorit să se îngrijească de a da un îndreptar pentru pastorația familiei. În acesta trebuie să se stabilească mai întâi de toate elementele minime de conținut, de durată și de metodă pentru "Cursurile de pregătire", echilibrând între ele diferitele aspecte doctrinare, pedagogice, legale și medicale, care interesează Căsătoria, structurându-le în așa fel încât cei care se pregătesc la Căsătorie, dincolo de un efort intelectual de cunoaștere, să se simtă îndemnați de a se insera în mod viu în comunitatea eclezială.

Deși caracterul de necesitate și obligativitate al pregătirii imediate la Căsătorie nu trebuie subestimat – ceea ce se întâmplă atunci când prea ușor se dă o dispensă – cu toate acestea, pregătirea trebuie mereu prezentată și realizată în așa fel încât o eventuală omisiune a acesteia să nu fie impediment pentru celebrarea Căsătoriei.

5.2 Pregătirii pentru asumarea căsătoriei conform codului canoanelor bisericilor orientale

Nu fără o legitimă îngrijorare observăm în societatea modernă o tot mai mare alterare a sensului divin pe care îl are căsătoria și familia. Perioada modernă, care pierde tot mai mult din semnificația căsătoriei ca și sacrament, și a familiei, ca celulă de bază a societății, invită la o mai profundă meditare asupra legăturii dintre două persoane de sex opus care în legământul matrimonial „printr-o alianță irevocabilă, se dăruiesc și se acceptă reciproc în vederea constituirii căsătoriei” (can. 817 CCEO). Multitudinea de documente magisteriale, sau materiale din literatura de specialitate, pun bine în evidență necesitatea unei pregătiri fundamentale a primirii sacramentului căsătoriei, și asta tocmai datorită faptului că acesta este văzut, cel puțin din perspectivă catolică, și ca atare, considerat în dubla să proprietate esențială: unitate și indisolubilitate.

În cele ce urmează ne propunem o analiză sumară a acestei teme, considerată sub aspectul său juridic. Doar o simplă privire de ansamblu acordată capitolului VII al titlului XVI din Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, oferă perspectiva importanței de care se bucură Grija pastorală și cele ce trebuie să preceadă celebrarea căsătoriei (art. I, cann. 783-789). După doar 7 canoane introductive ale sacramentului căsătoriei, legislatorul supune spre analiză problema pregătirii la asumarea statutului de căsătorit.

Pentru a evita orice echivoc în interpretare, canoanele folosesc, atunci când se referă autoritatea care este obligată să ofere pregătirea pentru starea căsătoriei, expresia păstorii sufletești. Astfel, precizând și dimensiunile de pregătirea candidaților la căsătorie, can. 783 afirmă:

 Can. 783 – Păstorii sufletelor au obligația de a se îngriji astfel încât credincioșii creștini să fie pregătiți pentru starea căsătoriei:

1° printr-o predicare și catehizare adecvată tinerilor și adulților, prin care credincioșii creștini să fie instruiți asupra semnificației căsătoriei creștine, asupra obligațiilor soților între ei, precum și asupra dreptului primordial și asupra obligației pe care părinții o au de a se îngriji, după puterile proprii, de educația fizică, religioasă, morală, socială și culturală a fiilor;

2° printr-o instruire personală a viitorilor soți asupra căsătoriei, prin care viitorii soți vor fi dispuși pentru noua stare;

§ 2. (cf 1065 § 2) Se recomandă cu stăruință logodnicilor catolici să primească Divina Euharistie la celebrarea căsătoriei.

§ 3. (1063 4°) După celebrarea căsătoriei, păstorii sufletelor vor oferi căsătoriților ajutor pentru ca, respectând și îngrijind cu fidelitate alianța conjugală, să ajungă să ducă în fiecare zi o viață tot mai sfântă și mai deplină în familie.

Prin această formulare se evidențiază importanța unei astfel de pregătiri, care nu este rezervată doar parohului, administratorului parohial sau preotului. Prin formulare, canoanele indică faptul că toți cei care sunt implicați încura animarum, deci toți păstorii sufletești, au obligația de a se îngriji de această pregătire. Un alt aspect demn de subliniat, și facem acest lucru, este cel al obligativității ce revine acestor păstori sufletești în pregătirea viitorilor miri pentru starea căsătoriei.

În precedență, Conciliul Vatican II evidenția în Constituția pastorală Gaudium et Spes, grija pe care Biserica o manifestă față pregătirea tinerilor la căsătorie și la viața de familie:

 „Tinerii trebuie instruiți în mod corespunzător și la timp, în primul rând în sânul familiei înseși, în privința demnității, funcției și exercitării dragostei conjugale pentru ca, formați întru curăție, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie”.

O serie de canoane precizează faptul că este vorba deobligatione tenetur, adică de o obligație care rezultă din însăți ministerul asumat. Dacă canoanele pe care noi le analizăm vorbesc despre o obligație specifică, aceea de a se îngriji de pregătirea prematrimonială și de a evita prin remedii oportune toate pericolele care ar putea duce la celebrarea invalidă a căsătoriei (cann. 783-785), această obligație este generic subliniată de canonul 381 §2:

„Clericii, dacă nu sunt împiedicați de un motiv just, sunt obligați să furnizeze ajutoare derivate din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu și din sacramente, credincioșilor creștini care le cer în mod oportun, dispuși să le primească în mod corect și să nu li se interzică dreptul de a primi sacramentele”.

În aceiași termeni se exprimă și cann. 623-634. Există, de altfel, o relație fundamentală între drept și obligație. Această relație fundamentală s-ar putea exprima după reputatul jurist Giorgio del Vecchio, în această maximă: “ceea ce este o datorie este totdeauna un drept; și nu poate să fie datorie ceea ce nu este drept”. De aici se deduce cu ușurință că ceea ce pentru un subiect poate fi o datorie, pentru celălalt poate fi un drept. Can. 16, canon care face parte din Titlul I, Despre credincioșii creștini și toate drepturile și obligațiile lor, interpretat în această perspectivă, clarifică mult tematica abordată de noi:

“Credincioșii creștini au dreptul de a primi de la Păstorii Bisericii ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu și din sacramente”.

Credincioșii creștini, au așadar dreptul de a beneficia de o bună cateheză prematrimonială, iar acest drept se constituie în cazul păstorilor sufletești în obligație.

Nu este lipsit de importanță faptul că norma canonică solicită din partea Ierarhilor diferitelor Biserici sui iuris care activează în același teritoriu, ca de comun acord, prin drept particular „să stabilească norme privind examinarea viitorilor miri, și toate celelalte mijloace de investigație, mai ales cu privire la botez și starea liberă, care trebuie făcute complet înainte de căsătorie…” (can. 784).  Ne aflăm așadar, nu neapărat în fața unui examen, cu inerentele emoții, ci în fața unei modalități de control, prin care viitori miri demonstrează că sunt informați asupra drepturilor si obligațiilor care le revin din noua stare de persoană căsătorită, că sunt conștienți de statul pe care urmează să-l asume și că sunt apți să realizeze acest lucru.

În această perspectivă se înțelege obligația pregătirii prematrimoniale, care nu are ca finalitate pur și simplu această metodă de control cu tot ceea ce ea implică, ci mai mult, o dimensiune legată de responsabilitatea asumării unui statut unic și irepetabil: într-adevăr, calitățile esențiale ale căsătoriei sunt unitatea și indisolubilitatea.

Dar cum se realizează această pregătire pentru starea căsătoriei? Întrebarea este legitimă și are un răspuns destul de simplu, răspuns ca privește deopotrivă pe păstorii sufletelor cât și pe cei care vor să asume starea căsătoriei: clarificările, cel puțin de ordin juridic sunt făcute de cann. 783 și 785 pe care încercăm să le sintetizăm: , respectiv -predicare și cateheză tinerilor și adulților asupra semnificației căsătoriei, asupra drepturilor și obligațiile care le revin;-instruire personală a viitorilor soți, instruire care are ca scop dispunerea acestora la noul statut de viață, acela de căsătorit;- se recomandă împărtășania odată cu celebrarea căsătoriei;-sprijinul acordat soților nu se termină odată cu celebrarea căsătoriei, ci se continuă, reprezentând un fel de sprijin permanent acordat în creșterea tot mai profundă a fidelității conjugale;-excluderea prin remedii oportune a tot ceea ce s-ar putea opune unei celebrări invalide sau ilicite;-în cazul pericolului de moarte aceste norme se restrâng doar la strictul necesar: afirmația logodnicilor că sunt botezați, afirmație jurată dacă se consideră necesar, și că nu segăsesc în prezența vreunui impediment.

Un loc cu totul aparte în această pregătire prematrimonială îl au logodnicii care vor realiza ceea ce doctrina canonică catolică numește căsătorie mixtă, adică acea căsătorie care urmează să se realizeze între doi botezați dintre care doar unul aparține Bisericii Catolice. Pregătirea prematrimonială, și de fapt acordarea licenței pentru celebrarea unei astfel de căsătorii, este mult condiționată de așa-zisa mentalitate divorțistică, mentalitate conform căreia sacramentul căsătoriei poate fi anulat în prezența adulterului, mentalitate destul de prezentă în mediile ortodoxe. Canonul 814, după ce prezintă condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru acordarea unei licențe în cazul celebrării unei astfel de căsătorii, în ceea ce privește subiectul abordat de noi, stabilește fără echivoc că „ambele părți vor fi instruiteasupra scopurilor și proprietăților esențiale ale căsătoriei, care nu trebuie excluse de nici unul dintre cei doi logodnici” (§3). Cu alte cuvinte, ambii logodnici vor fi informați asupra conținutului doctrinei catolice care nu admite divorțul, conform mandatului divin „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”

Obligativitatea pregătirii viitorilor soți la asumarea responsabilităților care revin din statutul matrimonial, precum și excluderea prin remedii oportune a tot ceea ce poate duce la celebrarea invalidă sau nulă a căsătoriei, este secondată de o altă obligație a credincioșilor: aceea de a dezvălui parohului celebrant toate impedimentele care sunt cunoscute și care ar crea dificultăți în celebrarea căsătoriei. Canonul 786 amintește tuturor credincioșilor faptul că fac parte din același unic corp al Bisericii, și ca atare au obligația de a dezvălui Ierarhului locului sau preotului paroh, înainte de celebrarea căsătoriei, toate impedimentele pe care le cunoaște. Desigur că aici trebuie să înțelegem clara distincție dintre impediment public și impediment ocult, în sensul can. 791, dar mai ales clarificarea termenului de secret profesional, și îndeosebi limitele pe care acestea le oferă în furnizarea unor informații medicale sau legate de moralitate. Dorința legislatorului este aceea de a pune într-o lumină justă valoarea sacramentului și de a evita pericolul celebrării invalide. În Bisericile orientale așa-zisele vestiri au ca scop publicizarea dorinței celor doi logodnici de a realiza o căsătorie despre care comunitatea în care au trăit să fie informată. Al doilea Conciliu Provincial al Bisericii noastre tratează acest subiect, subliniind că vestirile se fac după celebrarea sfintei liturghii.

O strânsă colaborare în vederea evitării pericolelor care ar putea duce la o celebrare invalidă sacramentului căsătoriei tocmai datorită existenței unui impediment sau a unui posibil viciu de consens, se cere și în cazul când cei doi tineri, așa cum deseori se întâmplă în realitate, sunt din parohii diferite. Chiar dacă nu este vorba în mod concret de o pregătire prematrimonială a celor doi viitori soți, can. 787 se inserează complet în logica temei: ceea ce trebuie să preceadă căsătoria, deci implicit evitarea tuturor acelor circumstanțe care duc la celebrare ineficace din punct de vedere canonic. În acest sens exigența unei strânse colaborări între parohii celor doi viitori soți este subînțeleasă. În cazul în care cei doi viitori soți sunt din aceiași parohie, probleme nu ar trebui să existe; cercetările prematrimoniale în vederea celebrării căsătoriei sunt făcute de paroh, căruia de drept îi revine și misiunea canonică de a binecuvânta căsătoriile în limitele teritoriale ale propriei parohii (cf. can. 829). Mai delicată, deși nu ar trebui să fie, este situația dată de cazul când cei doi sunt din parohii diferite: în acest caz, parohul unuia dintre cei doi, va trebui să comunice oficial celebrantului căsătoriei un document autentic referitor la rezultatul cercetărilor făcute, cercetări, care așa cum am amintit trebuie să, excludă prin oportune remedii pericolul ca respectiva căsătorie să fie celebrată invalid sau ilicit (can. 785 §1).

Parohul înaintea celebrării unei căsătorii trebuie să fie cert că nimic nu se opune validității și liceității căsătoriei. În cazul unui dubiu se aplică can. 788 care stabilește că „dacă, după investigațiile făcute cu grijă, mai persistă vreun dubiu asupra existenței unui impediment, parohul va deferi problema Ierarhului locului”.

Ierarhul locului poate în acest caz să solicite ulterioare anchete din care să rezulte mai apoi cu certitudine inexistența vre-unui impediment, evaluând în cazuri excepționale toate indiciile, probele sau chiar afirmațiile celor doi viitori soți.

În cele din urmă, canoanele tratează despre unele categorii de persoane care se găsesc în delicata situație de a le fi refuzată celebrarea căsătoriei. Chiar dacă în linie de principiu orice persoană ar putea celebra căsătoria, celebrarea nu poate fi realizată de către cei cărora le este interzis de către drept. Iar cazurile pe care le prezintă can. 789 sunt specifice și se încadrează în aceste limite restrictive.

Chiar dacă celebrarea ar putea fi validă, refuzul nu este datorat unei incapacități în asumarea drepturilor și obligaților matrimoniale, ci faptului că aceste persoane se află într-o oarecare situație de iregularitate canonică: fie există prea puține informații referitoare la statutul lor social, fiind astfel riscantă o celebrarea pripită din care să lipsească elementul de siguranță referitor la validitatea și liceitatea sacramentului; fie respectivele persoane se găsesc în anumite situații delicate în ceea ce privește statutul lor.  De altfel, această stare de fapt poate fi îndepărtată prin acordarea licenței de către Ierarhului locului care prin acest procedeu își asumă responsabilitatea – desigur după o atentă reflexie – unei astfel de căsătorii canonice. Este deci vorba nu de lipsa validității unei astfel de căsătorii pentru care licența episcopului lipsește, ci de liceitatea care urmărește garantarea unor mai mari precauții referitoare la căsătorie și la consecințele sale pentru forul ecleziastic și cel civil.

Așadar, doar în prezența acestei licențe preotul paroh poate celebra licit o căsătorie a următoarelor categorii de persoane: a nomazilor; a acelora cărora căsătoria nu le poate fi recunoscută în for civil; a acelora care sunt reținuți de obligații morale față de terțe persoane; a minorilor fără acordul părinților; a acelora cărora le este interzisă căsătoria prin sentință ecleziastică; a acelora care au abandonat în mod public credința catolică. Desigur că interdicția celebrării sacramentului unor astfel de persoane are justificări plauzibile specifice fiecărui caz în parte, și nu dorim aici o aprofundare a subiectului.

Concluzionând, nu putem trece cu vederea importanța unui astfel de subiect. Pregătirea sacramentului căsătoriei, dincolo de obligativitatea juridică sau pastorală, obligativitate precizată fără echivoc de canoane, este mai mult o obligație de ordin moral, pe care toți păstorii sufletelor, ba mai mult, tot poporul creștin trebuie să o susțină și să o promoveze. La urma urmei, familia creștină, bazată pe căsătorie, este celula de bază a unei societăți din care și noi facem parte, iar gradul de moralitate a acestei societăți pleacă desigur de la familie, de la felul în care această celulă este pregătită și constituită pentru asumarea definitivă a unor obligații care sunt specifice doar ei.

5.3 Divorțul în Dreptul Canonic

A scrie despre divorț nu este un lucru ușor, căci oricine ar scrie are impresia că se repetă scena din Evanghelie când Isus este întrebat dacă îi este învoit bărbatului să-și lase propria soție. Răspunsul Mântuitorului este mai mult decât clar: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Isus arată astfel că sacramentul căsătoriei este o inistituție de drept divin pozitiv, dar și de drept natural. La începutul acestui al III-lea mileniu, familia se confruntă cu o criză nemaiîntâlnită în istorie. în acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea, în discursul său adresat judecătorilor și prelaților Tribunalului Suprem de la Rota Romana, a numit divorțul plaga societății, cerând avocaților rotali să nu apere această plagă.

Pentru a avea o noțiune asupra divorțului va trebui tratăm această problemă plecând de la semnificația etimologică a cuvântului, arătând în continuare toate implicațiile sociale, morale și juridico-canonice ce le comportă o asemenea stare de lucruri, unde concepțiile despre valorile fundamentale ale familiei sunt apreciate în funcție de convigerile socio-culturale, politice, morale și religioase.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul divorț derivă de la latinescul divortium și vrea să însemne ruptură absolută a legăturii căsătoriei sau o ruptură incompletă ce se permite, sau separarea persoanelor, sau separarea bunurilor. Ori, așa cum știm din învățătura Bisericii, «căsătoria nu poate fi întreruptă de nici o putere omenească, esența căsătoriei constând în indisolubilitate». Astfel, Biserica consideră familia ca fiind locul unde soții sunt mereu deschiși spre darul vieții prin dialog și iubire conjugală, ce asigură o stabilitate necesară rolului educativ al copiilor. Concliul, pe baza învățăturii Sfinților Părinți, au numit familia mica biserică, sanctuar sfânt. Nu trebuie uitat faptul că în ciuda tuturor dificultăților prin care trece societate românească, în ciuda conturării unei crize profunde datorită emigrației românilor în țările Comunității Europene, America, Australia, Israel – pentru a face față timpurilor prezente și viitoare – marea majoritate a familiilor păstrează acest patrimoniu, trăind într-o unire fermă și fidelă. Totuși, această legătura a soților, bazată pe unitate și fidelitate, în lumea contemporană nu rareori este expusă unor pericole externe și interne, pericole care nu cruță nici un continent și nici un ambient social și care fac societatea mai fragilă, compromițând efortul educativ și, în cele din urmă, ajungându-se la un faliment total: la separare și divorț.

Se are impresia că acest faliment în căsătorie sub cele două aspecte – separarea și divorțul – ar fi singura portiță de ieșire din lambirintul crizei prin care familia trece. Acest lucru face parte din mentalitatea lumii de astăzi creionată de actorii de cinema care divorțează cu multă ușurință; însă nu toată suprafața pământului este un spectacol! Marea majoritate a familiilor din America este legată prin tradiție de legătura căsătoriei pentru toată viața și pentru veșnicie; americanii acceptă divorțul, însă toți îl deplâng pentru efectele nefaste și necazurile ce le provoacă un asemenea eveniment. Numai ancorați în credință fermă, fidelitate, dragoste creștină și respect reciproc, oamenii pot depăși aceste dificutăți.

Dacă legea civilă a unui stat acceptă divorțul pentru cazuri grave întâmplate după încheierea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă observându-se toate condițiile prevăzute de lege, legislația actuală a Bisericii Catolice, ca regulă generală, prevede în canonul 1141 – respectiv can. 862 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (Catolice) – următoarele: «Căsătoria validă și consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și din nici un motiv, decât de moarte». Această regulă generală conține însă trei excepții în canoanele ce urmează:

1. «Căsătoria neconsumată, încheiată între cei botezați sau între o parte botezată și o parte nebotezată, poate fi desfăcută, dintr-un motiv just, de Pontiful Roman, la cererea ambelor părți sau a uneia din ele, chiar dacă cealaltă parte nu este de acord» (can. 1142).

2. «Căsătoria naturală între două persoane nebotezate se desface în virtutea privilegiului paulin, în favoarea credinței părții care a primit Botezul, prin faptul că această parte încheie o nouă căsătorie, cu condiția ca partea nebotezată să se separe (can. 1143/854); căci numai căsătoria între două persoane botezate este considerată de Biserică sacrament (can 1055, § 2), observându-se pentru celebrarea ei, forma canonică prevăzută de actualul drept canonic».

3. «Separarea soților, rămânând legământul căsătoriei (can. 1153/864), separare ce trebuie decretată de autoritatea competentă a Bisericii, de obicei a Episcopului diecezan unde soții își au domiciliu:

§1 "Dacă unul din soți constituie un pericol grav de ordin fie spiritual, fie trupesc, pentru celălalt soț sau pentru copii sau face în alt mod ca viața în comun să fie prea dură, îi dă celuilalt soț un motiv legitim de a se separa, cu permisiunea Ordinariului locului, iar dacă așteptarea constituie un pericol, chiar din proprie inițiativă.

§2 În toate cazurile, încetând motivele de separare, trebuie restaurată convețuirea conjugală, dacă autoritatea ecleziastică nu stabilește altfel».

În continuare, Codul stabilește măsurile corespunzătoare pentru întreținerea necesară și educarea copiilor. Aceste trei cazuri sunt excepții în care legiuitorul tutelează familia creștină. Soții, în acest caz, vor trebui să-și stabilească un domiciliu sau un quasi domiciliu în conformitate cu prevederile can. 104, iar cu privire la domiciliu sau quasi domiciliu copiilor minori puși sub tutelă sau îngrijire au prin lege domiciliul părintelui care i-a luat în grijă (can. 105).

Dacă soții acestui început de mileniu consideră că sunt zadarnice eforturile Bisericii de a sensibiliza societatea prin toate mijloacele pe care le are la dispoziție în privința divorțului, înseamnă că plămânii lor sunt atât de intoxicați încât nu mai suportă oxigenul speranței, căci fiecare om are nevoie de o familie, de un tată și de o mamă, a căror chipuri, întipărite adânc în suflet și în inimă, le vor purta totdeauna.

5.4 Efecte divorțului

Dacă cineva ar crede că divorțul este numai o problemă de ordin juridic se înșeală, el îmbracă aspecte mult mai ample. Divorțul nu este ceva trecător, el lovește direct în ființă umană care rămâne marcată pentru toată viața, distrugându-i căminul familial pe care soții l-au construit timp îndelungat și cu multă trudă, devenind în acest sens cauză principală a săraciei sub toate aspectele ei: economic, afectiv și uman. Această sărăcie are consecințe drastice pentru soție și copii, iar costurile sociale sunt foare mari. Se poate estima că există un raport invers proporțional între motivele invocate pentru divorț și consecințele iremediabile care derivă din el.

Deși nici pentru soți nu este o perioadă ușoară, divorțul poate avea efecte devastatoare asupra copiilor, care sunt prinși la mijloc în astfel de situații. Unii părinți sunt pregătiți să-și ajute copiii să depașească acest moment, dar alții nu se pot ajuta nici pe ei înșisi. în orice caz, nu e ceva care poate fi ignorat, pentru că nu trece de la sine. Copiii rămân afectați pentru totdeauna, sau, în orice caz, pentru o perioadă destul de lungă. în familiile în care abuzul asupra copiilor se petrece frecvent, divorțul poate fi benefic, dar chiar și așa se pierde sentimentul de familie, de uniune, afirmă sociologii.

În funcție de vârsta pe care o au, copiii au reacții diferite la stresul produs de divorțul părinților. Putem observa însă câteva manifestări comune. Copiii mai mici cred că ei au provocat divorțul, devin depresivi sau furioși, pentru că nu pot exprima ceea ce simt. Cei mai mari tind să-și facă prieteni nepotriviți, devin agresivi sau încep să consume droguri; sunt foarte supărați pe acel părinte care cred ei că a provocat divorțul; se simt abandonați și neiubiți, începând să aibă rezultate proaste la școală pentru că nu se mai pot concentra și nu mai au încredere în ei. Ce pot face părinții în acest caz? Cel mai important e să fiți sinceri cu copilul sau să păstrați unitatea familiei cu prețul oricărei jertfe. Acest lucru îl afirmă textele Sfintei Scripturi, învățătura Sfinților Părinți din primele veacuri ale Bisericii, documentele Conciliului Vatican al II-lea, Suveranii Pontifi.

6. Efectele desfacerii casatoriei.conform legilor civile

6. 1. Efectele divorțului cu privire la relațiile personale dintre soți

Obligația de sprijin moral

Desfacerea căsătoriei produce consecințe multiple care se răsfrâng asupra întregului complex de relații de natură personală și patrimonială care au luat naștere între soți ca urmare a căsătoriei. Efectele divorțului se produc numai pentru viitor, spre deosebire de efectele ce însoțesc desființarea căsătoriei, și care, în principiu, operează atât pentru trecut cât și pentru viitor.

În ce privește efectele divorțului cu privire la obligația de sprijin moral observăm că odată cu pierderea calității de soț încetează și drepturile și obligațiile personale dintre foștii soți; aceștia nu-și mai datorează sprijin moral sau fidelitate.

Numele

În urma desfacerii căsătoriei fiecare din foștii soți redobândește numele avut înainte de încheierea căsătoriei numai dacă soțul respectiv nu și-a schimbat numele în timpul căsătoriei, pe cale administrativă. Dacă înainte de încheierea căsătoriei desfăcută prin divorț, un soț a purtat numele de familie al fostului soț dintr-o căsătorie anterioară încetată prin deces sau desfăcută prin divorț, el va lua acel nume și nu pe cel anterior primei căsătorii.

Potrivit art. 40 alin. 1 și 2 Cod. fam., soții se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, cu condiția ca instanța să ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț, iar nu ulterior. Învoiala soților privitor la nume nu poate depăși aceste limite. Astfel, în speță, s-a decis că soția nu poate fi autorizată , după divorț, să poarte numele fostului său soț alături de numele de familie pa care l-a avut anterior căsătoriei.

Revenirea la numele avut înainte de încheierea căsătoriei poate aduce prejudicii morale soțului respectiv când, de exemplu, acesta a devenit cunoscut sub numele purtat în timpul căsătoriei ca scriitor, artist, medic. Dacă soții nu se înțeleg ca după divorț soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț să păstreze acest nume, instanța poate pentru motive temeinice, să încuviințeze soțului respectiv menținerea numelui luat la încheierea căsătoriei (art. 40 alin. 2 Cod. fam.). Prin “motive temeinice” se înțelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, interes care poate fi moral sau material. S-a decis, de exemplu, că durata lungă a căsătoriei (25 de ani) și faptul că soția are doi copii cu același nume, dintre care unul student, constituie motive temeinice pentru încuviințarea dată soției de a purta numele dobândit prin căsătorie și după divorț. Numai simplul fapt că un soț a purtat mai mulți ani numele de familie al celuilalt soț și că în toate actele care îl privau a figurat cu acel nume nu constituie un motiv temeinic.

Dacă fostului soț i s-a permis să poarte și după divorț numele de familie al celuilalt soț, el nu poate cere să fie autorizat să revină la numele pe care l-a purtat înainte de căsătorie, întrucât asemenea cerere echivalează cu o schimbare de nume.

Mențiunea din hotărârea de divorț în legătură cu purtarea numelui după divorț de către soți nu este obligatorie ci facultativă, dar instanța este datoare să atragă atenția părților asupra aplicării acestor dispoziții.

6.2. Efectele divorțului cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți

În ce privește relațiile patrimoniale dintre foștii soți, ca urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material și obligația legală de întreținere între soți (luând naștere, în anumite condiții o nouă obligație legală de întreținere între foștii soți). Obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei va înceta și odată cu pierderea calității de soț se șterge și vocația succesorală reciprocă.

În dreptul român, dacă unul din soți încetează din viață după ce s-a pronunțat divorțul, dar înainte ce hotărârea să fi rămas definitivă, efectele ei nu se mai pot produce, căsătoria nedesfăcându-se prin divorț, ci încetând prin decesul unuia din soți. În dreptul francez și al altor state se consideră că formularea anterior decesului unuia din soți a unei acțiuni de divorț, aflată în curs de judecată în fața instanțelor judecătorești , are drept consecință stingerea dreptului succesoral al soțului supraviețuitor, dacă în clauza de divorț motivele au fost întemeiate.

Cel mai important efect în planul relațiilor privește însă comunitatea matrimonială a bunurilor. La desfacerea căsătoriei bunurile comune dobândite de foștii soți se pot împărți potrivit art. 36 alin. 1, fie prin învoiala părților, fie prin hotărâre judecătorească.

Divorțul nu presupune însă în mod necesar partajul bunurilor comune, foștii soți putând stăpâni împreună, în continuare bunuri; pe de altă parte , chiar dacă foștii soți optează pentru împărțirea bunurilor comune, partajul se înfăptuiește , de regulă, după o anumită perioadă de timp de la desfacerea căsătoriei. Până la desfacerea căsătoriei soții au un drept de proprietate comună în devălmășie, iar după împărțirea bunurilor comune fiecare din foștii soți dobândește un drept exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost atribuite.

Se pune problema care este natura juridică a drepturilor foștilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei în intervalul cuprins între desfacerea căsătoriei și împărțirea acestor bunuri. Astfel, unii autori sunt de părere că odată cu desfacerea căsătoriei, proprietatea comună în devălmășie se transformă în indiviziune de drept comun pe cote părți care va lua sfârșit numai prin împărțeală.

Într-o altă opinie se consideră că proprietatea comună în devălmășie “supraviețuiește” desfacerii căsătoriei și poate lua sfârșit numai prin partaj, căci până la înfăptuirea partajului nici unul din soți nu are o cotă parte determinată din bunurile comune, iar pentru a se putea vorbi de indiviziune este necesar ca fiecare titular să cunoască întinderea dreptului său de proprietate asupra bunurilor comune.

În sfârșit, o a treia părere este că pe timpul cuprins între desfacerea căsătoriei și împărțirea bunurilor comune dobândite de soți, comunitatea de bunuri îmbină elemente ale devălmășiei și ale indiviziunii de drept comun, prezentându-se ca o “proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote părți și care poate fi numită comunitate patrimonială de bunuri.” Într-adevăr, dreptul de proprietate comună în devălmășie se menține și ulterior divorțului, fiindcă până la înfăptuirea partajului sau determinarea cotelor părți cuvenite fiecăruia din coproprietari pe calea unei acțiuni în constatare, dreptul fiecăruia din foștii soți este numai determinabil, ori, pentru a se putea vorbi de indiviziune este necesar ca întinderea dreptului fiecăruia din titulari să fie exprimat sub forma unei cote ideale din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune.

În ce privește această opinie trebuie făcute următoarele precizări: deși proprietatea comună în devălmășie de menține, prezumția mandatului tacit reciproc încetează odată cu desfacerea căsătoriei. În al doilea rând, obligațiile asumate de unul din foștii soți după desfacerea căsătoriei și până la înfăptuirea partajului nu mai pot fi considerate comune, deci executarea lor nu e garantată cu bunurile comune.

6.3. Efectele divorțului cu privire la relațiile personale dintre părinți și copiii lor minori

Încredințarea copiilor minori

Efectele divorțului se răsfrâng și asupra copiilor minori rezultați din căsătoria față de care soții au exercitat împreună drepturile și îndatoririle părintești. Faptul că părinții sunt despărțiți nu modifică îndatoririle lor de creștere, educare, pregătire profesională a copiilor. Chiar și în situațiile de excepție când un părinte este decăzut din drepturile părintești, legea nu îl scutește pe acesta de îndatorirea de a da întreținere copilului.

Efectele divorțului cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii nu se produc în cazul copiilor majori.

În ce privește încredințarea copiilor minori, odată cu pronunțarea divorțului, instanța este obligată să se pronunțe prin hotărâre de divorț, asupra încredințării copiilor minori, chiar dacă soții nu au cerut aceasta în mod expres, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acțiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori care nu pot fi lăsați fără îngrijire nici un moment.

Criteriul care trebuie să stea în atenția instanței în această privință este în exclusivitate interesul copiilor minori.

În stabilirea interesului acestora se ține seama de o serie de elemente printre care mijloacele materiale ale părinților, posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinți, vârsta copilului, comportarea părinților față de copil înainte de divorț, legăturile de afecțiune dintre minor și familie, posibilitățile fiecărui părinte de supraveghere și îngrijire a copiilor și preocuparea manifestată de ei în acest sens, conduita lor morală.

Conceptul de “interes al copilului minor” de care trebuie să se țină seama în încredințarea acestuia are un caracter complex, fiind în funcție de factori multipli. Instanța trebuie să decidă pentru fiecare dintre copii, aceștia putând fi încredințați chiar părintelui vinovat de divorț.

Susținerea, în mod generic, că numai mama copilului poate asigura îngrijirea corespunzătoare a acestuia contravine principiului îndreptățirii egale a ambilor părinți de a se ocupa de dezvoltarea fizică, morală și intelectuală a copiilor și deformează ideea călăuzitoare în materie care este cea a preeminenței interesului copiilor.

Astfel, în speță, în primă instanță, ca și în apel, s-a întreprins un examen comparativ complex al condițiilor oferite de ambii părinți pentru creșterea și educarea minorilor, conchizându-se motivat că, în momentul actual ele sunt mai bine realizate prin încredințarea minorei la tată, cu păstrarea tuturor drepturilor mamei privind legăturile personale cu minora. Legătura de concubinaj a recurentei a fost dovedită, iar afirmația că minora poate fi încredințată chiar părintelui vinovat de divorț, indiferent de motivul vinovăției a fost inacceptabilă în principiu, fiindcă, în concret, o conduită neconformă exigențelor vieții de familie este de natură a afecta în mod cert închegarea armonioasă a individualității copilului.

Deși textul legal (art. 43 alin. 3 Cod. fam.) vorbește numai de dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul, iar în practica judiciară s-a decis că alte rude apropiate, cum ar fi bunicii, nu pot revendica dreptul de a avea legături personale cu copilul, unii autori consideră greșită o atare concluzie și în neconformitate cu interesele copilului minor, care și în situația divorțului dintre părinții săi este bine să aibă raporturi firești atât cu aceștia, cât și cu rudele sale. În opinia acestor autori o acțiune a bunicilor sau a altor rude apropiate pentru vizitarea minorului ar trebui admisă, fixându-se anumite date rezonabile în acest sens, aceasta având efecte benefice asupra echilibrului sufletesc al minorului.

Instanța este datoare să culeagă din timp toate datele necesare ce ar putea fi de natură să influențeze soluția. Instanța este obligată să asculte pe părinți, autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani.

Tribunalul Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 19 din 5 iulie 1962, a hotărât că prezența efectivă a delegatului autorității tutelare la dezbateri nu este obligatorie. În ce privește concluziile delegatului autorității tutelare, ele trebuie să se întemeieze pe rezultatul investigațiilor acestui organ care, de obicei, sunt concretizate într-un act de anchetă socială. Ancheta socială prezintă o importanță deosebită, ca mijloc pentru realizarea ocrotirii minorului și trebuie făcută de persoane cu pregătire de specialitate și experiență în creșterea copiilor. Ancheta reprezintă un mijloc de probă dar ea rămâne la aprecierea instanței, în contextul tuturor celorlalte probe ale cauzei.

Autoritatea tutelară își poate comunica părerea în scris, informând instanța cu privire la traiul soților și modul cum sunt îngrijiți copiii și cu privire la măsurile ce crede de cuviință a fi luate în interesul copiilor. De aceea, citarea autorității tutelare în procesele în care sunt copii minori este, în toate cazurile, obligatorie.

Potrivit art. 1441 Cod. proc. civ., ascultarea copilului minor se face în camera de chibzuință. Dacă, față de împrejurările cauzei, instanța găsește potrivit, ea ascultă copilul minor fără ca părțile sau alte persoane să fie de față. Voința exprimată de minor, când acesta a împlinit 10 ani, trebuie analizată cu multă grijă de instanță. Ținând seama de influențarea psihică a copiilor la această vârstă, în special în perioada de pubertate, astfel că dorința lor nu poate avea o influență majoră la încredințare, ceea ce trebuie să primeze fiind interesul copilului și care se determină în funcție de criteriile mai sus menționate.

Totuși, dacă din probele administrate rezultă că ambii soți s-au ocupat deopotrivă de copii și au manifestat în egală măsură afecțiune, iar interesele minorilor nu sunt prejudiciate, nu este de neglijat opțiunea exprimată de ei în condițiile legii. Astfel, în speță, căsătoria fiind declarată desfăcută din vina ambilor soți, despărțirea lor în fapt a condus la separarea celor doi copii, care și-au manifestat dorința ca fiecare să fie încredințat câte unui părinte. Soluția primei instanțe ca ambii copii să fie încredințați mamei reclamante a fost criticată de pârât, iar recursul său a fost admis și sentința modificată. Astfel, unul din copii i-a fost încredințat pârâtului reținându-se că minorul se afla de mai multă vreme în îngrijirea lui și că acesta manifesta mai multă afecțiune față de pârât.

În concluzie, frații care au crescut împreună nu pot fi separați la divorțul părinților lor, decât atunci când există motive temeinice.

Părinții se pot învoi cu privire la încredințarea copiilor minori, dar această învoială nu produce efecte dacă nu este încuviințată de instanța judecătorească, pentru a se verifica dacă învoiala corespunde intereselor copiilor. Învoiala părinților cu privire la încredințarea copiilor nu este obligatorie pentru instanța de judecată.

Dacă există motive temeinice, datorate de cele mai multe ori imoralității ori comportării părinților, copiii minori pot fi încredințați unor rude sau altor persoane, dar numai cu consimțământul acestora, ori unor instituții de ocrotire. Astfel, chiar dacă unul dacă unul dintre părinți trăiește, copilul poate fi încredințat spre creștere și educare bunicilor în cazul în care din împrejurările cauzei ar rezulta că este în interesul acestuia (art. 103 Cod. fam.). în speță, copilul a fost încredințat, după divorț, mamei, fiind îngrijit de bunici, iar în urma decesului mamei a fost lăsat în continuare la ei, considerându-se că este în interesul său. Pe de altă parte, atașamentul bunicului față de nepot nu constituie temei suficient pentru ca tatăl să fie înlăturat de la dreptul și obligația de a crește și educa pe copil.

În procesele în care figurează copii minori este bine să pună concluzii procurorul. În acest fel există încă o garanție pentru a asigura o hotărâre justă din partea instanței cu privire la încredințarea copiilor minori.

6.4 Exercitarea drepturilor părintești cu privire la persoana copilului

Părintele divorțat, căruia i s-au încredințat copiii minori, exercită în privința acestora drepturile părintești (art. 43 alin. 1 Cod. fam.), celălalt părinte păstrând dreptul de a avea legături personale cu copiii, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestora (art. 43 alin. 3 Cod. fam.). Modurile de exercitare a acestui drept sunt, mai ales, următoarele: vizitarea copilului la locuința părintelui căruia acesta i-a fost încredințat; lăsarea copilului în vizită la locuința părintelui căruia nu i s-a încredințat; vizitarea copilului la școală; petrecerea vacanțelor școlare la ambii părinți.

În cazul în care copilul a fost încredințat unei alte persoane decât unul dintre părinți ori unei instituții de ocrotire, aceștia vor avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului (art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate). În cazul plasamentului copilului potrivit aceleiași ordonanțe, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei măsuri.

Acest mod de exercitare a ocrotirii părintești este denumit uneori în literatura de specialitate “scindarea ocrotirii părintești”. Dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-au încredințat copiii minori de a avea legături personale cu aceștia nu trebuie privit doar ca drept ci și ca obligație, acest părinte fiind nu doar îndreptățit ci și îndatorat să-și aducă contribuția la ocrotirea copiilor.

Soluționarea cererilor făcute în cadrul procesului de divorț sau pe cale de acțiune separată cu privire la stabilirea modalității de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a păstra legături personale cu acesta este se competența instanțelor judecătorești.

În speță, prima instanță, admițând acțiunea formulată de părinte, i-a încuviințat dreptul de a păstra legături personale cu minorii (un băiat și o fetiță) în fiecare zi de marți și joi a lunii între orele 10-12, la domiciliul pârâtei, precum și să-i ia pentru două săptămâni în timpul concediului său de odihnă. Împotriva sentinței pârâta a declarat recurs, susținând că greșit nu i s-a permis reclamantului a-și lua copiii de două ori pe lună de la domiciliul său și două săptămâni în timpul concediului de odihnă deoarece fiind divorțată de reclamant, nu este firesc să-i suporte prezența la domiciliul ei. Considerând că recursul este fondat, tribunalul l-a admis și a modificat sentința în sensul că i-a încuviințat reclamantului să-și ia copiii la domiciliul său în prima și a treia zi de sâmbătă din fiecare lună între orele 10-18 și două săptămâni în timpul concediului de odihnă, cu obligația de a-i readuce la domiciliul mamei. În motivarea soluției s-a apreciat că programul stabilit de prima instanță nu este acceptabil deoarece în zilele de marți și joi între orele 10-12 ambii părinți au un anumit program de lucru, iar copiii în vârstă de 4 și 6 ani au nevoile lor de creștere și educare, trebuie să servească masa și să li se asigure posibilitatea de a se destinde.

Dispozițiile art. 43 nu obligă însă instanța să stabilească modalitățile de a exercita drepturile părintești, ceea ce înseamnă că părinții se pot înțelege, iar înțelegerea lor nu are nevoie de încuviințarea instanței dacă este executată întocmai și cu bună credință, dar numai în măsura în care nu afectează în nici un fel interesele minorului.

6.5 . Efectele divorțului cu privire la relațiile patrimoniale dintre părinți și copiii lor minori

Contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului

Dispunând desfacerea căsătoriei, instanța de divorț este obligată să stabilească contribuția fiecărui dintre părinți la aceste cheltuieli, chiar dacă nu există o cerere expresă a părinților în acest sens (art. 42 alin. 3 Cod. fam.), indiferent dacă încredințarea copiilor s-a făcut la unul dintre foștii soți sau la o altă persoană ori instituție de ocrotire. Instanța va putea stabili pensia de întreținere eventual sub forma unei cote procentuale din retribuția lunară a debitorului și va lua de îndată măsuri de poprire conform art. 4611 Cod. proc. civ.

Chiar dacă părintele căruia i-a fost încredințat copilul are mijloace suficiente de trai, acest fapt nu îl scutește pe celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.

Soluția se impune, deoarece ambii părinți au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor. chiar dacă fiecare dintre părinți a primit în grija lui câte un copil, părintele care realizează un venit mai mare este obligat să contribuie și el la întreținerea celuilalt copil, deoarece amândoi copiii trebuie să beneficieze deopotrivă de posibilitățile materiale mai largi ale părintelui ce realizează un venit mai mare și să aibă același nivel de trai.

Părinții se pot învoi cu privire la contribuția lor la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, dar este necesară încuviințarea instanței, pentru a se preveni nesocotirea intereselor copiilor.

Renunțarea la pensia de întreținere cuvenită copilului nu poate fi ratificată; totuși, instanța poate să încuviințeze o convenție a părinților privind scutirea temporară de contribuție, totală sau parțială, a aceluia dintre părinți căruia nu i s-au încredințat copiii, dacă s-ar constata că posibilitățile materiale ale părintelui care a renunțat la dreptul copilului sunt îndestulătoare pentru asigurarea unor condiții de trai corespunzătoare.

Schimbarea situației materiale a părinților sau a nevoilor copilului justifică modificarea contribuției părinților stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin învoiala soților.

Pensia de întreținere se acordă de la data introducerii acțiunii de divorț, iar nu de la pronunțarea hotărârii. Când, în cazul divorțului, părinții au fost separați, copilul fiind la unul din părinți, dar se încredințează celuilalt părinte, întreținerea se datorează de la data când în fapt copilul a trecut în îngrijirea părintelui la care a fost încredințat.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copiilor

Părintele căruia i s-au încredințat copiii minori spre creștere și educare exercită în privința acestora și drepturile cu privire la administrarea bunurilor sau, după caz, încuviințarea actelor copilului minor.

Când minorii au fost încredințați unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța, dispunând această măsură, va decide care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele.

Dacă se schimbă împrejurările avute în vedere la luarea acestei măsuri, atunci se pot modifica însăși măsurile luate (art. 44 Cod. fam.)

6.6 . Efectele divorțului asupra copiilor

In afara de tristetea si golul pe care il lasa in vietile celor ce pleaca pe drumuri diferite – separarea sau divortul pot avea un efect profund asupra copiilor. Uneori acesta poate fi chiar devastator pentru ei. Un fapt incurajator este ca, la nevoie, poti sa schimbi foarte mult modul in care copiii fac fata acestui proces. In mod obisnuit, copiii vor reactiona la separarea sau divortul parintilor prin manifestarea unor semne de suferinta, sau prin simptome, si este normal ca ei sa reactioneze in acest mod.

Este universal cunoscut faptul ca in fata divortului copiii reactioneaza diferit, de obicei le este foarte greu, iar ranile sunt mult mai profunde decat ale celor doi parteneri care se despart. Fiecare copil este unic, are propria sa personalitate, evolutie si ritm de dezvoltare.

Dupa varsta de 10 ani, copilul intra in perioada de prepubertate, caracterizata ca fiind o perioada intensa de crestere staturala, dar si de dezvoltare a caracteristicilor sexuale. Poate aparea o anumita iritabilitate in comportament, o alternare a starilor de voiosie si exuberanta cu cele de indispozitie si oboseala. Apar tot felul de cerinte, atat din partea familiei, cat si din partea scolii, care-l solicita pe copil si la care invata, in timp, sa se adapteze.Viata interioara este intensa si bogata. Copilul are nevoie sa comunice si sa aiba incredere in capacitatea sa de a crea, in propriile sale abilitati. Pe fondul comparatiei tot mai acerbe cu colegii pot aparea sentimente de inferioritate care ii inhiba naturalul comportamentului. Copilul devine mai independent si cauta sa se integreze in grupul de copii de varsta lui. Acest grup este important in dezvoltarea identitatii copilului, a atitudinilor si valorilor pe care le adopta.

In cazul unui divort, copiii de varsta prescolara pot reactiona devenind foarte dependenti de parinte sau tematori cu privire la momentele separarii. Schimbarile in obiceiurile lor de a manca sau dormi sunt adesea un semn ca un copil trece printr-un moment dificil. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot plange mai usor decat in mod obisnuit.

Copiii de varsta scolara pot manifesta unele din aceleasi semne ca si copiii mai mici, dar pot de asemenea sa arate semne mai fatiste de manie, ingrijorare sau tristete. Altii pot actiona ca si cum nu le-ar pasa si isi iau un aer de indiferenta, in timp ce alti copii vor nega ca parintii lor divorteaza. Uneori copiii de aceasta varsta incearca sa fie foarte cuminti, ca si cum s-ar purta perfect, si poate ca asa parintii lor nu se vor desparti. In contrast cu copilul care se straduieste sa fie cuminte, exista copii care incep sa fie foarte agresivi, sau chiar ostili parintilor, probabil dand vina pe unul dintre ei pentru un divort. Unii copii sunt mai subtili in a-si arata resentimentul si pot manifesta comportamente pasiv-agresive, cum ar fi faptul ca varsa lucruri, pierd obiecte, uita in mod frecvent sa faca anumite lucruri.

Adolescentii pot fi mult mai problematici in imprejurari normale, adica sunt in mod obisnuit mai certareti si combativi. Atunci cand exista o situatie de divort, unele semne de avertizare legate de durerea pe care o simte copilul se manifesta prin comportamente explicite, cum ar fi fuga de acasa, chiulul de la scoala, altercatii fizice, probleme cu legea, abuzul de droguri, alcool, si promiscuitatea. Altii pot deveni deprimati si retrasi, si pot manifesta o crestere sau o scadere accentuata a obiceiurilor de masa si somn, si pot chiar exprima ganduri suicidale.

Ele pot fi doar un strigat de ajutor sau atentie, dar nu puteti sa riscati si sa pretindeti ca nu sunt motive de ingrijorare. Daca vorbesc despre faptul ca si-ar dori sa moara, vorbiti cu ei in mod deschis despre aceste lucruri si cautati ajutorul unui specialist.

În toate aceste lucruri, parintii trebuie sa inteleaga ca ei sunt suparati pentru ca divortati si ca ei sufera. Unii copii vor accepta sa vorbeasca despre divort, altii nu. Este important ca in orice imprejurare sa le transmiteti mesajul ca divortul este un subiect deschis.Le puteti oferi alternativa de a vorbi cu altcineva in cazul in care nu doresc sa vorbeasca cu voi despre aceasta problema. Ii puteti orienta catre consilierii de la scoala, asistenti sociali, psihologi, si alti specialisti.

În cazul copiilor mai mici, ii puteti invata sa se exprime in alte moduri, prin desene, teatru cu papusi sau figurine.

În cazul adolescentilor, poate fi util pentru ei sa discute cu alti copii ai caror parinti trec de asemenea printr-un divort. In acest fel copiii gasesc o modalitate in care sa-si exprime sentimentele legate de divortul parintilor, si in acelasi timp sa isi dea seama ca nu sunt singurii ai caror parinti divorteaza.