Sistеmul Dе Sеϲuritɑtе Sоϲiɑlɑ din Rоmɑniɑ
Sistemul de Securitate Sociala din Romania
Introducere………………………………………………………………………………….pag.1
Capitolul 1 Sisteme de securitate sociala………………………………………………………pag.4
1.1 Conceptul de securitate sociala – definirea noțiunii in context politic si legislativ….….pag.4
1.2 Istoricul principalelor modele ale sistemelor de securitate sociala …………………….pag.11
1.3 Structura sistemului de securitate sociala din Romania…………………………..……pag.15
1.4 Sisteme de securitate sociala din Europa………………………………………………pag.21
Capitolul 2 Asistenta sociala…………………………………………………..………..…pag.34
2.1 Conceptul de asistenta sociala – definiție si clasificare……………………………..…pag.34
2.2 Componentele asistentei sociale…………………………………………………………pag.35
2.3 Politici publice privind asistenta sociala……………………………………………….pag.42
Capitolul 3 Asigurările sociale de b#%l!^+a?sănătate…………………………………………….…pag.45
3.1 Conceptul si structura asigurărilor sociale de sănătate…………………………………pag.45
3.2 Principiile asigurărilor sociale de sănătate – fundamentul sistemului………………….pag.49
Capitolul 4 Serviciile medicale ……………………………………………………………pag.51
4.1 Definiția, structura si clasificarea serviciilor medicale ………………………………..pag.51
4.2 Sistemul serviciilor medicale – furnizori de servicii medicale………………………… pag.54
Concluzii……………………………………………………………………………………pag.62 Bibliografie……………………………………………………………….…………………pag.64
b#%l!^+a?
Introducere
Actualitatea studiului constă în importanța covârșitoare a momentului actual pe care o au sistemele de securitate socială ca rezultat al politicilor de securitate socială promovate de statele comunității internaționale și frecventele reforme sau ajustări ce privesc acest domeniu pentru dezvoltarea economică a oricărui stat, dar mai ales a României, având în vedere statutul de membru al Uniunii Europene.
Modificările legislative pe care le-a parcurs România de-a lungul perioadei de tranziție și ulterior acesteia, perioada de după integrare, au un impact major asupra dezvoltării sociale, economice, culturale și se cuvine acordarea unei atenții sporite in vederea evaluării, dar mai ales a identificării punctelor slabe și a punctelor tari ce au determinat implementarea actualului sistem de securitate socială derulat în România.
Privită din unghiul aderării la Uniunea Europeana, România are de parcurs un drum lung al reformelor, în toate domeniile și al aplicării coerente a politicilor structurale și comunitare in vederea integrării depline in structura europeană.
Lucrarea de față analizează și prezintă importanța covârșitoare a implicării statului prin puterea executivă și legislativă în identificarea problemelor și abordarea corectă a soluțiilor necesare pentru ieșirea din actual criză economică, prin stabilirea clară a responsabilităților din domeniul securității și politicilor de securitate socială promovate, reglementarea relațiilor de muncă și a mediului privat de afaceri dar mai ales în sectorul fiscal de colectare a veniturilor și redistribuire acestora sub forma prestațiilor sociale și a veniturilor b#%l!^+a?de înlocuire .
În cuprinsul lucrării, sunt analizate cele patru principale modele social-economice întâlnite în organizarea statelor europene: modelul liberal anglosaxon, modelul scandinav, modelul corporatist continental, modelul mediteranean și încadrarea țărilor europene în aceste categorii, analiză punctual menită să sublinieze diferențele esențiale dintre statele membre ale Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii –state pentru care criza economic, la debutul ei s-a manifestat virulent.
România parcurge o perioadă în care reforma sistemului de asigurări sociale este in plină desfășurare, dar pentru care încă nu s-au găsit cele mai bune soluții fiind într-un permanent dezechilibru și pentru care în fiecare an se aplică o nouă abordare din perspectiva colectării resurselor, participării la formarea masei veniturilor bugetare destinate acoperirii riscurilor și nu din perspectiva atragerii entităților private în sistemul de securitate socială.
Principalul scop îl reprezintă înlăturarea inconsecvențelor și nereușitelor reformelor propuse și derulate în perioadele anterioare ceea ce determină o imposibilitate a sedimentării politicilor sociale propuse inițial, a echilibrării cererii și ofertei de pe piața muncii sau a determinării consecințelor aplicării unei reforme.
Plecând de la modelele sistemelor de securitate socială existente de-a lungul timpului, am prezentat structura sistemului de securitate socială din Romania și am analizat structura acestuia.
În Capitolul 2 și 3 am abordat două componente importante ce țin de securitatea socială și anume asistența socială și asigurările sociale de sănătate, acestea din urmă concretizându-se în serviciile medicale de care beneficiază atât cetățenii asigurați cât și cei care beneficiază de pachetul minim de asigurare. Astfel, am considerat oportun să prezint conceptul de asistență socială și componentele acesteia pentru a identifica și plasa prin această b#%l!^+a?prezentare, locul deținut de România în raport cu Uniunea Europeană sau alte state puternic dezvoltate. Tot aici am dorit să identific punctele slabe marcate de țara noastră în politica de securitate socială și chiar să evidențiez punctele forte ce ar trebui menținute în eventualitatea unei noi reforme în domeniu.
Prin intermediul capitolului al treilea, lucrarea prezintă sistemul asigurărilor de sănătate și componentele sale, instituțiile ce administrează și derulează acoperirea riscurilor din domeniul sănătății, necesitatea implementării unei noi reforme în domeniu, astfel încât sistemul de sănătate să depășească limita subfinanțării.
Ultimului capitol este dedicat unei componente a asigurărilor de sănătate, recunoscute sub denumirea de servicii medicale prezentate astfel cum sunt specializate, pe domenii și tipuri de servicii, accesibilitatea la acestea precum și furnizorii care le oferă fie gratuit, fie contra cost în sistem privat sau parțial subvenționate de cetățeni prin coplata acestora.
Prin intermediul acestui studiu s-a dorit expunerea corectă a complexității sistemului de securitate socială, exigența dimensionării corecte a alocării de fonduri bugetare publice la nivel macroeconomic și necesitatea transferării acestora sub forma prestațiilor sociale, necesitatea elaborării temeinice a politicilor sociale, a implementării reformelor în acest domeniu prin corelarea cât mai exactă a riscurilor necesare a fi acoperite în concordanță cu veniturile posibile de încasat de la contributori.
b#%l!^+a?
Capitolul 1 Sisteme de securitate socială
1.1 Conceptul de securitate socială – definirea noțiunii in context politic și legislativ
In polemica privind politicile sociale s-a întâlnit de-a lungul anilor o serie de tentative , unele mai reușite decât altele, de a contura o definiție clară a noțiunii de securitate socială. În cea mai mare parte a statelor europene, definiția termenului se regăsește in legislația specifică, în alte state însă clarificarea acestui concept revine doctrinei in materie.
Definiția noțiunii de securitate socială rezultă cel mai adesea ca urmare a stabilirii riscurilor de natură socială ce pot determina apariția unor consecințe grave în viața membrilor activi, sănătoși ai populației unui stat, riscuri ce pot fi acoperite prin aplicarea unor măsuri și implementarea unor programe de susținere materială sau medicală a acestora in vederea eliminării inegalităților sociale ce pot apărea in structura populației.
O data cu trecerea timpului se poate observa faptul incontestabil că unele state dezvoltate atât economic cât și cultural au recurs la a defini conceptul de securitate socială nu prin simpla listare a riscurilor ce ar necesita acoperire in cazul apariției acestora, ci prin faptul că securitatea socială reprezintă un ansamblu interconectat de instrumente economice, sociale si politice, care să satisfacă îndeplinirea unui scop clar si anume asigurarea unui trai decent populației .
Securitatea socială în general este percepută ca fiind un sistem fundamentat pe solidaritatea dintre diverse categorii de persoane cum sunt: persoanele ce au un loc de munca b#%l!^+a?și persoanele beneficiare de ajutor de șomaj, dintre persoanele active și cele pensionate, dintre persoanele sănătoase și persoanele bolnave, persoane ce obțin venituri și cele ce nu dețin resurse sau au venituri limitate sub un minim acceptat, dintre familiile fără copii și familiile care au în întreținere copii minori sau copii bolnavi. În concluzie, prin securitate socială se poate înțelege un sistem de măsuri prin care se încearcă menținerea la un nivel adecvat din punct de vedere social, cultural si economic a cetățenilor unui stat astfel ca inegalitățile dintre aceștia să fie reduse sau suportabile.
Dezvoltarea statelor din punct de vedere social nu poate fi disociată de conjunctura dezvoltării culturale, politice sau spirituale, deci nu poate fi realizată printr-o simpla tratare sectorială. Aceasta este strâns corelată cu durabilitatea păcii, dimensiunea libertăților, stabilitatea și securitatea existentă, atât în plan național, cât și la nivel internațional. Autoritatea morală a cetățenilor, libertățile fundamentale de care beneficiază aceștia precum și drepturile de care dispun, egalitatea în tratarea membrilor societății, justiția socială de care au parte constituie valori esențiale de o importanță covârșitoare pentru toate societățile.
Având in vedere faptul că economiile statelor și societățile se află într-o strânsă interdependentă iar migrația populațiilor, libera circulație a lucrătorilor din diverse state, precum și transferurile de tip comercial completate de fluxurile financiare, descoperirile din domeniile științifice și tehnice, comunicarea și interconexiunile culturale determină existența în esență a unei singure comunități.
Din această perspectivă putem observa faptul că puterile executive aflate la conducerea statelor sunt în măsură sa conștientizeze că, pentru a atinge o dezvoltare economică și socială stabilă a țărilor, este imperios necesar să își fundamenteze politicile pe o solidaritate accentuată cu restul lumii, politici bazate pe derularea unor programe polivalente și o coparticipare durabilă la nivel internațional. b#%l!^+a?
Acțiunile de natură economică care permit persoanelor să-și exprime spiritul întreprinzător sau imaginația, marcând prin aceasta o bunăstare a comunităților, reprezintă fundamentul pentru programul social. Acestea însă nu pot fi garantate doar prin libera mișcare a componentelor ce interacționează pe piață fiind necesară aplicarea și a unor măsuri prin care guvernele să corijeze punctele slabe ale pieței, să completeze resorturile acesteia, să păstreze durabilitatea socială, să contureze atât mediul economic cât și contextul juridic din plan național și internațional care să permită o creștere globală stabilă ceea ce ar reprezenta temelia trainică a echității și justiției sociale, a responsabilității , a acceptării și a cooperării.
Scopul dezvoltării sociale este in primul rând sporirea calității vieții. Aceasta nu se poate realiza fără a îndeplini condițiile democratice necesare pentru funcționarea instituțiilor, dacă libertățile primordiale , drepturile esențiale, și legalitatea nu sunt respectate, dacă cetățenii statelor nu au posibilitatea de a-și procura singuri mijloacele de existență și mai ales trebuie avut în vedere faptul că acestea sunt aceleași pentru toți.
Prin urmare s-a observat faptul că toate sistemele de securitate socială s-au elaborat ținând cont de condițiile economice prezente din fiecare stat, ceea ce presupune că oglindește efectele specifice determinate de natura economică, socială, politică, istorică și geografică în unele cazuri ale statului respectiv. Chiar dacă au existat condiții asemănătoare sau influențe reciproce între două state, sistemele lor de securitate socială nu sunt identice.
În sistemele legislative naționale și a unor măsuri prin care guvernele să corijeze punctele slabe ale pieței, să completeze resorturile acesteia, să păstreze durabilitatea socială, să contureze atât mediul economic cât și contextul juridic din plan național și internațional care să permită o creștere globală stabilă ceea ce ar reprezenta temelia trainică a echității și justiției sociale, a responsabilității , a acceptării și a cooperării.
Scopul dezvoltării sociale este in primul rând sporirea calității vieții. Aceasta nu se poate realiza fără a îndeplini condițiile democratice necesare pentru funcționarea instituțiilor, dacă libertățile primordiale , drepturile esențiale, și legalitatea nu sunt respectate, dacă cetățenii statelor nu au posibilitatea de a-și procura singuri mijloacele de existență și mai ales trebuie avut în vedere faptul că acestea sunt aceleași pentru toți.
Prin urmare s-a observat faptul că toate sistemele de securitate socială s-au elaborat ținând cont de condițiile economice prezente din fiecare stat, ceea ce presupune că oglindește efectele specifice determinate de natura economică, socială, politică, istorică și geografică în unele cazuri ale statului respectiv. Chiar dacă au existat condiții asemănătoare sau influențe reciproce între două state, sistemele lor de securitate socială nu sunt identice.
În sistemele legislative naționale ale statelor moderne cu o economie si o industrie de nivel dezvoltat, legislația aplicabilă din domeniul securității sociale reprezintă un ansamblu de b#%l!^+a?prevederi legislative care reglementează domeniile asigurărilor sociale, asistența socială acordată, diverse ramuri ale compensațiilor sociale și, uneori, asigurările de tip praxis. Tot acest ansamblu de norme legislative asigura reguli clare care au în vedere transferul în bani sau prestațiile sociale în natură de la entitățile publice către membrii comunităților.
Această arie legislativă a fiecărui sistem național de drept se află în legătură directă cu dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul fiscal.
În linii mari, sistemul de securitate socială se bazează pe antrenarea unei componente din sursele materiale, umane și instituționale, mobilizate la nivel național într-o acțiune unitar planificată de acoperire a necesitaților rezultate din inegalitate socială, pauperizare, boală sau bătrânețe.
Autorul J. H. Richardson a spus ca principalul scop al securității sociale este acela de „a asigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiți, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistență sau îngrijire medicală de bază”.
Conceptual tratând termenul de securitate socială, acesta reprezintă in același timp o alegere de tip politic care se conturează pe baza unor principii, reglementări de tip constituțional si apoi in legislația specifică, cât și un ansamblu interconectat de drepturi b#%l!^+a?materializate în prevederile legislației in vigoare interpretate intr-un set de drepturi si obligații existente la un moment dat in politica unui stat.
Izvorul noțiunii de securitate sociala a rezidat pentru prima data in SUA, acest concept fiind folosit încă din 1935. Din păcate, pe plan internațional, la nivelul statelor lumii, acesta a fost adoptat ca și concept ce exprimă o realitate juridică începând cu anul 1948 prin art.3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului care prevede “Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate si la securitatea persoanei sale.”
Biroul Internațional al Muncii a definit securitate sociala ca fiind „ protecția pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziții publice contra mizeriei economice și sociale care îi amenință în caz de pierdere sau reducere importantă a câștigurilor din cauze bolii, maternității, accidentelor de muncă, șomajului, invalidității, bătrâneții sau decesului, precum și acordarea de îngrijiri medicale și de alocații familiilor cu copii.”
Prin politică de securitate socială înțelegem atitudinea adoptată de fiecare stat sau conducere guvernamentală, în relația cu natura riscurile sociale ce pot apărea la un anumit moment. Securitatea socială se conturează prin ansamblul măsurilor luate la nivelul sistemului instituțiilor unui stat, măsuri concretizate în reglementări legislative, reglementări ce au ca scop prin aplicarea lor, eliminarea sau atenuarea consecințelor păgubitoare produse populației de anumite incidente recunoscute ca fiind riscuri sociale.
In concluzie, subiectul central al unei politici de securitate sociala îl reprezintă riscul social. Principalele riscuri sociale, importante din acest punct de vedere îl reprezintă prevederile Convenției Organizației Internaționale a Muncii (OIM) 102/1952, care stabilește opt riscuri sociale cu impact major, recunoscute de statele participante :
boala
maternitatea
invaliditatea
bătrânețea
accidentul de muncă si boală profesională
decesul
urmașii
șomajul
Politicile aplicate de securitate socială pot fi înțelese ca politici de securitate sau siguranță economică, acestea acoperind în general patru linii principale în care pot apărea riscuri determinând sincope în viața cetățenilor unei comunități: b#%l!^+a?
securitatea resurselor/veniturilor;
securitatea locurilor de muncă;
securitatea capacității de muncă;
gestionarea mecanismelor de repartizare a sumelor de substituire sau completare pe parcursul perioadelor de disponibilizare forțată.
În acest sens, putem confirma faptul că termenul de securitate socială presupune atât asigurările sociale cât și asistența socială .
Asigurările sociale cuprind contribuțiile bănești ce au ca scop asigurarea riscului social inerent în care se încadrează bătrânețea, accidentul, îmbolnăvirea.
Contribuțiile bănești sunt colectate de la membrii activi ai societății, asigurându-se principiul proporționalității în raport cu capacitatea contributivă a membrilor denumiți în termenii de specialitate – contribuabili. Contribuțiile colectate constituie principala sursă a fondurilor utilizate pentru plata ajutorului social, a ajutorului de șomaj, a pensiilor sau a ajutoarelor de care beneficiază membrii familiilor unei persoane decedate.
O echilibrare între riscurile și costurile inegale ce revin fiecărui membru activ al unei comunități devine posibilă prin aplicarea sistemului de asigurări sociale, asigurând în același timp beneficiul unei contraprestații sensibil mai mari decât aceleia care ar putea fi obținută pe seama economiilor personale ținând cont și de faptul că acele contribuții datorate de fiecare membru sunt mai mici decât într-un sistem individualist. b#%l!^+a?
Putem concluziona că securitatea socială se bazează pe efortul național, presupunând existența și funcționarea unui sistem de compensare națională. Modul de gestionarea a resurselor existente în bugetul fiecărui stat și nivelul colectării acestora determină în esență multitudinea tehnicilor utilizate și a modalităților de stabilire și identificare preponderentă a riscurilor sau a costurilor antrenate în sistemele de securitate socială .
În ultimele decenii s-a observat însă faptul că riscurile sociale ce trebuie acoperite au sporit ca număr, subiectele securității sociale au căpătat o dimensiune mult mai mare, iar acestea nu ar putea fi asigurate dacă nu ar exista o cooperarea la nivel internațional. În această categorie se încadrează persoanele imigrante, activii ce își desfășoară munca în afara frontierelor statului ai căror cetățeni sunt și care necesită o politică de asigurare a securității sociale.
Politica de securitate socială a statelor se bazează în esență pe stimularea cetățenilor de a se asigura pentru riscuri sociale fie benevol în anumite situații, dar mai ales obligatoriu pentru eliminarea efectelor determinate de pierderea surselor de venit independent de voința sau responsabilitatea acestora. Astfel, prin asigurarea socială se ocrotește întreaga societate.
Și aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetățenilor, ci și pentru a evita transformarea acestora într-o povară pentru restul societății.
Efectele negative izvorâte din împlinirea unui risc social nu se manifestă doar la nivel personal, individual, ci determină disfuncționalități asupra întregii societăți. Manifestarea unui risc social sau a mai multor riscuri sociale, în funcție de dimensiunea acestora sau gravitatea lor poate avea consecințe culturale, economice, sociale sau motivaționale asupra generațiilor tinere, urmașilor membrilor comunității aflați în situații deosebite de risc social. S-a observat că insecuritatea vieții conduce la dezechilibre sociale, la destabilizare economică chiar la criză economică, în final ducând și la instabilitate politică urmate de proteste sociale ce adâncesc efectele acesteia prin greve sau manifestări de stradă.
Din această cauză statele, prin guvernele lor caută să se protejeze împotriva riscuri lor sociale, acesta fiind și motivul pentru care astfel de riscuri se numesc „sociale”. Se manifestă și privesc întreaga societate și nu doar un individ, de aceea este necesară acoperirea riscurilor prin aplicarea sistemelor de asigurare obligatorii.
Sistemele de securitate socială derulate în prezent constituie prin esența lor socială apanajul statului și ca urmare sunt administrate ca regulă generală de entități publice recunoscute ca instituții publice locale sau centrale în funcție de modul de organizare al acestora. Această abordare publică a sistemelor de asigurarea socială nu elimină automat și funcționarea unor societăți de asigurare private ca un sistem paralel sau suplimentar, menit să completeze acest domeniu. Pe această zonă putem afirma că își desfășoară activitatea entități private de asigurare a riscurilor care privesc în linii mari accidentele profesionale, bolile profesionale, pensiile private, asigurările de sănătate private sau riscuri asigurate punctual.
Este de remarcat faptul că noțiunea de securitate socială este reglementată în mod diferit în dreptul intern al fiecărui stat. Acest aspect rezultă din analiza asupra nivelului prestațiilor, sociale oferite, a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de dreptul la prestații b#%l!^+a?sociale sau perioadele pentru care se plătesc aceste prestații. Sistemele de securitate socială sunt gestionate de instituții publice naționale, guvernate de norme legale interne și reglementări naționale. Litigiile din domeniul securității sociale sau a asigurărilor sociale privite ca drepturi cetățenești ce izvorăsc din raportul cetățean – stat sunt soluționate de aparatul judecătoresc al statului.
Prin prisma celor prezentate anterior, putem aprecia că domeniul de aplicabilitate a unui sistem social de securitate se rezumă doar la teritoriul statului sau doar la o ramură, o activitate specifică desfășurată pe teritoriul statului respectiv în funcție de legislația care deschide dreptul la prestații sociale pentru proprii cetățeni sau în unele cazuri și pentru persoanele rezidente ale statului. La baza obținerii prestațiilor sociale stau deci principiul naționalității și principiul teritorialității.
Asistența socială îmbracă forma prestațiilor sociale fără caracter de contribuție prealabilă bazate pe ideea de nevoie și solidaritate sau de prevenire a unor fenomene sociale aici încadrându-se internarea în cămine de bătrâni, frecventarea școlilor speciale, internarea în cămine destinate copiilor abandonați, asigurarea asistenței psihologice de specialitate în școlile din zonele cu grad de abandon școlar, asistență medicală în școli etc.
În ceea ce privește reglementarea internațională, noțiunea de „securitate socială” se referă la acele ramuri ale asigurărilor sociale stabilite în Convenția OIM nr. 102 (1952) prin care au fost stabilite standardele minimale necesar a fi atinse prin măsurile de securitate socială ce trebuie să asigure riscurile amintite anterior și anume boală, maternitate, invaliditate, bătrânețe, protecția juridică a succesorilor, accidente de muncă, boli profesionale, șomaj, b#%l!^+a?alocații familiale și deces.
1.2 Istoricul principalelor modele ale sistemelor de securitate sociala
După numeroase cercetări, dar mai ales după experiențe mai mult sau mai puțin reușite și care în general s-au derulat cu fiecare guvern ales să aplice politica de securitate socială proprie, s-a constatat nu de puține ori că în acest sector nu s-au consumat toate variantele de politică socială, mai ales că în ultimele decenii riscurile sociale au crescut atât în dimensiune cât și ca varietate ceea ce determină o permanentă specializare a domeniului. b#%l!^+a?
Sociologul britanic T.H. Marshall definește încă din anul 1950 sensul: ,,Obiectivul esențial al politicii sociale în secolul XX est asigurarea bunăstării cetățenilor" (Marshall, 1950)
Până în prezent se cunosc patru modele esențiale ale sistemelor de securitate socială, modele concepute sub diverse forme de organizare și funcționare de la un stat la altul, în corelație cu organizarea politică, dezvoltarea culturală, obiceiurile și tradițiile proprii, istorie, dogma religioasă și numărul adepților, întinderea geografică sau poziția geopolitică, alcătuirea păturilor sociale, gradul de dezvoltare economică, relații interzonale, si de influență, etc.
Modelul 1 sau Modelul Bismarck întâlnit ca Modelul conservator sau sub diversele forme conservator-corporatist, continental, german – bismarckian, creștin-democrat,model aplicat în principal în Germania și Franța. Este un model ce stimulează piața muncii, realizând o relație unită între perioada activă din viața unui om și viața pasivă sau perioada de pensionare. Notabile sunt beneficiile realizate într-un astfel de sistem deoarece sunt corelate și proporționale cu nivelul veniturilor realizate în timpul desfășurării vieții profesionale. Acest model a fost aplicat pentru prima dată în Germania către sfârșitul secolului al XIX-lea ca apoi să fie preluat și de alte țări europene.
Acest model a fost aplicat în Germania de către cancelarul Otto von Bismarck și s-a focalizat mai întâi pe măsurile prevăzute la acel moment pentru asigurarea muncitorilor împotriva accidentelor de muncă. Dezvoltarea și constituirea unui sistem de norme legislative în acest domeniu este într-o strânsă legătură cu noua concepție privind rolul statului în acest domeniu. b#%l!^+a?
Această nouă concepție s-a reflectat în plan legislativ prin trei legi importante:
asigurările de boala
asigurările pentru accidente de munca
asigurările pentru invaliditate si bătrânețe
Sistemul lui Bismarck prevedea următoarele aspecte :
o unică categorie protejată – reprezentată de muncitorii din industrie cu un venit obținut din desfășurarea profesiei situat sub plafonul inferior stabilit de lege
indemnizațiile de care beneficiau erau proporționale cu veniturile obținute din profesie, aceste indemnizații aveau menirea de a substitui venitul respectiv
contribuirea la sistem ave caracter obligatoriu
finanțarea sistemului se făcea și prin asigurarea unei alocații de la bugetul de stat.
În concluzie , cancelarul Otto von Bismarck este întemeietorul primei convenții încheiate între stat ca entitate public și întreprinderi ca entități private, este cel care a pus bazele corelației dintre protecția socială și producția obținută.
Modelul 2 cunoscut în literatura de specialitate ca Modelul Beveridge sau Raportul lordului Beveridge a introdus un criteriu legitim în zilele noastre și care în România se aplică de relativ puțin timp.
Raportul a constat într-un studiu conceput de lordul Beveridge in 1942 și care se referea la situația economico-sociala existentă în Anglia la acea vreme. Și-a propus ca scop dezvoltarea politicii de securitate socială în beneficiul tuturor cetățenilor statului, avansând prin b#%l!^+a?aceasta ideea unui drept universal la securitate socială. Raportul prezenta un număr de riscuri foarte mare, iar prestațiile acordate prin acest tip de sistem erau nediferențiate.
Acest model implementa o nouă concepție potrivit căreia întreaga populație are dreptul la securitate socială nu numai lucrătorii, introducându-se noțiunea de “nivel de subzistență”, pentru persoanele inactive independent de voința acestora, lipsite de posibilitatea obținerii veniturilor. Acest model este incontestabil mai eficient deoarece cheltuielile se bazau pe cunoașterea precisă a subiecților cărora li se adresa, avea un grad mai mare de protejare în fața riscurilor, acoperind nevoile de bază privind securitatea socială, dar și pe cele speciale. Modelul a fost aplicat în Marea Britanie încă din prima jumătate a secolului al XX-lea și a constituit un standard pentru alte sisteme de securitate socială aplicate ulterior în țările europene.
Modelul 3 sau Modelul scandinav –denumit și modelul „statului bunăstării sociale” – este unul dintre cele mai generoase sisteme care punea accent pe principiul redistribuirii, integrării sociale fiind un sistem de tip universal, care acoperă toți membrii comunității fără a condiționa participarea acestora pe piața muncii. Implementarea și derularea acestui model în anii ’60 ai secolului XX a fost posibilă ca urmare a extinderii sectorului public si implicării dinamice a statului în sectorul de politică economică si socială, fiind prezent în țările scandinave, din nordul Europei.
Obiectivele sistemului social scandinav sunt monitorizate cu ajutorul unei infrastructuri a serviciilor sociale, infrastructură dezvoltată astfel încât să răspundă din punct de vedere calitativ, ușor accesibilă și cu adresabilitate mare. Potrivit acestui sistem dependența cetățeanului față de piața locurilor de muncă este cea mai scăzută. Printre beneficiile persoanelor aflate în șomaj se numără un procent foarte ridicat al reintegrării în muncă. Sistemul de sănătate este finanțat prin redistribuirea veniturilor colectate prin utilizarea b#%l!^+a?sistemului de impozitare.
O altă trăsătură a sistemului o constituie impozitarea de tip progresiv și cuprinde elemente de impozitare a patrimoniului personal, iar taxele percepute pentru activitățile economice private au un nivel scăzut.
Statele încadrate ca adepte ale modelul scandinav sunt Danemarca, Finlanda, Suedia și Norvegia. Aceste state sunt un exemplu în ceea ce privește dialogul social și cooperarea reală a partenerilor sociali cu puterea executivă. O trăsătură importantă a sistemului o constituie grupările sindicale care sunt real interesate de gestionarea asigurărilor pentru șomaj și în dezvoltarea și derularea programelor de formare a resurselor umane, a forței de muncă. Succesul Țărilor scandinave este recunoscut datorită atingerii unei rate ridicate a ocupării forței de muncă și eliminarea inegalităților ce se manifestă pe piața liberă a locurilor de muncă.
Modelul 4 sau Modelul subsidiarității este perceput ca fiind cel mai «uman» dintre toate modelele de securitate socială. Modelul subsidiarității sau modelul mediteranean de tip „familist” prezent în țările mediteraneene, în care transferurile sociale au un nivel mai mic față de restul țărilor europene. Un model prin care obligațiile sociale sunt preluate de familie sau de persoana însăși și doar în situații severe se recurge la un cadru organizat oferit de stat. Familiile au un rol important în acordarea siguranței și căminului membrilor familiilor aflați în situații de risc social. Un dezavantaj major și caracteristic acestor țări o reprezintă trăsăturile unei societăți paternaliste și ale existenței inegalităților între sexe. Nivelul scăzut al transferurilor de contribuții este parțial susținut de rețelele familiale.
În cadrul acestui sistem sindicatele și patronatele joacă un rol important mai ales pentru b#%l!^+a?procesul de negociere foarte centralizat a condițiilor de salarizare și de muncă. Nivelul ocupării în câmpul muncii, în special în rândul femeilor este foarte scăzute. Țările care au aplicat acest model sunt Grecia, Spania, Italia și Portugalia.
Modelul se află în faza de abandonare în prezent. Reformarea care a fost impusă unora din legislațiile naționale ce aplicau acest sistem vor determina eliminare lui deși se poate constata ca unele sectoare ale sistemelor de securitate socială mai păstrează elemente ale subsidiarității. Statele care au aplicat acest sistem sunt situate în sudul Europei.
.
Aceste modele prezentate, datorită complexității riscurilor sociale și apariției unor noi tipuri de riscuri au fost completate la începutul secolului cu sisteme alternative de asigurare private, au luat astfel naștere sistemele de asigurări multi – componentă, care acordă protecție pe mai multe nivele, unele fiind combinate cu subvenții acordate de la bugetul de stat.
În categoria altor modele privind securitatea socială care au marcat doctrina internațională din domeniu putem enumera :
Legea americana a securității sociale (Social Security Act) adoptată în anul 1935
A fost inițiată în paralel cu legea redresării industriei, după criza economica din anii 1929-1933, perioadă în care șomajul a avut dimensiuni impresionante. Prin aceasta a fost reglementat un sistem de indemnizații destinat șomerilor. Legea reglementa, în același timp, și câteva politici de asistență socială adresându-se prin aceasta persoanelor defavorizate implementând asigurări de bătrânețe și deces pentru familiile celor aflați în câmpul muncii. b#%l!^+a?Aceasta lege a reprezentat un promotor al programelor moderne de securitate socială, amplificând eforturile teoretice ulterioare legate de sistemul securității sociale.
Legea securității sociale din Noua Zeelanda inițiată în anul 1938
Elementul central de noutate al promovării acestei legi a fost intenția de a elimina în totalitate starea de nevoie a persoanelor ce nu dispun mijloace materiale, fără veniturile necesare existenței, devenind astfel prima forma a consfințirii concepției potrivit căreia orice cetățean are dreptul la securitate socială.
Beneficiarii căruia i se adresa acest sistem erau toți membrii societății care realizau venituri, dar sub limita minimă prevăzută de norma legală, iar nivelul prestațiilor era fix și nediferențiat, scopul central fiind asigurarea unui nivel minim de trai și nu asigurarea unui venit menit să înlocuiască venitul obținut din exercitarea profesiei. Sistemul era finanțat din colectarea unui impozit pe venit.
Prezența acestor sisteme de securitate socială consacrate de-a lungul timpului au determinat comunitatea internaționala să agreeze ideea de “ dreptul fiecărui cetățean de a beneficia de securitate socială” elaborând analize economice și susținând această idee prin declarații politice.
În concluzie se poate afirma că accentual cel mai mare pus pe protecția socială și pe oportunitatea existenței unui sistem de securitate socială aparține statelor cu o economiei de piață dezvoltată fiind reprezentativ în acest sens cazul de Suedia care posedă suficiente pârghii în vederea depășirii consecințelor crize globale pe care o traversează Europa și SUA . Comparativ s-a constatat că modelul liberal promovat de Statele Unite ale Americii nu a trecut proba eficienței.
În acest sens, statele membre ale Uniunii Europene prin autoritățile acesteia, trebuie să- b#%l!^+a?și păstreze poziția pentru adoptarea modelului social economic specific acestora și să își focalizeze resursele asupra procesului de standardizare a sistemului instituțional de reglementare a politicilor sociale și a derulării acestora.
1.3 Structura sistemului de securitate socială din Romania
Securitatea socială în România rezidă din prevederile constituționale. Astfel, principalele prevederi reglementate în Constituția României revizuită sunt după cum urmează:
Asigurarea nivelului de trai la un nivel minim garantat este prevăzută prin articolul din Constituția României din care rezultă cu precădere obligația statului de a-și proteja din punct de vedere social cetățenii .
ART. 47 Nivelul de trai
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistență socială, potrivit legii.
b#%l!^+a?
Asigurarea sănătății oglindită în prevederile articolului 34 din Constituția Romîniei revizuită
ART. 34 Dreptul la ocrotirea sănătății
(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.
(3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
ART. 41 Munca și protecția socială a muncii
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.
(2) Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și b#%l!^+a?sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate.
Din coroborarea articolelor din Constituția României revizuită prezentate anterior în integralitatea lor , rezultă cu precădere următoarele concluzii:
1. Sistemele de securitate socială reprezintă responsabilitatea statului și au ca fundament legislația prin care îndreptățește anumite categorii de persoane, în anumite condiții, să primească prestații.
2. Conceptul de securitate socială este strâns legat de activitățile ce privesc recunoașterea, promovarea și protecția drepturilor omului.
3. Asigurările sociale sunt dependente în principal de activitatea al cărei rezultat este de natură materială și sunt condiționate uneori de posibilitatea de a munci, de a obține venituri necesare traiului zilnic sau satisfacerii unor nevoi de împlinire profesională.
Legislația incidentă și cadrul juridic determină cadrul instituțional pentru asigurările sociale. Sistemul asigurărilor sociale funcționează în baza mai multor acte normative promulgate de-a lungul timpului pe măsura ajustării sau adoptării de către guvernele de atunci a politicilor de securitate socială.
Actele normative ce reglementează domeniul asigurărilor sociale de stat sunt următoarele:
Lege nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale
Lege nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat
Lege nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale ale polițiștilor
Ordonanță de urgență nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic și consular
Lege nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat
Lege nr. 204/2006 privind pensiile facultative
Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă
Lege nr. 202/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă
Lege nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă
Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale
Ordonanță de urgență nr. 96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă
Ordonanță de urgență nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii b#%l!^+a?copilului
Ordonanță de urgență nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate
Ordonanță de urgență nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială
Principalele instituții responsabile cu organizarea, administrarea și funcționarea sistemului public de asigurări sociale de stat sunt:
Casa Națională de Pensii ,
Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) este instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică. Este înființată ca organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, precum și sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.
CNPAS are în componența sa casele județene de pensii, acestea fiindu-i subordonate conform statutului de organizare și funcționare precum și Casa de Pensii a Municipiului București cunoscute ca și case teritoriale de pensii, acestea funcționează ca servicii publice descentralizate și au personalitate juridică proprie. Potrivit legii, Casa Națională de Pensii b#%l!^+a?poate aproba înființarea de case locale de pensii dar fără personalitate juridică, subordonate și monitorizate de caselor teritoriale de pensii.
De asemenea, în conformitate cu legislația aplicabilă în domeniu asigurărilor sociale de stat, Casa Națională de Pensii are ca atribuții autorizarea asociațiilor profesionale de asigurare, constituite în acest scop pe paliere de activitate ale economiei naționale, în calitate de prestator de servicii în domeniul asigurărilor ce vizează accidentele de muncă și bolile profesionale.
Casa Națională de Pensii are coordonează și subordonează Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, instituție publică ce are personalitate juridică proprie și prin natura activității desfășurate are și autonomie științifică.
Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, conform statutului de funcționarea are ca atribuții coordonarea, îndrumarea și controlul activității caselor teritoriale b#%l!^+a?de pensii, în vederea aplicării unitare a legislației în vigoare din domeniul distinct de activitate și al îndeplinirii în totalitate a responsabilităților și atribuțiilor ce sunt apanajul acestora.
Casa Națională de Asigurări de Sănătate
Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) este instituție publică autonomă, de interes național, cu personalitate juridică, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor și programelor Guvernului în domeniul sanitar.
CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcționării unitare și coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România și are în subordine casele județene de asigurări de sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. Acestea sunt instituții publice cu personalitate juridică proprie și cu bugete proprii fiind ordonatori terțiari de credite.
Casele de asigurări, aveau ca atribuție colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se realizează de către Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), până în anul 2012, an în care aceasta a fost transferată către Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) și gestionează Bugetul Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) aprobat de Ministerul Sănătății, cu b#%l!^+a?respectarea prevederilor legii, fiind responsabilă de funcționarea întregului sistem de asigurări sociale de sănătate.
În vederea exercitării controlului și monitorizării sistemului de asigurări sociale de sănătate de către Ministerul Sănătății Publice, CNAS – în calitatea sa de ordonator de credite secundar – transmite Ministerului Sănătății Publice, trimestrial și anual, situații, analize și statistici cu privire la furnizarea de servicii medicale, pe domenii de asistență medicală, derularea programelor de sănătate naționale derulate de Ministerului Sănătății Publice prin intermediul caselor de asigurări, contractarea serviciilor cu furnizorii prin semnarea contractului cadru, decontarea către furnizorii parteneri a serviciilor acordate și finanțarea acestor servicii
Atribuțiile și obligațiile CNAS sunt reglementate prin Regulamentul de Organizare și Funcționare al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate aprobat prin Ordin al Președintelui CNAS.
Atribuțiile și obligațiile CNAS sunt:
Administrează FNUASS conform legii în vigoare, prin președintele CNAS, în colaborare cu CJAS
implementează strategii, elaborează analize și studii, întocmește prognoze și rapoarte privind dezvoltarea, funcționarea, eficiența și performanțele sistemului de asigurări b#%l!^+a?sociale de sănătate din România, în vederea corectării disfuncționalităților și perfecționării acestuia
propune proiecte privind acte normative în domeniu, în vederea asigurării unei funcționări optime a sistemului de asigurări sociale de sănătate și acordă aviz conform proiectelor de acte normative care au impact asupra FNUASS
Asigurările sociale de sănătate este principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății cetățenilor, prin care se asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asigurați. Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar. În legislația incidentă sunt prevăzute și situații în care cetățenii beneficiază de asigurare gratuită, de anumite servicii de urgență gratuite în vederea asigurării sănătății tuturor cetățenilor fără posibilități materiale.
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este instituție publică, cu personalitate juridică, sub coordonarea și subordonarea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este organizată și funcționează în temeiul principiului tripartitismului.
Agenția Națională asigură coordonarea, îndrumarea și controlul activității unităților din subordine, în vederea aplicării unitare a legislației în domeniul specific de activitate și al realizării atribuțiilor ce le revin acestora, potrivit legii.
Agenția Națională are în subordine sa unități cu personalitate juridică astfel structurate:
a) agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene și a municipiului București, cunoscute ca servicii publice deconcentrate si denumite în general agenții teritoriale;
b) centrele regionale de formare profesională a adulților , pe scurt CNFPA, acestea b#%l!^+a?fiind centre naționale;
Agenția Națională aplică politicile sociale și strategiile în domeniul ocuparii forței de muncă și formarea profesională a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Aceste politici sociale și strategii sunt elaborate de Ministerul Muncii având următoarele atribuții principale:
a) stimularea ocupării forței de muncă și creșterea ratei de ocupare a forței de muncă;
b) prevenirea și limitarea șomajului;
c) accesarea serviciilor de formare profesională de către persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă
d) asigurarea egalității de șanse pe piața internă a forței de muncă și combaterea oricăror forme de discriminare pe piața muncii;
e) creșterea incluziunii sociale;
f) protecția persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru șomaj.
g) facilitarea liberei circulații a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii Europene;
h) sprijinirea cetățenilor români în vederea încadrării în muncă în statele cu care România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forței de muncă.
1.4 Sisteme de securitate socială din Europa
b#%l!^+a?
In prezent sistemele de securitate socială aplicate în țările Uniunii Europene, și implicit în țara noastră, trec printr-o criză accentuată, corelată mai ales cu reducerea posibilității susținerii financiare a riscurilor sociale. În căutarea soluțiilor privind rezolvarea acestei crize, au rezultat nenumărate reforme unele reușite, altele cu mai puține șanse de succes. În scest sens, pentru echilibrarea raportului dintre volumul riscurilor împlinite și resursele necesare pentru acoperire, s-a recurs la reforme privind acoperirea deficitelor înregistrate la fondul bugetelor sociale prin acordarea împrumuturilor de stat, reducerea cuantumului prestațiilor sociale, creșterea cuantumului contribuțiilor sociale sau a impozitelor, lărgirea bazinului celor impozitați, renunțarea la diverse scutiri la plata contribuțiilor, creșterea vârstei de pensionare, reducerea perioadei de acordare a drepturilor izvorâte din împlinirea unui risc social. Toate aceste elemente constituie subiect de dezbatere publică și politică având ca scop formularea unor noi politici în domeniul securității sociale.
Sistemele de securitate socială aplicate în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene sunt diverse, uneori divergente și în rare cazuri, mai exact în anumite situații, sunt convergente, ceea ce a determinat instituirea unei metode comune de a asigura din punct de vedere social persoanele care circulă dintr-un stat membru în altul, astfel încât aceștia să beneficieze, parțial sau integral, de drepturile lor de securitate social. Prin urmare, dispozițiile Uniunii Europene privind coordonarea sistemelor de securitate socială nu au în vedere armonizarea sistemelor din toate statele membre ci realizarea și implementarea corectă a unor mecanisme de coordonare între sistemele de securitate social. b#%l!^+a?
Datorită diversității, nivelului economic de dezvoltare, tradiției fiecare stat membru U.E. are libertatea să își aleagă tipul și forma prestațiilor sociale oferite, modul de calcul, condițiile de obținere, nivelul contribuțiilor și taxelor ce trebuie plătite în acord cu legislația națională în vigoare și cu respectarea dreptului la libera circulație a persoanelor.
Uniunea Europeană (UE) are o istorie de peste cincizeci de ani în ceea ce privește emiterea și aplicarea regulamentelor de coordonare a sistemelor de securitate socială regulamente ce au ca obiectiv major libera circulație a cetățenilor statelor membre UE.
Abordarea în ordine cronologică acestei teme, prin adoptarea documentului numit Regulament privind coordonarea securității sociale al Comunității Economice Europene (CEE) debutează în anul 1958 și a suferit mai multe modificări având ca scop lărgirea domeniului de aplicare .
În anul 1971, este adoptat Regulamentul nr. 1408/1971/CEE privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor migranți prin care se definesc ideile esențiale ale coordonării sistemelor de securitate socială în perimetrul European și anume: egalitatea de tratament, unicitatea legislație unică aplicabilă ceea ce presupune evitarea dublei participări ori non-acoperirea , menținerea drepturilor în curs de dobândire (prin totalizarea perioadelor de asigurare), menținerea drepturilor obținute (prin exportul prestațiilor).
Regulamentul nr. 1408/1971/CEE este completat în anul 1972 cu Regulamentul nr. 574/1972/CEE prin care se stabileau pașii de urmat pentru aplicarea regulamentului de bază, și prin care, timp de peste 30 de ani s-a realizat coordonarea sistemelor de securitate socială ale Uniunii Europene. b#%l!^+a?
Beneficiarii implementării acestor doua regulamente au fost lucrătorii migranți rezidenți în spațiul european. Putem aminti aici faptul că aplicarea cu succes a regulamentelor amintite s-a putut realiza datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare rapidă, a tehnologiilor de administrare a informațiilor, a bazelor de date, dezvoltare care a avut loc continuu, la nivelul Uniunii Europene finalitatea acțiunii constând într-o bună administrarea a informațiilor între sistemele de securitate socială a statelor membre UE și în beneficiul lucrătorului migrant.
Mecanismele de coordonare a sistemelor de securitate socială la nivel european au suportat modificări prin care s-a realizat modernizarea acestora. Astfel, la data de 1 mai 2010, a intrat în vigoare, Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European si al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială si a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European si al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004.
În 2004 a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al b#%l!^+a?Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială. Acesta înlocuiește Regulamentul (CEE) nr. 1408/71. Prin adoptarea Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 s-au stabilit procedurile de implementare ale Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială).
Prin noile reglementări s-a optimizat și completat principiile de bază existente în regulamentele anterioare, stabilindu-se și reglementându-se cooperarea dintre instituțiile naționale responsabile de securitate socială.
Regulile UE au stabilit câteva principii rămase active și în prezent din care notabile sunt:
aplicabilitatea unei legislații unice în domeniu sistemelor sociale ;
egalitate de tratament;
însumarea perioadelor de asigurare, rezidență sau ocupare;
exportul sau transferul prestațiilor – principiu în baza căruia o persoană poate beneficia de dreptul la prestații sociale obținute potrivit legislației, chiar daca reședința sa este stabilită pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European .
În Regulament a fost introdus un nou principiu – principiul bunei administrări care presupune obligativitatea din partea instituțiilor responsabile cu securitatea socială din statele membre să coopereze cu celelalte și să-și acorde asistență reciprocă în beneficiul cetățenilor.
Din 1 mai 2010, legislația aplicabilă privind coordonarea sistemelor de securitate b#%l!^+a?social este:
Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009, denumit în continuare noul Regulament;
Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului emis la 16 septembrie 2009 privind stabilirea procedurilor de implementare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate social și cunoscut sub numele de Regulamentul de implementare;
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 859/2003 din 14 mai 2003 – extinde dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 și ale Regulamentului (CEE) nr. 574/72 pentru cetățenii statelor terțe care nu sunt încă acoperiți de aceste prevederi doar din cauza naționalității lor.
Sistemul de securitate socială din SUEDIA
Serviciul Social din Suedia este o autoritate publică națională cu atribuții privind analiza necesității și dreptul de a primi ajutor social pecuniar, evaluează oportunitatea diverselor categorii de intervenție socială, efectuează investigații privind situațiile sociale ale copiilor și tinerilor aflați în dificultate precum și în alte cazuri. Serviciul Social nu trebuie confundat cu organizațiile umanitare de tip voluntar care își desfășoară activitatea în Suedia. Serviciul Social Suedez este o autoritate de stat finanțată din bugetul public al statului suedez și are obligația prin lege de a acorda asistență în anumite situații dar și dreptul de a condiționa asistența primită. În paralele cu serviciul social își desfășoară activitatea de într-ajutorare umanitară și organizațiile nonguvernamentale umanitare care pot oferi și acestea diferite tipuri b#%l!^+a?de asistență și sprijin persoanelor aflate în nevoie fără a condiționa contraprestația. Organizațiile umanitare voluntare nu sunt autorități de stat și își bazează activitatea pe voluntariat. Activitatea acestor organizații vizează cu precădere persoanele nevoiașe, sărace care nu dispun de o locuință sau un adăpost.
Dreptul de ședere în Suedia este principala condiție în privința acordării dreptului la asistență socială publică. În baza dreptului de ședere legea suedeză nu poate discrimina o persoană ce are dreptul la asistență socială, dar și determină tipul de asistență socială pe care Serviciul Social trebuie să îl acorde.
Se constată și existența unei diferențe între cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European, activi din punct de vedere economic și cei care nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unui venit în Suedia.
Sub acest aspect putem detalia următoarele categorii de persoane prin prisma relației dreptul de ședere dă dreptul la prestații sociale :
Persoanele cu drept de ședere pe 3 luni din care fac parte călătorii în interes de serviciu sau afaceri, turiștii, persoanele care caută un loc de muncă.
Aceștia nu au obligația de a se înregistra la Oficiul de Migrațiune, dar este absolut necesar să dețină un pașaport sau a o carte de identitate valabile. Acești sunt cetățenii Uniunii Europene care în Suedia nu au dreptul la asistența socială publică în primele 3 luni de ședere, având statut de turiști. b#%l!^+a?
Persoanele fără drept de ședere
Persoanele fără drept de ședere nu au drept la asistență socială publică. Există însă excepția potrivit căreia în cazuri de urgență, pot beneficia de ajutor bănesc acordat pentru repatriere.
Persoane aflate în căutarea unui loc de muncă
Pentru a obține drept de ședere ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, este absolut necesar ca persoana respectivă să facă dovada căutării active a unui loc de muncă și să prezinte o șansă reală în a obține un loc de muncă. Dreptul de ședere a unui cetățean european aflat în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru UE poate fi limitat, însă se acordă acestor cetățeni un timp rezonabil, de cel puțin 6 luni. În cazul Suediei, cetățenii UE aflați în căutarea unui loc de muncă, pentru o perioadă de până la 6 luni, nu sunt obligați să se înregistreze la Oficiul de Migrațiune astfel că statutul de cetățean UE aflat în căutarea unui loc de muncă poate fi dovedit Serviciului Social prin înregistrarea în evidența Agenției pentru Ocuparea Forței de Muncă și căutarea activă a unui loc de muncă.
Salariații care desfășoară activitate pe teritoriul Suediei
Pentru a avea statut de persoană angajată este necesar ca munca prestată să fie efectuată în folosul uneia dintre părți, persoana angajată să se afle în relație de subordonare față de angajator, iar activitatea prestată să fie retribuită. O remunerare foarte redusă nu constituie un inconvenient pentru a fi asimilat unui salariat.
Sistemul de securitate socială din Belgia b#%l!^+a?
Securitatea socială în Belgia este un sistem fundamentat pe principiul solidarității dintre lucrători și șomeri, persoanele active și cele aflate la vârsta pensionării, persoanele apte din punct de vedere medical și persoanele bolnave, persoanele ce obțin venituri și persoanele fără resurse materiale; familiile fără copii și familiile cu copii. Solidaritatea constă în susținerea de către persoanele active care plătesc contribuții în acord cu nivelul venitului obținut. Finanțarea sistemului social din Belgia revine întregii societăți prin intermediul sindicatelor, societăților de asigurări sociale, organizațiilor patronale, entități sociale care reprezintă și factori de decizie asupra modului de funcționare a sistemului social belgian.
Sistemul de securitate socială aplicat în Belgia asigură următoarele riscuri:
1. pierderea salariului, a venitului este înlocuit prin venit de compensare sub forma indemnizației în caz de șomaj, pensie, incapacitatea temporară sau totală de munca
2. în situația unor "cheltuieli sociale" cum ar fi plata educației copiilor sau costurile privind boala se acordă o completare a veniturilor;
3. în situația în care în mod involuntar o persoană este lipsită de venituri, se acordă un ajutor social de subzistență.
Sistemul de securitate socială clasic este defalcat pe următoarele paliere:
1. Un sistem pentru persoanele angajate, lucrători – persoanele care au un contract de munca.
2. Un regim pentru lucrătorii independenți – prin lucrător independent se înțelege o persoană care exercită o activitate profesională fără a fi legat de un contract de muncă – asimilați denumirii de liber-profesioniști.
3. Un regim pentru funcționari – funcționarul este în legislația belgiană, persoana care își exercită activitatea profesională în domeniului serviciului public.
Sistemul clasic cuprinde șapte categorii de presații sociale: b#%l!^+a?
1. Pensiile pentru vechime în munca și pensiile de urmaș;
2. Indemnizația de șomaj
3. Asigurarea împotriva accidentelor de muncă;
4. Asigurarea împotriva bolilor profesionale;
5. Prestațiile familiale sub forma alocației pentru copii,
6. Asigurarea socială în caz de boala și/sau de invaliditate;
7. Vacanțele anuale
Pe lângă aceste scheme de securitate socială se regăsesc și regimurile reziduale care fac parte din ajutorul social sub forma extinderii protecției sociale pentru persoanele care nu se pliază pentru categoriile de prestații sociale anterior prezentate.
Sistemul de securitate socială din Grecia
În Grecia, un stat cu o economie controversată în ultimii ani, asigurările sociale sunt obligatorii și în conformitate cu acest aspect toți cetățenii sunt susținuți împotriva riscurilor sociale.
Sistemul de securitate din Grecia cuprinde trei subsisteme:
sistemul asigurărilor sociale pentru protecția salariaților,
sistemul de asistență socială, care acordă îngrijire persoanelor în nevoie
sistemul național de sănătate, care acoperă toate persoanele cu domiciliul in Grecia.
Sistemul de securitate socială este coordonat și monitorizat, în principal, de Ministerul Muncii si Protecției Sociale. Sistemul de sănătate și sistemul de asistență socială, din punct de b#%l!^+a?vedere administrativ revine Ministerului Sănătății si Solidarității Sociale.
Scopul sistemului de asigurări sociale este să acopere riscurile sociale posibile cu care se confruntă persoanele active, lucrătorii, prin atribuirea de prestații și servicii sociale care să compenseze diminuarea sau pierderea venitului obținut din exercitarea profesiei.
Sistemul de asigurări publice, principal si complementar, este administrat prin instituții cu statut autonom. Instituția care este responsabilă pentru asigurarea socială a salariaților se numește Institutul de Asigurări Sociale (IKA).
Persoanele care obțin venituri din desfășurarea unei afaceri private sau a unei profesii liberale sunt asigurate prin intermediul Fondului profesiilor liberale si artizanilor din Grecia –TEBE.
Persoanele care sunt lucrători în agricultură sunt beneficiarii asigurărilor sociale prin intermediul instituției denumită Organizația pentru Asigurarea Agricultorilor – OGA
Funcționarii publici , angajații instituțiilor publice, angajații băncilor sunt asigurați de stat și instituții de asigurare separate, alte sisteme de asigurări de sănătate.
Institutul de Asigurări Sociale (IKA) este cel mai mare organism de asigurări din Grecia, care asigură prestații sociale pentru mai mult de jumătate din populație si furnizează îngrijiri medicale pentru 5,600,000 de asigurați, inclusiv membrii de familie, totodată plătește pensie unui număr de aproximativ 845.000 de pensionari.
Veniturile, fondurile institutului se formează din contribuțiile sociale datorate de angajați și angajatori, precum și din finanțarea acordată de la bugetul de stat. Asigurare IKA b#%l!^+a?dă dreptul la prestații în natură sub forma serviciilor medicale, serviciilor farmaceutice, îngrijire spitalicească și stomatologică, îngrijire suplimentară de sănătate și servicii de medicină preventivă, precum și la prestații materiale sub forma subvențiilor de maternitate, de sarcină, a îndemnizației de naștere, sănătate și de accident, ajutor de deces și de pensii.
Asigurarea la fondul social administrat de IKA este obligatorie și începe din prima zi de lucru. Există o procedură prin care salariatul devine asigurat prin participarea angajatorului la fondurile IKA, îndeplinind o serie de formalități în maxim 3 zile de la angajare .
Portofoliul asigurării persoanei este înscris in documentul numit „Extrasul contului de asigurare individual” . Acesta este emis in fiecare trimestru pentru fiecare asigurat si este trimis angajatorului. Angajatorul are obligația să-l predea asiguratului. „Extrasul contului de asigurare individual” se păstrează până la împlinirea condițiilor de pensionare.
Angajatorul are obligația să păstreze carnetul de asigurări de sănătate, să reînnoiască b#%l!^+a?valabilitatea acestuia anual pentru persoana asigurata si membrii săi de familie. Istoricul medical este menționată în acest carnet.
Asigurarea socială cuprinde și alte componente :
asigurare împotriva șomajului la Organismul de Ocupare a Forței de Munca,
participarea la prestațiile privind fondul locativ și de subvenționare a locuinței
prestații in favoarea turismului social, reprezentațiilor teatrale
Asigurarea de boala acoperă:
prestațiile in natura
prestațiile in bani sub forma alocațiilor sau indemnizațiilor
La prestațiile in natura au dreptul persoanele asigurate si membrii lor de familie, care îndeplinesc un stagiu de minim 50 de zile lucrate în anul anterior sau în ultimele 15 luni, excluzând ultimele trei luni, persoanele cu drept de pensionare sau prestații de invaliditate, precum si membrii de familie ai acestora.
Serviciile medicale se referă la prestații sub forma examinărilor medicale efectuate în cabinetele medicale, clinicile și laboratoarele aflate în relație cu IKA, la clinici medicale, medici de familie, medici din zonele rurale aflați în contract cu IKA. Prestațiile pot acoperi rambursarea taxelor plătite la medicii privați pentru consultații si medicamente primite in regim de urgența. Serviciile farmaceutice cuprind cheltuielile necesare pentru toate medicamentele prescrise de medicii aflați în contract cu IKA, cu condiția ca rețetele medicale să fie prezentate în termen de cinci zile, în caz contrar își pierd valabilitatea. Persoana asigurata contribuie cu o cotă de 25% din costul medicamentelor. Există ca excepție o listă a b#%l!^+a?medicamentelor pentru anumite tipuri de boli pentru care nu se percepe nici o contribuție.
Serviciile medicale suplimentare, sunt o altă categorie de prestații sociale care acoperă costul pentru dispozitive medicale, cum este cazul bolilor de inimă ce necesită by-pass, scaun cu rotile, lentile de contact etc.
Serviciile spitalicești cuprind toate cheltuielile efectuate cu o persoană asigurată – salariat sau pensionar, precum și cheltuielile pentru membrii de familie ai asiguraților în caz de spitalizare. Condiția este ca serviciile să fie oferite în spitale ale IKA, spitale publice și clinici private, aflate in relație contractuală cu IKA. În cazul unor boli ce nu pot fi tratate sau investigate în unități spitalicești de pe teritoriul statului elen aflate în contract cu Institutul de Asigurări Sociale sau clinici private care nu sunt in contract cu IKA in caz de urgenta se decontează serviciile spitalicești primite în alt stat european. Serviciile spitalicești pot fi oferite pe categorii și sunt posibile daca s-a efectuat un stagiu de cotizare de 6000 de zile lucrate – pentru categoria I sau 4000 de zile de lucrate pentru categoria 2.
Asigurarea de sănătate cuprinde și alte componente importante:
Serviciile dentare se referă la tratamentul dentar, inclusiv tratamentul orto-dentar pentru copii, precum și la protezele dentare. Sunt oferite de către centrele stomatologice IKA sau dentiștii in contract cu IKA.
tratamente balneare de care pot beneficia persoanele asigurate, precum și pensionarii ;
turismul terapeutic – oferit pensionarilor cu venituri mici ;
servicii de medicina preventiva;
servicii de planning familial, creșe, protecția copiilor cu handicap; b#%l!^+a?
stomatologie preventivă, vaccinare etc.
prestații în bani, care constau în indemnizația de maternitate, alocația de maternitate și naștere, alocația de deces, de boală, pensie și accidente;
salariații care au o familie cu copii beneficiază de o majorare a salariului sub forma alocației familiale proporțional cu numărul membrilor din familie.
Sistemul de securitate socială din Franța
Franța, ca o particularitate, aplică sistemul de securitate socială al propriei țări pentru cetățenii țărilor din Uniunea Europeană. Rezidenții în Franța, trebuie să se înregistreze la serviciul de Securitate Socială pentru a beneficia de drepturile de asigurare.
Cetățenii din țările care nu fac parte din Uniunea Europeană trebuie să aibă drept de ședere pentru a putea beneficia de dreptul la securitate socială din partea statului francez.
În Franța există mai multe tipuri de sisteme de asigurări obligatorii :
• sistemul general pentru salariați, care se adresează unui procent de aproximativ 80% din populație,
• sistem autonom, pentru persoanele ce practică profesiile liberale,
• sistemul agricol, pentru persoanele care își desfășoară activitatea în agricultură,
• sisteme speciale pentru anumite categorii specifice de persoane,
Regimul sau sistemul general se referă la riscuri legate de boală, maternitate, accidente de muncă, invaliditate, bătrânețe și văduvie, deces, alocații familiale, asigurare de șomaj și pensie- în general la categoriile de riscuri pe care majoritatea statelor europene le au prevăzute în propriul sistem de securitate socială. b#%l!^+a?
În Franța, administrarea fondurilor sociale necesare acoperirii riscurilor asigurate și decontării prestațiilor sociale se realizează de instituția denumită Uniunea de Colectare a Cotizațiilor Sociale și Alocațiilor Familiale – cu atribuții privind sistemele de securitate socială, asigurarea pentru șomaj,
Iar stabilirea contribuțiilor datorate este în raport de veniturile salariale obținute fiind deduse din acesta.
Accidente de muncă și boli profesionale – asigurare acoperă totalitatea accidentelor apărute la locul de muncă, în deplasare, și bolile profesionale. Prin acest tip de asigurare se acoperă costul îngrijirilor medicale, plata indemnizațiilor zilnice, și în anumite cazuri, pensiile.
Asigurarea de invaliditate prin acest tip de asigurare se compensează diminuarea veniturilor unei persoane care nu poate lucra la capacitatea sa fizică sau psihică integrală de 100%.
Pentru a putea beneficia de această asigurare, o persoană trebuie să întrunească următoarele condiții:
• handicapul sa-i afecteze cel puțin 2/3 din capacitatea de muncă,
• să aibă vârsta sub 60 de ani;
• să fie înregistrat ca asigurat la Securitatea Socială cu plata contribuțiilor la zi
• angajamentul de a efectua toate examenele medicale solicitate. b#%l!^+a?
Asigurarea de bătrânețe și văduvie pentru care există două tipuri de asigurare de bătrânețe: contributivă (înglobând și pensia pentru limită de vârstă) și non contributivă.
Studenții din țările UE/SEE nu trebuie să se înscrie la un sistem de securitate socială francez, deoarece continuă să fie asigurați în țările de origine. Pentru anumite țări care nu fac parte din UE/SEE există acorduri de reciprocitate cu Franța, care confer asigurare.
Lucrătorul independent – sau persoana care desfășoară o profesie liberală trebuie să se înscrie în cadrul regimului sau sistemului autonom al Uniunii de Colectare a Cotizațiilor Sociale și Alocațiilor Familiale și trebuie să efectueze plățile pentru contribuțiile cerute. Asigurarea de sănătate este furnizată de către un asigurator special, Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru profesiunile independente. Pentru a beneficia de asigurare este necesar să cotizeze pentru pensie și fondurile de invaliditate, reunite în administrarea instituției Casa Națională de Asigurări pentru Bătrânețe a Profesiunilor Liberale.
Artiștii independenți , creatorii de modă, scriitorii, fotografii, pictorii, compozitorii, interpreții care au venituri variabile trebuie să se înscrie în Asociația pentru Gestionarea Securității Sociale.
Asigurarea de șomaj
O persoană care se află în situația pierderii involuntare a locului de muncă beneficiază fie de regim de asigurare de șomaj, dacă a lucrat și a cotizat în prealabil, fie de regim de b#%l!^+a?solidaritate finanțat de către statul francez. Regimul de asigurare de șomaj implică două organisme publice, Assédic și ANPE. Orice persoană care se află în căutarea unui loc de muncă se poate înscrie la Assédic prezentând un act de identitate sau un document de ședere și o autorizație de muncă, dacă solicitantul este de naționalitate străină.
Regimul de securitate socială permite plata alocațiilor de asistență către trei categorii de șomeri:
– șomerii de lungă durată care și-au epuizat drepturile la întreținerea sub formă de asigurare;
– solicitanții care nu au referințe de muncă și întâmpină dificultăți speciale de integrare profesională;
– lucrătorii particularii care justifică 160 trimestre valide sub forma asigurării de bătrânețe.
Asigurarea de boală
Regimul general de asigurare de boală asigură lucrătorii salariați, șomerii, studenții, artiștii care participă la spectacole și artiștii autori. Sunt de asemenea asigurați, dacă nu exercită activitate sau nu beneficiază ei înșiși de un regim de securitate socială obligatoriu, persoanele care beneficiază de drepturi de pe urma asiguraților. În această categorii se înscriu: soții, concubinii, copiii (până la 16 ani sau până la 20 de ani dacă urmează studii). În anumite condiții, pot fi considerați ca beneficiar de drepturi de pe urma asiguratului ascendenții, descendenții aliați sau colaterali, ca și cei cu care conviețuiesc și pe care îi au în grijă.
Salariații beneficiază de prestații forma indemnizațiilor bănești zilnice în caz de boală și
accidente de muncă sau boli profesionale, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții privind stagiul de cotizare în cadrul sistemului , condiții ce constau în perioade de angajare și plata unui cuantum al cotizației corelat cu venitul obținut.
Prestațiile familiale și asigurarea de maternitate b#%l!^+a?
În cazul femeii însărcinate, examenele perioade prenatale obligatorii sunt suportate integral în limita costurilor de bază de asigurare de boală, urmînd ca din luna a șasea de sarcină toate îngrijirile medicale primate sa fie suportate de femeie in totalitatea lor. Durata concediului de maternitate este de cel puțin 16 săptămâni în caz de sarcină simplă, și de 34 săptămâni pentru sarcină multiplă. Pe durata concediu legal de maternitate, femeia asigură primește o indemnizație zilnică de maternitate egală cu nivelul câștigului zilnic de bază calculat pe baza mediei ultimelor trei luni care precedă concediul prenatal .
De la 1 ianuarie 2004, a fost pus în aplicare Prestația de naștere a copilului mic care prevede acordarea unei prime în bani la naștere sau adopție, o alocație principal și o completare la alegere în cazul în care părinții optează pentru o asistentă maternal la domiciliu sau își reduc sau întrerup activitatea salarială pentru a îngriji copilul nou născut. Aceste prestații sunt supuse condiției de resurse. Familiile cu copii beneficiază și de alocația pentru fiecare copil până la 20 de ani sau 23 dacă urmează studii .
Pensia pentru limita de vârstă
Ca o particularitate se poate semnala faptul că în Franța, sistemul de pensii nu este uniform, fiind organizat în funcție de sectorul economic de activitate al persoanei ajunse la pensie. Există un sistem pentru salariații din sectorul privat, sisteme speciale pentru salariații din sectorul public și sisteme special e pentru persoanele nesalariate (profesiuni liberale, artizani, comercianți și agricultori).
Salariații din sectorul privat, trebuie să cotizeze toți pentru asigurarea de pensie, oricare ar fi b#%l!^+a?nivelul salariului lor. Sistemul general este administrat de către Casa Națională de Asigurări de Bătrânețe. Salariații din sectorul privat au de asemenea obligația de a fi asigurai la un sistem de pensii complementar. Pentru a beneficia de o pensie de vârstă la plafonul maxim, trebuie ca asiguratul să aibă 65 de ani. Dacă solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru a obține pensia cu plafon maxim, pensia ii va fi calculată prin reducere la un plafon limitat, procentul de reducere fiind calculat în funcție de vârsta împlinită și perioada de cotizare.
De remarcat este faptul că Franța are și un sistem de asigurări de invaliditate, pentru care cuantumul fluctuează direct proporțional cu gradul de incapacitate de muncă cu condiția justificării unui stagiu de cotizare .
Capitolul 2 Asistenta sociala
2.1 Conceptul de asistenta sociala – definiție si clasificare
Asistența socială, în accepțiune modernă, reprezintă un sistem ce armonizează într-un ansamblu unitar acțiunile desfășurate de societate pentru evitarea, reducerea sau eliminarea efectelor unor circumstanțe, denumite generic „ riscuri sociale", cu rezultat direct sau indirect asupra nivelului de trai al unui segment al populației . Acțiunile sociale se concretizează prin intervenția instituțiilor guvernamentale sau a entităților nonguvernamentale utilizând servicii specializate de sprijinire a cetățenilor, grupurilor, comunităților ce se află într-o situație dificilă din punct de vedere social, material, biologic sau psihologic și care, nu pot să își asigure prin propriile resurse un nivel de existență decent. b#%l!^+a?
Asistența socială, denumită “Social work” în limba engleză, este un termen des întâlnit atât în dezbaterile politice cât și în cele publice și constituie un element de controversă și permanente căutări de soluții în domeniul politic și economic.
Asistența socială are ca scop principal sprijinirea, susținerea persoanelor aflate în nevoie, crearea condițiilor necesare pentru a duce un trai suportabil, susținându-i să-și dezvolte propriile perspective și abilități pentru o integrare socială corespunzătoare.
Persoanele sau grupurile de persoane, care reprezintă ținta asistenței sociale, datorită unor cauze independente de voința lor , pe o perioadă nedeterminată de timp, nu pot avea o viață activă, motiv pentru care sunt lipsite și de resursele materiale suficiente, necesare asigurării traiului zilnic. Lipsa unui trai decent, a unei baze materiale suficiente determină și auto-îngrădirea unor activități culturale, sportive, de agrement sau îngrijire a sănătății ceea ce conduce inevitabil la marginalizarea acestora în cadrul societății. În acest punct intervine asistența socială prin programe specializate de susținere, îndrumare sau completarea resurselor materiale insuficiente, prin acordarea ajutoarelor în natură sub forma alimentelor sau a tichetelor pentru procurarea acestora.
Ținta protecției sociale o reprezintă persoanele cu capacitatea de muncă diminuată , care își pierd locul de muncă , persoanele care provin din familii dezorganizate, familii care își pierd susținătorul, copii instituționalizați care părăsesc sistemul sau persoanele care nu au capacitatea să se autoîntrețină datorită cauzelor fizice. In extenso următoarele categorii de persoane constituie obiectivul intervenției specializate acordate sub forma asistenței și protecției sociale: familiile sărace, copiii care trăiesc într-un mediu antisocial, copii orfani, abandonați și instituționalizați, minorii delicvenți, tinerii neintegrați, persoanele dependente de alcool, droguri sau jocuri de noroc, persoanele supuse abuzului fizic sau sexual, persoane cu b#%l!^+a?dizabilități fie fizice fie mintale, persoanele suferinde de boli psihice fără susținători legali sau cu susținători legali fără resurse materiale decente, persoanele vârstnice bolnave, persoanele care nu au adăpost ca urmarea a calamităților naturale, etc.
Susținerea prin sistemul de asistență social acordat are în vedere, de regulă, un orizont de timp determinat, până în momentul în care persoanele asistate își găsesc resurse material, sociale, psihologice, uneori și morale de a depăși momentul nefericit din viața acestora și de a își relua viața în mod normal fără dificultăți majore.
Asistența socială, prin serviciile sale specific și specializate asigură diminuarea parțială a inegalităților existente în societate, a diferențelor existente între segmente sociale ale populației, sprijinind persoanele cu riscuri să se integreze normal în comunitate, dar mai ales să-și câștige propriile resurse devenind independenți .
2.2 Componentele asistenței sociale
Definiția asistenței sociale este redată și în norma legală adoptată în România prin LEGE Nr. 292 din 20 decembrie 2011 “Legea asistenței sociale “ articolul 2 prevede:
(1) Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților. b#%l!^+a?
Sistemul asistenței sociale are la bază următorul principiu: din venituri bugetare de stat sau din venituri obținute în mod voluntar de la persoane sau de la comunitate sunt susținute persoanele aflate în dificultate, în funcție de forma și nivelul necesităților lor. În această situație, prestația se acordă în funcție de nevoile existente, conform principiului solidarității, fiind necondiționată de vreo contribuție personală anterioară împlinirii riscului, așa cum este cazul asigurărilor sociale.
Asistența acordată persoanelor aflate în nevoie prin intermediul sistemului asistenței sociale nu este precizată decât în limitele generale prin lege, “ Sistemul național de asistență socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar sistemelor de asigurări sociale și se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și sistemul de servicii sociale”- urmând a fi stabilit prin analiza situațiilor concrete.
Conform clasificării din norma legală aplicabilă în România, sistemul de asistență socială acționează în principal pe două paliere:
sistemul de beneficii de asistență socială
sistemul de servicii sociale
Sistemul de beneficii de asistență socială sau de prestații sociale cuprinde: b#%l!^+a?
în funcție de condițiile îndeplinite pentru obținerea acestora, trei categorii importante
prestații de asistență socială distinctive care se acordă pe baza unei analize a mijloacelor de subzistență ale persoanei sau ale familiei
prestații de asistență socială universale, acordate fără a necesita o analiză a mijloacelor de trai
beneficii de asistență socială categoriale care se acorda pentru anumite categorii de persoane, ce trebuie să îndeplinească sau nu anumite condiții bazate pe analiză prealabilă a mijloacelor de subzistență de care dispune persoana sau familia
În funcție de scopul și natura lor beneficiile de asistență socială prezentate anterior se acordă în două moduri:
doar pe baza evaluării veniturilor bănești de care dispun solicitanții
în baza evaluării agregate a tuturor resurselor bănești, a bunurilor aflate în proprietate ori utilizare și a veniturilor ce pot fi obținute prin valorificarea acestora
O altă clasificarea a beneficiile de asistență social în funcție de scopul lor este:
a) beneficii de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de excluziune socială;
b) beneficii de asistență socială pentru susținerea copilului și familiei;
c) beneficii de asistență socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale;
d) beneficii de asistență socială pentru situații deosebite.
Modul de acordare a beneficiile de asistență socială se rezumă la două abordări : beneficii în bani sau beneficii în natură . Beneficiile de asistență socială în bani constau în plata alocațiilor, indemnizațiilor, ajutoarelor sociale și facilităților la diferite utilități ( de transport, de încălzire, de procurare a unor bunuri vitale).
Prestațiile în natură, ca parte componentă a asistenței sociale constau în ajutoare materiale, bunuri de uz personal sau folosință îndelungată, produse alimentare, acordate punctual sau în baza unor programe ce au ca scop accesul la educație, la sănătate și la ocuparea unui loc de muncă.
Beneficiile de asistență socială care au ca scop prevenirea și combaterea sărăciei și a riscului de excluziune socială se acordă solicitanților pe perioade limitate de timp sau pentru situații precis definite de norma legală aplicabilă. Aceste categorii de beneficii constau în următoarele tipuri :
a) prestații sociale ce au ca sursă de finanțare bugetul de stat, se plătesc țintit, pentru anumite categorii de persoane ce duc un trai la limita sărăciei;
b) prestațiile sociale comunitare a căror sursă sunt bugetele locale, acordate deasemenea țintit, ca măsuri specifice de susținere pentru depășirea unor situații de impas temporare;
c) ajutoare de urgență subvenționate fie din bugetul de stat fie din bugetele locale, fie b#%l!^+a?din ambele – ajutoare care se acordă pentru situații limită cauzate de dezastre naturale, incendii, accidente etc. ;
d) burse sociale și ajutoare financiare pentru ușurarea accesului la educație și învățământ a căror sursă o constituie bugetul de stat sau bugetele locale
e) prestații în natură de genul alimente de bază, materiale sanitare sau necesare educației, esențiale pentru dezvoltarea personală, inclusiv cele repartizate în cadrul programelor de sprijin educațional pentru copiii și tinerii din familiile defavorizate, programe pentru suplimente alimentare (laptele și cornul), rechizite și alte materiale uzuale în procesul de educație;
f) ajutorul de stat pentru persoanele refugiate, precum și pentru persoanele care au obținut protecție în România. Acest tip de ajutor se acordă în condițiile prevăzute de legislația specifică.
Dreptul la asistența socială se acorda la cerere sau din oficiu, după caz, acesta fiind garantat:
– tuturor cetățenilor de naționalitate română care au domiciliul sau reședința stabilită în România, fără nici un fel de discriminare;
– cetățenilor altor state, apatrizilor, oricărei persoane care a dobândit o forma de protecție și care are domiciliul sau reședința în România, în condițiile legislației romane, respectiv ale acordurilor și tratatelor la care România este parte.
a) Serviciile sociale pot fi primare și specializate. b#%l!^+a?
– Serviciile sociale primare sunt măsuri și acțiuni de iminență și prevenire repartizate
în comunitate, în scopul stabilirii și îngrădirii situațiilor de risc în care se poate afla la un
moment dat o persoana,o familie sau o comunitate.
– Serviciile sociale specializate sunt programe de susținere și asistența care au ca scop
păstrarea, recuperarea sau dezvoltarea capacităților persoanei sau familiei, aflată în situații specifice precare sau de risc de excludere din viața socială și sunt acordate de personal de specialitate.
Acordarea serviciilor sociale se gestionează intr-un sistem descentralizat, la nivelul comunităților locale sau regionale pentru a se plia cat mai corect pe necesitățile sociale identificate, tipologiei potențialilor beneficiari și condițiilor specifice în care aceștia se afla. b#%l!^+a?
Serviciile de asistență socială sunt servicii de interes general și se pot organiza și acorda în funcție de specificul activității astfel:
– în comunitate;
– la domiciliul beneficiarului;
– în centre de zi și centre rezidențiale, publice sau private.
Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt persoane fizice sau juridice, cu statut public sau privat.
Serviciile sociale sunt caracterizate prin acțiunea lor proactivă și se acordă după o analiză agregată a tuturor nevoilor unei persoane aflată în funcție de situația social,economică, a stării de sănătate, a nivelului de educație și mediul social în care își desfășoară viața .
Punctul de plecare în ceea ce privește acordarea serviciilor sociale îl constituie nevoile particulare ale fiecărei persoane, astfel că serviciile sociale se pot adresa unui grup restrâns sau unei comunități mai largi.
Pentru realizarea funcției pro active a serviciilor sociale, pentru atingerea eficientă a scopului serviciilor sociale în beneficiul persoanei asistate, serviciile sociale se pot administra și acorda în sistem integrat împreună cu serviciile de ocupare, de sănătate, de educație, precum și cu alte servicii sociale de interes general.
Serviciile sociale se pot clasifica după mai multe criterii astfel:
a) scopul serviciului aici se încadrează serviciile de asistență și suport pentru b#%l!^+a?asigurarea nevoilor de bază ale persoanei, serviciile de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de inserție sau de reinserție socială etc.
b) categoriile de beneficiari cărora li se adresează cuprind servicii sociale adresate copilului și/sau familiei,pentru persoanele ce prezintă dizabilități fizice sau psihice, pentru persoanele vârstnice incapabile să se întrețină singure, victimelor violenței în cadrul familie, persoanelor fără locuință, persoanelor cu diferite dependențe, consum de alcool, droguri, sau substanțe toxice, internet, jocuri de noroc etc., victimelor traficului de persoane, persoanelor private de libertate, persoanele sancționate cu măsură educativă sau pedeapsă neprivativă de libertate aflate în atenția serviciilor de probațiune, persoanelor cu afecțiuni psihice fără susținători legali, persoanelor din comunități izolate, șomerilor de lungă durată deveniți neindemnizabili, precum și servicii sociale de suport pentru aparținătorii beneficiarilor.
c) regimul de asistare, respectiv regimul rezidențial sau nerezidențial , serviciile sociale se subîmpart în
servicii sociale ce prevăd cazarea, pe perioadă limitată sau nedeterminată de timp cum sunt centrele rezidențiale, locuințele protejate, adăposturile de noapte
servicii ce nu include cazarea cum sunt centrele de zi, centrele și/sau unitățile de îngrijire la domiciliu, cantinele sociale, serviciile mobile de furnizare a hranei, ambulanța
b#%l!^+a?
d) după locul de acordare distingem servicii sociale acordate la domiciliul beneficiarului, în centre de zi, în centre rezidențiale, la domiciliul furnizorului care acordă serviciul sau în comunitate.
e)după regimul juridic al furnizorului de servicii sociale acestea se clasifică în servicii sociale ce pot fi organizate ca structuri publice sau servicii sociale private.
f) după regimul de acordare , serviciile se acordă în două moduri și anume în regim normal și regim special:
servicii acordate în regim de accesare, contractare și documentare obișnuite;
servicii acordate în regim special cu eligibilitate și accesibilitate extinsă, care urmăresc măsurile preventive care se oferă în regim de birocrație redusă și un set de servicii sociale, care vor fi accesate de asistați numai cu condiția păstrării anonimatului, cum sunt persoanele dependente de droguri, alcool, cele care practică prostituția, victimele violenței în familie etc. Serviciile acordate în regim special pot fi furnizate fără a încheia contract cu beneficiarii;
Categoria serviciilor solicitate și obținute în regim special se supune unei reglementări prin lege specială.
Un alt tip de servicii sociale sunt serviciile de îngrijire personală și se adresează persoanelor dependente care, ca urmare a pierderii capacității funcției fizice, psihice sau mintale, necesită ajutor permanent, supraveghere și asistare permanentă în vederea realizării activităților zilnice sau menținerea în limite normale a stării de sănătate. b#%l!^+a?
Situația de dependență totală sau parțială este un efect al bolii, traumei sau dizabilității fizice și poate fi amplificată în absența integrării sociale și a limitării resurselor materiale. Din această cauză sprijinul acordat prin asistența social pentru îndeplinirea activităților cotidiene ale vieții privește două paliere de activități:
a) activități esențiale ale vieții zilnice care constau în asigurarea igienei personale, hrănire și hidratare, asigurarea igienei locuinței, transfer și mobilizare, deplasare în interiorul locuinței, comunicare;
b) activități tehnice ale vieții zilnice care presupun prepararea hranei, asigurarea coșului zilnic prin cumpărături, activități de întreținere și efectuare a igienei locuinței și spălătorie, ușurarea deplasării în mediu natural și asigurarea însoțitorului, activități administrative și de gestionare a bunurilor personale, socializare și însoțire.
Îngrijirea persoanei aflată în astfel de situație pentru o perioadă mai indelungată este definită ca îngrijire de lungă durată care se asigură la domiciliu sau în centre rezidențiale, în centre de zi . De remarcat este faptul că serviciile de îngrijire personală se pot organiza și acorda integrat cu servicii de alt tip cum sunt cele de îngrijire medical, servicii de reabilitare și amenajare ambientală pentru facilitarea deplasării sau servicii de recuperare/reabilitare prin kinetoterapie, exerciții de gimnastică medicală, fizioterapie, terapie ocupațională, psihoterapie, logopedie acordate de personal specializat din domeniu.
Serviciile de îngrijire personală pot fi de asemene integrate și cu tipul de servicii de b#%l!^+a?natură juridică sau de consiliere socială.
Un alt tip de beneficii sociale sunt acele prestații sociale menite să sprijine copilul și familia și au în vedere nașterea copilului, educația necesară și întreținerea copiilor pe parcursul atât a perioadei preșcolare cât și a perioadei adolescenței .În această categorie se înscriu prestațiile sociale materiale concretizate în
alocații pentru copii;
alocații pentru copiii lipsiți, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților;
indemnizații pentru creșterea copiilor;
facilități, în condițiile legii.
Tot de natură materială sunt și beneficiile de asistență socială ce se acordă pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale pentru asigurarea nevoilor de bază ale vieții, cât și în scopul promovării și garantării exercitării de către acestea a drepturilor și libertăților fundamentale și participării depline la viața societății.
Raporturile de asistența socială se evidențiază, în principal, prin următoarele caracteristici:
sunt reglementate exclusiv prin lege;
obiectivele lor sunt persoanele fizice care au o nevoie,
în conținutul acestor raporturi intra dreptul persoanelor asistate social de a primi
prestațiile stabilite de lege precum și obligația entităților publice, instituțiilor statului specializate a le acorda; b#%l!^+a?
prestațiile sociale au în general un cuantum fix și ele nu sunt în mod obligatoriu succesive și permanente ca prestațiile de asigurări sociale.
2.3 Politici publice privind asistenta sociala
Ne aflăm într-o perioadă modernă a istoriei, în care societatea se află într-o perpetuă schimbare și se confruntă cu o paletă din ce în ce mai diversificată a problemelor de natură socială. Problemele sociale în această perioadă apar, se modifică și se amplifică cu rapiditate. Din acest motiv politica publică ce vizează furnizarea de servicii sociale trebuie să se plieze cu promptitudine la noile cerințe, să răspundă eficient nevoilor persoanelor sau comunităților aflate în dificultate. Un deziderat important în ceea ce privește răspunsul la noile nevoi sociale îl reprezintă creșterea eficienței politicilor publice din domeniul serviciilor sociale și diversificarea acestora în acord cu noile cerințe. Obiectivul central al politicilor publice derulate de guvern trebuie să cuprindă în prim plan domeniul protecției sociale. Statul, în domeniul legislativ îndeplinește atribuția de reglementare, stabilind prin politicile implementate cadrul legal necesar producerii și furnizării de servicii sociale, pe când entitățile societății private și ale societății civile dispun de un ansamblu de instrumente ce determină calitatea acestor servicii.
Cel mai important instrument cu rol în creșterea calității serviciilor publice îl au entitățile administrației publice aflate în subordinea guvernului și parlamentului, și este pus în practică prin setul de politici publice pe care le adoptă.
Includerea conceptelor „noului management public” în ansamblul reformei din administrația publică cuprinde: diminuarea cheltuielilor din administrație, utilizarea tehnologiei informației cu scopul de a optimiza sistemele financiare, sistemele de achiziții și plăți, b#%l!^+a?perfecționarea comunicațiilor în interiorul și în afara sistemului administrativ, implementarea unui management fundamentat pe programe , planificarea strategică, abordarea managementului performanței dar mai ales o raportare transparent față de public, dezvoltarea de parteneriate între organizațiile non-profit și cele guvernamentale, înființarea de agenții autonome sau entități private, managementul resurselor umane și a sistemului de compensații trebuie să aibă în vedere mai ales calitatea serviciului furnizat.
Acordurile de parteneriate public-private au condus la reformă în administrația publică cu rezultate bune în privința reducerii presiunii fiscale asupra bugetului public și creșterea calității serviciilor publice furnizate.
Statul are atribuția de a stabili norma legală în baza căreia funcționează parteneriatele public-privat. Parteneriatul public privat, se concretizează prin contractual de cumpărare de servicii sociale, document juridic prin intermediul căruia instituția publică cumpără un tip de serviciu de la organizații non-profit.
Programele guvernamentale derulate în sectorul serviciilor sociale se fundamentează pe contractare și solicită furnizorilor să fie organizați sub forma entităților non-guvernamentale și non-profit. Contractele de acest tip sunt specifice perioadelor scurte de finanțare, perioade în care instituțiile publice dețin controlul asupra a trei elemente esențiale: criteriile de performanță, criteriile furnizării de servicii și criteriile de selectarea a beneficiarilor finali. b#%l!^+a?Remarcând la acest tip de parteneriat, prin relația contractual care se naște, o subordonare, Smith and Lipsky (1993) au denumit parteneriatul de tip „regim contractual” deoarece raportul dintre cele două părți este un raport de subordonare și nu de egalitate.
Parteneriatul public-privat, ce implică guvernul, sectorul privat și societatea civilă, este recunoscut la nivel internațional ca o soluție pentru problemele sociale de orice tip – îngrijire medicală, educație, protecție socială, trafic de persoane, corupție etc.
Parteneriatul public-privat eficient poate oferi soluția pentru rezolvarea unora dintre cele mai urgente provocări sociale. Multe dintre problemele sociale contemporane depășesc capacitatea numai unui singur actor – public, privat sau societate civilă – de a le rezolva într-un mod eficient. În această lume aflată în plin proces de globalizare, este acceptată ideea că guvernele nu mai pot rezolva singure problemele sociale care apar, că sectorul de afaceri trebuie să își asume și responsabilități sociale și că societatea civilă trebuie să aibă un rol important. Așa cum am subliniat deja, parteneriatul public-privat are anumite beneficii pentru administrația publică: reducerea costurilor, împărțirea riscurilor, creșterea nivelului de furnizare a serviciilor, creșterea calității acestora, implementarea eficientă. Dar și sectorul privat are beneficii – dezvoltarea pieței, profitul. În domeniul furnizării de servicii sociale sunt preferate parteneriatele realizate cu entitățile societății civile deoarece caracterul lor non-profit și faptul b#%l!^+a?că sunt instituții bazate pe voluntariat și filantropie permit reducerea costurilor și creșterea calității serviciilor.
În aria serviciilor sociale, colaborarea dintre sectorul public și cel privat creează premisele pentru o creștere a calității vieții persoanelor sau grupurilor sociale aflate în situație de nevoie socială.
Creșterea calității vieții reprezintă scopul dezvoltării sociale, ceea ce înseamnă că parteneriatul dintre cele două paliere public și privat, este unul dintre instrumentele de impulsionare a acestui proces. Spre deosebire de privatizarea serviciilor sociale, procedeu prin care responsabilitatea prestării serviciilor este transferată către sectorul particular, în contractarea de tip social a serviciilor publice, statul își menține rolul central în furnizarea și producerea de servicii sociale. Pentru a veni în sprijinul dezvoltării sociale, guvernul poate acționa în direcția creării de parteneriate între reprezentanții societății civile și sectorul public.
Voluntariatul și serviciul social reprezintă un instrument eficient de sporire a calității serviciilor, instrument utilizat cu precădere de către entitățile nonguvernamentale, fără scop lucrativ. Acțiunile de binefacere bazate pe spiritul civic sau filantropic, deci care nu implică obținerea unor avantaje materiale, au ca rezultat creșterea calității serviciilor sociale prestate în folosul comunităților.
Politicile sociale sectoriale cele mai importante care ghidează aproape toate statele dezvoltate , cu denumirea în limba engleză și cu echivalentul lor în limba română, păstrând compatibilitatea termenilor sunt cunoscute ca fiind :
– social security – securitate socială cu sensul de ,,politică" privind menținerea veniturilor în principal prin acordarea pensiilor și alocațiilor de șomaj
– education policy – politica educațională care presupune accesul public la învățământ
– health-care policy – politica asistenței medicale sau politica pentru îngrijirea b#%l!^+a?sănătății
– housing policy – politica locuințelor sociale
– social work (social assistance) – asistență socială
– welfare policy – asistență social (în Statele Unite, ,,welfare" desemnează strict doar acordarea unor ajutoare sociale)
– employment policy – politica locurilor de muncă sau politica ocupării forței de muncă
– environment policy – politica mediului dezvoltarea unui mediu ecologic
– culture policy – politica derulată în domeniul culturii
– youth policy – politica pentru tineret
Capitolul 3 Asigurările sociale de sănătate
3.1 Conceptul si structura asigurărilor sociale de sănătate
Sistemul de asigurări sociale cuprinde totalitatea normelor legale, aplicate de instituții sau organism publice prin utilizarea unor proceduri specifice ce vizează acumularea unor resurse publice și/sau private în vederea realocării lor pentru protejarea unor nevoi sociale manifestate în cadrul comunităților, ca urmare a împlinirii riscurilor sociale.
Conceptul de protecție socială acoperă o arie foarte largă de acțiune pe mai multe direcții : asigurare, prevenție, asistență.
O componentă importantă a asigurărilor sociale o reprezintă asigurările sociale de b#%l!^+a?sănătate. Sănătatea este factorul decisiv prin care se asigură o viață normală, o dezvoltare corectă și armonioasă a comunităților, reprezentând un criteriu substanțial prin care se poate cuantifica nivelul de trai al omenirii, fiind efectul final al dezvoltării socio-economice a unui stat, oglinda condițiilor de muncă, a modului de viață al populației.
Asigurările sociale de sănătate constituie o verigă important a asigurărilor sociale prin care se derulează sistemul de ocrotire a sănătății populației.
Asigurarea de sănătate este o metodă de a distribui riscurile, de a preveni apariția unor boli, de a proteja populația sănătoasă împotriva îmbolnăvirii, de a trata sau eradica maladiile deja existente. Prin asigurările de sănătate se protejează populația sănătoasă dar se și derulează programe pentru recuperarea sănătății.
Împlinirea unui risc este legată de două tipuri de împrejurări și anume : accidente, catastrofe naturale – care nu pot fi anticipate sau îmbătrânirea, îmbolnăvirea, decesul – evenimente ce pot fi anticipate într-o mai mare măsură. Acestea reprezintă motivele pentru care este necesară asigurarea sănătății la nivelul întregii populații astfel încât să se poată atenua efectele împlinirii riscurilor sociale.
Asigurările de sănătate se poate structura, în funcție de modul de obținere a fondurilor necesare finanțării, în următoarele categorii:
Asigurarea publică de sănătatea
Asigurarea socială de sănătatea
Asigurarea voluntară sau complementară de sănătate
Asigurarea publică de sănătate sau Sistemul de sănătate modelul Beveridge, cunoscută sub forma finanțării prin metoda de impozitare generală și care presupune finanțarea sistemelor de sănătatea din veniturile bugetului de stat formate în mod direct din impozite și taxe. Este varianta de asigurarea pentru care persoana nu plătește unui terț asigurator o contribuție iar finanțarea sistemului sanitar revine statului prin alocarea directă de fonduri. În cadrul acestui sistem toate persoanele au dreptul să primească servicii medicale independent de mărimea impozitului plătit. Se poate astfel identifica un caz specific asigurărilor publice în care taxele aplicate au caracter special și destinație specială. Vorbim în acest caz de finanțare prin intermediul fondurilor speciale.
Asigurarea socială de sănătatea sau Sistemul Bismark, este varianta cea mai des întâlnită ca modalitate de asigurare prin care persoanele sunt obligate să achite o contribuție lunară, către o entitate numită asigurator, contribuție care proporțională cu venitul realizat și nu cu riscul de boală asigurat. În acest fel are loc o susținere acelor bolnavi de către persoanele sănătoase, și a celor fără venituri de către persoanele cu posibilități materiale mai bune.
Asigurările sociale de sănătate au caracter obligatoriu și protejează populația în totalitatea ei : copiii, salariații, pensionarii, șomerii, persoanele cu nevoi speciale, persoanele nesalariate, persoanele fără venituri, persoanele cu venituri minime cu condiția să fie asigurate potrivit legii în vigoare. Deoarece asigurările sociale de sănătate au caracter obligatoriu, rezultă că și finanțarea sistemului de sănătatea se realizează prin colectarea contribuțiilor obligatorii atât de le persoanele fizice cât și de la persoanele juridice în limitele prevăzute de norma legală și cu respectarea unor termene de plată.
Asigurarea voluntară de sănătate sau privată sau îngrijirea sănătații bazată pe asigurări private modelul aplicat în Statele Unite
Asigurările voluntare de sănătate se desfășoară în baza unor contracte încheiate benevol de potențialii pacienți cu asigurătorii de sănătate (entități publice sau private) în vederea acoperirii, integral sau parțial, a costului serviciilor medicale necesare în cazul împlinirii unui risc de boală sau a unei afecțiuni, altele decât cele incluse în pachetul de servicii de bază ale asigurărilor obligatorii. Asigurarea voluntară este diferită de asigurările obligatorii prin faptul că, pe lângă contribuția obligatorie (plătită de persoana angajată și de angajator sau entitățile asimilate angajatorilor) asiguratul în mod voluntar plătește o sumă de bani numită primă de asigurare, sumă stabilită în funcție de anumite criterii ( vârstă, stare generală de sănătate, adicții)
Primele de asigurare datorate pot fi:
Prime comunitare – egale pentru toți asigurații
Prime diferențiate – prime de risc – cuantificabile în funcție de un set de criterii
Deși asigurările private de sănătate constituie o alternativă reală la sistemul de asigurări sociale de sănătatea, pacienții asigurați beneficiind de servicii medicale de calitatea, de aparatură medicală de performanță, de noi scheme de tratamente și de investigații medicale complexe, acest tip de asigurări prezintă și o serie de inconveniente :
Excluderea unor grupuri de persoane din schema de asigurare pe criterii individuale, cum este cazul riscului prea mare de îmbolnăvire dintr-o anumită cauză prezentă în mediul persoanei asigurate;
Accesul anevoios al bolnavilor cronici sau bătrânilor la pachetele de asigurări datorită costurilor de asigurare prea mari ;
Evaluarea fiecărui potențial pacient pentru stabilirea schemei de asigurare pentru care se încadrează;
Persoanele care doresc o asigurare privată doresc să obțină beneficii cât mai multe iar cei ce prezintă o problemă de sănătate ascunsă vor dori să se alăture sistemului prin plata unor prime adecvate.
În concluzie, se dezvoltă fenomenul cunoscut sub denumirea de selecție adversă – persoanele care au risc mare de boală vor dori să se asigure voluntar iar cele sănătoase nu vor adera cu prea mare ușurință la schema de asigurare voluntară. Prin urmare finanțarea unui astfel de sistem este greu de gestionat și impune revizuirea primelor de asigurarea periodic. Deoarece asigurările private sau voluntare nu pot cuprinde totalitatea populației și nu pot oferi protecție decât pentru un segment al populației – de regulă se asigură persoanele cu venituri considerabile – soluția adoptată de majoritatea statelor în ceea ce privește sistemul de sănătatea o reprezintă obligativitatea asigurării, deci asigurările sociale de sănătatea. Prin acest sistem social se înlătură inconvenientul selecției adverse din motivul că evaluarea riscului de boală dispare, plata primei de asigurare nu se stabilește în funcție de riscul de boală ci în raport cu venitul asiguratului, prima de asigurare devenind contribuție obligatorie atât pentru cei bolnavi cât și pentru cei sănătoși.
O problemă comună totuși o dezvoltă ambele sisteme de asigurare și anume furnizarea excesivă de servicii din partea furnizorilor – aceștia fiind plătiți din bani publici – și un consum excesiv din partea pacienților – cei din urmă neavând obligativitatea plății la momentul solicitării serviciului medical datorită asigurării sociale.
Procedeul clasic prin care este atenuat acest fenomen de acordare excesivă a serviciilor medicale o reprezintă implementarea sistemului de co-plată pentru asigurările sociale de sănătatea și reducerea primelor de asigurarea în cazul solicitărilor reduse de servicii medicale – în cazul asigurărilor de tip privat.
O metodă recentă de finanțare ar fi finanțarea prin competiție dirijată care presupune obligativitatea persoanelor de a se asigura dar cu libertatea de a alege asiguratorul, care va negocia cu furnizorii de servicii medicale condiții cât mai rezonabile pentru decontarea îngrijirilor furnizate.
Finanțarea prin îngrijiri integrate – este un concept relativ recent care unifică finanțarea cu furnizarea de servicii de îngrijire a sănătății și care presupune furnizarea serviciilor într-un sistem integrat, cuprinzător, responsabil și competitiv iar asiguratul negociază condițiile asigurării cu terțul asigurator care este în același timp și furnizor de servicii medicale.
Sisteme de asigurări de sănătate nu sunt întâlnite în formele fixe descrise, ci de cele mai multe ori sunt adaptate condițiilor specifice din fiecărui stat, derulându-se în formă mixtă chiar în cadrul aceluiași sistem.
Din analiza metodelor abordate anterior rezultă concluzia clară că un sistem sănătos ar trebui să se desfășoare pe trei trepte astfel:
Impozitarea generală să se aplice pentru bunurile și serviciile medicale necesare cu impact major asupra stării de sănătatea a populației ( tratarea și eradicarea epidemiilor, bolilor cronice, creșterea natalității, vaccinarea, prevenția);
Asigurările sociale de sănătatea pentru îngrijirea individuală de boală;
Asigurările voluntare sau plata directă pentru serviciile la cererea asiguraților care nu sunt absolut necesare .
3.2 Principiile asigurărilor sociale de sănătate – fundamentul sistemului
Conform articolului 208 din Legea 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătății, la baza sistemului de asigurări sociale de sănătate din România stă un set de principii coordonatoare, în lumina cărora se urmărește atingerea obiectivelor prevăzute în norma legală și anume :
susținerea financiară a asiguraților față de costurile serviciilor medicale solicitate în cazul aparițiri bolilor sau accidentelor,
protecția asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu în condițiile utilizării eficiente a Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Urmând textul de lege regăsim următoarele principii ce au dirijat sistemul asigurărilor de sănătate din România încă din anul 1997 și prin care se conduce explicit sistemul asigurărilor sociale de sănătate:
a) alegerea liberă a Casei de asigurări de sănătate de către persoanele asigurați – principiu în baza căruia prezumtivul pacient nu este obligat să apeleze la un asigurator din localitatea de domiciliu sau dintr- o zonă impusă
b) solidaritate și subsidiaritate în constituirea și utilizarea fondurilor – principiul solidarității sociale potrivit căruia toți membrii unei comunități, independent de resursele de care dispun au dreptul la o protecție corespunzătoare. Prestațiile necesare a fi acordate cetățenilor sunt prevăzute prin lege și prin urmare este obligatorie acordarea lor, resursele necesare pentru a le asigura finanțarea trebuie identificate fără discuție și de asemenea acestea trebuie să răspundă condițiilor impuse de executarea prestațiilor.
Principiul solidarității este motorul funcționării asigurările sociale de sănătate din România și își are originea în sistemul asigurărilor sociale cel mai des aplicat în statele lumii constând în transferuri de resurse în flux, transferuri denumite redistributive. Acestea au fost organizate aplicând similitudinea sistemului general de impozite care presupune plata contribuției pe măsura venitului obținut. Asigurările sociale redistributive au fost gândite pe seama solidarității existente între generații, între persoanele din cadrul aceleiași generații. Explicit, persoanele active, susțin prin contribuțiile datorate prestațiile asiguraților actuali, iar cei ce le succed îi vor susține la rândul lor .
Această metodă de organizare a asigurărilor sociale prezintă avantajul că este deosebit de adaptabilă, se pliază ușor la nevoile care survin. Principala problemă a acestui sistem se concretizează în cazul inegalităților dintre generații, când un număr mai mic de persoane active trebuie să susțină financiar prin contribuții un număr sporit de persoane.
c) alegerea liberă de către asigurați a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispozitive medicale, în condițiile prezentei legi și ale contractului-cadru – principiu prin intermediul căruia se introduce ideea de competitivitate în rândul furnizorilor de servicii medicale astfel ca asiguratul să fie determinat să solicite servicii medicale de calitate
d) descentralizarea și autonomia în conducere și administrare – ceea ce detrmină modul de organizare a caselor de asigurări de sănătatea, a direcțiilor de sănătatea publică și a întregului sistem medical
e) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate – este principiul care definește esența asigurărilor de tip social prin care se impune participarea contributivă a întregii populații în beneficiul celor aflați în nevoie, în funcție de momentul împlinirii riscului social de îmbolnăvire
f) participarea persoanelor asigurate, a statului și a angajatorilor la managementul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate – principiu prin care s-a dorit motivarea prin coordonarea, verificarea și monitorizarea fondurilor colectate din contribuțiile sociale de sănătate a tuturor structurilor implicate în procesul de asigurarea a riscului social
g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil și nediscriminatoriu, oricărui asigurat – prevedere prin care se înlătură astfel excluziune socială sau a hazardului social, se promovează o egalitatea de tratament a asiguraților în fața bolii, se elimină posibilitatea selecției în acordarea îngrijirilor medicale pe criterii politice, etnice, religioase, de vârstă, de sex sau de posibilitățile material.
h) transparența activității sistemului de asigurări sociale de sănătate – principiul în baza căruia toate cheltuielile ocazionate cu funcționarea sistemului sunt controlabile și verificabile cu atât mai mult cu cât sursele de finanțare provin din bani publici
i) libera concurență între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate – acest principiu presupune accesul, la contractarea serviciilor medicale, de către furnizorii de servicii medicale ce îndeplinesc această calitate, eliminându-se, cel puțin teoretic ideea de furnizori de servicii medicale agreați, putând încheia contracte de furnizare de servicii medicale și furnizorii mai puțin cunoscuți sau nou-înființați, în această logică creându-se premisele unei piețe libere și concurențiale a furnizorilor de servicii medicale .
Acestea sunt principii generale, care exprimă ceea ce este esențial și decisiv în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, prin prisma respectării lor se poate obține o imagine nealterată a stării de fapt a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România. Este necesar a se realiza o analiză amănunțită a imaginii sistemului de asigurări de sănătate românesc, întrucât reprezintă o arie legislativă perfectibilă care nu a suferit modificări profunde în ultimii zece ani ci doar ajustări necesare acoperirii finanțării sistemului. Sănătatea are implicații majore asupra vieții social-economice a unui stat european cum este România, deci se impune analiza detaliată a sistemului asigurărilor sociale de sănătate și a serviciilor medicale oferite din perspective identificării punctelor slabe ale sistemului și eliminarea acestora precum și a identificării surselor alternative alocate în sistem pentru ca astfel în viitor finanțarea corespunzătoare a sistemului să devină o realitate.
Capitolul 4 Serviciile medicale
4.1 Definiția, structura si clasificarea serviciilor medicale
În societatea actuală, serviciile medicale sunt furnizate prin sisteme de tip deschis, ce își derulează activitatea în medii sociale profund supuse riscurilor. Într-o societate modernă, sistemul public de servicii medicale reflect ă gradul de dezvoltarea economic-socială a statului și au o importanță esențială pentru întreaga comunitate. Datorită creșterii semnificative a oportunităților de tratament oferite de industria medicamentelor și progresul tehnolgic înregistrat în zona medical a determinat o creștere progresivă a cererii de servicii medicale. Ca funcție a nivelului de sănătate a populației, cererea și oferta de servicii medicale poate determina o presiune variabilă asupra performanțelor unui sistem medical. Progresul tehnic presupune schimbări care generează la rândul lor frecvente reforme în privința serviciilor de sănătate. Reformele în domeniul serviciilor medicale constau , mai ales, în regândirea modului de finanțare a serviciilor medicale. În ultima perioadă, în mediile de specialitate s-a ajuns la concluzia că modul de alocare a resurselor pentru serviciile medicale reprezintă succesul în structurarea unor sisteme medicale de înaltă operativitate și eficiență.
Datorită importanței sociale și rezultatelor intervenției acestora, serviciile de sănătate publică, serviciile medicale și serviciile sanitare sunt prin esență produse publice.
Sistemul public de servicii medicale în general are ca obiectiv central asigurarea sănătății în rândul populației, aplicând anumite metode specifice de tip preventiv și terapeutic. Rolul său se concretizează în raport cu posibilitățile sale de a preveni, de a diminua și restrânge consecințele determinate de îmbolnăvirea populației. În practică, prevenția nu acționează tocmai eficient din acest motiv se investește în proporție mai mare în acțiuni terapeutice și recuperare. Cererea de servicii medicale este o rezultantă a cererii de sănătate care, la rândul său, este determinată de gradul de educație, de accesul la informare al populației dar mai ales de resursele disponibile pentru acest scop.
Performanțele oricărui serviciu medical de sănătate publică trebuie să se raporteze la – calitatea serviciilor medicale oferite, oportunitatea practică a acestora, calitatea asistenței medicale, finanțarea eficientă, fără pierderi sau cheltuieli nejustificate, distribuția serviciilor medicale către factorul social sa fie echitabilă , asigurarea serviciilor de urgență, să se încadreze în standardele unor costuri acceptabile.
Serviciile medicale oferite în sistemul de sănătate românesc sunt pe de o parte, servicii medicale publice – la care au acces persoanele asigurate prin plata contribuției de asigurări sociale de sănătate și servicii medicale private pentru care potențialul pacient își susține accesul prin plata direct sau prin asigurarea voluntară sau privată.
Din categoria serviciilor medicale publice fac parte
serviciile medicale oferite de medicina de familie
servicii medicale oferite de asistența stomatologică
serviciile medicale spitalicești și prespitalicești – ambulatorii de specialitatea
urgențe medicale și transport sanitar
îngrijiri medicale la domiciliu
asistența medicală de recuperare a sănătății
acordarea unor medicamente – medicamente compensate și gratuite
dispozitive medicale necesare recuperării sănătății
servicii medicale speciale
Serviciile medicale publice sunt prestate de furnizorii aflați în relație contractuală cu Casa Națională de Asigurări de Sănătatea, prin Casele Județene. Casa Națională de Asigurări de Sănătate este instituția publică, autonomă, de interes național, are personalitate juridică și se află în directa coordonare a Ministerului Sănătății. CNAS administrează, gestionează și monitorizează sistemul de asigurări sociale de sănătate având ca scop aplicarea politicilor și programelor derulate în domeniul sanitar . “Casa Națională stabilește și conduce politica și strategia generală în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, funcționând descentralizat pe baza principiului solidarității și al subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor.”
Prin lege 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătății s-au trasat atribuțiile Casei Naționale de Sănătate:
– administrează fondul național unic de asigurări sociale;
– verifică dacă asigurații au acces nediscriminatoriu la serviciile medicale;
– colaborează cu Ministerul Sănătății în vederea elaborării programelor de sănătate publică
– participă la aplicarea politicii sanitare a statului;
– monitorizează eliberarea medicamentelor înscrise pe lista medicamentelor acordate gratuit sau compensate.
O altă categorie de servicii medicale publice se derulează prin Institutul Național de Medicină Sportivă aflat în coordonarea și sub controlul Ministerului Sănătății. Institutul Național de Medicină Sportivă, este unitate medicală de asistență și cercetare medico-sportivă și prestează servicii medicale publice pentru loturile naționale și olimpice. În categoria serviciilor medicale publice se înscriu și policlinicile județene de medicină sportivă care desfășoară activitate medicală pentru toți sportivii din raza lor teritorială împreună cu cabinete medicale de specialitate, organizate în cadrul policlinicilor teritoriale. Cabinetele medicale de specialitate sunt organizate în cadrul complexelor sportive naționale și al cluburilor sportive pentru monitorizarea sănătății sportivilor de performanță la antrenamente și competiții.
Serviciile medicale private sunt serviciile medicale oferite de furnizorii de servicii privați, care se află în contract cu un terț plătitor – asigurator – privat și care se finanțează exclusiv din veniturile obținute prin plata directă de către pacient sau prin decontarea serviciilor de către un asigurator sau broker de asigurări medicale de sănătate din mediul privat.
Serviciile medicale private, în general acoperă o arie largă de domenii medicale dezvoltând o rețea privată de sănătate, policlinici, spitale, maternități, laboratoare medicale, imagistică, chirurgie, stomatologie, medicina muncii. Serviciile medicale private au la bază principii pe care le urmăresc pentru a atrage populația în zona asigurărilor voluntare de sănătate și anume: medici specialiști și asistență medicală de foarte bună calitate și respectul față de pacient.
Serviciile medicale private susținute de o tehnologie medicală de ultimă generație, oferirea către pacienți a celor mai bune soluții medicale, grija și atenția acordată acestora, reprezintă o alternativă reală la serviciile medicale sociale, cu condiția existenței unui buget personal important pentru o asigurarea medicală de tip voluntar.
4.2 Sistemul serviciilor medicale – furnizori de servicii medicale
Funcționarea și structurarea sistemului serviciilor medicale și al furnizorilor de servicii medicale este reglementată în România, o data cu apariția Legii 95 /2006 privind Reforma în domeniul sănătății care la art.49 prevede : ” (1) Implementarea programelor naționale de sănătate se realizează prin unități de specialitate selectate în baza criteriilor aprobate în normele tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate.
(2) În înțelesul prezentei legi, unitățile de specialitate sunt:
a) instituții publice;
b) furnizori publici de servicii medicale;
c) furnizori privați de servicii medicale pentru serviciile medicale care excedează capacității furnizorilor publici de servicii medicale;
d) furnizori privați de medicamente și dispozitive medicale.”
Din conținutul acestui articol rezultă cu claritate structurarea sistemului de servicii medicale și furnizorii acestuia, punându-se prin aceasta bazele coexistenței, întrepătrunderii domeniului public cu cel privat.”
Serviciile medicale și furnizorii de servicii medicale care fac parte din sistemul medical românesc acoperă următoarele domenii principale:
Asistența medicală preventivă și de promovare a sănătății, asistența medicală primară prin medicul de familie .
În asistența medicală primară, serviciile sunt furnizate în prezent de medicii de familie, cel mai frcvent tip de organizare la acest nivel fiind cabinetul medical individual, aproximativ 9000 de medici de familie la nivel național, dar există și un număr redus de societăți civile medicale. Acest mod de organizare diferă substanțial de cel anterior anului 19989, ăn carea sistența medicală primară era furnizată printr-o rețea de dispensare de diferite tipuri teritoriale , de întreprindere și școlare. Dispensarele erau cuprinse în structura spitalelor, carea dministrau și fondurile. Pacienții nu își puteau alege dispensarul ci erau repartizați la un anumit dispensar în funcție de locul de muncă sau de rezidență. Alegerea medicului de familie de către pacient și plata prin capitație a acestuia, în funcție d enumărul de paciențiînscriți este principalul mecanism prin care a fost introdusă competiția între furnizorii de asistență primară. S-a încercat deasemenea creșterea rolului medicului de familie în controlul accesului la celelalte tipuri de servicii medicale. Concomitent cu trecerea la sistemul de asigurări de sănătate , medicii de famile au trecut de la statutul de salariați în instituțiile publice la cel de furnizzori independenți de servicii medicale care își administrează cabinetele în regim privat dar intră în relații contractuale cu casa de asigurării de sănătatea fiind alimentați din fonduri publice. Cabinetul de medicină de familie desfășura activități privind
intervenții necesare în urgențele medico-chirurgicale și în afecțiunile acute;
medicină preventivă;
medicina curativă;
îngrijirea la domiciliu pentru ( situația persoanele nedeplasbile sau nou-născuții )
îngrijirea paliativa;
consilierea în domeniul medical
alte domenii medicale, în conformitate cu atestatele de studii complementare ( spre exemplu competențe de ecografie, homeopatie sau pediatrie)
învățământul în specialitatea medicină de familie, în cabinetele medicilor cu atestate de formatori;
activități de cercetare științifică;
activități de suport.
Prin activitățile desfășurate, în procesul de furnizare de servicii medicale, cabinetele de medicină de familie colaborează cu specialitățile medicale consacrate – cardiologie, pediatrie, interne , neurologie – având grijă să respecte specificul fiecărei specialității și să asigure transferul reciproc al datelor caracteristice ce privesc starea de sănătatea a pacientului.
2. Asistența medicală publică de urgență
Asistența medicală de urgență în faza premergătoare spitalizării pacienților este realizată de serviciile de ambulanță județene și de cel al municipiului București în colaborarea cu echipajele integrate ale Serviciilor mobile de urgență, reanimare și descarcerare (SMURD). SMURD face parte din structura inspectoratelor pentru situații de urgență, a autorităților publice locale și a spitalelor județene și regionale.
Acordarea asistenței publice medicale și tehnice de urgență și a primului ajutor calificat se derulează utilizând infrastructura Sistemului național unic pentru apeluri de urgență sub coordonarea la nivel județean sau regional de dispeceratele de profil medical specializate. Activitatea desfășurată de dispecerate se ghidează după reguli și coordonate de acțiune de tip medical, prin utilizarea unui index de clasificare unitar aplicat la nivel național, cu aprobarea prealabilă a acestora de către Ministerul Sănătății Publice, Ministerul Administrației și Internelor și Serviciul de Telecomunicații Speciale.
3. Asistența publică de urgență prespitalicească este organizată la nivel rural, urban, județean și la nivelul municipiului București și regional.
Aceasta se acordă pe diferite paliere de competență în ordinea următoare: primul ajutor calificat, asigurat de echipajele aflate la nivel rural, intervenția de salvare aeriană cu personal medical specializat, care acționează la nivel regional.
O caracteristică esențială a serviciilor publice de urgență prespitalicească este că acestea nu pot fi subcontractate de furnizori de servicii private cu scopul acoperirii lipsei de mijloace ale serviciilor publice.
4. Serviciile de ambulanță județene și al municipiului București
Serviciile de ambulanță județene și al municipiului București sunt servicii publice cu personalitate juridică și au ca scop central furnizarea serviciilor medicale de urgență și asigurarea transportului medical asistat de cadre de specialitatea formate pentru cazurile de urgență.
Personalul de intervenție care își desfățoară activitatea în cadrul serviciilor de ambulanță este dotata cu echipamente de protecție specifice potrivit normelor legale, pentru a se distinge de persoanele civile în cazul intervențiilor în situații de urgențe medicale.
Potrivit organizării rglementate prin lege, serviciile de ambulanță județene și al municipiului București au în componența lor două compartimente distincte și anume compartimentul de asistență medicală de urgență și transport medical asistat și compartimentul de consultații de urgență și transport sanitar neasistat.
Pe lângă sistemului de servicii medicale publicem cu același specific, prin legislația actuală s-a introdus și posibilitatea funcționării asistenței medicale private de urgență, doar în etapa de prespitalizare fiind reglementată astfel să asigure prin serviciile private de ambulanță, pe baza unui contract încheiat direct cu beneficiarul, sau cu asigurătorul privat al beneficiarului, sau la solicitarea directă a beneficiarului ori a oricărei alte persoane, cu consimțământul acestuia.
5. Asistența medicală ambulatorie de specialitate
Serviciile ambulatorii de specialitate sunt furnizate de cabinete medicale de specialitate individuale , ambulatorii ale spitalelor precum și de un număr considerabil de centre de diagnostic și tratament.Acești furnizori au apărut în urma roerganizării policlinicilor, odată cu trecerea la ocntractarea de servicii de către casele de asigurări de sănătate. Spre deosebire de alocarea teritorialăa pacienților în fostele policlinici , în prezent pacienții au dreptul la a alege medicul specialist din ambulatoriu la care se adreseză pe baza trimiterii întocmite de medicul de familie sau direct, în cazul unor boli care necesită monitorizare periodică de specialitate.
Serviciile ambulatorii de specialitate se acordă după cum urmează
în cabinete medicale de specialitate organizate potrivit normelor legale actuale
de entități medicale ambulatorii de specialitatecare funcționează potrivit dispozițiilor legale în materie și care sunt organizate independent sau integrate în schema unităților spitalicești;
de furnizori de servicii pentru îngrijiri de specialitate la domiciliu cu condiția autorizării prealabile a acestora;
în unități medicale ambulatorii care fac parte din structura universităților de medicină și farmacie și care sunt acreditate.
Unitățile medicale ambulatorii de specialitate prin intermediul cărora se acordă servicii medicale de specialitate, cuprind:
a) laboratoare , centre de radiologie și imagistică medicală, analize medicale, explorări funcționale,
b) centre de diagnostic și tratament, centre medicale și centre de sănătate polifuncționale,
c) ambulatorii de specialitate ale spitalelor,
d) ambulatorii integrate ale spitalelor- care fac parte din structura unității spitalicești, medicii specialiști desfășurând activitate salarizată,
e) policlinici balneare;
f) policlinici cu plată,
g) dispensare de identificare și tratare a TBC;
b) laboratoare sau centre de sănătate mintală;
c) dispensare cu internare de zi cu profil de psihiatrie;
d) cabinete de medicină dentară;
e) cabinete și unități medicale mobile organizate după necesități în conformitate cu normel elegale actuale.
În domeniul serviciilor medicale ambulatorii de specialitate este foarte bine reprezentat sectorul privat, cu plata directă de către pacient, existând peste 5000 de cabinete medicale de specialitate private și un număr important de centre medicale private. Serviciile paraclinice sunt oferite ăn cadrul a peste 1000 de laboratoare private, dezvoltându-se în ultima perioadă adevărate lanțuri de laboaratoare medicale care operează la nivel național. Serviciile acestor unități meidcale sunt decontate prin rambursarea costurilor de referință a analizelor de laborator efectuate pacienților asigurați, de către casele de asigurări de sănătate prin încheierea contractelor de furnizare de servicii medicale de acest tip.
Ambulatoriile de specialitate medicale pot desfășura următoarele activități:
a) intervenții de tipul urgențelor medico-chirurgicale cu respectraea limitelor competențelor personalului;
b) activități de prevenție,
c) activități medicale curative;
d) activități de investigații și diagnostic;
e) activități de reabilitare medicală;
f) activități legate de desfățurarea actului medical;
g) alte activități de asistență medicală de specialitate dacă sunt autorizate de Ministerul Sănătății.
Prin reformarea sistemului sanitar, după anul 1998, medicii specialiști și medicii dentiști au trecut de la statutul de salariați în instituțiile publice la cel de furnizori independenți de servicii medicale care își administrează cabinetele în regim privat dar intră în relații contractuale cu casa de asigurării de sănătatea fiind alimentați din fonduri publice.
Aceștia s-au organizat potrivit legii , ca persoană fizică independentă autorizată să desfășoare o activitate profesională, forma cabinetelor de specialitate înființate în acord cu legea 95/2006 sau desfășoară activitate ca angajați ai uneia dintre unitățile sanitare cu personalitate juridică în structura cărora funcționează entitatea ambulatorie de specialitate.
Unitățile care desfășoară activități de asistență medicală ambulatorie de specialitate pot realiza venituri, din următoarele surse:
a) contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate;
b) contracte încheiate cu asigurătorii privați;
c) contracte încheiate cu autoritățile administrației publice locale;
d) plata serviciilor prestate pacienților în cadrul serviciilor necontractate cu terți plătitori și suportată de aceștia;
e) contracte de cercetare și pentru activitate didactică;
f) donații, sponsorizări;
g) alte surse, conform legii.
6. Servicii medicale spitalicești
Prin spital se înțelege unitate medicală cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce acordă servicii medicale și cazare pacientului în vederea identificării, tratării sau ameliorării afecțiunii de care suferă acesta și care se prezintă la unitatea medicală.
Spitalul poate fi public, public cu secții sau compartimente private sau privat. Spitalele de urgență se înființează și funcționează numai ca spitale publice.
Spitalele publice, prin secțiile acestora , respectiv prin compartimentele private, și spitalele private au dreptul să furnizeze servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, în condițiile stabilite prin Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, din alte tipuri de asigurări de sănătate, precum și servicii medicale cu plata, cu respectarea legii ân vigoare.
Serviciile medicale furnizate pacienților în cadrul spitalelor pot fi preventive, curative, de recuperare și/sau paleative.
În asistența medicală spitalicească, spre deosebire de serviciile ambulatorii, marea majoritate a furnizorilor de servicii sunt instituții publice . În anul 2004 se aflau 416 spitale publice și doar 9 spitale private.
Spitalele private se pot încadra în diverse categorii în funcție de teritoriul acoperit fiind clasificate în
Spitale județene
spitale municipale
spitale orașenești
spitale regionale
În funcție de numărul și tipul specialităților din structura acestora precum și în funcție de patologie distingem
Spitale de specialitate cum sunt cele de boli infecțioase sau neuro psihiatrice
Spitale generale
Spitale de urgență
Spitale de copii
Spitalele se organizează și funcționează având în vedere regimul proprietății, în:
a) spitale publice, organizate ca instituții publice;
b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;
c) spitale publice în care funcționează și secții private.
Din punct de vedere al învățământului și al cercetării științifice medicale, spitalele pot fi:
spitale clinice cu secții universitare;
spitale ubiversitare
institute.
Activitățile administrative și operative cu caracter medico-sanitar din spitale sunt reglementate și supuse controlului Ministerului Sănătății Publice, iar în spitalele din subordinea ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, controlul este efectuat de structurile specializate ale acestora.
Condiția necesară pentru ca spitalul să poată furniza servicii medicale este aceea de obține autorizația de funcționare fără care activitatea spitalelor se suspendă, potrivit normelor legale aprobate în prealabil prin ordin al ministrului sănătății publice.
Numărul de spitale s-a modificat după anul 1998 , mai ales prin restrăngerea numărului de paturi din cadrul spitalelor și mai ales datorită crizei economice care a presupus subfinanțarea repetată a sistemului sanitar din România. Spitalele mici s-au transformat în unități medico-sociale datorită scăderii numărului d epatrui cu peste 30 % . Reducerile au fost orientate în special spre unitășile și secțiile cu grad redus de ocupare a paturilor, consecință ăn special aunor schimbări în profilul patologiei și progresului mijloacelor terapeutice
Pentru asistența medicală spitalicească modalitatea de plată este tarif per caz rezolvat (DRG) pentru îngrijirile pentru afecțiuni acute, tarif per zi de spitalizare, pe tipuri de secții și spitale pentru îngrijirile aferente afecțiunilor cronice. Problemele de fond , încă nerezolvate, ale mecanismelor actuale de finanțare a spitalelor sunt astfel constatate:
– finanțarea pe caz rezolvat nu este decontată la un tarif unic național ca o cauză a absenței unor costuri determinate local pe tipuri de pacienți
– lipsa unor sisteme de ajustare care să aibă în vedere diversitatea furnizorilor de servicii spitalicești și condițiile obiective de funcționare a unora dintre aceștia – centre de execlență, servicii terțiare, zone izolate
– Insuficienta definire a serviciilor furnizate prin spitalizarea de zi și integrarea acestei spitalizări cu spitalizarea continuă.
Sistemul serviciilor de sănătatea se găsește spre finalul unei tranziții prelungite de la un model integrat, în care majoritatea organizațiilor furnizoare de asistență medicală erau în proprietate publică aflate sub tutela Ministerului Sănătății, către un sistem al serviciilor medicale mixte, finanțate atât de către sectorul public cât și de către sectorul privat, un sistem în care majoritatea furnizorilor privați sau publici dispun de autonomie și încheie contracte obligatorii de furnizare a serviciilor medicale cu casele de asigurări, instituții care în sistemul actual, deși de sorginte public, reprezintă terțul asigurator.
Pentru desăvârșirea reformei în domeniul sănătății, în prezent deși este controversată ideea extinderii asigurărilor voluntare sau complementare de sănătate, apariția în sistemul asigurărilor de sănătatea a unor terți asiguratori privați are reprezenta un ultim prag trecut spre o finanțare corespunzătoare a sistemului de sănătatea românesc.
Concluzii
Prin măsurile de politici publice, politică socială , politică în domeniul sănătății și politică bugetară ce sunt adoptate într-o economie aflată în profundă transformare, cum este economia din țara noastră, guvernul prin instituțiile publice din subordine împreună cu regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat sau privat precum și societatea civilă prin reprezentanții săi, au obligația să contribuie in mod pro-activ la dezvoltarea unei economii performante, la raționalizarea și optimizarea veniturilor bugetare pentru folosirea resurselor materiale, umane, financiare și valutare in condiții de bună gestiune financiară în scopul dezvoltării nivelului de trai al populației . O economie care se confruntă cu probleme privind scăderea numărului locurilor de muncă, modificarea și adaptarea întregului sistem social și economic, asigurarea echilibrului pe ansamblul economiei, constituie ținta permanentă a politicilor sociale implementate, derulate și reformate din România. Din acest motiv am considerat o temă de actualitate prezentarea și analizarea sistemului de asigurări sociale din țara noastră, pentru a realiza o cunoaștere mai bună a punctelor slabe și a oportunităților oferite de parteneriatele de colaborare privat-public în domeniul social dar mai ales în domeniul serviciilor de sănătate. Dacă în domeniul prestațiilor sociale, de-a lungul timpului s-au derulat mai ales acțiuni de binefacere și voluntariat, acțiuni care au avut un efect pozitiv asupra societății, în domeniul furnizării serviciilor medicale constatăm cu surprindere că s-a dezvoltat o veritabilă rețea privată de furnizori ce are ca scop beneficiul material obținut din fondurile publice sau private. Prin urmare, putem concluziona faptul că în domeniul sănătății este necesară o implicare socială mai mare pentru crearea unor parteneriate de tip civil-publice pentru oferirea pro-bono a serviciilor medicale astfel ca serviciile sociale să se întrepătrundă cu serviciile medicale.
Politica socială în următorii ani va evolua în jurul factorului social și va determina o preocuparea continuă pentru îmbunătățirea calității vieții, creșterea numărului și calității locurilor de muncă, dezvoltarea adaptabilității și securității sociale în contextual unui mediu economic în permanentă schimbare și remodelare, va impune o modernizare a protecției sociale, promovarea egalității de gen, combaterea sărăciei, discriminării și excluziunii sociale.
In ansamblu, prin abordarea acestei teme am încercat să acopăr toate aspectele legate de Sistemul Asigurărilor Sociale Publice din Romania, modul in care se finanțează prestațiile sociale și Serviciile medicale, dar și cum acestea sunt gestionate de către instituțiile statului pentru a înțelege funcționalitatea sistemului și originea principiilor ce au determinat aplicarea sistemului de tip social din România.
BIBLIOGRAFIE
1. Bauman, Z., Comunitatea. Căutarea siguranței într-o lume nesigură, București, Editura
Antet, 2001.
2. Duncan, G. J., Brooks-Gunn, J. (eds.), Consequences of Growing up Poor, New York,
Russell Sage Foundation, 1997.
3. Giddens, A., Europa în epoca globală, București, Editura Ziua, 2007.
4. Pop, L. M., Politici sociale. Elemente de teorie, analiză și evaluare a politicilor sociale,
București, Editura Economică, 2005.
5. Rădulescu V. (2007), Marketingul în domeniul serviciilor de sănătate din România în contextual integrării în Uniunea Europeană, București
6. Nistor I. (2008), Sisteme de sănătate – studiu comparativ, vol. Reforma sistemului asigurărilor sociale din România în vederea aderării la Uniunea Europeană, Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca,
7. Văidean V.L., Mașca S., Cumpănașu E. (2010), Studiu privind metodele clasice de finanțare a serviciilor de sănătate, Revista de Studii și Cercetări Economice Virgil Madgearu, Anul III, Nr.1,Cluj-Napoca,
8. J. Viaene: „Present Challenges for Social Security – Reforming Social Security, Starting from a New Conceptual Framework”, Brugge, Die Keure, 1990
9. Zamfir, C., O analiză critică a tranziției, Ce va fi „după”?, București, Editura Polirom, 2004.
10. Zamfir, E., Runcan, L.-P. (coord.), Riscuri și oportunități ale sistemului de asistență socială în România, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2011.16. Zamfir, E., Zamfir, C., (coord.), Politici sociale. România în context European, București,
11. Zamfir, E., Serviciile de asistență socială, în Zamfir, E., Zamfir, C., (coord.), Politici sociale. România în context european, București, Editura Alternative, 1995.
12. Zamfir, E., Bădescu, I., Zamfir, C., (coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, București, Editura Expert, 2000.
13. Zamfir, E., Asistența socială în România. Teorie și acțiune socială. Texte alese, Craiova,
Editura Mitropoliei, 2009.
14. Zamfir, E., (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, București, Editura
Expert 2000.
15. Zamfir, E., Gender Perspective in the National Reform Programme for Employment, în
„Revista Calitatea Vieții”, nr. 1–2, 2010.
16. Zamfir, E., Flexible working time arrangements in Romania, în „Revista de Cercetare și
intervenție socială”, vol. 28, martie, 2010.
16. Zamfir, E., Runcan, L.-P. (coord.), Riscuri și oportunități ale sistemului de asistență
socială în România, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2011.
***Legea nr. 136/1995 din 29 decembrie 1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare.
***Legea nr. 212/ 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505 din 04 iunie 2004
***Legea asigurărilor sociale de sănătate nr.145/1997, modificată și completată prin Ordonanțele de Urgență nr.30/1998 și nr.72/1998
***Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările
ulterioare
*** Ordonanță de urgență OUG nr.150 din 31 octombrie 2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate
*** Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1408/71, din 14 iunie 1971
*** Cartea Albă: O agendă pentru pensii adecvate, sigure și viabile, Comisia Europeană,
februarie 2012.
BIBLIOGRAFIE
1. Bauman, Z., Comunitatea. Căutarea siguranței într-o lume nesigură, București, Editura
Antet, 2001.
2. Duncan, G. J., Brooks-Gunn, J. (eds.), Consequences of Growing up Poor, New York,
Russell Sage Foundation, 1997.
3. Giddens, A., Europa în epoca globală, București, Editura Ziua, 2007.
4. Pop, L. M., Politici sociale. Elemente de teorie, analiză și evaluare a politicilor sociale,
București, Editura Economică, 2005.
5. Rădulescu V. (2007), Marketingul în domeniul serviciilor de sănătate din România în contextual integrării în Uniunea Europeană, București
6. Nistor I. (2008), Sisteme de sănătate – studiu comparativ, vol. Reforma sistemului asigurărilor sociale din România în vederea aderării la Uniunea Europeană, Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca,
7. Văidean V.L., Mașca S., Cumpănașu E. (2010), Studiu privind metodele clasice de finanțare a serviciilor de sănătate, Revista de Studii și Cercetări Economice Virgil Madgearu, Anul III, Nr.1,Cluj-Napoca,
8. J. Viaene: „Present Challenges for Social Security – Reforming Social Security, Starting from a New Conceptual Framework”, Brugge, Die Keure, 1990
9. Zamfir, C., O analiză critică a tranziției, Ce va fi „după”?, București, Editura Polirom, 2004.
10. Zamfir, E., Runcan, L.-P. (coord.), Riscuri și oportunități ale sistemului de asistență socială în România, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2011.16. Zamfir, E., Zamfir, C., (coord.), Politici sociale. România în context European, București,
11. Zamfir, E., Serviciile de asistență socială, în Zamfir, E., Zamfir, C., (coord.), Politici sociale. România în context european, București, Editura Alternative, 1995.
12. Zamfir, E., Bădescu, I., Zamfir, C., (coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, București, Editura Expert, 2000.
13. Zamfir, E., Asistența socială în România. Teorie și acțiune socială. Texte alese, Craiova,
Editura Mitropoliei, 2009.
14. Zamfir, E., (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, București, Editura
Expert 2000.
15. Zamfir, E., Gender Perspective in the National Reform Programme for Employment, în
„Revista Calitatea Vieții”, nr. 1–2, 2010.
16. Zamfir, E., Flexible working time arrangements in Romania, în „Revista de Cercetare și
intervenție socială”, vol. 28, martie, 2010.
16. Zamfir, E., Runcan, L.-P. (coord.), Riscuri și oportunități ale sistemului de asistență
socială în România, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2011.
***Legea nr. 136/1995 din 29 decembrie 1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare.
***Legea nr. 212/ 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 505 din 04 iunie 2004
***Legea asigurărilor sociale de sănătate nr.145/1997, modificată și completată prin Ordonanțele de Urgență nr.30/1998 și nr.72/1998
***Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările
ulterioare
*** Ordonanță de urgență OUG nr.150 din 31 octombrie 2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate
*** Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1408/71, din 14 iunie 1971
*** Cartea Albă: O agendă pentru pensii adecvate, sigure și viabile, Comisia Europeană,
februarie 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistеmul Dе Sеϲuritɑtе Sоϲiɑlɑ din Rоmɑniɑ (ID: 146773)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.