Sistemul Respirator
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Anatomia aparatului respirator
1.1 Căile respiratorii
1.2 Plămânii
CAPITOLUL II – Plante care se folosesc în prevenția și tratamentul aparatului respirator
2.1 Fitoterapia ca și concept
2.2 Extractele fitoterapeutice-procedee de preparare
2.3 Principalele plante medicinale
CAPITOLUL III – Produse naturale folosite în tratamentul afecțiunilor aparatului respirator
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Din cele mai vechi timpuri omul a folosit produsele vegetale din natură spre propriul său folos. La unele a observat diversele acțiuni asupra organismului. Aceste observații s-au înmulțit în decursul mileniilor și astfel, omul și-a creat mijloace de a-și vindeca suferințele fizice. Prin urmare, plantele au fost primele medicamente pe care omul le-a folosit ca atare, iar mai târziu le-a prelucrat după obiceiurile timpului.
În 1948, când s-a înființat Organizația Mondială a Sănătații (O.M.S.), se raporta că 80% din populația globului recurge la metode naturale ca prim ajutor sau tratament în caz de îmbolnăviri. Și situația nu s-a schimbat prea mult nici astăzi.
În urmă cu un secol, practica empirică de utilizare a plantelor în scop terapeutic era transmisă fie prin viu grai, din generație în generație. În prezent fitoterapia a devenit o știință modernă, o ramură a științelor medicale.
Fără a subestima rolul chimioterapiei, fitoterapia, în special și terapia naturală, în general, vin să completeze ansamblul de metode prevenite și curative practicate în prezent. Dar nu numai să le completeze, deoarece numeroase substanțe active din plante, tocmai cele cu acțiune puternică, sunt considerate tratamente de bază și nu adjuvante în terapia modernă.
Se consideră că multe dintre medicamentele chimice sunt nocive, fie prin efectele secundare nedorite de cauză toxică, de multe ori imprevizibilă,fie de natură alergică pentru ca substanțele de sinteză se comportă ca un corp străin introdus în organism, în timp ce plantele medicinale și substanțele de biosinteză sunt apreciate ca inofensive.
Motto : „Medicul tratează, însă natura vindecă”- Hippocrate
CAPITOLUL I
Anatomia aparatului respirator
Ca să poată prelua aerul din atmosferă și să procure organismului O2, ca să poată elimina din organism CO2 în exces, rezultat din arderi, ca să poată să regleze centrul respirator din creier și ca să poată echilibra presiunea atmosferică cu cea internă, aparatul respirator și-a dezvoltat câteva organe și subaparate, contribuind toate la complexul de fenomene mecanice, ventilatorii, chimice și fizice care constituie respirația.
Aparatul respirator este alcătuit din :
-căile respiratorii, organe care au rol în vehicularea aerului, cavitatea nazală și faringele formând căile respiratorii superioare, iar laringele, traheea și bronhiile formând căile respiratorii inferioare;
-plămânii, organe la nivelul cărora au loc schimbul de gaze.
Organele aparatului respirator au o origine comună cu cele ale aparatului digestive. Căile respiratorii superioare iau naștere din extremitatea cefalică a intestinului primitiv, iar căile respiratorii inferioare si plămânii, din endodermul intestinului anterior, prin mugurele laringotraheal.
1.1 Căile respiratorii
Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii.
Nasul, formațiunea mediofacrală cu caracteristici specifice fiecărui individ și cu dublu rol funcțional ( respirator și olfactiv ) îmbracă forma unei piramide triunghiulare cu 3 fețe, 3 margini și un vârf. Este alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos compus din oasele nazale, cartilajele laterale, cartilajele aripii nasului (alare mari și mici). La exterior este acoperit de un strat de mușchi superficiali pieloși și tegumente, iar la interior, căptușit de mucoasa nazală, cu excepția vestibulului căptușit de tegument. Regiunea nazală cuprinde mai multe straturi și anume:
-stratul cutanat reprezentat de piele ce prezintă în partea superioară o regiune mobilă pe planurile subiacente, iar în porțiunea inferioară o piele mai groasă si aderentă de pericondru;
-stratul muscular este reprezentat de mușchii ce realizează expresia facială;
-stratul osteofibrocartilaginos este alcătuit dintr-un schelet osos reprezentat de oasele proprii nazale și apofizele montate ale oaselor maxilare cât și de un schelet cartilaginos;
-stratul mucocutanat alcătuit din pielea de la nivelul vestibulului nazal și mucoasa nazală, limita dintre acestea fiind reprezentată de limen nasi.
Nasul prezintă o cavitate nazală care este împărțită de septul nazal în două cavități simetrice cu direcție anterio-posterioară, sub baza craniului și deasupra cavității bucale. Comunică cu exteriorul prin nări și cu rinofaringele prin coane. Anterior, fosele nazale sunt protejate de piramida nazală.
Piramida nazală este o proeminență situată pe linia mediană a feței, cu rol de a proteja fosele nazale, având si rol estetic. Vârful piramidei este situat sub osul frontal și se numește rădăcina nasului. Baza prezintă orificiile narine.
În structura piramidei nazale distingem un schelet osteocartilaginos format din oasele nazale și porțiunea frontală a osului maxilar, cât și de cartilagiile laterale și catilagiile alare. Pe acest schelet se prind mușchi pieloși care, prin acțiunea lor, măresc sau micșorează orificiile narinare.
Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale, comunicând cu exteriorul prin narine, iar cu faringele, prin două orificii largi, meaturi nazofaringiene. Distingem foselor nazale un segment anterior numit vestibul și un segment posterior, fosele nazale propriu-zise.Vestibulul nazal este oblic în sus și înapoi este tapetat de piele care conține glande sebacee si foliculi piloși.
Fosele nazale propriu-zise au patru pereți:
-peretele superior care este format din osul nazal, lama ciuruită a etmoidului și corpul sfenoidului;
-peretele inferior care este alcătuit din apofizele palatine ale osului maxilar și lama orizontală a osului palatin;
-peretele intern (septal) cu cele 3 porțiuni ale septului nazal, posterioară (osoasă), mijlocie (cartilaginoasă) și anterioară (membranoasă);
-peretele lateral care este mai complex, fiind alcătuit din osul maxilar peste care sunt suprapuse osul palatin, masa laterală a etmoidului cu cornetele superior și mijlociu, și anterior osul lacrimal.
La interior, fosele nazale sunt acoperite de mucoasa nazală care are o structură deosebită în partea superioară față de rest. În regiunea olfactorie a mucoasei, situată deasupra cornetului superior, sunt celule senzoriale și celule de susținere. Regiunea respiratorie a mucoasei este mult mai întinsă, acoperind toți pereții cavități nazale, cu excepția celui superior unde se află mucoasa olfactivă.
Cavitățile nazale sunt căptușite de o mucoasă foarte bogat vascularizată și împărțită funcțional în două regiuni: una în treimea superioară, mucoasa olfactivă, și una în partea inferioară, mucoasa respiratorie.
Vascularizația foselor nazale este asigurată de ramuri din artera oftalmică (arterele etmoidal anterioare) și din artera maxilară (artrea sfenopalatină). Venele ajung, în final, în vena jugulară internă.
Inervația mucoasei este asigurată de ramuri din nervul trigemen ce ajung la nivel facial prin foramenul supraorbitar, infraorbitar sau mentonier.
Faringele este un segment de legătură ce asigură continuitatea traiectului în organism a alimentelor precum și a curenților de aer, calea digestivă intersectându-se la acest nivel cu cea respiratorie. Faringele este un conduct fibromusculos de aproximativ 12 cm lungime, semicircular în secțiune transversală, cu o dispunere verticală, anterior de coloana cervicală și posterior de fosele nazale, cavitatea orala și laringe.
Fiind un organ tubular, faringelui i se descriu două suprafețe, exterioară reprezentată de exofaringe și interioară reprezentată de endofaringe. Suprafața exterioară prezintă mușchii scheletici acoperiți de fascia bucofaringiană. Mușchii faringelui sunt organizați în două grupe în funcție de orientarea fibrelor musculare în raport cu peretele laringelui. Astfel, se definesc mușchii constrictori cu fibre orientate circular și mușchi longitudinali cu fibre orientate vertical.
Suprafața inferioară este subîmpărțită în trei etaje de sus în jos în funcție de raporturile majore cu care realizează conexiuni sau după poziție: nazofaringe (epifaringe sau rinofaringe), orofaringe (mezofaringe sau bucofaringe) și laringofaringe (hipofaringe).
Vascularizația. Alimentarea faringelui cu sânge este realizată printr-o varietate de surse, în funcție de localizarea anatomică. Arterele care irigă părțile superioare ale faringelui provin din artera carotidă externă. Arterele care irigă părțile inferioare ale faringelui includ ramurile faringiene din artera tiroidă inferioară.
Inervația motorie și senzitivă a faringelui este realizată prin intermediul nervului vag și glosofaringian, din care pleacă ramuri ce se anastomozează și formează plexul nervos faringian localizat în fascia peretelui faringian. Excepție face regiunea anterioară a faringelui, inervată senzitiv printr-un ram din nervul maxilar.
Laringele este un organ cu dublă funcție, conduct aero-vector și organ al fonației. Laringele are formă de piramidă triunghiulară trunchiată, cu baza în sus.
Fețele anterolaterale ale laringelui sunt formate de cele două lame ale cartilagiului tiroid și de arcul cricoidului. Deasupra celor două lame ale cartilagiului tiroid se află membrana tirohioidiană care ajunge la osul hioid. Fețele anterolaterale ale laringelui vin în raport cu glanda tiroidă și cu mușchii infrahioidieni. Fața posterioară a laringelui proemină în faringe și este formată din cele două cartilagii aritenoidiene și din pecetea cartilagiului cricoid. Marginea anterioară (mărul lui Adam) este reprezentată de muchia unde cele două lame laterale ale cartilagiului tiroid se unesc.
Laringele este format din unirea a trei cartilagii neperechi, tiroid, cricoid și epiglotă, și trei cartilagii perechi, aritenoide, corniculate și cuneiforme, articulate între ele si prezentând ca mijloace de unire, ligamente si membrane.
Este acționat și consolidat de o musculatură complexă și puternică formată din mușchi extrinseci, care își au originea pe o formațiune osoasă învecinată laringelui și terminația pe cartilajele laringiene și mușchii intrinseci care-și au originea și terminația pe cartilajele laringelui. Mușchii extrinseci sunt sternotiroidian, tirohioidian și hioepiglotic, iar mușchii intrinseci sunt cricotiroidian, cricoaritenoidian dorsal, cricoaritenoidian lateral, tiroaritenoidian, aritenoidian transvers. Primele patru perechi sunt pare, iar ultimul mușchi este impar.
Tunica mucoasă căptușește cavitatea laringelui și se continuă în sus cu mucoasa faringelui, iar în jos cu cea a traheei. Este formată din epiteliu și corion. Epiteliul, exceptând plicile vocale, este cilindric, ciliat. La nivelul plicilor vocale este pluristratificat pavimentos. Tunica mucoasă conține glande care secretă mucus. În corion se găsește țesut limfoid, care este bogat la nivelul ventriculilor laringieni. Submucoasa este formată din țesut conjunctiv lax.
Vascularizația laringelui este asigurată de artera laringiana superioară și artera laringiană inferioară. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele ajung în ganglionii cervicali profunzi.
Inervația laringelui este asigurată de nervul laringian superior și inferior, ramuri ale nervului vag. Nervul laringian inferior inervează mușchii intrinseci ai laringelui,iar nervul laringian superior inervează mucoasa laringelui și mușchiul tirocricoidian.
Traheea este un organ în formă de tub fibrocartilaginos cu o lungime de aproximativ 10-12 cm și calibrul de 1,6-2 cm. Prezintă un segment cervical și unul toracal. În segmentul cervical vine în raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu mușchii infrahioidieni și pielea. Lateral vine în raport cu artera carotidă comună, vena jugulară internă, nervr inervează mucoasa laringelui și mușchiul tirocricoidian.
Traheea este un organ în formă de tub fibrocartilaginos cu o lungime de aproximativ 10-12 cm și calibrul de 1,6-2 cm. Prezintă un segment cervical și unul toracal. În segmentul cervical vine în raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu mușchii infrahioidieni și pielea. Lateral vine în raport cu artera carotidă comună, vena jugulară internă, nervul vag și lobii laterali ai glandei tiroide. Porțiunea toracică este situată în mediastinul superior. Posterior vine în raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei și cu ramurile desprinse din el, cu timusul și cu sternul, iar lateral cu plămânii, acoperiți de pleura mediastinală.
Trahee este formată din 15-20 de inele cartilaginoase incomplete posterior. Aceste cartilaje sunt unite între ele prin intermediul unor ligamente fibroelastice și fibre musculare netede. Ligamentul are rolul de a preveni supradistensia lumenului traheei, iar fibrele musculare au rolul de e regla calibrul luminal.
La exterior se află o adventiție formată din țesut conjunctiv, iar la interior traheea este acoperită de o mucoasă cu epiteliu cilindric, ciliat. Tunica mucoasă este bogată în glande.
Vascularizația traheei este dată de ramuri din arterele tiroidiene la nivelul gâtului și din arterele bronșice, la nivelul toracelui. Venele, în porțiunea cervicală, se varsă în vena jugulară internă, iar în porțiunea toracală, în venele azygos. Limfaticele ajung în ganglionii cervicali profunzi pentru segmentul cervical și în ganglionii traheobronșici și mediastinali, pentru segmentul toracal.
Inervația este asigurată de fibre simpatice din simpaticul cervical și toracal și fibre parasimpatice din vag.
Bronhiile. Traheea se divide în două bronhii principale care intră în plămâni la nivelul hilului pulmonar. Împreună cu arterele, venele și vasele limfatice corespunzătoare fiecarui plămân, bronhiile fomează rădăcina pulmonară. Intrapulmonar, bronhiile se ramifică în trei bronhii (în plămânul drept), respectiv două bronhii (plămânul stâng). Aceste bronhii sunt corespunzătoare lobilor pulmonari și se numesc bronhii lobare. La rândul lor,acestea se tot ramifică, ramurile terminale numindu-se bronhiole. Pe măsură ce bronhiile se ramifică, structura se simplifică, iar trecerea este progresivă, lentă.
Bronhiolele sunt căi aeriene intralobulare care au diametrul mai mic de 5 mm. Acestea nu prezintă nici cartilaje nici glande în structura mucoasei. Conțin însă celule caliciforme, iar bronhiolele terminale conțin celule Clara care secretă proteine protejând epiteliul bronșic împotriva acțiunii agenților oxidanți și a inflamației. Bronhiolele respiratorii sunt rezultatul divizării bronhiolelor terminale. Mucoasa acestora se aseamănă perfect cu cea a bronhiolelor terminale, singura diferență fiind că peretele bronhiolelor respiratorii este întrerupt de alveole, la nivelul cărora se produce schimbul gazos.
Vascularizația arterială este asigurată de arterele bronșice. Sângele venos este colectat de venele bronșice care-l duc în sistemul azygos. Limfa ajunge în ganglionii traheobronșici și ganglionii mediastinali.
Inervația vegetativă provine din plexul bronhopulmonar.
1.2 Plămânii
Plămânul este un organ pereche, localizat în cavitatea toracică, acoperit fiecare de pleura viscerală, de o parte și de alta a inimii, separate pe linia mediană de către mediastinul toracic. Plămânii permit intrarea aerului în interiorul corpului în vederea asigurării schimburilor de gaze cu sistemul circulator. Plămânii au forma unei jumătăți de con. Culoarea lor variază cu vârsta, la făt roșu-brun, la copil gri-roz, la adult cenușiu mai mult sau mai puțin închis. Greutatea plămânilor este de 700 g plămânul drept și de 600 g plămânul stâng.Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cmc aer. Consistența plămânilor este elastică, iar fața lor externă este convexă și vine în contact cu coastele pe când fața internă este plană și vine în contact cu organele din mediastin. Mediastinul este spațiul între fețele mediale ale celor doi plămâni, acoperiți de pleurele mediastinale. Anterior ajunge până la stern, posterior până la coloana vertebrală, inferior până la diafragmă, iar superior comunică larg cu baza gâtului.
Fața externă a plămânilor este convexă și vine în raport cu coastele. Fața internă este plană și vine în raport cu organele din mediastin. Pe această față, mai aproape de marginea posterioară a plămânilor, se află hilul pulmonului pe unde intră sau ies din plămân vasele, nervii și bronhia principală.
Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte intrapulmonar la dreapta în trei bronhii lobare (superioară, mijlocie și inferioară), iar la stânga în două bronhii lobare (superioară și inferioară). Bronhiile lobare se divid apoi în bronhii segmentare care asigură aerația segmentelor bronhopulmonare.
Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari, unități morfologice ale plămânului, de formă piramidală, cu baza spre periferia plămânului și vârful spre hil. Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramifică în bronhiole respiratorii de la care pleacă ductele alveolare terminate prin săculeți alveolari. Pereții săculeților alveolari sunt compartimentați în alveole pulmonare.
Bronhiile lobare au structură asemănătoare bronhiilor principale. Bronhiile segmentare au și ele un schelet cartilaginos însă cartilagiul este fragmentat, în schimb bronhiile lobulare și respiratorii pierd complet scheletul cartilaginos. Bronhiolele lobulare și respiratorii au un perete fibroelastic peste care sunt dispuse fibre musculare netede. În pereții ductelor alveolare întâlnim numai membrana fibroelastică căptușită de epiteliu.
Alveolele pulmonare au formă unui săculeț mic cu perete extrem de subțire, adaptat schimburilor gazoase. Pe o membrană fibroelastică există un epiteliu alveolar cu dublă funcție, fagocitară și respiratorie. În jurul alveolelor se găsește o bogată rețea de capilare perialveolare, care împreună cu pereții alveolelor formează bariera alveolo-capilară, în a cărei structură menționăm epiteliul alveolar, membrana bazală a capilarului și endoteliu capilar. La nivelul acestei bariere au loc schimburile de gaze dintre alveole și sânge.
Plămânii au o dublă vascularizație: nutritivă și funcțională.
Vascularizația nutritivă este asigurată de arterele bronșice, ramuri ale aortei toracale, care aduc la plămân sânge cu O2. Arterele bronșice intră în plămân prin hil și însoțesc arborele bronșic, ajungând numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină în rețeaua capilară, de la care pornesc venele bronșice ce duc sângele cu CO2 în sistemul azygos, acesta terminându-se în vena cavă superioară. Vascularizația nutritivă a plămânului face parte din marea circulație.
Vascularizația funcțională aparține micii circulații. Ea începe în trunchiul pulmonar care își are originea în ventriculul drept. Trunchiul pulmonar aduce la plămân sânge încărcat cu CO2. După un scurt traiect se împarte în artera pulmonară dreaptă și stângă, pătrunzând fiecare în plămânul respectiv, prin hil. În plămân, arterele pulmonare se divid în ramuri ce însoțesc ramificațiile arborelui bronșic până în jurul alveolelor, unde formează rețeaua capilară perialveolară. La acest nivel, sângele cedează CO2 și primește O2. De la rețeaua capilară pornesc venele pulmonare. Ele ies din plămân prin hil și se duc spre atriul stâng.
Inervația plămânilor provine din plexul bronhopulmonar. Fibrele parasimpatice determină bronhoconstricție și secreția glandelor din mucoasa bronșică, iar cele simpatice, bronhodilatație.
CAPITOLUL II
Plante care se folosesc în prevenția și tratamentul aparatului respirator
2.1 Fitoterapia ca și concept
Fitoterapia face parte din categoria terapii alternative și are o vechime de mii de ani și o eficiență deja dovedită. Fitoterapia este o formă de medicină bazată pe puterea vindecătoare a plantelor, utilizate ca atare sau sub formă de esențe, pudre, extracte, decocturi și tincturi.
Plantele acționează asupra unor patologii sau simptome, comform principiilor alopate. Și medicina convențională folosește extracte din plante, însă cea ce diferențiază fitoterapia de medicina convențională este accentul pe care îl pune pe puterea sinergică a plantei utilizată ca întreg.
Fitoterapia încearcă să testeze datele oferite de medicina naturistă tradițională, să valideze proprietățile curative ale plantelor și să observe clinic că efectul terapeutic are loc și la nivelul organismului pacientului.
Fitoterapia utilizează remedii naturiste cu scopul de a produce în organism reacții de apărare împotriva atacurilor din exterior sau pentru a optimiza aceste reacții. Fitoterapia previne degradarea sănătății, iar pe lângă efectul curativ, stimulează tot organismul să lupte împotriva factorilor nocivi.
Fitoterapia se bazează pe efectele curative ale unor compuși bio prezenți în plante sau în alte oragnisme vegetale, substanțe care poartă denumirea de principii active. Principiile active din plantele medicinale se sintetizează la nivelul celulelor vegetale. Pentru ca aceste substanțe naturale, cu acțiune biologică asupra omului, să poată fi valorificate corespunzător de către organism, în diferite dereglaje și tulburări, ele trebuie să se regăsească în diferite forme fitoterapeutice. Formele fitoterapeutice se întrebuințează atât intern cât și extern.
Cele mai simple forme sunt acelea în care anumite părți ale plantelor se mestecă sau se consumă ca atare, fie crude, fie uscate și măcinate sub formă de pulberi. De cele mai multe ori, însă, fitoterapia recurge la extragerea, însă neselectivă, a principiilor active din plante prin diferite metode, obținându-se preparate numite extracte fitoterapeutice.
2.2 Extractele fitoterapeutice-procedee de preparare
Extractele folosite in fitoterapie, sunt preparate obținute din plante medicinale.În acestea se regăsesc principiile active din organele vegetale, dizolvându-se în anumite medii precum, apa, alcool, ulei vegetal sau alte grăsimi. Cele mai cunoscute preparate fitoterapeutice de acest fel, sunt extractele hidrice (infuzia, decoctul, maceratul, siropul) și extractele hidroalcoolice (tinctura).
Infuzia este un extract apos obținut prin cel mai simplu procedeu, numit infuzare. Infuzarea constă în turnarea unei cantității de apă clocotită peste materialul vegetal aflat într-un vas, după care recipientul se acoperă 15-20 de minute, perioadă numită timp de infuzare. După scurgerea timpului de infuzare, lichidul se strecoară, și se administrează după indicații (rece, cald, înainte sau după masă). Este indicat ca imediat după strecurare, să se scurgă câteva picături de lămâie pentru stoparea reacțiilor de oxidare. Deși infuzia, prin ceaiul obținut, se realizează cu ușurință, eficiența ei este foarte ridicată.
Decoctul este un extract preparat prin fierbere, procedeu numit decocție. Materia primă vegetală, adăugată unui lichid, se fierbe într-un vas, depășindu-se momentul în care apa a dat în clocot. Timpul de decocție începe atunci când apa fierbe și continuă încă o anumită perioadă, care se stabilește fie în minute, fie după cantitatea de lichid care se evaporă. Frunzele, florile și planta întreagă se fierb aproximativ 10-15 minute, iar cojile și rădăcinile se fierb în jur de 30-40 minute. După ce fierberea s-a incheiat, compoziția se strecoară și se administrează după indicații.
Maceratul la rece este un extract hidric rezultat în urma unui proces numit macerație. Macerația constă în extragerea principiilor active din plante, în apă (uneori în vin, oțet sau ulei), la temperatura camerei. Timpul de macerație în apă este de 4-8 ore. După trecerea timpului, maceratul se strecoară prin tifon și se consumă în timp de 24 de ore, păstrându-se la rece în sticle de culoare închisă.
Siropurile sunt soluții extractive apoase la care se adaugă zahăr (640 g de zahăr la 360 ml de lichid). În general siropurile se prepară dizolvând zahărul într-o soluție ce conține substanțele avtive ale plantei. Apoi preparatul se fierbe în baie de abur sau direct pe foc, comform timpului indicat în rețetă. Siropurile se strecoară fierbinți prin tifon, direct în sticle uscate, de capacitate mică. Dopurile se fierb în prealabil și se fixează imediat ce sticlele au fost umplute. Apoi se păstrează la rece.
Tinctura este o formulă obținută prin extragerea substanțelor active din plante, de obicei proaspete, în soluții hidroalcoolice. Concentrația alcoolului, a materiei prime ce se macerează, și timpul de desfășurare a procesului se aplică comform rețetei. Tinctura se obține în recipiente de sticlă prevăzute cu capac etanș, compoziția agitându-se măcar odată pe zi, pe tot parcursul macerării. După scurgerea perioadei de tincturare, se execută decantarea, soluția hidroalcoolică rezultată, trăgându-se în sticluțe colorate mici, cu capac înșurubabil.
2.3 Principalele plante medicinale
Fitoterapia s-a născut odată cu omul, care prin instinct, prin observație, experiență și inteligență învățată să își aleagă din mediul înconjurător cele mai utile plante în scop profilactic sau curativ. Mii de ani, plantele medicinale au fost singurele noastre medicamente, iar faptul că le folosim și astăzi, este o dovadă clară a longevității efectelor lor benefice. Plantele sunt folosite pentru prevenirea și tratamentul multor afecțiuni printre care și cele ale aparatului respirator.
Afecțiunile căilor respiratorii au o evoluție rapidă, fiind însoțite adesea de creșteri spectaculoase ale temperaturii corpului. În general, afecțiunile sezonului rece, când nu se complică se pot trata simptomatic, iar plantele medicinale folosite cel mai adesea, trebuie să aibe efecte antiinflamatoare, antivirale, emoliente ale secrețiilor bronșice, expectorante.
Anasonul (Pimpinella anisum) este o plantă extrem de aromată cu creștere lentă, originară din Orientul Apropiat și era cultivat în Egipt. Florile gingașe alb-gălbui de pe tulpinile verticale sunt urmate de fructele cenușii aromate care au un gust dulceag. De la anason se folosesc în scop terapeutic fructele care sunt formate din două achene unite între ele, cu peri aspri foarte scurți.
Compoziție. Fructele conțin 2-3% ulei esențial format din 80-90% anetol, metilcavicol sau izoanetol, cantități mici de cetone și aldehide anisice, precum și aldehidă acetică, 10-20% lipide, colină, 20% proteine, zaharuri, amidon, 6-10% substanțe minerale.
Acțiune și indicații. Datorită uleiului esențial are acțiune expectorantă, carminativă și galactogogă. Asupra sistemului nervos central, în doze terapeutice, are efecte stimulante, în special asupra centrilor respiratori și ai circulației. Utilizarea îndelungată, chiar și în doze mici, produce iritarea mucoaselor intestinale. Anasonul, ca plantă medicinală, este utilizat frecvent în colicile abdominale, inclusiv la copii, în combaterea meteorismului, în anorexie, pentru stimularea digestiei, pentru stimularea secreției lactate, dureri menstruale, îndepărtarea păduchilor scalpului, scabie, impotență, travaliu, în infecții respiratorii, traheite, bronșite, mai ales în faza uscată a tusei.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară din jumătate de linguriță de fructe zdrobite, la o cană cu apă clocotită și se beau cel mult trei căni pe zi. Pentru calmarea colicilor la sugari se prepară o infuzie mai slabă din 6-8 fructe la 100 ml de apă,iar după răcire și strecurare, se dau 3-6 lingurițe, în funcție de vârstă. Petru stimularea secreției lactate se poate folosi o infuzie preparată din anason în combinație cu chimen sau fenicul. Ceaiurile nu se păstrează mai mult de o zi. Uleiul volatil se poate administra în doză de 2-3 picături. Fructele de anason intră în compoziția siropului expectorant.
Precauții și contraindicații. Nu este indicat în gastrite, ulcer gastric și duodenal, enterocolite acute și cronice. În doze prea mari, uleiul volatil poat să ducă la apariția unor manifestări toxice inițial concretizate prin stare de excitație apoi fenomene de paralizie musculară, tremor, stare de euforie sau somnolență.
Angelică (Angelica archangelica) este o plantă înaltă, din familia umbeliferelor, care crește mai mult în regiunile montane, fiind ocrotită de lege. Deși este o plantă ierboasă, atinge dimensiuni impresionante, tulpina sa puternică putând depăși doi metri înaălțime. Are flori albe, dispuse în umbrele mari, globulare, semințe cu gust astringent aromat și un rizom din care se desprind rădăcini lungi. În scopuri medicinale se recurge la planta cultivată, de la care se recoltează rădăcinile, de culoare închisă, negricioasă și cu miros aromat caracteristic.
Compoziție. Rădăcinile plantei conțin 0,35-1,9% ulei esențial, din care 80-90% este format din monoterpene ca beta-felandrene, alfa-felandrene și alfa-pinene, 0,3% acid angelic, 6% rezine, acizi fenolici.
Acțiune și indicații. Substanțele fitochimice din rădăcina de angelică au proprietăți tonice, stimulente, carminative, stomahice.Uleiul volatil din angelică are efecte excitante asupra sistemului nervos central, la administrare în doze mici, în timp ce la doze mari manifestă o acțiune puternic inhibitoare, deprimantă, afectând chiar luciditatea.Fitoterapia cu angelică este utilizată în afecțiuni ale stomacului însoțite de anaciditate sau hipoaciditate, pentru stimularea poftei de mâncare, flatulențe, indigestie, dureri de stomac, tuse, răceală, gripă, bronșită, psoriazis, tromboză.Uleiul volatil se recomandă în anorexie, dispepsii,meteorism. Uleiul eteric de angelică se mai folosește și extern în terapia reumatismului.
Mod de preparare și administrare. Pentru prepararea unui decoct se folosește o linguriță de pulbere de rădăcină la o cană cu apă. Se lasă la fiert circa 2 minute după ce a dat în clocot. Se lasă vasul acoperit încă 15 minute, se strecoară și se lasă la răcit. Se poate folosi o cană pe zi. Alte preparate din angelică sunt maceratul și tincturile. Uleiul volatil se administrează în doze mici de 0,05-0,3 g într-o priză.
Precauții și contraindicații. Având în vedere efectul negativ, al dozelor mari, se recomdă folosirea cu maximă prudență atât al preparatelor din rădăcină de angelică, cât mai ales a uleiului volatil. Este contraindicată la femei în timpul sarcinii. Nu se recomandă în ulcer gastric și duodenal, în afecțiuni hepatice și renale grave. În timpul utilizării preparatelor din rădăcina plantei se va evita expunerea pielii la soare.
Busuioc (Ocimum basilicum) este o plantă aromată sensibilă la frig, care iubește căldura și umiditatea. Este o plantă anuală, care atinge înălțimi de aproximativ 40 cm. Tulpinile lui ascuțite și frunzele moi sunt aromate și acoperite cu perișori. Florile sunt albe, stacojii sau multicolore și formează spirale în vârful plantei. Părțile utilizate în scop medicinal sunt tulpinile, florile și frunzele, din care se prepară infuzii, decocturi, tincturi și diverse unguente cu efecte miraculoase asupra sănătății.
Compoziție. Uleiul esențial este în cantitate de 0,10-0,20% fiind constituit în proporție de 70-88% metil chavicol și cantități mici de linalol, eucaliptol, eugenol, estragol, camfor, anetol. Mai conține taninuri și saponozide triterpenice, iar semințele conțin mucilagii.
Acțiune și indicații. Este folosit în fitoterapie pentru acțiunea sa antiseptică, carminativă, galactogogă, antiemetică, diuretică, antiinflamatoare, antifungică și febrifugă. Preparatele sunt administrate în afecțiuni digestive, colici intestinale, meteorism abdominal, diaree, colită, în infecții ale căilor respiratorii, apetit scăzut, anorexie și gripă.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară dintr-o linguriță de plantă la o cană cu apă și se beau 3 căni pe zi. În infecțiile căilor respiratorii superioare, rinite, gripă se recomandă și inhalații cu abur în care s-au antrenat principiile active din busuioc. Se fierbe o lingură de plantă mărunțită, într-o cană cu apă. Se face o inhalație dimineața și una seara. În uz extern se pot face băi cu aburi din infuzii concentrate de busuioc pentru tratarea tenurilor sensibile, acneice.
Precauții și contraindicații. Femeile însărcinate sau care alăptează trebuie să evite dozele medicinale de busuioc. Nu se administrează bebelușilor și copiilor mici. Uleiul este iritant al pielii în cantități mari.
Cimbrișor (Thymus serpyllum) este un subarbust mic cu ramuri culcate la pământ, cu frunze cu miros caracteristic dc Cimbru sau Lămâiță. Florile sunt de culoare roz-violacce, grupate la subsuoara frunzelor superioare și la vârful tulpinițelor. Preferă locurile însorite, are pretenții reduse la umiditate, vegetează în zona de deal și munte, în fânețe, pe coaste aride, pietroase.
Compoziție. Părțile aeriene recoltate în timpul înfloririi 0,5-1,2% ulei esențial. Mai conține borneol, acid ursolic, acid cafeic, 4-8% tanin, un derivat flavonoidic, o substanță amară, serpilina, săruri ale acidului malic și săruri minerale.
Acțiune și indicații. Cimbrișorul sub formă de ceai are acțiune diuretică, coleretică, stomahică, antihelmintică și antiseptică. Preparate pe bază de cimbrisor se recomandă în tusea spastică, convulsivă și asmatică, în caz de reumatism, alcoolism, stimulează ciclul lunar și secreția de lapte la femeile care alăptează. Este în același timp tonic nervos și reconfortant general. Ajută în cazul durerilor de cap și a migrenelor.
Mod de preparare și administare. Infuzie preparată din 1-2 lingurițe de plantă la o cană cu apă, se beau 2 căni pe zi timp de o săptămână, fiind util în enterocolitele de origine microbiană.
Precauții și contraindicații. Având în vedere conținutul de energie caldă, ar putea agrava unele afecțiuni cardiovasculare. Nu se administrează în perioada de sarcină. Contraindicat persoanelor cu insufuciență pancreatică și gastrică severă.
Cimbru de grădină (Satureja hortensis) este un arbust peren cu viață lungă. Frunzele mici, verzi-cenușii, cu marginile curbate în interior, acoperă ramurile subțiri din tulpinile lemnoase. Părțile utile ale cimbrului sunt frunzele și pețiolele florilor. Cimbrul uscat se folosește la prepararea de infuzii, pulberi pentru capsule și produse farmaceutice ca siropuri de tuse. Din ele se extrage și un ulei esențial, care intră în compoziția unor creme și unguente antispetice.
Compoziție. Conține 0,5-2% ulei esențial format din carvacrol, pinene, canfene, limonene, felandrene, 4-8% taninuri, mucilagii, rezine, zaharuri, săruri minerale.
Acțiune și indicații. Datorită componentelor din uleiul esențial, planta are acțiune carminativă și expectorantă, iar datorită taninurilor are acțiune astringentă. Se recomandă pentru stimularea apetitului, ca antidiareic. De asemenea, planta ajută la tratarea guturaiului, astmului și calează tusea.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară din 1-2 lingurițe de plantă uscată și mărunțită la 250 ml de apă clocotită care se lasă la infuzat 5-10 minute, apoi se strecoară și se consumă 2-3 căni pe zi. Sub formă de gargară poate fi administrat în amigdalite, laringite și faringite. Tinctura se prepară din frunze și infloreșcențe puse într-o sticlă peste care se toarnă alcool de 60-70º, se închide ermetic și se lasă la macerat timp de 15 zile, și se administrează câte 20 picături de 3 ori pe zi pentru dischinezii biliare, dispepsii gastro-intestinale, viermi intestinali, enterocolite, tuse și bronșite.
Precauții și contraindicații. Uleiul esențial trebuie folosit sub suprabeghere medicală deoarece produce iritații dermice și asupra mucoaselor. Nu se utilizează în timpul sarcinii.
Ciuboțica cucului (Primula officinalis) este o plantă erbacee perenă, înaltă de 15-30 cm, cu frunzele de la bază așezate sub formă de rozetă. Tulpinile sunt drepte și poartă infloreșcențele cu mai multe fori la un loc, având corola tubuloasă, iar petalele galbene-aurii. În scop terapeutic se pot folosi florile, frunzele și rădăcinile.
Compoziție. Rizomii și rădăcinile conțin 5-10% saponozide triterpenice, primulina,acidul primulinic A și alte tipuri de saponozide, heterozide generatoare de ulei esențial,primverozida și primula verozida care, prin hidroliză, dau ca anglicon esterul metilic, zaharuri, taninuri și o enzimă primaveraza, flavonoide, amidon și săruri minerale. Florile conțin de asemenea flavonozide și saponozide, iar frunzele cantități apreciabile de vitamina C, precum și beta-caroten.
Acțiune și indicații. Datorită prezenței saponozidelor triterpenice, preparatele pe bază de rizomi și rădăcini au acțiune secretolitică, expectorantă sau emetică, în funcție de doză. Extern, acționează ca topic local. Este recomandat în caz de bronșite, pneumonie, astm bronșic, tuse, gripă, disfuncții gastro-intestinale, cefalee, migrene, nevralgii, tulburări nervoase, insomnie, boli cardiace, previne formarea calculilor vezicali. În mod extern folosit pentru echimoze, ulcerații ale pielii și contuzii.
Mod de preparare și administrare. Rizomii și rădăcinile uscate se folosesc sub formă de decoct preparat dintr-o linguriță plantă la o cană de apă și se beau 2-3 căni pe zi. Florile, 2 lingurițe la o cană cu apă, sub formă de infuzie și se beau 2-3 căni pe zi îndulcite, preferabil cu miere. Frunzele uscate, sub formă de infuzie, preparate și administrate 2 căni pe zi.
Precauții și contraindicații. Uleiul nu trebuie folosit de persoanele care suferă de orice formă de epilepsie. Este contraindicat în sarcină și alăptare.
Chimionul (Carum carvi) este o specie erbacee bianuală, care crește în regiuni de munte sau regiuni deluroase, în zone cu umiditate ridicată. Tulpinile sunt ramificate, florile sunt mici de culoare roșie sau albă. Fructele sunt achene arcuite, cu formă de semilună, oval-alungită, de culoare brună-cenușie. În fitoterapie utilizăm fructele.
Compoziție. Fructele conțin 3-7% ulei volatil format din 50-60% carvonă, 30% limonen, pinene, felandrene, dehidrocarvonă, dihidrocarveol, 10-20% lipide, 20% substanțe proteice, 5-6% substanțe minerale, amidon, rezine, taninuri și săruri minerale.
Acțiune și indicații. Chimionul este galactogog, antispastic, astringent, antimicrobian, diuretica și viermifugă. Datorită uleiului esențial, are acțiune carminativă și stimulantă a secretiilor gastro-intestinale. Este un bun calmant al colicilor intestinale și fluidifică secrețiile bronșice. Este indicat și în lipsa poftei de mâncare și în digestii deficitare, laringite, bronșite, dureri menstruale și colon iritabil. Intră în compoziția a numeroase ceaiuri medicinale și în alimentație.
Mod de preparare și administrare. Sub formă de infuzie, obținută dintr-o linguriță de fructe uscate la o cană cu apă,se beau 2-3 căni pe zi.
Precauții și contraindicații. Nu au fost semnalate.
Echinacea (Echinaceea augustifolia) sunt plante perene, de 100-150 cm înalțime, cu frunze lanceolat alungite, ascuțite la vârf și dințate. Florile sunt dispuse solitar la vârfurile ramurilor. Florile tubulare sunt așezate bombat, sub formă de cupă întoarsă. Rădăcinile sunt mai des folosite decât florile și se obțin de la plante mai mari de 4 ani. Se folosește la prepararea tincturilor, extractelor, pulberilor, singură sau în combinație cu alte plante.
Compoziție. Părțile aeriene conțin derivați ai acidului cafeic, în special acid cichoric, caftaric și clorogenic. Mai conțin cantități mici de alkamide,fructozane, flavonoide, circa 0,30% ulei esențial format din borneol, acetat de bornil, acid palmitic. Rădăcinile conțin un ulei volatil, polizaharide, rășini.
Acțiune și indicații. Este folosită pentru tratarea răcelii obișnuite, ajutând organismul să lupte împotriva infecțiilor. Mai este și un puternic agent antiviral împotriva virusului herpes simplex, planta producând o creștere a fagocitozei, un proces prin care corpurile străine organismului sunt distruse de celulele sistemului imun. În uz intern, preparatele pe bază de Echinaceea sunt admise ca terapie adjuvantă și preventivă în guturai și gripă, în afecțiunile cronice ale aparatului respirator și ale căilor urinare inferioare, iar în uz extern în tratamentul rănilor și ulcerațiilor cronice.
Mod de preparare și administrare. Intern, se recomandă zilnic între 6-9 ml suc celular proaspăt sau echivalentul standardizat. Tot intern, extract de suc 25% in 75% alcool etilic de 94º,tot 6-9 ml pe zi. Infuzia se prepară dintr-un gr de plantă la 150 ml apă. Pentru aplicații externe, avem unguente solide care conțin cel puțin 15% suc celular de Echinaceea înglobat în vaselină, lanolină anhidră, eventual ceară sau în baze de unguente.Tot pentru aplicații locale există geluri.
Precauții și contraindicații. Nu folosiți ca înlocuitor al altor tratamente cu antibiotice. Întrebați un medic dacă suferiți de o boală autoimună, lupus, sau de boli progresive precum scleroză multiplă sau tuberculoză, leucoze,colagenoze. Extern nu au fost semnalate contraindicații. Nu se recomandă la persoanele cu tendințe alergice la unele substanțe sintetice sau naturale din familia Asteraceelor. Utilizarea preparatelor parenterale nu se recomandă la diabetici sau la alte persoane cu afecțiuni cronice grave.
Eucaliptul (Eucaliptus aetheroleum) este un arbore originar din Tasmania. Este un mare consumator de apă, fiind cultivat atât în scop ornamental cât și pentru asanarea terenurilor mlăștinoase. Trunchiul său poate crește până la 60-100 m înălțime, cu o alungire anuală de până la 10 metri. Frunzele sunt poziționate în perechi opuse, de culoare verde-albăstrui și au o suprafață cerată. Frunzele adulte sunt de culoare verde- verde închis, cu aspect lucios și au formă de seceră. Florile sunt albe sau crem și produc cantități mari de nectar, iar fructele sunt lemnoase și au un diamteru de 1,5-2,5 cm.
Compoziția. Frunzele sunt bogate în flavonoide liposolubile, taninuri, rezine, cumarine, ceară, piperitonă și , mai ales, ulei eteric aromatic, cu miros puternic, foarte plăcut.
Acțiune și indicații. Frunzele de eucalipt sunt efecte antiseptice, bactericide, antifungice, antivirale, antifebrile, expectorante, sudorifice, astringente, hemostatice, cicatrizante, emoliente, antiasmatice, digestive, aperitive, antinevralgice, antireumatice și antisalmonelice. Multe medicamente folosesc eucaliptul în tratarea bolilor respiratorii, bronșite, tuse convulsivă, pleurezie, dar și în gripă, răceli și sinuzită.
Mod de preparare și administrare. Poate fi găsit în siropuri, pastile, uleiuri de masaj si uleiuri volatile. Frunzele pot fi folosite pentru ceaiuri și gargară pentru calmarea gâtului inflamat și pentru a trata bronșita și sinuzita. În bolile sistemului nervos, eucaliptul are efecte calmante asupra stărilor emoționale intense și crește capacitatea de concentrare. Poate fi folosit pentru a trata cistită prin folosirea băilor în care ai pus 2-3 picături de ulei de eucalipt. În bolile aparatului digestiv se recomandă uleiul deoarece are proprietăți astringente, efecte vermifuge și antimicrobiene. În diabetul zaharat, este recomandat decoctul din 15 g frunze uscate la un litru de apă.
Precauții și contraindicații. A nu se utiliza concomitent cu medicamente hipoglicemiante. Uleiul poate provoca probleme renale dacă este administrat intern, iar cineolul din ulei le poate induce copiilor convulsii. Este contraindicat copiilor sub 3 ani, gravidelor, femeilor care alăptează, sau persoanele cu afecțiuni digestive sau hepatice.
Feniculul (Foeniculum vulgare) este o plantă perenă înaltă, cu frunze în formă de pană. Toate părțile componente ale feniculului au un miros puternic de anason. Florile mici, galben-verzui, cresc pe capete mari și late. Semințele mici, galben-maronii și aplatizate au miros și gust aromat. În scop terapeutic se folosesc semințele, care se recoltează toamna, când se îngălbenesc și se folosesc întregi sau se extrage din ele un ulei esențial.
Compoziție. Fructele conțin 2-6% ulei esențial format din 50-60% anetol, limonen, alfa-pinen, camfene, limonene și 18-22% fencone, lipide circa 15%, 7-8% zaharuri, substanțe minerale, mucilagii, ceruri, stigmasteină. În semințe se găsesc vitamina A, B, C, săruri minerale de fosfor, potasiu, sodiu, fier, ulei volatil, anetol, fencona, camfen, fitosteroli, cumarine, glucide, pectide.
Acțiune și indicații. Datorită componentelor din uleiul esențial, are acțiune antispastică și carminativă, stimulează secreția lactată, fluidifică secrețiile bronșice și are proprietăți sedative. Semințele mai au și efect stomahic, în flatulență, calmant gastric, laxativ, tonic, vermifug, antiparazitar,sedatvi nervos, iritabilitate, antiemetic. Preparatele sunt recomandate în caz de sindroame dispeptice, atonie digestivă, balonare, constipație, colici la bebeluși, colită, enterocolită, stimularea secreției lactate. Feniculul este utilizat și pentru calmare inflamațiilor și ale gâtului. Este de asemenea expectorant și, datorită acțiunii sale antiseptice, poate fi folosit în tratamentul tusei.
Mod de preparare și administrare. Uz intern se folosește tinctura de fenicul și se administrează o linguriță într-un sfert de pahar înainte de masă. Uz extern în iritații ale pielii se indică comprese cu infuzie de fenicul (este calmantă), antiseptic, antiinflamator ocular, antiseptic al căilor respiratorii superioare, expectorant, înlătură halena neplăcută, urât mirositoare a gurii sub formă de gargară.
Precauții și contraindicații. Femeile care suferă de cancer uterin sau mamar trebuie să evite feniculul. Persoanele alergice la morcov, țelină pot avea reacții alergice și la fenicul. Poate produce greață și vărsături, lichid în pleură și poate provoca sensibilitate față de razele solare, poate induce menstre la femeile aflate la menopauză, iar femeile însărcinate sau care alăptează nu trebuie să consume cantități maii mari decât cele care se găsesc de obicei în alimente.
Gălbenelele (Calendula officinalis) sunt plante de cultură, originare din zona mediteraneană. În trecut era numită și “floarea ploilor” deoarece atunci când nu se deschidea era sigur că vin ploile. În scop terapeutic se folosesc florile, care sunt de culoare galben-portocalie, grupate în antodii terminale pe o tufă.
Compoziție. Gălbenelele conțin flavonoide, carotenoizi, vitamina C, substanțe amare, saponine triterpenice, rășini, mucilagii și uleiuri esențiale circa 0,02%, esteri colesterinici ai acizilor lauric, miristic, palmitic și margaric, acid malic și substanțe proteice.
Acțiune și indicații. Intern, extractele pe bază de gălbenele au acțiune coleretică și emenagogă, iar după unele studii clinice ar avea efecte favorabile în tratamentul adjuvant al ulcerului gastric în faza excipientă. Datorită polizaharidelor cu greutate moleculară mare, stimulează sistemul imunitar în cazul infecțiilor virale. Intern, se recomandă pentru stimularea secreției biliare, ca emenagog și pansament gastric. Extern, în inflamațiile cavității bucale și ale mucoaselor faringiene. Se recomandă, de asemenea, în inflamațiile dermice și ale mucoaselor, în vânătăi, contuzii, furuncule, eczeme și parazitoze.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară din 2 lingurițe cu vârf de floare uscată la o cană de apă clocotită, se lasă la infuzat 3-5 minute și se consumă 2-3 căni pe zi, înainte de mese. Tinctura se prepară din flori proaspete puse într-o sticlă peste care se toarnă alcool de 60º, se lasă la macerat, la soare, timp de două săptămâni, se strecoară și se păstrează în recipiente bine închise la culoare, închise ermetic și se administrează de 3 ori pe zi câte 30 de picături, pentru reglarea ciclului menstrual, tratarea ulcerului gastro-duodenal. Decoctul se prepară din două linguri de plantă uscată la 1 litru de apă, se lasă la macerat într-un litru de apă timp de 10 minute, se strecoară și se amestecă cele două extracte și se administrează intern cât și extern, gargară în afte, stomatite, gingivite, faringite, se fac băi de șezut, comprese externe pentru vindecarea ulcerelor, escarelor, abceselor, fisurilor și degerăturilor, cât și spălături și clisme. Pulberea de plantă se obține prin măcinarea florilor uscate, din care se administrează câte o lingriță de plantă pe stomacul gol de 3-4 ori pe zi pentru efectul antiinflamator, cicatrizant.
Precauții și contraindicații. Nu prezintă nci măcar interacțiuni cu alte medicamente și nici restricții în graviditate și alăptare.
Ghimbirul (Zingiber officinalis) este o plantă ierboasă, originară din Asia. Tulpina neramificată crește până la un metru înălțime, cu frunziș bine reprezentat și flori grupate albe. Rădăcinile plantei sunt noduroase, ramificate, cărnoase, de culoare albicioasă la interior și cu textură fibroasă. Gustul rădăcinilor este caracteristic, aromat și iute. În scop medicinal, se folosesc rădăcinile, proaspete sau uscate.
Compoziție. Rădăcinile conțin uleiuri esențiale reprezentate prin gingerol, zinghiberină, zinghiberol, felandren, borneol, cineol. De asemenea, mai conțin fenoli, amidon, mucilagii și rășini. Rădăcina mai este bogată în potasiu, zinc, calciu, cupru și magneziu, vitaminele B6, C și D.
Acțiune și indicații. Principiile active din rădăcină au proprietăți antiemetice, antivertiginoase, carminative, stimulează secreția de salivă și sucuri gastrice. Are și efect de calmare a tusei, efect antialgic, sedativ și antipiretic, prin stimularea transpirației. Aplicarea locală are efect revulsiv, cu creșterea circulației periferice. Preparatele sunt utile în combaterea grețurilor, vărsăturilor în caz de rău de mișcare, de altitudine sau de mare. Mai poate fi folosit pentru stimularea poftei de mâncare,în dispepsii, în combaterea meteorismului, precum și în debutul răcelilor sau gripei.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se poate prepara dintr-o linguriță de rădăcină proaspătă sau pulbere de rădăcină uscată, la o cană de apă și se bea 1 cană pe zi. Decoctul se prepară din 1-1,5 lingurițe de rădăcină la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute și se bea câte o jumătate de cană înainte de mesele principale pentru stimularea poftei de mâncare. Pentru uz extern, se aplică sub formă de cataplasme sau frecții.
Precauții și contraindicații. Este contraindicat în ulcer gastric și duodenal. Unele studii arată că dozele exagerate de ghimbir pot să ducă la o deprimare a sistemului nervos sau la apariția de tulburări de ritm ale inimii.
Iederă (Hedera helix) este o liană agățătoare, lungă de până la 20 m, cu frunze verzi. Frunzele sunt de două feluri, cele de pe ramurile florifere sunt întregi ovatrombotice, iar cele de pe ramurile sterile sunt palmat lobate cu 3-5 lobi. Florile modeste, se prezintă sub formă de umbreluțe galbene-verzui. Fructele au formă de bace globuloase, la maturitate fiind negre-violacee. Plantă de umbră, preferă locurile umede, în special la câmpie și în zonele deluroase, urcând până la 1500 m altitudine. În scop terapeutic, se folosesc frunzele verzi de pe lăstarii tineri, și rareori mugurii.
Compoziție. Principalii constituenți sunt saponozidele formate din glicozide ale hederageninei, hederacozidul C și alfa-hederina, acid oleanolic, hederacozidele B și beta-hederina. În totalitate, conținutul în saponine este cuprins între 5-8%. Frunzele mai conțin steroli, flavonoide, polyalchine ca falcarinol, falcarinone și derivații acestora. Sterolii sunt reprezentați prin sitosterol, stigmasterol, colesterol, campesterol, alfa-spinasterol. Mai conțin scopolină, acid clorogenic, acid cafeic, beta-elemene.
Acțiune și indicații. Pielea și mucoasele sunt sensibile la extractele de frunză de iederă, ceea ce conferă acțiunea expectorantă și antispastică. Tot extractul de frunze are acțiune antiparazitică, citotoxică și antibacteriană. În special falcarinolul are proprietăți antibacteriene, analgezice și sedative. Falcarinona împreună cu falcarinolul au acțiune antimicotică. Preparatele pe bază de iederă sub formă de infuzie sau decoct sunt indicate în boli reumatice, afecțiuni nevralgice, migrenă, bronșite, tuse spastică, tulburări menstruale. Sub formă de infuzie, decoct, spălături și băi locale, compresă sau cataplasmă, are efect benefic în celulită, micoze, veruci, luxații, arsuri și insolații.
Mod de preparare și administrare. Sub formă de sirop preparat din tinctură 10%, 5 părți la 95 părți sirop de zahăr (64% zahăr, 36% apă), din care se iau 1-3 lingurițe pe zi. Intră și în compoziția unor produse homeopatice folosite în tratamentul unor tumori maligne. Are și o acțiune bacteriostatică asupra bacteriilor gram pozitive. Se recomandă și în celulite, dar bine dozată, preferabil sub formă de produse fitoterapeutice standardizate.
Precauții și contraindicații. Nu se recoamndă să se depășească doza maximă admisă, având acțiune emeto-cataractică, ducând la intoxicații, în special la copii. Planta este toxică, iar consumul ei se recomandă doar cu avizul medicului. De asemenea, contactul cu frunzele determină alergie sau iritații de contact, iar consumul fructelor provoacă vărsături, tremurături, migrene sau diaree.
Macul roșu (Papaver rhoeas) este o plantă anuală, înaltă de 20-80cm, cu tulipini numeroase, specifică în semănaturile de cereale, în miriști și la marginea drumurilor. Florile sunt solitare, pe un peduncul lung și păros, formate din 2 sepale mari, cu 4 petale roșii, cu sau fără pată la bază, iar în centrul florii, numeroase stamine. Culoarea florilor este roșu intens. În scop terapeutic se folosesc petalele numite paparoane.
Compoziție. Un antocianozid a cărui genină este cianidolul, readina, alcaloid cu structură similară hidrastinei, mucilagii, mecocianină și mecopelargonidină.
Acțiune și indicații. Fitoterapia pe bază de plante de mac, are efect emolient, antispastic, calmant al tusei. Petalele sunt ușor hipnotice și au efect sedativ, fapt care justifică utilizarea în compoziția ceaiurilor pectorale. Fitoterapia cu mac este indicată persoanelor care suferă de bronșită, traheită, răceală, gripă, combaterea insomniei.
Mod de preparare și administrare. Infuzia de plante de mac se prepară dintr-o linguriță de petale la o cană de apă clocotită, se lasă un minut la infuzat, se strecoară și se bea îndulcit cu miere pentru răceli, gripă, bronșite, afecțiuni pectorale, astm bronșic, laringite, răgușeală, insomnii moderate. În uz extern, infuzia se poate folosi sub formă de gargarisme, cataplasme calde din petale, opărite în abcese dentare.
Precauții și contraindicații. În dozele recomandate nu prezintă contraindicații și nici reacții adverse.
Menta (Mentha piperita) este o plantă perenă de cultură, înaltă până la 1 m, puternic ramificată încă de la bază. În popor i se mai spune și izmă de grădină. Mirosul frunzelor este puternic, caracteristic de mentol. Pentru infuzii se recoltează numai frunzele, în mai multe etape, începând de la apariția primelor flori. Pentru obținerea uleiului volatil se recoltează întraga plantă, când 15-20% din plante sunt în floare.
Compoziție. Frunzele de mentă conțin o cantitate mare de uleiuri volatile, substanțe polifenolice, taninuri până la 12% și principii amare. Uleiul esențial este de 1,2-3%, iar principala componentă este mentolul. Uleiul esențial mai conține mentonă, mentofuran, calvacrol, timol, cadinen, cineol, felandren, limonen și cadinen.
Acțiune și indicații. Mentolul produce o ușoară anestezie a mucoasei gastrice, motiv pentru care preparatele din mentă au acțiune antiemetică. Menta stimulează secreția și eliminarea bilei datorită prezenței compușilor flavonoizi. Mai are proprietăți fermentative, dezinfectante, datorate în principal taninurilor, precum și proprietăți spasmolitice. Mentolul aplicat local are efect antiseptic, analgezic și decongestionant al căilor respiratorii. Preparatele fitoterapeutice sunt utile în boala diareică, bolile vezicii biliare, pentru combaterea grețurilor sau colicilor inclusiv în cazul colonului iritabil. Mentolul în soluție diluată poate fi administrat ca antiseptic, analgezic și decongestionant în afecțiunile inflamatorii ale nasului, sinusurilor și căilor respiratorii. Extern, uleiul esențial ajută la calmarea iritațiilor pielii și a mușcăturilor de insecte. În inhalații este util în tratarea răcelilor și a gripei. Poate fi folosit și ca apă de gură în tratarea infecțiilor orale. De asemenea, se pare că vindecă durerile de cap.
Mod de preparare și administrare. Intră în compoziția a numeroase ceaiuri medicinale. În tratamentul aeorfagiei, digestiei leneșe, eructației persistente, flatulenței și al probremelor secreției biliare folosim infuzia preparată dintr-o lingură mică de frunze uscate la 150 ml apă clocotită, lăsată la infuzat 10-15 minute, strecurată, din care se bea o cană după fiecare masă principală. Pentru un efect tonic se beau câte 2 căni după mese, iar pentru efect sedativ câte o cană seara. În tratamentul răcelilor, infecțiilor din sfera orală recurgem la inhalații și apă de gură, preparat într-un caston cu apă fierbinte peste care se pune o mână de frunze și se inhalează aburul sau se răcește preparatul și se folosește drept apă de gură. În tratamentul afecțiunilor pielii se folosește uleiul esențial, 3 picături diluate în 10 ml ulei excipient, care se aplică pe zona afectată.
Precauții și contraindicații. Uleiul esenșial trebuie administrat intern doar sub supraveghere medicală, fiind contraindicat copiilor mici. Uleiul esențial poate exacerba problemele de reflux gastric. Uleiul de mentă și preparatele de uz extern derivate din acesta nu se aplică în zona ochilor, deoarece pot duce la fenomene iritative ale mucoasei oculare. Uleiul volatil de mentă se va folosi cu prudență, deoarece supradozarea poate duce la apariția unor fenomene nedorite ca greață, vărsături sau alte fenomene toxice. Ceaiul de mentă nu este indicat în doze mari în ulcerul gastric sau duodenal. Nu se va folosi perioade îndelungate, deoarece produce obișnuință. Nu se recomandă în sarcină și alăptare.
Mușețelul (Matricaria chamomilla) este una dintre cele mai populare plante medicinale. Este o plantă ierboasă, de 5-60 cm, cu miros puternic, aromat, caracteristic. Crește atât spontan, cât și cultivată. Florile sunt grupate în antodii, cele femele marginale sunt albe, iar florile centrale hermafrodite sunt tubuloase și de culoare galbenă. Florile pot fi folosite în stare proaspătă, dar compușii activi își păstrează calitățile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos și uscat. Mușețelul se folosește în special la infuzii și extracte. Intră în componența unor preparate precum soluțiile pentru ochi, spray-urile pentru gât, apele de gură și tablete.
Compoziție. Florile conțin până la 8% flavonoide, în special apigenină și luteolină, ulei esențial între 0,4-2,0%, format din bisanabol circa 50% și chamazulene între 1,5-15% și sesquiterpene lactonice, mucilagii compuse din polizaharide, amino-acizi, acizi grași, acizi fenolici, colină, cumarine.
Acțiune și indicații. Mușețelul este foarte apreciat pentru o serie de proprietăți terapeutice, cum ar fi acțiunea antispastică, antiinflamatorie, carminativă, antialergică, epitelizantă. Bisabololul poate inhiba dezvoltarea ulcerului de stres, acelui provocat cu indometacin sau alcool etilic. Mai mult decât atât are o acțiune cicatrizantă. Un alt efect este acela de inactivare a toxinelor bacteriene, în special al stafilococilor si streptococilor. Pe lista proprietăților mai putem adăuga și acțiunea imunostimulatoare. Mușețelul este utilizat pentru tratarea acțiunilor digestive, precum digestia leneșă, flatulență și balonare. Uleiul esențial calmează inflamațiile, având și efect antidiuretic și sedativ. Datorită acțiunii calmante, este inclus în preparatele aplicate extern, pentru tratarea afecțiunilor pielii, cum ar fi eczemele. Uleiul esențial se regăsește în componența medicamentelor destinate tratării iritațiilor ochilor, gâtului, rinitelor și sinuzitelor. Mai este recomandat și în insomnie, tratarea hemoroizilor și a problemelor menstruale, datorită efectului calmant.
Mod de preparare și administrare. Pentru prepararea infuziei se folosesc 2-3 lingurițe de flori la o cană de apă fiartă, se infuzează 10-20 de minute și se beau 2-3 căni pe zi fiind indicată în gastrite, ulcer gastric și duodenal, diaree, colite, enterocolite, rectocolite, infecții urinare, acnee, pentru stimularea funcției hepatice, a poftei de mâncare, pentru combaterea durerilor abdominale de natură spastică, pentru durerile premenstruale, pentru prevenirea gripei și guturaiului. Gargara cu infuzie concentrată de mușețel se indică în amigdalite, afte bucale sau dezinfectarea gurii. Pentru uz extern, se recomandă cataplasmele care constau din comprese îmbibate într-o infuzie concentrată, aplicate pe pielea afectată. Cataplasmele cu mușețel sunt indicate în ulcerele varicoase, hemoroizi externi, conjunctivite, eritemele fesiere simple ale sugarilor și copiilor mici.
Precauții și contraindicații. Mușețelul nu ar trebui administrat în timpul sarcinii, deoarece afectează fătul. Nu este recomandat nici în perioada de alăptare. Nu folosiți plantă dacă suferiți de astm sau în cazul în care aveți istoric de alergie la plante precum gălbenelele și arnica, deoarce produsele pe bază de mușețel pot da reacții adverse.
Nalba (Althaea officinalis) este o plantă perenă dreaptă, înaltă de 0,60-1,50 m, cu peri pâsloși albi tulpină și frunze. Rădăcini de 20-30 cm lungime și de 2-3 cm grosime. Florile ei aspectuoase, mov, sunt străbătute de vene stacojii. Fructul nalbei este un cerc de nuci mici, fiecare conținând o singură sămânță.
Compoziție. Rădăcinile conțin mucilagii polizaharide între 6,5-11% compuse din arabinane, glucane și arabinogalactane, carbohidrați 25-35%, compuși din amidon, 11% pectine, glicozizi flavonoidici, camferol și quercetină, acizi fenolici precum cafeic, clorogenic, ferulic și syringic, taninuri, zaharuri, amine, substanțe grase, oxalat de calciu, cumarine, steroli și substanțe minerale.
Acțiune și indicații. Toate cele 3 părți ale plantei au acțiune antiinflamatorie, decongestivă, emolientă, expectorantă, antidiareică, antialgică, imunostimulatoare. Ceaiurile din frunză de nalbă sunt indicate în afecțiunile aparatului respirator, bronșite, laringite, pentru ușurarea expectorației. Preparatele din rădăcină sunt utile în inflamațiile gingiilor, inflamațiile gurii, în diaree. De asemenea, pentru uz intern, sunt indicate ceaiurile de nalbă pentru afecțiunile digestive, enterocolite, gastrite, duodenite, ulcer, stomatite, boli renale. Ca gargară, este recomandată pentru problemele din zona orală, decoctul poate fi folosit pentru gingiile bebelușilor pentru a le ușura durerile apariției primei dentiții.
Mod de preparare și administrare. Infuzia din frunze se prepară dintr-o linguriță de plantă la o cană cu apă și se beau 1-2 căni pe zi. Rădăcinile se folosesc sub formă de macerat la rece. Se pune o linguriță de rădăcină mărunțită într-o cană cu apă rece, se adaugă un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu și se lasă la macerat o oră, apoi se strecoară, iar cantitatea se bea în cursul unei zile. În faringită, laringită, stomatite, gingivite se face gargară de mai multe ori pe zi cu macerat la rece din 2 lingurițe de frunze și rădăcini mărunțite, la o cană cu apă.
Precauții și indicații. Dozele foarte mari de preparate au efect laxativ. Nu prezintă contraindicații nici în sarcină și nici în alăptare. Absorbția altor medicamente luate simulta poate fi întârziată.
Pătlagina (Plantago major) este o specie erbacee perenă, înaltă de 10-40 cm, cu frunzele așezate în rozetă bazală, cu tulipini florifere drepte. Tulpina aeriană este cilindrică nefoliată, purtând la vârf o infloreșcență sub formă de spic cilindric, lung de 2-6 cm. Partea utilizată este frunza care este folosită în infuzii, extracte lichide și capsule.
Compoziție. Frunzele conțin 2-6,5% mucilagii formate din polizaharide, 6,5% taninuri, glicozizi iridoidici, peste 1% acid silicic, acizi carboxil fenolici, în special protocatehic, flavonoizi, dintre care apigenina și luteolina, săruri minerale, între care zinc și potasiu.
Acțiune și indicații. Eficiența preparatelor pe bază de pătlagină se bazează pe acțiunea mucilagiilor și a glicozidelor iridoidice care au acțiune calmantă și emolientă. Se mai cunosc și efecte expectorante, antiinflamatoare, astringente, diuretice, antimicrobiene, fluidificând secrețiile bronșice. Datorită mucilagiilor și unor produși de hidroliză au proprietăți emoliente, ușor laxative, iar datorită ancubinei au proprietăți astringente și antipruriginoase. Infuziile și siropurile se recomandă în stările catarale ale tractului respirator și în stările inflamatorii ale mucoasei faringiene. Frunzele proaspete au efecte hemostatice, cicatrizante și antiifecțioase.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară din 1-2 linguri frunze la o cană de apă, administrându-se 2-3 căni pe zi îndulcite cu miere. Compresele sau băile cu pătlagină sunt folosite pentru tratarea afecțiunilor de piele sau în conjunctivite. Gargara se utilizează în afecțiunile dentare. Siropul este folosit pentru calmarea tusei. Cataplasmele din frunze zdrobite se aplică pe răni infectate.
Precauții și contraindicații. Pentru diabetici nu se recomandă siropul și nici îndulcirea infuziilor cu zahăr sau cu miere. Nu s-au semnalat reacții adverse sau fenomene toxice, dar nu sunt excluse reacțiile alergice.
Pinul (Pinus sylvestris) este un arbore înalt de până la 40 m, cu coroana piramidală în tinerețe, apoi la maturitate mai rară, neregulată, cu ramuri întinse orizontal. Lujerii tineri sunt verzui, iar mugurii sunt oval alungiți, de 6-12 mm lungime acuțiți, nerășinoși. Acele sunt unite la bază câte două, de 4-6 cm lungime, rigide, ascuțite, de culoare verde-albăstruie sau verde-cenușie. Conurile sunt oval conice, de 2,5-7 cm lungime, de culoare brun-cenușie. Pentru scopuri medicinale se folosesc conurile, rășina și acele. Din mugurii de conuri se extrage uleiul esențial. Acele sunt sursa de uleiuri esențiale folosite în dezinfectanți. Rășina se recoltează din crestăturile făcute în trunchi, se distilează și furnizează ulei de terebentină pentru unguente și linimente.
Compoziție. Substanțele active din pin au la bază uleiul esențial care este constituit din 50-90% monoterpene, ca alfa-pinene, beta-pinene, D-limonene, alfa-terpinene, beta-ocimene, camfene, sabinene și terpinolene. Mai conține rășini, principii amare, acetone, alcooli, pinitol, coniferozidă, taninuri, fitoncide, substanțe antibiotice, vitamina C și bioflavonoizi.
Acțiune și indicații. Acțiune secretolitică hyperemică și ușor antiseptică. Este recunoscut pentru calitățile sale de dezinfectant bronșic, decongestionant, diuretic, antireumatic, antiinflamator, antimicrobian, expectorant, sedativ și calmant. Este recomandat în caz de infecții respiratorii acute, urinare, candidoză, răceală și nas înfundat.
Mod de preparare și administrare. Infuzia care se prepară dintr-o linguriță de muguri la o cană de apă și se beau 2-3 căni pe zi. Sirop din muguri de pin care se prepară din 100 g muguri zdrobiți și 100 ml de alcool de 70º, care se pun la macerat într-un borcan închis ermetic timp de 12 ore, apoi se adaugă 500 ml apă clocotită și se mai lasă la macerat încă 6 ore. Separat se mai face un sirop din 250 g zahăr care se fierbe până se îngroașă, apoi se amestecă cu celălalt extract alcoolic, se mai fierbe puțin, se strecoară și se îmbuteliază. Se administrează câte 2-3 lingurițe înainte de masă, pentru stimularea apetitului, combaterea avitaminozei C, tratarea bronșitei. Tinctura se administrează câte 10-15 picături diluate în puțină apă de 3 ori pe zi pentru boli respiratorii, urinare, impotență.
Precauții și contraindicații. Nu administrați intern uleiul esențial fără aviz specializat. Nu folosiți extern pinul dacă sunteți predispuși la alergii deoarece pot apărea iritații ale pielii și mucoaselor. Contraindicat în astmul bronșic și în tusea convulsivă. Nu se cunosc restricții în sarcină sau alăptare și nici interacțiuni cu alte medicamente.
Podbalul (Tussilago farfara) este o plantă erbacee foarte răspândită, care crește prin locurile necultivate. Florile sunt așezate în antodii terminale, pe margine cu flori ligulate galbene, iar în centru cu flori tubulare. Frunzele au limbul aproape rotund, adânc colorat la bază, dublu dințate pe margine. Partea superioară a frunzelor este verde, iar cea inferioară pâsloasă. Nervurile principale de la inserția cu pețiolul se ramifică în cinci. Era apreciată încă din antichitate pentru calitatea de a alunga tusea, proprietate reflectată și în denumirea latină. În scop medicinal, se recoltează frunzele mari, late, de culoare verde, care cresc direct din rizomi, după ofilirea florilor.
Compoziție. Frunzele conțin mucilagii care, prin hidroliză, dau galactoză și pentozane, conțin circa 17% taninuri, substanțe amare, carotenoide, inulină, acid galic, stearic și palmitic, fitosterine, săruri minerale în care predomină nitratul de potasiu, săruri de zinc. Florile conțin, de asemenea, mucilagii, taninuri, arnidiol, faradiol, rutozid, alcaloizi pirolizidinici, fitosterine și mici cantități de ulei volatil.
Acțiune și indicații. Datorită mucilagiilor și produșilor de hidroliză și inulinei, frunzele au proprietăți secretolitice, emoliente și ușor antispastice, tonice și antiinflamatoare. Frunzele sunt utile în afecțiunile aparatului respirator, cum ar fi emfizemul pulmonar, bronșita cronică, astmul bronșic, silicoza, de asemenea în bolile hepato-biliare, dispepsii, plăgi și ulcerații ale pielii.
Mod de preparare și administrare. Se prepară infuzie din 2 lingurișe de frunze la o cană cu apă și se beau 2-3 căni pe zi. Extern, se poate face un decoct din 2-3 linguri de frunze la o cană cu apă,se fierbe 10 minute și se lasă acoperit încă 20 de minute, apoi se strecoară și după răcire se fac spălături locale.
Precauții și contraindicații. Nu se vor utiliza frunzele și nici rădăcinile plantei, care sunt genotoxice și potențial carcinogenice. Dozele mari sunt toxice datorită alcaloizilor pirolizidinici, care afectează ficatul și funcția plămânilor.
Socul (Sambucus nigra) este un arbust înalt de 4-5 m care crește de la câmpie până în zona montană inferioară. Frunzele cunt puse și imparipenat compuse, ascuțite la vârf, neregulat dințate. Florile, aranjate în umbreluțe plane, sunt mici, cu corola albă-gălbuie, foarte parfumate, încărcate de polen. Fructele sunt sferice, negre, lucioase, cu diametrul de 6-7 mm și au gust dulceag. În scop medicinal, de la soc se recoltează florile și fructele, negre, dulci-acrișoare cu aromă de afine.
Compoziție. Florile conțin ulei volatil, rutozid circa 3%, compuși aminici, glicozizi, substanțe glucidice, tanini, saponine, mucilagii, iar fructele conțin antociani, vitaminele A și C.
Acțiune și indicații. Preparatele au acțiune diaforetică și antitusivă, datorită sambunigrinei, expectorantă, datorită saponozidelor, diuretică, datorită flavonozidelor și saponinelor, emolientă și imunostimulantă, datorită poliholozidelor. Fructele și sucul din fructe au acșiune laxativă și antinevralgică. Preparatele sunt folosite în bronșite, faringite, gripă, gută, reumatism, infecții urinare. Fructele pot fi folosite cu prudență în constipație. În uz extern se folosesc comprese cu infuzii din soc pentru tratarea abceselor, furunculelor, acneei, gutei, conjunctivitelor sau degerăturilor.
Mod de preparare și administrare. Florile se prepară sub formă de infuzie dintr-o linguriță la o cană de apă, se beau 3-4 căni pe zi. Se folosește alături de alte plante medicinale cu efect sudorific, antireumatic și depurativ. Extern, sub formă de infuzie din 40 g flori, la 1 l de apă, în degerături și contuzii. Din fructele bine coapte, se prepară un decoct, folosind 1 linguriță fructe uscate la o cană cu apă, se beau 2-3 căni pe zi. Din florile proaspete se prepară o băutură răcoritoare, socata.
Precauții și contraindicații. Fructele folosite ca laxativ nu trebuie administrate în cantitate mai mare deoarece pot să apară efecte adverse precum greață, vomă, arsuri la stomac, îngreunarea respirației, convulsii.
Teiul (Tilia europea) este un arbore impunător, ajungând la 30-40 m, forte des întâlnit la țară, pe dealurile împădurite până aproape de zonele muntoase. De la tei sunt folosite florile și frunzulițele alungite de culoare galben-verzui, numite bractee, cât și scoarța, care este măcinată și administrată sub formă de pulbere ca atare, sau în compoziția unor unguente menite să amelioreze leziunile de la nivelul pielii.
Compoziție. Florile de tei conțin 3-10% mucilagii, îndeosebi arabinogalactane și acizi uronici. Mai conțin 2% taninuri condensate, 1% flavonoide, în special glicozide ale quercentinei, atragalină, acizi fenolici și 0,02-0,1% ulei esențial conținând alkane și monoterpene.
Acțiune și indicații. Principiile active din flori fluidifică secrețiile din căile respiratorii, înmoaie țesuturile, diminuează stările de inflamție și calmează tusea, intensifică transpirația și au o acțiune antivirală netă. Farnesolul conferă preparatelor proprietăți ușor sedaive, iar flavonoizii produc efecte spasmolitice și diuretice. Infuziile din flori de tei sunt indicate în primul rând în răceli, stări gripale, bronșite și în general în infecțiile căilor respiratorii. Administrarea ceaiului de tei la copiii care suferă de gripă s-a dovedit a fi mai eficient decât tratamentul cu substanțe de sinteză. Preparatele din flori de tei sunt binevenite în insomnii, în stările de tensiune psihică și în tulburările cardiace pe fond nervos.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară din 2 lingurițe la o cană de apă și se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite cu miere. În stările de nervozitate, insomnii pe lângă infuzia din flori de tei, se poate recurge la baia generală cu ceai fitobalneologic calmant, în compoziția căruia mai intră, pe lângă flori de tei, sulfina și rădăcina de valeriană. Mierea de tei este recomandată în bronșite și în insomnii pentru acțiunea ei calmantă și antiseptică. Aceste efecte se amplifică dacă se bea ceai de tei îndulcit ușor cu miere de tei. În uz extern se folosește în laringite, rinofaringite, amigdalite, stomatite sub formă de gargară, inhalații.
Precauții și contraindicații. Nu prezintă.
Trei frați pătați (Viola tricolor) este o specie anuală,înaltă de 10-40 cm, cu tulpina arcuită de la bază sau dreaptă, cu frunze diferite ca formă, după nivelul la care se găsesc, cele inferioare, ovale și lung pețiolate, iar cele de mai sus, alungite, aproape lipsite de pețiol, la bază cu stipele mari. Florile sunt lung pedunculate, iar petalele sunt colorate diferit, de la alb, galben, roșcat până la violet. Plante de lumină directă, se dezvoltă prin lunci umede, la marginea pădurilor, prin fânețe, pe coaste și stânci, începând de la 200-300 m altitudine până în zona subaplină.
Compoziție. Planta de tei are în compoziție saponine triterpenice pentaciclice, uleiuri volatile, un alcaloid numit violină, flavonozide, antocianozide, o heterozidă a salicilatului de metil, compuși salicilici, mucilagii, vitamina A,C, betacaroten și taninuri.
Acțiune și indicații. Fitoterapia cu planta de trei frați pătați are acțiune expectorantă, diuretică, stimulentă a activității rinichilor, antialergică, regenerant dermic, acțiune febrifugă, sudorifică datorită salicilatului de metil și compușilor salicilici, acțiune coleretică, ușor laxativă și o puternică acțiune depurativă. Preparatele sunt recomandate în afecțiuni alergice, boli de piele, afecțiuni respiratorii, afecțiuni urinare, boli febrile, boli reumatice, constipație, intoxicații diverse, boli hepatice, deficiențe imune. În uz extern, compresele, gargara, spălăturile și inhalțiile cu trei frați pătați ajută la vindecarea rănilor, plăgilor, furunculozelor, aftelor, stomatitelor, leucoreei, rinoreei.
Mod de preparare și administrare. Infuzia se prepară din 2 lingurițe de plantă uscată la o cană de apă clocotită, se lasă la infuzat 2-3 minute, se strecoară și se beau 2-3 căni pe zi. Infuzia combinată se prepară din 4 lingurițe de plantă uscată la 500 ml apă rece care se lasă la macerat de seara până dimineața, când se strecoară, iar maceratul rămas se opărește cu jumătate de litru de apă clocotită timp de jumătate de oră, apoi se strecoară și se amestecă cele două extracte, iare preparatul se fracționează și se bea de-a lungul unei zile. Tinctura de trei frați pătați se administrează câte o linguriță, de 3-4 ori pe zi, diluată în puțină apă.
Precauții și contraindicații. Singurele probleme care pot apărea sunt legate de supradoze. În cazul în care se iau zilnic mai mult de 18 g la adulți sau mai mult de 4 g la copii de 4-12 ani, pot apărea fenomene neplăcute cum ar fi vărsăturile, diareea, stările de greață și inapetența, mai rar iritații la nivelul pielii.
Vâscul (Viscum album) este o plantă erbacee semiparazită, care crește pe tulpinile plantei gazde, având aspectul unor tufe rămuroase, îngroșată la noduri, de unde se rupe cu ușurință. Fructele sunt sticloase, verzi la început apoi albicioase, toxice. În scop terapeutic se folosesc ramurile tinere cu frunze.
Compoziție. Ramurile de vâsc conțin saponozide triterpenice, viscina, viscitoxina, colina, acetilcolina, inozitol, beta și alfa viscol, mucilagii, aminoacizi liberi, acid viscic, polizaharide, glicozide, minerale.
Acțiune și indicații. Preparatele fitoterapeutice pe bază de vâsc au acțiune vasodilatatoare, hipotensivă, bradicardiantă, scade tensiunea arterială și reduce ritmul cardiac, efect cardiotonic, calmează inima agitată, antispasmotic, acțiune antitumorală, hemostatică. Este indicat în ateroscleroza generală, coronariană, accidente vasculare, afecțiuni cardiace, ischemie cardiacă, tumori, tuse convulsivă, astm pe fond de stres, tuse spastică rebelă, zgomote în urechi, epilepsie, convulsii, nevralgii, paralizie, impotență, sterilitate, afecțiuni ale prostatei, dureri reumatice.
Mod de preparare și administrare. Maceratul la rece se obține din 3 lingurițe de frunze și ramuri uscate și mărunțite de vâsc, la o cană de apă rece lăsate la macerat de seara până dimineața, cantitatea trebuie consumată în 24 ore. Pulberea se obține prin măcinarea plantei uscate și se administrează 2 vârfuri de cuțit pe 24 ore, timp de 7 zile cu pauză de o săptămână după care se poate relua tratamentul dar mai mult de 3-4 ori pe an. Vinul de vâsc se prepară din 40 g pulbere la un litru de vin alb natural, se lasă 5-6 zile la macerat, se strecoară și se pune în sticle, se administrează zilnic câte un păhărel de 100 ml de vin pentru ateroscleroză sau boli cardiovasculare,hemoragii.
Precauții și contraindicații. Nu se recomandă depășirea dozelor admise, deoarece la supradozaj se produc fenomene de intoxicare manifestate prin scăderea pulsului, aritmii cardiace, tahicardie, deoarece din vâsc s-au izolat substanțe cu acțiune cardiotoxică care pot produce leziuni la nivelul miocardului se recomandă respectarea dozelor stabilite.
CAPITOLUL III
Produse naturale folosite în tratamentul afecțiunilor aparatului respirator
Termenul de produs natural este atribuit oricărui medicament care este fabricat din plante cu proprietăți curative. Aceste produse sunt încadrate în categoria medicamentelor specifice medicinei alternative datorită faptului că sunt frecvent folosite în medicina naturistă. Un aspect foarte important care trebuie înțeles se referă la faptul că nu există două tipuri diferite de medicină, ci doar există mai multe moduri de a veni în ajutorul persoanelor cu diferite afecțiuni.
Produsele naturale ne ajută sa prevenim și să tratăm diferite afecțiuni, iar asociat cu un tratament tradițional îmbunătățește efectele acestuia din urmă. Produsele naturale le găsim sub diferite forme, precum ceaiuri, capsule, siropuri, tincturi, unguente și geluri.
1. Antigrip (60 comprimate) – Producător Dacia Plant
Compoziție.
-plante și produse apicole: angelica 100mg, extract de cimbru de cultură 100mg, echinacea 100mg, extract de ghimbir 100mg, propolis 100mg, ulei esențial de salvie 2,5mg, ulei esențial de tea-tree 2,5mg
-ingrediente inactive: lactoză, celuloză microcristalină, aerosil.
Indicații. Se utilizează ca adjuvant în gripă, răceală, viroze respiratorii, bronșite, laringite, traheite, laringo-traheo-bronșite, rinite, sinuzite.
Acțiune. Antiviral, antibacterian, imunostimulent, antiinflamator, tonic respirator, diaforetic, depurativ.
Administrare. Adulți câte 1 comprimat de 3-6 ori pe zi, înaintea mesei. Tineri între 15-18 ani câte 1 comprimat de 3-4 ori pe zi, înaintea mesei. Copii între 5-14 ani câte ½ comprimat de 3-6 ori pe zi, în funcție de vârstă.
Contraindicații. Sarcină, alăptare, alergie la propolis ,intoleranță la lactoză.
2. Antigrip (sirop 200ml) – Producător Dacia Plant
Compoziție.
-plante și produse apicole: echinacea 30%, soc 17%, extract de cuișoare 12,5%, extract hidroalcoolic de ghimbir 12,5%, iarba-mare 12,5%, lemn dulce 12,5%, extract hidroalcoolic de cătină 2,5%, extract hidroalcoolic de propolis 0,5%
-uleiuri esențiale de: busuioc, salvie, scorțișoară, cimbru de cultură, tea-tree.
-excipienți: zahăr brut, apă, acid citric.
Indicații. Se utilizează ca adjuvant în răceli, gripe, viroze respiratorii, bronșite, laringite, traheite, tuse, catar bronșic, laringo-traheo-bronșite.
Acțiune. Imunostimulent, antiviral, antibacterian, antiinflamator, decongestionant al sinusurilor, expectorant, regenerant.
Administrare. Adulți și tineri peste 15 ani câte o lingură de sirop de 3-4 ori pe zi, înainte de mese. Copii 8-14 ani câte o linguriță de sirop de 3-4 ori pe zi, înainte de mese. Copii 2-7 ani câte ½-1 linguriță de sirop de 3 ori pe zi, înainte de mese. Siropul poate fi administrat ca atare sau dizolvat în 100 ml de apă.
Contraindicații. Diabet zaharat, alergie la propolis sau la oricare din componentele produsului.
3. Calmotusin (sirop 200 ml) – Producător Dacia Plant
Compoziție.
-plante: pătlagină 30%, isop 20%, nalbă-mare 20%, ciuboțica-cucului 10%, scai-vânăt 10%, lemn-dulce 5%, extract hidroalcoolic de ghimbir
-uleiuri esențiale: mentă-creață, eucalipt, cimbru de cultură, roiniță, pin
-excipienți: zahăr brut, apă, acid citric.
Indicații. Se utilizează ca adjuvant în tuse de diferite etiologii cu caracter uscat sau umed, tuse convulsivă și spastică, bronșite acute și cronice, traheite, traheo-bronșite, astm bronșic, bronșite astmatiforme, catar bronșic, viroze respiratorii, stări gripale.
Acțiune. Antitusiv, fluidifiant al secrețiilor bronșice, expectorant, bronhodilatator, secretolitic, decongestionant al căilor respiratorii, antiinflamator, antispastic, calmant, antimicrobian.
Administrare. Adulți și tineri peste 15 ani câte o lingură de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol. Copii 8-14 ani câte o linguriță de 3-4 ori pe zi , pe stomacul gol. Copii 2-7 ani câte ½-1 linguriță de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Siropul poate fi administrat ca atare sau dizolvat în 100 ml de apă.
Contraindicații. Diabet zaharat, sarcină, alăptare, alergie la oricare dintre componentele produsului.
4. Propolis vitamina C cu Echinacea (30 comprimate) – Producător Alevia
Compoziție. Extract de propolis 30mg, vitamina C 100mg, vitamina B2 1,2mg, echinacea10mg.
Indicații. Crește rezistența față de infecțiile de tipul laringitelor, amigdalitelor și rinofaringitelor. Este indicat în infecțiile localizate la nivelul cavității bucale, tractului respirator cauzate de bacterii și virusuri gripale și respiratorii.
Acțiune. Are acțiune antivirală, antibacteriană, antifungică și imunostimulatoare.
Administrare. La adulți 3-4 comprimate pe zi, iar la copii 2-3 comprimate pe zi.
Contraindicații. Alergii la componentele produsului.
5. Voseptol V (40 tablete) – Producător Plantavorel
Compoziție. Tinctură de propolis, mentol, ulei volatil de levănțică, eucalipt, mentă, jneapăn și cimbru.
Indicații. Reduce, împiedică sau înlătură disconfortul determinat de laringite, faringite, afte și leziuni bucale, stomatite, traheo bronșite, astm bronșic și emfizem pulmonar.
Acțiune. Anestezic local, antibacterian, antifungic, cicatrizant, astringent, corector de miros.
Administrare. Adulți se sug 1-2 tablete de 3-4 ori pe zi, minim 5 zile. Copii 3-10 ani se sug ½ tabletă de 3 ori pe zi, minim 5 zile.
Contraindicații. Contraindicat persoanelor alergice la propolis sau la oricare dintre componente.
6. Antiviral (60 comprimate) – Producător Dacia Plant
Compoziție.
-plante și produse apicole: extract de astragalus 150 mg, anason 125mg, iarba-mare 75mg, echinacea 50mg, propolis 100mg, ulei esențial de tea-tree 4mg, ulei esențial de cimbru 1mg.
-ingrediente inactive: lactoză, celuloza microcristalină, aerosil.
Indicații. Se utilizează ca adjuvant în viroze respiratorii, pneumonii virale, hepatite virale, infecții genitale virale, infecții virale ale pielii, meningite, răceală, laringite, traheite, amigdalite, bronșite, sinuzite, rinite.
Acțiune. Imunostimulent, antiviral, antibacterian, antiinflamator, diaforetic, depurativ, expectorant.
Administrare. Adulți și copii peste 14 ani câte 1-2 comprimate de 3-4 ori pe zi, înaintea mesei. Copii 5-14 ani câte ½-1 comprimate de 3 ori pe zi, în funcție de vârstă și sfatul medicului. Comprimatele se înghit cu apă sau se sfărâmă în gură.
Contraindicații. Sarcină, alăptare, alergie la propolis sau la oricare dintre componentele produsului, intoleranță la lactoză.
7. Sirop muguri de pin (sirop 250ml) – Producător Fares
Compoziție. Extract muguri de pin, zahăr invertit, antioxidant, vitamina C.
Indicații. Susține buna funcționare a aparatului respirator, fiind indicat în gripă, bronșite, laringite, traheite acute și cronice.
Acțiune. Fluidificant al secrețiilor bronșice, antiseptic, antiinflamator.
Administrare. Copii 1-5 ani 2-3 lingurițe pe zi. Copii 6-12 ani 4-5 lingurițe pe zi. Copii peste 12 ani și adulți 3-4 linguri pe zi.
Contraindicații. Contraindicat în diabet.
8. Biosept ( sirop 100ml) – Producător Fares
Compoziție. Miere de albine 77%, extracte de: echinacea, șovârv, cimbrișor, lichen de piatră, rizomi de ghimbir, scorțișoară, frunze de măslin, cuișoare; tinctură de propolis, vitamina C. Uleiuri esențiale de lămâie, geraniu, scorțișoară.
Indicații. Susține apărarea organismului împotriva microorganismelor potențial patogene din tractul respirator și urinar, ajutând la eliminarea acestora. Contribuie la reducerea iritațiilor căilor superioare, ușurează respirația. În stări febrile,gripă, răceală și fluidifică și elimină secrețiile mucoaselor tractului respirator. Mai este benefic în parazitoze intestinale și cistite.
Acțiune. Antibiotic, antiviral, antifebril, antiinflamator, imunostimulent, expectorant.
Administrare. Copii 1-4 ani câte 1-3 lingurițe pe zi, cu 30 de minute înainte de masă. Copii 5-12 ani câte 4-5 lingurițe pe zi,cu 30 minute înainte de masă. Peste 12 ani și adulți, se recomandă asocierea cu Biosept A16 în doză de 3-4 linguri pe zi și cu Biomicin A2. Durata unei cure este de 7-14 zile.
Contraindicații. Nu se recomandă în caz de diabet, hipersensibilitate la oricare dinte ingrediente.
9. Pino tusin (sirop 200 ml) – Producător Onedia
Compoziție. Extract de muguri de pin 15%, extract de cimbrișor 13%, extract de busuioc 12%, miere polifloră 5%, apă Pi 31,7%, zahăr 23%, benzoat de sodiu 0,3%.
Indicații. Se administrează în tuse convulsivă, bronșită, astm bronșic, laringite, traheite, rinite cronice, febră, și mai e benefic în enterocolite, viermi intestinali, boli hepatice, anemie.
Acțiune. Antiseptic, antiinflamator, expectorant, decongestionant al căilor nazale.
Administrare. Copii peste 3 ani câte 5ml de 3 ori pe zi. Adulți câte 15ml de 3 ori pe zi. Se recomandă administrarea înainte de masă.
Contraindicații. A nu se administra persoanelor cu diabet zaharat, precum și persoanelor alergice la produsele apicole sau la oricare dintre componentele produsului.
10. GrinTuss (sirop) – Producător Aboca S.p.A.
GrinTuss aigură formarea unui strat protector care calmează tusea, protejând astfel căile respiratorii superioare. Este formulat special pentru a adera la mucoasa căilor respiratorii. Asigură, de asemenea, hidratarea mucoasei și a mucusului, favorizând eliminarea acestuia.
Indicații. Este recomandat atât pentru calmarea tusei uscate, cât și a celei productive, acesta calmând iritațiile, protejând mucoasa și favorizând eliminarea mucusului.
Contraindicații. A nu se utiliza în caz de hipersensibilitate sau alergie la oricare dintre ingredientele produsului.
a. GrinTuss (sirop pentru adulți)
Compoziție. Miere, apă, extract hidroalcoolic și liofilizat din frunze de pătlagină, extract liofilizat din partea aeriană de grindelia și helichrysum, uleiuri esențiale de eucalipt, anason stelat, lămâie.
Administrare. Se administrează o lingură de 3-4 ori pe zi. Poate fi administrat simplu sau diluat într-o cantitate mică de lichid călduț precum apă, lapte, ceai, infuzie.
b. GrinTuss (sirop pentru copii)
Compoziție. Zahăr din trestie de zahăr, miere, apă, extract hidroalcoolic și liofilizat din frunze de pătlagină, extract din partea aeriană de grindelia și helichrysum, uleiuri esențiale de lămâie, portocal dulce, mirt, aromă naturală de lămâie.
Administrare. Copii de 1-6 ani o linguriță de până la 2-4 ori pe zi. Copii mai mari de 6 ani 2 lingurițe de până la 2-4 ori pe zi. Poate fi administrat simplu sau diluat într-o cantitate mică de lichid călduț precum apă, lapte, ceai, infuzie.
11. Imunotus (sirop 150ml) – Producător Fiterman
Compoziție. Zahăr, apă purificată, glicerol, extract de cimbru, de ciuboțica-cucului, și de soc, extract de rozmarin și vitamina C.
Indicații. Acționează prin fluidificarea secrețiilor mucoase și favorizează expectorația. Contribuie la menținerea stării de sănătate a căilor respiratorii și la funcționarea normală a sistemului imunitar.
Administrare. Se administrează pe cale orală. Copii 2-4 ani câte 2,5ml de 3 ori pe zi, copii 5-7 ani câte 5ml de 2 ori pe zi, copii 8-12 ani câte 5ml de 3-4 ori pe zi. Poate fi administrat până la 14 zile.
Contraindicații. Preparatele cu ciuboțica-cucului nu se recomandă copiilor cu laringită obstructivă în antecedente, precum și copiilor astmatici. Contraindicat în caz de hipersensibilitate la oricare dintre componentele produsului.
12. Plantusin (30 comprimate masticabile) – Producător Fares
Compoziție. Extract de rădăcină de lemn-dulce 43,4mg, tinctură de propolis 44mg și amestec volatil de eucaliptol 12mg, mentol, ulei esențial de mentă, anetol, ulei esențial de cimbru, ulei esențial de coada-șoricelului și excipienți precum lactoză, amidon, talc.
Indicații. Ajută la eliminarea disconfortului de la nivelul căilor respiratorii superioare fiind benefic în dureri de gât, răgușeală, tuse, candidoze bucale.
Acțiune. Antialgic, antiinflamator, antibiotic, antiviral, decongestionant la nivelul faringelui și a căilor respiratorii.
Administrare. Se recomandă 1-2 comprimate de supt de 3 ori pe zi, după masă. După administrare, timp de 30 de minute nu se consumă alimente și lichide. Durata curei este de 4-10 zile.
Contraindicații. Contraindicat copiilor sub 3 ani și în caz de hipersensibilitate la oricare din ingredientele produsului. Nu este indicat persoanelor cu intoleranță la lactoză. Nu se recomandă femeilor însărcinate și nici celor ce alăptează.
13. Flucalm (soluție orală 120ml) – Producător European Egyptian Pharm
Compoziție. Extract din cimbru de cultură 5g, ulei de anason stelat chinezesc 1g, apă purificată, zahăr, glicerol, sorbitol, sorbat de potasiu și agent solubilizant.
Indicații. Este un adjuvant benefic în afecțiuni respiratorii însoțite de tuse spastică.
Acțiune. Bronhodilatator, antispastic, carminativ, tonic, stimulent, expectorant.
Administrare. Adulți și copii peste 6 ani câte 1 linguriță de 3 ori pe zi, după mese. Copii 1-6 ani câte o jumătate de linguriță de 3 ori pe zi, după mese.
Contraindicații. Contraindicat la femei gravide sau cu mastoze, la copii cu vârstă sub 1 an. Consumul în exces poate produce efecte laxative.
14. Propolis C (sirop 150ml) – Producător Fiterman
Compoziție. Vitamina C 15mg, tinctură de propolis 25mg, extract din flori de ciuboțica-cucului 250mg, extract din frunze de cimbru 250mg, extract din partea aeriană de pătlagină 250mg, ulei volatil purificat de anason stelat 1mg și excipienți precum zahăr, edetat disodic, benzoat de sodiu, ulei de ricin hidrogenat și polietoxilat, aromă de căpșuni și apă purificată.
Indicații. Favorizează expectorația, calmează tusea și stimulează capacitatea de apărare a organismului. Adjuvant în tratamentul afecțiunilor respiratorii, bronșită acută și cronică cu expectorație vâscoasă, laringită, traheită.
Acțiune. Expectorant, emolient, fluidifiant al secrețiilor, imunostimulant
Administrare. Copii de 2-6 ani câte o linguriță de 2-3 ori pe zi, copii 7-10 ani câte o linguriță de 4 ori pe zi. Adulți și copii peste 10 ani câte 2 lingurițe de 3 ori pe zi.
Contraindicații. Datorită conținutului în zahăr se recomandă prudență în cazul pacienților cu diabet. Nu a fost stabilită siguranța utilizării de către femeile însărcinate sau cele care alăptează. Preparatele ce conțin ciuboțica-cucului, nu se recomandă la persoanele cu laringită obstructivă în antecedente, la persoanele astmatice și la cele hipersensibile.
15. Olioseptil (spray nazal) – Producător Laboratoires Ineldea
Compoziție. Apă de mare izotonică, apă distilată de eucalipt, extract de propolis, ulei esențial de mentă, ulei esențial de cimbru.
Indicații. Ideal de utilizat în caz de răceală, nas înfundat și în caz de sensibilitate la uscăciunea atmosferică, sau în cazul variațiilor de sezon.
Acțiune. Decongestionant, antispectic, antiviral, antiinflamator, antibacterian.
Administrare. Se suflă nasul, se agită flaconul și se pulverizează de 1-2 ori, în fiecare nară. La nevoie repatați pulverizare până de maxim 6 ori pe zi.
Contraindicații. Nu este recomandat persoanelor sub 15 ani, femeilor însărcinate sau care alăptează, persoanelor alergice la oricare dintre ingredientele produsului sau în cazul celor ce urmează tratament medical pentru nas și gât, fără avizul medicului sau farmacistului.
16. Tinctura de Trei frați pătați (extract hidroalcoolic 50ml) – Producător Dacia Plant
Compoziție. Iarba de trei frați pătați 20%, apă, alcool etilic 65%.
Indicații. Uz intern: se utilizează ca adjuvant în alergii, rinite alergice, astm bronșic, bronșită astmatiformă, alergodermii, catar al căilor respiratorii însoțită de tuse uscată, nefrite, edeme. Uz extern: se utilizează ca adjuvant în alergii cutanate, urticarie, iritații, psoriazis, eczeme,acnee.
Acțiune. Intern are acțiune expectorantă, antialergică, antiasmatică, diuretică, depurativă, ușor laxativă. Extern are acțiune antipruriginoasă, antialergică, emolientă, antiinflamatoare.
Administrare. Intern: adulți și copii peste 15 ani câte o linguriță de tinctură diluată în 100ml de apă de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol; copii 7-14 ani câte 10-30 picături de tinctură diluate în 100ml de apă sau ceai de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Extern: în alergii cutanate, urticarie, iritații și acnee se fac tamponări cu tinctură de trei frați pătați, iar în caz de psoriazis și eczeme se fac tamponări cu soluția diluată care se obține prin adăugarea unei lingurițe de tinctură la 100ml de apă.
Contraindicații. Datorită conținutului de alcool nu se recomandă în hepatite virale, toxice și metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină și alăptare. Alergie la trei frați pătați și tratamente care nu permit consumul de alcool.
17. Ceai de anason (50g) – Producător Dacia Plant
Compoziție. Ulei volatil alcătuit din anetol, estragol, dianetol, α si β-pinen, limonen, anisol, linalool, terpineol, vanilină, acid anisic, cumarine, furanocumarine, flavones, proteine, zaharuri.
Indicații. Se utilizează ca adjuvant în colici intestinale, balonare, colici la bebeluși, anorexie, insuficiență pancreatică, indigestii, pentru mărirea secreției lactate, dismenoree, dureri menstruale, bronșite, tuse spastică, astm, gripă, astenie, vomă psihogenă, viermi intestinali.
Acțiune. Tonic digestiv, antispastic, diuretic, aperitiv, vermifug, emenagog, galactogog, stimulează secrețiile glandulare, estrogenic, carminativ, eupeptic, în doze mici expectorant, iar în doze mari este antiseptic, stopând procesele fermentative de la nivelul intestinului gros.
Administrare. Planta se macină fin cu râșnița electrică până se face o pulbere, apoi se administrează o linguriță rasă de patru ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ține sub limbă timp de 10-15 minute, după care se înghite cu apă. Infuzia se prepară din 2 lingurițe cu plantă adăugate la 250ml de apă clocotită, se menține timp de 15 minute la temperatura camerei, se strecoară și se bea pe stomacul gol. În scop terapeutic se beau 2-3 căni cu infuzie pe zi, cu 30 minute înainte de masă.
Contraindicații. Sarcină, cancer de sân, cancer genital la femei, ulcer gastric și duodenal, colită, alergie la anason.
18. Ușurarea respirației (ceai 50g) – Producător Fares
Compoziție. Frunze de pătlagină, frunze de eucalipt, fructe de fenicul, rădăcină de iarba-mare, rădăcină de lemn-dulce, isop, rostopască, rizomi de ghimbir, cimbru.
Indicații. Ajută eliminarea disconfortului tractului respirator și susține buna funcționare a bronhiilor și plămânilor.
Acțiune. Ceaiul are proprietăți emoliente, expectorante, fluidizante ale secrețiilor bronșice, antitusive.
Administrare. Ceaiul se prepară prin adăugarea a 200ml de apă clocotită peste o linguriță de plantă, care se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară și se cosumă după cum urmează: copii între 3-12 ani , 1-2 căni cu ceai pe parcursul unei zile, copii peste 12 ani și adulți, 3-4 căni cu ceai pe zi, înainte de masă. Durata unei cure este de 6-8 săptămâni, sau comform recomandărilor medicului.
Contraindicații. Nu se administrează la copii sub 3 ani, în sarcină și alăptare.
CONCLUZII
Pe drept cuvânt, putem considera funcția respiratorie ca vitală și indispensabilă celorlalte funcțiuni biologice ale organismului. Aportul plantelor medicinale în ameliorarea afecțiunilor căilor respiratorii constă în stimularea funcțiilor biologice și a reacțiilor fundamentale ale aparatului respirator. Substanțele active din plante au capacitatea de a stimula apărarea locală la infecții, de a inhiba dezvoltarea microorganismelor nocive și de a stimula secreția unor substanțe absolut necesare în neutralizarea și evacuarea substanțelor inutile sau chiar dăunătoare aparatului respirator.
După ce timp de milenii, fitoterapia a fost singura furnizoare de medicamente, dezvoltarea modernă explozivă din secolele XIX-XX a făcut din acest străvechi domeniu, o „cenușăreasă a medicinii”, o alternativă oferită de o rudă săracă. Uriașa amploare a medicamentelor de sinteză și marile promisiuni legate de ele, au aruncat fitoterapia într-un con de umbră. Însă natura are legile ei, care nu pot fi reproduse în laborator.
Marile succese ale farmaceuticii moderne, de necontestat în mare parte, au fost presîrate cu destule eșecuri, unele uriașe, la care se adaugă promisiunile încălcate și prețurile, uneori astronomice ale unui tratament. Statisticile actuale arată că, în mod oficial, deci legat doar de ceea ce se poate demonstra în mod direct, a patra cauză a decesului la om, rezidă din administrarea produselor industriei farmaceutice.
Odată cu dezvoltarea științifică, fitoterapia nu a bătut pasul pe loc, ci a trecut chiar ea din faza empirică (tradițională) în cea modernă (științifică). În foarte multe cazuri însă, specialiștii și cercetătorii care s-au aplecat asupra plantelor medicinale, au constatat cu uluire că ceea ce intuia de veacuri medicina tradițională, își găsește pe deplin valabilitatea în fața argumentației științifice riguroase.
Fitoterapia, în forma sa modernă, cunoaște un nou avânt pe plan modial în ultimii 20 de ani. Astfel, fitoterapia împreună cu celelalte domenii naturopate își recâștigă treptat locul pierdut.
„A sta surd și orb în marele templu al naturii, nu poate decât dăuna organismului uman” – John Lubbock.
BIBLIOGRAFIE
1. OVIDIU BOJOR, OCTAVIAN POPESCU, „Fitoterapie tradițională și modernă” , Editura Fiat Lux, București, 2001
2. OVIDIU BOJOR, „Afecțiunile aparatului respirator, terapii complementare” , Editura Fiat Lux, București
3. OVIDIU BOJOR, „Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z” , Editura Fiat Lux, București
4. ST. IONESCU STOIAN, EMIL SAVAPOL, „Extracte farmaceutice vegetale”, Editura medicală, București, 1977
5. IVAN AUREL, „Medicina omului sănătos” , Editura Medicală, București, 1993
6. DR. RADU N. CĂRMACIU, DR. CEZAR TH. NICULESCU, PROF GR I LEILA, „Anatomia și fiziologia omului” , Editura Didactică și Pedagocică, București, 1983
7. PAPILIAN V., „Atlas de anatomia omului” , Editura Medicală, București, 1992
8. POPOVICI IULIANA, LUPULEASA DUMITRU, „Tehnologie farmaceutică” Vol I , Editura Polirom
9. CORNELIA FICA, „Tehnică farmaceutică” , Editura Medicală, București, 1977
10. U. STĂNESCU, A. MIRON, HANCIANU, „Bazele farmaceutice, farmacologice și clinice ale fitoterapiei” Vol I și II , Editura Gr. T. Popa, Iași, 2002
11. DUMITRU DOBRESCU, „Farmacoterapie” Vol I și II , Editura Medicală, București, 1989
BIBLIOGRAFIE
1. OVIDIU BOJOR, OCTAVIAN POPESCU, „Fitoterapie tradițională și modernă” , Editura Fiat Lux, București, 2001
2. OVIDIU BOJOR, „Afecțiunile aparatului respirator, terapii complementare” , Editura Fiat Lux, București
3. OVIDIU BOJOR, „Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z” , Editura Fiat Lux, București
4. ST. IONESCU STOIAN, EMIL SAVAPOL, „Extracte farmaceutice vegetale”, Editura medicală, București, 1977
5. IVAN AUREL, „Medicina omului sănătos” , Editura Medicală, București, 1993
6. DR. RADU N. CĂRMACIU, DR. CEZAR TH. NICULESCU, PROF GR I LEILA, „Anatomia și fiziologia omului” , Editura Didactică și Pedagocică, București, 1983
7. PAPILIAN V., „Atlas de anatomia omului” , Editura Medicală, București, 1992
8. POPOVICI IULIANA, LUPULEASA DUMITRU, „Tehnologie farmaceutică” Vol I , Editura Polirom
9. CORNELIA FICA, „Tehnică farmaceutică” , Editura Medicală, București, 1977
10. U. STĂNESCU, A. MIRON, HANCIANU, „Bazele farmaceutice, farmacologice și clinice ale fitoterapiei” Vol I și II , Editura Gr. T. Popa, Iași, 2002
11. DUMITRU DOBRESCU, „Farmacoterapie” Vol I și II , Editura Medicală, București, 1989
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Respirator (ID: 158042)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.