Sistemul Regional Inter American DE Consacrare Si Protectie A Drepturilor Omului
SISTEMUL REGIONAL INTER-AMERICAN DE CONSACRARE ȘI PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. CONTURAREA SISTEMELOR REGIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
1.1. Apariția și evoluția conceptului „drepturi ale omului”
1.2. Particularitățile protecției regionale a drepturilor omului
CAPITOLUL 2. CARACTERIZAREA SISTEMULUI INTER-AMERICAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
2.1. Instrumentele juridice aplicabile în sistemului inter-american de protecție a drepturilor omului
2.2. Mecanisme specifice sistemului inter-merican de protecție a drepturilor omului
2.2.1. Comisia Inter-Americană pentru drepturile omului
2.2.2. Curtea Inter-Americană a drepturilor omului
2.2.3. Organizația Statelor Americane: scopurile și instituțiile de bază
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Se știe de faptul că drepturile omului reprezintă baza constituționalismului, iar princpalul scop al unei constituții constă în garantarea libertății și securității ființei umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum și a consacrării lor juridice constituie una dintre problemele fundamentale ale secolului. De aceea,problema dreptului omului este o temă foarte discutată în ultimii ani din simplu motiv ca societatea contemporană tinde spre perfecționarea valorilor democratice și respectarea acestora, ceia ce în cele mai dese cazuri întîlnește obstacole și impedimente de diferit gen.
În studiul dat mă voi axa pe abordarea drepturilor și libertățile fundamentale din perspectiva juridică, cercetînd cu precădere instrumentele și mecanismele de apărare a acestor drepturi în sistemul regional inter-american.
Un temei de discuție ar fi, că odată ce tindem spre o democrație , ar trebuie sa ne bazăm și să ținem cont de toate convențiile, declarațiile atît cu titlu universal, cît si cele regionale. Un astfel de sistem care a pus tema de bază-drepturile omului este sistemul inter-american. În studiu acestuia vom pune accentual atît pe analiza structurii, funcțiilor și principalelor acte pe care se bazează acest sistem, cît si pe acele aspecte care necesită îmbunătățire, pentru o eficiență mai sporită a sistemului dat în protecția drepturilor omului. Un sistem regional bine adaptat trebuie să țină piept tuturor problemelor ce țin de protecția drepturilor omului, deoarece statele în calitatea lor de membre i-a încredințat toate sursele și elementele pentru a asigura activitatea eficientă a acestuia. Ideea fundamentală a acestui sistem este de a face o legătură liberă și accesibilă dintre om și stat, evidențiind cele mai amanunțite pîrghii de protecție a dreptului omului. Prin această temă aș dori să remarc acele aspecte care țin de respectarea drepturilor omului în regiunea inter-americană. Voi pune în discuție toate instrumentele și mecanismele ce stau la baza unei democrații transparente și libere în sistemul inter-american de protecție și consacrare a dreptului omului.
Obiectul cercetării presupune efectuarea unei analize aprofundate a domeniului de protecția a dreptului omului în regiunea inter-americană.
Scopul analizei respective este de a dezvălui principalele direcții urmărite de organizațiile de protecție a dreptului omului în regiunea inter-americană, evidențierea lacunelor și propunerea unor recomandări pentru îmbunătățirea sistemului de protecție a drepturilor umane.
Suportul metodologic și teoretico-științific. În studiul temei am utilizat ca suport teoretic un șir de lucrări științifice ale autorilor autohtoni și stărini, printre care: Buergenthal Thomas, Weber Renate, Purdă Nicolae, Balan Oleg, Serbenco Eduard, Micu Doina, Drăganu Tudor, Maziliu Dumitru, Scaunas Stelian.
Volumul și structura lucrării. Scopul și obiectivele cercetării au determinat structura lucrării, care este constituită din introducere, două capitole, concluziile de bază ale tezei și bibliografie. Întroducerea cuprinde idei generale referitor la tema studiată, actualitatea acesteia, scopul, obiectul și metodele de cercetare. De asemenea sunt enumerați savanții care au avut un aport remarcabil în studiul prezentei teme.
Capitolul I denumit „Conturarea sistemelor regionale de protecție a dreptului omului” conține expunerea principalelor concepte ale dreptului omului, factorii de influență care conduc la dezvoltarea și apariția unui anumit sistem de protecție a drepturilor omului, legătura dintre om și stat, dintre stat și stat, organizațiile cele mai importante, structura sistemului de protecție a drepturilor omului.
În capitolul II – „Carаcterizarea sistemului Inter-American de protecție a dreptului omului.” presupune cercetarea principalelor elemente – organizațiile împutermicite pentru ocrotirea și protejarea dreptului omului în regiunea inter-americană. Capitolul cuprinde date generale despre organizație, caracteristica principalelor valori existente în cadrul organizației, structura și planul de muncă al organizațiilor, cît și competența fiecărei subdiviziunii din organizațiile care activiază în sistemul inter-american.
Principalele concluzii realizate în urma elaborării prezentei lucrări și cîteva recomandări cu privire la perfecționarea și îmbunătățirea sistemului dat sunt expuse în compartimentul „Concluzii și recomandări”. Suportul teoretic în baza căruia a fost elaborată lucrarea este expus în lista bibliografică.
CAPITOLUL 1. CONTURAREA SISTEMELOR REGIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
Apariția și evoluția conceptului „drepturi ale omului”
În evoluțiа societății contemporаne se prefigurează tоt mai mult о stаre de criză, care impune tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în societate. Plasarea problemei drepturilor si libertăților fundamentale ale omului pe prim-plan este o dovadă a marilor transformări spirituale, culturale si morale. Ca fenomen social, drepturile omului își au originea în antichitate. În schimb ca fenomen juridic, drepturile omului își au originea în doctrina dreptului natural, care pornește de la idea ca: “omul, prin însăși natura sa, are în orice loc și în orice moment drepturi care sunt anterioare și primare celor acordate de către societate și recunoscute de către însuși dreptul natural”. Aceasta ne arată că omul are o valoare impunătoare în societate și pentru a fi protejat e nevoie de cele mai inalte și puternice valori care există.
Convingerea că oamenilor li se atribuie anumite drepturi, apare încă din timpurile străvechi și străbate întreaga istorie a gîndirii sociale. Încă din societățile cele mai vechi există o divizare în drepturi și obligații. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea obligații mai mari, exista și o divizare a muncii și a bunurilor și fiecare avea rolul său în comunitate. Fără îndoială că existau și legi- unele scrise, altele nescrise. Cu toate acestea, primele lucrări scrise au ajuns la noi din timpuri nu atât de vechi. În Grecia antică la Hesiod (700 î.e.n.) în lucrarea "Munci și zile" a marelui jurist și legiuitor Solon (594 î.e.n.) au apărut primele idei privind "egalitatea naturală". La rândul lui, Pericle (490-429 î.e.n.) afirma: „Din punct de vedere al legilor, toți, fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnități”. O contribuție importantăîn dezvoltarea concepției necesității unui ansamblu universal si etern de reguli referitoare la ființa umanăa avut-o Platon care a facut odistincție clară intre idei si cultură sau tradiție. Lucrările lui au reliefat un caracter de afirmare, descoperire a drepturilor si libertăților omului. Generalizarea gândirii din Grecia antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel, "Etica" și "Politica”. Astfel, în Politica, acesta, justificând sclavia, combătea pe cei care considerau "că este contra naturii a stăpâni sclavi, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber". El aprecia că: "…prin natură nu se deosebesc întru nimic, că orânduirea aceasta așadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violență". Ideile sale mergeau mai departe, susținând că "natura ar năzui să creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinați acțiunii politice, iar cei din urmă muncii". Am putea spune că gânditorii din Grecia antică au fost, într-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai târziu. În Roma antică, filosofii și-au pus și ei, deseori asemenea întrebări, găsind răspunsuri care într-o oarecare măsură reflectau același conținut de idei și concepții.Amintim aici lucrările lui Cicero (196-43 î.e.n.) "Despre Republica", "Despre regi", "Despre obligații", pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.e.n.) "Despre natura lucrurilor", precum și pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman. Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înțeleptilor din antichitatea este aceea că ele se refereau, cu precădere, la egalitatea și libertatea oamenilor liberi, nu și a sclavilor. Filosofii antici din Egipt, Babilon, India și China au dat de asemenea, diferite explicații cu privire la ființa umană, la locul și rolul ei în societate, fapt ce demonstrează că problematica legată de om era prezentată în sistemele de drept, făcîndu-se referire, în special, la puterile regilor, ale împăraților, la regulile pentru supuși În Evul Mediu, analizînd dezvoltarea istorică a societății umane, filosofii creștini au încercat să dezvolte ideile despre condiția egală a oamenilor, pornind de la Decalog cu cele zece porunci, anunțînd in acest mod drepturile individuale fundamentale, caracteristice pentru orice ființă umană. Individul, în acest context, potrivit teoriei lui Toma d`Aquino, este în centrul unei ordini sociale si juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este ea definită de rege. Dacă e să tragem atenție este de remarcat faptul că primul text cunoscut în istorie este Magna Carta Libertatum proclamată în Anglia de către Ioan fără de Țară în anul 1215, prin care baronii si episcopii englezi obțin o serie de privilegii si garanții procedurale de la rege. Acest act de epocă a avut o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în acest domeniu atît de important pentru întreaga populație a globului. Conținutul acestui document prevedea că “Nici un om liber nu va putea fi arestat sau intemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui si nici nu vom trimite pe nimeni impotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țări”. De aici desprindem că omul nu mai este privit ca un sclav, dar îi sunt deja asigurate integritatea si respectarea unei vieți mai libere. În secolul al XVII-lea, exponenții școlii dreptului natural, în special Hugo Grotius, supranumit părintele științei dreptului natural, au aratat că “omul este o ființă sociabilă prin natura sa, care aspiră să traiască în pace cu semenii săi, fapt ce a determina singur ceea ce este util sau dăunător societații. “În secolul al XVIII-lea aceste probleme au fost aborbate de numeroși gînditori, o contribuție semnificativă având J.J. Rouseau si Ch.L.de Montesquieu. Chiar din prima frază a lucrării sale Despre spiritul legilor, Montesquieu formulează o definiție a legii în maniera scientistă și anume : “ Legile, în sensul cel mai larg, sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor și în acest sens, toate lucrurile au legile lor “. Meritul lui Montesquieu este de a fi înțeles în context raportul dintre legi și libertate dar și contribuția la pregătirea ideologică a Revoluției Franceze din 1789. Bineînțeles și incontestabil, problema drepturile și libertaților fundamentale ale omului rămîne o preocupare constantă a marilor filosofi și în următoarele decenii. Considerăm , totuși că , începînd cu sfîrșitul secolului XVIII-lea , problema drepturilor omului trece într-o noua fază de dezvoltare – consacrarea drepturilor .
Un evenu formulează o definiție a legii în maniera scientistă și anume : “ Legile, în sensul cel mai larg, sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor și în acest sens, toate lucrurile au legile lor “. Meritul lui Montesquieu este de a fi înțeles în context raportul dintre legi și libertate dar și contribuția la pregătirea ideologică a Revoluției Franceze din 1789. Bineînțeles și incontestabil, problema drepturile și libertaților fundamentale ale omului rămîne o preocupare constantă a marilor filosofi și în următoarele decenii. Considerăm , totuși că , începînd cu sfîrșitul secolului XVIII-lea , problema drepturilor omului trece într-o noua fază de dezvoltare – consacrarea drepturilor .
Un eveniment de o mare amploare care a schimbat întreaga viziune a dreptului si libertății umane este Declarația drepturilor din statul Virginia adoptată la 12 iunie 1776 , care prevedea ca “ toți oamenii se nasc egali, liberi și independenți, ei au drepturi inerente de care nu pot, atunci cînd intră în raporturi sociale, să fie private , nici deposedați prin vreun contract, și anume dreptul de a se bucura de viață si de libertate, cu posibilitatea achiziționării și stapînirii de bunuri și de a căuta si a obține fericirea și siguranța personal ”. La 14 iunie 1776 se adoptă la Philadelphia Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii, care consacră că ideia de bază este că toate guvernările au fost stabilite de catre oameni anume pentru a garanta drepturile consfințite.
1.2. Particularitățile protecției regionale a drepturilor omului
Protecția internațională a drepturilor omului este o instituție a dreptului internațional public, care constă din ansamblul normelor juridice internaționale de consacrare și garantare a drepturilor omului.
O idee generatoare ce caracterizează dreptul internațional modern al drepturilor omului este aceea că astăzi se consideră că oamenii ca indivizi au drepturi garantate internațional ca persoane individuale și nu numai ca cetățeni ai unui anume stat. Există de asemenea un număr din ce în ce mai mare de organizații internaționale, în a căror jurisdicție intră protecția persoanelor fizice împotriva încălcărilor săvârșite de statele ai căror cetățeni sunt, precum și de oricare alte state.
Cu toate acestea, chiar dacă problema drepturilor omului s-a internaționalizat dincolo de orice așteptări, datorită normelor de drept internațional care există în prezent, precum și multitudinii de instituții internaționale specializate menite să asigure aplicarea acelei legislații, deseori aceste remedii se dovedesc a fi încă inadecvate sau ineficiente.
Dreptul internațional a dat naștere la numeroase doctrine și instituții menite să protejeze diferite grupuri de persoane: sclavi, minorități, cetățeni străini, victime ale persecuțiilor, combatanți etc. Acest drept și jurisprudența corespunzătoare au creat temeliile conceptuale și instituționale pentru dezvoltarea dreptului internațional contemporan al drepturilor omului.
Multe dintre vechile instituții și doctrine continuă să coexiste și să formeze parte integrantă din dreptul internațional modern al drepturilor omului. Respectiva evoluție a dat naștere unui climat politic în care protecția drepturilor omului a devenit unul dintre cele mai importante subiecte ale discursului politic internațional contemporan, implicând guverne, organizații interguvernamentale și o vastă rețea internațională de organizații neguvernamentale. Drept urmare, oamenii au ajuns să creadă că statele și comunitatea internațională au obligația de a le proteja drepturile. Așteptările generate de acest fenomen au făcut ca statelor să le fie mai dificil să nege că ar avea o astfel de obligație, ceea ce facilitează, desigur, eforturile promotorilor protecției internaționale a drepturilor omului.
Cu alte cuvinte, la etapa actuală suntem martorii unor mișcări radicale în domeniul drepturilor omului, ce sunt în curs de desfășurare. Se înregistrează multe rezultate pozitive, care însă urmează a fi consolidate. Din păcate însă, instituțiile chemate să le pună în aplicare sunt încă destul de slabe. Ceea ce rămâne de realizat este de a face ca legislația țărilor din întreaga lume să contribuie la întărirea mecanismelor internaționale de protecție a drepturilor omului și extinderea jurisdicției lor în întreaga lume. Excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului și limitarea suveranității statului prin consacrarea și garantarea internațională a drepturilor omului duce la crearea unui regim internațional de ordine publică și includerea regulii reciprocității în materia drepturilor omului.
În cadrul dreptului intern, protecția drepturilor omului are, în unele state, o existență de mai multe secole, în schimb, în planul dreptului internațional, norme juridice privind protecția drepturilor omului apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Violările grave, masive și sistematice ale drepturilor omului, comise de unele state la nivel intern în timpul celui de-al doilea război mondial, au determinat poziția comună a statelor în cadrul societății internaționale, în sensul că protecția drepturilor omului nu mai poate fi lăsată exclusiv în competența discreționară a statelor, ci se impune și o cooperare internațională în materie.
Astfel, protecția internațională a drepturilor omului, ca instituție a dreptului internațional public, prezintă anumite trăsături specifice, care o particularizează în raport cu acesta. Prin consacrarea și garantarea internațională a drepturilor omului se ajunge uneori la excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului și limitarea suveranității statului
O trăsătură importantă ar fi caracterul destul de recent al protecției internaționale a drepturilor omului. Protecția internațională a drepturilor omului este o instituție juridică nouă a dreptului internațional public, cu o vechime de numai o jumătate de secol.
Esența întregului mecanism de consacrare și garantare internațională a drepturilor omului constă în acceptarea de către state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreția fiecărui stat în parte, care să poată acționa în deplină libertate, într-un domeniu pe care și-l rezervă total. Dimpotrivă, conștiente de necesitatea reducerii riscului unor violări grave, masive și sistematice ale drepturilor omului la nivel intern, sub acoperirea unei suveranități statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel internațional pentru a asigura promovarea și respectarea drepturilor omului.
În acest fel statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflați sub jurisdicția sa, ci, dimpotrivă, este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate prin norme internaționale. Suveranitatea statului este astfel limitată de normele juridice internaționale în materia drepturilor omului, pe care statul este obligat să le respecte. Totodată, este important de remarcat faptul că, în acest domeniu, limitarea suveranității unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci doar în favoarea indivizilor și a drepturilor acestora.
Atât sub aspectul consacrării, cât și sub cel al garantării drepturilor omului, nivelul internațional de protecție reprezintă un standard multinațional.
De la acest nivel internațional, statele nu pot să deroge în plan intern în defavoarea garantării drepturilor, ci o pot face doar asigurând o protecție ridicată a drepturilor omului la nivel național. Dacă dreptul intern consacră la un nivel superior un anumit drept al omului, violarea acestuia poate atrage în mod diferit răspunderea juridică în plan intern și la nivel internațional. Astfel, o încălcare de o mai mică gravitate, în limitele normei interne superioare, dar care nu atinge nivelul internațional minimal, duce exclusiv la o răspundere juridică internă, în schimb, o violare gravă care depășește și limita internațională minimală angajează nu numai răspunderea internă a celor vinovați, dar și răspunderea internațională a statului.
Structurile internaționale intervin numai în mod subsidiar, în ultimă instanță, atunci când mecanismele statale au fost nesatisfăcătoare. Din punctul de vedere al protecției internaționale a drepturilor omului, răspunderea internațională aparține numai statelor.
Scopul principal al structurilor internaționale de garantare a drepturilor omului nu este sancționarea statelor vinovate, ci asigurarea respectării drepturilor omului, adică, restabilirea drepturilor încălcate și repararea prejudiciilor suferite de victimă.
În aceste condiții delimităm o altă trăsătură definitorie a drepturilor fundamentale ale omului în sensul aplicabilității directe a normelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, național.
Tradițional, dreptul internațional public este un drept al relațiilor dintre state, el neinteresând direct subiectele din ordinea juridică internă. De aceea, normele internaționale nu au aplicabilitate directă în dreptul intern, însă situația de principiu este diferită în cazul protecției internaționale a drepturilor omului. Întrucât normele juridice internaționale în materia drepturilor omului au ca beneficiari indivizii, în general acestea sunt direct aplicabile în dreptul intern. Astfel, aplicabilitatea directă în dreptul intern este o trăsătură caracteristică a protecției internaționale a drepturilor omului (art.4 alin 2 din Constituția Republicii Moldova)
Este necesar de menționat, totuși, că caracterul direct aplicabil al normelor internaționale în materia drepturilor omului ia, totodată, în considerație anumite elemente atât interne, cât și internaționale.
Tratatele internaționale, inclusiv cele în materia drepturilor omului, sunt direct aplicabile numai în statele, care, în ceea ce privește raporturile dintre dreptul internațional și dreptul intern, consacră sistemul monist, dar nu și în statele care practică dualismul. Din perspectiva dreptului atât intern, cât și internațional aplicabilitatea directă a normelor internaționale convenționale referitoare la drepturile omului depinde de faptul dacă aceste tratate internaționale au fost sau nu ratificate, acceptate, sau după caz, dacă statele au aderat la acestea etc. Astfel, pe plan intern, chestiunea este de o altă manieră și ea depinde exclusiv de dispozițiile constituționale și legislative ale fiecărui stat. Prin urmare, problema poziției în dreptul intern a normelor internaționale în materia drepturilor omului nu se pune decât în statele care practică sistemul monist și care recunosc aplicabilitatea directă a acestora.
Din cele expuse, se poate conchide că superioritatea normelor internaționale relative la drepturile omului față de normele juridice interne, indiferent dacă problema se pune în plan internațional sau la nivel intern, aceasta trebuie corelată cu principiul subsidiarității consacrării internaționale a nivelului minim asigurat de aceasta. Putem spune că o normă internațională are superioritate asupra uneia de drept intern și o poate substitui numai dacă este mai favorabilă.
În concluzie, referitor la prioritatea normelor internaționale în materia drepturilor omului și subsidiaritatea lor în raport cu dreptul intern este de relevat că, în caz de conflict între o normă internațională privind drepturile omului și o normă juridică internă, se aplică întotdeauna, atât la nivel internațional, cât și la nivel intern, norma mai favorabilă, indiferent de faptul dacă aceasta este internațională sau internă.
Totodată, situația diferă de la un stat la altul în funcție de regiunea geografică din care face parte statul, dat fiind faptul că în regiunile respective funcționează diferite sisteme de drept, există diferite culturi și religii, diferite niveluri de dezvoltare social-economică, fenomene care își lasă amprenta și în materia drepturilor omului.
Din punct de vedere geografic protecția internațională a drepturilor omului evoluează pe două dimensiuni – universală și regională. La nivel internațional se dezvoltă sisteme regionale de consacrare și garantare a drepturilor omului, de protecție a drepturilor omului, inclusiv: European, American (acoperind America de Nord și America de Sud), African, Asiatic și Islamic.
Clasificarea tradițională a dreptului în doua subdiviziuni: dreptul public(jus publicum) și dreptul privat (jus privatum) este unanim recunoscut. Toate principiile și normele juridice ale dreptului internațional care reglementează relațiile dintre state se referă la dreptul public și reprezintă o subramură a sa, denumită dreptul public internațional, iar cele care reglementează relațiile dintre persoanele fizice și juridice ale diferitor state – la dreptul privat și constituie o subramură a lui, denumită dreptul internațional privat. Ca izvor dreptul public internațional are la bază tratatele internaționale și cutuma internațională. Instituție a dreptului internațional public, protecția juridică a dreptului omului, prezintă o serie de caracteristice care o particularizează în raport cu materia dreptului internațional. Aceasta instituție, distinctă de dreptul internațional public a începet să se contureze abia in a doua jumatate a secolului al XlX-lea.Apariția acesteia a fost determinată în principal de violările grave, masive si sistematice ale drepturilor omului, comise înainte și in timpul celui de-al doilea război mondial, fapt care a determinat o poziție comună a statelor in cadrul societații internaționale, în sensul că protecția drepturilor omului nu mai poate depinde de puterea discreționară a statelor, ci se impune o cooperare internațională în materie. Momentul apariției a ceea ce numim protecția internațională a drepturilor omului este marcat de adoptarea Declarației universale a drepturilor omului, printr-o rezoluție a Adunarii Generale a ONU, la 10 decembrie 1948, la Paris. Declarația nu este un tratat internațional, ci doar un act internațional de soft law. Despre protecția juridică a drepturilor omului la nivel internațional se poate vorbi din doua puncte de vedere: universal și regional. Din punct de vedere universal, drepturile omului au cunoscut o evoluție marcată de doua etape: declaratorie si convențională, din perspectiva ce ține de cel regional, la momentul actual funcționează trei sisteme regionale: european (1950); interamerican (1978); african (1986) și încă două, cel asisatic și islamic se află în satdiul configurării.
Deci prin urmare fiicare din sistemele menționate mai sus sînt reprezentate de organele sale competente în protecția dreptului omului. Sistemul european este reprezentat prin Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. Protecția drepturilor omului în sistemul Africanîn cadrul Organizației Unității Africane (O.U.A.) a fost adoptată , la Nairobi (Kenya), la 26 iunie 1981, Cartea africană a drepturilor omului și popoarelor, care a intrat în vigoare la data de 21 octombrie 1986. Carta prevede crearea unei „Comisii africane a drepturilor omului și popoarelor", care să funcționeze în cadrul Organizației Unității Africane. În ceia ce priveste cele mai importante instrumente internaționale ale sistemului Inter-american pentru protecția drepturilor omului putem evidenția urmatoarele documente de bază a acestui sistem, incluzînd Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului și Convenția americană a drepturilor omului. Acestea sunt urmate de Convenția inter-americană împotriva torturii, protocoalele adiționale la Convenția americană privind drepturile economice, sociale și culturale, precum și cu privire la pedeapsa cu moartea, convențiile inter-americane privind violența împotriva femeilor, dispariția de persoane și a discriminării împotriva persoanelor forțate cu handicap, precum și o listă a statelor OAS care sunt semnatare la aceste tratate, iar starea actuală a unor astfel de ratificări. De asemenea, sunt incluse Cartei OSA și Carta Inter-american Democrat, precum și Declarația de Principii privind libertatea de exprimare, precum și Principiile și de bune practici cu privire la protecția persoanelor private de libertate în cele două Americi. Statutul și Regulamentul de procedură al Comisiei Inter-americane și Curții sunt, de asemenea, incluse pentru ambele Americi si cu același putere juridică aplicabilă.
Faptul că în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului au fost adoptate instrumente internaționale, specifice unor regiuni diferite ale lumii, acestea nu au în vedere recunoașterea vreunui criteriu discriminatoriu pe plan mondial și nici în raport cu drepturile inerente ființei umane. Asemenea documente constituie în realitate, doar o adoptare a universalității recunoașterii drepturilor omului la obiectivele concrete regionale sau la diferite particularități de ordin procedural, pe care statele respective consimt să le aplice în relațiile dintre ele, pentru a asigura o mai bună urmărire și realizare a scopurilor propuse.
Putem spune cu toată certitudinea că dimensiunea universală a drepturilor omului se individualizează în plan regional, după cum reglementarea regională se regăsește în universalitate.
CAPITOLUL 2. CARACTERIZAREA SISTEMULUI INTER-AMERICAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
2.1. Instrumentele juridice aplicabile în sistemului inter-american de protecție a drepturilor omului
Interacțiune regională nu este nouă în America. La începutul secolului al 19-lea, America de Sud luptător pentru libertate Simón Bolívar a încercat să creeze o asociere de state în perioada 1826, Congresul Panama. Mai târziu că secol, în 1890, Prima Conferință Internațională a Statelor Americane a avut loc la Washington, care au fost stabilite în primul rând de Uniunea Internațională a Republicilor americane și Biroul Comercial al republicile americane. Biroul Comercial, care sa transformat în Uniunea Pan American în 1910, a fost un predecesor al Organizația Statelor Americane. Cei 21 de participanti la Conferința Internațională american al IX-lea a semnat Carta OAS pe 30 aprilie 1948 in Bogotá (Columbia), transformând astfel Uniunea american Pan într-o nouă organizație regională. Incluse la fel în Carta a fost o afirmare a angajamentelor națiunilor care prevedea pe lîngă la obiectivele comune și respect pentru suveranitatea altuia. Participanții la conferinta au fost împuterniciți de a semna, de asemenea, documentul Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului, care, după ce a fost semnat cu doar câteva luni mai devreme decat Declaratia Universala a Drepturilor Omului Națiunilor Unite, a devenit primul document internațional care proclamă principiile drepturilor omului. Directorul general al Uniunii Pan american, Alberto Lleras Camargo, a devenit primul secretar general al Organizația Statelor Americane. Însă un moment la fel de semnificativ a avut loc în 1969 la 22 noiembrie în San Jose unde a fost semnată Convenția Inter-Americană a dreptului omului in cadrul Organizației Statelor Americane (OSA) și care ulterior a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Cum ar fi Declarația, Convenția conține o "clauză de limitare generală", care să ateste că drepturile fiecărei persoane sunt în mod necesar limitate de drepturile altora, de securitate de toate, și de doar cerințele bunăstării generale într-o societate democratică. Acesta este unul dintre fundamentele sistemului american pentru promovarea și protecția drepturilor omului . În linii generale, această Convenție a fost concepută după modelul Convenției europene a drepturilor omului. Avînd unul din cele mai importante scopuri lupta împotriva tuturor nelegilor în sistemul inter-american pentru lupta cu încălcărea drepturilor omului. Pentru a se asigura respectul drepturilor omului, definite în prima parte a Convenției, au fost create două organe: Comisia Inter-Americană a Drepturilor Omului și Curtea Inter-Americană privind Drepturile Omului. Statele care sînt părți, se angajează să respecte drepturile și libertățile recunoscute în Convenție și să garanteze pe deplin exercițiu tuturor persoanelor ce depind de ele, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, credințe politice, origine socială sau națională, situație economică, naștere sau orice alte condiții sociale. Convenția garantează în jur de douazeci de categorii largi de drepturi civile și politice, printre care: dreptul de a avea personalitate juridică, dreptul la viață, dreptul la tratament omenos, dreptul de a nu fi ținut in sclavie, dreptul la libertatea personala, dreptul la un proces corect, libertatea de a nu fi supus retroactivitați legilor, dreptul la compensare pentru erori judiciare, dreptul la viața particulară, libertatea de conștiință și religie, libertatea de gîndire și expresie, dreptul la replică, dreptul de întrunire, libertatea de asociere, drepturile familiei, dreptul de a purta un nume, drepturile copilului, dreptul de a avea оcetățenie, dreptul de proprietate, libertatea de circulație și de rezidență, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, dreptul la protecție egala in fața legii și dreptul la protecție judiciara. La aceste garantări se adauga оclauză de nediscriminare cuprinzatoare și angajamentul statelor parți de a lua măsuri în mod progresiv pentru "înfăptuirea deplină a drepturilor pe care le implică standardele în domeniul economic, social, al educaței, științei și culturii, enunțate în Carta Organizației Statelor Americane astfel cum este aceasta amendata prin Protocolul de la Buenos Aires. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, după modelul sistemul European, s-ar putea adopta un document separate cu privire la drepturile “din cea de-a doua generație “, care să cuprindă și un mecanism de protecție a acestora, asigurând dezvoltarea lor progresivă, așa cum prevede Convenția.
Potrivit art. 1 alin 2 al Convenției, “orice ființă umană este o presoană”, ceea ce înseamă că drepturile garantate sunt asigurate numai persoanelor fizice nu și persoanelor juridice. Statele părți la Convenție au obligația nu numai de "a respecta" drepturile garantate de Convenție, dar și de "a asigura" exercițiul liber și deplin al acestora. Astfel, în ce privește dreptul la viață articolul 4 din convenție, se prevăd următoarele prevederi ca: orice persoană are dreptul la respectul vieții sale; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa; în țările în care nu este desființată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sanționarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentințe definitive, prununțată de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desființat-o; în nici un caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani și nici femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau grațierea ori comutarea pedepsei. Această infracțiune umană este cea mai aspră și dura din toate pedepsele pe care le poate primi o persoană ca drept de pedeapsă pentru o infracțiune.
Unul din cele mai rasunătoare evenimente ce a avut loc privitor la dreptul la viață a fost inregistrat în Mexic. În 2009, Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului a luat o hotărâre istorică atunci când a condamnat statul mexican ca fiind responsabil pentru cazul cunoscut sub numele de „Campo Algodonero” (Câmpul de bumbac), în care trei femei au fost asasinate în Ciudad Juárez. Din păcate, acestea au fost doar trei din mai mult de 450 de decese care s-au înregistrat din ani 1993 până în 2009. Potrivit ziarului local El Diario, între ianuarie 2009 și august 2011, s-au înregistrat încă 609 cazuri, transformând Ciudad Juárez în orașul cu cele mai multe asasinate de femei din țară. Cel mai rău lucru în legătură cu această situație tragică este că pălește în comparație cu cei 12 000 de oameni, potrivit numărătorii Semanario Zeta, care au fost asasinați în statul Chihuahua datorită războiului împotriva traficului de droguri sub guvernarea lui Felipe Calderon. Privitor la integritatea persoanei, se consacră în primul rînd dreptul la integritatea fizică, psihică și morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude, inumane sau degradante.Sclavia și robia, ca și traficul de sclavi, de femei sau de copii sunt interzise sub toate formele. Libertatea persoanei și securitatea acesteia sunt garantate . Potrivit Convenției, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decît pentru motive determinate mai dinainte de constituțiile statelor părți sau de legile adoptate în conformitatea cu acestea; nimeni nu poate fi obiect al unei detenții sau arestări arbitrare; pedeapsa este personală și nu poate lovi decît pe infractor. Deci în ordinea de idei care a fost spusă mai sus putem spune că fiecare persoană duce răspundere pentru faptele sale personale pe care lea facut și nu este în drept să o pedepsească fară temei legal și doar în conformitate cu legea.
În ceea ce privește obligațiile statelor părți la Convenție, în conformitate cu prevederile art.2, aceastea se angajează să adopte măsuri legislative sau de altă natură, în acord cu prevederile dreptului lor intern și care să se conformeze dispozițiilor Convenției. Documentul însă prevede și posibilitatea unor derogări de la angajamentele asumate de state (art. 27) în stare de război, pericol public sau altă stare de criză care amenință independența ori securitatea. Se pune încă o condiție, și anume ca măsurile luate să nu vină în contradicției cu dreptul internațional sau să nu presupună discriminări, indiferente de natura lor. În partea a II-a a convenției sunt prevăzute mijloacele de protecție a drepturilor omului. Competente să rezolve plîngerile împotriva încălcării acestora sunt Comisia Inter-Americană a drepturilor omului și Curtea Inter-Americană a drepturilor omului, care funcționează în general după aceleași principii ca și organele similare din cadrul Consiliului Europei. Activitatea acestor două organisme de protecție este destul de redusă datorită reticenței statelor de a apela la ele, cauzată atât de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cât și de pericolul politizării problemelor aduse în fața instanțelor internaționale. Articolul 77 din Convenția americană prevede adoptarea de protocoale, cu scopul de a include treptat alte drepturi și libertăți în cadrul sistemului său de protecție. Convenția este completată de două protocoale adiționare care îi permite o implementare si o protecție mai monopolistă asupra statelor membre. Trebuie însă de menționat faptul că aceste protocoale au diferite grade de ratificare de către statele membre al sistemului inter-american. Primul protocol este Protocolul adițional la Conventia inter-americana relativă la drepturile omului referitor la drepturile economice, sociale si culturale, semnat la San Salvador la 17 noiembrie 1988, la cea de-a 18-a sesiune ordinara a Adunarii Generale a Organizatiei StatelorAmericane, si intrat in vigoare la 16 noiembrie 1999. Pentru ratificarea acestui protocol, statele părți, se angajează să adopte măsurile necesare în ce privește drepturile economice, sociale si culturale în măsura permisă de resursele disponibile, și ținând cont de gradul lor de dezvoltare, în scopul de a realiza în mod progresiv și în conformitate cu legislațiile lor interne, respectarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul protocol. Aceasta se concentrează pe obligația statului de a promova drepturile sociale, economice, culturale și umane, cum ar fi cele legate de legislația muncii, probleme de sănătate, dreptul la educatie, drepturile economice, drepturile legate de familie, precum și a drepturilor copiilor, persoanelor în vârstă, și handicap. Aceasta demonstrează că statele pot îndeplini aceste obligații prin adoptarea legislației, aplicarea de măsuri de protecție, și să se abțină de la discriminare.
Al doilea protocol adițional este Protocolul aditional la Conventia inter-americana relativă la drepturile omului referitor la abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la Asuncion, Paraguay, la 8 iunie 1990, la cea de-a 20-a sesiune ordinara a Adunarii Generale a Organizatiei Statelor Americane, si intratin vigoare la 28 august 1991. Orice națiune care este parte la Convenția americană privind drepturile omului pot semna acest Protocol. Acele state care semnează Protocolul de acord pentru a elimina pedeapsa cu moartea, deși acestea pot declara, la semnarea, intenția de a menține pedeapsa cu moartea în timp de război pentru crime militare grave, în conformitate cu dreptul internațional. În acest caz, statul este obligat să informeze Secretarul General OAS din legislația națională în ceea ce privește aplicarea pedepsei cu moartea pe timp de război. În orice regiune trebuie să fie un instrument stabil și bine conturat pentru a proteja și asigura drepturile omului. Convenția mai conține оașa-numită "clauză federală", care permite statului federal să-și asume obligații mai restrânse, angajându-se doar în raport de acele chestiuni asupra cărora iși poate "exercita jurisdicția legislativă și judiciară." (art.28). Această prevedere a fost inclusa la cererea delegației SUA la Conferința de la San Jose, argumentându-se că acea clauză era necesară pentru a da Statelor Unite posibilitatea să devina parte la Convenție. Convenția dată este acel instrument care ține sub control tot sistemul de protecție a dreptului omului în regiunea inter-americană.
Țările care au ratificat convenția sunt ocrotite și pot apela la mecanizmele convenției de a fi asigurați cu o justiție bună și transparentă. Problema drepturilor omului intr-un sistem regional este destul de important pentru statele membre. Această problemă o putem privi din doua prisme, și anume că, un stat în caz de conflict este asigurat cu o justiție transparentă în cazul cînd nu a fost soluționată problema în interiorul statului și o altă prismă este faptul că prin convenția dată este monitorizat toate țările din înteriorul acestei regiuni în ceia ce privește modul de activitate și trasparența instrumentelor în lupta pentru asigurarea unei bune activități a justiție. Deseori sunt întilnite problem de nesupunere a țărilor în ceia ce privește deciziilor luate de către organele competente ale regiunii date pentru unele țări care au ratificat convenția dată.
Pentru bază a gestionări cu diferite mecanisme și instrumente utile a măsurilor de ocrotire a ce-a ce tine de drepturile omului. Statul este garantul cetățenilor, el este ce-l care duce la asigurarea protejării oamenilor si de aceasta a creat organe abilitare de a răspunde de aceasta oblăduire față de cetățeni. Din an ce trece tot mai accentual si cu o exigență ridicată este privită problema aparării dreptului omului, aceste nu sînt doar cuvinte dar sînt realități ce le putem observa dupa nivelul de lucru care îl efectuiază organele competente de acest domeniu. Beneficiind de o bogată tradiție, drepturile omului în regiunea Inter-Americană se realizează în cadrul unui sistem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetățenilor la viața politică, prin reprezentanții aleși, iar, pe de altă parte, garantează efectiv drepturile și libertățile prin mecanisme politice și judiciare ce sancționează orice atingeri aduse libertății individuale. Deși are o veche tradiție, sistemul constituțional american este totuși flexibil, permițând o permanentă adaptare a mecanismelor politice la noile cerințe ale vieții sociale și garantând pe deplin condițiile indispensabile înfăptuirii justiției și împlinirii autenticelor drepturi și libertăți ale omului. Concepțiile politice americane cu privire la democrație, drepturile și libertățile cetățenilor și-au găsit o concretizare încă din primele documente în care națiunea americană se manifesta ca o entitate distinctă și își solicită drepturile de a fi recunoscută în comunitatea națiunilor lumii.
Desigur, elementele cruciale ale concepției americane se regăsesc în Declarația de independență, adoptată la 4 iulie 1776 scris de Thomas Jefferson, a declarat următoarele: “Deținem ca adevărate toate dovezile oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care se numără dreptul la viață, libertate și căutarea fericirii …”. Putem afirma că acestea au fost cuvintele cheie pentru nașterea unei noi istorii a omenirii, permițind o mai largă și puternică protejare a drepturilor omului. Declarația data este unicală si nu a avut nici o intervenție de-a lungul anilor pîna în zilele noastre, este documentul care asigură buna desfășurare a tuturor organelor si sistemelor de drept care funcționează pe teritoriul American. Deci în cele din urme putem enumera cele mai importante documentele de bază care includ Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului, Convenția americană privind drepturile omului, care asigură protecția drepturilor omului în regiunea data.
Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului a fost adoptat la cea de-a noua Conferinta Internațională a Statelor Americane care a avut loc la Bogota, în aprilie 1948, aceeași ca și cea prevăzută pentru instituirea Organizației Statelor Americane (OSA). Din punct de vedere istoric, a fost primul acord internațional privind drepturile omului , anticipând Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată șase luni mai târziu. Preambulul Declarației Americană subliniază că "protecția internațională a drepturilor omului trebuie să fie pricipiul conducător în elaborarea unui drept American".
Declarația Americană enunță 27 de drepturi și zece îndatoriri. Catalogul drepturilor cuprinde atât drepturi civile șl politice, cât și economice, sociale și culturale. Ele includ dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei, la egalitate în fața legii, de rezidență și de circulație, la un proces corect, la protecție împotriva arestării arbitrare, la înfăptuirea justiției, la cetățenie și la azil. Deși nu este strict o declarație cu caracter obligatoriu, jurisprudența organelor, Curții Inter-Americane a Drepturilor Omului și Comisia Interamericană pentru drepturile omului consideră că este o sursă de obligații internaționale obligatorii pentru statele membre ale Organizației Statelor Americane . Deși în mare parte înlocuit în practica curentă a sistemului drepturilor omului prin dispoziții mai elaborate din Convenția americană privind drepturile omului (în vigoare din 18 iulie 1978), Declarația este aplicat statelor care nu au ratificat Convenția, cum ar fi Cuba și Statele Unite. Spre deosebire de Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite , în Declarația americană este unic, deoarece aceasta include atât drepturile omului, care trebuie să fie protejate ca sarcini pe care societatea le-a impus cît si respectarea organelor a drepturilor omului. Putem observa ca însuși din preambulul declarativ este pus in evidență omul “Toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi, înzestrat de natură cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte ca frații unul față de altul…”.Drepturile sunt enumerate în primul capitol al Declarației, articolele 1-28, și include drepturile civile și politice, precum și drepturile sociale și culturale, economice, cum ar fi drepturile de proprietate, cultura, munca, timp gratuit de securitate și sociale”. În al doilea capitol, la articolele 29-38, și să includă obligații pentru societate, pentru copii și părinți, pentru a primi educație, la vot, să se supună legii, servi comunitatea și națiunea, obligații în ceea ce privește securitatea și bunăstarea socială, să plătească impozite, muncă și, atunci când într-o țară străină, să se abțină de la activități politice care se limitează la cetățenii țării respective. În plus, Declarația include o "clauză general de prescripție". Această clauză prevede că drepturile fiecărei persoane sunt în mod necesar limitate de drepturile altora, pentru siguranța tuturor, și de doar cerințele bunăstării generale într-o societate democratică.
Această declarație își are o a sa importanță în ceia ce privește drepturilor omului în regiunea intermaricană deoarece ia consacră un șir de prevederi ce au o valuare impunătoare atît pentru fiecare persoană în parte cît și pentru o societate, chiar și o regiune întreagă. Documentul dat nu este o simplă istorie în sfera jurisprudenței, dar este un garant suprem de consacrare și protecție a unui numeros număr de state care sînt membre a ei. Putem conchide că datorită acestui document a fost creat întraga bază juridică în procesul de protejare a dreptului omului în regiunea statelor inter-americane.
Sistemul Inter-american de consacrare și protecție a drepturile omului are ca bază două documente importante și anume Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului, care a fost adoptată în 1948 , Carta OAS (1948) și Convenția americană privind drepturile omului, semnată în 1969 și în vigoare din 1978. Aceste doua documente putem spune că constituie cadrul pentru promovarea și protecția drepturilor omului și oferă o siguranță pentru oamenii din cadrul sistemului regional de protecție și consacrare, care au suferit de încălcare a drepturilor omului de către stat. Însă pe lînga aceste mari documente sistemul regional inter-american mai este protejat si asigurat cu alte reglementări juridice ce protejează drepturile omului. Pe parcursul intregii activități a sistemului dat, circulația și îmbunătățirea sistemului a fost în permanență dezvoltare.
Dezvoltarea sistemului inter-american este datorat faptului că au fost implementate si semnate un sir de documente ce au o putere juridică de a proteja si asigura drepturile omului. Documentele ce protejează drepturilor omului sunt repartezate pe mai multe domenii, și anume: drepturile femeii; prevenirea discriminării; popoarele indigene; drepturile copiilor; persoanele cu handicap; orientarea sexual și identitatea de gen; cu privire la administrarea justiției; dreptul la muncă; tortură și dispariție; naționalitatea, ayil, refugiu și a persoanelor strămutate în interiorul țării și ultimul compartiment este folosirea forței și conflict armat. Aceste domenii permit o protecție mai sigură și o aplicarea a lor in practică mai eficientă în problema drepturilor omului.
Pe lăngă prevederile convenții inter-americane a drepturilor omului, drepturile femeii sunt ocrotite de un sir de intrumente din domeniul protecției drepturilor omului. Unul din cele mai importante în viziunea mea este Convenția Inter-Americană privind prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței împotriva femeii (Convenția de la Belém do Pará) adoptată la a 24 sesiune ordinară de Adunarea Generală a Organizației Statelor Americane din 09 iunie 1994 și a intrat în vigoare la 09 martie 1995. Până în prezent, numai acest tratat abordează exclusiv larg răspândita problemă a violenței împotriva femeilor.Acest instrument definește în detaliu formele de violență împotriva femeilor, inclusiv fizic, sexual, și de violență psihologică, în funcție de sex, fie în sfera publică sau privаtă, și stabilește că toate femeile au dreptul la o viață fără violență, în plus, de toate drepturile omului, consacrate de instrumentele regionale și internaționale. În plus, Convenția de la Belém do Pará stabilește că dreptul femeilor de a fi liber de violență include, printre altele, dreptul de a fi liber de toate formele de discriminare. Statele părți la acest instrument sunt de acord să condamne toate formele de violență împotriva femeilor și de a investiga, urmări, și pedepsi аstfel de acte de violență, în сonsecință, ele trebuie să adopte atât pоlitici și să ia măsuri specifice care vizează prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței împotriva femeilor. Cauza implementării acestui tratat este că violența împotriva femeilor este un delict împotriva demnității umane și o manifestare a raporturilor de forță necontenită inegale între femei și bărbați. Acest tratat pune femeia pe poziții egale cu bărbatul permițindu-I să beneficieze de toate drepturile la egal cu bărbații. Dacă e sa ne referim la structura Convenția, aceasta este format din 4 capitole și 25 de articole care au drept protejarea drepturilor femeii. Prin adoptarea acestei convenții a fost posibel să fie eliminată violența împotriva femeilor care este un fapt important și foarte esențial pentru dezvoltarea lor individual și social și participarea lor deplină, egală în toate domeniile vieții. Statele părți la convenție și Comisia Inter-Americană a femeilor poate cere Curții Inter-Americane a Drepturilor Omului avize consultative privind interpretarea convenții date.
Convenția este deschisă pentru semnare de către toate statele membre ale Organizației Statelor Americane. Convenția rămâne în vigoare o perioadă nedeterminată, dar oricare dintre statele părți este în drept de a denunța prin depunerea unui instrument în acest sens la Secretariatul General al Organizației Statelor Americane. Un an de la data depunerii instrumentului de denunțare, prezenta convenție încetează să mai fie în vigoare pentru statul denunțarea, dar va rămâne în vigoare pentru statele părți rămase. Această convenție are o importanță majoră în lupta împotriva încălcărilor în ceia ce privește drepturile femeilor. În regiunea dată este înregistrat numeroase abateri de la protecția drepturilor omului . Pentru a putea fi stocat cît de cît toate neregulile ce țin de drepturile femeilor a fost nevoie de a fi creată această convenție. Ea vine în ajutor la prevederile documentelor de bază astfel dînd posibilitatea unei asigurări mai eficiente și cu o manșă de eroare în aplicarea normelor legale de protecție cît mai puțin. Dacă e să facem o mică concluzie la baza acestui document el este unul benefic pentru regiunea dată, fiindcă ori de cite ori este înregistrată o încălcare de drept organele competente pot face trimitere și pot să intervină in soluționarea problemelor personale ale persoanelor care au nevoie de ajutor. Un grup de organizații non-guvernamentale care luptă pentru drepturile omului pe trei continente, a publica, pe 9 septembrie 2009, un raport despre utilizarea violenței sexuale ca instrument de război în Columbia. Comisia Inter-Americană pentru drepturile omului, Raportorul special al ONU pentru violențe împotriva femeilor, Curtea Constituțională a Columbiei și numeroase organizații naționale și internaționale au ajuns la o concluzie comună: „violența sexuală împotriva femeilor și fetelor este o realitate generalizată și sistematică în conflictul armat din Columbia". Agresarea sexuală a femeilor și fetelor este o realitate comună, un mod prin care adversarii înțeleg să-și demonstreze forța și să își umilească dușmanii. Doar 9% dintre victime decid să raporteze ceea ce li s-a întâmplat și, din nefericire, sistemul judiciar le supune altor forme de discriminare. Consecințele sunt multiple: multe dintre femeile și fetele abuzate sunt stigmatizate pe viață, suferă de depresii, afecțiuni pshisomatice, imagine de sine scăzută, incapacitatea de a avea relații sociale normale, la acestea adăugându-se sarcini nedorite, boli cu transmisie sexuală, dureri cornice. Din acestea expuse putem observa cu o îngrijorare profundă că drepturile umane ale femeilor și copiilor din regiunea conflictuală, în special dreptul la pace și securitate, liberă mișcare, mijloace de trai și sănătate, au fost grav încălcate în timpul conflictului militar. Un alt domeniul care este protejat cu instrumente pe lîngă declarație și convenție este protecția drepturilor copiilor. Acesta a parcurs o etapă plină de reglementări de protecție cu adoptarea a mai multor tratate. Problema drepturilor copiilor este foarte dificilă în sistemul interamerica fiindcă mereu sînt conflicte între persoanele din America Latină unde nivelul de trai este unul devastator si mizerabil. Aici pe larg este dezvoltat traficul de minori, în acest sens sistemul interamerican a intreprins un sir de acțiuni de protecție. Unul din masurile intreprinse este adoptarea Convenția Inter-Americană privind traficul internațional de minori. Convenția a fost adoptată în Mexica, la 18 martie 1994, la a cincea Inter-american Conferința de specialitate de drept internațional privat. Convențiа are drept scop importanțа de ааsigura o protecție completă și eficientă pentru minori, prin intermediul unor mecanisme adecvate pentru a garanta respectarea drepturilor acestora. Odată semnînd acesta Convenție, statele părți, reiesind din articolul 1 se angajează să:
a) аsigure prоtecția minorilor în considerare a intereselor lor;
b) instituie un sistem de asistență judiciară reciprocă între statele părți, dedicat prevenirea și sancționarea traficului internațional de minori, precum și adoptarea unor dispoziții administrative și juridice în acest sens;
c) asigure înаpoierea imediată a minorilor cаre sunt victime ale traficului internațional de statul de reședință obișnuită, având în vedere interesul superior al minorilor.
Prezenta convenție se aplică oricărui minor care are reședința obișnuită într-un stat parte sau se află într-un stat parte în momentul în care un act de trafic internațional are loc în legătură cu el sau ea. Astfel prin aceasta este posibel acordarea unei protecții și siguranță mai mare asupra infracțiunilor de trafic de minori pe intreg teritoriu al statelor membre care au ratificat aceasta convenție. În ceia ce privește procesul de denunțare a convenție, la articolul 34 este prevăzut că prezenta convenție va rămâne în vigoare o perioadă nedeterminată, dar oricare dintre statele părți a convenției poate denunța. Nu în ultimul rînd trebuie de remarcat faptul că pentru o democratie stabile si eficientă în regiunea dată a fost adoptat la 20 octombire 2000 Declarația de principii privind libertatea de exprimare. După o dezbatere aprofundată cu diverse organizații ale societății civile, Comisia a adoptat această declarație, pe baza unei propuneri elaborate de către apoi nou-înființate raportor special privind libertatea de exprimare. Această Declarație cuprinde principii referitoare la protecția dreptului la libertatea de exprimare, în lumina interpretării articolului 13 din Convenția americană și standardele internaționale. Acesta include următoarele principii: dreptul de a căuta, de a primi și disemina informații și opinii în mod liber; dreptul oricărei persoane de a avea acces la informații despre el sau ea, sau bunurilor sale, cu promptitudine și nu cu titlu oneros, fie în evidențele publice sau private; prevederea că cenzura anterior, interferență sau presiune directă sau indirectă care limitează dreptul la libertatea de exprimare ar trebui să fie interzise prin lege; principii legate de pluralitatea și diversitatea mass-media; printre altele. Aceste drepturi sus menționate sunt instrumentele legale pentru promovarea unui sistem democratic in statele membre ale regiunii inter-american.
Pentru o promovare a unei democrații transparente este necesat de ai oferi și acorda posibilitatea la libera exprimare fiecărei persoane. Posibilitatea unei libere exprimări, în toate formele și manifestările sale este un drept fundamental și inalienabil al tuturor persoanelor care nu trebuie interzis sub nici o forma de constrîngere, în plus, aceasta este o condiție indispensabilă pentru însăși existența unei societăți democratice. Fiecare persoană are dreptul de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și opinii în mod liber în condițiile prevăzute la articolul 13 din Convenția americană privind drepturile omului. Toți oamenii ar trebui să aibă șanse egale de a primi, căuta și împărtăși informații prin orice mijloace de comunicare, fără nici o discriminare din motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, statut economic, naștere sau orice altă condiție socială. Cenzura prealabilă, intervenție directă sau indirectă sau presiune exercitată asupra orice expresie, opinie sau informații transmise prin orice mijloace de comunicare orală, scrisă, artistic, vizual sau electronic trebuie să fie interzise prin lege. Restricțiile la libera circulație a ideilor și a opiniilor, precum și impunerea arbitrară de informații și impunerea de obstacole în calea liberei circulații a informațiilor încalcă dreptul la libertatea de exprimare. Această Convenție are un suport legal în combaterea și asigurarea bunei aplicări a legii în soluționarea încălcărilor la libera exprimare a opiniilor. Putem afirma că daca nu este posibel aplicarea a liberei exprimari la opinie atunci nu mai poate fi vorba și de nici o democrație libera și transparent în regiunea dată. Putem spune că libera exprimare este unul esențial pentru dezoltarea cunoștintelor și înțelegirii oamenilor și încălcarea acestui drept ar duce la o dezinformare și necunoastere a informațiilor ce pot avea interese personale. Persoanele care sînt protejate de legislația a sistemului regional inter-american pot sesiza organele competente care în privința încălcării dreptului la libera exprimare făcînd trimitere pe lîngă actele de bază și la Declarația de principii privind libertatea de exprimare. În concluzie putem menționa faptul că orice om este în drept să-și expună liber toate părerile fără ai fi încălcate drepturile. Nimeni nu este în drept de ai lega și împedica o persoană la libera sa exprimare. Dacă e sa facem o analiză a domeniului ce vizează tortura și dispariția persoanei atunci aici avem 2 Convenții care au drept scop protejarea persoanelor de aceste infracțiuni. În primul rînd facem trimitere la prima Convenție și anume Convenția inter-americană pentru a preveni și pedepsirea torturii care a fost adoptată la Cartagena de Indians, Columbia la data de 12 semtembrie 1985 și a intrat în vigoare la 02 februarie 1987 în conformitate cu art.22 al Convenție date. Această convenție a fost creată pentru a preveni orice tortură sau orice alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante constituie o infracțiune împotriva demnității umane și o negare a principiilor enunțate în Carta Organizației Statelor Americane și în Carta Națiunilor Unite și sunt încălcări ale drepturilor omului și libertăților fundamentale proclamate în Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului și Declarația Universală a Drepturilor Omulu. Continutul acestei convenție este constituit din 24 de articole care cuprind toate prevederile ce țin de combaterea împotriva torturei. În ceia ce privește a 2 Convenție, care este Convenția Inter-americană privind dispariția forțată a persoanei. Acesta Convenție a fost adoptată la Belem do Para, la 09 iunie 1994, la cea dea 24 sesiune ordinară a Adunării Generale. Această Convenția asigură protecția tuturor crimelor împotriva dispariție forțată care constituie o grava încălcare a umanități. În speranța că această convenție ar putea ajuta pentru a preveni, pedepsi, și elimina dispariția forțată a persoanelor în emisfera și de a face o contribuție decisivă la protecția drepturilor omului și a statului de drept, a fost creată acea convenție. Structura acestei convenții este una formată din 22 de articole în care sînt prevazute toate mijloacele de protenție pentru încalcările acestui drept. Putem conchide că acetea 2 Convenție au o importanță deosebită în această regiune fiindcă deseori sînt încălcate drepturile ce privest integritatea corporală a persoanelor.
2.2. Mecanisme specifice sistemului inter-merican de protecție a drepturilor omului
2.2.1. Comisia Inter-Americană pentru drepturile omului
Înființarea Comisie Inter-Americană pentru drepturile omului a fost stabilită la cea de a 5-a Reuniune Consultativă a Ministrilor Afacerilor Externe, în 1959. Comisia Inter-americana a Drepturilor Omului este un organ principal al Organizatiei Statelor Americane, cu caracter independent si cu natura extrajudiciar, specializat in domeniul drepturilor omului. Consiliu OSA a dus la indeplinire acea dispoziție în 1960, adoptînd statutul Comisie și alegînd pentru prima oară cei 7 membri ai Comisiei. Întrucît Cartea OSA din 1948 nu prevede nici un fel de Comisie, Consiliu a descris-o ca fiind o „entitate autonomă” a OSA, “a carei funcție este de a respecta drepturile omului” Statutul Comisie din 1960, art.1. Aceaste drepturi sînt definite în articolul 2 al Statutului după cum urmează: ”în sensul prezentului Statut, prin drepturile omului se întelege acelea drepturi care sînt enunțate în Declarația americană a drepturilor și îndatoririle omului”. Infierea Statutului Comisiei și formulările pe care acestea le conține au pus în mișcare pe întreg proces de transformare a Declarației în importantul instrument normativ care este astăzi.
Articolul 9 al Statutului din 1960 a conferit Comisiei diverse competențe pentru promovarea drepturilor omului inclusiv pe aceea de a întocmi studii și rapoarte și de a “face recomandări guvernelor statelor membre în general…, pentru adoptarea treptată a unor măsuri în cadrul legislației lor interne în favoarea drepturilor omului…”.In prima sa sesiune Comisia a interpretat această formulare ca autorizînd-o să adreseze recomandări generale unor state individuale. Bazindu-se pe această interpretare și pe atribuția sa de a întocmi studii, Comisia a introdus practica elaborării așa-numitelor "studii de țară", continuată și în prezent. In 1965, cea de-a doua Conferință Extraordinară Inter-Americană aautorizat Comisia să primească și să exameneze petițiile individuale imputind unelor state membre ale OSA violării unora dintre drepturile ce au fost declarate de către Declarația Americană, dar nu ale tuturor. Acestea noi competențe incorporate în Statutul Comisie în 1966 prin articolul 9 se refereau la următorele drepte “preferate” : dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei (articolul I), egalitatea in fața legii (articolul II), libertatea de religie (articolul III), libertatea de expresie (articolul IV), libertatea de a nu fi arestat în mod arbitrar (articolul XXV) și dreptul la înfăptuirea justiției (articolul XXVI). în acest fel, articolul 9 permitea Comisiei să înființeze un sistem limitat pentru petițiile individuale. Acest sistem își avea baza juridică în competențele implicite din Carta OSA, mai curând decât in vreun tratat anume de drepturile omului. Situația Comisiei s-a schimbat în 1970, la intrarea în vigoare a Protocolului de la Buenos Aires.Acesta amenda Carta OSA din 1948 și transforma Comisia Inter-americanâ pentru Drepturile Omului într-un organism oficial al OSA, a cărui "principală funcție va fi să promoveze respectarea și protecția drepturilor omului și să servească drept organ consultativ al Organizației în acest domeniu."Carta OSA, amendată, articolele 51 și 112 (1), acum articolele 52 și 111 (1). Protocolul a adăugat încă două dispoziții aplicabile noului organ al Cartei pe care îl înființase. Prima figurează la articolul 112(2), după amendare 111(2), care prevede că "o convenție interamericană asupra drepturilor omului va stabili structura, competența și procedurile acestei Comisii…". Cealaltă este cuprinsă la articolul 150, rămas în vigoare, care sună astfel: Până la intrarea în vigoare a convenției interamericane asupra drepturilor omului, la care se referă… [articolul 111], actuala Comisie Inter-americană pentru Drepturile Omului va supraveghea respectarea drepturilor omului." Datorită faptului că a devenit un organ al Cartei OSA, Comisia a dobândit o legitimitate instituțională și de constituire, de care nu se bucurase până atunci. Referirea din articolul 150 la "actuala" Comisie, în colaborare cu articolul 112, acum articolul 111, poate fi considerată a fi conferit legitimitate practicilor și procedurilor Comisiei dezvoltate în virtutea articolelor 9 și 9 din Statutul său. În 1969 a fost adoptată Convenția Inter-americană la care se referea Carta OSA amendată. Convenția a intrat în vigoare în 1978, în timp ce amendamentele la Carta OSA fusese elaborate în 1967. De acee la elaborarea Convenției s-a ținut seama de referirile la Convențiile făcute în Carta OSA amendată, atribuindu-se Convenția Inter-americană pentru Drepturi Omului două funcții distincte: în primulrând, atribuțiile Comisiei în legăturăcu toate statele membreale OSA, potrivit prevederilor de la articolul 41 al Convenției și, în doilea rând, atribițiile care au relevanțănumai pentru statele părți la Convenție. Ca urmare a intrării in vigoare a Convenției, Adunarea Generală a OSA trebuia să adopte un alt Statut pentru noua Comisie. Ceea ce a și făcut în 1979. Acel statut a rămas in vigoare, ținîndseama de diversele funcții îndeplinite de Comisie ca organ al Cartei OSA și ca organ al Convenției, Statutul enunță competențele Comisiei în legătură cu toate statele member laOSA (articolul.18), (b) statele părți la Convenție (articolul 19), (c) statele membre ale OSA care nu sunt părți Convenția (art.20). Prin articolele 18 și 20 din Statut Comisia își păstrează competențele avute în virtutea articolelor 9 și 9 din vechiul Statut. În același timp, definînd ’’drepturile omului", articolul 1 (2) al noului Statul stipulează următoarele:
în sensul prezentului Statut, prin drepturile omului se înțeleg:
1. Drepturile enunțate în Convenția Inter-americană a drepturilor omului, în privința statelor părți la acea Convenție;
2. Drepturile enunțate în Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului, în privința celorlalte State Membre.
Această referire la Declarație întărește caracterul normativ al acesteia și legitimează jurisdicția Comisiei în privința statelor care nu sunt părți la Convenție. Pentru aceste state, Carta OSA și Declarația impun obligații privind drepturile omului pe care Comisia are competența, în virtutea Statutului său, de a face să fie îndeplinite. Pe lîngă toate documentele care reglementeză activitatea Comisie, a fost adoptat recent regulamentul de procedură a Comisei Inter-American. Acest document a fost adopta de către comisei în mai multe etape suferînd în cele din urme un sir de modificări, dar necătînd la toate tegiversările el a intrat în vigoare la 1 august 2013. Acest document cuprinde 5 titluri și 80 de articole. Funcțiile principale sunt de a promova respectarea și apărarea drepturilor omului și pentru a servi ca un organism consultativ al organizației în acest domeniu. Comisia este alcătuită din șapte membri aleși în capacitatea lor individuală de către Adunarea Generală a Organizației. Acestea trebuie să fie persoane de înaltă ținută morală și competență recunoscută în domeniul drepturilor omului. Membrii Comisiei sunt aleși pentru patru ani și poate fi reales o singură dată. În cazul în care noi membri ai Comisiei nu au fost aleși pentru a le înlocui pe cele finalizarea mandatului lor, acesta din urmă va continua să servească până când noii membri sunt aleși. Membrii Comisiei trebuie să respecte președintele și vicepreședinții în ordine de prioritate în funcție de vechimea în funcție. Atunci când există doi sau mai mulți membri cu rang egal, prioritate se stabilește în funcție de vârstă. Poziția de membru al Comisiei Inter-Americane a Drepturilor Omului este incompatibilă cu exercitarea de activități care ar putea afecta independența sau imparțialitatea membrului, sau demnitatea sau prestigiul funcției. La preluarea mandatului, membrii se angajează să nu reprezinte victime sau rudele lor, sau state, în măsuri de precauție, petiții și cazuri individuale înainte de IACHR pentru o perioadă de doi ani, calculați de la data de sfârșitul mandatului lor, în calitate de membri ai comision. . Comisia, cu votul afirmativ a cel puțin cinci dintre membrii săi, decide dacă există o situație de incompatibilitate. Comisia, înainte de a lua o decizie, audiază obligatoriu membre ale căror activități sunt pretins a fi incompatibil. Decizia cu privire la incompatibilitatea, împreună cu toate informațiile de fond, va fi trimis la Adunarea Generală, prin intermediul Secretarului General al Organizației. În ceia ce privește demisia membrilor, aici avem o stipulare în regulament care la art. 4 punctu 4 prevede că “Demisia unui membru al Comisiei va fi prezentat președintelui Comisiei, în scris. Președintele va notifica imediat secretarului general al OSA pentru scopurile corespunzătoare”. La capitolul 5 este prevăzută funcționarea comisiei în care este stipulate că Comisia se reunește în cel puțin două perioade regulate de sesiuni pe an, pe durata determinate anterior de către acesta și de mai multe ori în sesiuni speciale pe care le consideră necesare. Înainte de încheierea fiecărei perioade de sesiuni, data și locul următoare sesiuni va fi stabilită. Ședințele Comisiei se organizează la sediul său. Cu toate acestea, Comisia poate decide să se întâlnească în altă parte, în conformitate cu votul majorității absolute a membrilor săi și cu acordul sau la invitația statului în cauză. Fiecare perioadă de sesiuni este format din numărul de ședințe necesare pentru a desfășura activitățile dată.Sesiunile sunt confidențiale, cu excepția cazului în care Comisia stabilește altfel. Orice membru care din motive de boală sau pentru orice alt motiv serios nu este în măsură să participe la toate sau o parte din orice sesiune a Comisiei, sau să îndeplinească orice altă funcție, informează secretarul executiv în acest sens cât mai curând posibil. Secretarul executiv îl informează pe președinte și să se asigure că aceste motive apar în înregistrare. Comisia poate atribui sarcini sau mandate specifice, fie un membru individual sau grup de membri cu privire la pregătirea perioadelor sale de sesiuni sau executarea de programe, studii și proiecte special. Comisia poate desemna membrii săi în calitate de raportori de țară, în cazul în care Comisia se va asigura că fiecare stat membru al OSA are un raportor. În prima sesiune a anului, sau ori de câte ori este necesar, IACHR va lua în considerare funcționarea și activitatea rapporteurships țară, și decide cu privire la desemnarea lor. Raportorii țară vor fi, de asemenea, responsabil pentru efectuarea follow-up desemnat de Comisie și va raporta în plen a Comisiei, cel puțin o dată pe an cu privire la activitățile întreprinse. Un element esențial al Comisiei îl constituie procedura. Limbile oficiale ale Comisiei vor fi spaniolă, franceză, engleză și portugheză. Limbile de lucru sunt cele decise de către Comisie, în conformitate cu limbile vorbite de membrii săi. La articolul 23 al regulamentului este prevăzut modul de prezentare a petiției. Astfel este prevăzut că “Orice persoană sau grup de persoane sau entități neguvernamentale recunoscute în mod legal într-unul sau mai multe dintre statele membre ale OSA poate depune petiții Comisiei, în numele lor sau în numele terților, în ceea ce privește presupusele încălcări ale drepturilor omului recunoscut, după ce dacă este cazul, Declarația americană asupra drepturilor și îndatoririle omului, Convenția americană privind drepturile omului "Pactul de la San José, Costa Rica", Protocolul adițional la Convenția americană privind drepturile omului în zona de Economic, Social și drepturi culturale "Protocolul de la San Salvador", a Protocolului la Convenția americană privind drepturile omului pentru a aboli pedeapsa cu moartea, Convenția inter-americană pentru prevenirea și pedepsirea torturii, Convenția inter-americană privind dispariția forțată a persoanelor, și / sau Convenția inter-americană privind prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței împotriva femeilor "Convenția de la Belém do Pará", în conformitate cu dispozițiile respective, Statutul Comisiei, și Regulament de procedură. Petiționarul poate desemna un avocat sau o altă persoană pentru al reprezenta în fața Comisiei, fie la cererea sau într-un document separat”. De asemenea Comisia este obligată ca în fiecare an sa facă un raport ce privește desfășurarea activității care a avut-o în anul precedent. Pentru a putea fi o transparență maxima comisia prin regulamentul său este în drept sa ceară audi în fața comisie. Scopul audierilor este de a primi informații de la părțile cu privire la o petiție sau caz sunt prelucrate în fața Comisiei, follow-up la recomandări, măsuri de precauție, sau de informații generale sau special legate de drepturile omului într-unul sau mai multe state membre ale OSA. Deci Comisia este unul din cele doua mecanisme de bază a Convenției Inter-Americana a dreptului omului care permite să fie asigurat întreg proces de consacrare a drepturilor omului în regiunea Inter-Americana. Prin intermediul Comisiei este protejat întreaga reglementare a segmentului de drepturi ale omului din regiunea inter-americană, oferind prin organul dat să fie discutată orice conflict apărut.
În finalul analizei procedurilor de protecție a drepturilor omului desfășurate în fața Comisiei, menționăm că în literatura de specialitate s-au remarcat următoarele particularități ale Comisiei lnter-americane, în comparație cu fosta Comisie Europeană:
competența Comisiei lnter-americane privește toate statele membre ale OSA și nu doar pe cele care au ratificatConvențiaAmericană, pe când competența fostei Comisii Europene se referă numai la statele părți la ConvențiaEuropeană;
mecanismul Comisiei Interamericane are în vedere nu numai drepturile enunțate în Convenția Americană, ci și pe cele prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în timp ce mecanismul fostei Comisii Europene privește doar drepturile garantate de Convenția Europeană;
Comisia Interamericană are atribuții mai largi în comparație cu fosta Comisie Europeană, în ceea ce privește publicarea de rapoarte, studii, etc., referitoare la încălcarea drepturilor omului, efectuarea de investigații cu privire la cazurile de violare a drepturilor omului și formularea de recomandări statelor membre ale OSA.
2.2.2. Curtea Inter-americană a drepturilor omului
În conformitate cu dispozițiile Convenției Inter-Americane, în 1987, a luat ființă Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului, având drept model instituția similară europeană. Este organul principal al Organizației Statelor Americane, cu caracter jurisdicțional, o curte internațională specializată în materia dreptului omului din regiunea inter-americană. Ia are o competență materială generală (drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale) și o competență teritorială limitată la nivelul regional. Curtea inter-americană are și un statut în care este prevăzut toate măsurile și mecanizmele de activitate a sa. Statutul a fost adoptat de Adunarea Generală a OSA la cea de-a IX sesiune, care a avut loc în La Paz Bolivia, octombrie 1979 (Rezoluția No.448).Statut poate fi modificat de către Adunarea Generală a OSA, la inițiativa oricărui stat membru al sistemului inte-ramerican sau al Curții în sine. Sediul Curții este San Jose, Costa Rica, dar cu toate acestea, Curtea poate convoca în orice alt stat membru al Organizației Statelor Americane (OSA), atunci când o majoritate de Curtea consideră că este de dorit, și cu acordul prealabil al statului în cauză. Sediul Curții poate fi modificată cu votul a două treimi din statele părți la Convenție, în Adunarea Generală a OSA. Chiar din statutul Curții inter-americană a drepturilor omului putem menționa că de la articolul 1 al acestui statut este prevăzut faptul că este o instituție judiciară autonomă, al cărei scop este aplicarea și interpretarea Convenția americană privind drepturile omului. Curtea își exercită atribuțiile în conformitate cu prevederile Convenției menționate anterior și Statut său. Potrivit art. 52 al Convenției, Curtea este compusă din șapte judecători, resortisant ai statelor membre ale OSA, aleși cu titlu personal, în cadrul Adunării Generale a Organizației. Ei trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală, să fie juriști cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului și să îndeplinească condițiile pentru "exercitarea celor mai înalte funcții judiciare cu privire la legislațiile cărora le aparțin". Completul curții este compus din președintele curți Diego García-Sayán (Peru), vice președintele Manuel E. Ventura Robles (Costa Rica) și judecători Alberto Pérez Pérez (Uruguay), Eduardo Vio Grossi (Chile), Roberto de Figueiredo Caldas (Brazil), Humberto Antonio Sierra Porto (Colombia), Eduardo Ferrer Mac-Gregor Poisot (Mexico). Judecătorii sunt asistați în exercitarea funcțiilor lor, de către Secretariatul Curții. Spre deosebire de membrii Comisiei Inter-Americane, care sunt aleși de toate statele membre ale OSA, membrii Curții pot fi aleși ( cu o majoritate absolută de voturi) numai de statele părți la Convenție. Judecătorii sunt aleși pentru o perioadă de șase ani și sunt religibili. Curtea își desfășoară activitatea la sediul său din San Jose (Costa Rica) în cel puțin două sesiuni ordinare pe an și în sesiuni extraordinare, ori de câte ori este nevoie.
Curtea are două tipuri de competențe:
competență conteneioasă, de soluționare a cauzelor privind violări ale drepturilor omului prevăzute în Convenție, săvârșite de către un stat parte;
competență consultativă, de interpretare a Convenției și a altor tratate privind drepturile omului.
Competența contencioasă este reglementată de art. 62 al Convenției, referindu-se la toate diferendele privind interpretarea sau aplicarea acestui tratat. Pentru ca o cauză să fie supusă competenței contencioase a Curții, este necesară o declarație prealabilă de recunoaștere a jurisdicției obligatorii a acesteia de către statele părți, în momentul ratificării Convenției, la aderarea la acest document sau oricând după această dată. Declarația de recunoaștere a jurisdicției obligatorii a Curții poate fi făcută "necondiționat, sub condiția de reciprocitate sau pentru o durată determinată sau cu ocazia anumitor diferende" (art.62 alin.2).Statele părți pot recunoaște competența Curții și printr-o convenție specială, încheiată în acest scop, prevăzută la (art.62 alin.3). În cazul plângerilor inter-state, este necesar ca ambele state părți să fi recunoscut jurisdicția obligatorie a Curții, pentru ca aceasta să fie competentă a le soluționa.Curtea poate fi sesizată numai de statele părți și de Comisie (art.61alin.l). Așadar, persoanele fizice și organizațiile neguvernamentale nu pot sesiza direct Curtea, ci doar indirect, prin intermediul Comisiei. Curtea nu poate fi sesizată înainte de încheierea procedurilor privind cauza respectivă, în fața Comisiei. Este de observat că art.61 alin. 1 nu clarifică problema dacă statele părți pot supune jurisdicției Curții orice cauze, sau numai pe cele în care statele respective au fost părți în cadrul procedurilor desfășurate în fața Comisiei. Mai trebuie adăugat faptul că, în momentul sesizării Curții cu o anumită cauză, ea poate supune reexaminării toate constatările de fapt și de drept ale Comisiei, putându-se inclusiv pronunța asupra contestărilor privind propria competență (în cazul în care se invocă nerespectarea de către Comisie a procedurilor prevăzute în art.48-50 ale Convenției). Procedura desfășurată în fața Curții este prevăzută in mod sumar, în dispozițiile art. 66-69 din Convenție. Mai multe detalii procedurale găsim însă în "Regulile de procedură ale Curții Inter-Americane a Drepturilor Omului". În ceea ce privește dispozițiile Convenției Americane privind procedura în fața Curții, trebuie precizat că deciziile Curții trebuie să fie în mod obligatoriu motivate, judecătorii putând avea și opinii separate. Hotărârile Curții sunt definitive și fără drept de apel, existând însă posibilitatea ca la cererea uneia dintre părți, în termen de 90 de zile de la data notificării hotărârii, Curtea să realizeze o interpretare a propriei decizii, în vederea clarificării "sensului" sau "întinderii" ei. Potrivit prevederilor art. 68 alin.l, statele părți sunt obligate să respecte hotărârile Curții, în orice cauză în care sunt implicate. În situația în care Curtea ajunge la concluzia că s-a săvârșit o violare a vreunui drept sau libertate enunțate în Convenție, ea va hotărî "să-i fie garantat părții lezate dreptul de a se bucura de dreptul sau libertatea interzisă. Ea va hotărî și, dacă este cazul, reparația consecințelor măsurii sau situației care a generat violarea acestor drepturi și plata unei juste despăgubiri către partea lezată " (art. 63 alin.l). Rezultă din aceste prevederi posibilitatea Curții de a acorda daune compensatorii și de a pronunța ”hotărîri explicative” (deciziile vor preciza nu numai drepturile încălcate, ci și măsurile pe care statul ar trebui să le adopte pentru a îndrepta această încălcare). Convenția mai precizează că, în cazul acordării de despăgubiri bănești, aceste dispoziții ale hotărârii vor il puseîn executare în statul respectiv, potrivit regulilor procedurale interne privind executarea hotărârilor pronunțate împotriva statului (art.68 alin.2). Deși Convenția Americană nu stabilește un mecanism privind punerea în executare a hotărârilor Curțiiea conține totuși dispoziții în acest sens, în art.65. Atribuția de a veghea la executarea hotărârii îi revine Adunării Generele a OSA. Aceasta primește de la Curte un raport anual de activitate, care va sublinia, in mod special, cazurile în care statele nu au pus în executare deciziile Curții, fiind prezentate și recomandări în această direcție. Adunarea Generală va supune dezbaterii sale aceste cazuri, având puterea de a adopta măsuri politice pentru a determina statele să respecte hotărârile Curții. Aceste măsuri nu au, evident, obligativitate juridică, dar pot avea un puternic ecou în rândul opiniei publice, care poate face presiuni asupra statului, în scopul executării hotărârilor.
În ceea ce privește competența consultativă potrivit art.64 alin. 1, pot să solicita Curții Inter-Americane avize consultative:
orice stat membru al OSA, fără a se face distincție după cum are sau nu calitatea de stat parte la Convenție;
orice organ al OSA: Adunarea Generală, Consiliul Permanent, ș.a., inclusiv Comisia Inter-Americană a Drepturilor Omului.
Curtea își exercită competența consultativă în ceea ce privește:
interpretarea dispozițiilor Convenției Inter-Americane sau ale oricăror alte tratate privind drepturile omului în statele americane;
pronunțarea asupra compatibilității legilor interne ale statelor membre ale OSA cu prevederile Convenției Inter-Americane sau ale oricăror alte tratate privind drepturile omului aplicabile pe teritoriul statelor americane;
soluționarea oricărei alte probleme privind conținutul drepturilor enunțate în Convenție sau privind competența contencioasă a Curții.
În perioada de timp scursă de la înființarea sa, Curtea a formulat numeroase avize consultative. Curtea nu va putea respinge o cerere de aviz consultativ pentru motivul că ea se referă la o problemă care este sau a fost supusă examinării în fața Comisiei; pe de altă parte, Curtea nu va da curs unei cereri de aviz consultativ formulată de către un stat, dacă prin aceasta se urmărește tergiversarea procedurii desfășurate în fața Comisiei sau dobîndirea în alt mod unui avantaj față de persoanele particular-părți la aceste proceduri. Spre deosebire de hotărările Curții avizele consultative – ca atare – nu produc efecte juridice, înconsecință nu sunt executorii.Pe de altă parte, ele sunt pronunțate de o curte de justiție și datorită acestui caracter, avizile dobândesc "valoare de autoritate juridică”; ele "nu sînt justificări academice, ci pronunțări judiciare; faptul că pronunțarea Curții "este formulată într-un aviz consultativ șt nu intr-o cauză contencioasă nu diminuează legitimitatea sau caracterul de autoritate al principiului juridic pe care îl enunță." Deosebirea dintre efectele juridice ale hotărârilor Curții și efectele avizelor consultative este următoarea: hotărârile Curții fiind obligatorii (art. 68 din Convenție), nerespectarea lor presupune încălcarea unei obligații prevăzute de art. 68, precum și încălcarea oricăror alte dispoziții ale Convenției, declarate de Curte ca fiind nerespectate de statul respectiv; neconformarea față de unaviz consultativ nu reprezintă o încălcare a Convenției, cu excepția cazului în care statul desfășoară o activitate considerată, printr-un aviz consultativ al Curții, ca fiind necompatibilă cu prevederile Convenției, în acest caz, statului i se atrage atenția că își încalcă obligațiile asumate prin tratat.
Înainte de a încheia analiza mecanismului Curții Inter-Americane a Drepturilor Omului, trebuie să menționăm două particularități ale activității Curții. Primul aspect se referă la posibilitatea Curții de a adopta, măsuri conservatorii în cauzele supuse examinării sale. Articolul 63 alin.2 stipulează că aceste măsuri vor fi luate "în cazurile de extremă gravitate care necesită cea mai mare urgența în acțiune și atunci când se dovedește necesară evitarea unor daune ireparabile pentru persoane". În situația în care, cauza respectivă nu a fost încă supusă spre examinare Curții, ea va putea lua asemenea măsuri la cererea Comisiei. Potrivit dispozițiilor articolului menționat, Curtea poate lua măsuri conservatorii, atât în cauzele supuse ei spre soluționare, cât și în cauzele aflate la Comisie, dar nesupuse încă Curții. Înainte de a adopta aceste măsuri, în ambele tipuri de cauze, Curtea va trebui să constate dacă acestea sunt sau nu supuse jurisdicției sale.În ceea ce privește cauzele din prima categorie, Curtea poate adopta măsuri conservatorii din oficiu, sau la solicitarea uneia dintre părți, iar cu privire la cauzele din cea de-a doua categorie, numai la solicitarea Comisiei. Cel de al doilea aspect particular al activității acestei instanțe se referă la amicus curiae. Este vorba despre posibilitatea acordată prin Regulamentul Curții, oricărei părți interesate, de a prezenta, în fiecare cauză, concluzii scrise cu privire la problemele ce vizează de competența contencioasă sau consultativă a Curții, la invitația sau cu autorizația președintelui acestei instanțe. Deși această posibilitate nu a fost inițial reglementată, ea a fost folosită chiar de la începutul existentei Curții, opiniile exprimate de amicus curiae fiind deosebit de importante în practica instanței interamericane. Atribuțiile de amicus curiae revin, de regulă, organizațiilor neguvernametale, universitarilor și specialiștilor în domeniul drepturilor omului, comitetelor de avocați și chiar persoanelor fizice.
Acest organ este unicul la care poate fi apelat de către statele membre în soluționarea unor încălcări dacă nu a fost soluționat de instanțele interne ale statului care a sesizat curtea. Putem conchide că prin intermediu acestei curți se pun capăt unui mare șir de conflicte ce nu pot fi rezolvate în interiorul statelor. Ea asigură o bună justiție în soluționare multor litigii ce au apărut între părțile participante. Datorită ei sunt soluționate cauze pe litigii din perioada 1986 pînă în anul 2013 inclusiv 186 de cazuri. În ceia ce privește anul de activitate a curții pe 2013 au fost deci pronunțate 16 hotărîri, dintre care 13 hotărâri decide obiecțiile și/sau meritele de cazuri contencioase, și două hotărâri cu privire la interpretarea, și unul la o cerere pentru interpretare. Din cele spuse mai sus putem spune că curtea interamericană este mereu în soluționarea și în realizarea unui sistem juridic democratic, echitabil și transparent pentru toate statele membre.
2.2.3. Organizația Statelor Americane: scopurile și instituțiile de bază
Dupa numeroasele încercări de a se întîlni statele americane pentru a crea un acord între ele, iată ca în 1889 statele americane au decis să se întâlnească periodic și să înceapă să creeze un sistem comun de reguli și instituții. Între timp, au fost organizate conferințe și întâlniri pentru a da naștere la sistemul încercat, dar a fost o invitație din partea guvernului SUA, care a declanșat procesul care a continuat neabătut la această zi. Prima Conferința Internațională Americană a avut loc la Washington, DC, la1889-1890, în scopul de a discuta și de a recomanda guvernelor respective adoptarea unui plan de arbitraj pentru soluționarea dezacordurilor și problemele care pot apărea în continuare între ele, să se ocupe cu problemele legate de creșterea comerțului și a mijloacelor de comunicare directă între aceste țări, pentru a promova relațiile comerciale reciproce cele care sunt profitabile pentru toată lumea și pentru a asigura o piață mai largă pentru produse de fiecare dintre aceste țări. Statele americane au adoptat o serie de instrumente internaționale au devenit baza normativă a unui sistem regional de promovare și protecție a drepturilor omului, de a recunoaște aceste drepturi, să stabilească obligații care vizează promovarea și protecția, și crearea organelor pentru a asigura conformitatea. Acest sistem a fost lansat în mod oficial, cu aprobarea Declarației drepturilor și îndatoririle omului la al IX-lea Conferința Internațională a Statelor Americane care a avut loc la Bogota în 1948, în care a adoptat, de asemenea, Carta OSA (denumit în continuare " Carta "), care proclamă" drepturile fundamentale ale persoanei umane ", ca unul dintre principiile care stau la baza organizării. Respectarea deplină a drepturilor omului apare în diferite secțiuni ale Carței, reafirmând importanța pe care statele membre o au. În conformitate cu instrumentul, "adevărata semnificație a solidarității americane și bună vecinătate poate însemna doar consolidare pe acest continent, în cadrul instituțiilor democratice, un sistem de libertății individuale și a justiției sociale bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului". Carta stabilește Comisiei ca organ principal al OSA, a cărei funcție este de a promova respectarea și apărarea drepturilor omului și pentru a servi ca organ consultativ al organizației în acest domeniu, asta putem observăm din prevederea al articolul 1 din Carta, "o ordine a păcii și justiției, pentru a promova solidaritatea lor, de a consolida colaborarea lor, și să-și apere suveranitatea, integritatea teritorială și independență ". În preambul se arată că drepturile omului nu se deduc din apartenență la un anumit stat, ci se intemeiaza pe atributele persoanei umane. Convenția menționează si angajamentul statelor părți de a asigura progresiv (in masura resurselor disponibile – atît proprii, cât si prin cooperarea internațională, prin adoptarea dispozițiilor legislative sau prin alte mijloace adecvate) exercițiul deplin al drepturilor ce decurg din normele economice si sociale si din cele relative la educatie,protecția drepturilor omului, stiinta si cultura enuntate in Carta . Statele membre OSA sunt Antigua și Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Dominica, Ecuador, El Salvador, Statele Unite, Grenada, Guatemala , Guyana, Haiti, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica Dominicană, St Lucia, Sfântul Kitts și Nevis, Saint Vincent și Grenadine, Surinam, Trinidad și Tobago, Uruguay și Venezuela. În 4 iulie 2009, Organizația Statelor Americane a exclus statul Honduras din rândurile sale prin votarea unei rezoluții de către 33 din cei 34 de membri ai OSA, ca sprijin pentru Manuel Zelaya, președintele înlăturat de la putere.
OSA este o organizație regională de tipul menționat de articolul 52 din Carta Națiunilor Unite, în conformitate cu articolul 53 din Carta sa exercită funcțiile sale prin următoarele organe: Adunarea Generală, Reuniunea de consultare a miniștrilor afacerilor externe, Consiliul Permanent, Consiliul Inter-Americana pentru Dezvoltare Integral, Comisia Inter-Americană pentru drepturile omului, Secretariatul General, la conferințe de specialitate si organizatii americane de specialitate. Cât privește scopurile și sarcinile OSA, încă de la început, organizația a fost orientată contra penetrării comunismului pe continentele americane. Fiindcă nu poate fi vorba de nici o democrație dacă există regim comunism în regiunea dată. De asta și a fost înaintate un șir de obiective strategice pentru a fi înlăturat regimul communist de la putere permițind ca ulterior sa fie pusă în implementare planul strategic de a fi o regiune democratic. Pentru punerea în aplicare a principiilor pe care este fondată și a-și îndeplini obligațiile sale regionale, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite, OSA a stabilit următoarele scopuri esențiale:
a) a consolida pacea și securitatea din emisfera,
b) promovarea și consolidarea democrația reprezentativă, respect pentru principiul de neintervenție;
c) pentru a preveni posibilele cauze de dificultăți și pentru a asigura soluționarea pașnică a diferendelor dintre statele membre;
d) să se întreprindă acțiuni comune în caz de agresiune;
e) soluționarea problemelor politice, juridice și economice care pot apărea între ele;
f) să promoveze, prin acțiune de cooperare, dezvoltarea lor economică, socială și culturală;
g) eradicarea sărăciei extreme, care constituie un obstacol în calea dezvoltării democratice complet;
h) pentru a realiza o limitare efectivă de arme convenționale, care este posibil să dedice cea mai mare cantitate de resurse pentru dezvoltarea economică și socială a statelor membre (art. 2 din Carta OSA).
Pentru a ajunge la scopurile sale,OSA folosește patru piloni pentru a pune în aplicare în mod eficient aceste scopuri esențiale. Fiecare dintre aceste patru piloni, democrația, drepturile omului, securitate și dezvoltare, sprijin reciproc și sunt interconectate printr-o structură care cuprinde dialog politic, incluziunea, cooperare și instrumentele juridice și monitorizare, și oferă OAS cu instrumentele necesare pentru a efectua maximiza activitatea în emisfera. Este cel mai important guvermator politic din emisfera juridical si socială. De asemenea are statut de observatori permanent a 67 de state și Uniunea Europeană.
OSA realizează scopurile prin intermediul următoarelor organisme :
Adunarea Generală ;
Reuniunea de consultare a miniștrilor afacerilor externe ;
Consiliilor (Consiliul Permanent, Consiliul Intre-Americana pentru Dezvoltarea Integral);
Comisiei juridice Inter-americană ;
Comisia pentru Drepturile Omului ;
Secretariatul General ;
la conferinte de specialitate ;
de agențiile specializate;
alte entități stabilite de Adunarea Generală.
Adunarea Generală este organul suprem al Organizației Statelor Americane și este compus din delegațiile din toate statele membre, care au dreptul să fie reprezentate și de a vota. Definirea mecanismelor, politici, acțiuni și mandate ale organizației sunt Adunarea Generală. Funcțiile sale sunt definite în Capitolul IX al Cartei , care prevede la articolul 57 că Adunarea se întrunește anual în perioada stabilită de reglementările și la un loc ales în conformitate cu principiul rotației. În circumstanțe speciale și cu aprobarea a două treimi din statele membre, Consiliul Permanent poate convoca o sesiune specială a Adunării Generale. Toate statele membre au dreptul de a fi reprezentate de un membru și care poate să-și deie vot. Adunarea Generală are sesiuni ordinare o dată pe an. În circumstanțe speciale se reunește în sesiuni extraordinare. Reuniunea de consultare este convocat pentru a examina problemele urgente de interes comun, precum și pentru a servi în calitate de organ de consultare în punerea în aplicare a Tratatului Inter-American de ajutor reciproc (Tratatul de la Rio) , care este principalul instrument pentru acțiuni comune în caz de agresiune. Toate statele membre au dreptul de a fi reprezentat în Adunarea Generală. Fiecare stat are dreptul la un singur vot. Adunarea Generală se întrunește anual pe perioada stabilită de normele de procedură și la un loc ales în conformitate cu principiul rotației. La fiecare sesiune ordinară data și locul următoarei sesiuni ordinare se stabilește, în conformitate cu regulamentul de procedură. Dacă pentru orice motiv, Adunarea Generală nu poate avea loc la locul ales, acesta se reunește în cadrul Secretariatului General, cu excepția cazului în unul dintre statele membre ar trebui să facă o ofertă în timp util a unui site pe teritoriul său, în cazul în care Consiliul Permanent al Organizației pot conveni că Adunarea Generală se va întruni în acel loc. Hotărârile Adunării Generale se adoptă cu votul afirmativ a unei majorități absolute a statelor membre, cu excepția cazurilor în care necesită un vot de două treimi astfel cum este prevăzut în Carta sau care pot fi furnizate de către Adunarea Generală în normele sale de procedură.
Reuniunea de consultare a miniștrilor afacerilor externia avut loc în scopul de a lua în considerare problemele de natură urgentă și de interes comun pentru statele americane, și pentru a servi ca organ de consultare. Orice stat membru poate solicita convocarea reuniunii de consultare. Cererea trebuie să fie adresată Consiliului Permanent al Organizației, care decide cu majoritate de voturi, dacă este necesar Meeting. În cazul unui atac armat pe teritoriul unui stat american sau în regiunea delimitată de securitate de tratat în vigoare, președintele Consiliului Permanent de îndată Consiliului se întâlnesc pentru a determina convocarea reuniunii de consultare, sub rezerva dispozițiilor Tratatul american de ajutor reciproc (Tratatul de la Rio), în ceea ce privește statele părți la astfel de instrument. Secretarul general acționează în calitate de secretar al reuniunii de consultare a miniștrilor afacerilor externe în cazurile prevăzute în Regulamentul Adunării. Comitetul consultativ de Apărare este alcătuit din cele mai înalte autorități militare ale statelor americane care participă la reuniunea de consultare. În circumstanțe excepționale, guvernele ar putea numi înlocuitori. Fiecare stat are dreptul la un singur vot.Comitetul consultativ de Apărare va fi convocat în aceleași condiții ca organ de consultare, atunci când acesta din urmă se ocupă de aspectele legate de apărare împotriva agresiunii. Comitetul se reunește, de asemenea, în cazul în care Adunarea Generală sau Reuniunea de consultare sau guvernelor, cu o majoritate de două treimi din statele membre, atribuiți-l studii tehnice sau rapoarte pe teme specific.
Consiliul Inter-American pentru dezvoltarea integrală (CIDI) este un organ al organizației care raportează direct către Adunarea Generală, cu luarea deciziilor în zona de parteneriat pentru dezvoltarea integrală, care a fost înființat odată cu intrarea în vigoare a Protocolului din Managua29 ianuarie 1996. Ea are următoarele organisme subsidiare: Comitetul executiv permanent (CEPCIDI), Agenția Inter-Americane pentru Cooperare și Dezvoltare (IACD), comisiile de specialitate (CENPES) și Comitetele americane. Consiliul Inter-Americană pentru Dezvoltare Integral este compus din câte un reprezentant principal, de ministerial sau de rang echivalent, pentru fiecare stat membru, în special numit de Guvern respectiv. Scopul Consiliului Inter-Americana pentru Dezvoltare Integral este de a promova cooperarea între statele americane, în scopul realizării unei dezvoltări integral și, în special, ajutând la eliminarea sărăciei extreme, în conformitate cu standardele Cartei, în special cele stabilite în capitolul VII cu privire la domeniile economice, sociale, educaționale, culturale, științifice și tehnologice.
Consiliul Permanent al Organizației raportează direct Adunării Generale și are competența de Cartea și alte instrumente Inter-Americane și funcții încredințate de către Adunarea Generală de consultare a miniștrilor de afacere externe. Consiliul Permanent al Organizației este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, în special numit de Guvern respectiv, cu rang de ambasador. Fiecare guvern poate acredita un reprezentant care acționează, precum și astfel de supleanți și consilieri care le consideră necesare. Funcția de președinte al Consiliului Permanent va fi deținute de fiecare dintre reprezentanții, la rândul său, în ordinea alfabetică în limba spaniolă de numele țărilor lor respective. Biroul de vicepreședinte se completează în același mod, în urma ordine alfabetică inversă. Președintele și vicepreședintele rămân în funcție pentru o perioadă de cel mult șase luni, care vor fi stabilite de statut. În limitele Cartei și ale tratatelor și acordurilor inter-americane, Consiliul Permanent ia cunoștință de orice chestiune care îi este de Adunarea Generală sau Reuniunea de consultare a miniștrilor afacerilor externe. În exercitarea funcțiilor sale și cu acordul părților în litigiu, Consiliul Permanent poate stabili comitete ad-hoc. Comisiile ad-hoc trebuie să aibă calitatea de membru și mandatul pe care Consiliul Permanent este de acord, în fiecare caz în parte, cu acordul părților aflate în litigiu.
Consiliul juridic Inter-American este unul dintre organele prin care OSA realizează scopurile sale (articolul 53 din Cartă ). Capitolul XIV din Carta definește compoziția sa, competențele și funcțiile după cum urmează: servește ca un organ consultativ pe probleme juridice Organizarea, promovează dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional, și analizează aspecte juridice legate de integrarea pentru țările în curs de dezvoltare din emisfera. Scopul Comisiei juridice Inter-american este de a servi Organizației ca un organ consultativ pe probleme juridice; pentru a promova dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional; și de a studia problemele juridice legate de integrarea țărilor în curs de dezvoltare din emisfera și, în măsura în care pot să apară de dorit, posibilitatea de a atinge o uniformitate în legislația lor.
Comisia Inter-Americana pentru Drepturile Omului (IACHR) a fost creat de rezoluție a cincea întâlnire de consultare a miniștrilor afacerilor externe din Santiago de Chile în 1959. Comisia a fost înființată oficial în 1960, când Consiliul a Organizației aprobat statutul său. Regulamentul său, adoptată în 1980, a fost modificat de mai multe ori, cel mai recent în 2006.
Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului este una dintre cele două organe responsabil pentru promovarea și protecția drepturilor omului. Este compus din șapte membri aleși de către Adunarea Generală , care a îndeplini sarcinile în mod individual pentru o perioadă de patru ani, reînnoibil o singură dată.
Secretariatul General este unul din organul central și permanent al Organizației Statelor Americane. Acesta este împuternicit să îndeplini funcțiile atribuite de Carta , alte tratate și acorduri, precum și Adunarea Generală, și îndeplinește sarcinile care îi sunt încredințate de către Adunarea Generală, Reuniunea de consultare a miniștrilor afacerilor externe și sfaturi. Secretarul General al Organizatiei va fi ales de Adunarea Generală pentru un mandat de cinci ani și nu poate fi reales de mai multe ori sau urmat de o persoană de aceeași naționalitate. În cazul în care funcția de secretar general devine vacant, Secretarul General adjunct își va asuma atribuțiile sale până la Adunarea Generală va alege un nou secretar general pentru un mandat complet. În selectarea personalului Secretariatului General, în primul rând se ia în considerare la eficiență, competență și integritate; dar, în același timp, în recrutarea de personal de toate rangurile, importanță trebuie acordată necesității de a obține cât mai larg o reprezentare geografică în care este posibil. Sediul Secretariatului General este orașul de la Washington, DC
Conferințele de specialitate sunt reuniuni interguvernamentale pentru a discuta chestiuni tehnice speciale sau de a dezvolta aspecte specifice ale cooperării inter-american, din proprie inițiativă sau la cererea oricăreia dintrestat sau instituții specializate. Capitolul XVIII al Cartei OSA definește organizațiile specializate și organizații interguvernamentale instituite prin acorduri multilaterale și cu funcții specifice în probleme de interes comun pentru statele americane.Bucurați-vă de cea mai mare autonomie tehnic, în cadrul recomandărilor Adunării Generale și a Consiliilor. Organizația Pan American pentru Sănătate (PAHO), creat în 1902 de către a doua Conferințe a Statelor Americane, este Agenția Regională și Oficiul Regional pentru cele doua Americi a lumii Sănătat. Misiunea sa este de a "conduce eforturile de colaborare strategică între statele membre și cu alți parteneri pentru a promova echitatea în domeniul sănătății, pentru a combate boala, îmbunătățirea calității și a prelungi durata de viață a popoarelor din America. Institutul Inter-American "este o agenție specializată, care ajută la crearea politicilor publice asupra copiilor din America, pentru a promova relațiile statului cu societatea civilă și dezvoltarea de o conștiință critică a problemelor afectează copiii și adolescenții din regiune.
În urma analizării a tuturor instituțiilor care sunt sub conducerea Comisie putem spune că rolul ei în protecția dreptului omului în regiunea Inter-Americană este foarte important. Pe însuși activitatea ei este bazată întreaga activitate de protecție. Fară realizarea a vreo unei verigi din tot mecanizmul Comisiei, buna și stablila activitate nu ar fi realizabilă în regiunea dată. Este acel pilon de protecție a întregii regiuni care prin ajutorul Curții devin un tot întreg și stau la pază oamenilor care sînt neputencioși în fața nedreptății care se confruntă ei. Comisia nu numai că își protejează oamenii din regiunea dată, dar ea este mereu în căutarea și dezvoltarii a noilor protecții de siguranță în material dreptului omului. Mereu soluționează conflictele apărute între state prin cele mai pașnice mecanizme. Această are un rol impunător de mare atît pentru persoanele din regiunea asigurată cît și pentru toate țările lumii, căci menține și stabilește pacea pentru a nu fi creată o stare de război. Aceasta este un moment extreme de important căci este unul din valorile care pot să creeze mari pericole pentru viața omenirii. În ceia ce privește democrația dreptului omului, Comisia a pus acest principiu pe prim plan, deoarece numai prin democrație se poate proteja și asigura buna aplicare a tuturor normelor legale în ceia ce vizează drepturile omului.
CONCLUZII
În urma efectuării prezentului studiu conchidem că problematica drepturilor omului este accentuată nu numai de necesitatea promovării și garantării drepturilor si libertaților inerente ființei umane, ci apare ca urmare a faptului că de multe ori "ignorarea, uitarea sau disprețul” față de om au dus la situații conflictuale ce au pus în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate. Anume aceasta și a generat necesitatea promovării unui sistem eficient de protecție a dreptului omului. Astfel au fost create un șir de organe pentru diferite regiuni menite să mențină nivelul maxim de respectare si promovare a drepturilor uman.
Politicile și practicile în domeniul protejării drepturilor omului pot fi viabile și eficiente doar dacă se bazează pe un set solid de norme juridice și astfel operează conform principiul supremației legii. Din acestea putem spune că pentru a fi o stabilitate și o securitate puternică cu rădăcini trainice sistemul Inter-American a format o adevărată industrie de protecție a cetățenilor din această regiune. Acestea se datorează numeroaselor convenții, tratate, organe și protocale care au fost semnate creînd în așa fel un adevărat scut de protecție pentru popoarele tuturor cetățenilor statelor membre al acestui sistem. Organele competente care au fost create au competența să depisteze și să anihileze probleme ce țin de protejarea drepturilor, să garanteze vădit și ferm năzuințele poporului, să demascheze obiectivele social-politice de care societatea are nevoie, să aducă în prim plan, problemele vitale de o maximă generalitate, la care în procesul complex de legiferare e greu de ajuns, să invoce problema dată pe primul plan în proiectele de activitate a acestor organe. Întreg sistemul de protecție a dreptului omului în regiunea inter-americană se mențin pe Comisia și Curtea. Analizînd aceste două organe putem sa invocăm unele eșecuri în activitatea lor, dat fiind faptul că activitatea acestor două organisme de protecție este destul de redusă datorită reticenței statelor de a apela la ele, cauzată atît de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cît și de pericolul politizării problemelor aduse în fața instanțelor internaționale. La fel putem spune că un rol deosebit de important o are Convenția Inter-Americană a drepturilor omului prin care nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decît pentru motive determinate mai dinainte de constituțiile statelor părți sau de legile adoptate în conformitatea cu acestea.
În încheierea studiului destinat procedurilor inter-americane de protecție a drepturilor omului, observăm că, spre deosebire de actualul mecanism european (instituit prin Protocolul nr. 11 la Convenția Europeană), care impune acceptarea unei jurisdicții obligatorii, atît pentru plîngerile inter-state cît și pentru plîngerile individuale, mecanismul interamerican presupune acceptarea unei jurisdicții obligatorii doar pentru plîngerile individuale, în cazul plîngerilor inter-state jurisdicția fiind facultativă.O altă deosebire dintre cele două mecanisme regionale, anterior precizate, se referă la persoana petiționarului. Astfel, în cadrul mecanismului european, titularii plîngerilor individuale pot fi persoanele, grupurile de persoane sau organizațiile neguvernamentale care se pretind victime ale violării drepturilor omului. Mecanismul american extinde sfera petiționarilor, plîngerile individuale putînd fi formulate de orice persoană, grup de persoane sau alte organizații neguvemamentale, chiar dacă nu au fost în mod direct victime ale violărilor săvîrșite.
În urma investigațiilor se pot formula unele recomandări:
să se pună accent pe implicarea activă a organizație în luarea deciziilor, în ideea construirii unei sistem mai stabil care să asigure satisfacerea nevoilor cetățenilor, și să contribuie la sporirea performanțelor de asigurare a stabilității între statele membre;
informarea mai eficientă a cetățenilor despre existența sistemului dat de protecție și despre drepturile și îndatoriile ce sînt consemnate în convenție;
formarea unui organ competent în fiecare stat membru pentu asigurarea soluționării problemelor ce vizează interesele cetățenilor;
conlucrarea mai intensivă între statele membre și crearea unui conferințe trimestriale cu darea de seamă a tuturor încălcărilor ce au fost fixate de comisiile competente.
Aplicarea acestor recomandări, după părerea mea, ar avea un efect pozitiv și ar eficientiza procesul de protecție a drepului omului, vor permite ca sistemul dat să asigure securitatea cetățenilor în parte, cît și a securității între statele membre,va putea fi atins un nivel mai înalt și o activitate mai calitativă a intregului sistem interamerican de protecție a dreptului omului.
BIBLIOGRAFIE
Declarația Universală a Drepturilor Omului, a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Declarația Americană asupra Drepturilor și îndatoririle omului, Adoptată de Conferința Internațională a IX-a statelor americane, Bogotá , Columbia , 1948.
Carta Organizație Americane, semnat în de Indias în 1985, prin Protocolul de la Washington în 1992, și prin Protocolul din Bogota în 1948 și modificată prin Protocolul din Buenos Aires în 1967, prin Protocolul de la Cartagena Managua în anul 1993. În vigoare din 25 septembrie , 1997.
Convenția Inter-Americană privind prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței împotriva femeii, adoptată la a 24 sesiune ordinară de Adunarea Generală a Organizației Statelor Americane din 09 iunie 1994 și a intrat în vigoare la 09 martie 1995.
Convenția Inter-Americană privind traficul internațional de minori, adoptată în Mexica, la 18 martie 1994, la a cincea Inter-American Conferința de specialitate de drept internațional privat.
Convenția Inter-Americană a Dreptului Omului din 18 iulie 1978, adoptată la San Jose în cadrul Organizație Statelor Americane, în Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Statutul Curții Inter-American de protecție a dreptului omului, adoptată în octombrie 1979, de Adunarea Generală a OSA la cea de-a IX-Regular sesiune, a avut loc în La Paz Bolivia
Statutul Comisiei Inter-American de protecție a dreptului omului, adoptat în octombrie 1979, aprobat prin Hotărârea Nr.477 adoptată de Adunarea Generală a OSA cu ocazia sesiunii ordinare a noua care a avut loc în La Paz, Bolivia.
Regulamentul de procedură a Comisiei Inter-Americană de protecție a dreptului omului, aprobat de către Comisia la sesiunea regulată 137, a avut loc la 28 octombrie-13 noiembrie 2009, și modificată la 2 semptembrie 2011 și în timpul perioadei sesiunii regulate a 147, a avut loc 8-22 martie 2013, pentru a intra în vigoare pe 1 august 2013.
Apetrei, I. Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului, Editura Cautes, Iași, 2001.
Balan, O.; Serbenco, E. Drept internațional public. Chișinău: Editura ARC, 2001.
Buergenthal, T.; Weber, R. Dreptul internațional al drepturilor omului, București: ALL București 2010.
Burian, A.; Balan O. Drepul Internațional public, Ediția a II-a, Chișinău, 2005.
Cârnaț, T.; Cârnaț M. Protecția juridică a drepturilor omului, Chișinău: Reclama, 2006.
Ciucă, A. Protecția intermațională a dreptului omului, Ediția Sanvialy, Iași 1998.
Cloșca, I. Organizația statelor americane de la principii la realitate, Editura Politică, 1974.
Cloșca, I.; Suceava, I. Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.
Drăganu, T. Declarația Universală a Drepturilor Omului Editura Lumina Lex București 1998.
Geamanu, G. Dreptul internațional public vol 2, editura Didactică și Pedagogică, București, 1989.
Jofa, C. Protecția dreptului omului, editura Chemarea, Iași, 1999.
Jura, C. Drepturile omului. Drepturile minoritatilor nationale, editura C.H. Beck, București, 2006.
Marțian I.Nicu. Organizații internaționale (Guvernamentale) ediția a 2-a, Editura Chemarea, Iași, 1994.
Maziliu, D. Dreptul internațional public, Editura Lex, București, 2002.
Mazilu, D. Drepturileomului, Editura Lumina Lex, București, 1994.
Micu Doina. Garantarea drepturilor omului. București:Editura All Beck, 1998.
Moldovan, C. Libertatea de exprimare. Principii – Restrictii – Jurisprudență, Editura CH Beck, București, 2012.
Niciu, M.; Chivu, G. Organizații internaționale guvernamentale, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1998.
Popa, V.; Gheorghiu, M. Drepturile omului în comunitatea europeană, Editura. Globus,Bucure, 1995.
Popescu, C. Liviu. Protecția internationalăa drepturilor omului – surse, instituțiiși proceduri, Editura All Beck, 2003.
Potîngă, A.; Costachi, Gh., Asigurarea drepturilor omului în lume, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, Institutul de Filozofie, Sociologie și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, Ed. Epigraf, 2003.
Purdă N., Protecția drepturilor omului. Mecanisme interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Purdă, N. Protecția juridică a drepturilor omului. București: Editura Universul juridic, 2011;
Sârcu-Scobială D. Dreptul internațional al drepturilor omului : note de curs. Chișinău, 2009.
Scaunas, S. Dreptul internațional public, Ediția a II-a, București: Editura CH Beck, 2007;
Sudre, F. Drept european și internațional al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006.
Corlatean, T. Protecția europeană și internațională a drepturilor omului, Universul Juridic, 2012.
Vida I., Drepturile omului în reglementări internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Бойцова В. В., Служба защиты прав человека и гражданина. Мировой Опыт, Москва, 1998.
Карташкин В., Права человека в международном и внутригосударственном праве, Москва, 1995.
Ливицкая М., Права человека в правовом государстве, Chișinău, 2001.
Лукашова К., Права человека, Москва, 1999.
Мюллерсон Р., Права человека: идеи, нормы, реальность, Москва, 1991.
http://www.oas.org/dil/treaties_B-32_American_Convention_on_Human_Rights.htm accesat pe data de 17.05.2014.
http://www.oas.org/en/iachr/mandate/Basics/charterOAS.asp accesat pe data de 02.05.2014.
http://www.oas.org/es/acerca/nuestra_estructura.asp accesat pe data de 21.03.2014.
BIBLIOGRAFIE
Declarația Universală a Drepturilor Omului, a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Declarația Americană asupra Drepturilor și îndatoririle omului, Adoptată de Conferința Internațională a IX-a statelor americane, Bogotá , Columbia , 1948.
Carta Organizație Americane, semnat în de Indias în 1985, prin Protocolul de la Washington în 1992, și prin Protocolul din Bogota în 1948 și modificată prin Protocolul din Buenos Aires în 1967, prin Protocolul de la Cartagena Managua în anul 1993. În vigoare din 25 septembrie , 1997.
Convenția Inter-Americană privind prevenirea, pedepsirea și eradicarea violenței împotriva femeii, adoptată la a 24 sesiune ordinară de Adunarea Generală a Organizației Statelor Americane din 09 iunie 1994 și a intrat în vigoare la 09 martie 1995.
Convenția Inter-Americană privind traficul internațional de minori, adoptată în Mexica, la 18 martie 1994, la a cincea Inter-American Conferința de specialitate de drept internațional privat.
Convenția Inter-Americană a Dreptului Omului din 18 iulie 1978, adoptată la San Jose în cadrul Organizație Statelor Americane, în Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2002.
Statutul Curții Inter-American de protecție a dreptului omului, adoptată în octombrie 1979, de Adunarea Generală a OSA la cea de-a IX-Regular sesiune, a avut loc în La Paz Bolivia
Statutul Comisiei Inter-American de protecție a dreptului omului, adoptat în octombrie 1979, aprobat prin Hotărârea Nr.477 adoptată de Adunarea Generală a OSA cu ocazia sesiunii ordinare a noua care a avut loc în La Paz, Bolivia.
Regulamentul de procedură a Comisiei Inter-Americană de protecție a dreptului omului, aprobat de către Comisia la sesiunea regulată 137, a avut loc la 28 octombrie-13 noiembrie 2009, și modificată la 2 semptembrie 2011 și în timpul perioadei sesiunii regulate a 147, a avut loc 8-22 martie 2013, pentru a intra în vigoare pe 1 august 2013.
Apetrei, I. Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului, Editura Cautes, Iași, 2001.
Balan, O.; Serbenco, E. Drept internațional public. Chișinău: Editura ARC, 2001.
Buergenthal, T.; Weber, R. Dreptul internațional al drepturilor omului, București: ALL București 2010.
Burian, A.; Balan O. Drepul Internațional public, Ediția a II-a, Chișinău, 2005.
Cârnaț, T.; Cârnaț M. Protecția juridică a drepturilor omului, Chișinău: Reclama, 2006.
Ciucă, A. Protecția intermațională a dreptului omului, Ediția Sanvialy, Iași 1998.
Cloșca, I. Organizația statelor americane de la principii la realitate, Editura Politică, 1974.
Cloșca, I.; Suceava, I. Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.
Drăganu, T. Declarația Universală a Drepturilor Omului Editura Lumina Lex București 1998.
Geamanu, G. Dreptul internațional public vol 2, editura Didactică și Pedagogică, București, 1989.
Jofa, C. Protecția dreptului omului, editura Chemarea, Iași, 1999.
Jura, C. Drepturile omului. Drepturile minoritatilor nationale, editura C.H. Beck, București, 2006.
Marțian I.Nicu. Organizații internaționale (Guvernamentale) ediția a 2-a, Editura Chemarea, Iași, 1994.
Maziliu, D. Dreptul internațional public, Editura Lex, București, 2002.
Mazilu, D. Drepturileomului, Editura Lumina Lex, București, 1994.
Micu Doina. Garantarea drepturilor omului. București:Editura All Beck, 1998.
Moldovan, C. Libertatea de exprimare. Principii – Restrictii – Jurisprudență, Editura CH Beck, București, 2012.
Niciu, M.; Chivu, G. Organizații internaționale guvernamentale, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1998.
Popa, V.; Gheorghiu, M. Drepturile omului în comunitatea europeană, Editura. Globus,Bucure, 1995.
Popescu, C. Liviu. Protecția internationalăa drepturilor omului – surse, instituțiiși proceduri, Editura All Beck, 2003.
Potîngă, A.; Costachi, Gh., Asigurarea drepturilor omului în lume, Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, Institutul de Filozofie, Sociologie și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, Ed. Epigraf, 2003.
Purdă N., Protecția drepturilor omului. Mecanisme interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Purdă, N. Protecția juridică a drepturilor omului. București: Editura Universul juridic, 2011;
Sârcu-Scobială D. Dreptul internațional al drepturilor omului : note de curs. Chișinău, 2009.
Scaunas, S. Dreptul internațional public, Ediția a II-a, București: Editura CH Beck, 2007;
Sudre, F. Drept european și internațional al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006.
Corlatean, T. Protecția europeană și internațională a drepturilor omului, Universul Juridic, 2012.
Vida I., Drepturile omului în reglementări internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Бойцова В. В., Служба защиты прав человека и гражданина. Мировой Опыт, Москва, 1998.
Карташкин В., Права человека в международном и внутригосударственном праве, Москва, 1995.
Ливицкая М., Права человека в правовом государстве, Chișinău, 2001.
Лукашова К., Права человека, Москва, 1999.
Мюллерсон Р., Права человека: идеи, нормы, реальность, Москва, 1991.
http://www.oas.org/dil/treaties_B-32_American_Convention_on_Human_Rights.htm accesat pe data de 17.05.2014.
http://www.oas.org/en/iachr/mandate/Basics/charterOAS.asp accesat pe data de 02.05.2014.
http://www.oas.org/es/acerca/nuestra_estructura.asp accesat pe data de 21.03.2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Regional Inter American DE Consacrare Si Protectie A Drepturilor Omului (ID: 129835)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.