Sistemul Principiilor Artistic Estetice cu Referiri Specifice Pentru Educatia Artistico Plastica In Invatamantul Artistic

Principiul general al artei promovat de estetica sec. XX, este valorificat și în pedagogia artei, însă cu prioritate în formulele particulare ale unor cursuri universitare și mai mult în aspectul producerii operelor de artă și literatură. Estetica însă demonstrează, încă de la Platon și Aristotel, unitatea proceselor receptării-creației artistice, care se impune valorificată și în plan pedagogic-metodologic.

O premisă de neocolit a cercetării sunt achizițiile din ultimul timp în domeniile aferente, precum teoria lecturii (P.Cornea), teoria educației literar-artistice (Vl.Pâslaru) și teoria educației muzicale (I.Gagim), care reprezintă importante repere pentru o posibilă teorie generală a educației artistic-estetice, care să ofere și repere metodologice pentru învățământul artistic superior.

Este evident, deci, că și medierea receptării și creării imaginilor plastice de către studenți urmează a fi concepută și desfășurată pe metodologii specifice.

Deși aceste precepte generale sunt cunoscute și aplicate în învățământul artistico-plastic superior, deși în ultimele decenii în spațiul ex-sovietic se atestă o tendință de formare profesională inițială în domeniu prin explorarea naturii și principiilor artelor plastice, deocamdată nu dispunem de o metodologie de formare profesională în acest domeniu

C.Radu (1989), fost profesor de semiotică și estetică la Universitatea din București fundamentează principiul gradualității în creația și receptarea artistică. “Între artă și celelalte manifestări umane, afirmă el, nu există o alteritate absolută, căci “viața” (pulsiuni și idealuri, valori și interese, cunoștințe și sentimente etc.) se “prelungește” în artă, se regăsește transfigurată în însăși artisticitatea operei, deoarece trecerea de la extraestetic la artistic este graduală.” [17]

C.Radu a sistematizat un șir de caracteristici esențiale creativității artistice, pe care le numește atribute ale artei, precum: intenționalitatea, sincretismul, demersul (parțial) conștientizat, confesiunea, autoobiectivarea eu-lui artistului [Ibid., p.24].

În sistemul său, criteriile artei, sau trăsăturile sale definitorii sunt: unicitatea, irepetabilitatea, cosmicitatea, caracterul de structură specifică, statutul de limbaj specific, de mijloc de comunicare interumană, aspirația către universalitate, aspirația către perenitate [17, p.24-25].

În concepția sa, arta realizează funcțiile: produce frumosul; redă (imită) realitatea; conferă obiectelor formă; cultivă expresia (ca însușire caracteristică); suscită trăiri estetice.

Însușirile imanente ale artei, după C. Radu, sunt:

arta este un domeniu privilegiat de afirmare a dimensiunii demiurgice a omului (în creația artistică, omul își domină integral obiectul acțiunii); arta este “o ipostază a libertății” (definiția lui V.Mașek [9]); “arta reprezintă un factor de eficiență reală în depășirea situației existente; în actul artistic ne găsim concomitent pe terenul imaginii și pe cel al reflectării”; “arta solicită și stimulează atitudinea activă, explorativă (inclusiv în actul receptării), dezvoltând spiritul de inițiativă, de inovare, de creație”; “arta … constituie un factor de consolidare (eventual refacere) a unității armonioase a individului … de menținere a unității de sistem a lumii valorilor” [17, p.263-264].

Vl.Pâslaru (2001) a structurat sistemul de principii constitutive, regulative și ale limbajului poetic (=artistic) ale artei și literaturii, ale producerii-receptării; a precizat natura raportului subiect-obiect-subiect în receptarea literară și artistică; a elaborat o structură originală a activității de lectură (=receptare) [13].

Vl.Pâslaru (2001) a elaborat teoria educației literar-artistice (EA), care include ca și componente un sistem de principii pentru ELA, structurate în principii ale artei și literaturii și principii ale educației, iar cele ale EA – în principii de formulare a obiectivelor EA, principii de selectare și structurare a conținuturilor EA, principii de selectare și combinare a metodologiilor EA, precum și un sistem de principii și criterii de evaluare a dezvoltării literare a elevilor.

O cercetare unică a formei/limbajului artistic realizează Vl.Pâslaru (2001), care, pentru prima dată, sistematizează principiile artei și literaturii în principii constitutive, principii regulative și principii ale limbajului artistic (poetic). Întregul sistem de principii artistic-estetice elaborat de Vl.Pâslaru este prezentat de autor în organigrama de mai jos (Figura 1.1). Componenta Principiile limbajului plastic (poetic) se prezintă astfel:

• Origine dinspre formă nu dinspre concept (Aristotel, A. Gulîga) și Forma ca esență conceptuală a unui obiect (Aristotel);

• Comunicabilitatea universală (Kant, M. Florian);

• Forma artistică este semnificativă (Schiller);

• Unitatea formei (W. von Humboldt);

• Simbolismul total al artei (C.Radu);

• Convenționalitatea artei (C.Radu);

• Arta ca formă de limbaj (C.Radu);

• Structura specifică a operei de artă (C.Radu);

• Statutul de limbaj specific, de mijloc de comunicare interumană (C.Radu);

• Armonia (Platon, Aristotel);

• Ritmul (Platon, Aristotel);

• Trimorfoza formei poetice (ritm, armonie, cânt) (Aristotel);

• Caracterul metaforic al limbajului poetic (Aristotel);

• Limpezimea și originalitatea limbajului poetic (Aristotel);

• Caracterul miraculos al limbajului poetic (Aristotel);

• Unicitatea operei de artă și integrarea genurială a acesteia (W. von Humboldt);

• Specificarea genurială a operelor în funcție de dominația obiectului sau subiectului (W. von Humboldt);

• Principiul consecutivității continue (W. von Humboldt); Principiul unității (W. von Humboldt); • Principiul coerenței (W. von Humboldt); • Principul iconicității (Ch. Morris, C. Radu);

• Principiul echivalenței funcției expresive a limbajului cu gradul de libertate în interpretare (C. Radu) [13, p. 111-114].

Fig. 1.1. Sistemul principiilor artistic-estetice după Vl.Pâslaru [13, p. 110]

Sistemul filosofic al lui Platon cuprinde întreaga lume, inclusiv lumea gândirii și a frumosului, de aceea în sistemul său regăsim și principii distincte literaturii și artelor: unitatea interior-exterior, a subiect-obiectului cunoașterii și simțirii, raționalului și delectării, întregului și a părții, contemplării și producerii artei sub semnul adevărului; arta ca producătoare de valori educaționale; unitatea principiilor educației fizice, intelectuale, spirituale și artistice; racordarea conținuturilor și obiectivelor educaționale la categoria celor educați; educația pe valori și pentru valori; centrarea pe idealul uman și social etc. [Apud Vl.Pâslaru, 10; Platon, 110, 111].

Unitatea interior-exteriorului, în artă, se referă direct la unitatea formei și mesajului, din care, mai târziu, a fost dedus principiul receptării mesajului prin descifrarea elementelor formei artistice. În procesul de creație artistică principiul dat se manifestă invers: crearea mesajului artistic (=a operei) prin elaborarea formei artistice a acesteia [Cf. Vl.Pâslaru, 13].

Unitatea subiect-obiectului cunoașterii și simțirii declară ființa umană ca ființă afectivă, afectivitatea făcând parte organică și din cunoaștere, mai ales din cunoașterea artistică, a cărei specificitate constă în unitatea proceselor cunoașterii și receptării.

Unitatea raționalului și delectării (plăcerii) descoperă creativității și operei de artă capacitatea de a face raționalul cunoașterii plăcut, principiu manifest preponderent în artă. Mai târziu, Aristotel va formula principiul catharsis-ului.

Unitatea întregului și a părții, la Platon, se referă la întreaga operă, nu doar la forma artistică.

Unitatea contemplării și producerii artei sub semnul adevărului nu este altceva decât formula inițială, platoniciană, a principiului general recunoscut al unității receptării și creației în artă. La Platon însă receptarea ia forma contemplării, deoarece în antichitatea greacă genurile dominante ale artei erau teatrul (care includea și poezia), sculptura și arhitectura, precum și muzica, care solicită o receptare-contemplare. A treia parte a principiului, adevărul, va fi amplu definită în sec. XX de către M.Heidegger, care va demonstra că în artă adevărul nu există apriori, ci este re-creat prin activitatea de receptare [3].

Arta ca producătoare de valori educaționale, la Platon, se datorează capacității acesteia de a face lucrurile perfecte, de a înnobila materia prin spirit.

Unitatea principiilor educației fizice, intelectuale, spirituale și artistice, deși pare mai mult un principiu al cunoașterii generale și al educației artistice decât unul al artei, face parte din sistemul filosofic al lui Platon, care pune la temelie unitatea lumii. Fiind lumea unitară, și cunoașterea (=receptarea ei) este unitară.

Racordarea conținuturilor și obiectivelor educaționale la categoria celor educați este un principiu general al cunoașterii și educației, cunoscut azi în formula principiilor accesibilității și al adecvării actului educațional la particularitățile educatului/al subiectului receptor.

Principiul platonician al educației pe valori și pentru valori nu cere comentarii, decât doar mențiunea că vechimea și actualitatea sa, ca și toate celelalte principii ale sistemului său filosofic, mărturisește despre adevărul și valoarea sa în timp și spațiu.

Principiul centrării cunoașterii și educației pe idealul uman și social de asemenea nu se cere comentat, el continuând să reprezinte și astăzi unitatea oricărui discurs educațional.

Conform lui Aristotel, creativitatea este marcată esențial de principii specifice, precum mimesis-ul (imitația), verosimilul, necesarul și catharsis-ul (purificarea).

Principiul mimesis-ului arată clar că arta și procesul creării ei nu este o ”reflectare în imagini artistice a realității obiective”, precum afirmă materialismul de tip marxist, ci doar o mimare a acesteia, arta tinzând să creeze o realitate specifică, diferită de cea fizică [1, p.29-41].

Principiul verosimilului, la rândul său, indică asupra caracterului asemănător și posibil al mimării artistice, ceea ce înseamnă că orice element, orice fenomen al operei de artă trebuie să aibă o asemănare în existența fizică și cea spirituală sau/și să fie posibil a se produce pe coordonatele celor două existențe ale omului [1, p.41-43].

Principiul necesarului este legat exclusiv de trebuințele spirituale ale oamenilor, dar indică și asupra faptului că arta și creația sunt fenomene care se produc în mod necesar, adică sunt cauze ale unui sistem universal de precondiții: factori, fapte, motive, legi și legități etc. [1, p. 43-49].

Principiul catharsis-ului, adică al purificării prin plăcerea estetică, este în întregime de origine spirituală și are caracter pozitiv deplin [1, p.43-89]. Astfel, spre deosebire de coordonata fizică, în care purificarea sau corecția se aplică prin constrângere, mai puțin prin explicare și convingere, care în esență tot constrângere sunt (A convinge. Format din prefixul con- + a (în)vinge după modelul latino-roman…) [18], catharsis-ul provoacă o schimbare în pozitiv a receptorului de artă (în dogma creștină – mântuire, desăvârșire) exclusiv prin plăcere spirituală.

Aristotel este important în istoria gândirii estetice și datorită faptului că a definit opera de artă și creația ca atitudine implicită a acestora – un principiu definitoriu în educația artistic-estetică și în formarea profesională a studenților pedagogi din domeniul artelor plastice [1, p.72-73].

Conform lui I.Ianoți, Kant săvârșește o revoluție koperniciană prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la însăși capacitatea cunoașterii [4, p.X]. Kant definește însăși principiile estetice. Principiile naturii (obiect al științelor) “nu spun ce se întâmplă”, ele funcționează a priori de cunoașterea noastră. Principiile estetice sunt expresie a relațiilor dintre natură și suprasensibil (domeniul artei), sunt stabilite prin facultatea de judecare și aparțin, deci, subiectului, nu obiectului, ca în cazul naturii. Principiile naturii sunt abordate prin judecata determinativă, capabilă să descopere concordanța cunoașterii cu obiectul; principiile estetice – prin facultatea reflexivă, care este de natură subiectivă. De unde și determinațiile frumosului, formulate de Kant conform celor patru momente ale judecății, redate de I.Ianoți astfel:

“Potrivit calității, frumosul este dezinteresat (obiectul unei satisfacții fără nici un interes); potrivit cantității, el este universal valabil (ceea ce place în mod universal, fără concept); potrivit relației – reprezintă o finalitate subiectivă (forma finalității unui obiect, întrucât o percepem fără reprezentarea unui scop); potrivit modalității – este anume necesar (ceea ce este cunoscut fără concept ca obiect al unei satisfacții generale)” [4, p.XLI].

Ca și la Platon și Aristotel, raportul subiect-obiect și creație-receptare formează la Kant o unitate dialectică și se produce sub semnul plăcerii estetice. Aceste raporturi exprimă “adecvarea obiectului la facultățile de cunoaștere, pe care le pune în joc facultatea de judecare reflexivă” [6, p.85]. O astfel de judecată este o judecată estetică asupra finalității obiectului, care nu se întemeiază pe un concept existent al obiectului și nu oferă nici un concept despre el [Ibid.], deci este o judecată subiectivă, caracteristică artei. (evid.n. – O.A-S.).

Potrivit lui J.Kooper, “plăcerea estetică trascende domeniul gândirii determinative și odată cu aceasta, de asemenea, atât gândirea științifică cât și autocomprehensiunea empirică a individului în lume” [8, p.40]. ”Plăcerea estetică se raportează la o experiență formală a lumii care cuprinde realitatea în imaginația productivă în autonomia ei. În judecata reflexivă, pe care o cunoaștem prin intermediul plăcerii estetice, noi facem o experiență a formei obiectelor care, ca formă, se află dincolo de distincția dintre materie și formă proprie gândirii determinative” [Ibid.].

Raportul subiect-obiect în artă se produce deci în cadrul gândirii reflexive, unde este reglementat de o singură legitate: unitatea imaginației cu intelectul, afirmă Kant [8, p.85-86] (evid.n. – O.A.-S.).

Principiul imaginației la Kant, explică Vl.Pâslaru, este libertatea; principiul intelectului – determinismul [12, p. 72]. “Doar intelectul dă legea”, scrie Kant, imaginația este liberă [6, p.134]. În artă, conform lui Kant, se produce “o concordanță subiectivă a imaginației cu intelectul” [Ibid.], în care subiectul nu arată cum este obiectul (ca în știință), ci cum trebuie (poate) să fie [13, p. 72].

De la Kant încoace, arată I.Petrovici, frumosul obține valoare autonomă, având ca izvor propriu o facultate distinctivă; el nu mai este împovărat de principiile cunoașterii determinative [14]. Comentându-l pe Kant, I.Petrovici mai arată că frumosul exprimă/descoperă/creează un adevăr cu valoare universală – adevărul artistic, spre deosebire de adevărul științific care este determinat de obiectiv; emoția estetică provine din frumos; “ea se naște atunci când se produce o armonie perfectă între imaginația noastră plastică și tiparele inteligenței noastre” [Ibid., p.256].

Ilustrul om de știință și cultură, filosoful german W. von Humboldt, pe lângă multe alte dezvoltări ale esteticii clasice antice, completează principiul receptării cu teza despre imaginarea imaginarului (Apud Vl.Pâslaru, 13, p.76), care definește receptarea ca parte integrantă a creativității, drept o activitate de imaginare a unui produs al imaginației – a operei de artă. Imaginarea imaginarului este condiția libertății și a creativității în artă.

Din sistemul filosofic și estetic al lui Hegel desprindem ca semnificativă obiectului nostru de cercetare definirea activității estetice, identificabilă cu creativitatea, drept calea spre libertate (Apud Vl.Pâslaru, 13, p. 79)

Secolul XIX. Un concept interesant asupra creativității exprima acum un secol și ceva esteticianul francez de origine română Șt.Lupașcu, care demonstrează că în artă gândirea nu este doar o descoperitoare de legi și principii, ca în cunoașterea științifică, ci domeniul în care adevărul (artistic) devine ca atare. ”Cu alte cuvinte, comentează Vl.Pâslaru, adevărul (conform lui Șt.Lupașcu.- O.A.-S.) nu este doar ceea ce există a priori și în afara subiectului cunoscător; adevărul reperezintă devenirea subiectului cunoscător, a ființei umane. Or, adevărul devine ca adevăr, este creat de chiar ființa umană ca adevăr.” [13, p.81].

Din concepția lui Șt.Lupașcu mai desprindem și alte teze valoroase, care dezvăluie esența creativității, precum:

unitatea/diversitatea/complementaritatea subiect-obiectului: imaginea este simultan subiect și obiect; originea libertății imaginii artistice în intenționalitatea și modalitatea subiectului receptor, a factorilor de influență asupra receptorului etc.; capacitatea imaginii artistice de a fi simultan reală și ireală; caracterul dinamic și niciodată sigur al imaginii artistice, ea fiind mobilă și pluralistă; imaginea ca realitate interioară conștientizată; imaginația creatoare ca cel mai puternic și mai fecund fenomen specific psihismului; arta ca proces de cunoaștere a cunoașterii, conștiință a conștiinței; tendința, în artă, a subiectului de a se contopi cu obiectul, sau invers: subiectul și obiectul se contopesc pentru a dispărea; capacitatea imaginației creatoare de a-l elibera pe om de tirania subiectului (sau eului) ca și de cea a obiectului (universul ambiant); suficiența de sine a universurilor create de imaginație – subiective și obiective, reale și fantastice, adevărate și false etc.; adevărul imaginației creatoare: aici totul este adevărat, pentru că totul este posibil; și orice posibilitate este una adevărată; caracterul reversibil al temporalității în artă și caracerul ludic (este o jucărie) al spațiului; calitatea de produs spiritual al artei, rezultat din “imixtiunea în universul biologic, care se amestecă în universul fizic, pentru a se supune amândouă universului psihic” (=spiritual.-O.A-S); or, arta nu este o evadare din lumea reală, ci o transfigurare a acesteia; valoarea conceptuală prin excelență a activității în artă; caracterul iminent al emoției pentru artă: artă fără emoție nu există; afecțiunea este un dat al ființei, deci arta este esențială ființei [Apud Vl.Pâslaru, 13, p.83-84].

Secolul XX marchează dezvoltări prețioase în estetica clasică antică și modernă, atât pe coordonata operei, cât și pe cele ale receptării și receptorului, care constituie componentele creativității în artă.

M.Heidegger apreciază: ”Artistul este originea operei. Opera este originea artistului” [3, p.31], dezvoltă teza deja elaborată de Șt.Lupașcu, că în opera de artă adevărul nu este descoperit, ci este creat continuu și că de acest lucru este responsabil receptorul, pe care-l definește ca păstrător-adeveritor și ca al doilea subiect creator al operei de artă.

Un aspect original al conceptului lui M.Heidegger este teza cu privire la survenirea adevărului în opera de artă: acesta reapare de fiecare dată când opera este receptată, cu noi valențe, care vin dinspre calitatea receptorului [3, p.76, p. 91].

Un al doilea mare estetician al sec. XX este H.R.Jauss, care a elaborat teoria experienței estetice, potrivit căreia arta (literatura) este un proces interminabil de comunicare estetică în care intră în relație autorul și receptorul operei. Și H.R.Jauss învestește receptorul cu statutul de cel de al doilea subiect (re)creator al operei de artă, căci, afirmă el, acesta își extinde asupra operei propriul orizont de așteptare [7].

O deschidere epistemică deosebit de valoroasă creează cercetării noastre studiul lui C.Radu prin sistematizarea principiilor artei:

• perenității: arta este perenă;

• gradualității: procesul de creație și receptare se produc gradual, de la extraestetic la artistic;

• utilitarismului: unele genuri de artă sunt utilitare prin destinație, altele își asumă această capacitate la nivelul dezvoltării mecanismelor de receptare a operelor de artă;

• autonomiei relative a artei: arta există în sine și pentru sine; ea nu are o motivație extraestetică definitorie care s-o condiționeze de alte lucruri [Ibid., p. 97];

• validării sociale a valorilor artistice: deși create și receptate strict individual, valorile artei necesită validare socială în virtutea faptului că omul este ființă socială;

• considerării artei ca formă de limbaj: orice operă de artă reprezintă o formă de limbaj, prin care omul comunică artistic și estetic;

• metodologic, conform căruia “formele mai complexe din evoluția unui domeniu al existentului dau cheia înțelegerii formelor mai simple, nu invers …” [Ibid., p. 101]); or, opera de artă, în special de artă plastică, este receptată ca întreg, apoi este descifrată și aprofundată în elemenele sale;

• iconicității: opera de artă este totdeauna o imagine figurativă, nu una reflectantă;

• dublei determinări a actului artistic: de acțiunea autorului și de cea a receptorului;

• coerenței inovaiției și tradiției: inovația se întemeiază pe tradiție și o valorifică [Ibid., p. 143];

• valorizării textului artistic de către subiectul cititor: receptorul atribuie textului artistic/operei de artă o valoare proprie, numită și valoarea cititorului/receptorului, valoarea adăugată [P.Cornea, 2, Vl.Pâslaru, 13], reprezentată de experiențele sale de viață și de cele estetice și literare [H.R.Jauss, 78];

• priorității receptorului, fundamentat de J.Mukařovský [11]: receptorul, conform lui J. Mukařovský, este tot atât de important ca și autorul, poate chiar mai important, principiu căruia îi corespunde un altul;

• principiul adecvării “creației la gustul, preferințele și așteptările publicului” [18, p. 199] – deosebit de important în educația artistic-estetică, în general, și în formarea profesională în domeniu, în special;

• echivalenței funcției expresive a limbajului cu gradul de libertate în interpretare [17, p. 165-166], care stipulează că gradul de libertate al receptorului în interpretarea artei este echivalent valorii funcției expresive a limbjului poetic (=artistic) al operei: un limbaj expresiv provoacă o interpretare bogată și invers;

• libertății, ca trăsătură indispensabilă a oricărei receptări estetice [Ibid., p. 166];

• polifuncționalismului artei [Ibid., p. 263-264]: arta și creativitatea realizează mai multe funcții (vezi mai sus);

• simbolismului total al artei: nici o operă de artă nu poate fi ca atare, dacă n-ar opera cu simboluri deja cunoscute sau noi, create;

• accesibilității artei [Ibid., p. 280]: arta este accesibilă prin definiție oricărui individ, căci are orientare individuală, la un nivel determinat de formarea artistic-estetică a acestuia.

Immanuel Kant. Creația sa constituie o valoare aparte și în științele educației, deoarece, deși și Platon, și Aristotel au formulat principii educaționale, anume Kant este primul autor din epoca modernă care a decretat cu claritate necesitatea întemeierii educației pe principii: “Educația și instrucția nu trebuie să fie pur mecanice, ci e necesar să se sprijine pe principii” [5, p.20], care principii însă trebuie neapărat să aibă orientare pozitivă: Este necesar “să se stabilească pretutindeni principiile bune și să știm a le face să fie înțelese și admise de copii” [5, p.69].

Dar în cea mai mare măsură Kant este contemporan prin faptul că și-a întemeiat sistemul filosofic pornind de la principiul libertății umane – principiul care, afirmă Vl.Pâslaru, guvernează astăzi societatea democratică, reprezintă idealul uman al contemporaneității [13].

Explicațiile lui Vl.Pâslaru la conceptul lui Kant arată că subiectul cunoscător în domeniul frumosului devine exponent al propriei libertăți, aceasta fiindu-i dată de judecata reflexivă neconformă gândirii determinative, și pentru care unica determinație o constituie unitatea intelectului și a imaginației; forma artistică este definitorie pentru decodarea esențelor prin antrenarea intelectului la perceperea obiectului; gândirea estetică este o gândire a formelor care descoperă esențele libertății umane; arta (poezia), prin natura sa, posedă valori educaționale imanente, capacitatea de a contempla, reflecta și aprecia lumea pe care o creează, este libertatea autogenerată prin raportare suprasensibilă la natură (la obiectiv) [Ibid., p. 75].

Conform aceluiași autor, ”estetica lui Kant înglobează principiile fundamentale constitutive și regulative, acordându-i astfel valoarea de filosofie normativă (pozitivă) pentru științele educației estetice” [13].

Concepția estetică a lui Kant este definitorie pentru stabilirea unei epistemologii a educației artistico-plastice, ea oferind o interpretare estetico-filosofică neîntrecută nici până azi asupra problemelor primordiale ale frumosului artistic, raportului subiect-obiect în artă, libertății în artă, formei artistice etc.

În concluzie. De-a lungul anilor au fost cercetate importante aspecte ale pedagogiei artei, semnificative și cercetării noastre la principiile educației artistic-estetice (I.Kant, Vl.Pâslaru). Majoritatea cercetătorilor confirmă interacțiunea proceselor de instruire și de creație ca una din legitățile principale ale activității artistic-estetice.

Metodologiile de EAP sunt specifice, ele conformându-se legilor și principilor artei – receptării și creației artistice.

Educația artistico-plastică în învățămîntul artistic, în esență, este procesul de formare a competențelor de receptare, de creare a valorilor plastice și de comunicare artistică cu opere de artă de valoare.

Bibliografie:

Aristotel. Poetica. București: Humanitas, 2000. 287 p.

Cornea P. Introducere în teoria lecturii. Iași: Polirom, 1998. 256 p.

Heidegger M. Originea operei de artă. București: Univers, 1982. 390 p.

Ianoți I. Prefață. În: I. Kant despre frumos și bine. Vol. I. București: Minerva, 1981.

p. V-LIII

Kant I. Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii. Iași: Aurora SRL,1992. 148 p.

Kant I. Critica facultății de judecare. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981. 571 p.

Jauss H. R. Experiență estetică și hermeneutică literară. București: Univers, 1983. 500 p.

Kooper J. Forme de înțelegere a frumosului la Kant. În: I. Kant. Critica facultății de judecare. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981. p.37-52

Mașek V.E. Arta – o ipostază a libertății. București: Univers,1977. 302 p.

Mihăilescu D. Dimensiuni ale creației. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. 181 p.

Mukařovský, J. Studii de estetică. București: Univers, 1974. 466+LI p.

Pâslaru Vl. (coord.), Papuc L., Negură I. ș.a. Construcție și dezvoltare curriculară. Partea II. Cadrul metodologic. Chișinău: UPS Ion Creangă, 2005. 170 p.

Pâslaru Vl. Introducere în teoria educației literar-artistice. Chișinău: Museum, 2001. 312 p.

Petrovici I. Douăsprezece prelegeri universitare despre I. Kant. Iași: Aurora, 1994. 287 p.

Platon. Phaidros. București: Humanitas, 1993. 190 p.

Platon. Banchetul. București: Humanitas, 1995. 174p.

Radu C., Artă și convenție. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. 292 p.

Roșca A. Creativitatea generală și specifică. București: Editura Academiei Române, 1981. 246 p.