Sistemul Politic Si Comunicarea

Capitolul I

Sistemul politic și comunicarea

Subcapitolul 1

Legitimitate/ autoritate/ putere

Orice formă complexă de societate omenească se confruntă cu problema legitimității, cu întrebările “dacă” și “de ce” membrii societății datorează loialitate ordinii existente în ea. În societățile moderne problema are mai mult relief și o semnificație mai extinsă. Formularea dată de J. J. Rousseau (1957, cap1) o poate lămuri într-o oarecare măsură, “Omul s-a născut liber dar pretutindeni este în lanțuri. Cum s-a produs această schimbare? Nu știu. Ce o poate face să fie legitimă? Cred că pot răspunde la această întrebare. Ordinea socială este un drept sfânt care stă la temelia tuturor celorlalte. Totuși, acest drept nu vine niciodată de la natură ci este întemeiat pe convenții.”

Acest manifest, destul de radical pentru acea perioadă, nu ar fi putut fi formulat cu câteva secole înainte, când lumea era percepută ca o ordine cosmică, unde cutuma este privită ca ținând de rânduiala divină, iar ordinea politică este ancorată în mai cuprinzătoarea ordine cosmică.

Astăzi nimeni nu mai acceptă explicațiile date de Rousseau problemei legitimității dar aceasta se definește în continuare în limitele cadrului conceptual dezvoltat de el.

Teoriile contemporane despre legitimitatese pot împărți în trei mari tipuri.

Unele încearcă să restaureze aspecte ale lumii pe care noi le-am pierdut, interpunând cutumele și normele ca pe niște tradiții purtând o pecete divină sau ca reflexe ale unei finalități imanente naturii, ele încearcă, așa cum spunea Hannde Arendt (1958, pag.82) să restaureze doctrina “unei legitimități ce derivă din ceva exterior sferei faptelor omenești”.

Alte teorii recunosc caracterul convențional al vieții moderne, dar încearcă să limiteze chestiunea legitimității la acele convenții care guvernază raporturile dintre cetățeni și stat și care au ca suport consimțământul rațional al cetățenilor.

În fine există teorii care subliniază că procesul de convenționalizare a normelor și a standardelor a invadat toate sectoarele vieții și încearcă să aplice un criteriu al consimțământului discursiv la un întreg mod de viață.

Legitimitatea este un atribut esențial al autorității, un fond pe care autoritatea se constituie ca factor de dominație și de conducere a societății.

Prin autoritate se înțelege în mod curent dreptul de a efectua o acțiune sau alta, auoritatea însemnând în acest context o competență dobândită de un actor social de a impune ascultarea. G. Fenol și N. Flagnel (1998, pag.26) observau că “orice formă de autoritate va avea întotdeauna una di următoarele două surse: forța și violența brută a aceluia care o deține sau consimțământul celor care i s-au supus printr-un contract între ei și cel căruia i-au deferit autoritatea.

În societatea contemporană studiul asupra autorității suferă aceeași abordare binară. Prima abordare este întâlnită în științele sociale contemporane și consideră autoritatea ca fiind orice sistem de putere sau de co0ntrol social considerat legitim de cei implicați în el. Spunând despre o organizare socială că este autoritară nu se are în vedere un anumit mod de de a guverna, ci un tip particular de atitudine specifică unui popor în raport cu modul de subordonare căruia îi este supus, oricare ar fi el. Din această perspectivă, autoritatea poate fi considerată un fenomen universal, coextensiv societății organizate și cuprinzând tipuri de relații radical deosebite. Cea mai influentă versiune a acestei abordări rămâne cea a lui Max Weber.

În accepția lui Max Weber, actorul social atribuie semnificații acțiunii sociale, adică se orientează după “sensurile vizate” de alți actori sociali, astfel că existența trăită este un necontenit proces de semnificare, de atribuire de sensuri și de integrare a sensurilor în ansambluri semnificative. Așa se face că , deși conflictele și lupta sunt și ele prezente în societate, totuși problema principală este cea a gradului de acord sau dezacord al actorilor în raport cu ordinea dată, adică aceea a legitimității autorității. În “Politica o vocație și o profesie” Weber identifica trei tipuri de dominație sau de autoritate: rațională, tradițională și carismatică.

Peponderența unui anumit tip de relație și a unui anumit tip de motivație conferea caracteristica tipologică a tipurilor de autoritate. Astfel când actorii se supun necondiționat și deci recunosc legalitatea regulamentelor, ca și a funcțiilor celor ce exercită autoritatea, vorbim de o autoritate rațională a cărei forme ideal-tip este birocrația.

Când dimpotrivă omul acordă respect unor maniere de a acționa tradiționale ți celor care dețin puterea prin tradiție vorbim de autoritate tradițională cu forma sa ideal-tip feudalitatea.

În fine când autoritatea se întemeiază pe devotamentul față de o persoană recunoscută ca având calități deosebite, ieșite din comun acea “voința de stăpân”, vorbim de o autoritate carismatică cu ideal-tiul ei “Marele Conducător”.

Cea de-a doua abordare, ce s-a profilat în filosofia politică occidentală și privește natura relației, de un fel aparent nou, dintre Guvern și guvernați, poate fi rezumată într-o binecunoscută formulare a Hannei Arendt (1968, pag.16), pentru a defini autoritatea în genere, trebuie să evidențiem cum diferă ea atât de convingerea bazată pe forță cât și de persuasiunearealizată prin argumentare. “Caracterul specific al acestei iterprtări a autorității poate fi reliefat analizând utilizarea efectivă a limbajului autorității în raporturile cu oamenii.

Unuil din avantajele concentrării asupra discursului elaborat de autoritate constă în a observa că avem aici de=a face cu o relație de comunicare de un fel aparte, dintre un vorbitor, discursul acestuia, și un ascultător și reacția acestuia.

Un ascultător consideră un discurs ca venind de la o autoritate atunci când își dă seama că mesajul conținut va fi fost ascultat nu prin evaluarea argumentelor și a rațiunilor pe care acesta se sprijină, ci de considerentul că vin de la un vorbitor, căruia , grație unei caracteristici ce-l diferențiază de alți vorbitori (are autoritate) i se recunoaște îndreptățirea de a emite discursul.

Cele două abordări enunțate, propun, prin implicitul concluziilor pe care le dezvoltă, o discuție privind găsirea motivațiilor ce împing individul la respectarea autorităriții. Și în acest punct avem în vedere o dublă abordare: autoritatea cu rădăcini în motive conșiente, raționale sau autoritatea ce se impune a priori, de la sine, ca ceva imanent societății. Pentru a lămuri prima abordare apelăm la observațiile lui P. Andrei (1978, pag..234) “orice formă de autoritate apare ca o putere obiectivă, ca o normă stabilită. Autoritatea se întemeiază pe motive conștiente, căci ea este întotdeauna produsul unei judecăți de valoare, al unui proces de comparare și apreciere a diferenței dintre forțe. Autoritatea are un caracter normativ atât în ceea ce privește acțiunea cât și în ceea ce privește gândirea omului.” Această abordare exclude persuasiunea din căile de obținere a autorității, pentru că aceasta implică o egalitate nedorită, ori de câte ori apelează la argumente.

Oriunde sunt invocate argumente autoritatea dispare, iar ordinii egalitare a convingerii i se va prefera întotdeauna o ordine autoritară bazată pe ierarhie.

Cea de-a doua înțelegere a autorității este dincolo de argumente și strategii persuasive ci aceasta este ceva ce se impune de la sine, scapă oricărei încercări de a fi fundamentată rațional întrucât ea este ceea ce este, în virtutea unei surse exterioare și superioare puterii ce exercită acest gen de autoritate.

Deseori autoritatea a fost asociată cu ideea de putere și, imediat, cu atributele acesteia forța și violența (fizică sau simbolică) care presupun în subsidiarul lor semantic și relația socială de supunere. Aproape întotdeauna, când este vorba de putere, și cu deosebire de puterea politică, se desemnează o relație de influențare, de dominare. Dealtfel „de la putere la dominație nu există decât o diferență de ordin calitativ ce apare în conținutul relației constituite:. Trecerea se face de la o supunere incertă la o obediență asigurată” Teodorescu 2000 pag.20.

Altfel spus, prin asimilarea autorității cu puterea de a comanda și de a obține supunere, ca o putere recunoscută și acceptată se acreditează astfel și violența legalizată destinată influențării.

Utilizarea termenului de influență implică utilizarea puterii pentru a obține conformarea celuilalt, în situații în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare a resurselor puterii. Citându-l pe Weber (1924, pag.26) am putea defini puterea drept „probabilitatea ca unul dintre actorii relației sociale să se găsească în postura de a-și impune propria voință, în ciuda rezistenței întâmpinate”. Privită prin prisma comunicării această definiție are trei elemente relevante: ideea de relație, ideea dobândirii controlului asupra altuia și caracterul probabilist al rezultatului. Elementul din definiția lui Weber care lipsește conceptului de influență prin comunicare este coerciția. Probabil că cea mai bună caracterizare a influenței o reușește T. Persons (1967), „un mecanism generalizat prin care sunt determinate atitudinile ,opiniile, în cadrul unui proces de interacțiune socială intenționată.”

În analiza pe care o fac puterii și influenței, Cartwright și Zauder, (1967), ajung la o serie de idei relevante pentru procesul de comunicare politică Ei spun că abilitatea de a-l influența pe altul depinde de două componente: anumite „proprietăți” ale agentului, pe care le numesc „resurse de putere” și anumite nevoi sau valori ale persoanei influețate, pe care le numesc „baze motivaționale ale puterii”, astfel se susține ideea că „un act de influență stabilește o relație între resursele unui agent și baza motivațională a persoanei influențate.”

În cadrul unei alte abordări a problemei, Kelman (1961, McQuail 1994) a încercat să explice trei procese esențiale de influență socială, referindu-se în special la schimbarea opiniei și la comunicare. Preocupat mai ales de diferențele calitative dintre schimbări de opinie măsurate, el a numit cele trei procese „conformare”, „identificare”, și :internalizare”. Conformarea înseamnă acceptarea influenței în speranța obținerii unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse. Identificarea are loc „atunci când un individ adoptăun comportament inspirat de o altă persoană sau grup”. Internalizarea se referă la o schimbare congruentă cu un sistem de valori al persoanei care acceptă influența: individul adoptă poziția comunicatorului său pentru că o consideră utilă în soluționarea unei probleme sau pentru că este apropiată de propria sa orientare sau cerută de propriile sale valori.”

Fiecare in cele trei forme de influență este caracterizată de un anumit sistem de condiții prealabile și de anumite consecințe, care privesc baza acceptării influenței, baza puterii agentului de influență, probabilitatea permanenței efectelor și alte probleme. Conformarea ca proces de influență, are probabilitatea cea mai redusă de a se produce ca efect comunicativ pur pentru că depinde foarte mult de situația socială.

Concepția despre procesul de influență pe are o adoptăm va fi afectată de prioritatea pe care o acordăm următoarelor elemente:

caracteristicile comunicatorului și ale mesajului;

situația sau contextul în care are loc comunicarea;

caracteristicile receptorului;

sub-procese ca acordarea de atenție, înțelegerea, acceptarea;

diferite tipuri de efecte implicate.

Contextul sau situația poate varia, fiind, de exemplu voluntară, așa cum se întâmplă cu mass-media sau situațională, de pildă școala sau universitatea.

Fără să existe un singur tip sau proces de influență, există totuși un număr limitat de mecanisme fundamentale pe care influența le implică, în sensul că efectele comunicaționale au la bază relația socială dintre un transmițător și un receptor și, deși fiecare relație estse produce ca efect comunicativ pur pentru că depinde foarte mult de situația socială.

Concepția despre procesul de influență pe are o adoptăm va fi afectată de prioritatea pe care o acordăm următoarelor elemente:

caracteristicile comunicatorului și ale mesajului;

situația sau contextul în care are loc comunicarea;

caracteristicile receptorului;

sub-procese ca acordarea de atenție, înțelegerea, acceptarea;

diferite tipuri de efecte implicate.

Contextul sau situația poate varia, fiind, de exemplu voluntară, așa cum se întâmplă cu mass-media sau situațională, de pildă școala sau universitatea.

Fără să existe un singur tip sau proces de influență, există totuși un număr limitat de mecanisme fundamentale pe care influența le implică, în sensul că efectele comunicaționale au la bază relația socială dintre un transmițător și un receptor și, deși fiecare relație este într-un anumit sens unică, astfel de relații sociale pot fi clasificate.

Clasificarea tipurilor principale ale puterii sociale nu este echivalentă cu clasificarea situațiilor de influență comunicativă. Cele cinci baze ale puterii sau influenței, adică proprietățile agentului sau comunicatorului care îi dau acestuia posibilitatea să-și exercite influența sunt următoarele. (D. Cartwright și A. Zauder 1968, McQuail D. 1994).

puterea recompensatoare este definită ca puterea a cărei bază este abilitatea de a te răsplăti. Se fac promisiuni, se oferă avantaje materiale, în special bani sau poziție socială, se satisfac unele dorințe ale receptorului.

puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se așteaptă să fie pedepsit de comunicator dacă „nu se conformează încercării de influență” a acestuia

puterea referențială se bazează pe identificarea receptorului cu comunicatorul, aceasta fiind definită ca „sentiment al identității”, sau dorința de unificare. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referință cu care încearcă să se asocieze pentru a le adopta atitudinile și convingerile

puterea legitimă se înțelege prin faptul că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți. Această acceptare a influenței poate fi reprezentată de o relație de roluri sau și pe angajări reciproce „În toate cazurile noțiunea de legitimitate implică un cod sau un standard, acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern își poate exercita puterea”

puterea expertului este influența care se bazează pe atribuirea unor cunoștințe superioare comunicatorului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului. Această putere este determinată în mare măsură de contextul situațional și instituțional.

Această tipologie a bazelor puterii identifică, ordonează și explică principalele mecanisme ale influenței comunicative și corespunde, în general, concepției despre comunicarea văzută ca proces ce implică o relație socială.

Subcapitolul II

Democrație versus Totalitarism

Discursul politic reușește să fie axa fenomenului de auto-reproducere a relațiilor de putere și de propagare a ideologiilor, indiferent de forma regimului politic sub care acționează, deși structura sa psiho-lingvistică suferă transformări esențiale operate de promotorul său. Capitalul simbolic pe care discursul politic îl înglobează este difuzat drept capital legitim, ale cărui valori și norme se încearcă a fi impuse și interiorizate de întreaga lume socială. Diferențele între democrație și totalitarism apar mai ales când se studiază modelul de distribuire și difuzare a discursului, dar există și multe asemănări ce rezidă în interesul comun al puterii de a-și perpetua interesele. Însăși structura relațiilor de putere în cele două sisteme politice implică deosebiri esențiale. Sartori (19994 pag. 56) constată că „totalitarismul nu indică o extindere – statul total – ci mai degrabă o exercitare autoritară și absolută a puterii”. Realitatea este că deși orice sistem totalitar este simultan și autoritar, reciproca nu este valabilă. Singura proprietate necesară a exercitării puterii în mod autoritar este aceea că libertatea subiecților va fi îngrădită., că aceasta se va face într-o manieră autoritară este o condiție ulterioară. Puterea absolută este deținută când ea nu este controlată și îngrădită de lege. Dacă susținem că democrația poate fi realizată prin preluarea tuturor puterilor despotului și predarea acestora în mâna poporului tot ce rezultă din această operațiune este un absolutism inversat.

În lucrarea sa intitulată „Totalitarismul” (1959) W. Freidrich a enumerat cinci cerințe de care depinde existența unui sistem totalitar:

o ideologie oficială

un singur partid de masă controlat de o oligarhie

monopolul guvernamental asupra Armatei

monopolul mass-media

un sistem de poliție politică și economie centralizată.

Kalakowski (apud Satori, pag. 109) identifică minciuna totală ca fiind caracteristica reprezentativă a totalitarismului. Conform diagnosticului său, triumful stalinismului târziu „nu consta numai în aceea că practic totul era falsificat sau suprimat- statistici , evenimente istorice, evenimente actuale, cărți (uneori textele lui Lenin) ci în aceea că granița dintre ceea ce este corect politic și ceea ce este adevărat pare să fi ajuns destul de confuză: prin repetarea acelorași absurdități funcționarii au ajuns să le creadă pe jumătate ei înșiși. Acest fenomen se produce și datorită naturii sarcinii sale, prin care puterea totalitară nu se poate limita la valori, la probleme de opinii și convingeri morale, în care individul se va conforma întotdeauna, mai mult sau mai puțin vederilor ce cârmuiesc societatea sa, ci trebuie să se extindă și la probleme de fapt, cotidiene, în care inteligența umană este implicată în mod diferit.

Ținând seama de valoarea și natura principiilor întemeietoare, este în afara oricărei îndoieli superioritatea regimurilor politice de tip pluralist față de regimurile totalitare, în ceea ce privește raportarea la individ și la nevoile lui de comunicare.

Poziția pe care au câștigat-o regimurile politice susținute de ideologia drepturilor omului și a separării puterilor în stat nu pare să se datoreze triumfului acestor principii, ci capacității Puterii de a face față dinamismelor psiho-afective care traversează o societate.

Mai mult spre deosebire de regimurile totalitare, democrația prezintă o caracteristică paradoxală: promovând și garantând libertatea cuvântului, ea permite afirmarea, în chiar sânul ei, a discursului anti-democratic. Refuzând cenzura, și adesea în lipsa unor legi limpezi care să sancționeze calomnia, injuria, incitarea la violență și intoleranță etnică, societatea democratică nu are alte mijloace de autoapărare decât încercarea de a-i învăța pe oameni să distingă minciuna de adevăr și să decodeze corect mesajele periculoase sau vădit demagogice. Misiune foarte dificilă căci mass-media, spațiul unde aceste operațiuni s-ar putea desfășura, nu se află în afara intereselor politice și a celor economice, după cum nici jurnaliștii, și ei oameni, nu sunt implicați în jocurile politice. În plus, un public puțin cultivat, obișnuit să recepteze același tip de discurs, poate recepționa în mod distorsionat mesajele și poate fi ușor de manipulat cu atât mai mult cu cât prima etapă a oricărei manipulări de natură discursivă, constă tocmai în a-l face pe interlocutor să creadă că este liber în momentul receptării mesajului.

Plecând de la aceste considerații preliminare identificăm relațiile celor două tipuri de regimuri politice la nivelul structurilor de profunzime ale propriilor modalități și căi de legitimare, și se observă că toate regimurile politice se folosesc de una și aceeași strategie: îmblânzirea socialului prin căutarea punctelor sensibile ale imaginarului politic.

Un argument asupra relației de egalitate, consistă în detectarea elementelor de identitate a nivelului strategiilor de căutare a legitimității, pe care deținătorii de putere a oricărui regim politic le folosesc în vederea cuceririi sau menținerii ei. În discursul politic pe care îl promovează, fascismul, comunismul, democrațiile folosesc deopotrivă mitul Eroului Salvator, sau al Conspirației, în intențiile lor de a obține mobilizare politică și legitimitate.

Deși mai puțin vizibilă în societățile democratice în care avem o competiție între diferiți agenți politici în a-și impune capitalul electoral drept capital simbolic legitim, structura campaniilor electorale și a mesajelor diferitelor partide politice, intră, neîndoielnic, în această rigoare și logică a discursului care exploatează mitul. Clasa politică a regimului, fascist, cea a regimului comunist și cea a regimurilor democratice au nevoie de mituri în egală măsură. Căci mitul se adresează exact acelei părți a socialului care are nevoie de repere pentru orientare, de credințe politice pentru întemeiere, de eroi pentru direcții de aspirație individuală și de grup. Durabilitatea și șansele unui regim politic au ținut întotdeauna de capacitatea acestuia de a obține, dinspre lumea socialului, acceptarea. Acceptarea se obține manipulând discursiv opinia publică.

O astfel de legitimare, unde discursul și valorile pe care acesta le manipulează sunt esențiale, se caută în acea zonă a culturii politice care în mod uzual este numită imaginarul politic.

Orice cultură politică are o dimensiune cognitivă identificată adesea, și în mod corect, cu așa-zisa „cultură civică” și una psiho-afectivă. Aceasta din urmă este apanajul „imaginarului politic” care devine liantul care unește cele trei regimuri politice, prin faptul că aceasta este acel nivel de profunzime în care omul se manifestă ca un „zoon politikon’ consumator de mituri.

În societățile democratice, ca și în orice alt tip de organizare statală, exercitarea puterii trebuie să facă față nemulțumirilor și frustrărilor sociale care însoțesc orice tip de regim politic „Guvernele care își ultragiază cetățenii sau îi obligă la modificări nedorite în comportamentul lor, în mod evident, au nevoie de simboluri de încurajare. În această lumină, nu este o întâmplare faptul că toate statele totalitare implică intens, și aproape în mod constant, populațiile lor în discuțiile despre afacerile publice. Adunările populare, discursurile politice și pe grupuri, organizațiile pe criterii de vârstă și ocupație au fost la ordinea zilei în toate dictaturile, fie ele fasciste sau comuniste.” (M. Edelman, 1999, pag. 18). Modul în care comuniștii chinezi își făceau autocritica în public, asistența care înfiera cu „mânie proletară” tovarășul care n-a reușit să facă planul, reprezintă exemple care provoacă simțul ridicolului față de acest model totuși extrem de eficient.

„Chiar și fără o prea mare încurajare din partea guvernării, implicarea obsesivă în dezbateri față de actele politice apare și în democrație și are aceleași efecte de amorțire a facultăților critice”(Edelman, 1999, pag.26). aceste activități de comunicare intracomunitară pot aduce satisfacții, amenințări vagi, aparența unei victorii sau a unei înfrângeri, atât în campaniile electorale cât și în bătăliile politice. „O viață simbolică, dramatică pri abstracțiuni, devine astfel prin substituție, plăcerea de a remodela mediul concret”. (Edelman, idem).

Triumful regimurilor pluraliste se bazează pe aptitudinile elitelor politice de a canaliza sau anihila frustrările sociale și agresivitatea prin adevărate supape de evacuare. Un regim politic nu supraviețuiește decât prin știința sa de a comunica, de a-i face pe oameni să discute și prin consolidarea propriei imagini în care cetățenii trebuie să creadă. Șt. Stâncingelu (1998, pag.97) observa că „dezvoltare și consolidarea instituțională a regimurilor pluraliste s-a făcut prin controlul asumat de acestea asupra câmpului social al realităților și angoaselor, al dorințelor și proiectelor individuale sau de grup, aflate în conflict.”

Pentru îmblânzirea acestei lumi „agresive”, a fost nevoie de identificarea unei anumite logici emoționale a psihicului individului, individual și colectiv, identificându-se astfel principiile fundamentale ale gestionării comunicării politice.

Fie că a fost întemeiată pe dreptul forței, fie că își avea rădăcinile în forța dreptului, Puterea s-a oferit întotdeauna lumii în spectacole fastuoase, de „sunet și lumină”, prin care încerca să-și întărească poziția de instanță ordonatoare a lumii sociale.

În acest context, Puterea ce acționează într-un regim pluralist, spre deosebire de puterea totalitară, trebuie să facă față unei triple presiuni: prima venită din partea concurenței politice, a doua din partea mass-media, a treia din partea opiniei publice care poate sancționa Puterea prin votul popular. În acest sens discursul politic elaborat de putere trebuie să acopere tot acest spectru: adversari politici, mass-media, opinia publică, cu alte cuvinte Puterea trebuie să seducă. Seducția electorală a agenților politici este parte a comportamentului și participării politice a societăților pluraliste. În acest proiect de manipulare, prin excelenta natură discursivă Puterea „ ni se prezintă ca un adevărat Don Juan . Donjuanismul politic este rău dar a devenit necesar. De aici cercul vicios al modului politic democratic de a fi astăzi.” (Șt. Stăncingelu, 1998, pag.99).

Donjuanismul puterii se manifestă inclusiv prin forme ale violenței discursive direcționate asupra opiniei publice. Ceea ce reprezintă un paradox, este că această violență a discursului politic a început să fie percepută și acceptată de opinia publică a democrațiilor contemporane drept o regulă a jocului politic de tip democratic.

Democrația ca ideal și mod de viață este o formă de organizare a politicului în care comunicarea politică ți spectacolul care o însoțește, este un atribut esențial și necesar. O parte din acest spectacol este servit electoratului de mass-media care își are sursele în imaginile create de specialiștii în marketing politic.

Societățile pluraliste sunt de departe cele mai zgomotoase în privința spectacolului pe care îl oferă lumii sociale în intenția diferiților agenți politici de a-și impune capitalul simbolic propriu drept capital social legitim. În acest proces de impunere a discursului politic propriu și puterea democratică și cea totalitară vizează acea dimensiune psiho-afectivă a culturii politice, „prin a cărei modelare se încearcă identificare și construcția de segmente electorale” (G. Almred, S. Verba, 1986, pag.118).

Orice cultură politică este întemeiată astăzi pe credințe simbolizate de discursul politic în expresii vehiculate prin mass-media și în confruntările politice până la refuz , devenite „o limbă de lemn” a discursului. Toate aceste forme discursive au devenit bunuri de larg consum ale unei societăți în care puterea politică încearcă să se legitimeze tocmai prin creditarea ei ca purtătoare de idealuri construite pe universaliile politice acreditate în epocă.

„Limba de lemn” un concept și totodată, ce traversează epoci și transcede regimuri politice indiferent de natura legitimării lor.

Utilizarea „limbii de lemn” de către discursul politic este un mijloc de stăpânire a conștiințelor dar în același timp și un mijloc facil de comunicare politică, atât pentru indivizii ce compun marile mase și pentru politicienii lipsiți de talent oratoric, cu un nivel scăzut de cultură ce se pot exprima relativ facil: „pot deprinde ocolirea stângace dar eficace a adevărului, pot oferi informații reale și totodată găsesc mijloace de exprimare ușor utilizabile în orice situație, pot improviza ușor discursuri fără a da greș” (Slama-Cozacu, 2000, pag.68).

Limba de lemn a devenit mijloc de anihilare a gândirii de introducere a unor structuri de gândire din afara individului. Prin aceasta individul devine pasiv, altcineva gândește în locul lui. Scopul este evident, chiar dacă nu întotdeauna și nu toți cei care creează limbajul de lemn, sunt, la început conștienți de rolul lui. Limba de lemn este de obicei instrumentul unei ideologii care se formulează în principii, iar acestea pot deveni stereotipuri de gândire, exprimate în clișee. În acest context Slama-Cozacu nota că „stereotipurile de comportament „politic” antrenează stereotipuri de limbaj și invers, menținerea stereotipurilor de limbaj duce la menținerea stereotipurilor de comportament, inclusiv de mentalități. De aici întărirea comportamentului de „așteptare”(de a primi ceva) (inclusiv comunicare politică) în primul rând. de la puterea politică. „Omniprezența limbii de lemn se explică și prin aceste continuități comportamentale, dar și prin tendințe universale, ale oricărei puteri, de impunere, menținere întărire a ei.

Stratagemele limbii de lemn pe plan lexical dar și gramatical, includ cuvinte clișeu, folosirea lor stereotipă, repetată (în contextul puterii interesate), utilizarea de cuvinte necunoscute destinatarului, eliminări strategice de cuvinte, de părți ale frazei, învăluiri semantice, ocoliri verbale (de data aceasta prin omiterea unor termeni preciși sau cu sensul binecunoscut de către destinatar, în folosul selectării cuvintelor de ocol, învârtirii în jurul cozii fără a spune nimic clar, scoaterea din context (care precizează sensul) sau omiterea contextului care ar arăta modificarea sensului sau evocarea altui context care schimbă sensul inițial binecunoscut).

„Omiterile, eliminările sunt însoțite și de fluvii verbale, sub pretextul de bunăvoință în comunicare or de explicare a unor decizii și care în realitate răpesc timpul și fac imposibilă reversibilitatea reacției, deci sunt surogate de comunicare” sesiza Slama-Cozacu în încercarea de a creiona acțiunile limbii de lemn.

Acest limbaj poate merge până acolo unde greu se mai face distincția adevărat-fals, redundanța acționând simplu dar extrem de eficient prin solidificare de vechi metafore pe care le transformă în adevăruri având de-a face cu „stereotipul care este calea adevărului, trăsătură palpabilă care face să tranziteze ornamentul inventat către forma canonică și constrângătoare a semnificatului”. (Roland Barthes, 1973, pag.19)

Devenind un pur artefact al comunicării politice , limbajul nu subzistă decât într-o formă: cea de vehicul al puterii în societățile cu regim totalitar sau cale de a accede sau de a se menține la putere în societățile pluraliste.

Stalin sau Hitler, bunăoară au apărat medierea limbii pentru că vedeau aici condiția unei prezențe nemijlocite cu mult mai importante pentru ei, cea a puterii. Societățile totalitare datorează puterea omniprezenței limbii de lemn.

Fracoise Thorm (1993, pag.20) afirma că „atâta vreme cât limba de lemn este privită, din punct de vedere semantic, rolul său este confuz, de îndată ce este privită din perspectiva economiei puterii în societatea totalitară funcția sa veritabilă devine clară. În fapt limba de lemn nu legitimează o putere, ea servește să îmbibe societatea cu aceasta, ea asigură funcționarea sistemului impus de putere.

Uzitând de universaliile politice „acceptate de puterea totalitară în discursul acesteia, limba de lemn articulează puterea pe ideologie pentru a o livra apoi corpului social, reformulând ideologia și preschimbând-o în formă de putere: limba de lemn exercită o funcție de reglare în sânul acelei puteri. Cel care printr-un discurs de lemn, atestă dominația ideologiei asupra lui, se vede automat învestit cu o autoritate amenințătoare pentru ceilalți membri ai colectivității. Limba de lemn prezintă acea particularitate unică, fără precedent în discursul uman, de a semnala totodată înjosirea individului, umilirea sa intimă și intenția de a propaga această degradare asupra altuia.

Această formă simplificată a discursului politic plonjează puterea ideologiei în societate, fiecare poate lua cuvântul în limba de lemn și poate să participe momentan la putere – aici se poate remarca funcția reglatoare și nivelatoare a limbajului de lemn, stereotip – nu poți să participi nici măcar momentan la putere dacă nu folosește fără cusur limba de lemn , adică nu-ți proclami fidelitatea față de ideologie. Limba de lemn permite să se recruteze fără teamă de a greși tipul de conducători și de responsabili necesari statului comunist, fascist, sau de orice natură totalitară, și oricât de anacronică ar fi această selecție nu ne putem face nici o iluzie asupra unei eventuale înnoiri a clasei conducătoare ce promovează limba de lemn.

În plus, tăcerea este un discurs care nu place societății totalitare, ea poate deveni mai revelatoare decât cuvintele, a nu spune nimic ajunge pentru a te compromite, opoziția este distrusă înainte de a fi formulată, altfel spus , înainte de a deveni comunicativă. Francoise Thorn (1973, pag. 52) găsește rețeta profilaxiei comuniste. „Poporului i se dă cuvântul și vai de el dacă nu-l ia: prin limba de lemn fiecare se afirmă în același timp ca obiect și subiect al acestei puteri, obiect în măsura în care se aliniază docil la linia partidului, subiect pentru că-i invită și pe ceilalți să facă la fel.”

În comunicarea politică limbajul de lemn joacă rolul de înșirare de cuvinte hipnogene, care nu numai că mint, nu numai că maschează realitatea, dar manipulează printr-un fel de adormire hipnotică, legată în vocabularul ei specific redundant, cu op frecvență care nu mai aduce nici o informație nouă, deci nimeni nu mai încearcă să le înțeleagă, să le interpreteze, să le mai audă ca sunete umane.

Particularitățile discursului politic apar a fi „perene cu efect de mascare prin cuvinte a adevăratelor realități. În această direcție Jean Foye (1972, pag.192) sublinia: „practicile totalitare nu sunt posibile decât după ce au fost făcute acceptabile prin limbaje devenite și ele acceptabile.”

„Clișee, repetare stereotipă, utilizare- în adresarea către mase- a unui cod specializat, tehnocrat, cu greșeli în folosirea termenilor străini, dificultăți de ordin formal și semantic în prezentarea și explicitarea sensului, evitarea sau mascarea adevăratei realități.” Ślama Cozacu, 2000,pag.97˝). sunt procedee ale limbajului de lemn pe care discursul politic le utilizează ajutat de faptul că marea majoritate a indivizilor sunt rareori capabili să gândească independent, că la mai toate problemele ei acceptă opinii pe care le găsesc gata confecționate și că le este indiferent dacă împărtășesc un set de convingeri sau altul. Și pentru că indivizii fie nu posedă acea cultură civică necesară descifrării mesajului politic, fie nu sunt interesați de acesta, ei permit prezența în discurs a imitației, snobismului, neofilia cu orice preț și un anumit dispreț față de receptori.

În ceea ce privește frecvența un rol de prim ordin îl au mass-media, prin preluare, utilizare insistentă a discuției politice aceasta pătrunde mult în casă, în familie, în locuri publice.

Această libertate lingvistică a discursului politic aduce cu sine snobismul alături de impostură (atât la promotori cât și la receptori) și duce la un stil baroc al discursului politic, mai dezlănțuit și vehement ca oricând dar mascând în fond semidoctismul sau chiar o cultură infatuată.

Stâlcirea limbajului, schimbarea înțelesului cuvintelor care descriu idealuri politice nu este un episod izolat, ci un proces continuu, o tehnică folosită, conștient sau inconștient, de a dirija poporul de către elitele care guvernează, indiferent de capitalul de legitimitate pe care acestea le posedă. În ambele tipuri de societăți, democratică sau totalitară, există guvernanți și guvernați, o minoritate care conduce și-și folosește toate resursele de putere pentru a-și aplica deciziile, și o largă majoritate care în activitatea sa este supusă acestor decizii. Diferența între cele două tipuri de sisteme politice apare când analizăm originea elitelor. Raymond Aron spune că elitele liberale se disting de cele socialiste prin „diversitate” pe când puterea totalitară se bazează pe ideea unui antagonism între clasele sociale. Prima măsură a elitei socialiste este să suprime pluralitatea politică.

Problemele pluto-craților rămân aceleași în orice epocă și-n orice societate: nevoia dea da un aspect rațional simpatiilor și antipatiilor, nevoia de a declara motivele într-o formă cât mai atrăgătoare pentru cât mai mulți oameni cu putință, nevoia de a construi teorii, adică aserțiuni privitoare la relațiile dintre fapte care devin atunci parte integrată a doctrinei oficiale, nevoia de a crea mituri și de a le menține. Din cauza nevoii de a-și rezolva aceste probleme democrația luminată sau selectivă în sensul recunoașterii și promovării inteligenței și competiției la conducerea treburilor publice- „poate degenera în democrație anarhică și demagogie a vânzătorilor de iluzii și a fascinaților de putere (letido dominanti)” (P. Dimitriu, 1994, pag.96).

Superioritatea regimurilor de tip pluralist în raport cu cele autoritare sau totalitare, nu ține de triumful principiilor lor ideologice. Dacă acestea s-au consolidat instituțional aceasta s-a datorat aptitudinii lor superioare de a gira, fără a le sufoca, dimensiunile emoționale care traversează societatea.

Violența spectacol, de origine discursivă, a scenei politice în societățile pluraliste are o dublă funcție. Pe de o parte, preia accesul de agresivitate acumulat la nivel social, pe de altă parte, violența spectacol a politicului și mesajul care o însoțește creează orizonturi diferite de așteptări și valori, modelează și dau formă concretă unor concepții și convingeri politice, participând ca factor activ la dinamica imaginarului politic. Spectacolul violenței simbolice stabilește și propriile universalii politice ce caracterizează modelul pluralist și care s-au dovedit a fi cele mai puțin rele pentru libertatea individuală.

Dreptul la liberă exprimare este o universalie politică ce creionează cadrul comun oricărei politici dar în cazul tuturor democrațiilor imaginea de ansamblu ce rezultă din studiile electorale și din sondaje este, invariabil o imagine tristă cu privire la baza de informare, a marii majorități a cetățenilor. O circumscriere generalizatoare este faptul că apatia sau depolitizarea este un fenomen cu o largă răspândire, ca cetățeanul simplu să nu-și manifeste un interes prea mare pentru politică, iar participarea civică este minimă și că „în multe aspecte și împrejurări publicul nu-și manifestă nici o opinie ci mai curând exprimă sentimente dezarticulate compuse din impulsuri și efuziuni emoționale. (Sartori,1999,pag.314).

Atunci când sursa acestei apatii a fost identificată în votul universal argumentul ce a fost enunțat ca justificare a fost acela că populația va învăța cum să voteze, exersându-și dreptul de vot. Când acest proces educativ nu a răspuns așteptărilor s-a dat vina pe sărăcie și analfabetism. Cu toate acestea, sunt țări în care aceste probleme au fost rezolvate, și n-au scăpat de fenomenul apatiei. Un prim diagnostic s-a stabilit a fi o disfuncție de informare. Giovani Sartori (1999, pag.209) identifică trei cauze ale acestei disfuncții:

procesele informaționale sunt prea numeroase, părtinitoare și proaste calitativ

cetățeanul este bombardat de o serie de mesaje pe care nu are cum să le proceseze și care îl fac să renunțe la informare

nivelul scăzut al culturii civice la nivelul cetățenilor obișnuiți.

Subcapitolul III

Specificul comunicării politice

3.1. Comunicarea politică delimitări conceptuale

Comportamentul sistemelor politice din anii 60, grăbesc apariția unor noi relații de comunicare între actorii politici și opinia publică și transformă politicul într-un domeniu de interes public. Înnoirea formelor de comunicare este în directă legătură cu revoluția tehnologică și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă și cu această perseverență a politicienilor de a acorda o importanță mai mare formei, decât conținutului. Trăsătura cheie a comunicării politice este procesul de influență prin conformarea voluntară a receptorului.

Elementul comun al diferitelor definiții ale comunicării politice este intenționalitatea; aceasta este înțeleasă ca fiind „o acțiune teleologică, o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice.” (C. Beciu, 2000, pag.27).

Caracterul strategic al comunicării politice reclamă reguli, proceduri, tehnici, competențe și resurse ce sunt activate în funcție de anumite evenimente politice.

Pentru Sosselin (1995) , comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului.

d. Wolton (1997, pag.81) asociază comunicarea politică „unui spațiu în care se relaționează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie.

Ritualizarea comunicării politice face ca aceasta să treacă drept apanajul unei instituții, aceea a producătorului de imagine publică. Acesta a căpătat obiceiul de a duce două campanii de vedere: a sa și a candidatului. De obicei succesul unui candidat/ partid datorându-se în principal operei lor ca producători.

Standardizarea comunicării politice constituie una din principalele argumente avansate când se pune problema globalizării spațiului public actual. Așa numita „americanizare” a comunicării politice (Negore, 1996, pag.61) trimite la un model de comunicare politică apărut în spațiul public american și difuzat apoi spre democrațiile europene. Modelul include o serie de strategii comunicaționale pe baza cărora politicienii susțin schimbul discursiv cu jurnaliștii, publicul, contracandidați și cu personalitățile publice. „americanizarea” comunicării politice este un concept controversat. Specialiștii se întreabă dacă acest model de comunicare politică are într-adevăr o circulație globală și dacă nu cumva avem de-a face cu strategii de comunicare apărute în Statele Unite, dar acceptate la diferitele contexte naționale. Deși pusă în practică încă de la începuturile sale , în S.U.A, comunicarea politică are și efecte colaterale, o dovadă fiind faptul că electoratul american este caracterizat ca neinteresat de campania electorală, în ultimii 10 ani înregistrându-se o medie de participare la scrutinurile prezidențale de 45%.

Comunicarea politică a luat naștere din dorința de a mulțumi și apoi convinge masele. Nu putem vorbi de lipsa unei libertăți de gândire politică nici că opiniile și interesele maselor sunt controlate de puterea politică, dar putem nota caracterul ei persuasiv bazat pe știință pe studierea modului cum indivizii selectează spontan sau involuntar, mesajele politice supuse spre dezbaterea politică.

Etapele în care aceste mesaje sunt selectate au fost numite de S. N. Kepfener, (1978 pag.121)” Căile persuasiunii”. Orice campanie de comunicare politică va avea ca obiectiv consolidarea convingerilor favorabile și convertirea, pe cât posibil , a convingerilor contrare. Observând modul în care poate fi receptat un mesaj , autorul (pag.120-161) distinge în acest proces patru fenomene distincte:

atenția cu două aspecte esențiale, selectivitatea și intensitatea;

percepția, ce constituie întotdeauna un proces activ, ce are loc în cadrul unei culturi;

înțelegerea când există corespondență între sensurile mesajului între receptor și emițător. Înțelegerea este afectată de numeroși factori: viteza de prezentare a mesajului, argumentarea corectă, creditul acordat emitentului, etc

memorizarea sau acceptarea mesajului.

Limita persuasiunii derivă din faptul că memorizarea mesajelor nu este același lucru cu eficacitatea sa iar destinatarul trebuie să aibă acea calitate numită de G. Nahner (1976) „persuadibilitate”. După același autor nu există nici un fel de corelație între persuadibilitate și facultățile intelectuale ale receptorului, nici măcar cu unele trăsături ale personalității sale. Se spune că e cu atât mai greu să schimbi opinia cuiva cu cât acesta a exprimat-o public, cu tărie, deci cu cât e mai angajat în susținerea ei” (1976, pag.322).

Se observă o eficacitate mai mare a mesajelor ale căror aspecte se adresează imaginarului politic decât a mesajelor tradiționale. Un mesaj persuasiv canalizează mai degrabă pasiunile preexistente decât să creeze altele noi.

Comunicarea politică trebuie să țină cont de un mesaj important venit din studiile lui P. Fandcolb (1968): sfârșesc cel mai adesea de a avea aceleași opinii precum anturajul lor. Comunicarea politică va avea ca scop să rupă barierele grupurilor mici și să aibă adeziunea liderilor de opinie. Acest obiectiv al comunicării politice a fost înlesnit de disoluția progresivă a familiei și a grupurilor primare astfel dispărând ecranul de protecție între mijloacele de comunicare și individ.

Dacă acceptăm ideea că propaganda seamănă și este înglobată de comunicarea politică punctul de vedere exprimat de J.Ehal(1962) devine justificat. Propaganda (comunicarea politică) apare și se dezvoltă pe măsură ce societățile se îmbogățesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de sărăcie. Mai întâi pentru că oamenii mai puțin presați de nevoile imediate ale vieții cotidiene devin disponibili. Apoi, pentru că dezvoltarea societăților este însoțită de o înmulțire a mijloacelor de comunicare. În consecință bogăția este aliata propagandei(comunicare politică).

În ciuda pronunțatului caracter persuasiv și a procesului de influențare ce derivă de aici nu se poate eluda faptul că fenomenul comunicării politice este important pentru evoluția democratică. Potrivit modelului actual de comunicare politică, acțiunea politică se întemeiază pe evaluarea făcută de mass-media și electorat. Fiecare dintre cei 3 actori sociali influențează comunicarea politicului în funcție de acțiunile celorlalți doi. Actorii politici, mass-media, publicul trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta comunicarea politică se instituie ca practică publică, și nu ca o practică subordonată spațiului politic.

3.2. Discursul politic – „miezul” comunicării politice

În societatea postmodernă nimic nu poate fi acceptat fără temei, în nici un domeniu al cunoașterii și astfel se reclamă imperativ prezența legitimității în spații cognitive dintre cele mai diferite: în filosofia, economie, știință, și în mod excepțional în politică. C. Călăvastru (1999, pag.29) remarcă următoarele: ‚cum legitimare înseamnă justificare și convingere, mecanismul legitimării este fără nici un dubiu de natură discursivă. Discursul apare deci ca instrument necesar de promovare și coagulare a oricărui concept, paradigmă, ideologie.”

Discursul politic apare deci, ca o construcție contextuală a actorului politic dar influențată de contextele generale în care acesta este produs. Prin urmare va fi influențat de scopurile unui grup de putere, a unei ideologii și poate fi văzut ca o strategie manipulatorie a acelei puteri, ca un monolog inopinat falsificând situația pretinsă de conlucrare.

Plecând de la premisa că discursul folosește celui care îl organizează, miza oricărei discursive suportă două niveluri de abordare și anume: unul ce privește adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate și cunoașterea ei, iar al doilea se referă la caracterul veridic sau mincinos al raportului dintre cunoașterea realității și discursul asupra ei. Astfel G. Teodorescu (2000, pag.112) nota că „orice discurs care își asumă responsabilități de natură politică implică separarea cunoașterii realității de discursul asupra realității; presupune apoi o anumită intenție de a nivela și o motivație oarecare pentru a minți, precum și existența unui obiect al minciunii (fapte, opinii, credințe valori)”.

Departe de a identifica discursul politic cu minciuna , nu se poate face abstracție de jocul secund al actorilor politici care permanent încearcă să impună o imagine proprie care să capteze și să atragă atenția publicului, imagine care este o reproducere mai mult sau mai puțin fidelă a sa.

Omul politic are două alternative: fie să-și păstreze imaginea autentică, fie „preferă să se deghizeze, adică să simuleze sau să disimuleze fabricând un personaj care captează atenția și frapează imaginația, interpretând un rol ce este câteodată unul de compozete.”(R. G. Schwatzenberg, 1995, pag.13).

Acest joc de rol reușește atunci când discursul este elaborat cunoscându-se bine publicul în fața căruia evoluează și în funcție de care îți adaptezi strategia de comunicare. Astfel, nu există rețete universale ale discursului persuasiv, argumentarea persuasivă tinde să fie adaptată publicului vizat. Fiecare mediu poate fi caracterizat prin opiniile sale dominante, prin convingeri indiscutabile, prin premize care sunt admise fără ezitare acestea făcând parte din cultura mediului respectiv și orice orator care vrea să persuadeze un auditoriu nu poate decât să le adapteze la acesta. După cum nota P. Boruten (1984, pag.98) „discursul depinde în mare parte de receptare: enunțurile noastre sunt deja supradeterminate de universul imaginarului care definește componenta lingvistică a interlocutorului.”

Cunoașterea auditoriului vizat de către cei ce elaborează discursul politic trebuie dublată de ceea ce Jean Blaise G numea „schematizare discursivă. Aceasta este imaginea sumară dar esențială pe care un orator (în cazul discursului politic este vorba de aspirantul la cucerirea puterii politice) o propune auditoriului (un auditoriu special, caracterizat prin mărime considerabilă, prin eterogenitate, prin interese diferite) cu privire la o anumită temă, la o anumită problematică cu intenția de a-l convinge să adere la această imagine și în consecință la apărarea și perpetuarea ei. Propunerea unei schematizări discursive prin intermediul discursului politic urmărește o miză triplă (Grize apud Sălăvastru, 1999, pag.51):

o legitimare cognitivă, întrucât auditoriul trebuie să cunoască temeiul pretenției de a accede la putere

o legitimare ideologică, prin care se cere ca auditoriul să cunoască doctrina politică propusă

o legitimare pragmatică prin expunerea sumară a mijloacelor de acțiune și a obiectivelor urmărite în cazul preluării puterii.

Pentru Programele care concretizează doctrina unui grup de putere asupra unor sectoare anume se recurge la schematizări discursive parțiale (sectoriale) care sunt componente ale schematizării discursive generale și la rândul lor au aceeași triplă legitimare: cognitivă, ideologică, pragmatică.

Legitimarea de natură discursivă presupune trepte diferite și obligatorii prin intermediul schemelor discursive (fie ele generale sau sectoriale):

înțelegerea problematicii induse auditoriului prin schematizarea discursivă

convingerea că legitimitatea trebuie acordată. La baza convingerii stă înțelegerea

acțiunea este singura care poate fi cuantificată prin aceasta decidentul își manifestă autoritatea în legătură cu legitimarea puterii. Acțiunea este temeiul practic al legitimării.

Oprindu-se asupra discursului politic și a schematizărilor discursive pe care acesta le suferă, Olive Re (1984, pag.15-54) pleacă de la poziția grupului de putere care produce discursul și identifică două tipuri de abordări: discursul politic oficial și discursul contestatar. Primul model de discurs promovează statu-quo-ul existent în distribuirea puterii, este o propunere pe linia continuității, și caută să găsească mai multe temeiuri pentru a determina asemenea opțiuni din partea celor puți să decidă. Când nu găsește asemenea temei, discursul oficial acționează pe cel puțin două căi: le inventează sau le eludează. În cazul în care grupul care emite discursul nu se află la putere, discursul pe care acesta îl propune are drept țintă contestarea continuității puterii. Acest discurs subliniază fapte de mijloc care ar putea contribui la căderea puterii existente, fapte de mult uitate, fapte ce pun în discuție imoralitatea deciziilor luate de putere, declarații contextuale, toate sunt puse să lucreze în defavoarea puterii.

Specializarea aparatului de susținere a candidaților și a partidelor, profesionalizarea oamenilor ce creează spațiul imaginar a adus cu sine diversificarea mesajului politic. Bunăoară C. Sălăvastru (1999, pag.13) distinge:

discursul doctrinar, care legitimează temeiul accesului la puterea politică

discursul propagandistic, legitimează raționalitatea accesului la puterea politică

discursul publicitar, legitimează mijlocul prin care se accede la putere

discursul ideologic ce legitimează destinatarul care beneficiază de accesul la putere.

În toate aceste forme ale discursului se remarcă efortul politicienilor, al partidelor și al managerilor de campanie pentru optimizarea și asigurarea coerenței interne a discursului. Sunt numeroase elemente care asigură fluența și lizibilitatea: respectarea normelor generale ale raționalității, evitarea lipsei de coerență problematică, menținerea referințelor tematice, asigurarea coerenței referențiale și suficiența relațiilor de întemeiere și un echilibru al acestora.

Capitolul II

Identitatea discursului politic

Subcapitol I

Caracteristicile discursului politic

Cadrul discursului politic. Universaliile politice

Comunicarea politică apare la interacțiunile celor trei actori sociali importanți: clasa politică, mass-media și opinia publică. Cei trei protagoniști ai comunicării politice au dreptul legitim de a-și exprima public pozițiile politice. Politicienii produc comunicarea politică, ziariștii o comentează și o fac cunoscută iar publicul receptând-o sau evitând-o printr-un răspuns comportamental, o valorifică.

Convertit în campanie electorală, ipostază particulară a comunicării politice, acest act suferă o dublă distorsiune: funcția lui de informare cedează funcției de influențare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfășurării lui nu mai este reciprocitatea, ci sensul unic. Al doilea actor social implicat, publiciștii, sunt înclinași în procesul comunicării politice să-și schimbe în bună măsură rolul și să se transforme, datorită propriului partizanat, din mediatori ai comunicării, în competitori ai acesteia. Astfel, societatea se polarizează: cei care solicită voturile, votul fiind scopul ultim al oricărei forme de comunicare politică (electorală, rutinieră, instituțională): candidați, partide politice, coaliții, publiciști, și cei care urmează să voteze. Distorsiunea a afectat toți agenții comunicării politice: pe politicieni, care nu s-au mai combătut reciproc, pe publiciștii, care au acționat mai degrabă ca politicieni, decât ca profesioniști mass-media, și pe electori în imposibilitate de a cunoaște conținutul comunicării.

În tot acest proces există un punct al consensului asupra căruia, tacit, convin cei trei actori politici: „universaliile politice” care domină sistemului politic în care aceștia coexistă. În cazul în care societatea respectivă este una de tip democratic ;ansele reale ale puterii de a se legitima ;i de a se autoreproduce sunt direct legate de condiția respectării imaginarului politic al vremii.” (Stănciugelu, 1998, pag.115). este greu de imaginat ideea unei perpetuări a puterii, în condițiile în care aceasta provoacă una sau alta dintre universaliile politice care structurează imaginarul societății de tip democratic. În ciuda absenteismului politic în alegerile electorale și a impresiei de neimplicare a cetățenilor în viața politică, puterea riscă propria prăbușire prin simpla anunțare a interzicerii unui drept fundamental al cetățeanului ( libertatea cuvântului, dreptul la proprietatea privată, etc.), drept care devine piesa de bază, într-o societate în care s-au proclamat și respectat o anumită perioadă drepturile omului. Aceasta înseamnă că puterea trebuie să își adapteze discursul la cultura politică proprie societății ale cărei resurse le gestionează.

Rămânând în cadrul sistemelor pluraliste, acolo unde sunt constituite premisele unei comunicări politice autentice( mai mulți actori politici, mass-media dezvoltată, posibilitatea feed-back-ului opiniei publice), Robert A. Dahl (2000, pag.67) identifică cinci condiții sociale generale ce ar constitui cadrul propice comunicării politice:

puterea este împărțită și tranzacționată de numeroase grupuri din societate

există o gamă largă de resurse politice de diverse tipuri dispersate în rândul populației

există un consens care ține de valori și de procedurile politice

ființează o gamă de alternative aferente politicilor publice

există un echilibru în activism și pasivitate în rândul cetățenilor, suficient pentru stabilitatea politică.

În plus ca un sistem electoral să funcționeze , deci comunicarea politică să aibă loc, trebuie să existe:

drepturi cetățenești, libertatea de expresie, de a publica, libertatea presei, libertatea de organizare

un sistem de pârghii și contraponderi între legislativ, executiv, autoritatea judecătorească și birocrația administrativă

un sistem electoral concurențial are cel puțin două partide

o multitudine de grupuri de interes în căutare de influență politică, grupuri care se întretaie din punct de vedere la apartenenței individului

instituțiile guvernamentale mediază și validează unele sau altele dintre solicitările grupurilor de interese

normele constituționale se sprijină pe universaliile politice ale liberalismului.

2.2. Libertățile discursului politic

Odată stabilite condițiile sociale necesare discursului politic, legătura sa directă cu legitimarea puterii și particularitățile care îi asigură propriu în sfera discursivității, trebuie stabilite canoanele în care el se poate manifesta prin raportarea la auditoriul căruia i se adresează.

2.2.1. Problematica discursului politic

Discursul politic, indiferent de formele pe care le poate îmbrăca (doctrină politică, propagandă politică, publicitate politică), circumscrie o arie problematică dintre cele mai vaste, ce cuprinde diferite domenii (economic, politic, social, cultural). Aceasta înseamnă că libertatea de mișcare în sfera realității este maximă, ceea ce îi asigură o deschidere considerabilă în raport cu auditoriul. Din practică se constată că amplitudinea angajamentului problematic al discursului politic este o stare de fapt dar și una de drept. „dacă discursul oratoric are o amplitudine problematică aproape fără limită și dacă discursul politic este o formă de oratorie, atunci este normal ca și aceasta din urmă să beneficieze de aceeași deschidere problematică.” (Sălăvastru, 1999, pag.117).

Unul dintre factorii care lărgesc aria de acoperire a discursului politic ține de interesele diversificate ale celor pe care discursul politic îi susține și de care depinde actul de legitimare a grupului de putere. Discursul politic vizează prin activitatea sa influențarea deciziei în favoarea unui grup de putere, legitimarea acestuia și satisfacerea intereselor acelora care pot decide asupra legitimității. Așadar, discursul politic promovează și susține interese, iar amplitudinea sa problematică este dată de multiplicarea intereselor și , mai ales, de ierarhizarea lor diferită de către grupuri și indivizi. Keith Dowsing (1998, pag. 59-67) distinge între interesele endogene și cele exogene. Astfel: „avem interese endogene în virtutea caracteristicilor noastre personale”, iar „un interes exogen este un interes pe care îl avem în virtutea circumstanțelor în care ne aflăm.”

Observând că interesele celor vizați de discursul politic sunt supuse unui dinamism deconcertant, ținem seama de dominația intereselor. Grupul de la putere sau cel care aspiră la aceasta trebuie să cunoască și să acționeze în funcție de interesele dominante care, odată satisfăcute, ar fi de natură să convingă auditoriul în actul legitimării.

Pe lângă stabilirea intereselor dominante discursul politic aduce în prim plan și ierarhizarea acestora. Ierarhizarea acestora este utilă pe linia importanței față de angajamentul politic și social, fiind categorii de interese care acoperă un spectru foarte larg al auditoriului și care prin urmare ar trebui privilegiate de discursul politic.

Eficientizarea discursului politic și extinderea acestuia asupra întregii realități se realizează respectând o exigență fundamentată : crearea unei imagini globale asupra a ceea ce vrea să surprindă discursul. Datorită respectării acesteia, auditoriul își poate da seama despre proiectele puterii în cazul legitimării. Pentru că discursul politic se propune unei mase largi și neomogene , receptarea lui este obstrucționată. Din acest motiv , Sălăvastru, (1999, pag.112) nota că „discursul politic trebuie să propună o schematizare discursivă asupra actului de putere, adică o imagine sumară și esențială a ceea ce vrea să facă în principalele domenii ale acțiunii politice: economic, administrativ, juridic și cultural.”

O altă consecință a amplitudinii problematice a discursului este că o plajă așa de mare de realitate, face aproape imposibilă critica unui discurs, deoarece aceasta va găsi în sfera realității contraargumente. Libertatea discursului politic oferă posibilitatea unui număr nelimitat de unghiuri de abordare și soluții posibile.

O altă consecință a amplitudinii decupajului de realitate de care beneficiază discursul politic este accesarea mesajului de către un auditoriu foarte numeros.

2.2. Deschiderea procedurală a discursului politic

Pe lângă varietatea problematică pe care o implică, discursul politic beneficiază de posibilitatea valorificării unor proceduri și mecanisme dintre cele mai diverse, pentru a face ideile pe care le vehiculează să ajungă la auditoriu. „Ceea ce îi este îngăduit discursului politic, fie din punct de vedre al tipologiilor de discurs pe linia performanței și a raționalității (argumentare, explicație, descriere, narațiune), fie din punctul de vedre al diferitelor proceduri discursive utilizate (sloganuri, proceduri retorice), fie din punctul de vedre al parcursurilor logico-raționale (deductive, inductive), fie din punct de vedere al canalelor de transmitere, nu pare îngăduit nici unui alt tip de discurs.” (ibidem, pag.114).

Ca orice discurs, și cel politic are două segmente complementare: un segment, ce are rol informativ, și un al doilea, explicativ, care răspunde la întrebarea de ce ? Un criteriu de analiză a primului segment ar fi autenticitatea descrierii și a informațiilor puse la dispoziția publicului, cu referire la o problemă controversată în legătură cu discursul politic: problema dezinformării.

Funcția evaluativă pe care o are latura explicativă a discursului face ca această secțiune să fie privită cu maximă atenție de grupul care lansează discursul și care este conștient și interesat de actul explicației. Cu alte cuvinte, dacă grupul de putere se află într-o poziție favorabilă (adică realitatea actelor de putere a satisfăcut tendințele dominante ale intereselor unor largi categorii de auditoriu), discursul va explica auditoriului raționalitatea, oportunitatea și necesitatea continuării unor astfel de acte de putere.

Această fază explicativă ce vizează înțelegerea informațiilor de către public, este urmată de o alta, fără îndoială cea mai importantă din construcția discursului: faza argumentativă, care urmărește convingerea auditoriului. În această fază, discursul trebuie să aducă probe în favoarea celor ce impun tema discursului, iar acestea au valoare în funcție de competența argumentativă a oratorului, acea capacitate de a corobora argumentele de o manieră convenabilă pentru ca efectul convingător să fie maxim. Problemele care constituie „osatura dimensiunii argumentative a discursului politic” (ibidem, , pag.121), se diferențiază după intenția discursului” există probe ce susțin bazele propuse și există probe ce resping bazele adversarului. Caracterul polemic al discursului politic reclamă prezența imperativă a ambelor categorii de probe.

Pe lângă deschiderea procedurală a discursului politic în zona de întrepătrundere a explicativului, argumentării și a informării, aceeași deschidere se înregistrează în zona procedurilor discursiv-retorice care pot interveni în cadrul discursului politic, mult mai numeroase decât în cazul altor discursuri.

Aceste proceduri discursiv-retorice se utilizează în funcție de auditoriul vizat, de interesele pe care acesta le are, de aspirațiile și idealurile de care este dominat, de nivelul său de înțelegere. Întrucât discursul politic se adresează unui public eterogen, procedurile discursiv-retorice trebuie să se orienteze după principiul media, care urmărește acoperirea așteptărilor unui număr mare de receptori.

De asemenea, discursul politic acționează la nivelul întregii structuri a personalității umane, atât cea rațională cât și cea psiho-afectivă, pentru că fiecare din ele influențează în mod diferit decizia celui care emite discursul. Diferitele dimensiuni ale personalității receptorului sunt vizate de proceduri discursive diferite.

O altă variabilă ce determină deschiderea procedurală a discursului politic este canalul de transmisie. Discursul trebuie să ajungă la ”publicul” său în modalitățile cele mai eficiente pentru a determina acțiunea. Cu această intenție se folosesc canale dintre cele mai diverse de propagare a discursului, de la cele clasice, la ultimele artificii ale spectacolelor de televiziune.

2.2.3. Necesitatea manipulării în discursul politic

Pentru a lămuri acest paradox al „necesității de a manipula prin discursul politic” se pleacă de la observația că există două categorii de manipulări: cele imediate(directe), în care transformarea stării de fapt, a credințelor și a acțiunilor își are originea în acțiunea fizică a agentului acțiunii și manipulări mediate, în care :”transformarea” obiectelor, credințelor se realizează prin intermediul intervențiilor discursive.

În actele, faptele și acțiunile din sfera politicului se regăsesc aceste forme de manipulare. Ponderea uneia sau alteia, dimensiunile fiecăreia, combinațiile în care pot apărea depind de natura puterii politice (democratică sau autoritară),de raportul cu receptorii, de reacțiile acestora din urmă față de actele puterii.

Este posibil ca grupul de putere să constrângă (chiar și fizic) pe „decident” sa-și schimbe creditele ,atitudinile în favoarea sa. Mijloacele sunt multiple.: mituire, falsificare, șantaj. Suntem în fața formei de manipulare directe proprie regimurilor totalitare. Deci, este preferabil ca manipularea să capete substanță discursivă. Astfel, în timpul campaniei electorale, un discurs politic poate capacita indivizii nedeciși către programul unui partid. Dacă mijloacele prin intermediul cărora „provocăm credințele ,ideile sau acțiunile sunt în acord cu normele raționalității și sunt în consens cu normele moralității, atunci suntem în fața unei „manipulări pozitive dezirabile în orice act al puterii”(Sălăvastru 1999 pag 141 ). Dacă raționalitatea și moralitatea sunt neglijate, manipularea este „negativă”.

Sunt motive serioase ca , adesea, discursul politic să fie identificat cu manipularea negativă sub toate formele ei. Orice discurs politic deformează realitatea, tocmai din cauza subiectivității unghiului de abordare , a evaluării diferite a realității, și de aceea se poate considera că este purtător al unei forme de manipulare negativă. Cauza principală este că prin el se ipostaziază și se apără interese. Astfel, „opoziția exagerează permanent nerealizările puterii , iar puterea , la rându-i minimalizează aportul opoziției. Interesul, pasiunea, fanatismul sunt semnificative în activitatea politică și afectează prezentarea adecvată a realității prin discurs.

La acest nivel al analizei intervine o distincție în funcție de intenționalitate. Deși pot apărea dezinformări neintenționate, rezultatul lor este același. Diferența intervine din perspectiva moralității: în cazul manipulării intenționate apare și „păcatul” (deformarea realității) și „ conștiința păcatului” (obținerea de rezultate dezirabile prin fals). Din unghiul de abordare al veridicității, manipularea negativă neintenționată este asociată cu ignoranța, în timp ce manipularea negativă intenționată se asociază cu minciuna.

Acțiunea malefică a minciunii, nu numai la nivelul discursului politic este redată convingător de P. Wierzbicki (1996, pag.11). „Minciunile nu circulă separat. Minciunile umblă în turmă. În turme organizate. Minciunile se constituie în sistem. Există multe astfel de sisteme. Minciuna este mediul natural al omului… sistemele minciunii funcționează în viața noastră particulară și în viața noastră intelectuală, în viața noastră artistică și în cea publică.”

Totuși, un discurs politic nu poate abuza de minciuni la nesfârșit. Există o doză minimă de adevăr în orice comunicare. Chiar dacă se vorbește de „raționalitatea unei astfel de manipulări discursive și chiar nevoia unei astfel de manipulări” sunt limite în care aceasta acționează.

Benjamin Franklin formulează lămuritor problema minciunii:” poți păcăli o parte din viață toată lumea, mai poți păcăli toată viața o parte din lume, dar poți păcăli toată viața toată lumea.”

2.3.1. Canoanele discursului politic

În afara libertăților de ordin problematic și de abordare discursivă, discursul politic se supune unei serii de constrângeri, fără de care , nu se poate identifica în peisajul discursivității. Bunăoară discursul politic trebuie să țină cont de credibilitatea sa, de interesul pe care îl apără și cel mai important să se înscrie în doctrina care îl produce.

2.3.1.1. Discursul politic și doctrina politică

Pornim de la remarca lui R. Barthes (1973, pag.27) „ unii vor un discurs fără umbră, tăiat de ideologia dominantă, dar înseamnă să vrei un discurs fără fecunditate, fără productivitate, un discurs steril. Discursul are nevoie de umbra sa , această umbră înseamnă un pic de ideologie, un pic de reprezentare, un pic de subiect”. Așadar, este nevoie de o ideologie, de o doctrina care sa reprezinte un grup și care exprima concepția acestuia cu privire la gestionarea puterii în diferite domenii (politic, economic, social-cultural) și în funcție de care se organizează schema discursivă ce trebuie susținuta. Doctrina politică este proiecția de viitor a grupului de putere, oferită spre evaluare acelora care au posibilitatea de a o legitima sau nu. Proiecțiile oferă alternative constructive cu privire la viitor. Din acest motiv, doctrinele politice se diferențiază, în limitele unor tipuri, care depind de tonalitatea proiectelor de gestionare a resurselor puterii. Aceasta tonalitate este data de raportarea cu privire la ideea de proprietate, adesea legată de apartenența socială a subiectului sau a grupurilor care susțin doctrina.

Considerațiile cu privire la doctrinele politice, la tipologiile lor, la diversele scheme discursive pe care acestea le etalează, arată că cea mai importantă constrângere pe care discursul politic trebuie să o suporte este aceea configurată de doctrina politica.

Un grup ce adoptă inițial o doctrină si elaborează un discurs în cadrul acesteia, odată stabilită opțiunea doctrinară și discursul aferent gradul său de libertate este deja circumscris. Orice discurs de propagandă a doctrinei politice proprii unui grup de putere, orice proiecte pe care acest grup le inițiază trebuie sa-i respecte limitele. De pildă, un discurs literal per se nu poate fi împotriva liberei inițiative sau a proprietății private. Limitările acestea se regăsesc, în forme si cu intensități variabile, la toate tipurile de discurs politic, de la cele mai scurte (sloganurile politice) la cele mai ample (discursurile electorale in fata mulțimii), de la cele mai nevinovate (afișul electoral), până la cele mai agresive (publicitatea televizată).

În realitatea politică românească Ștefan Stănciugelu creionează trei mari tipuri de discursuri doctrinare: discursul etatist-colectivist, discursul liberal individualist și discursul „hibrid” desemnând acesta din urmă ca discursul ce acceptă pluralismul real, dar păstrează caracteristicile dominante ale tipului etatist-colectivist.

Un alt autor, Andrei Stoiciu (2000, pag.266) găsește că în politica actuală românească coabitează cinci tipuri de discurs politic fiecare promovat de persoane cu o logică asemănătoare asupra gestionării puterii politice.

cel promovat de tehnocrați; discurs bazat pe competență, pe capacitatea superioară de a administra, construindu-și astfel o imagine de profesioniști. Schimbarea instituțiilor nu este pentru ei o prioritate, controlul da.

Paseiștii sunt cadre ale partidelor istorice și simpatizanți ai acestora ce au un discurs bazat pe restaurare. Legitimitatea este ridicată în numele apartenenței la un univers de valori anterior și superior comunismului. Ei sunt mai morali și mai conservatori, cer protecția capitalului autohton, apără proprietatea privată și sunt pentru restituirea „in integrum” a proprietăților.

Naționaliștii practică un discurs naționalist de tip etnic, bazat pe apărarea miturilor colective și a identității naționale. Discurs izolaționist ce proclamă superioritatea culturii române, a identității românești și o imagine idilică a trecutului.

Populiștii au un discurs bazat pe rezistența la schimbare, ei reprezintă majoritatea populației. Au un discurs împănat cu nostalgii autoritare , comunitare, auto-individualiste, susțin teza schimbării în trepte suportabile, a capitalismului de stat în colaborare cu tehnocrații și combină interesele economice cu cele politice.

Elitiștii au un discurs politic bazat pe superioritatea morală. Legitimitatea revendicată este cea a unui arbitru moral al societății. Discurs mobilizator, dezinteresat. Un discurs în favoarea democrației, al cărei pașaport este după ei, cultura internațională.

Deși această grupare a opiniilor politice nu este cea mai fericită pentru a completa imaginea unui discurs doctrinar, observăm o coagularea ideilor despre gestionarea resurselor de putere în funcție de apartenența indivizilor la tipologii dominante.

Așadar, relațiile dintre doctrinele politice nu pot fi analizate prin prisma unor relații binare (adevărat-fals), ci mai degrabă prin grade de adecvare a doctrinelor politice la exigențele criteriale ale tipologiilor propuse. Adecvarea se determină pe baza tonalității dominante a doctrinei. Această tonalitate dominantă ar fi ,în cele din urmă, schematizarea discursivă generală pe care grupul de putere o propune ca ofertă de gestionare a puterii în diferite compartimente ale societății.

Pe această tipologie G. Lakoff (1975, pag. 221-227) face distincția între „membrii centrali”, doctrine a căror apartenență la tip este bine determinată în virtutea evidentei tonalități dominante, și „membrii marginali” , doctrine a căror apartenență la tipologie este pusă în discuție tocmai datorită absenței funcției discriminatorii a tonalității dominante.

Așadar, această analiză a doctrinelor politice, întărește ideea că, una dintre cele mai semnificative constrângeri pe care trebuie s-o depășească discursul politic este cea determinată de doctrina politică.

„Discursul propagandistic (doctrinar) are deci o primă categorie de restricții determinate de tipul de doctrină (de stânga, de dreapta, de centru, etc.), are o a doua categorie de restricții impusă de doctrina din care el face parte (liberalism, social-democrație, conservatorism), și are o a treia categorie de restricții care vine din anumite exigențe pe care chiar grupul de la putere le poate iniția în interiorul doctrinei.” (Sălăvastru, 1999, pag.152).

Revenind la tipologia lui Lakoff, remarcăm faptul că, bunăoară, constrângerile sunt mai severe în privința „membrilor centrali” și diminuează treptat pe măsura ce înaintăm spre doctrine ce constituie „membri marginali” ai unui tip. Un discurs politic, recunoscut ca fiind emis de o doctrină care este reprezentativă, nu se poate abate, nu pentru că nu vrea, ci pentru că abaterea este imediat identificată și sancționata ca atare. Alta este situația când discursul politic se integrează unei doctrine care acoperă „membri marginali” ai unui tip, unde limitele discursului se lărgesc considerabil, nu însa excesiv. O asemenea doctrină nu este obligată să respecte toate exigențele, iar discursul politic poate să acopere o arie mai vastă de probleme, un câmp mai larg de rezolvări și, cel mai important, nu va fi niciodată perceput ca o „dizidență”.

Dincolo de încorsetările doctrinei, discursul politic trebuie să răspundă așteptărilor auditoriului. Aspectul acesta se sesizează cel mai bine în forma discursului politic care te pune în contact direct cu decidenții: discursul electoral. În spiritul unui precept util, dar imoral (să dăm auditoriului ceea ce vrea el să audă), libertatea este împinsă uneori prea departe din rațiuni de acomodare a discursului la reacția și așteptările auditoriului.

2.3.1.2. Discursul politic și credibilitatea

Urmărind declanșarea acțiunii în rândul celor ce asigură legitimarea, vizând latura practică a personalității umane, discursul politic trebuie să beneficieze de o anumită credibilitate. Adică are nevoie să-și impună pe piața imaginarului politic propria autenticitate. Trebuie să sugereze că există temei pentru care auditoriul să poată conchide că există destule șanse de transpunere în practică a ceea ce spune. Credibilitatea nu este o convingere, dar este anticamera convingerii. Un discurs, pentru a fi convingător, mai întâi trebuie să fie credibil.

Credibilitatea ar fi capacitate auditoriului de a-și constitui, pe principiile cunoașterii, temeiuri subiective privind acțiunea practica la care este împins prin intervenția discursiva.

Emitand un punct de vedere, actorul politic lansează o tripla pretenție: de autenticitate a enunțului (ceea ce spun este adevărat), de legitimitate poziției sale de a enunța adevărul absolut (eu am autoritatea/sunt singurul in măsura sa va spun adevărul) si sinceritate totala in relația cu ascultătorii (va spun numai ce știu ca este adevărat si ca atare mă puteți crede). Astfel, el se plasează intr-o rețea de relații care include: raportarea la enunt, la ascultător si la referent si care, prin intermediul unei relații primare a emitatorului cu enunțul sau, încearcă sa determine raportarea finala a ascultătorului la referent vizând credibilitatea sa ca enuntator.

D. Rusu (1997, pagina 193) identifica procedee generatoare ale credibilitatii ce pot fi reperate in raportarea referentiala a locutorului implicând:

Formele de modalizare (evaluarea autenticitatii, probabilitatii, necesitații) prin intemediul verbelor si adverbelor. Este interesant de remarcat supralicitarea necesitații absolute (trebuie) sau interdicției absolute (nu trebuie).

Înlocuirea distincției nete intre fapt si nonfapt ……… intre îndoiala si certitudine.

Poziția enunțiativa (prezenta explicita, eludarea delegarea rolului de observator).

Modificări dependente de context ale comportamentului enunțiativ.

Abateri de la particularitatile raportării referențiale standard (referentul este obiectivat sau dedramatizat printr-un transfer de registre de la grav la derizoriu, de la evenimentul unicat la fenomenul statistic cu frecventa generala).

Prezenta indicatorilor contextuali, utilizați strategic deictice „cu putere evocatoare” pentru auditoriu , folosirea articolului hotarit pentru crearea unui iluzoriu efect de evidenta.

Indicatorii intratextuali ai coerenței textuale (dar, însă, deci , cu toate că) care susțin efectul de credibilitate a enunțului ajungând până la a crea o coerență și o veridicitate fictivă.

Indicatorii intertextuali: referiri, citări, raportări la un text de referință sau un model textual standard (utilizarea formularelor impersonale și colective, încărcate de autoritatea și autenticitatea pe care le-o conferă necesitatea obiectivă și acordul public; utilizarea expresiilor definite ce nu pot fi contrazise decât la nivel polemic, punând sub semnul întrebării nu numai conținutul enunțului ci și comportamentul enunțiativ al interlocutorului; utilizarea datelor concrete ( nume de persoane, locuri, cifre) care ancorează discursul în real și în prezent și acreditează factualitatea globală a descrierii; utilizarea argumentării logice, aparent fără fisură; formulări cu tentă algoristică, generale, abstract, greu de infirmat, pentru că se constituie în adevăr comun, „înțelepciunea populară”, „bun simț comun”.

După această operaționalizare a conceptului de credibilitate merită subliniat modul în care acesta acționează ca o constrângere în discursul politic. Fiind o atitudine a receptorului în raport cu problematica adusă în discuție de discursul politic ea exprimă exigența ca un discurs politic să se mențină în limitele în care acesta pot fi asumate de receptor. Dacă aceste limite ale credibilității sunt eludate, efectul asupra auditoriului se diminuează până la anihilare.

Din acest motiv menținerea unei cote de credibilitate cât mai ridicată este obiectivul celor care elaborează strategiile de comunicare politică. Ținta este dificilă deoarece lipsa de credibilitate poate fi determinată de factori diferiți ce acționează sinergic. Sălăvastru (1999, pag.160) găsește trei mari categorii de factori ce subminează credibilitatea unui discurs politic: pe de o parte factorii de ordinul raționalității, pe de altă parte factorii ce vin din direcția facticității și nu în ultimul rând factorii ce țin de individualitatea și subiectivitatea receptorului. Prima categorie poate fi relativ ușor contracarata, pe de o parte pentru ca deschiderea procedurala este importanta lăsând spațiu de manevra emitentului si, pe de alta parte pentru ca exista din partea publicului eterogen o minima condiție: in respectarea normelor elementare ale raționalității, ușor perceptibila de simțul comun. Încălcarea normelor elementare pentru orice intervenție exclusiva o lipsește de credibilitate si, in consecința, efectul ei este anulat.

In privința factorilor de facticitate, lucrurile sunt limpezi, daca faptele pe care un discurs politic le aduce in discuție sunt de-a dreptul neverosimile, sfidează orice realitate cu care receptorul vine in contact. Sunt proiecte utopice care se propun in privința gestionarii puterii si sunt percepute de receptori ca atare. De aici, lipsa de credibilitate a discursului politic determinata de neîncrederea in fapte.

In sfârșit, credibilitatea discursului politic este influențata de individualitatea si subiectivitatea receptorului care, deși nu la fel de importante, se evaluează in analizele asupra credibilității.

2.3.1.3. Discursul politic si interesul

Surgen Habermas in „Cunoaștere si comunicare” (1983) distinge intre științele empirico analitice, care pornesc de la un interes de cunoaștere de ordin tehnic, științele istorico-hermeneutice, care pornesc de la un interes de cunoaștere de ordin practic, si științele praxiologice, care pornesc de la un interes de cunoaștere de ordin emancipator, lăsând sa se înțeleagă ca in orice știința exista un anumit tip de interes. Habermas arata ca științele politice fac parte din categoria științelor praxiologice, iar discursurile care se derulează in marginea acestui domeniu, sunt discursuri ale acțiunii. In domeniul cunoașterii politice descrierea realității este un mijloc si nu un scop. In acest domeniu descrierea realității este un mijloc pentru adevăratul scop al intervenției discursive: acțiunea de legitimare.

Pentru a influenta acțiunea de legitimare in sensul dorit de cel care folosește realitatea aceasta trebuie valorizata, pozitiv sau negativ, in funcție de necesitățile si de interesul diferit al grupului de putere in privința actului de legitimare. Spre exemplu, intr-o situație, grupul de putere are interesul de a atrage actorii legitimării (valorizare pozitiva), in alta grupul de putere are interesul de a îndepărta actorii legitimării (valorizare negativa).

Selecția realității este mecanismul cu rol decisiv in valorizarea faptelor politice, pentru ca vorbind despre grupuri de putere pe care îl reprezinți este normal sa selectezi acele fapte care te susțin intr-o valorizare pozitiva, in timp ce daca vorbești despre faptele adversarilor politici tendința este ceea de a selecta faptele care te susțin intr-o valorizare negativa. Prin urmare, selecția faptelor este determinata de interesul grupului de putere. Esențiala este ierarhizarea restricțiilor descriptive, adică intr-un discurs politic valorizarea nu trebuie sa depășească acele norme ale bunului simt comun (Sălăvăstru 1999, pag 169).

A prezenta întâi faptele care susțin interesele si aspirațiile grupului in fata căruia prezinți un anumit discurs reprezintă o cale eficienta pentru o valorizare pozitiva, in timp ce a prezenta mai întâi faptele negative este mai eficient intr-o încercare de valorizare negativa. Nu sunt puține cazurile in care ordinea faptelor are o importanta mai mare decât faptele insele. Interesul poate fi privit ca o constrângere asupra discursului politic ce intervine din partea auditoriului. Valorizarea discursului politic de către auditoriu va fi pozitiva sau negativa in funcție de interesul acestei fata de gestionarea resurselor politice. Orice construcție discursiva a unui actor politic va tine seama de interesele auditoriului.

Subcapitolul II

Argumentarea și construcția logică a discursului politic

2.1. Proprietățile relației argumentative

Pentru evidențierea temeiurilor generale ale performanței unui discurs, oricare ar fi el (politic, educațional, explicativ-științific) se încearcă schimbarea unui model semiotic de analiză a discursivității. Acest model semiotic de analiză vizează atât materialul utilizat într-o astfel de construcție (argumentele folosite) cât și arhitectura folosită (modul de ordonare a argumentelor).

Funcționarea discursului politic ca un tot, îndeplinirea cu succes a scopurilor pentru care el se pune în mișcare, nu se poate realiza decât prin coordonarea unor dimensiuni care să asigure unitatea de raționalitate, de sensuri și semnificații, de performanță a unui asemenea discurs.

Ca discurs de acțiune, discursul politic se bazează pe anumite noțiuni „încărcate cu potențial afectiv” (C. Perelman, 1970, pag.84) și care constituie premisele argumentării: fapte, adevăruri, prezumții, valori, ierarhii.

Acordul asupra argumentării privește conținutul premiselor (corelata „realului”: fapte, adevăruri, prezumții, și corelate „preferabilului”, alegerea și ierarhizarea acestora.

Centrat pe subiectivitate și interacțiune și exprimat în limbajul natural, discursul reprezintă o întâlnire cu auditoriul. Oratorul trebuie să plece de la premise general valabile, recunoscute de auditoriul vizat, „transferând asupra concluziilor adeziunea adoptată premiselor” (C. Perelman, 1977, pag. 34).

În discursul politic, oratorul nu poate construi argumentarea decât așezând-tangent la sistemul tezelor admise de cel vizat. Orice construcție argumentativă depinde, atât în ceea ce privește natura premiselor, cât și în ceea ce privește desfășurarea argumentelor, de ceea ce este acceptat, recunoscut ca adevărat, ca normal, ca valabil. Dealtfel în construcția discursului esențială este acțiunea ce are loc la nivelul interlocutorului după ce acesta a fost supus receptării discursului, și, în acest sens, se identifică factori ce facilitează această acțiune: credulitate, interes, raționalitate.

Revenind la compoziția premiselor se constată că elementele cu grad maxim de credibilitate sunt cele faptice (faptele de observație fiind fracțiunea cea mai importantă a premiselor), și cele referitoare la legăturile dintre fapte, la adevăruri ca sisteme complexe. Cadrul argumentării este constituit și de prezumtiv, bazate tot pe acordul universal și le4gate de caracterul rațional al schimbului discursiv. Prezumțiile sunt legate de normal și de verosimil, iar normalul de ideea de medie, de mod de viață.

Dacă faptele, adevărurile, prezumțiile, se bucură de adeziunea auditoriului universal, nu la fel se întâmplă și cu premisele din spațiul preferabilului. Totuși, anumite valori, prin gradul înalt de generalitate sau învestire etică, au un statut comparabil faptelor: este cazul universaliilor politice.

Pentru a putea analiza fiecare tip de argumentare, fie de natură logică sau matematică, fie bazat pe structura realului sau care creează realul, se cere identificarea proprietăților relației argumentative:

orientarea A-C (enunțul A urmărește să justifice, să impună concluzia C)

determinarea fie explicită fie implicită. Dat fiind că atât argumentele cât și concluzia pot fi abstracte, trebuie admisă ipoteza unor entități abstracte.

accesibilitatea concluziei. Interlocutorul trebuie să dispună de date care să-i permită restabilirea concluziei implicite

valoarea argumentativă determinată de orientarea argumentativă intrinsecă, în sensul de trăsătură constitutivă a enunțului de a orienta interlocutorul spre o anumită concluzie, excluzând un alt tip de concluzie. Un enunț poartă în el o anumită orientare, altfel spus este argument pentru o anumită concluzie. (Roventa-Frumușani, 2000, pag.87).

Punctul de plecare al argumentării este conceptul de acord obținut pe baza faptelor, adevărurilor, prezumțiilor și a valorilor, ierarhiilor (categorii legate de preferabil). Constatând că macro-discursul argumentativ este puternic influențat de mecanisme logice, Perelman și Olbrects-Tyteca (1988) stabilesc o clasă de argumente numite cvasi-logice subcategorizate în:

argumente în legătură u structuri logice (identitate, tranzitivitate, contradicție)

argumente în legătură cu relații matematice (raport parte-întreg, mare-mic, raport de frecvență).

A1. contradicția și incompatibilitatea. Argumentarea se va strădui să arate că tezele combătute conduc la o incompatibilitate cauzată de natura lucrurilor sau a deciziilor umane.

A2. Identitatea și argumentarea. Identitatea poate fi totală (tautologia) sau parțială (definiția).

A3. Argumentul reciprocității bazat pe raportul între antecedentul și consecventul unei relații pare argumentul logic prin excelență (datorită aspectului formal și derivând din natura lucrurilor.

A4. Argumentul tranzitivității (a=b, b=c, a=c) se actualizează în relații discursive de comparație , de superioritate.

Concentrându-se asupra laturii pragmatice a discursului, Daniela Roventa-Frumușani identifică două mari categorii de argumente: cele bazate pe structura realului, și cele care creează realul. Prima categorie suferă o subcategorizare în: argumente care fac apel la relații de succesiune și cele care se bazează pe relații de coexistență.

I) Astfel în prima categorie, argumentele care sunt bazate pe relațiile de succesiune, se grupează:

legătura cauzală este o relație fundamentală ambele direcții de analiză fiind la fel de importante:

dat fiind evenimentul să se ajungă la decelarea și definirea cauzei;

fiind dat un eveniment, să se poată prognoza efectul. Datorită decalajului temporal între cauză și efect suntem tentați să asimilăm succesivitatea cu cauzalitatea, de aici paralogismul lui „Post hoc, ergo propter hoc” (După aceea, deci din cauza aceea) actualizat în discursuri politice, care, din rațiuni propagandistice, prezintă pure succesivități ca înlănțuiri cauzale.

argumentul pragmatic permite aprecierea unui act (politic) în funcție de consecințele sale favorabile și defavorabile: unii teoreticieni au văzut în el schema unică a logicii de valoare. Acest argument transferă asupra cauzei valoarea consecințelor. Bunăoară, un regim politic care este acuzat de insuccese se străduiește să distrugă relația cauzală fie: aruncând asupra altcuiva culpabilitatea, fie punând-o pe seama circumstanțelor.

legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui efect considerat doar consecință sau, din contră, maximalizării sale când este prezentat drept scop. Această argumentare cauzală prezintă o serie de capcane:

3.1. pretextul sau invocarea unei false rațiuni pentru justificarea unei situații (justificarea clasic post-decembristă a moștenirii dezastruoase)

3.2. inversarea cauză/ consecință conform ambiguității „oul sau găina”

3.3. supradeterminarea sau invocare de motive în exces, ceea ce diminuează credibilitatea discursului.

argumentul risipei introduce o argumentare pentru continuitate. Este argumentul des folosit de grupurile aflate la putere pentru a-și păstra status-ul.

Argumentul depășirii este tipul de argument proiectiv, încercând să modeleze viitorul. Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să fie supusă exigențelor acestei strategii globale ( fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul se află într-o nouă configurație a situației, aptă să-i modifice treptat atitudinea față de țelul final al argumentării.

Argumentul direcției reprezintă extrapolarea unui caz particular pentru explicitarea generalului.

II) A doua categorie de argumente din grupa celor bazate pe structura realului sunt argumentele legăturilor de coexistență. Dacă în cazul succesiunii, termenii confruntați se situau în același plan fenomenal, legăturile de coexistență unesc două realități din care una se situează la un nivel diferit de generalitate, de putere explicativă.

Argumentul autorității este acceptat de Perelman (1988) sub forma:

opiniei comune („după cum se știe”)

opiniei savanților

tezelor religiei, ale filozofiei care au ceva impersonal.

După cum se știe, moralitatea oamenilor politici este esențială și orice minciună sau imperfecțiune în viața privată atrage imediat descalificarea în planul menținerii în cursa electorală.

argumentul dublei ierarhii care corelează termenii ierarhiei discutate cu cei ai ierarhiei admise conform devizei „cine poate mei mult, poate și mai puțin”.

Pe lângă argumentele bazate pe structura realului coexistă argumente care creează structura realului. Preluându-l pe Perelman, Roventa-Frumușani notează că „această categorie grupează două familii de argumente:

argumentare prin exemplu, ilustrare și model

argumentare prin analogie și metaforă

Cea dintâi are rol pivotal, „exemplul” bucurându-se de statutul de fapt. Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează statutului de fapt ți pregnanței sale (numită de Perelman efect de prezență).

Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula, ci consolidează adeziunea la o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunțul general.

Modelul furnizează în toate perioadele „paradigme” exemplare mai ales în viața politică: tătucul Stalin , model ce infantilizează și dezautomatizează cetățenii.

Analogia instituie și o similitudine de structură între domeniul sensibil și cel inteligibil.

Realizând un bilanț al acestor tipuri de argumente Roventa-Frumușani propune următorul tabel:

Au existat tentative multiple de a ordona argumentele într-o manieră mulțumitoare, dar imposibila acoperire criterială sau greoaia sistematizare a acestora au produs numeroase critici. Fără pretenția de a epuiza formele și posibilitățile de apariție Sălăvastru clasifică argumentele specifice discursului politic axându-se pe cele care apar mai frecvent și au un impact mai mare în strategia comunicării politice. Astfel autorul identifică următoarele tipuri de argumente:

argumente bazate pe fapte, prin fapte înțelegându-se toate datele susceptibile de a fi observate, care sunt prezentate direct, prin documente sau sunt declarate de martori. Convingerea prin intermediul faptelor este mai puternică în spectrul unui auditoriu de mare amplitudine. În acest sens trebuie să:

aibă putere mare de sugestie, să fie convingătoare;

se adapteze unui anumit tip de auditoriu;

fie coroborate între ele;

fie relevante pentru cel care este vizat;

lase impresia de maximă autenticitate.

Acest tip de argument, al faptelor, al realității, este eficient dar reprezintă totodată și o capcană pentru actorul politic. Dacă acesta se adresează unui auditoriu, care cunoaște relativ bine realitatea, încercând eludarea ei, ficționând sau mistificând faptele, rezultatul nu poate fi decât discreditarea, pierderea credibilității.

Argumentele bazate pe exemple. Exemplul este faptul singular care poate să țină locul unei reguli generale. El este temeiul unei generalizări credibile, este u fapt atât de puternic încât se poate construi o regulă pe baza lui. Câteva caracteristici ale exemplului folosit în discursul politic:

să fie temeiul unei generalizări credibile

elementul unei ilustrări convingătoare

să creeze adeziunea psihologică

exemplele trebuie să aibă o forță mai puternică decât generalizările pe care încearcă să le introducă în conștiința receptorului

să convingă prin aderarea la semnificațiile sale subsidiare.

3. Argumente bazate pe autoritate. „În utilizarea argumentului autorității, un temei pentru care propozițiile cuiva privind o chestiune particulară, presupuse a fi cunoscute, sunt suficiente pentru a justifica o susținere.” (B. Warnick, 1989, apud Sălăvastru). Spre d4osebire de cele două tipuri de argumente cumulate anterior, acestea ies din sfera concretului, plasându-se în cea a abstractului, în cea a idealurilor spre care tindem.

Există diferite tipuri de autoritate la care actorul politic apelează căutând credibilitate:

a persoanei (se întâlnește mai ales în discursul științific dar și politicienii fac apel la nume sonore a căror prezență în discurs îl face veridic)

divină (implicarea divinității în politică, invocarea modelului perfecțiunii la care oamenii aspiră, duce la o receptare mistică a discursului și o adeziune necondiționată).

Valorii (rezultantă a consensului general)

A legii (în societățile moderne dinamica este determinată de acțiunea legii. De aici intenția de a reglementa totul, de a ordona și caracterul imperativ al argumentului bazat pe lege).

4. Argumente bazate pe analogie. Argumentele bazate pe analogie sunt argumente mediate, de ordinul al doilea, dar nu ca importanță, ci ca mecanisme de influențarea opiniilor, de convingere a auditoriului. Ele pot fi considerate drept „argumente de relație”, deoarece influența asupra receptorului este determinată de relația de analogie ce se stabilește între două fapte, două situații, două exemple sau două autorități. Astfel se fac analogii între: situații, cauze, contexte, persoane.

Pentru a avea eficiență discursivă argumentarea prin analogie trebuie să îndeplinească următoarele cerințe.

modelul trebuie să fie mai bine cunoscut de auditoriu decât realitatea ce urmează a fi explicată

relația de analogie pentru a convinge trebuie să cuprindă aspectele esențiale ale elementelor pe care le compară

o dată făcute analogiile, extrapolările la care s-a recurs trebuie explicitate.

Teatralitatea discursului politic. Teoria argumentării.

Discursul politic este un spectacol de scenă, înscris într-o teatralitate socială determinată de actori și spectatori. Discursul este mai degrabă teatru decât construcție riguroasă, prototipul fiind logica formală.

Brecht afirma că spectacolul teatral (ca și cel politic)m fără participarea activă a spectatorilor este doar pe jumătate spectacol. Or discursul politic presupune tocmai evidențierea spectacularului, scopul său nefiind de a construi o reprezentare fidelă a realității, ci de a asigura coerența unei anumite imagini pentru un actor politic (prin interogații retorice, negații polemice și toate formele eterogenității discursive).

Printre dedublările posibile ale celui care produce discursul, susceptibile să „interpreteze interlocutorii A. R. (1984, pag.105) identifică următoarele:

prezența unei alte limbi („veni, vidi, vici”, „to be or not to be”) ca punct de plecare într-o argumentare confirmativă sau polemică în raport cu interesul consacrat.

alt registru discursiv: familiar, pedant, infantil

alt tip de discurs: tehnic, politic, feminist

alt cuvânt introdus sub semnul rezervei („x, dacă se poate spune așa”), al ezitării („x au mai degrabă y”), al rectificării („x, era să spun y”)

altă instanță: interlocutorul, diferit de locutor și în această calitate susceptibil de a nu înțelege („dacă înțelegi ce vreau să spun”).

În contextul polemic al discursului politic, aceste „corpuri străine” accentuează forța argumentării, căutând preluarea inițiativei, punerea în dificultate a acestuia, discreditarea lui.

Dublate de gesturi, mimică, intonație, argumentele sunt concepute ca formă de schematizare discursivă ce vizează modificarea reprezentărilor subiectului, provocându-i adeziunea la o anumită schematizare.

2.2. Forme de raționare în discursul politic

Se înțelege prin raționament „procesul de trecere de la unele propoziții numite premize la o propoziție numită concluzie, astfel că dacă premizele sunt adevărate, concluzia este adevărată sau cu o mare probabilitate adevărată (G. Enescu, 1985, pag.307).

Clasificarea raționamentelor după Roventa-Frumușani (pag. 60-66):

raționamentul deductiv este acela în care se trece de la judecăți de un anumit grad de generalitate la judecăți de același grad de generalitate sau cu un grad mai mic de generalitate.

raționamentul inductiv este o modalitate de argumentare mai intuitivă, mai persuasivă, mai accesibilă unui grup social de referință larg. Raționamentul inductiv trece de la constatări despre cazuri singulare la aserțiuni despre toate cazurile. Acest tip de raționament acționează în special în cazul apelului la fapte și exemple care creează „efectul de prezență” analizat de Perelman (1998, pag. 890).

raționamentul condițional. Poate lua forma unui silogism condițional. Prima premiză stabilește un raport condiție-consecință între două propoziții; a doua premiză afirmă sau neagă una din propoziții. Concluzia afirmă sau neagă cealaltă propoziție. Absența unor reguli de validitate formală impune considerarea în limba naturală a relațiilor de conținut. Exemplu: dacă acest Guvern rămâne în continuare, șomajul va crește. (se subînțelege că dacă acest guvern nu mai rămâne, șomajul nu va mai crește).

raționamentul disjunctiv. Este de forma unui silogism disjunctiv, comportând o premiză care expune disjuncția între două propoziții iar concluzia neagă (sau afirmă) adevărul celeilalte propoziții din premiza disjunctivă. O formă interesantă de raționament disjunctiv este dilema. Dilema pleacă de la o ipoteză și o disjuncție, dar ajunge pentru fiecare propoziție la aceeași concluzie.

corelația necesară rațiune-pasiune. Orice analiză a raționamentelor discursive trebuie completată cu „probele” subiective sau morale, legate de emoție. Pasiunile sunt, după Aristotel, premize, toposuri ale unei psihologii sociale bazate pe un verosimil pasionat dublu orientat:

spre ethos – atributele oratorului (înțelepciune, franchețe, loialitate)

spre pathos – afectele celui ce ascultă, arhetipurile pasionale.

raționamentul prin analogie. Analogia stă la baza multor comportamente practice permițând transpunerea a ceea ce este cunoscut la ceea ce este mai puțin cunoscut sau necunoscut. Raționamentul prin analogie se manifestă prioritar în discursul politic.

2.3. Sofismul în discursul politic

Alunecarea dezbaterii politice către polemică, orientarea exclusiv către învingerea/ compromiterea adversarului, care este pus permanent în poziție de apărare ne duce într-o zonă care prezintă un interes special pentru analiza argumentației polemice și a particularităților ei în dezbaterea politică: folosirea sofismelor în argumentarea discursului politic.

În prelegerile ținute la Harvard în 1967, Grice vorbea despre patru maxime ale comportamentului conversațional, considerații raționale cu caracter general, nu și convențional, care ar sta la baza utilizării eficiente a limbajului și care ar constitui un principiu general al cooperării. Ele privesc:

cantitatea – nu spune ceea ce crezi că nu e adevărat; nu afirma lucruri pentru care îți lipsesc dovezile;

calitatea – contribuția să fie atât de informativă, cât este de necesar pentru situația dată; nu îți face contribuția mai informativă decât este necesar;

relevanța

modalitatea – claritatea, adică evitarea obscurității, ambiguității, concizia, ordinea.

Afirmarea acestor principii ale conversației eficiente, raționale, cooperative nu înseamnă că în practică vorbitorii le respectă întocmai, dar conform principiului general al cooperării, ascultătorii presupun că aceste reguli sunt prezente la un nivel mai profund și în funcție de acestea se evaluează abaterile discursive. Aceste încălcări deliberate ale unora dintre maxime, sunt numite în retorică sofisme.

Maximele sunt sistematic încălcate în dezbaterile politice: „afirmațiile lipsite de probe, întrebările care nu urmăresc obținerea de informații, promisiunile nedublate de intenția onorării lor, toate încalcă maxima calității, tautologiile, insuficiența informației, intenționat reținute încalcă maxima cantității; atacurile ad hominem sau răspunsurile pe alături încalcă maxima relevanței; imprecizia, generalitatea, încalcă maxima modalității; iar mai mult interlocutorii nu se așteaptă ca principiul cooperării să fie respectat; deci ei încearcă să mențină această iluzie pentru public.” (D. Rusu, 1997, pag.201).

Discursul politic uzează din plin de aceste proceduri, rezultatele lor fiind uneori semnificative. Nu de puține ori abilitatea în manevrarea unor asemenea mecanisme trece drept calitate esențială a unui bun politician.

Sofismele sunt, încă de la Aristotel, raționamente aparent corecte dar nu în realitate, acest înțeles pare să fie păstrat și în interpretările moderne: sofismele sunt considerate argumente care au aparența validității, fără ca în realitate să fie valide.

Încercările de identificare și clasificare a sofismelor s-au raportat la analiza discursurilor care rezolvă conflicte de opinii, care exprimă un punct de vedere divergent altora. Astfel prin asumarea concluziilor ce decurg din sistematizarea propusă de F. Eemeren și Rob Grootendorst (1996, pag. 107-237) vom observa că sunt zece reguli ce trebuie respectate de cei angajați într-o polemică, prin încălcarea lor introducându-se sofisme:

Regula 1: Partenerii unei dispute critice nu trebuie sa obstrucționeze exprimarea sau punerea la îndoiala a punctelor de vedere. Prin respectarea acestei reguli apar sofismele de confruntare. Acestea sunt uzitate mai ales de regimurile totalitare ce resping orice critica. Forme ale acestui tip de sofism: amenințarea (cu forța, cu răzbunarea, cu pedepsirea) in fond argumentum ad baculum si atacul la persoana (argumentarea nu prin acțiuni directe in subiect a celui implicat ci prin defectele sale fizice), argumentum ad hominem.

Regula 2: partea care a avansat un punct de vedere este obligata sa-l apere daca cealaltă parte o cere.

Devierea de la aceasta regula provoacă sofismele de roluri. Suntem in fata unei repartiții a rolurilor in disputa de opinii: unii au rolul de a aduce temeiuri, alții au rolul de a le respinge. Sustragerea de la dovedirea tezei face loc in discursul politic strategiilor de imunizare unde descoperim generalități, ambiguități, obscurități. In tabelul clasic al sofismelor aceasta situație corespunde la ceea ce numim „ignoratio elenchi”.

Regula 3: orice atac trebuie sa se facă asupra punctului de vedere avansat de partea adversa. Încălcarea acestei reguli duce la apariția sofismelor reprezentării punctelor de vedre. Uneori în discursurile oratorice, punctul de vedre inițial este pierdut în divagații voluntare. Avem aici același sofism ca în cazul regulii precedente: ignoratio eleucli. În alte cazuri sofismele apar prin atribuirea de puncte de vedre fictive interlocutorului sau prin denaturarea punctului de vedre avansat de adversar (exagerare, diminuare, omisiune).

Regula 4: nici o parte nu poate apăra punctul său de vedere. Eludarea acestei reguli duce la apariția sofismelor de apărare. Eludarea se poate produce fie prin încălcarea logicii, fie prin promovarea unei argumentări care se depărtează de teza dezbaterii. În acest caz utilizate frecvent în discursul politic sunt sofismele ce fac apel la mulțime, (ad poprium), referire la persoană (ad hominem), aluzii la modestie (ad verecundiam) și invocarea milei (ad misericordiam).

Regula 5: nici o parte nu trebuie să atribuie în mod abuziv adversarului o premiză implicită, ea nu trebuie să respingă o premiză dacă aceasta este subînțeleasă. Ignorarea acestei reguli duce la sofisme ce țin mai mult de „parfumul unei analize comunicaționale asupra rezolvării conflictelor de opinii, nu se regăsesc în mod explicit în sistematizările clasice (Sălăvastru, 1999, pag.281).

Regula 6: nici o parte angajată într-o discuție critică nu poate să prezinte o premiză ca acceptată (ca punct comun de plecare în discuția critică) și nu poate să refuze o premiză dacă ea constituie un acord (un punct de plecare acceptat de ambele părți).

Încălcarea acestei reguli implică apariția sofismelor acordului. Prima încălcare a regulii este a prezenta o premiză ca obiect al acordului deși nu există temei pentru aceasta. În această zonă apare sofismul întrebărilor multiple. În măsura în care se introduce între obiectele acordului chiar teza de demonstrat, suntem în intimitatea raționamentului circular (petitio principii).

Regula 7: nici o parte nu trebuie să considere că un punct de vedre a fost apărat de o manevră convingătoare dacă această apărare nu este realizată după o schemă argumentativă adecvată și corect aplicată. O primă categorie de sofisme ce decurge din nerespectarea acestei reguli sunt: sofismul falsei autorități, al falsei analogii, al falsei consecințe. (Este clar că pentru a fi valabil un argument bazat pe autoritate, aceasta trebuie să fie recunoscută de către cei doi opinenți.) Tot aici intră sofismele clasice: argumentum ad populum, ad hominem, ad verecundiam.

Utilizarea incorectă a schemelor argumentative bazate pe relația cauză-efect și a celor bazate pe generalizări dă naștere sofismului cunoscut sub numele post hoc, ergo propter hoc (după aceasta, din cauza aceasta) în primul caz iar în al doilea caz apare sofismul generalizării pripite.

Regula 8: nici o parte nu poate utiliza decât argumente valide sau susceptibile de a fi valide prin intermediul explicitării uneia sau mai multor premize. Aici apare clasa sofismelor de logică.

Regula 9: dacă un punct de vedere nu a fost apărat de o manieră convingătoare atunci preopinentul nu trebuie să-l pună la îndoială. În acest context apar sofismele de închidere. Un argument des utilizat în discursul politic este sofismul numit argumentum ad ignorantiam (a considera că dacă ai respins susținerea adevărului ai întemeiat punctul de vedre opus).

Regula 10: părțile nu trebuie să utilizeze formulări insuficient de clare sau de o obscuritate susceptibilă de a determina confuzii, fiecare dintre părți trebuie să interpreteze expresiile celeilalte părți de o manieră cât mai adecvată și cât mai pertinentă posibil. Nerespectarea acestei reguli naște clasa sofismelor de limbaj (echivocația, accentul, diviziunea, compoziția) ce toate pot fi contrase în ceea ce în schematizarea clasică se cunoaște ca fiind ignoratio eleuchi. Utilizarea sofismelor de limbaj presupune un simț al limbii și, cu aceasta, devine un joc retoric important în actul de influențare discursivă a mulțimii.

Subcapitolul III

Căutarea, organizarea și expunerea ideilor în discursul politic

În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor și strategiilor, precum și din punctul de vedre al situațiilor de interacțiune politică.

Așa-numita „americanizare a comunicării politice” (Negine, 1996) trimite la un model de comunicare politică apărut în spațiul public american și difuzat apoi spre democrațiile vest-europene. Modelul include o serie de strategii comunicaționale pe baza cărora politicienii susțin schimbul discursiv cu jurnaliștii, publicul, contracandidații și cu personalitățile publice. Aceste tehnici de comunicare a politicului transformă condiția politicianului devenit astfel un profesionist ce nu se mai poate limita doar la experiența și instinct politic.

Americanizarea comunicării politice presupune adaptarea la acțiunea politică a unor strategii de comunicare specifice „pieței” economice. Apare astfel un nou domeniu, pe cale de a deveni disciplină, marketingul politic definit ca „metodă globală de organizare, prezentare, promovare a informației și a resurselor necesare utilizării unor obiective politice” (Stoiciu, 2000, pag.13). informația politică este una din resursele cele mai importante folosite de marketingul politic.

Concepută ca o activitate strategică ce necesită competențe diverse, comunicarea politică este ,la ora actuală, o activitate specializată al cărui scop este proiectul de comunicare. Acesta conține trei faze de alcătuire: faza de căutare a informațiilor (fapte, argumente, opinii), faza de organizare (înlănțuirea logică a informațiilor, planul general, planul sectorial) și faza de expunere.

3.1. Faza de căutare a ideilor

Structura discursului politic al unui actor politic implică strângerea prealabilă a materialelor; ar fi greșit să se elaboreze un cadru în funcție de inspirația imediată și să se încerce umplerea lui. Acumularea de date permite analiza poliscopică a unui subiect și deschiderea a numeroase procedee de rezolvare. Gittes Fevreol și N. Flageul (1998, pag.30), enumeră posibile criterii de căutare a informațiilor necesare unui discurs ce pot reprezenta și posibile unghiuri de abordare:

urmărind diverse aspecte ale problemei, fiecare în raport cu un câmp de investigare

urmărind punctele de vedre ale adversarilor politici

perspectiva analitică

lanțul de explicații de tipul cauze-fapte-consecințe

timpul: trecut/prezent/viitor

spațiul exterior, național, internațional

nivelul la care ne situăm: general/particular, participanți/sistem

abordare cantitativă și calitativă

opticile subiective și obiective

Enumerarea de mai sus este cuprinzătoare dar nu epuizează căile de adunare a informațiilor necesare discursului politic, acestea depinzând de referentul discursului.

3.1.1. Surse de documentare

Un discurs eficient se concepe pe baza controlului informației necesare. Orice acțiune de promovare a imaginii politice poate eșua dacă informația de care avem nevoie este neglijată, greșită, prost coordonată sau prost utilizată. Marketingul politic este domeniul unde pot fi clar identificate sursele de documentare ale celor ce elaborează discursul politic. Andrei Stoiciu (2000, pag.38) identifică șase asemenea surse:

un sistem de monitorizare mass-media

un sistem de analiză și filtrare a informațiilor

un sistem de monitorizare și producție a sondajelor de opinie

un sistem de monitorizare a liderilor de opinie

un sistem de monitorizare a adversarilor politici

o celulă de legătură și coordonare cu filialele partidului.

Sistemul de monitorizare mass-media trebuie axat pe priorități și teme specifice, filtrat de o echipă internă care cunoaște obiectivele, sensibilitățile și valorile programului politic. O dată pus la punct, acest sistem intern oferă un avantaj enorm față de adversarii politici, fiind și o unealtă de lucru foarte eficientă în relațiile cu mass-media.

Sistemul de monitorizare și producție a sondajelor de opinie este foarte util în marketingul politic. De cele mai multe ori, opinia politică și mass-media pun la îndoială credibilitatea rezultatelor empirice (cifre, procente ale sondajelor de opinie dar acestea pot fi surse credibile de documentare dacă sunt științific elaborate. „scopul sondajelor de opinie este să afle opiniile și atitudinile electoratului, a celor ce vor să voteze. Aceste sondaje atrag atenția asupra intențiilor de vot ale alegătorilor când alegerile sunt aproape dar pot răspunde la subiecte despre problemele zilei ce interesează partidele, politicienii, guvernanții și staff-urile candidaților.” (Robins, Sutter, 1985, pag.52).

3.2. Faza de organizare

Discursul politic, pentru a se face înțeles presupune o regrupare a noțiunilor și conceptelor pe categorii omogene și alegerea unui plan în funcție de mesajul ce se dorește a fi lansat. Astfel, este esențial ca inițiatorul unui discurs să-și aleagă termenii cheie, ideile care pot rezuma optim programul politic, ideologia implicată, și să le operaționalizeze.

Planul trebuie să fie „adaptat obiectivului urmărit, coerent în îmbinarea părților sale, echilibrat.”(G. Feneol, M. Flagul, 1998, pag.41). De asemenea, el trebuie să fie analitic, bazat pe descompunerea în mai multe sub-ansambluri care acționează sinergic.

3.2.1. Analiza și filtrarea informațiilor

Pentru a planifica discursul, pentru pregătirea unei dezbatere publice, pentru a combate un contracandidat, pentru declasarea unei campanii de comunicare, este nevoie a ajunge dincolo de aparențe și a descifra si organiza informația. In organizarea discursului un criteriu esențial este adaptarea acestuia la publicul ținta.

N. Luhmann (1995, pagina 13-18) propune următoarele reguli de organizare a unui discurs eficient:

Un discurs trebuie sa aibă început, cuprins, concluzie. Folosirea argumentelor solide, avansarea unor soluții practice.

Discursul trebuie sa rămână consecvent. Un discurs bine organizat nu produce devieri in momentul expunerii lui. Mesajul trebuie sa fie clar.

Cu cat discursul va fi mai aproape de așteptările publicului, cu atât va fi mai bine acceptat.

Impactul discursului scurt si concis este mai mare decât al unui discurs lung ce risca sa plictisească.

3.2.2. Alegerea vocabularului. Limbajul. Stilul

Discursul politic poseda o deschidere considerabila in alegerea termenilor pe care ii utilizează, dar performantele sale țin de criterii ce tind sa-i confere rigurozitate: folosirea adecvata a termenilor, construcția corecta a frazelor si abordarea unui stil agreabil.

3.2.2.1. Vocabularul discursului politic se alege in funcție de patru factori: obiectivul vizat, natura mesajului, identitatea destinatarului si capitalul de imagine al emițătorului.

Poate cel mai important element dintre cele patru este identitatea destinatarului, ce trebuie cu necesitate cunoscuta, înțeleasa si exploatata de actorul politic. Vocabularul utilizat de acesta trebuie sa se muleze pe puterea de înțelegere a auditoriului. Rigurozitatea trebuie sa reprezinte o caracteristica a discursului politic, cel care îl produce trebuie sa cunoască semnificațiile termenilor si conotațiile, acestea fiind variabile in funcție de indivizi, de mediu social, de ceilalți termeni cu care este asociat. Cele mai frecvente inexactități sunt legate de folosirea unor termeni impreciși, pretențioși, care forțează contextul: neologismele, barbarismele, pleonasmele, sinonimele de redundanta sau de repetiție, paronimele etc.

3.2.2.2. Limbajul este substanța discursului pe care politicianul o modelează, o prelucrează in funcție de situația de comunicare si de efectele vizate: persuasive, seductive, manipulatoare, in mod involuntar exercitând si influentele stilului propriu.

Limbajul politic poate avea trei sensuri:

Lexic politic

Mod de a folosi semnele lingvistice in politica

Ansamblu de procedee specifice discursului politic

In primul sens este vorba de o terminologie specifica limbajului politic. Michael Ockesholt (1995, pagina 96) prezintă o lista de cuvinte susceptibile de a apărea in orice discurs politic:

Necesar, cauza, efect, natural, rațional, tradițional

Funcție, dezvoltare, ocazie, intenție, drept, datorie, dreptate

Public, privat, social, civil, constituțional, legal

Autoritate, putere, regula, violenta

Conducător, agent, reprezentant, libertate

Adult, individ, biserica, asociație, clasa, popor, națiune, rasa

Alianța, loialitate, interes, partid, presiune, lupta, stagnare

Imperial, colocvial, lider, elite, birocrație, tiranie

Parlamentar, totalitar, fascist, evreiesc, unitate, diversitate, război, pace.

De fapt „argumentele din cele mai multe discursuri politice folosesc un limbaj special de acest fel si adesea împing specializarea mai departe, impunând anumitor cerințe sa ia înțeles specific si exclusiv”.

Astfel, in al doilea caz, „uzul lingvistic este determinat de atitudinile si ideologiile politice, de valorile si nuanțele speciale pe care cuvintele de obicei le dobândesc in cadrul anumitor ideologii”. (E. Coseriu 1996, pagina 15).

In al treilea caz este vorba de folosirea limbajului sau in texte politice. Aceste componente sunt reprezentate in elementele discursului politic care trebuie sa fie eficient, sa reușească sa modifice sau sa creeze o anumita atitudine, sa determine implicarea intr-o acțiune dezirabila.

3.2.2.3. Stilul, precizează Antoine Albalat (1968, pagina 15) „este expresia, arta de a scrie, care face sensibile ideile si sentimentele noastre; este mijlocul de a comunica intre spirite. Nu este numai arta de a exprima gândurile, ci si darul de al aduce in prezent, de a le face sa se nască, de a vedea legăturile dintre ele, de a le face vizibile”.

Stilul definește modalitatea de integrare a regulilor intr-un discurs, in condițiile in care „trăsăturile particulare ale unui discurs îl individualizează si ii conferă un anumit relief si o anumita autonomie, in contextul unor discursuri cu aceeași intenționalitate.

Trăsăturile de personalitate (temperament, talent, nivel cultural, profesiune, experiență de viață, deprinderi și obișnuințe) își pun amprenta în selecția și preferința pentru anumite mijloace de expresie, în modul de organizare și de prezentare a comunicării. Printre calitățile generale ale stilului vom enumera:

Claritatea – formularea și exprimarea limpede a ideilor

Proprietatea – folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice

Precizia – utilizarea riguroasă și logică a mijloacelor lingvistice

Corectitudinea – respectarea normelor limbii

Puritatea – utilizarea unor mijloace lingvistice admise de limbă.

Pe lângă aceste calități ale stilului există și deficiențe pe care doar le enumăr: obscuritatea, non-sensul, paradoxul, echivocul, banalitatea, pleonasmul, tautologia, ermetismul, digresiunea etc.

Calitățile particulare ale stilului sunt de departe cele care creionează marca personală a unui actor politic:

naturalețea- exprimarea firească

simplitatea

armonia- armonizarea părților operei

demnitatea

concizia

retorismul- expresia avântată, entuziastă

finețea- sensibilitatea exprimării

umorul

ironia- disimularea aspectelor negative

oralitatea- reproducerea particularităților limbii într-un mediu social.

Prin limbaj și prin stil se pune o amprentă inconfundabilă și se respectă un principiu al proiectului de comunicare politică: identificarea.

3.3. Faza de expunere

Discursul este un mod de comunicare și un mijloc de acțiune al cărui exercițiu conferă o reală putere celor care știu să se folosească de el: „expresia vie a unui raționament care este în curs de elaborare” după formularea lui R. Jakobson, acesta constituie un obiect de exersare, de studiu și de perfecționare combinând resurse psihologice, coduri lingvistice și structuri de argumentare.

3.3.1. Stăpânirea cunoștințelor

Acest criteriu devine esențial prin caracterul polemic al discursului politic, când doi actori politici vor căuta, într-o confruntare, să se pună reciproc în inferioritate, prin tehnici argumentative diferite, astfel, a nu stăpâni suficient subiectul temei ce face obiectul actului polemic este un handicap deseori imposibil de surmontat. Actorul politic va trebui să se bazeze, în discursul său, pe o serie de evaluări empirice cu privire la opinia publică, obiceiuri și valori locale, dezvoltarea socio-economică, relațiile existente între elitele politice, capitalul de simpatie pe care îl posedă, situația concurenței, a adversarilor politici, și desigur, rolul, poziționarea și influența mass-media.

Un discursul politic temeinic pregătit se va remarca prin:

exactitatea afirmațiilor și calitatea demonstrației;

o minte clară, deschisă, alături de o forță de convingere și de capacitatea de a dialoga.

Exactitatea afirmațiilor și calitatea demonstrației.

Actul explicativ într0un discurs își demonstrează necesitatea prin funcțiile sale: înțelegerea și cunoașterea faptelor , a fenomenelor , a cauzelor, a unor ideii. Actorul politic își construiește un sistem teoretic coerent necesar pentru descrierea completă a ceea ce este de explicat și recurge la cunoștințe esențiale ce se aplică în domeniul realului. Cu alte cuvinte explici ca să convingi.

„ Prin natura sa, forma valorico-normativă elimină într-o oarecare măsură necesitatea explicației, a lui de ce? Satisfăcând, pe de altă parte, parțial nevoia explicației printr-un răspuns specific: trebuie, e bine, e ideal”.(C. Zamfir, 1971, pag. 699).

În cele mai multe cazuri imprecizia afirmațiilor derivă din:

echivocitatea limbajului

polisemia formațiilor de limbaj

valorizare cantitativă

probleme de dicție

abuz de interjecții sau ticuri verbale

repetiții sau o reluare a formulării temei

proastă gestionare a timpului

Este capcana în care cad cel mai des candidații, mai ales în emisiunile de televiziune. „Unii întârzie căutându-și inspirația și cuvintele, se repetă, își umplu discursul cu considerații inutile; se întâmplă și ca emoția să dea expunerii un ritm prea rapid, imposibil de urmărit, și oratorul își părăsește locul uimit de a fi vorbit doar câteva minute”.(G. Feniol, N. Flaguel, 1998, pag.153).

O minte clară, deschisă, forță de convingere și capacitatea de a dialoga.

Discursul polemic oferă actorilor politici șansa de a-și face cunoscute și remarcate calitățile oratorice, dincolo de tehnicile exersate și perfecționate împreună cu specialiștii în comunicare, pentru ca situațiile în care adversarul te poate pune nu pot fi în totalitate anticipate. În acest caz , spontaneitatea, flexibilitatea minții, capacitatea de a dialoga trebuie să suplinească deficiența de anticipare. Paradoxal întrebările pun în dificultate. Exemplu: Domnule Iliescu credeți în Dumnezeu?”, întrebare pusă de E. Constantinescu contracandidatul său în campania din 1996, a provocat un răspuns ilar pentru că nu a fost anticipată. Capacitatea de a dialoga dublată de o forță de convingere sunt calități ce ajută la punerea în aplicare a tehnicilor de persuasiune. Pentru a deveni și mai convingător aceste calități trebuie cultivate cu „rețete” de comunicare persuasivă.

G. Fereol și N. Flaguel (1998, pag.1650) identificau o serie de tehnici de persuasiune ce pot fi aplicate pentru a convinge:

recurgerea la contra-obiective (solicitați argumentarea adversă, dezamorsați forța replicii sale)

preferați consecutivitatea („astfel încât”), cauzalității („fiindcă”)

apostrofați auditoriul („dragii mei colegi”)

practicați tautologia („mă comport impulsiv, pentru că așa este caracterul meu”)

pronunțați răspicat anumite sloganuri

lăsați faptele să vorbească de la sine

separați-vă de situația generală, examinând diferențele care vă despart

profitați de afirmațiile ce nu pot fi contrazise

feriți-vă de afirmațiile cu caracter definitiv („ pe viitor”)

apelați la valori (toleranța sau fraternitatea)

respingeți opiniile concurente demostrându-le limitele.

3.3.2. Fiziologie și atitudini corporale

3.3.2.1. Vocea

În „De institutione oratoria”, Quintilian scria că , pentru a avea o vorbire vioaie, clară, elegantă, rafinată, trebuia mai întâi ca vocea să pornească dintr-un organ sănătos și să nu fie , în al doilea rând, „nici surdă, nici groasă, nici dură, nici aspră, nici prost articulată, nici stridentă, nici slabă sau efeminată.” Respirația trebuia să fie, după părerea lui, „liberă și naturală” cu intervale „bine măsurate”.

Un debit prea precipitat riscă să fie interpretat ca un semn de agitație sau de nervozitate și invers, o prea mare lentoare, provoacă plictiseală sau chiar somnolență. Este întotdeauna preferabil să se vorbească rar și calculat. O voce puternică și fermă ajută în cadrul unor evenimente publice, dar nu trebuie neglijat ca un discurs cu o voce liniștită poate fi la fel de percutant adresat unui public atent și interesat. Și tăcerea la rândul ei poate capta atenția audienței, folosită după expunerea unor argumente importante sau la schimbarea temei discursului.

3.3.2.2. Intonația dezvăluie atitudinea actorului politic în raport cu diferite probleme, situații, persoane. Totodată aceasta relevă și unele trăsături psihologice ale individului, intonația bogată fiind caracteristica indivizilor cu un fond afectiv bogat și care tind, conștient sau inconștient să-și impresioneze interlocutorii.

Intonația plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăți sau inhibiții în comportamentul social.

3.3.2.3. Privirea . dacă fizionomia este golită de expresie aprecierea va fi, fără îndoială, negativă; pot apărea chiar tensiuni sau mișcări determinate de plictiseală, interlocutorii devenind ostili, fiindcă au presimțit că au în fața lor un mincinos, un ipocrit sau un laș. Sfatul pe care A. Stoiciu (2000, pag.36) îl dă privind folosirea ochilor lămurește importanța privirii. „Încercați să fixați pe cineva anume din public. Alegeți-vă câteva persoane din cadrul celor prezenți în fiecare punct al sălii unde țineți discursul. Pentru a crea senzația că vă adresați fiecărui participant în parte stăruiți cu privirea circa un minut într0o direcție a sălii și apoi plimbați-o privind în ochi o persoană care se află în direcția opusă”.

3.3.2.4. Gestica. „Gesticulația este o limbă mută dar foarte puternică” (D. Gusti, 1984, pag.318) și trebuie adecvată discursului. Gestica, pentru a valoriza componenta verbală trebuie să fie:

spontană- să fie natural, original, fără a improviza

suplă- nu bruscați mișcarea corpului, să se evite crisparea și rigiditatea

adaptată- atitudinea să fie tangentă la opinia emisă

limitată- nu exagerați, nu alegeți sobrietatea.

Tot D. Gusti (idem, pag.319) stabilește reguli stricte pentru actorul politic, privind gestica:

trupul trebuie să aibă o poziție onestă, să nu se înconvoaie, când într-o parte când în alta, ca și când i-ar lipsi puterile. Înfățișarea oratorului trebuie să fie nobilă și simplă, capul să-l țină drept. Ridicarea capului prea sus este arogantă, prea jos este neîngrijire și lâncezire, sfială ori devoțiune prefăcută. Modestia dă adevărata postură capul trebuie să fie în armonie cu mâna.

Mișcarea brațelor, a întregului trup trebuie să fie firească. El trebuie a se feri de a nu-și lăsa mâinile să bată într-o parte și în alta, nici a se juca cu ele, căci se face neplăcut și ridicol.

Gestica să varieze, să nu fie monotonă, să se muleze pe discurs și pe auditoriu.

Capitolul III

Eficiența discursului politic în campania electorală

3.1. Comunicarea electorală

orice campanie electorală poate fi văzută și ca o versiune specială a comunicării politice. După unii autori „protagoniștii comunicării politice ar fi trei actori învestiți cu dreptul legitim de a-și exprima public pozițiile politice, și anume politicienii, ziariștii și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie.” (D. Wolton, 1990, pag. 16). Pe parcursul unei campanii electorale, comunicarea politică tinde să se metamorfozeze în ceea ce se numește propagandă electorală, o ipostază particulară a acestui tip de comunicare.

Comunicarea electorală indică o transformare majoră la nivelul regulilor de acțiune politică. În primul rând, „actorii politici se raportează unii la ceilalți de pe poziții concurențiale într-un spațiu experimental ca timp și ca mod de organizare iar regimul concurențial consacrat juridic este cel care reglementează acțiunea politică, în sensul că-i dictează miza, ritmul, și termenii de legitimare.” (C. Beciu, 2000, pag.37). Ceea ce se numește campanie electorală trimite la reglementări constituționale, legislative și juridice, pe de o parte dar și la reguli informale consacrate în timp și care s-au putut instaura în condițiile regimului concurențial. Aceste reglementări au consacrat campania electorală ca metodă de selecție a liderilor politici, ca procedură de desfășurare a selecției, ca ritual și, nu în ultimul rând ca practică națională. În acest context, Gh. Teodorescu (2000, pag.168) nota că „premizele epistemice și morale de la care pornesc în turnirul electoral, privesc acceptarea dublului caracter al demersului constructivist, caracterul convențional al discursurilor exprimate de actorii politici și caracterul concurențial al contextului disputelor electorale”.

Comunicarea electorală devine o specializare începând cu anii 60, cu fundamentele metodei născute în Statele Unite și exportate apoi în Europa Occidentală. Consultabtul în comunicare politică este omul din spatele candidatului care gestionează imaginea acestuia, coordonează strategia politică și în contextul profesionalizării campaniilor electorale, devine indispensabil. Totuși potrivit lui Fred Barnes (apud, G. To…, pag.33) „consultanții politici nu se situează decât pe locul al cincilea în ierarhia factorilor care influențează rezultatul unor alegeri”. Același Fred Barnes oferă și clasamentul: candidatul, mediul politic, starea politică a momentului, banii și pe ultimul loc, consultanții.

„O dată consilierii și activiștii mobilizați campania începe (totalitatea operațiunilor prevăzute în funcție de un obiectiv prestabilit). Iată-ne deci înconjurați de termeni belicoși: și vom vorbi despre țintă (totalitatea alegătorilor vizați), despre creneluri, despre strategii: pe scurt vocabularul militar, în timp de pace, devine apanajul specialiștilor în comunicare.” (G. Thoveron, 1996, pag. 37).

Privită ca o activitate ce are la bază o strategie, comunicarea electorală pentru a-și atinge obiectivele necesită trei etape obligatorii:

analiza informațiilor din contextul electoral

planul de campanie

axele campaniei electorale.

Analiza informațiilor

În linii generale, pentru a construi corect un proiect de imagine publică a unui candidat sau partid trebuie să se analizeze și să se proceseze informații din contextul electoral cu privire la:

contextul electoral general pentru a avea un solid suport logistic pentru o strategie eficientă și realistă

date, informații și procedee ce sunt utilizate în experiența electorală, și sunt elaborate de profesioniști în comunicare (marketingul politic) cum ar fi:

2.1. sondaje de opinie preelectorale și în cursul campaniei electorale

2.2. identificarea și analizarea intervențiilor publice ale adversarilor politici.

procedee și tehnici de influențare a opiniei publice ce trebuiesc exersate înaintea începerii punerii în aplicare a lor.

Pentru obiectivitatea și claritatea strategiei electorale (G. Teodorescu, 2000, pag.201) găsește important definirea situației conflictuale și a diferitelor tipuri de conflict existente în arena politică, definiții ce au patru abordări:

un conflict veridic între convingeri, interese, priorități, valori

un conflict contingent (de criză) definit prin absența resurselor alternative de soluționare a problemelor

un conflict manifest între mentalități, obsesii și tensiuni îndelungate acumulate pe un teritoriu străin înfruntărilor electorale

un pseudo-conflict generat de dificultățile de construcție, transmitere și receptare a mesajului electoral, având drept efect apariția unei stări de ambivalență și confuzie comportamentală.

Importanța acestor criterii ce stau la baza elaborării planului de campanie este dată de rigoarea și obiectivitatea cu care specialiștii în marketing politic le realizează. Pe scara importanței, două surse se evidențiază: studierea intențiilor de vot și a comportamentului în fața urnelor; studierea și analiza de conținut asupra sondajelor de opinie preelectorale și din perioada campaniei electorale.

Intențiile de vot și comportament în fața urnelor

În „Sociology, Third Edition, (J. Noss, B. Hive 1990) este creionată repartiția votanților în funcție de vot. Astfel apar „absenții pozitivi” cei care aleg deliberat să nu voteze din cauza uneia din următoarele poziții:

nu există un partid sau un candidat care să le satisfacă propria conștiință

antipatie personală față de toți candidații

dezamăgirea produsă de partidul preferat

rezultatul alegerilor este știut dinainte

„ Absenții negativi” sunt cei care nu au de gând să voteze, sunt slab informați și puțin interesați de politică. „Absenții negativi” sunt de obicei: tinerii, cei bătrâni și cei mai săraci. „Dacă 25% din electorat absentează 7-8% din aceștia nu sunt absenți reali, ci oameni care au murit după ce s-au întocmit listele electorale, cei plecați în vacanță, în călătorii de afaceri, s-au mutat și nu au carte de alegător etc.” (idem).

Un alt segment important de votanți „the floating voters”, adică cei care își schimbă opțiunile de la un tur de alegeri la altul, care sunt estimați la 15% dintre votanți, sunt cel mai ușor de persuadat și sunt ținta predilectă a marketingului politic. „The floating voters” și „absenții negativi” sunt cei care decid rezultatele alegerilor.

Votanții contemporani nu mai sunt fideli unui partid sau candidat, ei fiind mai ușor de abordat în procesul de persuasiune. Sunt identificate câteva categorii care influențează votul:

sexul – femeile votează sentimental. Bărbații sunt mai interesați de politică.

vârsta – tinerii sunt mai radicali iar bătrânii mai conservatori

religia – sunt cazuri când religia este decisivă (Israel, Irlanda de Nord)

clasele sociale – proletariatul votează cu liderii care au pornit dintre ei, iar bogații votează cu „self-made-man-ul”

Studierea și analiza de conținut a sondajului de opinie

Scopul sondajelor de opinie este să afle opiniile și atitudinile electoratului- a celor ce vor să voteze. Aceste sondaje atrag atenția asupra intențiilor de vot ale alegătorilor când alegerile sunt aproape dar pot răspunde la subiectele despre problemele la ordinea zilei ce interesează partidele, politicienii și guvernanții. Pentru aceasta se cere ca sondajele să fie sistematice și științifice, să aibă acuratețe în cercetările lor și pe de altă parte să fie exprimate în presă cât mai fidel. Studierea de către staff-urile de campanie a candidaților, a sondajelor de opinie derivă din rolul dublu pe care acestea le au: de informare (prin centralizarea datelor0 și de influențare pentru că rezultatele sondajelor influențează chiar opiniile pe care le-au măsurat.

Se consideră că sondajele de opinie pot influența opinia publică și votul în două feluri:

„The bandwagon effect”- arătând cine urmează să câștige alegerile, se vor încuraja votanții să sară în barca ce va câștiga. Oamenilor le place să stea cu învingătorii.

„The boomerang effect”- arătând că un partid este în top se poate încuraja votarea out-siderului. În același timp văzând că partidul lor va câștiga, oamenii nu se vor mai duce să-l voteze.

Sondajele sunt folosite de partidele politice ca să stabilească ce politici sunt mai bine primite de către public.”Sunt trei lucruri care pot ajuta partidele politice:

pot identifica grupuri de votanți care pot fi suporterii potențiali ce pot fi țintele campaniei electorale

pot influența moral membrii partidului

motivează și lămuresc liderii partidelor despre popularitatea lor”. (ibidem,pag.150).

Așadar sondajele sunt recunoscute pentru valoarea lor informativă și sunt folosite de media pentru a releva evenimentele politice și totodată și de candidați și consilierii lor pentru elaborarea planului campaniei electorale.

Planul de campanie electorală

Existența și respectarea unui plan de comunicare în campania electorală impune candidatului sau partidului intrat în cursa pentru putere o exigență: recunoașterea importanței marketingului politic, a consultanților și experților în domeniu și a profesionalismului în elaborarea strategiei electorale.

Cum orice campanie electorală prezintă imaginea unei confruntări pentru cucerirea sprijinului cetățenesc în perioada alegerilor, în această luptă se angajează strategii și se constituie echipe de lucru cu responsabilități precise pe categorii de probleme și pe etape precise, făcându-se eforturi de a fi respectate cât mai riguros.

„Un plan va cuprinde un calendar, divizând acțiunea într-un număr de etape, fiecăreia revenindu-i un public prioritar, temele, argumentele ce trebuie dezvoltate, în fine mijloacele (cu precădere mass-media) necesare”.(G. Toreron, 1996, pag.37). Pe de altă parte detaliind elementele necesare unui plan, (Gh. Teodorescu, 2000, pag.201) stabilești două coordonate:

diagnosticul situației ce cuprinde:

identificarea așteptărilor electoratului, necesități, trebuințe, imperative socio-economice

identificarea așteptărilor electoratului privitor a calitățile, însușirile și capacitatea de reprezentare a interesului public și a cetățeanului de care dispune fiecare candidat

evaluarea potenței electorale a partidului, a candidatului desemnat pentru scrutin

evaluarea potențialului mediatic pe plan local regional și național

coordonate strategice:

fixarea obiectivului strategic

pozitivarea imaginii formațiunii politice și a candidaților săi

activarea segmentului indecis al electoratului

construirea dubitativă a contra-mesajului adresat alegătorului simpatizant al opoziției

realizarea confortului specific alegătorului prin vehicularea temelor sale predilecte și adoptarea unor discursuri electorale satisfăcătoare obsesiilor și insatisfacțiilor exprimate de cetățean (a fi solidar cu el).

Andrei Stoiciu (2000, pag.19-34) identifică elementele pe care un plan de comunicare trebuie să le conțină.

1.Identificarea publicului țintă trebuie să țină cont de diferențele de clase sociale. Pentru influențarea publicului țintă se poate proceda în două feluri:

a) prin utilizarea „ștafetelor de opinie” sau

b) prin segmentarea publicului în funcție de categoriile sociale, de priorități, de afinități politice.

Identificarea publicului înseamnă o adaptare a comunicării la diferite categorii sociale . diversificarea mesajului permite o mai bună abordare și o mai mare flexibilitate a marketingului politic. Segmentarea populației se face după categorii sociale bine determinate: sex, vârstă, educație, venit, stil de viață, dar și în funcție de afinitățile politice.

2.Cronologia, adică planul detaliat de campanie, trebuie să fie bine stabilită. Data la care este lansată o campanie de comunicare electorală este primordială, multe eșecuri având la origine proasta coordonare cronologică. O campanie precoce ce permite monopolizarea spațiului mediatic înaintea altora, este recomandată pentru candidați necunoscuți. O lansare târzie se recomandă în cazul în care deja acești candidați au o funcție politică sau sunt cunoscuți și își pot permite să promoveze o imagine de înțelepciune. Lansarea mai târzie a campaniei are avantajul de a-ți putea reconfigura planul în funcție de argumentele și slăbiciunile adversarului.

3.Media planning (planificarea media). Planul de campanie ține cont de folosirea diferitelor mijloace de comunicare și acesta se adaptează în funcție de temele puse în discuție de mass-media.

4.Coerența. un plan de comunicare este conceput ca un sistem, ca un ansamblu de acțiuni legate între ele și care se influențează reciproc. Nici o decizie nu poate fi luată ignorând consecințele pe care aceasta le poate avea sau contrazicând abordarea urmată până atunci. Atât în ceea ce privește forma cât mai ales fondul, o comunicare trebuie să fie coerentă sieși.

5.Adaptarea campaniei la timpul prezent. Adaptarea campaniei la prezent înseamnă luarea în considerare a tuturor factorilor prezenți astăzi în aplicarea unei formule considerată eficace în altă parte sau cu altă ocazie.

6.Identificarea minimală. Orice campanie de marketing își organizează planul în vederea asigurării unei identități produsului pe care îl promovează (în cazul acesta omul politic, programul politic). Nevoia de identități politice diferite de cea a adversarilor.

Axele campaniei electorale

Discursul politic se manifestă pe trei direcții principale și decisive în comunicarea electorală, fiecare cu un rol bine definit.

Structura pe trei axe a discursului electoral se realizează pentru a facilita înțelegerea mesajului, pentru a crea impresia unei identități a auditoriului cu discursul și nu în ultimul rând pentru o mai ușoară identificare a celui care promovează discursul. Apar astfel direcțiile principale urmate de discurs: axa ideologică, axa personalității, și axa tematică; toate acestea acționează sinergic pentru a putea răspunde unei cerințe importante în mesajul politic: coerența.

Axa ideologică

La acest palier al discursului politic se reamintește electoratului ideologia, doctrina pe care partidul/candidatul o promovează. Preocupările acestuia de a rezolva problemele social-economice ale electoratului va trebui să aibă „umbra ideologiei pe care o reprezintă, astfel, în orice dezbatere politică se amintește valoarea doctrinei promovate de partid.

Tot pe această linie, se asigură electoratul de continuitatea ideologică a programului propus dezbaterii electorale.

Axa personalității

Aceasta reprezintă pivotul în jurul căruia urmează să se construiască imaginea formațiunii politice/ candidatului înscris pe listele de vot. La acest nivel, discursul impune exteriorizarea ideilor de onestitate, dinamism, disponibilitate, inițiativă, echilibru, receptivitate, robustețe și rezistență. O preocupare deosebită trebuie acordată construirii unui stil inconfundabil al candidatului atît discursului generic al formațiunii politice, cât și pentru fiecare candidat în parte. Această axă a discursului va ține cont de aspectul fizic (înfățișare, vestimentație), de limbajul corpului, expresia feței, ptrezență (carismă), competență, experiență, receptivitate, răbdarea de a-l asculta pe celălalt etc. la nivelul acestei axe a personalității, reușita discursului electoral depinde în mare măsură de prestația celor ce-l promovează și mai puțin de a celor ce-l elaborează.

Axa tematică

Este o axă de circumstanță impusă de realitatea socio-economico-culturală a ambientului electoral. Discursul politic propune teme de dezbatere electorală, proiectând soluții și exprimând priorități ale actorului politic. Temele la rândul lor suferă ierarhizări astfel:

teme puternice (tari); candidatul oferă soluții pentru: macroeconomie, politica externă, politica internă, interesele naționale ale României.

Teme imperative: protecție socială

Teme locale- candidatul oferă soluții pentru rezolvarea problemelor locale.

1.2.Sloganul

C. Sălăvastru (1999, pag.29) găsește câteva particularități ale sloganului: „considerarea sloganului ca o formulă (expresie de dimensiuni relativ reduse care poate fi reținută ușor de către public), ca un element al retoricității (ce înglobează în sine diferite forme și proceduri retorice: rimă, ritm, melodicitate, ca instrument al performanței discursive (impactul asupra aceluia care îl receptează și determinarea unei acțiuni de către acesta)”. Plecând de la aceste particularități putem anticipa importanța sloganului în comunicarea electorală ce rezidă în faptul că acesta este o prelungire a discursului, reprezintă o sinteză a imaginii actorului politic care susține o ideologie și un program.

Olivier Reboul (1984) indică următoarele caracteristici ale sloganului:

forma sa retorică (dată de procedeele retorice diferite: joc de cuvinte, aluzie, rimă)

rațiunea de a fi a sloganului este impactul asupra auditoriului (determinabil prin: reacții, atitudini, convingeri)

sloganul este și rămâne o formulă ce se impune prin insolit.

Sloganul este un act de limbaj disimulat, amplificat de discursul politic unde cu greu mai găsim ceva ce este la rigoare denotatul unui astfel de enunț. Deși sloganul apare în multe forme ale discursului politic prezența sa cea mai apăsătoare se găsește în discursul electoral, în propaganda politică.

Caracterul disimulat derivă și din faptul că el se adresează maselor și, fiind o formulă concisă, nu poate da explicații și argumentări sofisticate. Din acest motiv se recurge la slogan care repetat și folosit în mod abil face mai mult decât o platformă program.

Pentru a-și îndeplini scopul pentru care a fost elaborat potrivit lui G. Troveron (1996, pag.129-138) sloganul respectă opt cerințe:

sloganul trebuie să fie scurt, original, credibil, complet, să corespundă așteptărilor publicului și îndeajuns de durabil pentru a rezista pe parcursul întregii campanii.

sloganul trebuie să fie simplu ideal și să aibă 7-8 silabe.

sloganul să fie sonor, ni-l vom aminti cu ușurință. Sonoritate înseamnă ritm.

sloganul trebuie să fie original. Trebuie să se remarce, să nu fie plat, să nu fie banal, nici oarecare. Să iasă din comun pentru a putea fi perceput, pentru a ne face plăcere să-l memorăm.

trebuie să contribuie la coerența candidatului sau a partidului. Formula aleasă trebuie să-l deosebească de adversar, ele trebuie să fie credibile

un slogan trebuie să fie complet și prin câteva cuvinte suficient sieși. Este necesar să includă numele candidatului.

sloganul să fi în pas cu timpul.

sloganul trebuie să pată dăinui când situațiile se schimbă.

Sloganul este un enunț polemic, el fiind pus în circulație de un grup de putere pentru a-i promova punctul de vedere , pentru a intra în contradicția cu punctele de vedere promovate de celelalte grupuri de putere. Aspectul polemic se instituie ca rațiunea de a fi a enunțului slogan, fiindcă dacă el nu ar avea o contrapondere, el nu ar avea sens.

După A. Stoiciu (2000, pag.36), sloganul „este un refren al imaginii publice” și poate funcționa căci introduce un sentiment de urgență în electorat, și cel mai important, după părerea autorului, trebuie să fie „coerent cu temele de campanie și cu imaginea candidatului”.

1.3.Afișul

afișul se impune ca forma cea mai vioaie a comunicării politice îmbinând sloganul cu imaginea, așadar, forma cu fondul. Este în același timp un mod facil de a comunica direct, fără prealabil, fără să rețină auditoriul, iar dacă mesajul și imaginea sunt clare nu este nevoie să-l contempli.

Afișul impune imaginea candidatului în mediul public, asigurând o răspândire rapidă a ideilor într-o arie geografică largă și fără îndoială „va trebui să se axeze pe repetiție, să se înmulțească pe parcursul drumurilor noastre, și în același timp să se deosebească de afișele vecine prin originalitate, să iasă din comun.” (G. Troveron, 1996, pag.141).

Atunci când se calculează eficacitatea afișului se ține seama de spațiu (numărul de panouri acoperite și vizibilitatea expunerii în timp a afișajului). Când vorbim de spațiu sau de „geografia afișajului” cum o numea Troveron, avem în vedre orientarea afișajului către diferite categorii de public vizat. Sunt cartiere luxoase și sărace ce sunt vizate, tinerii în preajma școlii, muncitorii. Un aspect important este lizibilitatea. Un trecător nu are decât câteva secunde pentru a-și arunca privirea, ceea ce este și mai greu când afișul tău este înconjurat de ale adversarilor și acestea concepute pentru a atrage ochiul, așadar scripto-imaginea trebuie să fie simplă și clară în culori ce oferă un contrast mulțumitor. Aici A, Moles (1969, pag.80) vorbește de viața utilă a afișului căci, „privirea uzează afișul, și ca orice operă grafică ale cărei morfeme sau elemente stilistice se banalizează, această uzură iminentă determină pierderea treptată a valoriisale estetice pe măsură ce afișul este mai bine înțeles și mai ușor acceptat, iar jocl culorilor și al formulelor se atenuează, vine o vreme în care și-a pierdut toată forța. Afișul și-a îndeplinit sarcina acum trebuie înnoit”.

Este totuși riscant și nefast să se acorde afișajului un rol dominant în concepția unei comunicări electorale. Cu toate acestea el nu trebuie să fie neglijat, fie și pentru impresia de rigurozitate a campaniei electorale. Folosind experiența afișajului comercial A. Stoiciu concepe o strategie de ameliorare a eficienței afișajului politic și propune următoarele reguli:

imaginea afișului trebuie să includă idea de mișcare. Acest lucru se obține printr-o serie de imagini succesive care duc la crearea unor câmpuri vizuale.

imaginea afișului trebuie să fie simplă.

nu trebuie ca decorul să aibă o grafică prea complexă.

imaginea să aibă un subiect principal și care nu se află în centrul imaginii.

o idee proastă este aceea de a avea cinci afișe diferite. O idee bună este de a avea o imagine declinată pe panouri, pe broșuri etc.

nu mințim în imagini sau în afișe. Pozele nu trebuie trucate pentru că dacă se află ântreaga campanie va fi compromisă.

Cu toate că, după părerea mai multor specialiști afișele nu au influență decât asupra a 1% dintre alegători, prezența lor în stradă are și rolul de a marca perioada desfășurării campaniei electorale și a semnala populației importanța deciziei lor.