.sistemul Politic Politologie

CUPRINS

PREFAȚĂ

Capitolul I. – OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI – DOMENIUL PUBLIC

1. Domeniul politic – obiect de studiu al Politologiei;

raportul dintre domeniul politic și celelalte domenii ale vieții sociale

2. Legile generale și categoriile politologiei

3. Politologia în sistemul științelor politice. Funcțiile politologiei

4. Momente importante în constituirea și dezvoltarea politologiei

5. Contribuția gândirii politice românești la dezvoltarea politologiei ca știință.

Capitolul II. – SISTEMUL POLITIC

1. Sistemul politic – concept; trăsături generale

2. Structura și funcționalitatea sistemului politic

3. Sistemul politic – regim politic.

Capitolul III. – PUTEREA POLITICĂ

1. Putere socială – concept, trăsături și forme de manifestare.

2. Puterea politică. Concept, trăsături, funcții și forme de manifestare

3. Autoritatea politică – concept, trăsături

4. Legitimitatea politică – concept și forme de manifestare

5. Forța politică și influența politică

Capitolul IV. – STATUL – INSTITUȚIE CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC

1. Conceptul de stat. Apariția și evoluția statului

2. Tipuri și forme de stat.

3. Trăsăturile și funcțiile statului

4. Statul de drept; principii de bază

5. Evoluția statului la români.

6. Doctrine politice contemporane privind statul

Capitolul V. – PARTIDELE POLITICE

1. Conceptul de "partid politic". Trăsături și funcții.

2. Geneza și evoluția istorică a partidelor politice.

3. Evoluția partidismului în epocile modernă și contemporană. Sisteme partidiste.

4. Doctrine politice privind partidismul

5. Trăsăturile partidismului în România în perioada de tranziție.

Capitolul VI. – DEMOCRAȚIA

1. Conceptul de "democrație". Principiile și normele democratice

2. Evoluția istorică a democrației

3. Mecanismul democratic în procesul de trecere spre economia de piață

4. Doctrine politice contemporane privind democrația

5. Drepturile fundamentale ale omului

Capitolul VII. – REGIMURILE POLITICE

1. Conținutul și esența regimurilor politice.

2. Regimuri politice democratice

3. Regimuri democratice la români în epocile modernă și contemporană

4. Regimuri politice dictatoriale

5. Regimuri dictatoriale din România în epoca contemporană

Capitolul VIII. – SOCIETATE POLITICĂ – SOCIETATE CIVILĂ

1. Aspecte teoretice privind societatea politică și societatea civilă

2. Societatea politică

3. Societatea civilă

Capitolul IX. – CULTURA ȘI ACȚIUNEA POLITICĂ

1. Conceptul de cultură politică. Trăsături și funcți

2. Conceptul și formele acțiunii politice

Capitolul X. – DOCTRINE POLITICE PRIVIND ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA SOCIETĂȚII.

1. Conceptul de doctrină politică; criterii de clasificare.

2. Doctrina politică liberală și evoluția sa

3. Conservatorismul

4. Doctrina politică democrat-creștină.

5. Doctrina social-democrată

6. Tehnocrația.

7. Doctrina politică fascistă..

8. Doctrina politică comunistă marxist-leninistă

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

PREFAȚĂ

Prezenta lucrare, răspunde unei nevoi acute de formare a unei culturi politice care, mai ales, în împrejurările actuale, este de mare importanță pentru toți cetățenii țării și, îndeosebi, pentru tineretul studios.

Este tot mai evident faptul că trecerea la economia de piață și edificarea statului de drept în tara noastră constituie un proces care implică un nivel de cunoaștere a fenomenului politic de către toți cetățenii. Numai în acest mod cetățenii pot fi în măsură să înțeleagă sensul diferitelor acțiuni politice și să acționeze responsabil. Lucrarea de față răspunde acestor stringente nevoi de expunere și tratare a noțiunilor fundamentale ale domeniului politic, a căror cunoaștere se impune ca o condiție esențială atât pentru societatea politică în legătură cu valoarea deciziilor ce le adoptă, cât și pentru societatea civilă care poate astfel, să intervină în cunoștință de cauză pentru a-i determina pe guvernanți să-i servească interesele. De asemenea, prin problematica abordată, lucrarea vine în întâmpinarea nevoii de pregătire a tineretului din universitățile în care politologia figurează ca disciplină de învățământ, în mod deosebit pentru facultățile cu profil economic.

Complexitatea fenomenului social, în general, și a celui economic, în special, reclamă pentru specialiștii în acest domeniu cunoașterea temeinică a fenomenului politic, fără de care nu este posibilă înțelegerea corectă a diferitelor aspecte din domeniul economic. Chemat să ia decizii în economie, specialistul nu poate s-o facă în deplină cunoștință de cauză, fără înțelegerea fenomenului politic. Într-o economie de piață, spre care se îndreaptă România, politicul slujește economicul. Pentru ca acest lucru să-și găsească o concretizare firească, specialiștii din economie trebuie ca în activitatea lor să țină cont de corelația respectivă, a cărei înțelegere este asigurată, în primul rând, de studierea politologiei.

În cadrul problematicii politologiei, principalele teme se referă la: obiectul de studiu al politologiei, sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice, democrația, drepturile fundamentale ale omului, regimuri politice, societate politică, societate civilă, cultură politică, acțiune politică și doctrine politice privind organizarea și conducerea societății.

Studierea acestor teme, și a altora asigură un minimum de cunoștințe în domeniul politic, necesar în formarea tuturor specialiștilor din diferite domenii de activitate.

După cum era și firesc, tratarea problematicii începe cu elucidarea conținutului politologiei, a locului acesteia în cadrul celorlalte științe socio-umane, a evoluției gândirii politice universale și românești de-a lungul veacurilor, punând în evidență stadiul actual al dezvoltării acestei științe, rosturile ei în societățile contemporane, necesitatea concentrării eforturilor în vederea elaborării la nivel actual a sistemului categorial cu care operează, a metodelor ei de cercetare.

Un spațiu larg este acordat, în lucrare, abordării unei suite de teme referitoare la sistemul și regimul politic, puterea politică, statul de-a lungul istoriei și statul de drept, societatea politică și societatea civilă.

Înlăturând clișeele tradiționale ale marxismului, cu privire la aceste categorii, aducând în câmpul analizei multitudinea de elaborări existente în literatura de specialitate, autorii și-au concentrat atenția în direcția elucidării adecvate, din perspectiva contemporană, a conținutului diferitelor structuri și mecanisme ale puterii. Se fac precizări pertinente cu privire la componentele sistemului politic, la raporturile de putere, ipostazele puterii, modalitățile prin care se asigură organizarea și conducerea politică a societății, înfăptuirea procesului de guvernământ.

O atenție deosebită se acordă în prezenta lucrare analizei unui alt grupaj de teme precum partidismul, democrația, regimurile democratice și dictatoriale, drepturile fundamentale ale omului, cultura și acțiunea politică.

Demersurile analitice întreprinse în acest cadru au drept scop regândirea diferitelor aprecieri teoretice denaturate de către regimurile totalitare, operarea unor clarificări extrem de utile pentru dobândirea de cunoștințe veridice, cu privire la sistemul politic, la valorile și normele politice necesare formării convingerilor, atitudinilor și conduitei politice democratice și responsabile.

Formarea culturii politice, a mentalităților și comportamentelor democratice, concură la dezvoltarea capacității cetățenilor de a înțelege politicul și de a-și forma propriile criterii de apreciere a activităților politice.

Realizând o abordare sistematică și argumentată a aspectelor teoretice ale domeniului politic, lucrarea se încheie cu analiza unor doctrine referitoare la organizarea și conducerea politică a societății.

Însumând un apreciabil efort de articulare la marile probleme ale momentului actual, lucrarea se fundamentează pe o largă documentare din literatura română și străină de specialitate.

Prin problematica abordată, analizele, constatările și observațiile formulate și temeinic motivate, lucrarea se constituie într-un valoros curs de politologie care contribuie, fără îndoială, la sporirea informației studenților (și nu numai a lor).

Apariția acestei lucrări este o continuare firească a preocupărilor pe care autorii le-au avut încă din 1990 de a elabora primele manuale de politologie din țara noastră și includerea acestei discipline ca materie de studiu în învățământul superior românesc.

Autorii sunt conștienți că problematica abordată poate fi susceptibilă de îmbunătățiri încât orice sugestii, propuneri în acest sens, din partea cititorilor vor fi binevenite și luate în calcul într-o viitoare ediție.

Autorii

OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI – DOMENIUL PUBLIC

În cadrul științelor politice, Politologia ocupă un loc important prin problematica pe care o abordează.

Politologia reprezintă una dintre cele mai vechi științe despre societate, apariția și dezvoltarea ei fiind strâns legate de afirmarea politicului ca sistem și, îndeosebi, a statului. Însăși denumirea de "Politologie" provine de la două cuvinte grecești: "polis" – care înseamnă stat, cetate, și "logos" – știință, semnificând știința despre stat, despre cetate, respectiv știința politică.

Sub această denumire, de "știința politicii", s-a dezvoltat de-a lungul timpului până în deceniul al VI-lea al secolului XX, când a căpătat titulatura de Politologie. Termenul de "politologie" a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling și francezul André Thérive pentru a denumi știința politică și a fost folosit pentru prima dată în 1954 de către Gert von Eynern.

Problematica politologiei, complexă și diversificată, impune elucidarea unor probleme, precum: sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice, democrația, regimurile politice, societatea politică – societatea civilă, cultura și acțiunea politică, doctrine politice privind organizarea și conducerea societății etc.

Studiul acestor teme, precum și al altora, asigură un minimum de cunoștințe de cultură politică, necesare în formarea tuturor specialiștilor din diferite domenii de activitate, cât și pentru înțelegerea fenomenului politic de către cetățeni în general.

1. Domeniul politic – obiect de studiu al Politologiei; raportul dintre domeniul politic și celelalte domenii ale vieții sociale

Societatea, într-o abordare sistemică, reprezintă un sistem global de un fel deosebit. În raport cu celelalte sisteme globale, acest sistem are anumite trăsături specifice care, într-un fel, îl face unic în univers. Astfel, societatea privită ca sistem global are la bază gândirea și acțiunea omului care, pe de o parte, îi dă posibilitatea să se autoreflecte și reflectându-se pe sine, reflectă întregul univers, iar pe de altă parte îi dă posibilitatea să se dezvolte pe linia progresului istoric. Rezultă prin urmare că societatea este singurul sistem global din univers care are capacitatea de a se autoretice ale domeniului politic, lucrarea se încheie cu analiza unor doctrine referitoare la organizarea și conducerea politică a societății.

Însumând un apreciabil efort de articulare la marile probleme ale momentului actual, lucrarea se fundamentează pe o largă documentare din literatura română și străină de specialitate.

Prin problematica abordată, analizele, constatările și observațiile formulate și temeinic motivate, lucrarea se constituie într-un valoros curs de politologie care contribuie, fără îndoială, la sporirea informației studenților (și nu numai a lor).

Apariția acestei lucrări este o continuare firească a preocupărilor pe care autorii le-au avut încă din 1990 de a elabora primele manuale de politologie din țara noastră și includerea acestei discipline ca materie de studiu în învățământul superior românesc.

Autorii sunt conștienți că problematica abordată poate fi susceptibilă de îmbunătățiri încât orice sugestii, propuneri în acest sens, din partea cititorilor vor fi binevenite și luate în calcul într-o viitoare ediție.

Autorii

OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI – DOMENIUL PUBLIC

În cadrul științelor politice, Politologia ocupă un loc important prin problematica pe care o abordează.

Politologia reprezintă una dintre cele mai vechi științe despre societate, apariția și dezvoltarea ei fiind strâns legate de afirmarea politicului ca sistem și, îndeosebi, a statului. Însăși denumirea de "Politologie" provine de la două cuvinte grecești: "polis" – care înseamnă stat, cetate, și "logos" – știință, semnificând știința despre stat, despre cetate, respectiv știința politică.

Sub această denumire, de "știința politicii", s-a dezvoltat de-a lungul timpului până în deceniul al VI-lea al secolului XX, când a căpătat titulatura de Politologie. Termenul de "politologie" a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling și francezul André Thérive pentru a denumi știința politică și a fost folosit pentru prima dată în 1954 de către Gert von Eynern.

Problematica politologiei, complexă și diversificată, impune elucidarea unor probleme, precum: sistemul politic, puterea politică, statul, partidele politice, democrația, regimurile politice, societatea politică – societatea civilă, cultura și acțiunea politică, doctrine politice privind organizarea și conducerea societății etc.

Studiul acestor teme, precum și al altora, asigură un minimum de cunoștințe de cultură politică, necesare în formarea tuturor specialiștilor din diferite domenii de activitate, cât și pentru înțelegerea fenomenului politic de către cetățeni în general.

1. Domeniul politic – obiect de studiu al Politologiei; raportul dintre domeniul politic și celelalte domenii ale vieții sociale

Societatea, într-o abordare sistemică, reprezintă un sistem global de un fel deosebit. În raport cu celelalte sisteme globale, acest sistem are anumite trăsături specifice care, într-un fel, îl face unic în univers. Astfel, societatea privită ca sistem global are la bază gândirea și acțiunea omului care, pe de o parte, îi dă posibilitatea să se autoreflecte și reflectându-se pe sine, reflectă întregul univers, iar pe de altă parte îi dă posibilitatea să se dezvolte pe linia progresului istoric. Rezultă prin urmare că societatea este singurul sistem global din univers care are capacitatea de a se autoreflecta și dezvolta.

Pentru ca să existe și să se dezvolte, societatea își specializează anumite domenii, cărora le încredințează activități specifice care, împreună, concură la scopurile urmărite de existență și progres social.

Un prim domeniu pe care societatea îl specializează îl constituie domeniul economic căruia îi sunt încredințate activități privind producerea, circulația și desfacerea bunurilor materiale fără de care societatea n-ar putea să existe și să se dezvolte.

Un alt domeniu specializat de societate este cel al vieții spirituale a cărei menire se referă la autoreflectare și la reflectarea întregului univers pe baza cărora, oamenii acționează în mod conștient pentru asigurarea dezvoltării sociale.

Existența și dezvoltarea socială reclamă totodată și un alt domeniu al vieții sociale, domeniul politic căruia îi sunt încredințate activități privind organizarea și conducerea de ansamblu a societății, prin intermediul cărora se asigură funcționalitatea complexului social al unei comunități umane.

Între domeniile vieții sociale (economic, spiritual, politic) există legături organice de condiționare și potențare reciprocă în sensul că unul fără celelalte nu poate exista și, în același timp, cu cât fiecare dintre ele este mai bun și societatea, în ansamblul ei, funcționează mai bine.

Legat de locul și rolul domeniilor sociale în ansamblul societății sunt formulate puncte de vedere diferite.

Astfel, unii susțin că domeniul economic ar constitui domeniul hotărâtor al vieții sociale, în sensul că fără de el n-ar putea exista societatea și că, în același timp, acesta ar determina existența și viabilitatea celorlalte domenii.

Un astfel de punct de vedere își are sorgintele încă din antichitate, după expresia latină "primum bibere de inde filosofare", adică "întâi să mâncăm să bem și apoi să filosofăm". În prezent acest curent de gândire, se bucură de mare răspândire, curent la care s-au raliat și marxiștii cu nuanțări diferite. Astfel, Marx, în "Capitalul", susține fără echivoc că domeniul economic este cel hotărâtor, de el depinzând celelalte domenii. La această teză a lui Marx, Lenin face o nuanțare cu vădit scop ideologic. Susținând ca și Marx, rolul determinant al economicului, Lenin adaugă o nouă teză și anume că în epoca contemporană, când, după părerea lui se punea problema creierii unei societăți noi, socialiste, politicul ar căpăta un rol de factor prim, în sensul că acesta ar prefigura economicul fără să-i suprime rolul hotărâtor. Astfel, Lenin susținea că trebuie mai întâi preluată puterea politică sub forma dictaturii proletariatului căreia îi revine rolul de a crea baza economică a noii societăți prin mijloace de deposedare și reprimare a vechii orânduiri sociale.

Această teză nu se justifică din punct de vedere științific și este periculoasă sub aspect politic. Prin intermediul acestei teze marxist-leniniștii încercau să formuleze o bază teoretică regimurilor totalitare, politicii de reprimare folosită pe scară largă în societatea socialistă, societate pe care au urmărit s-o impună omenirii.

În fapt, domeniile vieții sociale (economic, spiritual, politic) sunt absolut necesare, fiecare dintre ele având rolul bine definit în dezvoltarea societății omenești.

Noi considerăm că nu este bine să se facă o ierarhizare a domeniilor vieții sociale, întrucât nu se justifică din punct de vedere științific, în sensul că fiecare dintre ele este absolut necesar pentru existența și dezvoltarea societății, lipsa unuia dintre acestea ar duce la dispariția respectivelor comunități umane.

Toate aceste domenii constituie obiectul studiului anumitor științe – științele sociale.

Definirea obiectului unei științe, în general, și, în mod deosebit, al unei științe sociale, este o problemă complexă care impune precizarea mai multor elemente precum: domeniul strict pe care îl studiază și din ce unghi de vedere; categoriile, procesele sociale și legile specifice; locul științei respective în sistemul științelor sociale în general și în cadrul sistemului științelor din domeniul de activitate respectiv. Prin urmare, definirea obiectului de studiu al "Politologiei" evidențiază locul și trăsăturile caracteristice ale acesteia în raport cu celelalte științe politice.

Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului social global. Politicul reprezintă acel domeniu al vieții sociale în care se desfășoară activitatea conștientă a oamenilor pentru promovarea anumitor interese ce se manifestă sub o multitudine de forme precum: interese individuale, generale, de grup social, naționale, internaționale, economice, spirituale, politice etc. Servirea și promovarea diversității de interese, atunci când se realizează în mod conștient, prin activități organizate și programate, se constituie în domeniul politic.

Domeniul politic se prezintă sub trei aspecte: sistem politic, acțiune politică și gândire politică, între acestea existând o strânsă interdependență.

În legătură cu momentul apariției domeniului politic, în lumea politologilor există păreri controversate.

Unii politologi consideră că domeniul politic există de la începutul vieții sociale, de când există societatea, motivând că activitățile conștiente, de promovare a unor interese, au existat de la început. În cele mai primitive forme de organizare umană (gintă, trib), au existat și anumite activități ce promovau conștient diferite interese. Șeful unei ginți sau al unui trib stabilea, pe baza unei politici, cum și în ce măsură urma să-și satisfacă trebuințele fiecare membru al grupării sociale.

Alți politologi consideră că în acea perioadă este greu de vorbit de activități politice pentru că acestea presupuneau anumite structuri, instituții etc., pentru a putea promova organizat interesele. În epoca respectivă acestea lipseau în mod complet. Sigur că șeful unei cete sau unui trib, prin firea lucrurilor, era mai apropiat de bunul dobândit și putea să-și adjudece o parte mai însemnată din acesta. Numai că, același lucru se putea referi la oricare membru al comunității respective, pentru că oamenii nu puteau obține decât un minimum de bunuri care să le asigure existența biologică, în acea perioadă lipsind surplusurile pentru care s-ar fi ivit necesitatea unei politici de adjudecare.

Pornind de la aceste considerente, mulți politologi consideră că domeniul politic apare o dată cu diferențierea socială, cu proprietatea privată, cu apariția de surplusuri care necesitau o activitate conștientă și organizată privind modalitățile de repartiție și de însușire a acestor surplusuri, iar de aici un întreg sistem de organizare, gândire și activitate politică. De aceea, se consideră că domeniul politic a apărut în momentul trecerii spre orânduirea sclavagistă, când își fac apariția instituțiile politice, în special statul.

Se poate aprecia, fără să ne pronunțăm categoric pentru un anumit punct de vedere, că domeniul politic a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, în perioada de trecere spre sclavagism, având încă forme incipiente, necristalizate în comunitățile umane anterioare.

Apariția domeniului politic a condus la o dezvoltare socială conștientă care a accelerat progresul istoric. După cum se știe, dezvoltarea socială din toate timpurile se realizează sub două forme: spontană și conștientă. Dezvoltarea conștientă, spre deosebire de cea spontană, presupune o activitate programată, organizată în concordanță cu cerințele progresului istoric care să conducă la o concordanță între scopurile propuse și rezultatele activității desfășurate. Politicul este elementul care a dat posibilitatea oamenilor să-și organizeze activitatea în așa fel încât să realizeze într-o măsură cât mai mare o dezvoltare conștientă.

Și dezvoltarea spontană are la bază o activitate conștientă a oamenilor, dar această activitate nu realizează o concordanță între scopurile propuse și rezultatele obținute, fie datorită insuficientei cunoașteri, fie promovării unor interese ce contravin mersului înainte al societății. Dezvoltarea conștientă are la bază o activitate bazată pe o anumită cunoaștere corectă a realității, care atestă posibilitatea realizării unor obiective în concordanță cu progresul istoric mult mai rapid și cu pierderi mai puține decât în cazul dezvoltării spontane.

Apariția domeniului politic a creat necesitatea organizării unui sistem politic menit să asigure funcționarea de ansamblu a societății. O caracteristică a domeniului politic, în afară de faptul că el reprezintă activitatea conștientă pentru promovarea unor interese, constă în aceea că, pe măsura dezvoltării sociale, a înaintării societății pe noi trepte, acesta a căpătat o însemnătate tot mai mare. Fiecare orânduire socială a marcat și o sporire a importanței domeniului politic în viața socială. În prezent, în lumea contemporană, rolul domeniului politic este tot mai mare în funcționalitatea societății, în dezvoltarea complexelor probleme cu care se confruntă omenirea.

Epoca contemporană se caracterizează printr-o interdependență a tuturor fenomenelor și care, de fapt, a creat probleme cu caracter global precum: dezvoltarea generală a întregii societăți umane care să elimine subdezvoltarea, problemele păcii și războiului, problemele mediului ambiant, problema materiilor prime și energetice și, legat de toate acestea, promovarea unui curs democratic al întregii organizări politice care să asigure libertatea, bunăstarea, independența și egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor și popoarelor.

Această realitate reclamă ca sistemul politic, structurat, de regulă, pe criterii naționale, să asigure promovarea progresului pentru fiecare națiune și, printr-o colaborare între state, să contribuie la rezolvarea problemelor cu caracter global existente în epoca contemporană. Explicația o găsim în faptul că problemele globale afectează viața tuturor popoarelor, decurgând din aceasta necesitatea rezolvării lor prin efortul concret al întregii comunități umane.

Se poate aprecia că omenirea se află în prezent la un moment de răscruce. Ori reușește ca, prin eforturi comune a tuturor popoarelor, să rezolve sau cel puțin să gestioneze în mod corespunzător problemele păcii și războiului, ale apărării mediului ambiant, ale dezvoltării generale a societății prin eliminarea subdezvoltării, ale organizării democratice a societății și în acest caz societatea omenească supraviețuiește și se poate dezvolta, ori dacă nu se reușește acest lucru, existența oemnirii este pusă sub semnul întrebării.

Problemele globale ale omenirii, nu pot fi rezolvate decât prin implicarea fermă și în mod corespunzător a factorului politic, în speță a tuturor guvernelor, a partidelor politice, cum și a diferitelor organizații internaționale în scopul triumfului forței argumentului, ci nu a argumentului forței.

Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât astăzi în activitatea politică sunt atrase categorii tot mai mari de oameni care, pentru a acționa cât de cât corespunzător, trebuie să beneficieze de programe politice atât în plan național cât și în plan internațional care să concorde cu nevoile de progres ale omenirii, de pace și stabilitate în lume.

Aserțiunea gânditorilor antici că omul este, în primul rând, un "zoon-politikon" își capătă astăzi mai mult ca oricând, adevăratele sale dimensiuni.

Spre deosebire de trecut, în prezent nu există problemă mai mare sau mai mică ce confruntă omenirea, care să nu aibă și aspect politic și care să nu necesite o rezolvare politică. Dacă în trecut politica era apanajul unor grupuri restrânse de oameni, de regulă a celor ce făceau parte din organele de conducere socială, astăzi acțiunea politică cuprinde categorii sociale tot mai largi. În lumina acestor realități, apare importanța științelor politice în general și a politologiei în special, care să ofere un fundament științific factorilor de decizie politică, dar și o cultură politică tuturor cetățenilor pentru a participa în cunoștință de cauză la viața societății.

Pe măsura dezvoltării sociale, oamenii simt nevoia tot mai mult a unei activități politice complexe, care presupune o organizare riguroasă cu instituții corespunzătoare, menite să asigure buna funcționare a societății și, în ultimă instanță, a satisfacerii trebuințelor umane.

Domeniul politic trebuie să slujească, în primul rând, economicului, dar și societății în ansamblu, pentru ca acesta să-și realizeze finalitatea sa de satisfacere a trebuințelor umane în condiții cât mai bune. Așadar, domeniul politic este necesar pentru viața socială în care oamenii acționează conștient pentru ca problemele lor vitale să fie rezolvate în concordanță cu cerințele obiective ale progresului istoric.

2. Legile generale și categoriile politologiei

Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile, procesele și legile specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai generale. Pentru aceste considerente, politologia poate fi definită ca știința celor mai generale legi ale domeniului public și a modalităților în care acestea acționează, în funcție de condițiile concret istorice. Legile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendințe deoarece acționează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi. Această caracteristică creează mari dificultăți în descoperirea și formularea legilor domeniului politic care sunt mult mai mari decât în cazul descoperirii și formulării legilor naturii.

Ținând cont de specificul domeniului și de dificultățile pe care le implică, mulți politologi au descris și analizat fenomenul politic sub diverse aspecte, fără să formuleze însă și legi sau dacă le-au formulat, au făcut-o insuficient, limitându-se prin a exemplifica doar prin câteva legi. Alții, cei marxiști mai ales, au formulat o serie de legi ale societății socialiste, legi declarate imuabile, obligatorii pentru toți, dându-le o formulare rigidă, dogmatică, mergându-se până acolo încât se numerotau și ierarhizau. Sunt cunoscute în această privință consfătuirile partidelor comuniste și muncitorești de la Moscova din anii 1957 și 1968, care au decretat că există 10 legi generale ce guvernează procesul construirii socialismului, pe care le-au declarat obligatorii pentru toți, într-un fel ca cele 10 porunci.

O asemenea abordare a problemelor este improprie investigației științifice și, ca atare, fără să tăgăduim posibilitatea descoperirii și formulării unor legi care guvernează domeniul politic, trebuie să manifestăm, în această privință, precauție, prudență, elasticitate, inventivitate și, mai ales, relativitate.

În literatura de specialitate, încă de la apariția politologiei ca știință și, îndeosebi, în epoca contemporană, se găsesc referiri la anumite legi proprii domeniului politic.

Dacă plecăm de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este comun, și se repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul respectiv, atunci putem considera că politologia studiază legile domeniului politic, legi pe care le prezentăm sub forma unor principii generale precum:

Ø organizarea unui sistem politic bine articulat și structurat în relații, instituții și concepții, prin intermediul căruia societatea își asigură funcționalitatea și progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică, relevat de literatura de specialitate, că, fără un sistem politic, societatea n-ar putea funcționa. În fapt, nu există societate, comunitate umană, fără un sistem politic;

Ø organizarea și conducerea democratică a societății. Experiența istorică a dovedit că, de regulă, numai în condițiile unei organizări și conduceri democratice sunt posibile progresul social, bunăstarea și prosperitatea cetățenilor;

Ø armonizarea intereselor tuturor cetățenilor, grupurilor și categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realiza decât în condițiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât și a celor de grup sau individuale. Aceasta își poate găsi expresia numai prin armonizarea unor asemenea interese în concordanță cu cerințele progresului general al societății;

Ø unitatea organică între libertate și responsabilitate. Unitatea dintre libertate și responsabilitate constituie un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertății în mod responsabil de către membrii societății, indiferent de poziția lor pe scara ierarhiei sociale;

Ø unitatea organică dintre organizarea și conducerea democratică a societății și bunăstarea și prosperitatea tuturor cetățenilor. O organizare și conducere democratice sunt probate în primul rând de capacitatea lor de a asigura bunăstarea și prosperitatea cetățenilor, la rândul lor, bunăstarea și prosperitatea nu-și pot găsi rezolvarea favorabilă decât în condițiile unui cadru de organizare democratică.

Formulând asemenea principii, trebuie să avem permanent în vedere că acestea nu sunt singurele și că important este modul în care factorii politici le cunosc și țin cont de cerințele acestora în activitatea lor.

Instituțiile politice, factorii politici la nivel național și internațional simt tot mai mult nevoia unor studii de amploare și a unor concluzii pertinente, cu caracter științific, pentru a le avea în vedere în politica ce o promovează.

Această împrejurare a determinat și determină multe instituții și mulți factori de decizie politică să facă comenzi sociale privind cercetarea fenomenului politic, ajungându-se chiar la organizarea unor institute de cercetări specializate pe domenii (stat, partid, sistem, doctrine etc.) și chiar pe țări, așa cum se prezintă realitatea în SUA, Japonia, Germania etc. Chiar mai mult, instituții neguvernamentale, organizații aparținând societății civile din diferite țări, îndeosebi din Occident, au preocupări constante în studierea fenomenului politic, concretizate în studii de amploare, cum sunt rapoartele Clubului de la Roma etc.

În țara noastră, după revoluția din decembrie 1989, se constată o efervescență politică, o atracție spre acest fenomen, exprimată fie și prin discutarea și comentarea lui, în cercuri tot mai largi.

Paralel cu această realitate, se constată o preocupare mai susținută pentru studierea fenomenului politic, în care se circumscrie și introducerea politologiei ca obiect de studiu în învățământul superior.

Având în vedere conținutul, importanța și sfera sa de cuprindere, politologia reprezintă o știință de maximă generalizare a domeniului politic, care se ocupă cu studierea legilor și modalităților concrete în care acestea se manifestă, în funcție de condițiile istorice ale dezvoltării sistemului politic.

Categoriile studiate de politologie sunt și ele de maximă generalizare și se referă la sistem politic, stat, putere politică, partidism, democrație, regimuri politice, doctrine politice, acțiune politică etc. Ca și legile, categoriile politologiei au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric și aflate într-o relație de cauzalitate și interdependență.

3. Politologia în sistemul științelor politice. Funcțiile politologiei

Prin conținutul și scopurile sale, politologia este o știință despre domeniul politic. Domeniul politic, ca domeniu al vieții sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic este studiat de știința dreptului, știința statului, știința partidelor (stasiologia), istorie politică, filosofie politică, sociologie politică etc. Față de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a menționat, domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelalte științe politice sunt, într-un fel, științe particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al politicului, și nu ansamblul său.

Această realitate a determinat pe mulți politologi să considere greșit politologia ca știința fundamentală a politicului. Politologia reprezintă într-adevăr teoria generală a politicului, care se ocupă cu studierea legilor generale ale acestuia, dar această împrejurare nu este un motiv ca politologia să fie declarată știință fundamentală. Studiind politicul, sub aspectul său cel mai general, Politologia nu poate fi considerată mai importantă decât altă știință care studiază un fenomen politic particular, dar mai în detaliu. Prin urmare, fiecare dintre științele politice are obiectul propriu de studiu bine delimitat, motiv pentru care este greu să se vorbească despre o ierarhizare a acestora de genul fundamentală, secundară, principală, auxiliară etc.

Se poate vorbi despre alt gen de delimitare, referitor la aria de cuprindere a fenomenelor și gradul de generalizare. Din acest punct de vedere, putem vorbi de știință ca o teorie generală a domeniului, cum este politologia pentru domeniul politic și de științe particulare, cum sunt celelalte științe politice. Este adevărat că unii politologi, vorbind despre politologie și alte științe ale politicului, pun de multe ori semnul egalității între ele, însă majoritatea dintre ei apreciază, după părerea noastră în mod corect, politologia ca știință distinctă în sistemul științelor politice.

Ca știință generală despre domeniul politic, politologia are anumite funcții:

Ø cognitivă, deosebit de importantă pentru că prin această funcție se realizează cunoașterea și înțelegerea fenomenului politic, și, de aici, interpretarea cât mai corectă a acestui fenomen conducând la o atitudine și un comportament corespunzătoare, valabile pentru societatea politică cât și pentru societatea civilă;

Ø normativă, înțelegându-se prin aceasta căile, mijloacele, metodele privind organizarea și conducerea politică cât mai eficientă a societății;

Ø prospectivă, care se referă la previziunea politică pe baza unor investigații de amploare, menită să descifreze tendințele fenomenului politic, mutațiile ce survin în cadrul raporturilor sociale pe plan național și internațional și a noilor cerințe de progres ale societății;

Ø educativă, care să vizeze implicarea responsabilă a fiecărui cetățean în activitatea politică în cadrul căreia să primeze spiritul patriotic, democratic, respectarea valorilor general umane.

4. Momente importante în constituirea și dezvoltarea politologiei

Politologia, ca știință, a apărut și s-a dezvoltat pe măsura evidențierii tot mai pregnante a politicului în viața socială și a dezvoltării celorlalte științe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o știință distinctă în raport cu alte științe sociale și, în mod deosebit, cu alte științe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp, politologia se regăsește sub denumirea de știința politicii sau ca părți ale altor științe. Există și situații în care obiectul său de studiu se confundă cu alte științe politice.

Dacă avem în vedere etimologia cuvântului politologie, de la cuvintele grecești din antichitate (polis – cetate, stat și logos – știință), respectiv știința despre stat, aceasta era o denumire aproape de adevăr, pentru că sublinia caracterul de știință politică. Dar, după cum se cunoaște, politologia nu este numai o știință despre stat, ci o știință despre domeniul politic în ansamblul său care nu se limitează numai la stat.

Tot din perioada antichității și până în vremurile moderne unii învățați au considerat că politologia se ocupă doar de studiul puterii politice, care include și statul, teorie susținută de la Herodot, Aristotel până în zilele noastre, întâlnindu-se și la politologii Marcel Prelot, Duverger, Raimond Aron, ultimul incluzând în obiectul politologiei și autoritatea politică.

Toate aceste preocupări au însemnat pași importanți pe calea acumulării de cunoștințe, care au dus la constituirea politologiei ca știință distinctă, ce studiază politicul sub aspectele sale generale. O confirmare a acestei realități o constituie faptul că însuși termenul de politologie a apărut și s-a impus târziu, în deceniul al 6-lea al secolului XX, fiind lansat de Eugen Fischer Baling în Germania și Thérive în Franța, fiind folosit pentru prima dată în 1954 de către Gert von Eynern.

A înfățișa momentele de constituire și dezvoltare a politologiei, ca știință distinctă, înseamnă, de fapt, a reda întreaga gândire politică din antichitate până în prezent, a expune deci o istorie a gândirii politice care nu intră în obiectul demersului nostru.

De aceea, ne vom limita la înfățișarea unor momente mai semnificative ale gândirii politice, menite să îngăduie înțelegerea modului în care a apărut și s-a dezvoltat politologia ca știință.

Momentele importante ale apariției și dezvoltării politologiei se leagă de diferitele trepte de progres social precum perioada antichității, cu diferitele sale centre (Orientul antic, Grecia antică, Roma antică), caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale politologiei; perioada feudală caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii de care se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modernă; epoca modernă, în care se lărgește sfera de cuprindere a politologiei ca știință; perioada contemporană, când politologia cunoaște o largă dezvoltare și când se conturează clar ca știință politică distinctă.

A) Perioada antichității, în care fenomenul politic devine evident atât ca sistem cât și sub forma gândirii și acțiunii politice. Acest fapt a determinat preocupări constante pentru studierea fenomenului politic și a constituirii diferitelor științe politice care, la început, au fost denumite cu termenul generic de "știință despre stat, despre cetate", "știința politicii" etc.

a) Primele preocupări de gândire politică și, deci, de elemente ale științei politice, le întâlnim în Orientul antic, unde, prin secolul al XXV-lea î.Hr., se remarcă primele consemnări cu referire la organizarea și conducerea politică a societății, îndeosebi, a organizării statului și a exercitării actului de guvernare.

În perioada respectivă, statul îmbracă formele monarhiei despotice, și primele preocupări în domeniu au fost legate de această formă de stat, concretizate în elaborarea unor coduri și învățături privind legitimitatea și autoritatea monarhului, căruia i se atribuia origine divină.

Un reprezentant de seamă al acestor teorii din vremea respectivă a fost Ptah-hotep, care recomandă norme și principii pentru aristocrația egipteană, în organizarea și conducerea statului, fundamentate pe argumente religioase, prin care trebuia ca cei "inferiori" să se supună celor "superiori", considerați ca fiind predestinați cu această condiție socială.

Tot pentru Egiptul antic este semnificativă o scriere intitulată "Cuvântarea lui Amenemhat", ce reprezintă un îndrumar de sfaturi politico-morale, prin care faraonul își iniția fiul în arta guvernării, în alegerea demnitarilor, în organizarea și conducerea armatei.

Asemănător îndrumarului egiptean de sfaturi, întâlnim în Mesopotamia codul lui Hammurabi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea î.Hr. (descoperit în 1901 la Susa), ce reprezintă un cod de reguli și legi privind organizarea statului, a dreptului de proprietate și a raporturilor dintre diferite categorii sociale, fiind cel mai vechi cod de legi cunoscut până în prezent.

Un alt moment de referință în evoluția gândirii politice a Orientului antic îl întâlnim în China. Este vorba mai întâi de secolele XVII-XII î.Hr., perioadă în care a circulat o lucrare însemnată, "Sîtzin" (Cartea cântărilor), în care sunt cuprinse 305 ode conținând note de protest împotriva rânduielilor existente și prin care se exprimau îndoieli față de binefacerile oferite de divinitate. Este vorba apoi de doctrina filosofului chinez Confucius (551-479 î.Hr.), care cuprinde elemente și reguli privind relațiile dintre clase, dintre conducători și supuși, opinându-se pentru regulile unei bune guvernări și îndemnând la resemnare.

De asemenea, doctrina daoistă reprezentată prin Lao-Tzî (secolul al VI-lea î.Hr.), potrivit căreia în natură și în viața socială acționează legea universală "Dao", care, independent de voința și conștiința oamenilor, realizează un proces rațional și ordonat, recomandând oamenilor calea non-acțiunii.

Avem apoi doctrina lui Mo-Tzî (479-381 î.Hr.) care, pornind de la principiul "iubirii universale", milita pentru înlăturarea inegalității și stabilirea unui regim de dreptate pentru toți oamenii, indiferent de poziția lor în societate.

India antică ne oferă, de asemenea, elemente importante în gândirea politică și deci în constituirea politologiei ca știință. Astfel, în secolul al III-lea î.Hr., se înscrie lucrarea "Arthasastra", atribuită lui Kautilya, în traducere "Știința politică", în care erau formulate sfaturi și principii călăuzitoare regilor în activitatea de conducere a statului.

Tot pe această linie se înscrie și lucrarea "Legile lui Manu", păstrată într-o versiune din secolul al II-lea î.Hr., care se referă la regimul politic de castă și la datoria monarhului de a veghea la această ordine socială.

Elemente importante referitoare la politic, la modul de organizare și conducere a societății, conține și Biblia, carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din "Vechiul testament" și "Noul testament", al doilea fiind recunoscut numai de creștini. Biblia prezintă politicul ca emanând de la puterea divină. Atât autoritatea cât și puterea regelui erau considerate ca provenind de la divinitate. Concludent în acest sens este decalogul ("cele 10 porunci"), relevate de către Dumnezeu, pe muntele Sinai, lui Moise, conducătorul și legislatorul mitic al poporului evreu, fondatorul mozaismului, figura cea mai proeminentă a "Vechiului testament".

Potrivit relatărilor din Biblie, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să nu adauge nimic la cele 10 porunci, să le păzească așa cum au fost transmise. Orice împotrivire față de lege sau de putere era considerată o împotrivire față de divinitate. Deși autoritatea politică era legitimată de divinitate, în Biblie se cere o legitimitate și prin personalitatea și competența conducătorului, afirmându-se că: "cetatea sporește prin înțelepciunea mai marelui său", după cum "un rege neînvățat va pierde pe poporul său".

b) Grecia antică

În gândirea politică și, ca atare, în constituirea și dezvoltarea politologiei ca știință, Grecia antică deține un loc de prim ordin. Este perioada în care s-au format și lansat idei politice de importanță deosebită, a căror valoare este și în prezent de actualitate. Datorăm valorile gândirii antice grecești unor mari învățați precum Homer, Pitagora, Democrit, Heraclit, Socrate, Protagoras, Platon, Aristotel etc.

Homer (probabil între secolele XII și VIII), poet epic grec, a cărui operă marchează nașterea culturii grecești și anticipează asupra întregii sale dezvoltări. În conținutul operei homerice, "Iliada" și "Odiseea", se întâlnesc multe elemente politice valoroase care depășesc pe cele expuse în tratatele propriu-zise. Astfel, există referiri privind conducerea cetății pe timp de pace și război, se menționează trei forme de guvernământ ca firești – monarhia, aristocrația, democrația – și trei forme corupte – tirania, oligarhia și demagogia. Homer înclina spre monarhie.

Un loc de seamă în gândirea politică îl deține Herodot (sec. V d.Hr.) care, după unii politologi, de exemplu Marcel Prelot, ar trebui considerat nu numai părinte al istoriei, ci și al politologiei. Herodot definește formele de guvernământ: democrație, oligarhie și monarhie, analizând totodată cu argumente virtuțile și neajunsurile fiecărei forme de guvernământ.

Pitagora (c. 580-500 î.Hr.), matematician, om politic și filosof grec. Se remarcă și printr-o serie de idei legate de organizarea și conducerea politică a societății, îndeosebi, privind forma de guvernământ. Pitagora găsea forma de guvernământ aristocratică cea mai corespunzătoare.

Heraclit (c. 540-475 î.ęr.), filosof materialist. Concepția politică a lui Heraclit se referea la faptul că guvernarea trebuie să fie exercitată de către cele mai bune persoane pentru că acestea cunosc adevărul. Conducerea societății, consideră Heraclit, trebuie să se bazeze pe legi scrise care să fie respectate de către toți.

Democrit (c. 460-370 î.Hr.), filosof, reprezentant al materialismului și ateismului. Referitor la politic, argumentează necesitatea statului și dreptului, care să fie concepute și organizate pe baze democratice.

În perioada clasică a Greciei antice (sec. V-IV î.Hr.), s-a afirmat gruparea sofiștilor. Sofiștii au formulat o serie întreagă de metode și mijloace privind organizarea și conducerea statului, unii susținând aristocrația, alții democrația.

Protagoras (c. 485-415 î.Hr.) este considerat cel mai de seamă reprezentant al sofiștilor. Finalitatea practică a raționamentului lui Protagoras despre politică conduce spre o conotație democratică: toți cetățenii trebuie să participe în măsură egală la rezolvarea treburilor politice.

Socrate (469-399 î.Hr.), filosof și mare gânditor politic. Se numără printre primii cugetători care consideră politica o artă, o artă regească prin care o minoritate de înțelepți și învățați comandă oamenii pe calea autoperfecționării.

Platon (427-347 î.Hr.), filosof, unul dintre cei mai mari gânditori ai antichității, discipol al lui Socrate. Concepția filosofică a lui Platon constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal imaginat de Platon trebuia să fie împărțit în trei caste: 1) "filosofii" – conducătorii; 2) "gardienii" – apărători ai statului; 3) agricultorii și meseriașii. Sclavii nu făceau parte din stat. Platon a rămas celebru prin lucrările sale: "Statul", "Republica" și "Legile". Platon considera politica drept arta de a-i conduce pe oameni cu consimțământul acestora. Această artă politică, susținea el, poate fi practicată numai de oameni inițiați. Statul trebuie să aibă la baza acțiunilor sale interne și a raporturilor din exterior politica, apreciată ca știință.

Aristotel, numit și Stagiritul (384-322 î.Hr.), savant și filosof, discipol al lui Platon. Este considerat ca întemeietor al științei politice, punând bazele și altor discipline noi precum etica, logica, economia politică etc. Aristotel a făcut din etică o ramură a politicului în măsura în care prima ca știință a conduitei individuale, este înglobată în a doua ca știință a conducerii colective. Binele comunității, considera Aristotel, este un lucru mai important de realizat, de aceea etica este o parte a politicii. Scopul cel mai înalt aparține politicii, știința "cea mai stăpânitoare și conducătoare în cel mai înalt înțeles". Politica este, așadar, cea mai înaltă dintre toate științele (Aristotel, Politica, cartea a III-a). În operele lui Aristotel, cunoscute ca "Sistematizarea stagiritului", există o legătură intimă între cele trei principale științe: economia – servește nevoile naturale, etica – pe cele individuale, iar politica – servește nevoile comunității, făcând posibilă realizarea celorlalte pentru că omul este, prin natura sa, o ființă politică.

Aristotel este cel care instaurează observația premeditată ca metodă științifică în studiul formelor de guvernământ, întreprinzând o analiză comparată a diferitelor tipuri de constituții. Prin toate acestea, Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării științifice.

c) Roma antică

În ceea ce privește gândirea politică romană, se apreciază, aproape unanim, că romanii au excelat în drept, în administrație și strategie, dar nu și în teoria politică. Se subliniază că, "la Roma, politica practică a fost strălucită, dar știința politică neglijată". În gândirea politică romană se remarcă:

Marcus Iullius Cicero (106-43 î.Hr.) om politic, orator, filosof și scriitor. Discursurile sale politice, pledoariile juridice, tratatele de retorică prezintă interes deosebit pentru știința politică. Potrivit opticii lui Cicero, forma ideală de guvernare ar constitui-o colaborarea dintre monarhie și aristocrație, situație în care s-ar ajunge la o echilibrare a puterilor în stat pe baza promovării dreptății. Operele sale mai importante sunt "De republica" și "De legibus".

B) Epoca feudală

În orânduirea feudală, gândirea politică se dezvoltă sub semnul dominației nete a ideologiei religioase. Locul central în gândirea politică îl ocupă problema raportului dintre știința statului și biserică, considerându-se că adevărata știință politică este teologia, iar știința statului laic trebuie să se subordoneze acesteia.

Perioada feudală are ca reprezentanți de seamă trei mari gânditori, ale căror concluzii conduc la ideea că statul pământesc este cel laic, și bisericesc, cel divin. Statul laic trebuie să se supună celui divin.

Aurelius Augustinus (354-430), filosof, teolog și scriitor roman, considerat părinte al bisericii, canonizat de biserica romano-catolică. A încercat să concilieze creștinismul cu neoplatonismul. Concepția lui Augustinus, oglindită în lucrarea "Cetatea lui Dumnezeu", opune statului pământesc considerat "imperiu al diavolului", statul divin alcătuit din aleșii lui Dumnezeu.

Toma d'Aquino (1225-1274), filosof și teolog, este apreciat ca fiind reprezentantul cel mai de seamă al ideologiei politice clericale, fondatorul doctrinei religioase a catolicismului, ca rezultat al sintezei între aristotelism și gândirea creștină, între rațiune și credință. Opera sa de seamă este "Summa Theologiae".

Dante Aligheri (1265-1321), scriitor italian, autor al mai multor lucrări, printre care amintim lucrarea polemică "Despre monarhie" îndreptată împotriva puterii temporale a papei. În "Divina comedie", cu cele trei părți ale sale – "Infernul", "Purgatoriul" și "Paradisul" – sunt incluse și unele elemente de politică.

La începutul feudalismului, profetul Mahomed – în arabă Mohammed = "Cel lăudat" (570-632), a fondat islamismul – religie monoteistă (Allah), bazată pe preceptele Coranului. Având ca principale curente sunnismul și susmul, islamismul (sau mahomedanismul) cunoaște o largă răspândire în Asia și Africa, având mari implicații în sfera politicului.

C) Renașterea

Perioada Renașterii (sec. XIV-XVI) a însemnat o cotitură pe toate planurile vieții spirituale, marcând și în domeniul dezvoltării politologiei, ca știință, un pas important. Reprezentanții de seamă ai acestei perioade în planul științei politice au fost Machiavelli și Bodin.

Niccolo Machiavelli (1469-1527), om politic și istoric italian, adept al necesității realizării în Peninsula Italică a unui stat național unitar sub egida monarhiei absolute. În opera sa fundamentală "Principele", dedicată lui Cezare Borgia, a zugrăvit cu luciditate epoca, arătând că în politică dictează interesele și forța, nu considerentele morale. A contribuit hotărâtor la despărțirea teoriei politice de morală și de teologie. Machiavelli este considerat, pe bună dreptate, întemeietorul științei politice moderne. Opera sa, "Principele", poate fi considerată un veritabil tratat de politologie, care indică anumite reguli și principii de organizare politică și guvernare precum: necesitatea previziunii politice care să permită inițierea măsurilor corespunzătoare; necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate și forță; formularea unor obiective nobile care să determine și caracterul nobil al mijloacelor folosite; separarea puterii laice de cea bisericească și ieșirea politicului de sub incidența fenomenului religios.

Jean Bodin (1530-1596), jurist și economist francez. Adept al unei monarhii absolutiste controlate de stările generale. Principala sa lucrare, în care își dezvăluie concepțiile politice, se intitulează "Despre republică". Bodin este considerat fondatorul științei politice moderne în Franța. A pus în circulație expresia "știința politică", a proclamat principiul suveranității statului, a susținut monarhia ca formă de guvernământ. S-a pronunțat împotriva fărâmițării statelor feudale și supremației papale asupra puterii laice.

D) Epoca modernă

Perioada modernă se caracterizează prin lărgirea sferei de cuprindere a politologiei. Este perioada revoluțiilor burgheze, a înlăturării monarhiilor absolutiste și instaurării principiilor statului de drept.

Printre reprezentanții de seamă ai perioadei de început a epocii moderne s-au remarcat în mod deosebit iluminiștii francezi – Montesquieu, Voltaire, J.J. Rousseau.

Charles Montesquieu (1689-1755), scriitor, jurist și filosof iluminist francez. Se remarcă prin fundamentarea principiului legității care trebuie să reglementeze raporturile dintre guvernanți și guvernați în funcție de condițiile concrete ale fiecărui popor. Analizează formele de guvernământ republican, monarhic, despotic. Fundamentează principiul separării puterilor în stat și conceptul de libertate ca fiind dreptul de a face tot ce îți îngăduie legea. În eseurile sale prezintă statul ca o instituție naturală. Se pronunță pentru monarhia constituțională. În lucrarea "Spiritul legilor", intuiește legitatea obiectivă a proceselor sociale și o definește în general ca "raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor.

Voltaire (1694-1778), scriitor și gânditor francez. A susținut că libertatea individuală, a gândirii sunt drepturi naturale. A atacat instituțiile învechite feudale. A fost adept al despotismului luminat. Pentru îndreptarea relelor din societate propune o alianță între despoți și filosofi, care să conducă societatea.

Jean Jacques Rousseau (1712-1778), gânditor iluminist, scriitor și muzician francez. Lansează ideea contractului social în celebra sa lucrare cu aceeași denumire. Consideră că puterea de stat este legitimă atâta vreme cât se întemeiează pe înțelegerea creată între indivizi. Apreciază că statul a ajuns să servească numai intereselor celor bogați. Pentru îndreptarea relelor din societate preconiza o republică a micilor proprietari egali în drepturi. Condamnă inegalitatea economică și politică, despotismul absolut. Formulează principiul suveranității poporului, subliniind că suveranul nu poate fi decât poporul, totalitatea cetățenilor uniți printr-o voință comună (contractul social). Fundamentează principiul legitimității înlăturării puterii de stat când guvernează despotic, stabilește principiul unității organice între libertate și egalitate. Doctrina politică a lui Rousseau a devenit platforma democrației radicale iacobine.

În prelungirea iluminiștilor se înscriu în America de Nord Benjamin Franklin (1706-1790, fizician, economist, filosof, om politic) și Thomas Jefferson (1743-1826, om politic) care au introdus în câmpul de cercetare al politicului noi elemente legate, mai ales, de independența națională a statului și drepturilor individuale ale cetățeanului. Ei nu s-au limitat numai la abordarea teoretică a problemelor politice, ci au acționat practic pentru dobândirea independenței SUA, fiind și autorii celebrei Declarații de independență a SUA, din 4 iulie 1776, unul din documentele de bază care proclamă drepturile individuale și ale popoarelor.

Un loc aparte în evoluția gândirii politice îl dețin gânditorii socialismului utopic precum: Th. Morus (1478-1535), cu lucrarea sa "Utopia", Tommaso Campanella (1568-1639), cu celebra utopie "Cetatea soarelui", scrisă în închisoare, Gabriel Mably (1709-1785), Morelly (sec. XVIII), Francois Babeuf (1760-1797), Saint Simon (1760-1825), Charles Fourier (1772-1837) și Robert Owen (1771-1858).

Principalele idei ale gânditorilor socialismului utopic s-au referit la egalitatea deplină a membrilor societății, fără discriminare, care să se realizeze prin înlăturarea proprietății private și guvernarea societății de către oamenii muncii, instaurarea acestei guvernări printr-o luptă politică care nu exclude violența, organizarea de comploturi și conspirații, după principiul că vechii guvernanți au uzurpat prin forță și înșelăciune drepturile cetățenilor și deci tot prin forță trebuie răsturnați.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea s-a afirmat curentul marxist de gândire politică și ideologică. Principalul exponent al acestuia, Karl Marx, a gândit societatea ca un sistem bazat pe interdependența dintre forțele și relațiile de producție, forțele productive fiind determinante. Toate elementele suprastructurii societății (subsistemele juridic, politic, artistic, religios) se fundamentează în baza economiei, având o anumită autonomie față de ea. Societatea se transformă atunci când infrastructura intră într-o opoziție ireconciliabilă cu relațiile de producție existente. Conflictul între forțele de producție noi, reprezentând germenii unei clase sociale noi și vechile relații de producție se rezolvă prin revoluție care, excluzând vechea clasă dominantă, impune relațiile de producție proprii noii clase dominante.

Dacă teoretic, proiecția în perspectivă a societății gândită de Marx poate fi luată în calcul, concluziile ei privind realizarea unei societăți fără conflicte, în care, printr-o planificare riguroasă, fiecare va munci după posibilități și va primi după nevoi, sunt utopice.

Spre sfârșitul sec. al XIX-lea, politologia a cunoscut nu numai o dezvoltare legată de elaborarea unor noi principii, ci și prin înființarea unor școli superioare de științe politice, urmărind pregătirea unor specialiști pentru aparatul de stat și administrație. Astfel, în Franța, în 1872, s-a înființat Școala de științe politice, institute similare luând ființă și în SUA, în 1880; în Anglia, în 1895, în Germania după primul război mondial etc.

Spre sfârșitul secolului trecut și în primele decenii ale secolului nostru, s-au remarcat, în diferite țări europene și nord-americane, politologi de prestigiu care au impulsionat dezvoltarea politologiei. În Franța îl amintim pe Pierre Janet care, într-o lucrare apărută în anul 1872, consideră știința politică ca o știință a statului, a legilor și principalelor sale forme de manifestare. În Germania se remarcă Max Weber (1864-1920), sociolog, filosof, economist și C. Schmitt, care considerau că esența politicului constă în exercitarea dominației unui om, sau a unui grup de oameni asupra societății. M. Weber a introdus noțiunea de "fuhrer – democrație", care, de fapt, înseamnă o dictatură a conducătorului.

La începutul sec. XX, în SUA se remarcă Ar. Bentley, care definește obiectul de studiu al politologiei ca fiind politicul.

E) Epoca contemporană

Este epoca în care politicul capătă o extindere și o însemnătate tot mai mari și când abordarea acestuia se face atât sub aspectele sale generale cât și a celor particulare, diferențiindu-se cu claritate științele care studiază acest domeniu.

Politologia devine o știința distinctă care reprezintă teoria generală a politicului și al cărei obiect de studiu este definit cu precizie, apărând și pentru prima dată, așa cum s-a mai arătat, denumirea de politologie.

O altă caracteristică a acestei epoci o constituie faptul că de studiul politologiei se preocupă atât anumite personalități științifice cât și grupuri mari de cercetători de la institute de specialitate din diferite țări, politologia devenind obiect de studiu în institutele de învățământ superior din lume.

Printre politologii de seamă ai epocii contemporane, în afară de E.F. Balling și Thérive, de ale căror nume se leagă și atribuirea termenului de politologie ca știință distinctă, mai amintim pe Marcel Prelot care se remarcă prin studii comparate ale diferitelor etape din gândirea politică, considerând pe Herodot și părinte al politologiei nu numai al istoriei. Amintim, de asemenea, pe Duverger, Raymond Aron, Toffler, W. Robson, H. Lasswil, M. Grawitz etc., care au importante contribuții la progresul științei politologiei.

Toți oamenii de știință cu un larg spectru de preocupări pentru viața socială au acordat atenție deosebită și politicului.

În epoca contemporană putem include și curentul de gândire marxist cu rădăcini așa cum s-a arătat încă din secolul al XIX-lea, care a acordat domeniului politicului o atenție deosebită, intuind corect creșterea rolului acestuia pe măsura evoluției sociale și necesitatea ca el să se implice mai mult în viața întregii societăți. Din păcate, datorită scopurilor instaurării unor regimuri totalitare, reprezentanții marxiști au mers pe linia subordonării și chiar limitării politologiei la o singură doctrină pusă în slujba represiunii, abuzurilor și denaturărilor.

Privite prin prisma istoriei, principiul dictaturii proletariatului, al înlăturării separării puterilor în stat, tăgăduirea și chiar suprimarea pluripartidismului, subordonarea intereselor particulare celor generale susținute de marxiști constituie, de fapt, elemente de involuție în gândirea și ridicarea unor serioase piedici în calea dezvoltării politologiei ca știință. Destrămarea sistemului socialist în multe țări ale lumii probează nejustețea acestor idei și caracterul lor nociv.

Realitățile epocii contemporane, sensul evoluției evenimentelor atestă că cercetarea politicului se află pe un făgaș sănătos, ale cărei concluzii devin tot mai benefice pentru progresul social.

5. Contribuția gândirii politice românești la dezvoltarea politologiei ca știință

Ca și în alte țări, o dată cu evidențierea sistemului politic mai ales prin instituționalizarea sa legată de organizarea statală și în țara noastră, gândirea politică din cele mai vechi timpuri a formulat elemente valoroase care au intrat în tezaurul de idei ale politologiei ca știință.

Gândirea politică românească, are anumite trăsături specifice care o individualizează de gândirea politică din alte țări.

Astfel, gândirea politică românească are la bază o valoroasă moștenire de la strămoșii săi daci și romani care, în perioadele istorice respective erau unele dintre cele mai înaintate gândiri politice. Este cunoscută, de pildă gândirea politică romană care a constituit unul dintre cele trei mari centre de gândire ale antichității (orientală, greacă și romană) și care s-a materializat în organizarea politică cu cel mai înalt grad. Alături de gândirea politică romană, s-a afirmat și gândirea politică dacă, materializată la rândul său într-o organizare politică cu un grad destul de înalt pentru vremea respectivă, sub forma statului centralizat dac.

De remarcat, în perioada antică, ar fi înțelepciunea politică a lui Dromichaites care așază la baza consolidării statului în raporturile cu vecinii nu recurgerea la forță, la acțiuni militare, ci raționamentul politic al legăturilor pașnice de colaborare.

A rămas, de asemenea, legendară gândirea politică a lui Burebista, Deceneu, Decebal, care s-au dovedit a fi și mari politicieni ai vremii respective.

O altă trăsătură a gândirii politice românesti o constituie aceea că ea exprimă specificul în care poporul român s-a format, precum și problemele cu care s-a confruntat în devenirea sa istorică, legate, mai ales, de necesitatea apărării în fața acțiunilor de cotropire străină, de păstrare și apărare a ființei statale și de neam, de eliberare socială și națională, de făurire a statului național unitar, de dezvoltare a unor relații cu alte popoare și state, în mod deosebit cu cele vecine, care, de-a lungul istoriei, au promovat o politică expansionistă pe seama teritoriului românesc, mai ales din partea celor trei mari imperii: otoman, habsburgic și țarist.

Tot ca o trăsătură distinctă poate fi considerată aceea că gândirea politică românească, în multe momente din evoluția sa a avut o dimensiune nu numai națională ci și europeană. Încă din perioada medievală s-au impus raționamentele politice ale marilor noștri voievozi Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare și conducere politică și militară, de menținere a ființei statale românești, de neatârnare și apărare a țării în condiții extrem de vitrege, Țările Române constituind în același timp un scut de apărare pentru civilizația și creștinătatea europeană. Dimensiunea europeană a gândirii politice românești se regăsește și la Neagoe Basarab, a cărui cunoscută lucrare "Învățături către fiul său Teodosie", apreciată pe bună dreptate ca fiind primul manual românesc de politologie, este comparabilă cu celebra lucrare "Principele" a lui Niccolo Machiavelli, ambele lucrări apărând aproape concomitent, la începutul secolului XVI.

Menționăm în mod special că, lucrarea lui Neagoe Basarab are o valoare deosebită prin principiile formulate în legătură cu organizarea și conducerea statului privind mai ales, criteriul meritelor și calităților personale în selectarea persoanelor cu funcții de conducere, ci nu pe bază de clientelism politic sau înrudire, problemă de mare actualitate și în zilele noastre.

În galeria marilor gânditori politici din perioada feudală se încadrează și cronicarii Țărilor Române: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) și Ion Neculce (1672-1745). În lucrările lor sunt avansate idei privind organizarea și conducerea societății fundamentate pe elemente democrate care pentru epoca respectivă aveau o valoare inclusiv europeană.

Grigore Ureche, de pildă, bazându-se pe realități ale tradiției românești, vedea organizarea statului sub forma unei monarhii elective și care să se conducă pe baza unor legi scrise însumate într-un anumit cod, anticipând, astfel, constituțiile de mai târziu. În prelungirea acestor idei, Miron Costin preconiza o monarhie care, în deciziile adoptate să țină cont și de Sfatul domnesc, iar în politică să se țină cont de împrejurările existente, considerând că "vremurile sunt de-asupra omului, ci nu omul de-asupra vremurilor". Abordând, la rândul său, o serie de aspecte din sfera politicului, Ion Neculce, luând în calcul primejdiile la care erau expuse Țările Române, se pronunța pentru creșterea autorității Domnului și, implicit a sporirii autorității statale.

La toți marii cronicari se întâlnesc idei deosebit de importante privind originea, continuitatea și unitatea de neam pe vatra strămoșească.

O mare dimensiune europeană a avut și gândirea politică a lui Dimitrie Cantemir, al cărui ideal era realizarea unui stat autoritar, centralizat, bazat pe dreptate, legi scrise și principii morale. Cunoscut în epocă prin erudiția sa deosebită, membru al mai multor academii de științe din Europa, Dimitrie Cantemir a lăsat posterității, lucrări de valoare deosebită privind organizarea și conducerea politică a Țărilor Române, originea, istoria și geografia acestora, dar și lucrări de mari dimensiuni privind statele europene. Această realitate i-a adus voievodului și omului de cultură român aprecieri deosebite de către personalitățile și forurile științifice atât din epoca respectivă cât și din perioadele ulterioare. Dimitrie Cantemir a rămas în gândirea românească și universală prin vasta sa operă care are un larg spectru al vieții sociale, abordând o diversitate de probleme istorice, politice, economice, geografice, demografice, etnografice etc. Printre cele mai semnificative lucrări a căror valoare științifică a sporit în timp, fiind considerate lucrări de referință în domeniile abordate și în prezent, amintim: "Descrierea Moldovei", "Istoria creșterii și descreșterii" Porții Otomane", "Gâlceava înțeleptului cu lumea", "Istoria ieroglifică" etc.

Din conținutul operei sale se degajă o profundă gândire politică, apreciată în epocă prin analiza și profunzimea ideilor avansate valabile până în zilele noastre.

Un loc aparte, pentru perioada modernă românească îl au, în legătură cu gândirea politică, corifeii Școlii ardelene, precum: Samuil Micu (1745-1806), Petru Maior (1761-1821), Gheorghe Șincai (1754-1816), Ioan Budai-Deleanu (1763-1820).

Școala ardeleană s-a impus îndeosebi ca o puternică mișcare științifică privind originea, unitatea și continuitatea poporului român pe vatra strămoșească, combătând argumentat teoriile neștiințifice speculative ale reprezentanților dominației străine, care denaturau adevărul în legătură cu devenirea istorică a poporului român.

În gândirea reprezentanților Școlii ardelene se regăsesc idei politice cu semnificație deosebită, precum organizarea românilor într-o structură statală în perimetrul geografic stramoșesc, cu forme de guvernare democratice republicane în strânsă legătură cu interesele cetățenilor, fundamentate pe lege ca principiu călăuzitor.

Prin gândirea și vasta lor cultură reprezentanții Școlii ardelene se încadrează în dimensiunea iluministă europeană, deschizătoarea formelor de organizare și conducere democratică a societății, de instituire a statului de drept.

Un rol aparte în gândirea politică modernă românească îl deține Ioniță Tăutu care a publicat la Constantinopol în 1827 un "Tratat de politică", inspirându-se în această privință din gândirea lui Montesquieu și J.J. Rousseau cât și din mișcarea cărbunarilor italieni.

Atât o dimensiune națională cât și europeană a avut-o și gândirea pașoptistă românească. Generația anului 1848 a creat și în Țările Române o mare bogăție de idei și de doctrine politice progresiste. În concepția sa despre politică, Ion Heliade Rădulescu, urmând tradiția aristotelică, definește politica "Știința ce se ocupă despre binele material și moral al societății". Cărțile de valoare, afirmă el, nu se ocupă decât de adevărata politică. În perspectiva umanismului, adevărata valoare a unei națiuni este adevărata ei politică, căci erorile, chiar și cele fără voie, trag înapoi popoarele și le ruinează, pentru că "greșeala în literatură sau în politică atinge națiuni întregi".

Pentru Ion Heliade Rădulescu, nu acei care intră în jocul partidelor tulburând mințile și dezbinând societatea fac adevărata politică, ci aceia care "se ocupă de știință spre a ameliora societatea sau politica, studiind trecutul ei, conducând prezentul, spre a prepara un viitor mai fericit". În viziunea lui Ion Heliade Rădulescu, știința politică are, așadar, ca obiect binele comun "mântuirea societății" prin respectarea consecventă a valorilor morale, slujirea idealurilor umaniste, sociale și naționale înaintate.

Simion Bărnuțiu, alt reprezentant ilustru, își fundamentează ideile sale despre știința politică, mai ales, în lucrarea "Introducere la dreptul natural și politic", insistând asupra dreptului natural sau rațional și, mai ales, pe ideea libertății. El sublinia că știința politicii, ca știință a statului, este produsul epocii moderne. Bărnuțiu consideră, deci, că epoca nouă a științei politice începe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cu iluminiștii și enciclopediștii francezi, cu principiile revoluției americane. Bărnuțiu concepe finalitatea științei politice în a servi libertatea, republica democratică, iar pe de altă parte, afirmă convingerea că trebuie să contribuie la iluminarea politică a națiunii pentru ca aceasta să poată decide în problemele politice, constituționale în cunoștință de cauză "pentru că nimeni – spune el – nu poate să facă judecată despre lucrurile și raporturile necunoscute". Concepții politice importante privind organizarea și conducerea statului național modern întâlnim și la N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, Al.I. Cuza etc.

N. Bălcescu, se enumeră printre marii revoluționari și gânditori politici atât din mișcarea pașoptistă românească cât și a celei europene. El a militat prin întreaga sa activitate și operă pentru drepturile naționale ale tuturor românilor inclusiv a celor din Transilvania. În același timp s-a încadrat în întreaga mișcare revoluționară europeană, fiind alături de unele dintre marile personalități ale timpului care acționeau în scopul afirmării drepturilor și libertăților popoarelor, pentru eliberare socială și națională.

Mihail Kogălniceanu, istoric, om politic și patriot român s-a implicat printr-o participare activă în toate cele trei mari momente care au marcat devenirea istorică a națiunii române în perioada modernă – revoluția română de la 1848; Unirea de la 1859 și constituirea statului național român modern și cucerirea independenței depline a României (1877-1878). În convingerile sale politice, idealul Unirii Țărilor Române, constituia "cheia de boltă fără de care s-ar prăbuși întregul edificiu național", ideal afirmat în întreaga gândire europeană.

Printre marii revoluționari și oameni politici români, de dimensiune europeană, se înscrie și Alexandru Ioan Cuza, unul dintre fondatorii statului național român modern, primul Domnitor al acestuia. În calitatea sa de șef al statului român (ianuarie 1859 – februarie 1866), a inițiat și realizat reforme structurale în toate sferele de activitate, punând și bazele statului de drept român. În conștiința națională românească Al.I. Cuza rămâne simbolul Unirii politice de la 1859.

Maturitatea gândirii politice românești de la mijlocul sec. al XIX-lea își va găsi relevanță în crearea în perioada următoare a tuturor instituțiilor statului de drept, inclusiv a partidelor politice care se vor afirma pe arena vieții politice.

Este cunoscut faptul că în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, viața politică românească este dominată în vechiul regat de Partidul liberal și Partidul conservator, iar în Transilvania de Partidul Național Român și Partidul social democrat transilvănean, partide care în parte într-o formă sau alta vor activa și în perioada interbelică.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, s-au afirmat gânditori politici de valoare deosebită cu rezonanță europeană. Dintre aceștia, un loc aparte îl ocupă Mihail Eminescu, care, pe lângă faptul că este cel mai mare poet al neamului, Luceafărul poeziei românești, s-a distins și ca un mare gânditor politic, a cărui operă legată mai ales de articolele publicate în ziarul "Timpu", realizează o reușită frescă a realităților politice ale societății românești din acea vreme, de mare actualitate și în prezent.

Trăinicia gândirii politice a lui M. Eminescu rezidă în afirmarea unor idei perene precum: libertate și independență națională, libertate socială, apărarea valorilor democratice, respect pentru personalitatea umană, responsabilitatea politică pentru destinele poporului și ale cetățeanului.

Amintim, de asemenea, pentru vremea respectivă, gândirea politică a lui Titu Maiorescu, activitatea sa de om politic, cu mari implicații în consolidarea României moderne și a desăvârșirii unității sale statale.

Dintre gânditorii politici de nuanță socialistă ale acelor vremi, îl menționăm pe C-tin Dobrogeanu-Gherea, care prin lucrarea sa "Neoiobăgia" incearcă introducerea ideilor socialist-marxiste în gândirea politică românească. Pe baza acestei gândiri se fundamentează ideologic primul partid al muncitorilor din România creat în 1893 sub denumirea de Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.).

În România preocupările pentru știința politică se afirmă cu putere sporită după primul război mondial datorită noilor cerințe apărute în urma realizării statului național unitar, preocupări care s-au înscris în ansamblul gândirii politice europene.

Printre problemele majore care au preocupat gândirea politică și ca atare știința politică s-au înscris cele referitoare la afirmarea statelor naționale unitare, la relațiile dintre acestea, la menținerea noii ordini internaționale consființită prin sistemul tratatelor de la Versailles, la stabilirea și menținerea păcii în plan european și mondial legate în mod expres de respectarea suveranității și integrității teritoriale a tuturor statelor.

Printre gânditorii și oamenii politici de marcă români, de recunoaștere europeană și chiar mondială menționăm în mod deosebit pe marele istoric și savant Nicolae Iorga, cum și pe marele diplomat Nicolae Titulescu, a căror preocupări au vizat și dezvoltarea științei politice. Vasta operă a lui Nicolae Iorga include și studii de mare valoare referitoare la doctrinele și partidele politice în care sunt dezvoltate idei ce îmbogățesc conținutul științei politice. De asemenea, în opera lui Nicolae Titulescu există numeroase studii atât cu privire la realitățile politice din România, cât și la cele europene și mondiale. Astfel, întâlnim formulate idei de mare valoare teoretică și practică precum: afirmarea statelor naționale și participarea lor activă la politica mondială, relații între state bazate pe principiile dreptului internațional, rezolvarea diferendelor dintre state pe căi pașnice, realizarea unei securități colective în Europa și în lume, inclusiv prin intermediul unor organisme internaționale de genul Ligii Națiunilor a cărei președenție a fost deținută în două mandate de Nicolae Titulescu, drept expresie a valorii lui ca gânditor și om politic. Principala sa deviză în întreaga sa activitate teoretică, politică, diplomatică, a constituit-o triumful forței dreptului și nu a dreptului forței în relațiile internaționale dintre state.

Contribuții la dezvoltarea științei politice au avut-o în perioada interbelică și alți mari intelectuali precum: Gheorghe Brătianu, D. Drăghicescu, D. Gusti, P. Andrei, P. Gheață, M. Djuvara etc.

Gheorghe Brătianu, mare istoric și om politic român, a avut preocupări de seamă și în analiza fenomenului politic legat îndeosebi de etnogeneza și perenitatea poporului român, de situația geopolitică a României, de importanța și rolul partidelor politice în viața țării. Dimitrie Drăghicescu, ca sociolog și socio-psiholog, abordează și problema științei politice. În opinia sa, știința politică ar trebui să realizeze un studiu obiectiv și critic, o analiză sinceră a aspirațiilor multiple și schimbătoare ce stăpânesc vremea noastră.

În viziunea lui D. Gusti, care uneori identifică știința politică cu politica științei, știința politică cercetează realitatea politică, o explică, dar se și pronunță asupra valorii și eficienței acțiunii politice analizate. După Gusti "politica în mâna lui Pericle a fost artă, pe când în mâna lui Aristotel a fost știință", acestea nu se exclud pentru că teoria este o practică virtuală. "Politica este știința creației valorilor sociale totale, naționale, în direcția apropierii lor de idealul etic al personalității sociale capabilă de creare", sublinia Dimitrie Gusti în "Sociologia militans" (p. 8). Uneori, la D. Gusti, conceptele de teorie, doctrină și știință politică se suprapun.

Citând din teoriile constituționale ale lui Locke, Montesquieu, Rousseau, Gusti afrimă că, spre deosebire de științele naturale, teoria politică are veșnic tendința de a se înfăptui; teoria politică tinde să devină realitate, să modifice să modeleze realitatea pe care o cercetează. Pentru D. Gusti, cercetările monografice trebuie să aibă ca rezultat final "știința politică și etica națiunii". Fără îndoială, în concepția lui D. Gusti, dacă sociologia și științele sociale explicative arată ceea ce este, etica prescrie ceea ce trebuie să fie, iar politica, mijloace prin care ceea ce este se poate transforma în ceea ce trebuie să fie. Prin urmare – afirmă el -, politica și etica se ocupă de această lume socială "Așa cum ea în mod necesar trebuie să fie".

În concepția lui Petre Andrei, despre obiectivul și natura științei politice, politica reprezintă o știință particulară. Obiectul ei, spune el, îl constituie "statul, adică forma de organizare a autorității constrângătoare și legiuitoare". Prin urmare, aceasta este o știință explicativă, și nu normativă, dar care are în vedere numai "valorile stabilite de știința politică".

Petre Ghiață, mai ales, prin lucrarea "Arta politică", s-a apropiat de aspectele teoretice ale domeniului politicii, abordând probleme privind statul și funcțiile științei politice. Pe alocuri, formulările sale nu sunt riguros consecvente. El scrie: politica – ca orice știință, fără a avea rigurozitatea științelor exacte – explică ceea ce este, deducând cauza, succesiunea fenomenelor". Deci, știința politică înregistrează și explică prin cauze, prin descifrarea succesiunilor cauzale, dar nu ajunge la formularea legilor, de aceea "probabilitățile" previziunii ne apar destul de necesare.

Pentru M. Djuvara (jurist) obiectul științei politice îl reprezintă acțiunea politică, acțiune prin excelență colectivă, socială, care se realizează în cadrul ideii de stat. "Știința politică trebuie să degaje regulile generale ale unei asemenea acțiuni politice – afirmă el – cunoscând că ea presupune și are ca obiect realitățile sociale, cu care lucrează și pe care caută să le înțeleagă".

Merită subliniat și faptul că M. Djuvara remarca cu amărăciune că în timp ce în alte țări se acordă o mare importanță extinderii catedrelor speciale de politică generală, în universitățile noastre, această disciplină se predă doar incidental, în legătură cu alte ramuri ale științelor juridice și ale sociologiei.

O altă trăsătură a gândirii politice românești este aceea că ea s-a afirmat cu idei valoroase și în perioada regimului comunist, chiar în pofida acestui regim represiv. Pe această linie trebuie menționată în mod deosebit, mai ales după retragerea armatei sovietice de ocupație din România (1958), reafirmarea unor idei din gândirea și politica tradițională românească, combaterea unor deformări privind adevărul istoric în legătură cu devenirea poporului român cât și afirmarea unor idei recunoscute ca atare în epocă, vizând relațiile între state, păstrarea unui climat de pace și securitate în lume, rezolvarea pe căi pașnice a unor conflicte dintre state, creșterea rolului politic al României pe arena internațională, dezvoltarea legăturilor sale cu statele lumii pe baza principiilor egalității în drepturi, a respectării suveranității, independenței și integrității teritoriale, neamestecul în treburile interne ale altor state, a creșterii rolului O.N.U.în păstrarea ordinei, stabilității și păcii în lume.

Datorită cenzurii și represiunii comuniste, cercetarea domeniului politic nu s-a putut materializa în studii de amploare cu referire expresă la sfera politicului, apărând doar lucrări singulare sau în cadrul unor lucrări legate de alte discipline de sociologie, istorie etc. Este de remarcat și faptul că problematica politicului cu concluzii de rigoare a fost oglindită în literatura beletristică din perioada respectivă. Trebuie menționat că în timpul regimului totalitar comunist, în pofida interdicțiilor de liberă exprimare, s-a reușit realizarea, în ansamblu, unei literaturi beletristice dintre cele mai bune din Europa, literatură care în mare parte a slujit omul.

Tema politicului în literatură își găsește justificare în condițiile în care indivizii erau sistematic agresați de sistemul instituțional comunist și ca atare slujirea omului nu se putea realiza pe deplin de o literatură autentică decât prin abordarea de către aceasta și a problemei confruntării cetățenilor cu politicul.

Relevantă în acest sens este opera lui Marin Preda în care, în mod realist și riguros, cu mijloacele specifice literare a arătat tot ce i s-a întâmplat și ar fi putut să i se întâmple poporului român, în condițiile unor regimuri dictatoriale. Ca lucrări concludente în acest sens menționăm: "Moromeții", "Delirul", "Cel mai iubit dintre pământeni" etc.

Prin intermediul acestor opere ca și ale altora, politicul a fost făcut cunoscut publicului larg, tot așa de bine ca și cum ar fi fost prezentat prin intermediul unor studii de specialitate.

După cum se știe, în anii regimului totalitar, politologia nu s-a bucurat de atenție, ceea ce a constituit un lucru cu totul negativ, aceasta fiind denaturată și subordonată unei singure doctrine. Abia după victoria revoluției din decembrie 1989, s-a constituit în România un Institut de Științe Politice, facultate de profil, iar disciplina de politologie a fost introdusă ca materie de studiu în învățământul superior. Încep să apară diferite studii de politologie, cursuri universitare, eseuri etc.

Ca o trăsătură a gândirii politice postdecembriste o constituie faptul că au apărut numeroase studii despre politic, inclusiv lucrări memorialistice realizate în mare măsură de persoane care au fost implicate direct în vâltoarea acestor evenimente. Aceste lucrări însă trebuie privite cu rezerve, deoarece au caracter partizan. Studiile de amploare, cu caracter științific încă nu s-au realizat, ceea ce explică în mare parte și faptul că în perioada de tranziție în care se află România, nu s-a ajuns la o concepție de ansamblu, coerentă privind politica de urmat în această perioadă.

Considerăm că rezolvarea acestor probleme nu se va lăsa prea mult așteptată, fiind imperios cerută de nevoile de progres ale țării.

O dată cu apariția domeniului politic, a apărut și necesitatea pentru comunitățile umane ajunse la un anumit nivel de dezvoltare să se organizeze în sistem politic, fără de care funcționarea acestora n-ar mai fi posibilă. De fapt, politicul, în ultimă instanță, se regăsește în viața socială în esență sub formă de sistem bine articulat, care asigură funcționalitatea de ansamblu a societății.

Sistemul politic – concept; trăsături generale

Analiza aprofundată a sistemului politic ca parte a sistemului social global, având menirea de a asigura organizarea și conducerea societății, presupune cu necesitate studierea, fie chiar și numai succintă a structurii componentelor și relațiilor specifice care alcătuiesc configurația sistemului social global în mișcarea lor istorică, în strânsă legătură cu finalitățile activității indivizilor și grupurilor sociale.

Între sistemul politic și sistemul social global există un raport de la o parte la întreg, sistemul politic reprezentând o parte a sistemului social global, și anume, acea parte care se referă la elementele de organizare și conducere de ansamblu a vieții sociale.

După cum se știe, societatea, privită printr-o abordare sistemică, constituie un sistem social global, adică un ansamblu de relații, procese și activități umane aflate în interacțiune dinamică, având ca finalitate crearea bunurilor materiale și valorilor spirituale menite să asigure existența și progresul social.

Societatea este un sistem social global, deoarece omul, ca element fundamental al societății, este în primul rând o ființă socială, care comunică și intră în relații interumane cu semenii săi: fie printr-un cadru organizat căruia indivizii îi aparțin prin naștere, cum sunt comunitățile umane (familia, etnia, poporul, națiunea); fie prin activități comune în cadrul unor grupuri sociale (muncitori, țărani, intelectuali, patroni, angajați, liber profesioniști), fie prin libera adeziune la diferitele organizații politice, culturale, profesionale. Relațiile interumane, indiferent de natura și specificul lor, au ca finalitate asigurarea existenței umane și a progresului social.

În literatura de specialitate, deși societatea este privită ca un sistem social global, mulți o consideră mai mult decât un sistem social global, sau social global de un anumit fel, și anume, un sistem social global care se reflectă pe sine și întregul univers și care are posibilitatea de perfecționare continuă. Această specificitate este determinată de faptul că sistemul social global, spre deosebire de alte sisteme globale, are la bază celula vie care gândește și care îi conferă posibilitatea de a se reflecta pe sine și întreg universul și de a se perfecționa.

Omul ca ființă care gândește nu este un element pasiv, ci unul activ, care acționează în funcție de motivațiile și interesele sale personale, de capacitatea sa de orientare și apreciere, de scopurile sale individuale și generale, cuprinzând în unitatea sa totul, întregul univers.

Prin urmare, chiar dacă – pe bună dreptate – mai mulți analiști în domeniu consideră că societatea umană are o configurație cu o arhitectură mai bogată decât cea a unui sistem, reprezentând un arhem[1]), totuși, faptul că, în mod necesar, societatea umană cuprinde și o structură sistemică face nu numai posibilă, ci și pe deplin justificată folosirea adecvată a teoriei generale a sistemelor, demonstrând că perspectiva sistemică asupra vieții sociale nu reprezintă nici pe departe o transpunere mecanică a unei teorii valabile în alt domeniu, ci, dimpotrivă, promovarea consecventă a spiritului științific necesar pentru a depăși granițele artificiale dintre diferitele componente ale realității, inevitabile în cercetările fragmentare. În același timp, luarea în considerare și a caracterului arhemic al unor componente (subsisteme), dar și al sistemului social în ansamblu, invită la o nuanțare, singura în măsură să evite erorile.

Cuprinzând ansamblul relațiilor, proceselor și activităților umane, societatea ca sistem global include modul de organizare a acestora, în funcție de specificul activității umane, în procesul de creare a bunurilor materiale și spirituale necesare existenței și dezvoltării societății, în concordanță cu progresul istoric.

Ca orice sistem, și cel macrosocial reprezintă un ansamblu de elemente aflate în conexiune și interacțiune reciprocă, alcătuind un întreg cu funcții și caracteristici proprii, calitativ distinctive. Ordinea lăuntrică a oricărui sistem este dată de natura și dinamica relațiilor dintre părți și întreg, ca raporturi dintre sistem și subsisteme. Coeziunea legăturilor interne ale unui sistem este mult mai puternică decât aceea a legăturilor sistemului cu exteriorul. Totodată, orice sistem este în subsistem al unui sistem mai cuprinzător.

Reprezentând rezultatul activității domeniilor desfășurate în cadrul existenței lor comunitare și sociale, al procesului de perfecționare a societății și a omului, sistemul social global, așa cum ni se înfățișează astăzi pe baza unui îndelungat proces de dezvoltare, atestă înfăptuirea unor transformări fundamentale prin trecerea de la comunitatea arhaică (primitivă) la comunitatea contemporană cu activitățile ei complexe, dinamice și diversificate. În strânsă legătură cu mutațiile din sfera productivă s-au produs transformări și în celelalte subsisteme, inclusiv în privința structurilor de organizare și conducere socială.

Abordată din diferite unghiuri de vedere, societatea ca sistem global este alcătuită din mai multe subsisteme care, luate fiecare în parte, constituie sisteme de sine stătătoare, cu specific, relații, dinamică și activități proprii.

Astfel, societatea omenească, ca sistem social global mondial, este alcătuită, în primul rând, din subsisteme naționale care se află în strânsă interdependență și care se dezvoltă de sine stătător.

Sistemul național, ca sistem social global, la rândul său, este alcătuit din mai multe subsisteme precum: subsistemul economic care se referă la sfera producției, consumului și schimbului, subsistemul structurii sociale, care exprimă raporturile dintre categoriile și grupurile sociale existente la un moment dat în societate; subsistemul vieții spirituale și subsistemul politic, care reprezintă ansamblul relațiilor politice, instituțiilor și organizațiilor politice, cât și concepțiile politice privind modul de conducere și organizare a societății. Fiecare dintre aceste subsisteme poate fi luat în mod independent și privit ca sistem: sistem economic, sistem cultural, sistem politic etc.

În mod cert, societatea omenească, privită ca sistem social global, nu poate fi redusă la nici una din componentele sale și nici nu reprezintă doar suma acestora. Sistemul social, ca sistem complex, este deschis, capabil nu numai de autoreglare, ci și de autoperfecționare. În același timp, fiecare componentă a sistemului social global constituie un subsistem al acestuia, astfel încât mișcarea sistemului social în ansamblu se manifestă atât prin acțiunea întregului asupra părților componente, cât și prin interacțiunea subsistemelor. Corelația de interdependență între sistemul social global și sistemul politic este esențială prin faptul că sistemul politic ca subsistem al unui sistem social global, mai ales prin componenta sa – puterea politică -, constituie liantul necesar al dinamismului tuturor subsistemelor care alcătuiesc societatea globală, asigurând organizarea și conducerea la nivelul întregii societăți.

Sistemul politic reprezintă, așadar, un subsistem al sistemului social global care cuprinde relațiile politice, instituțiile politice și concepțiile politice, sistemul care asigură organizarea și conducerea de ansamblu a societății, funcționalitatea ei.

Diferitele comunități umane, ajunse la o anumită treaptă de dezvoltare, nu mai pot exista și funcționa fără să fie organizate într-un sistem politic, aceasta constituind o necesitate, o lege generală a progresului istoric.

Constituindu-se ca un sistem de organizare și conducere de ansamblu a societății, sistemul politic slujește și trebuie să slujească atât societatea în întregul ei, cât și fiecare subsistem în parte, interesele generale ale societății, cât și cele individuale.

Experiența istorică a dovedit și dovedește că numai organizarea comunităților umane în sisteme politice puternice, bine structurate, le-a asigurat acestora viabilitatea.

Majoritatea politologilor lumii contemporane înțeleg prin sistem politic ansamblul relațiilor politice, al instituțiilor politice, al concepțiilor politice și al raporturilor dintre ele, existente la un moment dat într-o societate. Definiția conceptului de sistem politic s-a emis relativ târziu în literatura de specialitate, în speță după al doilea război mondial, atât în literatura occidentală, cât și în cea din Europa de Est. În legătură cu conceptul de sistem politic, se mai fac unele confuzii, dintre care cel mai des întâlnite sunt cele care identifică sistemul politic cu sistemul social global. Este adevărat că sistemul politic are ca principală menire asigurarea funcționării societății în ansamblu, dar aceasta nu înseamnă că el poate fi identificat cu sistemul social global.

Printre primii autori care s-au preocupat de problematica sistemului politic se remarcă David Easton, care, în mai multe lucrări (prima apărută în 1953 și intitulată "Sistemul politic", alta în 1956, având ca titlu "O analiză sistemică a vieții politice"), avansează elemente valoroase pentru înțelegerea conceptului menționat, printre care acela că sistemul politic este un sistem deschis cu autoreglare. Ceva mai târziu, J. W. Lapierre în lucrarea "Analiza sistemelor politice" definește sistemul politic drept "ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societăți globale". Menționăm faptul că până în prezent nu există o definiție unanim acceptată a sistemului politic, după cum am văzut că nu există o asemenea definiție nici pentru conceptul de sistem global, precum și faptul că sfera noțiunii de sistem și chiar demersul sistemic diferă de la un autor la altul. De pildă, F. M. Burlațki înțelege prin sistemul politic "un sistem relativ închis, care asigură integrarea tuturor elementelor societății și a însăși existenței acesteia ca organism integrat, condus în mod centralizat de puterea politică al cărei pivot îl constituie statul. El include în sine, în primul rând, instituțiile politice – statul, dreptul, partidele și organizațiile politice ș.a. -, ca și sistemul comunicațiilor care leagă membrii societății și grupurile sociale cu centrul – puterea politică".

T. Parsons, în legătură cu sistemul politic, afirmă: "Conceptul nostru cheie de orientare este politica definită ca un subsistem primar funcțional al societății, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia".

După cum apreciază mai mulți politologi, pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie avute în vedere atât perspectiva structurală, cât și cea funcțională. Din perspectiva structurală, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global, fiind alcătuit din relațiile politice, instituțiile politice, concepțiile politice, precum și forme și mijloace ale acțiunii politice, normele și valorile politice corespunzătoare. Privit însă în perspectivă funcțională, sistemul politic asigură organizarea și conducerea societății, a sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă a sistemului social global, sistemul politic reprezintă ansamblul structural de relații specializate, de laturi care se condiționează reciproc, asigurând funcționarea, în raport cu exigențele ce decurg din relațiile sale cu sistemul global, cu celelalte subsisteme, ca și din propriul mecanism de autoreglare. Structura sistemului politic, natura și configurația relațiilor, instituțiilor, concepțiilor politice, formelor de acțiune, normelor și valorilor politice determină rolul specific în viața socială, concretizat în funcții adecvate cerințelor asigurării stabilității și prosperității societății în fiecare etapă istorică dată. Aprofundând componentele sistemului politic, vom menționa, în primul rând, relațiile politice, respectiv acele legături, raporturi care se stabilesc între diferite categorii și grupuri sociale în calitatea lor de agenți ai unor acțiuni vizând satisfacerea intereselor lor în raport cu puterea de stat. În această perspectivă, relațiile politice sunt raporturi între grupuri de indivizi, între partide și organizații politice, între acestea și puterea politică, în primul rând puterea de stat. Relațiile politice exprimă, de asemenea, legături, raporturi dintre națiune și naționalități, respectiv relații interetnice. Împreună, toate aceste legături, desfășurându-se pe plan intern, se regăsesc sub denumirea de relații naționale, spre deosebire de relațiile interstatale, care sunt relații politice între țări. Dacă, în mod cert, relațiile politice internaționale nu pot exista în afara națiunilor și statelor naționale, epoca contemporană consemnează o creștere fără precedent a interdependențelor și posibilităților de conlucrare dintre state. Conținutul și intercondiționările dintre relațiile naționale (interne) și relațiile internaționale (externe) constituie o sferă de mare importanță a politicului.

[1])arhem = ansamblu de relatii cu o arhitectura mai bogata decât a unui sistem

Structura și funcționalitatea sistemului politic

Pentru a înțelege specificul și funcționalitatea sistemului politic, trebuie analizate structura și, respectiv, componentele sale: relațiile politice, instituțiile politice și concepțiile politice, precum și interacțiunea dintre ele.

a) Relațiile politice constituie acea parte a relațiilor sociale în care indivizii, grupurile sociale și comunitățile umane intră deliberat pentru a se implica în organizarea și conducerea societății în ansamblul ei.

Relațiile politice se deosebesc, prin urmare, de restul relațiilor sociale, prin anumite caracteristici: au un caracter programatic, în sensul că ele reprezintă numai acea parte a relațiilor sociale în care indivizii și categoriile sociale intră în mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind organizarea și conducerea societății; au un caracter organizat, manifestându-se prin intermediul instituțiilor politice, al unor programe și platforme politice privind organizarea și conducerea societății. Prin urmare, relațiile politice sunt acele relații care se stabilesc în raport cu puterea politică prin intermediul unor instituții și organizații politice. Relațiile politice sunt între partide, între diferite instituții politice, care exprimă voința și interesele diferitelor grupuri de cetățeni privind organizarea și conducerea societății; relații între cetățeni și puterea de stat; relații între partide și stat, care sunt de guvernământ sau de opoziție; relații între state etc.

În general, relațiile politice, deci și instituțiile politice prin care acestea se materializează, sunt în raport direct cu gradul de cultură și conștiință politică a cetățenilor.

b) Instituțiile politice constituie o altă componentă a sistemului politic, indicând gradul de organizare politică a societății la un moment dat.

Principala și cea mai veche instituție politică este statul cu întreg ansamblul componentelor sale, existând, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc. Trebuie avut în vedere că nu orice organizație din societate este și organizație politică, ci numai organizațiile care se implică în problema puterii politice.

De regulă, instituțiile politice (stat, partide, alte organizații) se constituie în cadrul unui sistem național, al unor națiuni. În epoca contemporană însă, unele instituții politice au căpătat și un caracter internațional pe fondul interdependenței și colaborării între state și popoare, și chiar un caracter superstatal, prin înființarea de asemenea organisme politice la nivelul unor comunități regionale sau mondiale.

Instituțiile politice, atât pe plan mondial cât și pe plan internațional, se pot afla în relații de alianță sau opoziție.

c) Concepțiile politice, o altă componentă a sistemului politic, constituie reflectarea în viața spirituală a modului de organizare și conducere a societății. Elementul esențial al concepțiilor politice îl constituie doctrinele politice. Doctrinele politice exprimă o anumită concepție de organizare și conducere a societății, pe baza unui principiu sau unghi de vedere propriu precum: democratic, dictatorial, conservator, liberal, socialist, social democrat, tehnocrat etc. Valoarea concepțiilor politice se oglindește, de fapt, în programele și platformele partidelor politice, în natura organizării și conducerii politice a societății.

Toate cele trei componente ale sistemului politic se află intr-o strânsă legătură, asigurând, în parte și împreună, funcționalitatea sistemului politic în calitatea sa de reglator al vieții sociale, al organizării și conducerii acesteia. Funcțiile sistemului politic de reglare, organizare și conducere a societății se manifestă contradictoriu, întrucât ele reprezintă o expresie a pluralității intereselor individuale, grupurilor sociale, comunităților umane care trebuie oglindite în mod corespunzător și armonizate, în scopul găsirii celor mai adecvate soluții. Funcționalitatea sistemului politic presupune și contradicția între competența procesului științific de fundamentare a deciziilor și nivelul redus de cunoaștere, specific formelor instituționalizate ale democrației. Creșterea complexității problemelor solicită o competență sporită a persoanelor implicate în procesul informării, analizei, diagnozei, prognozei. Contradicția manifestată între scientizarea procesului de conducere și democrație nu trebuie înteleasă ca fiind o opoziție fatală. Soluția problemei se află într-o conlucrare activă între puterea politică și știință.

Situații contradictorii se manifestă și datorită devierii unității dintre drepturi și îndatoriri la nivelul civismului. Există tendința ca unii indivizi să le ia în seamă numai drepturile și să desconsidere îndatoririle ce revin cetățeanului, din constituție și legile țării respective.

Rolul reglator al politicului în societate este perturbat și de alte manifestări: fenomenele de blocaj a democrației, de birocratism, de formalism, de alienare politică, de apariție a unor regimuri dictatoriale.

Privit în ansamblu, politicul reprezintă elementul de coagulare, de organizare și conducere a societății, constituind un factor indispensabil pentru existența și dezvoltarea diferitelor comunități umane, a societății omenești în general.

Sistemul politic – regim politic

Regimul politic constituie una dintre cele mai importante probleme care au făcut obiectul preocupărilor atât ale cetățenilor, cât și ale oamenilor politici și politologilor.

Un prim aspect al acestei probleme îl constituie conceptul de regim politic. Există și în legătură cu conceptul de regim politic anumite controverse. Unii consideră că regimul politic trebuie definit numai prin referire la modul de organizare a statului; alții consideră că regimul politic trebuie privit și definit în legătură cu organizarea întregului sistem politic, variantă spre care înclinăm și noi. În literatura de specialitate există numeroase preocupări pentru definirea înțelesului de regim politic. Referindu-se cu deosebire la regimurile politice occidentale, M. Duverger definește regimul politic ca fiind "un ansamblu coerent și structurat, ale cărui părți sunt interdependente și reacționează global la modificările mediului"[1]). Un alt autor, G. Burdeau, consideră că "regimul politic poate fi definit ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie a adecvării statului la scopurile puterii și la menirea exercitării ei"[2]). Din perspectiva realizării eficienței procesului de guvernare, J. W. Lapierre consideră regimul politic o "modalitate de a răspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării, problemelor de amenajare a sa pentru a realiza o eficiență maximă"[3]).

Pornind de la aceste considerente, prin regim politic se poate înțelege modul concret de organizare și funcționare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetățenii. Rezultă din definiție că regimul politic exprimă un raport între organele de conducere din societate și cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem politic. Dacă organele de conducere în societate se constituie și acționează prin consimțământul cetățenilor, ca expresie a voinței și intereselor lor, regimurile sunt democratice. Dacă organele de conducere ale societății se constituie și acționează fără consimțământul cetățenilor, fără ca aceștia să fie consultați, fără a li se exprima voința și interesele, regimurile politice sunt dictatoriale. Paleta largă în care se constituie și evoluează regimurile politice, de la cele cu caracter democratic la cele totalitare, este în strânsă legătură cu gradul de oglindire a voinței și intereselor cetățenilor în instituirea acestor regimuri.

Deseori, regimul politic este conceput ca fiind legat de organizarea statului, deoarece statul reprezintă principala instituție politică, iar organele de stat apar ca principalele organe de conducere în societate.

Fie că este legat de organizarea întregului sistem politic, fie de cea a statului, importantă este natura regimului politic: democratică sau dictatorială. Rezultă, prin urmare, că regimul politic ocupă un rol esențial în sistemul politic, în viața societății în general.

Experiența istorică a demonstrat că regimurile democratice au dus la o viață liberă, demnă și prosperă a popoarelor, pe când cele dictatoriale duc la stagnare, involuții, privațiuni și opresiuni politice.

[1])M. Duverger, Iannus. Les deux faces de l'Occident, Fayard, Paris, 1969, p. 14

[2])G. Burdeau, Les regimes politiques, 1970

[3])J. W. Lapierre, La pouvoir politique

Putere socială – concept, trăsături și forme de manifestare

Puterea politică reprezintă un atribut esențial al sistemului politic de care depinde în mare măsură funcționarea întregului angrenaj social. Tocmai de aceea, elucidarea raporturilor de putere și a mecanismelor sale capătă o importanță deosebită.

Societatea omenească, ca sistem global de un tip deosebit, are capacitatea de a se oglindi pe sine și întregul univers, de a se dezvolta și perfecționa în permanență, pe baza unor legi obiective care au drept particularitate faptul că se manifestă, prin intermediul oamenilor, ca tendințe generale. Mijlocul prin care societatea se reglează și autoreglează și care asigură desfășurarea tuturor activităților umane, funcționarea de ansamblu, îl constituie puterea sub forma sa cea mai generală – puterea socială.

Prin putere socială se înțelege capacitatea pe care o are sau o dobândește un om sau un grup de oameni de a-și impune voința altora în vederea efectuării unor activități cu o anumită finalitate, privind dirijarea societății spre anumite scopuri.

Potrivit acestui concept, puterea socială apare ca elementul care pune în mișcare întregul angrenaj social pe linia progresului istoric.

Puterea izvorăște din capacitatea omului de a gândi, de a reflecta lumea, și legat de aceasta, de a acționa pentru transformarea acesteia în conformitate cu voința sa. Gândind, reflectând lumea, omul își manifestă totodată voința de a realiza activități potrivit intereselor sale.

Se poate spune deci că puterea socială reprezintă forța motrice prin care se realizează dezvoltarea socială în conformitate cu raporturile urmărite, având la bază o anumită ordine.

Reprezentând capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-și impune voința altora, puterea apare sub forma unor relații între oameni sau grupuri de oameni, de regulă relații de subordonare de la conducători la conduși, în care unii își impun voința altora în vederea înfăptuirii unor acțiuni, cât și relații de conlucrare între diferite centre ale puterii, în scopul de realizare de interese comune.

Prin urmare, puterea este o relație socială caracteristică oricărei comunități umane, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, națiune), atât la scară națională, cât și la scară internațională.

Puterea socială se manifestă sub diferite forme, în funcție de domeniul de activitate (putere economică, spirituală), de specificul comunității umane (puterea familială, de clasă, națională, internațională etc.), precum și în funcție de valoarea unor indivizi sau grupuri de indivizi de a-și exercita puterea, de scopurile urmărite, de mijloacele folosite etc.

Din acest punct de vedere, puterea se prezintă ca un fenomen gradual, cu intensități diferite, aflându-se pe o anumită scară ierarhică, a sistemului social.

Puterea socială reprezintă liantul întregului complex de structuri și forme sociale, pe care le ordonează și ierarhizează. Ea are rolul de a organiza și dirija viața socială în conformitate cu scopurile urmărite.

Privită prin prisma rolului pe care îl deține în complexul vieții sociale, puterea constituie un atribut al fiecărui individ, al fiecărui grup de indivizi, în afara acestora neputând să existe activitate ordonată.

Ca element de organizare și reglare a vieții sociale, puterea fixează scopurile activității umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri și gândirea după care să se acționeze. Pe această cale, puterea asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea socială, iar la rândul ei ordinea socială generează putere, cele două elemente aflându-se într-o relație directă.

Fiind un fenomen complex al vieții sociale, puterea socială are anumite trăsături, dintre care menționăm:

constituie un element esențial și permanent al relațiilor sociale, prin intermediul căruia se asigură funcționarea normală a societății;

se prezintă sub forma unor centre, nuclee ale puterii ierarhizate pe ansamblul vieții sociale, în raport de poziția socială și resursele celor care o exercită, precum și de domeniul de activitate;

reprezintă unitatea organică a doi factori: conducători și conduși, indiferent de natura societății, de raporturile care se formează pe baza unor convingeri sau constrângeri. Deducem de aici că societatea, atât în ansamblul ei, cât și pe segmente, este alcătuită de conducători și conduși, relație ce devine tot mai complexă și cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale. Relația dintre conducători și conduși se află într-un continuu proces de fluctuații sau chiar de schimbări spectaculoase. De aici, concluzia că puterea ne apare sub forma unor relații de dominație și subordonare;

îmbracă o diversitate de forme în funcție de natura domeniului vieții sociale, de specificul activităților și comunităților umane, de specificul sistemului social concret etc. Astfel, puterea se poate manifesta ca putere: familială, economică, politică, civilă, precum și ca putere pe plan național și internațional etc.

Puterea politică. Concept, trăsături, funcții și forme de manifestare

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea și funcționarea vieții sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-și impune voința în organizarea și conducerea de ansamblu a societății.

Puterea politică are anumite trăsături care o indivizualizează față de alte forme de putere din societate, precum:

Ø se manifestă la nivelul cel mai general al societății, asigurând organizarea și conducerea ei la nivel global;

Ø prin forța de care dispune, deține capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujește, în scopul asigurării concertării acestora spre o conducere unitară cu caracter suveran;

Ø se exercită, de regulă, pe baza unei legislații asigurate prin constituție și alte legi;

Ø se manifestă în mod organizat, prin intermediul unor instituții politice (stat, partide etc.).

Așadar, puterea politică asigură organizarea societății în ansamblul său, constituind elementul integrator, liantul principal de legătură a tuturor structurilor sociale, ducând la o conducere unitară a societății.

Manifestându-se în mod organizat, în sfera puterii politice intră:

Ø puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza și conduce societatea în interesul comunității umane respective și de a o reprezenta în raporturile cu alte comunități. De aceea, statul, cu principalele sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească), reprezintă pivotul puterii politice;

Ø partidele și alte organizații politice care, prin elaborarea unor opțiuni de organizare și conducere a societății, pot să asigure exercitarea guvernării în stat;

Ø mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influențare, au un mare rol în adoptarea unor atitudini și impunerea unor poziții în conducerea societății.

Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcții:

Ø funcția programatică, decizională care constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare în care elementul esențial îl constituie decizia, în conformitate cu care trebuie să se acționeze. Decizia, așa cum notează Burdeau, "angajează colectivitățile într-un mod ireversibil, trasându-le sarcini a căror realizare le afectează în întregime"[1]).

Prin efectul lor, deciziile condiționează succesul dacă sunt corespunzătoare, dar pot să conducă și la insucces dacă blochează evoluția. Prin poziția centrală a grupului conducător în mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele luând de regulă forma legilor, decretelor, hotărârilor. Cu cât programul de acțiune, deciziile luate concordă cu cerințele generale ale progresului, cu atât mai mult puterea câștigă în credibilitate și autoritate;

Ø funcția organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate și de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora își exercită puterea pentru a acționa în conformitate cu programul adoptat;

Ø funcția ideologică, de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit și prin care se încearcă obținerea adeziunii indivizilor la decizia adoptată;

Ø funcția coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să acționeze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;

Ø funcția de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este respectată și a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;

Ø pregătirea de specialiști care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieții sociale în conformitate cu voința puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării.

Deoarece puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul unor instituții, organizații, funcțiile puterii sunt exercitate într-un mod specific, de fiecare organism în parte. Și, ca atare, le vom întâlni, într-o formă sau alta, la instituțiile politice, îndeosebi la stat.

Puterea politică se exercită prin diferite mijloace politice, economice, ideologice, juridice, militare etc., aflate într-o strânsă interdependență.

În corelație cu puterea politică se află puterea civilă, respectiv capacitatea acesteia ca, prin mijloace de care dispune (organizații, mijloace de informare, opinia publică), să impună puterii politice îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredințată, de a sluji societatea.

Prin modul în care acționează în societate, puterea politică se prezintă sub forma democratică sau dictatorială.

Puterea democratică există atunci când aceasta se constituie ca un rezultat al consultării și consimțământului cetățenilor și ale cărei decizii concordă cu aspirațiile și interesele de progres ale societății.

Puterea dictatorială (sau alienată) este aceea care nu emană de la popor, apărând ca o forță străină și ostilă și care nu ține cont de opțiunile politice ale cetățenilor. Puterea dictatorială folosește mijloace de represiune, îngrădind accesul la actul decizional al membrilor societății, a căror voință este ignorată și anihilată prin mijloace coercitive.

În epoca contemporană puterea dictatorială își dovedește tot mai mult incapacitatea de a se menține, de a-și îndeplini funcția publică de conducere a societății, fiind nevoită, sub presiunea maselor, să cedeze tot mai mult puterii democratice. Puterea dictatorială recurge la mitul politic, adică la promovarea unor mistificări ale realității sociale, la anomie, în care normele de conviețuire socială nu se mai respectă, conducând la o situație confuză și de degradare socială. Valorile politice pe care se sprijină puterea dictatorială devin tot mai anacronice, ducând la degradarea și înlăturarea ei.

Ca formă spirituală de alienare a puterii, mitul politic probează faptul că valorile politice pe care se sprijină puterea au devenit anacronice, iar ideologia "trebuie" să recurgă la mistificări pentru a bloca înțelegerea incompatibilității între valorile puterii devenite mituri și aspirațiile grupurilor sociale cele mai largi. În mod cert, justificarea structurilor și practicilor puterii alienate constituie funcția fundamentală a oricărui mit politic.

În ceea ce privește violența, ca ipostază fundamentală de manifestare a puterii alienate, aceasta semnifică o asemenea reducere a resurselor de care dispune puterea politică încât ea este "obligată" să recurgă consecvent la constrângerea psihologică și fizică pentru a obține o anumită supunere și pentru a menține stabilitatea. În realitate, violența constituie instrumentul care amenință stabilitatea socială, anticipând începutul sfârșitului.

Noțiunea de anomie exprimă absența sau nesocotirea normelor în cadrul unei societăți, a unor colectivități, starea unei societăți dereglate, fărâmițate. În lucrarea "Social Theory and Social Structure", R. Merton face deosebirea între anomia simplă, pe care o identifică cu starea de confuzie și anomia acută, care duce, în cele din urmă, la "dezintegrarea valorilor și sistemelor".

Constituind o problemă centrală a sistemului politic, puterea politică are capacitatea de a asigura ordinea, progresul social, bunăstarea cetățenilor, acest lucru fiind însă condiționat de caracterul democratic al elementelor cu care operează.

[1])G. Burdeau, Traité de Science politique, Paris, 1966, p. 603

Autoritatea politică – concept, trăsături

În exercitarea rolului său în cadrul societății, puterea politică utilizează o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrângere pentru a-și impune propria voință.

Capacitatea puterii de a-și impune voința sa în societate printr-o diversitate de mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea și funcționalitatea, constituie autoritatea politică.

Autoritatea politică este o ipostază a puterii politice reprezentând modalitatea concretă de manifestare a puterii.

Forța puterii politice este cu atât mai mare cu cât autoritatea politică se realizează, mai ales, prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice. Așadar, adevărata autoritate politică este aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea mai simplă definiție a autorității politice ar putea fi capacitatea puterii de a obține ascultare fără constrângere. Concludent în această direcție este faptul că însuși cuvântul de "autoritate" provine de la latinescul "auctoritas" – forța de convingere, desemnând capacitatea unor persoane, grupuri de persoane sau instituții de a obține, în virtutea unor calități sau împuterniciri, respect și ascultare față de acțiunile promovate. Stabilitatea societății este legată în mod direct de forța puterii ca autoritate politică. În vorbirea curentă, când ne referim la putere politică avem, de fapt, în vedere autoritățile politice, întrucât autoritatea politică este modul concret de manifestare a puterii, un alter ego al acesteia.

Cu alte cuvinte, autoritatea politică este ipostaza puterii când se bazează pe forța argumentelor, și nu pe argumentul forței. De fapt, orice putere politică, atunci când are ca suport numai forța, își pierde treptat autoritatea, ceea ce marchează momentul declinului, realitate care duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la pieirea sa. Indiferent de contextul în care se exercită, sensul central al autorității este acela de a fi un fenomen politic, o ipostază a puterii. "Puterea", afirmă R. Bierstedt, "este cea care conferă autoritate unui ordin, dar o putere autorizată, instituționalizată"[1]).

Autoritatea politică, fiind un drept recunoscut puterii, este expresia unor relații sociale și se distinge de celelalte forme de autoritate prin modalitățile sale de constituire, cauzele apariției, funcția specială și aria de manifestare – societatea globală. O trăsătură caracteristică a autorității o reprezintă prezența acesteia în cadrul oricărei organizări sociale, inclusiv al celei politice. După cum observă Petre Andrei în lucrarea "Sociologia generală", elementul fundamental care servește drept reglator al relațiilor dintre indivizi este o autoritate cu forme și aspecte foarte diferite, după gradul de dezvoltare a societății.

Aprofundând relația de autoritate politică, P. Andrei consideră că aceasta are o mare influență asupra oamenilor și un mare rol în organizarea socială. "Autoritatea politică – scrie el – indiferent dacă este o persoană sau sunt mai multe, are câteva caracteristici care o deosebesc de cea religioasă și prin care ea își poate îndeplini rolul său. Autoritatea politică, în primul rând, are putere de constrângere exterioară, recurgând chiar la mijloace brutale și putând neglija cu totul concepțiile și voința proprie a unui individ atunci când sunt în joc interesele tuturor"[2]). Așadar, autoritatea politică, pe lângă puterea de convingere care trebuie să fie determinantă, are și putere de constrângere îndreptată împotriva actelor antisociale și antinaționale.

Experiența arată că autoritatea politică nu este nelimitată. Ea se schimbă dacă vine în conflict cu voința majorității, pentru că autoritatea care înăbușă personalitatea omului nu poate duce decât la declin, mai ales, spiritual, moral și deci nu poate fi de durată. Astfel, autoritatea politică apare ca voința grupurilor sociale aflate la conducere, voință extinsă la scara societății globale, fiind prezentată ca "voință a tuturor", deci legitimă. Prin urmare, autoritatea politică se referă la cadrul instituțional în care folosirea puterii politice este organizată și legitimă.

[1])R. Bierstedt, Power and Progress, Essay on Sociological Theory, New York, McGraw Hill, 1975, p. 235

[2])Petre Andrei, Sociologie general|, București, Editura Academiei, 1970, p. 356

Legitimitatea politică – concept și forme de manifestare

Strâns legată de putere și, respectiv, de autoritate politică există legitimitatea politică. Cuvântul legitimitate provine din latinescul "legitimus – conform cu legea".

Legitimitatea politică reprezintă capacitatea puterii de a se revindeca de la ceva, de la un anumit fapt care s-o justifice. Ea constituie un principiu conform căruia un sistem de guvernământ, puterea politică, se exercită pe baza unui anumit drept conferit, de regulă, de guvernanți, pe baza unor înțelegeri legiferate. Constituind recunoașterea de către cetățeni a unui drept de guvernare al puterii politice, legitimitatea politică conferă puterii autoritatea politică. O putere cu cât este mai legitimă, cu atât autoritatea ei politică este mai mare.

Constituind o înțelegere între conducători și conduși, legitimitatea politică, ca și puterea politică, are un caracter istoric. Din acest punct de vedere, istoria înregistrează două forme de manifestare a legitimității: legitimitate divină și legitimitate civilă.

Ideea legitimității divine a puterii politice o întâlnim încă din antichitate, când puterea monarhului era considerată divină. Această situație se menține și în perioada medievală a monarhiilor absolutiste și, chiar mai târziu, în perioada monarhiilor constituționale sau a altor forme de guvernământ, când, cel puțin în parte, puterea este considerată de esență divină. Deși puterea politică se legitima prin natura divină a monarhului, fără consultarea maselor, cel puțin în perioadele sclavagistă și feudală, aceasta avea temei datorită faptului că, pentru asigurarea organizării societății, se impunea existența unei puteri politice care, în acele condiții ale nivelului limitat de cunoaștere, pentru a exista și funcționa, conducătorul statului trebuia să aibă o legitimitate.

Legitimitatea civilă a puterii politice poate fi considerată forma superioară de legitimitate, pentru că are la bază acordul și voința cetățenilor, în legătură cu exercitarea puterii.

Legitimitatea civilă a puterii politice include două condiții de bază: pe de o parte, formularea unor obiective în dezvoltarea societății, în concordanță cu cerințele progresului istoric, iar pe de altă parte, prin obținerea acordului cetățenilor în exercitarea puterii în realizarea scopurilor propuse.

De regulă, legitimitatea civilă a puterii se realizează prin alegeri libere pe bază de vot cu caracter universal, direct și secret, prin referendum, sondaj de opinie și alte modalități.

Legitimitatea puterii trebuie să se realizeze în permanență prin acțiuni, care să probeze valoarea ei dată de consensul dintre aceasta și cetățeni.

Prin consens se exprimă o stare de consimțământ general, fie cu privire la o anumită problemă importantă, fie în legătură cu întregul ansamblu privind organizarea și conducerea societății.

Consimțământul puterii politice se poate realiza (într-o anumită problemă) și prin unanimitate de păreri, fie și numai prin supunerea la vot, în timp ce consensul se realizează printr-un acord scris sau tacit, care poate să însemne și anumite compromisuri. Consensul reflectă existența unei virtuale unanimități de opinii în legătură cu modul de acțiune al puterii, de regulă, în problemele fundamentale și care se referă la ceea ce-i unește pe oameni, și nu la ce îi deosebește.

Consensul politic se poate realiza pe o scară mai largă între mai multe organisme politice asupra unor probleme fundamentale ale vieții politice din cadrul unui stat.

Se poate conchide că prin consens politic desemnăm voința subiecților politici de a asigura funcționarea globală a societății, pe baza unor decizii inspirate nu de ceea ce îi deosebește, ci de ceea ce îi unește. În acest fel, realizarea consensului politic devine o probă de maturitate și de cultură politică, de responsabilitate civică majoră.

Strâns legate de legitimitatea politică sunt noțiunile de forță politică și, respectiv, influență politică.

Forța politică și influența politică

Prin forță politică se poate înțelege capacitatea puterii de a folosi în mod corespunzător și la momentul potrivit, mijloacele de care dispune. Experiența istorică arată că, diferite puteri politice, deși dispuneau de toate mijloacele adecvate nu au avut capacitatea de a le folosi, sau de a le folosi corespunzător.

Fără îndoială, în manifestarea ei socială, puterea este o "forță latentă". Altfel spus, forța este "puterea în acțiune". Întrucât "puterea simbolizează forța" ce poate fi aplicată în orice situație socială, rezultă că puterea nu este nici forță și nici autoritate, dar ea condiționează existența ambelor fenomene. Prin urmare, puterea este abilitatea de a folosi forța nu folosirea reală a acesteia. Din această perspectivă se poate afirma că puterea este capacitatea de a introduce forța într-o anumită situație.

Există situații în care unii politologi identifică puterea (politică) cu forța (politică), considerând că forța ar fi o componentă, o ipostază a puterii. Spre exemplu, în unele doctrine politice puterea este identificată cu forța lor, aceasta din urmă fiind redusă la forța militară.

De aceea, trebuie subliniat că forța politică trebuie să dispună de o multitudine de mijloace politice, economice, militare, diplomatice, culturale etc., accentul trebuind să cadă pe mijloacele de convingere, pe utilizarea adecvată a tuturor mijloacelor.

În strânsă legătură cu forța politică se manifestă influența politică. Termenul "influență" (lat. "influere – a curge, a penetra, a se strecura în…") semnifică o acțiune pe care o persoană, un grup, o instituție o exercită asupra alteia (altora), modificându-i(-le) starea, comportarea față de cea anterioară. Mulți politologi identifică influența cu puterea, concep influența ca fiind o componentă principală a puterii. De exemplu, H.A. Simon consideră conceptele de influență și de putere drept sinonime, K.I. Friederich afirmă că influența este o putere indirectă și nestructurată. În același timp, H.D. Lasswell pune conceptul de influență la baza științei politice, afirmând că studiul politicii reprezintă de fapt studiul influenței. Totuși, în lucrarea "Power and Society", scrisă împreună cu A. Kaplan, Lasswell recunoaște că de fapt "conceptul de influență se referă mai mult la valori politice decât la putere". Prin urmare, influența politică reprezintă un complex de acțiuni politice, întreprinse mai mult sau mai puțin deliberat, pentru a forma sau a modifica comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri ș.a.

Așadar, influența reprezintă un mijloc de a extinde, argumenta sau a obține consimțământul față de puterea existentă, ea neputând fi identificată cu puterea însăși. Influența este însoțitorul firesc al puterii, mijlocul său normal de acțiune, un substitut sau efect al puterii, dar nu puterea însăși.

Concepută ca o relație între persoane, între grupuri de indivizi, prin care cel care exercită influența reușește să determine din partea celor influențați o comportare dorită de primul, influența politică se manifestă în complexul unor interese și relații de grup pentru putere prin recurgerea la diferite mijloace economice, politice și psihologice, vizând cucerirea sau menținerea puterii politice.

Accepțiile cele mai frecvente oferite de autorii care abordează problematica influenței politice (dintre care le menționăm pe cele ale lui R. Bierstedt) consideră influența ca pe o acțiune de deviere (fără constrângere) de la tipul prevăzut de comportament al unui individ sau mecanism politic. "Influența – afirmă autorul menționat – poate fi mai importantă decât puterea, dar este ineficace dacă nu este transformată în putere". Un alt autor, Parsons Talcott, apreciază că influența poate fi definită ca un mecanism generalizat de convingere.

Întrucât influența politică se exercită, în principal, prin intermediul puterii, ea reprezintă un complex de interese și relații angajate în lupta pentru puterea politică.

În strânsă legătură cu puterea politică, autoritatea politică și legitimitatea politică se mai află și prestigiul politic. Sintagma "prestigiu politic" desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un organism politic, un grup în virtutea valorilor și acțiunilor promovate. Fiind strâns legat de sistemul de valori acceptat și promovat într-o anumită etapă istorică, prestigiul politic este definit ca influență exercitată, ca o ipostază a autorității unei persoane, în care precumpănitoare sunt elementele de ordin moral, afectiv, și nu puterea și mijloacele de influențare.

Deși puterea politică și prestigiul politic nu coincid, ci se manifestă direct, totuși, prin faptul că uneori prestigiul este legat de putere, unele grupuri puternice acționează pentru a deveni prestigioase, iar altele prestigioase, pentru a deveni puternice.

Chiar atunci când acțiunile de influențare din partea puterii vizează modificarea comportamentului obiectului influenței, prestigiul nu apare decât accidental ca fiind legat de putere.

Totuși, prestigiul politic desemnează și o apreciere pozitivă a puterii în raport direct cu sistemul de valori promovat de aceasta.

Între putere și prestigiul politic există și o relație directă, în sensul că forța puterii este cu atât mai mare cu cât se bucură de un prestigiu sporit. În mod cert însă, nu în toate cazurile, prestigiul conferă în mod automat și forță.

Exercitarea democratică a puterii politice rămâne o problemă esențială ale cărei mecanisme trebuie mai profund cunoscute pentru a determina să acționeze cât mai bine în interesul societății.

Prin urmare, referindu-se cu deosebire la calități strict individuale, el, prestigiul, nu trebuie confundat cu puterea și nici cu autoritatea politică, pentru că prestigiul nu poate fi, în nici un caz, suficient pentru a crea putere, el fiind numai un însoțitor firesc al puterii. "În genere, prestigiul – scria Petre Andrei – este lipsit de temeiul rațional al superiorității. Cel ce are numai prestigiu nu este considerat ca o putere obiectivă, supraindividuală, ci are numai o superioritate momentană căreia i se supune cineva ușor, dar care se poate desface tot așa de repede"[1]).

Constituind o problemă centrală a sistemului politic, puterea politică are capacitatea de a asigura ordinea, progresul social, bunăstarea cetățenilor, acest lucru fiind însă condiționat de caracterul democratic, înaintat, al elementelor cu care operează.

[1])Petre Andrei, Sociologia general|, Editura Academiei, București, 1970

Conceptul de stat. Apariția și evoluția statului

Statul reprezintă principala instituție a sistemului politic, deoarece, prin intermediul său, se realizează elementele esențiale ale organizării și conducerii societății. Datorită acestui fapt, problematica statului ocupă o importantă pondere în aria de investigație a fenomenului politic.

Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor și a altor oameni de știință încă din antichitate și care continuă și în prezent. Există o mare diversitate de păreri privind definirea statului, având fiecare, luate în parte, elemente raționale care contribuie la elaborarea unei definiții cât mai corespunzătoare a conceptului de stat.

Noțiunea de stat provine de la latinescul "statius" care, inițial, desemna o "stare de repaus". Romanii mai foloseau și termenul "civitas", semnificând "cetate, stat", precum și "res publica" aproximativ cu același înțeles. Despre "polisul" grecesc s-a arătat deja că el desemnează cuvântul "stat", "cetate". Germanii au interpretat noțiunea de "statius" în sensul de "land", cu semnificația de "stat", "țară", vizând organizarea politică statală. Expresia "statio" apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli "Il Principe", în strânsă legătură cu făurirea unității statale. Abia în sec. al XVII-lea această idee este larg admisă, termenul începând să pătrundă în toate limbile.

Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică prin nivelul de cunoaștere propriu momentului istoric dat, împrejurărilor istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. Astfel, în antichitate, statul era considerat o forță de origine divină, concepție care se va regăsi și în următoarele formațiuni sociale. În optica lui Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazată pe caste, în care era inclusă întreaga populație, cu excepția sclavilor. Conducătorii erau filosofii, înțelepții, gardienii erau cei care îndeplineau rolul de paznici, iar meșteșugarii și agricultorii asigurau baza socială.

În perioada Renașterii s-a remarcat în această privință N. Machiavelli, care considera statul o organizație politică națională,sub egida monarhiei absolutiste, înscrisă în limitele unui anumit teritoriu.

În epoca luminilor, Montesquieu[1]) prezintă statul ca o instituție centrală bazată pe legi și structurată pe trei elemente ale puterii: legislativă, executivă și judecătorească. J.J. Rousseau[2]) definește statul ca o putere contractuală, legitimată printr-un contract social, adică o orgganizație politică separată de societate, căreia i se cedează o parte din drepturile comunității, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant înțelege statul ca o grupare a oamenilor supuși regulilor de drept, ceea ce este adevărat dar nu complet, pentru că nu se explică scopul grupării respective de oameni. El avea în vedere, prin urmare, numai latura juridică, dar nu și cea politică a statului. Interesantă apare definiția dată de Oppenheimer care, într-o lucrare intitulată "Statul, orginile sale și apariția sa", în 1913, concepe statul ca un organism politic impus de către un grup de învingători, pentru a se apăra de revoltele interioare și atacurile din afară, urmărind exploatarea economică a învinsului de către învingători.

În concepția marxistă, statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.

Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza și conținutul statului, și care au o largă circulație, menționăm următoarele: teocratică, în lumina căreia statul apare ca o creație divină, respectul șu supunerea față de aceasta fiind apreciate ca o îndatorire religioasă. Astfel de teorii întâlnim în perioada antică, în feudalism și chiar în condițiile de astăzi când, în unele constituții, se formulează ideea că monarhul domnește din mila lui Dumnezeu; patriarhală, care susține că statul ar fi luat naștere direct din familie, iar puterea monarhului, din puterea părintească. Elemente ale acestei concepții se întâlnesc, de asemenea, în antichitate, la Aristotel, dar și în epoca modernă, de exemplu, la politologul Robert Filmer, care (într-o lucrare intitulată "Patriarhul", apărută în 1953) dezvoltă această teorie, susținând că monarhul deține puterea ca moștenitor al lui Adam, care a primit prin bunăvoința lui Dumnezeu această putere, ca și puterea părintească (concepție combătută de John Locke); contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înțelegeri între putere și cetățeni, ca o necesitate naturală, teorie susținută din antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor, în mod deosebit la Ch. Montesquieu și J.J. Rousseau; violenței, potrivit căreia statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în care tribul învingător își subordona tribul învins. Ca reprezentanți ai acestei teorii pot fi considerați Eugen Dühring, Oppenheimer etc. În cadrul acestei concepții poate fi inclusă și teoria marxistă, care susține că statul este rezultatul luptei de clasă; organicistă, care transpune mecanic situația din natură în societate, în care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura funcționalitatea organismului social; rasistă, ca variantă a teoriei violenței, în care o rasă trebuie să domine o altă rasă; psihologică, care explică existența statului prin factori de ordin psihologic și care se poate rezuma la faptul că în societate există două categorii de oameni care, din punct de vedere psihic, unii sunt destinați să conducă, și alții să fie conduși; juridică, potrivit căreia raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementări juridice.

Majoritatea acestor teorii conțin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitate, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât și de mobilurile ideologice.

Fără a opera o analiză minuțioasă a tuturor acestor teorii, vom preciza că, din punct de vedere științific, statul este considerat de către mai mulți analiști ca forma de organizare politică a societății aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce condiționează existența statului fiind: teritoriul, populația și caracterul de organizare politică. În viziunea francezului Armand Cuvillier "Statul este un ansamblu de organisme politice, administrative și judecătorești, care se concretizează în societatea ajunsă la un anumit nivel de diferențiere, conducere și putere de constrângere a societății"[3]).

După M. Duverger, statul este și un mijloc de a asigura o anumită ordine socială, o anumită integrare a tuturor în colectiv pentru binele comun[4]).

Noi considerăm că statul poate fi definit ca principala instituție prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui anume teritoriu, de către un grup organizat de oameni care își impun voința membrilor societății privind modul de organizare și conducere a acesteia.

Statul, ca principală instituție politică, a apărut pe o anumită treaptă a evoluției istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare și progres ale societății. În general, apariția statului este situată în perioada de trecere de la organizarea gentilică a societății spre orânduirea sclavagistă. Necesitatea apariției statului este legată de nevoia comunității umane evoluate de a-și asigura funcționalitatea printr-o organizare politică.

Printre factorii care au determinat apariția statului se pot include:

Ø atingerea unui înalt grad de evoluție a triburilor și uniunilor tribale, prin creșterea lor numerică dar și calitativă, prin tendința de a se transforma în popoare și de a deveni sedentare, în care funcționalitatea comunității nu se mai putea realiza doar pe baza legăturilor de sânge, prin supunerea copiilor față de părinți, ci prin altfel de relații – superioare – oferite de organizarea statală, în care apare o nouă relație conducători – conduși;

Ø diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariția agriculturii (viața comunității începând să capete un caracter sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe un anumit teritoriu, pe baza unor structuri politice;

Ø diferențierea socială, ca rezultat al apariției plusprodusului, care reclama o armonizare a intereselor privind producția, circulația și, mai ales, distribuirea și redistribuirea produselor, ceea ce ducea, totodată, la necesitatea existenței unei autorități politice cu mijloace de impunere a voinței proprii.

Statul a apărut și s-a dezvoltat în strânsă legătură cu specializarea unei anumite părți din societate, căreia i s-au încredințat anumite funcții de conducere, organizare, apărare etc., pentru asigurarea funcționalității sociale în condițiile complexe în care au început să se dezvolte anumite comunități umane: tribul, uniuni tribale, popoare, națiuni.

A devenit o axiomă, de pildă, că, în zilele noastre, națiunea nu poate exista și, mai ales, nu se poate dezvolta fără o organizare politică asigurată de stat.

După cum se observă, statul a apărut legat de evoluția unor comunități umane care, pentru a funcționa, aveau nevoie de o organizare politică dată de stat. La început, statul era o organizare politică a triburilor și uniunilor tribale, iar apoi, o dată cu formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de organizare politică a acestora, situație ce o întâlnim atât în perioada sclavagistă cât și în cea feudală.

Fiecare dintre popoarele existente în sclavagism și feudalism a reclamat, pentru dezvoltarea sa, o organizare statală proprie, deși această organizare era grefată pe modurile de producție respective. De pildă, în sclavagism, n-a existat stat sclavagist, în general, ci stat al unei comunități umane din sclavagism precum: statul egiptean, statul chinez, statul indian, persan, grec, roman, celt, dac etc.

În feudalism, au existat, de asemenea, statele legate de popoarele acestei formațiuni sociale ca: statele germane, statul francez, englez, arab, spaniol, italian, rus, român, grec, bulgar etc.

O dată cu trecerea la capitalism, în epoca modernă se desfășoară procesul de transformare a popoarelor în națiuni, care va conduce la constituirea statelor naționale unitare. De remarcat că în zona occidentală europeană, acest proces a avut loc mai devreme.

Putem afirma, cu deplin temei, că statul devine pentru națiune nu o simplă trăsătură, cum susțin marxiștii, ci însuși modul de organizare politică.

Procesul de constituire a statelor naționale a fost și rămâne un proces foarte complex și dificil, dar inexorabil. Națiunile dezvoltate din punct de vedere economic, politic, cultural s-au realizat, ca atare, în cadrul statelor naționale unitare. Cu cât acest proces s-a produs mai devreme, cu atât viața națiunilor respective a înflorit și a prosperat mai repede. În timp ce acolo unde acest proces a întârziat, din diferite motive, s-a constatat o rămânere în urmă pe calea dezvoltării națiunilor respective.

Apariția și existența în unele cazuri, adevărat puține, a statelor multinaționale vine să confirme această regulă, și nicidecum să o infirme. Statele multinaționale au apărut ca urmare a faptului că procesul de formare a națiunilor în viața unor popoare a avut loc în condițiile în care acestea se aflau sub stăpânirea unor imperii din evul mediu. Din aceste considerente, popoarele respective nu au putut să se organizeze de la început în state naționale de sine stătătoare, ceea ce a constituit o serioasă frână în calea dezvoltării lor.

Pe măsura evoluției istorice, adâncirii procesului de formare a conștiinței naționale, tendința națiunilor de a se constitui într-o viață politică de sine stătătoare a devenit atât de puternică încât a acționat ca principalul factor de destrămare a imperiilor, pe ruinele cărora s-au format state naționale. Astfel, s-au dezagregat imperiile: otoman, habsburgic, german și altele.

Printre marile imperii s-a numărat și cel țarist, care, în timpul primului război mondial, a primit o puternică lovitură, ducând la eliberarea unor națiuni. După revoluția socialistă din octombrie 1917, imperiul rusesc a reușit în mare parte să se salveze, devenind stat sovietic multinațional. În prezent, se desfășoară însă un accentuat proces de transformări infrastructurale, republicile unionale constituindu-se în state naționale independente și suverane. Fenomene asemănătoare se constată și în cadrul fostei Cehoslovacii și fostei Iugoslavii, deși în situațiile respective procesul îmbracă aspecte deosebite.

În epoca actuală asistăm la tendința de manifestare a unei vieți naționale de sine stătătoare prin constituirea de state naționale, iar uniunile de state – dacă se vor menține și vor exista pe perioade mai lungi sau mai scurte – se vor fundamenta, potrivit sensului evoluției situației prezente, pe bază de independență, egalitate și suveranitate, în care statul să constituie modul principal de organizare politică a fiecărei națiuni.

[1])Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura ȘtiinÛific|, București, 1964

[2])J.J. Rousseau, Contractul social, Editura ȘtiinÛific|, București, 1957

[3])Armand Cuvillier, Curs de sociologie, PUF, Paris, 1959

[4])M. Duverger, Introduction dans la sociologie politique, PUF, Paris, 1964

Tipuri și forme de stat

Elucidarea tipului și formei de stat constituie, de asemenea, o problemă de bază a teoriei statului, ea lămurind, pe de o parte, esența statului într-o anumită perioadă, iar pe de altă parte, forma lui concretă de manifestare.

Statul, ca manifestare a voinței tuturor cetățenilor de a se organiza politic pe bază de lege, a cunoscut două tipuri; unul de esență dictatorială, absolutistă, care a apărut ca expresie a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea voinței cetățenilor sau printr-o presupusă legitimitate de ordin divin și altul de tip democratic care, indiferent de formă, constituie o expresie a voinței cetățenilor, materializată prin consimțământul dat.

Din această perspectivă, este complet eronată concepția marxistă în care se formulează teza că tipurile de stat sunt legate de natura orânduirii sociale, având o esență de clasă, ignorându-se prin aceasta faptul că, pe de o parte, statul apare ca o expresie a voinței generale a tuturor cetățenilor și slujește ca atare întreaga societate, iar pe de altă parte, faptul că în cadrul aceleiași orânduiri sociale pot exista state care se deosebesc prin modul de formare și exercitare a puterii: stat dictatorial și stat democratic.

Realitatea istorică a dovedit că statele fasciste și cele comuniste au avut mai multe trăsături comune, fiind ambele de tip dictatorial.

Pentru a înțelege pe deplin statul ca instituție politică, trebuie studiată și problema formelor de stat. Esența statului, adică tipul de stat respectiv, se manifestă prin mai multe forme în raport cu condițiile concrete ale epocii și țării respective. Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii de stat și, în special, structura și funcționarea organelor supreme de conducere. Rezultă că forma de stat, indiferent de esență, este dată de trei elemente: forma de guvernământ, structura statului și regimul politic.

Forma de guvernământ este un raport între organele de stat în procesul de constituire și exercitare a puterii. Dacă ne referim la statele existente astăzi în lume, din punctul de vedere al formei de guvernământ, există: monarhii constituționale, republici parlamentare și republici prezidențiale. Indiferent de esența statului, care poate fi democratică sau dictatorială, forma de guvernământ poate să fie una din cele enunțate mai sus. Aceasta nu înseamnă că între esența statului (democratică sau dictatorială) și forma de guvernământ nu există legături. Dimpotrivă, există, și încă una foarte strânsă. De pildă, un stat democratic se poate mai bine realiza printr-o formă de guvernământ ca republică parlamentară sau prezidențială, în care toate organele sunt alese, decât prin monarhie constituțională, în care șeful statului, monarhul, nu este ales. Rămâne totuși ca o realitate dovedită de experiența istorică faptul că esența statului, democratică sau dictatorială, nu depinde hotărâtor de forma de guvernământ, întrucât viața a arătat că pot exista dictaturi, în cazul unor republici, după cum există democrații în cadrul unor monarhii.

Structura statului reprezintă un raport între organele centrale și locale ale statului. Sub acest aspect, putem distinge: state național-unitare, state federative și confederații statale. Statul federal constituie o comunitate a statelor nesuverane, care presupune un stat central cu competență și personalitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statală de tip federal este însărcinată cu rezolvarea problemelor comune. Funcțiile statale sunt împărțite între statul federal și statele membre. Ca urmare, în statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale puterii și ordinii de drept federale și organe ale puterii și ordinii de drept a statelor membre. În statul federal, statele membre participă la legiferarea federală, în condițiile existenței unei delimitări a competențelor în realizarea sarcinilor statale.

În cadrul confederațiilor de state suverane, statale membre își păstrează supremația și independența în mod integral, competențele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul relațiilor internaționale. Confederația poate cunoaște și forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea reprezentativă, șeful de stat, organele diplomatice, armata, finanțele, menținându-se ființa statală distinctă care este reprezentată de parlamente și guverne separate. Istoria a cunoscut mai multe exemple de confederații care, treptat, au încetat de a mai exista ca atare.

Regimul politic reprezintă pentru mulți politologi un element al formei de stat, pentru alții, un element al sistemului politic. Având în vedere că statul reprezintă instituția centrală a sistemului politic, este neîndoios faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de stat, constituind un element al formei de stat, și anume elementul hotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de stat și cetățeni. Dacă organele de stat se constituie și acționează prin consultarea cetățenilor, ca expresie a voinței acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic și, invers, dacă organele de stat se constituie și acționează fără consimțământul cetățenilor, ignorând voința acestora, regimul politic pe care acestea îl promovează este unul de factură dictatorială. De aceea, în analizele politologice, când se urmărește elucidarea esenței statului, se vorbește despre regimul politic.

Trăsăturile și funcțiile statului

a) Trăsăturile statului. Din conținutul definiției se desprind principalele trăsături ale statului precum:

Ø este instituția politică cu cel mai înalt grad de organizare și structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate și strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât și local și se slujește de un aparat specializat, constituit în diferite instituții (parlament, guvern, tribunal, ministere, armată, poliție etc.). Prin gradul de organizare și instituționalizare, diversificat pe orizontală și verticală, statul asigură exercitarea, în principal, a puterii politice în societate;

Ø constituie o organizație politică a unei comunități umane pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a națiunilor în cadrul frontierelor respective, sub forma statelor naționale;

Ø are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunități în cadrul unei frontiere, ca expresie a voinței cetățenilor;

Ø este o instituție specializată, care asigură funcționalitatea socială prin contribuții financiare ale cetățenilor, prin impozite;

Ø are caracter istoric, apariția sa fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale, de faptul că o comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să existe și să funcționeze fără organizarea politică asigurată prin intermediul statului;

Ø are, de regulă, caracter național cel puțin pentru epocile modernă și contemporană, reprezentând organizarea politică a unei națiuni.

Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul pentru care a apărut, statul constituie principala instituție a sistemului politic, căruia îi dă contur și consistență.

Se poate conchide că, și cronologic și ca rol, statul constituie o instituție politică de cea mai mare importanță în cadrul vieții sociale.

b) Funcțiile statului. Rolul statului ca principală instituție de organizare și conducere politică a societății se realizează prin anumite funcții:

Ø legislativă, în care statul, prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislație din societate, inclusiv constituția, prin care se reglementează activitatea din toate sferele vieții sociale și prin care sunt prevăzute drepturile și îndatoririle cetățenilor. Principalul organism prin care statul modern își realizează această funcție este puterea legislativă, care își exercită autoritatea atât pe plan central cât și local. Legile se adoptă de către puterea legislativă, la inițiativa, de regulă, a puterii executive;

Ø organizatorică, care are în vedere transpunerea în viață a legilor și altor decizii adoptate, cât și organizarea întregii activități pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfășurării normale a vieții sociale;

Ø judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor și sancționarea încălcărilor acestora;

Ø economică, ce constă, pe de o parte, în faptul că statul este organizatorul direct al producției, al activității economice în cadrul proprietății de stat, publice și, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-organizatoric prin care agenții economici independenți să-și desfășoare activitatea, vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei activități eficiente;

Ø socială, prin care se asigură condițiile ca toți cetățenii țării, independent de poziția socială, să ducă o viață decentă prin organizarea unui sistem de protecție socială, asigurări sociale, sănătate etc.;

Ø administrativă, prin care se asigură servicii către populație pentru desfășurarea normală a tuturor activităților precum: energie, apă, salubritate, servicii publice etc.;

Ø culturală, prin care se asigură condiții de instruire și educație a tuturor cetățenilor prin instituții specializate, de cercetare științifică, învățământ, cultură etc.;

Ø funcția de apărare a ordinii sociale și asigurarea conviețuirii normale care are o latură preventiv-educativă și alta coercitivă, prin care se sancționează actele antisociale, săvârșite de anumite elemente (diversioniști, spioni, delapidatori, hoți, crimă organizată etc.);

Ø ecologică, prin care se apără și se conservă mediul ambiant, biologic, prin măsuri îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenților de poluare;

Ø apărarea țării, a independenței și suveranității statale, a integrității teritoriale și a ordinii de drept;

Ø organizarea colaborării cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, științific etc.;

Ø apărarea păcii în lume, a menținerii unui climat de liniște și înțelegere între popoare.

Statul de drept; principii de bază

De-a lungul evoluției istorice, organizarea politică a societății, îndeosebi prin principala sa instituție – statul -, s-a realizat tot mai mult pe baza perfectării structurii statale în raport cu cetățenii și a unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile și libertățile cetățenilor, cât și obligațiile organelor de stat de a acționa în spiritul legilor. Însăși denumirea de stat de drept indică faptul că statul își exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forța argumentului, și nu argumentul forței.

Un stat de drept în formă incipientă a existat chiar în antichitate, unde, în cadrul democrațiilor din perioada respectivă, au existat organizații statale întemeiate pe lege, asigurându-se alegerea conducătorilor de către cetățeni.

Statul de drept, în forma sa clasică, îl întâlnim, însă, începând cu epoca modernă, când s-au impus o serie de principii în viața socială, care asigurau funcționalitatea ca atare. Însăși denumirea de stat de drept a fost sugerată de către Montesquieu, în lucrarea "Despre spiritul legilor", care formulează cerința rămasă celebră "Nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea nu-l obligă și să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie". Tot din perioada respectivă statul începe să se legitimeze prin societatea civilă și nu prin emanația divină. În concepția nouă, superioară, statul a apărut, după cum se exprima J.J. Rousseau, ca un contract între cetățeni și autoritatea politică.

Afirmarea statului de drept se fundamentează încă de la începutul existenței sale pe principiul separației puterilor. Politologul francez Raimond Aron afirmă că pentru constituirea unui stat de drept este nevoie să fie ales un parlament, să fie alese organele constituționale, să fie investiți cu autoritate legitimă funcționării[1]), iar legea să guverneze relațiile sociale în ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporană o problemă de cea mai mare importanță teoretică și practică, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci și al unor legiferări în convenții internaționale. "Declarația universală a drepturilor omului", adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948; "Convenția Europeană asupra drepturilor omului", adoptată la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul Europei și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953; cele două pacte internaționale adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966, respectiv "Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile" și cel "cu privire la drepturile economice, sociale și culturale", ambele ratificate de statul român, cât și documentele Organizației pentru securitate și cooperare în Europa, respectiv Actul final de la Helsinki (1975) și documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989), Copenhaga (1990), Paris (1991) etc., se constituie nu numai într-o amplă cartă internațională a drepturilor omului, ci și într-una de drept ca principal cadru politic instituțional de exercitare a acestor drepturi și libertăți.

În strânsă concordanță cu prevederile din documentele enumerate și cu practica internațională, statul de drept își exercită puterea în conformitate cu legea, și are la baza activității sale o serie de trăsături precum:

Ø un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile în ansamblul lor, iar toți cetățenii, indiferent de poziția lor socială sau politică, să fie egali în fața legii, să respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare, supremația legii se constituie într-un principiu de bază al statului de drept.

Acest principiu are mai multe aspecte:

a) să nu existe vid legislativ în sensul că toate raporturile sociale dintre cetățeni, dintre aceștia și stat sau alte organisme politice ori civile, întreaga activitate din diferite domenii (economic, politic, cultural-spiritual etc.), să fie reglementate prin lege în așa fel încât să nu fie nimic lăsat în afara cadrului legal. Orice vid legislativ creează posibilitatea unor nereguli, abuzuri, fraude etc., afectând dezvoltarea social-economică a țării;

b) toți cetățenii să fie egali în fața legii în sensul de a nu exista nici un fel de discriminare pe criterii etnice, sociale, religioase, sex etc. Supremația legii trebuie să funcționeze în egală măsură pentru toți cetățenii, iar respectarea legilor trebuind să constituie o obligație fundamentală a tuturor membrilor societății;

c) legile trebuie să prevadă drepturile și libertățile fundamentale ale individului, cunoscute în epocă și cuprinse în diferite documente naționale și internaționale. Să fie prevăzut prin lege un sistem de garantare a drepturilor și libertăților;

d) să se prevadă prin legi obligațiile și îndatoririle cetățenilor, precum și sancțiuni în cazul nerespectării lor, inclusiv a nerespectării legilor;

e) prevalarea reglementărilor internaționale, față de cele naționale în cazuri de litigiu. Această prevedere poate să funcționeze numai în anumite condiții: țara respectivă să fie membră în organismele cărora un cetățean, ce se consideră neîndreptățit li se poate adresa; țara respectivă să fi semnat convențiile care privesc cauza respectivă; cetățeanul în cauză să fi epuizat toate posibilitățile oferite de instanțele în ordine ierarhică din țara sa;

Ø organele puterii de stat (centrale și locale) să fie alese de cetățeni, prin vot universal, direct și secret, pe baza unor opțiuni ale pluralismului politic;

Ø alternanța democratică la guvernare impusă din mai multe considerente. Primul ar consta în faptul că dacă o grupare politică se află pe un interval prea mare de timp la guvernare, își poate crea condiții de a deveni prea autoritară, care deschide calea alunecării spre dictatură. La aceasta se adaugă faptul că în astfel de condiții se creează mari posibilități de corupție și abuzuri. Un alt considerent constă în aceea că întreaga clasă politică, pentru a se maturiza, trebuie să treacă prin ambele ipostaze atât de guvernare cât și opoziție. Un om politic nu se poate considera cu adevărat competent, dacă nu face dovada calităților sale în ambele posturi (putere și opoziție). Rezultă de aici că alternanța democratică la guvernare constituie o adevărată școală pentru întreaga clasă politică care trebuie să absolve cu bune rezultate atât exercițiul guvernării cât și cel al opoziției.

Un considerent, de asemenea, important în legătură cu alternanța democratică la guvernare, se referă la faptul că cetățenii de al căror vot depinde formarea grupurilor de guvernanți, trebuie să verifice întreaga clasă politică în ambele situații (guvernanți și opoziție), pentru ca în alegeri să fie în măsură de a se pronunța în cunoștință de cauză. Alternanța democratică la guvernare nu înseamnă automat venirea la putere a unei grupări politice valoroase. Trebuie verificată această grupare în postura de guvernare, pentru a putea fi apreciată ca atare.

Principiul alternanței democratice la guvernare este așadar important pentru că el oferă posibilitatea de a se realiza "schimbarea schimbării" ce constituie dovada unei maturități democratice.

În regimurile democratice din trecutul țării noastre, principiul alternanței democratice la guvernare a funcționat doar parțial, în sensul că au putut fi schimbate democratic numai parlamentul și guvernul, ci nu și șeful statului care era monarhul. Se cunosc alternanțe la guvernare și în perioada regimurilor dictatoriale, care sunt realizate prin căi nedemocratice. Alternanța democratică la guvernare care a vizat toate organismele puterii, s-a petrecut la noi, pentru prima dată, cu prilejul alegerilor din noiembrie 1996 când au fost schimbați parlamentul, guvernul și șeful statului.

Principiul alternanței democratice la guvernare funcționând pentru prima dată în 1996, oferă garanția repetării lui și în viitor.

Ø separația puterilor în stat, parlamentul trebuind să constituie puterea legislativă, guvernul puterea executivă (ca emanație, de regulă, a parlamentului, fiind responsabil în fața acestuia sau a corpului elector) și puterea judecătorească, veghind la respectarea legilor și sancționarea încălcării lor, judecătorii acționând independent și imparțial;

Ø datoria guvernului și autorității politice de a se conforma constituției și de a acționa conform legii;

Ø delimitarea clară între stat și partidele politice;

Ø forțele militare și poliția să fie plasate sub controlul autorității civile, în fața căreia sunt răspunzătoare;

Ø circulația liberă a informației și persoanelor, dreptul la liberă exprimare și organizare politică și profesională a tuturor cetățenilor, în conformitate cu legea, care să facă posibil controlul puterii politice în societatea civilă;

Ø respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internaționale consacrate.

În epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul esențial al puterii politice din diferite țări, constituind un factor de bază al progresului general, de înflorire și prosperitate a națiunilor. Țările cu tradiție în statul de drept sunt în același timp cele mai dezvoltate, prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic și cu o viață spirituală bogată.

[1])R. Aron, DemocraÛie și totalitarism, Gallimard, Paris, 1965

Evoluția statului la români

Ținând cont de zona geografică și condițiile istorice în care s-a format și dezvoltat poporul român și, respectiv, națiunea română, problema organizării sale statale a avut, în toate timpurile, o importanță deosebită.

Se știe că poporul român s-a format ca rezultat al simbiozei celor două civilizații: dacă și romană. Strămoșii noștri, dacii și romanii, au cunoscut o organizare statală din cele mai evoluate pentru acea vreme. Astfel, romanii au oferit, pentru multe secole, instituția statală cea mai puternică, temeinic organizată și structurată, care s-a distins și printr-o legislație avansată ce a stat ulterior la baza organizării statale a multor popoare, fiind și în prezent un prețios izvor de inspirație legislativă și administrativă. La rândul lor, geto-dacii au avut o veche și importantă organizare statală atestată pe bază de izvoare scrise încă din secolul VI î.Hr., când geto-dacii "cei mai viteji și mai drepți dintre traci" au fost singura forță din această parte a lumii care a opus rezistență perșilor[1]). Ori, după cum s-a apreciat de către istorici competenți, o astfel de acțiune în fața celei mai temute puteri din acel timp nu putea să fie întreprinsă decât de un popor organizat statal. Temeinica organizare statală a geto-dacilor a atins apogeul în vremea marilor regi daci: Burebista (sec. I î.Hr.) "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Thracia"[2]), după cum se consemnează în inscripția descoperită la Dionysopolis și, respectiv, Decebal (87-106 d.Hr.) care"… foarte priceput la planurile de război… bun luptător… multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani…"[3]), potrivit relatărilor lui Dio Cassius.

Cea mai mare forță statală de la începutul mileniului I d.Hr. – Imperiul roman – a trebuit să ducă grele și sângeroase războaie împotriva dacilor.

După ocuparea unei părți a Daciei de către romani și a transformării acesteia în provincie imperială romană, s-a instituit o administrație statală romană în care au fost incluse și elemente autohtone, ducând la crearea unor puternice centre urbane, care au atins un înalt grad de civilizație, pe fondul căreia s-a desfășurat simbioza daco-romană, care a dat naștere poporului român și limbii sale.

Retragerea aureliană, survenită în a doua jumătate a sec. al III-lea e.n., determinată, în principal, de presiunile populațiilor migratoare asupra granițelor imperiului roman din această parte a lumii, valurile migratoare care s-au succedat, pentru o perioadă și peste teritoriul țării noastre au îngreuiat, dar nu au putut întrerupe procesul organizării statale românești. Se știe că retragerea romană a constat în retragerea administrației romane, a unei părți din armată, a elementelor aristocratice, în timp ce majoritatea populației a rămas statornică pe vatra străbună, continuându-și neîntrerupt existența și implicit procesul de organizare statală în noile condiții istorice deosebit de vitrege.

În fața valurilor populațiilor migratoare, poporul român a rezistat prin forme specifice de organizare social-economică, respectiv prin obștile sătești și prin nuclee de organizare politică (numite de Nicolae Iorga "Romanii populare"), care vor conduce la constituirea formațiunilor statale românești de tipul voievodatelor, cnezatelor, jupanatelor, despotatelor, țărilor etc., care acopereau, spre sfârșitul mileniului I și începutul mileniului II e.n., întregul teritoriu românesc.

Organizat în astfel de structuri politico-statale, având continuitate pe vatra străbună și un nivel de civilizație superior celui atins de populațiile migratoare, poporul român a rezistat în fața tuturor valurilor migratoare, continuându-și neîntrerupt viața pe pământul strămoșesc, păstrându-și ființa, limba, obiceiurile și specificul organizării sale politice. În acest context se înscrie și rezistența dârză a formațiunilor politico-statale românești împotriva pătrunderii ungurilor în Transilvania, începând cu secolul al X-lea, după cum o atestă înseși izvoarele istorice maghiare precum cronica lui Anonimus de la curtea regelui maghiar, probabil Bela al II-lea, prin care se relevă că atunci când ungurii, așezați la sfârșitul sec. al IX-lea în Câmpia Panonică, au declanșat atacurile împotriva Transilvaniei, s-au izbit de rezistența dârză a românilor conduși de Menumorut, Gelu și Glad[4]) etc.

În lumina acestor fapte istorice peremptorii, apare ca total falsă teoria așa-zisului vid, care ar fi fost pe teritoriul românesc la pătrunderea ungurilor în Ardeal.

În condițiile grele determinate de permanentele presiuni din afară, formațiunile politico-statale românești s-au constituit în state feudale structurate pe provincii istorice cunoscute: Transilvania, Muntenia, Moldova și Dobrogea.

Organizarea statului român pe zonele geografice amintite, din cauza condițiilor istorice vitrege, nu a afectat unitatea poporului român care s-a manifestat prin unitate de limbă, de origine, de tradiții, prin comunitate teritorială și permanentele legături economice, politice, culturale, precum și în structuri identice sau asemănătoare de organizare statală care au favorizat lupta tuturor românilor împotriva asupritorilor, pentru apărarea pământului străbun. Pe temeiul acestor elemente de unitate a poporului român s-a manifestat ca o componentă majoră a politicii Țărilor Române năzuința de unire politică, de realizare a unității statale.

Pentru prima dată, acest deziderat major al românilor a fost înfăptuit de Mihai Viteazu, care realiza, la hotarul secolelor XVI-XVII, unirea politică a celor trei țări române: Muntenia, Ardealul și Moldova[5]). Deși actul unificator realizat de Mihai Viteazu nu a durat, datorită împrejurărilor istorice nefavorabile, el a rămas în istorie mereu viu, cu o covârșitoare însemnătate, ca expresie a voinței inexorabile a românilor de a-și realiza unitatea statală în cadrul fruntariilor teritoriului, pe care s-au plămădit și existat ca popor.

Cu toate că asupra Țărilor Române s-au exercitat permanente presiuni și acțiuni de cotropire din partea imperiilor otoman, habsburgic și țarist, ele au reușit, prin lupte de apărare, dublate de o diplomație înțeleaptă, să-și mențină independența sau autonomia statală și, implicit, posibilitatea realizării în perspectivă a unității statale.

Împrejurările istorice au determinat ca dezideratul unității și independenței statale românești să se înfăptuiască în etape, ceea ce, de fapt, nu a constituit o excepție, procese similare având loc în cazul italienilor, germanilor etc. Trebuie subliniat însă că, atât înfăptuirea cât și evoluția statului național român, spre deosebire de alte cazuri, s-a realizat numai pe baze democratice.

Astfel, ca un rezultat firesc al luptei de eliberare națională, independență și unitate statală, s-a reușit, în 1859, constituirea statului național român modern, prin unirea Moldovei cu Muntenia. Atât pregătirea actului Unirii din 1859, cât și dubla alegere a lui Al.I. Cuza ca domn al Principatelor Române și constituirea organelor puterii de stat s-au realizat în mod democratic[6]).

În anul 1866 a fost adoptată Constituția României, care a luat locul Statului dezvoltător al Convenției de la Paris statornicind un regim politic democratic (cu anumite limite, desigur) iar ca formă de guvernământ monarhia constituțională, statuând separarea puterilor în stat, libertatea de organizare politică și profesională[7]).

Cucerirea independenței de stat, în 1877-1878, precum și revenirea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor la patria străbună au contribuit la consolidarea statului național român modern, înscriindu-se, totodată, ca un nou și important pas pe calea desăvârșirii unității statale românești[8]).

Memorabilul an 1918 marchează momentul de apogeu al înfăptuirii unității statale românești, când Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banatul s-au unit cu Țara, înfăptuindu-se România Mare – patria tuturor românilor[9]), având o suprafață de 295.049 km2.

Statul național unitar român s-a consolidat prin adoptarea Constituției din 1923, care definea statul român ca stat național unitar și indivizibil, iar teritoriul său inalienabil, întărind regimul politic democratic, având ca formă de guvernământ monarhia constituțională, legiferând votul universal și alte drepturi și libertăți democratice.

Pe fondul conjuncturii internaționale din perioada interbelică și al unor slăbiciuni manifestate în rândul factorilor politici interni, în februarie 1938 s-a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea, caracterizată prin suprimarea Constituției din 1923 și promovarea unui regim politic cvasitotalitar.

În urma presiunilor exercitate asupra statului român de către Uniunea Sovietică și Germania hitleristă, ca urmare a înțelegerii dintre Hitler și Stalin, concretizată prin pactul Ribbentrop-Molotov, s-a produs, în 1940, sfârtecarea unității teritoriale românești prin anexarea Basarabiei (44.422 km2) și a nordului Bucovinei (6.300 km2) și ținutului Herței de către URSS, a părții de nord a Transilvaniei (43.492 km2) de către Ungaria hortystă și a Cadrilaterului dobrogean de către Bulgaria, afectându-se grav interesele naționale ale românilor.

În septembrie 1940, dictatura lui Carol al II-lea a fost înlocuită de dictatura antonesciană, care a inclus și participarea legionarilor, până în ianuarie 1941, când au fost înlăturați de la conducerea statului.

La 23 august 1944, dictatura antonesciană a fost înlăturată, iar România a ieșit din coaliția hitleristă, alăturându-se alianței Națiunilor Unite și aducând o importantă contribuție la victoria asupra hitlerismului. Eliberată de sub dominația ungaro-hortystă, partea de nord a Transilvaniei a fost reintegrată statului român. În țară s-a revenit la un regim constituțional monarhic, prin repunerea în vigoare a Constituției din 1923.

Datorită faptului că România, pe baza împărțirii sferelor de influență între marile puteri (URSS, SUA, Marea Britanie – 1945), a rămas în zona sovietică, întreaga evoluție a statului român în perioada postbelică a fost marcată de această nefastă împrejurare istorică.

În martie 1945, s-a instaurat un guvern cu majoritate comunistă, ce a evoluat spre un stat totalitar, de factură comunistă, care a devenit realitate începând cu 1948, menținându-se până în decembrie 1989.

Revoluția populară din decembrie 1989 a distrus vechile structuri ale statului dictatorial, creându-se condițiile pentru realizarea statului de drept, fundamentat prin noua Constituție a țării, adoptată de Parlamentul României în 1991, și aprobată prin plebiscit național.

[1])C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Editura ȘtiinÛific|, București, 1974, p. 20

[2])Ștefan Pascu, Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României, vol. I, EDP, București, 1974, p. 9

[3])Ibidem, p. 15-16

[4])Cf. Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice și cartografice, Editura ȘtiinÛific| și Enciclopedic|, București, 1978, p. 109-110

[5])Ștefan Pascu ș.a., op.cit., p. 90-101

[6])Ibidem, p. 190-220

[7])Ibidem, p. 222-223

[8])Ibidem, p. 225-237

[9])Ibidem, p. 286-317, 319-324

Doctrine politice contemporane privind statul

În literatura contemporană există o multitudine de doctrine privind esența, menirea și forma de manifestare a statului, ca principală instituție a organizării politice a societății.

Doctrina politică de cea mai mare circulație și cu cea mai largă aderență în practica socială privind statul o constituie doctrina statului de drept. Geneza acestei doctrine își are punctul de plecare legat de începutul epocii moderne, în perioada iluministă, având ca principali protagoniști pe Montesquieu și Rousseau. În epoca contemporană, această doctrină este împărtășită de majoritatea politologilor, dar și a oamenilor politici care acționează în practică prin materializarea ei. Bazându-se pe separarea puterilor în stat, pe alegerea liberă a organelor puterii politice în condițiile pluralismului politic, pe libertatea de exprimare și organizare, fundamentate toate pe lege, statul de drept reprezintă astăzi cea mai trainică și populară instituție politică, având un rol de prim ordin în asigurarea unei vieți prospere și civilizate.

În ultimele decenii, în Occident, pornindu-se de la doctrina și practica statului de drept, a căpătat o largă răspândire doctrina statului bunăstării generale sau al "abundenței". Această doctrină reprezintă o orientare importantă, plasând statul deasupra claselor sociale; susține că aparatul de stat din țările occidentale dezvoltate și-ar fi asigurat potențialitățile stabilizatoare, care devin un factor al echilibrului și dezvoltării întregii societăți, al reglementării și armonizării sociale. Aparatul de stat apare în această doctrină ca arbitru animator și integrator al voințelor de dezvoltare economică și socială, devenind agentul însuși al dezvoltării. Apreciindu-se ca fiind prezent în SUA, Japonia, Europa Occidentală etc., "statul bunăstării generale" se caracterizează prin deplasarea activității sectoarelor principale ale economiei spre servicii, creșterea venitului real pe locuitor la nivelul unui consum care depășește necesarul de hrană, locuință și îmbrăcăminte, modificarea structurii forței de muncă, creșterea populației urbane, a celei care lucrează în industrii de vârf și în servicii, alocarea unor sume importante pentru asistență și securitate socială. Mai mulți autori (printre care J. Galbraith, D.C. Neill, W.A. Robson etc.) afirmă că în domeniul social se au în vedere grija pentru sănătatea cetățenilor, asigurările sociale, iar în domeniul redistribuirii venitului național, dezvoltarea serviciilor sociale și aplicarea impozitelor progresive.

O doctrină care și-a găsit materializarea în practică prin constituirea statelor socialiste o constituie doctrina marxistă despre stat. Potrivit acestei doctrine, statul reprezintă un instrument de dominație a unei clase sociale asupra altei clase sociale, fiind, în esență, o dictatură de clasă specifică orânduirii sociale respective, precum: statul sclavagist cu dictatura stăpânilor de sclavi, în feudalism, dictatura feudalilor, în capitalism, dictatura burgheziei, în socialism, dictatura proletariatului. Dictatura proletariatului este considerată ca fiind superioară celorlalte, deoarece ea ar reprezenta dictatura majorității împotriva minorității. În mod frecvent, marxiștii (îndeosebi Lenin și Stalin) denumeau statul "un aparat al dominației de clasă", "o forță specială de reprimare", "o organizație a forței", "o organizație a violenței în vederea reprimării anumitei clase" sau "o mașină pentru menținerea dominației unei clase asupra alteia". Nesocotind normele de drept, Stalin, de pildă, definea dictatura proletariatului ca "o dictatură care se manifestă în cadrul și în afara legii". Doctrina marxistă mai susține că, o dată cu edificarea unei societăți fără clase, statul ar dispărea. Punerea în practică a acestei doctrine a dus, după cum se știe, la instaurarea unor regimuri politice dictatoriale, fapt care a avut grave consecințe în viața popoarelor respective. O dată cu schimbările survenite în Europa de Est care, practic, au dus la prăbușirea acestor regimuri, doctrina marxistă despre stat a pierdut teren, dovedindu-și nu numai ineficiența sa teoretică și practică, dar și caracterul său vicios.

Conceptul de "partid politic". Trăsături și funcții

Existența partidelor politice, partidismul, ca fenomen politic, reprezintă un element esențial al unei vieți democratice. Între partidism și democrație există o relație directă, biunivocă, în sensul că democrația începe să se manifeste cu adevărat o dată cu apariția dezvoltării partidelor ca instituții politice, acestea putând să desfășoare o activitate sistematică și de amploare numai într-un climat democratic autentic.

Apreciat ca "una dintre cele mai sugestive și mai interesante personalități colective"[1]), partidul politic apare ca element și factor al sistemelor și acțiunilor politice, sub înfățișări variate și originale.

Preocupările pentru înțelegerea și tratarea partidului au sporit pe măsura evoluției istorice a acestuia și a dezvoltării gândirii social-politice. În același timp, specialiștii care se apleacă asupra studierii partidelor politice relevă atât vastitatea temei, cât și dificultățile în realizarea unei lucrări exhaustive în legătură cu acest fenomen, datorită diversității sale. Maurice Duverger, de pildă, apreciază în cunoscuta sa lucrare "Partidele politice" că definirea partidului nu poate fi decât "vagă, conjuncturală, aproximativă". Răspunzând unor tendințe ostile instituționalizării partidelor politice și pledând pentru necesitatea lor ca o condiție sine-qua-non a afirmării democrației, Duverger subliniază că "A le refuza (partidele politice – n.n.) înseamnă a refuza să acționeze. Dacă ar fi adevărat că democrația este incompatibilă cu ele, aceasta ar însemna că democrația este incompatibilă cu condițiile epocii noastre"[2]).

Pentru înțelegerea clară a partidismului ca fenomen politic, o mare importanță o are conceptul de partid politic. Încercările privind definirea partidelor politice au în vedere existența lor ca sisteme grupale, care concentrează mase de indivizi polarizați prin interese comune și factori identici comuni, a căror rezultantă este o cauză politică unitară raportată la puterea de stat existentă, la regimul politic din cadrul comunitar dat.

Dificultatea elaborării conceptului "partid" constă, în mare măsură, în faptul că există o mare varietate de partide cu o diversitate de programe și orientări, care susțin că principalul lor scop îl constituie servirea intereselor poporului, ale democrației, libertății. Înseși denumirile diferitelor partide sugerează că ele sunt în slujba poporului. Există, de pildă, partide care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, național, muncitoresc, țărănesc, popular, republican, al dreptății sociale etc. La acestea se adaugă faptul că, în unele situații, între programele partidelor și modul cum sunt transpuse ele în practică există serioase discrepanțe. Experiența istorică a dovedit că multe partide, afirmând ca țel slujirea poporului, au dus, practic, o politică antipopulară, contrară intereselor fundamentale ale cetățenilor.

În literatura de specialitate au existat și există preocupări permanente pentru definirea conceptului "partid politic", preocupări care au condus la conturarea unei definiții cuprinzând trăsăturile esențiale ale partidului.

Prin partid politic se înțelege o grupare de oameni constituită pe baza liberului consimțământ care acționează programatic, conștient și organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunități umane (popoare, națiuni), pentru dobândirea și menținerea puterii politice în vederea organizării și conducerii societății, în conformitate cu idealurile proclamate în platforma program.

Din definiție rezultă o serie de trăsături specifice partidului și care îl deosebesc de alte instituții politice:

Ø caracterul conștient pronunțat, deoarece partidul se constituie prin liberul consimțământ al cetățenilor care aderă la o concepție, un program, o ideologie. Un partid unește deci oameni care împărtășesc același crez politic, doritori să-l slujească și capabili s-o facă;

Ø caracterul de grupare socială – uneori declarat – în sensul că partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. De regulă, partidele politice nu-și declară deschis slujirea intereselor anumitei clase, majoritatea afirmă că servesc interesele tuturor, dar, în practică, în mod tacit, iar uneori chiar deschis, se sprijină mai mult pe anumite categorii sociale. În principal însă, orice partid – acționând în direcția preluării puterii – se adresează, prin programul său, tuturor cetățenilor țării;

Ø caracter istoric, partidele apărând o dată cu organizarea politică a societății și evoluând împreună cu aceasta. Așadar, geneza partidelor politice este legată de momentul iatoric al afirmării modului de producție sclavagist, de momentele în care societatea în acea perioadă a adoptat și forma democratică de conducere.

Rolul partidelor în organizarea și conducerea democratică a societății se manifestă prin anumite funcții precum:

Ø potențarea procesului de conștientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri tot mai largi de cetățeni și atragerea acestora spre o activitate politică conștientă. Această funcție se realizează prin programele și platformele partidelor, care înscriu afirmarea unor idealuri de libertate și progres, pe care le vor propaga în rândurile maselor;

Ø organizarea cetățenilor pe temeiul unor principii și reguli care asigură desfășurarea unei acțiuni conștiente, dirijate spre un anumit scop. Cetățenii pot fi grupați atât în partide și alte formațiuni politice, acționând pe baza platformelor – program ale acestora, cât și în organizații profesionale de tip sindical;

Ø formarea și pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când partidul ajunge să preia puterea politică de stat;

Ø asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în stat, prin elaborarea unor programe, norme și orientări de dezvoltare, în concordanță cu interesele țării respective, atât pe plan intern, cât și extern.

Apariția și dezvoltarea partidelor politice au constituit și constituie un factor necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate conștientă, iar pe de altă parte, asigură mai multe variante în realizarea progresului social, fiind un element decisiv în conducerea democratică a societății.

Create și dezvoltate în contextul realităților social economice și politice ale orânduirilor în care acționează, partidele sunt atestate de experiența socială ca o categorie de bază a mișcării istorice a societății, confruntărilor politico-ideologice, exprimând, prin activitățile și manifestările lor, devenirea istorică a societății. Sistemele social-politice ale națiunilor, în desfășurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare și de activitate, de funcționare și de instituționalizare a partidelor politice, de manifestarea sistemelor partidiste. De aceea, partidul politic, fiind factor al sistemelor și acțiunilor politice, apare în ipostazele sale concrete sub înfățișări variate și originale. Ca urmare a determinărilor sale obiective și subiective, fiecare partid poartă în mod evident marca unei identități distincte, individualizate prin factura și fizionomia organizatorică și ideologică, valoarea morală politică și comportamentul social-istoric. Fiind considerat factor responsabil pentru actele acțiunilor în care se cuprind faptele și ideile sale, și rezultatele politice ale militanților și aderenților săi, ale forțelor sociale pe care le reprezintă și le animă, orice partid apare în fața instanțelor de judecată ale istoriei și a opiniei publice ca un agent pozitiv sau negativ în câmpul existenței sociale, pe drumul devenirii umanității.

[1])D. Gusti, Partidul politic – Sociologia unui sistem al partidului politic, în Opere, vol. IV, Editura Academiei, București, 1970, p. 95

[2])M. Duverger, Les partis politiques, Lib. Arman Colin, Paris, 1967, p. 468

Geneza și evoluția istorică a partidelor politice

Cu toate că partidele politice își au originea în antichitate, ele nu au avut aceeași pondere și semnificație în toate orânduirile sociale. În prezent, majoritatea politologilor se situează pe poziția unei delimitări nete între partidele care s-au manifestat în viața social-politică a orânduirilor sclavagistă și feudală și cele a căror existență este legată de dezvoltarea societății moderne. De aceea, unii dintre ei acordă partidismului, ca formă de acțiune politică, o vechime doar de aproximativ două secole[1]) considerând că partidele din perioadele istorice sclavagistă și feudală trebuie să fie calificate ca facțiuni, societăți secrete, clici, camarile, conjurații etc. Se apreciază că aceste grupări au o natură extrinsecă și un rol incidental în raport cu frățiile, sfaturile, comunele, ghildele și altele, care s-au constituit – prin caracterul lor instituționalizat – în elemente fundamentale ale vieții sociale, încadrându-se în sistemul politic al comunității umane din epocile respective.

Grupările politice concentrate în "partide" existente în cetățile antice, cu precădere în cele ateniene și romane, dar și luptele facționale și dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar apoi, confruntările partidiste din principatele, ducatele și orașele medievale sau cele care au exprimat, în ipostaze diferite, lupta dintre partea clericală și cea laică, dintre aristocrație și monarhie în cursul epocii medievale sau grupările politice de la confluența dintre orânduirile sociale feudală și capitalistă se constituie, fiecare dintre acestea, în precursoarele unor forme de organizare și acțiune politică care s-au cristalizat ca factorii cei mai activi și expresivi ai politicului în epoca contemporană.

Referindu-se la războiul peloponeziac (431-404 î.Hr.) Tucidide evocă discordia luptelor civile, a luptei dintre partidele care, potrivit opiniei sale, "nu se alcătuiau în armonie cu legile pentru binele general, ci alături de ele, pentru foloase personale"[2]). În cadrul acestor conflicte interne, arată Tucidide, "partidele democratice chemau pe atenieni, aristocrații, pe spartanieni"[3]).

Prin consemnările lui Tucidide, completate cu cele ale lui Xenofon, la care se adaugă analizele instituțiilor politice grecești întreprinse de Aristotel, în gândirea social-politică s-a statornicit și s-a perpetuat apoi, prin intermediul istoricilor, filosofilor și juriștilor romani, iar mai târziu, prin operele umaniștilor renascentiști și ale reprezentanților filosofiei sociale și politice luministe din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, concepția despre partide și lupta între partide, ca o abatere dăunătoare de la lege. Tot din operele acestor înaintași se desprinde cu limpezime concluzia că partidele respective au rezultat din frământările și luptele din cadrul procesului de destrămare a unor vechi rânduieli și ale apariției și dezvoltării noii societăți sclavagiste. Aceste partide au dat vigoare și expresie acțiunii istorice care a guvernat trecerea de la barbarie la civilizație în Grecia antică. Ele au constituit procese și, în același timp, instrumente ale forțelor sociale ale unei societăți care, potrivit condițiilor ei economice, s-a scindat în oameni liberi și sclavi, în bogați exploatatori și săraci exploatați. Această realitate istorică își găsește expresia în cadrul evoluției Greciei antice, Sparta constituindu-se, ca urmare a legilor lui Licurg, într-un stat sclavagist oligarhic, prin organizarea într-o clasă militarist-aristocratică a polisului, dominând în mod absolut peste masa periecilor (popor de rând), a iloților și sclavilor, iar Atena înregistrând în urma unui proces social-politic complex, de la Solon la Pericle, forma tipică cea mai evoluată a democrației sclavagiste.

Atingerea acestei forme a fost rezultatul unei continue lupte pentru transformări social-economice și politice care s-a dus între eupatrizi – mari proprietari funciari – și demos – alcătuit din agricultori, păstori, meseriași, navigatori, negustori – care tindeau către instituții și legiuire apte să le apere proprietatea și persoana.

În aceste condiții istorice, democrația (guvernarea poporului) și oligarhia (guvernarea bogaților, aristocrațior) au devenit doi antipozi și, totodată, două alternative politice, două doctrine fundamental opuse cu privire la organizarea și conducerea polisului, la caracterul și sensul puterii politice în cadrul comunității statale sclavagiste ale vechii Elade.

Marea comunitate a Greciei antice, răspândită pe o largă arie geografică (mai ales în urma procesului de colonizare elenă) a fost divizată timp de secole în două forțe politice antagonice: Liga ateniană (în frunte cu Atena) și Liga peloponeziacă (în frunte cu Sparta). În disputa acestora pentru hegemonie s-au reflectat contradicțiile orânduirii sclavagiste care, în plan ideologic, și-au găsit expresie în opoziția dintre democrație și oligarhie ca formă de organizare și guvernare politică a statului.

Este o realitate ilustrată cu un profund discernământ și în opera Stagiritului "Statul atenian"[4]), în care autorul, descriind lupta dintre partide ilustrează dialectica metamorfozării contradicțiilor economice și a luptelor sociale pe care acestea le determină, în politică, în acțiunile pentru puterea statală. "Agora" a rămas în tradiția istorică principalul loc al confruntărilor dintre forțe, în cadrul cărora s-a afirmat ca factor dinamic în lupta dintre partidele politice[5]).

Pe vremea legiuitorului Solon (sec. VI î.Hr.), apreciat ca primul reformator democratic al Atenei, polisul grecesc era deja împărțit în cele două partide (eupatrizii și demosul), ce corespundeau în plan social unor grupări sociale antagoniste distincte[6]). După Solon, Atena s-a divizat, potrivit relatărilor lui Aristotel, în trei partide politice ce reflectau accentuarea stratificării sociale: pedienii (partidul celor de la câmpie, reprezentând aristocrația funciară), paralienii (partidul celor de pe țărmul mării, reprezentând negustorii, comercianții etc.) și diacrienii (partidul celor de la munte, agricultorii și păstorii nevoiași etc.)[7]). Fiecare partid milita pentru o formă de guvernare a polisului, care corespundea intereselor grupului social pe care îl reprezenta (primul tindea spre oligarhie, al doilea, spre o formă moderată, iar al treilea, spre democrație). Din raporturile dintre aceste partide a rezultat democrația ateniană, ca o formă a puterii de stat și un sistem de guvernare în orânduirea sclavagistă. În cadrul regimului de clasă sclavagist, forțele sociale dominante și-au făurit din partide instrumente de organizare și luptă pentru propria lor cauză, în cadrul sistemului social-politic respectiv. Politicul a jucat în viața ateniană din ultima jumătate a mileniului I î.Hr. un rol în care funcțiile, legile și formele sale specifice de manifestare au fost realizate la mare nivel, constituindu-se în componente ale valorilor clasice lăsate moștenire posterității de către civilizația antică.

Ultima fază de mare ecou a epocii partidiste a Greciei antice a constituit-o lupta dintre partidul macedonean și cel antimacedonean (a doua jumătate a sec. IV î.Hr.), atunci când Macedonia, ajunsă la rangul de primă putere între statele sclavagiste balcanice, a început o puternică acțiune expansionistă facilitată de slăbiciunea politică și militară a polisurilor din Elada.

Adversarul cel mai aprig al macedonenilor și acoliților lor a fost marele orator al antichității Demostene, fruntaș al partidului democrat, care, prin celebrele "Filipice" a creat un adevărat model de oratorie politică.

Roma antică a înregistrat, la rândul său, în decursul tumultuoasei sale istorii, mișcări și grupări de partide a căror luptă a influențat viața social-politică romană, mai ales, în perioadele sale de criză.

Istoria politică a Romei, dominată de ample confruntări interpartidiste care au ajuns la războaie civile, furnizează importante elemente pentru ilustrarea formelor de partidism în primele sale manifestări. De pildă, în cadrul conflictelor sociale declanșate între patricieni și plebei, având ca formă de exprimare cunoscutele "secesiuni", s-a conturat curentul reformator al plebeilor care a devenit o mișcare socială cu revendicări politice și tactică proprie, în directă confruntare cu conservatorismul patrician reprezentat politicește prin Senat.

Conflictul între cele două grupări sociale, care a îmbrățișat ca expresie politică forma rivalității între două "partide", s-a soldat cu obținerea unor drepturi de către plebei, printre care figurau: dreptul de a fi cetățeni romani, dreptul de a alege magistrați (cei mai importanți fiind tribunii poporului, cu autoritate excepțională), elaborarea Legii celor XII table (considerată actul fundamental al dreptului public și civil roman), îngăduința căsătoriilor între plebei și patricieni etc. Reformele respective nu au condus la anihilarea puterii patricienilor, ci au reprezentat o formulă originală politică și juridică de dezagregare a vechilor relații gentilice și de integrare a celor două tabere într-un sistem social sclavagist. În mare, însă, gruparea patricienilor a continuat să fie nucleul marilor proprietari funciari, iar păturile avute ale plebeilor au închegat o puternică aristocrație comercială și funciară, devenind centrul puterii economice și politice sclavagiste romane. În același timp, masa plebeilor s-a stratificat în categorii precum: meșteșugari, agricultori și comercianți, militari de profesie, funcționari administrativi. Existau, de asemenea, numeroși săraci, denumiți proletari, a căror singură avere erau copiii (lat. proles = urmaș).

Deosebirile de condiții social-economice și ciocnirile de interese și-au găsit reflectarea în plan politic într-un sistem de relații și instituții specifice, devenit ulterior principiu politic al diviziunii puterii. Corespunzător, s-au instituit forme de afirmare a puterii: senat (alcătuit din senatori), treptat constituindu-se magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, un rol important avându-l adunările populare.

În acest cadru s-a desfășurat o acerbă luptă de partide, în anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului și partidul poporului. Disputele între magistrați au avut la bază diferitele interese și opinii de partid, care au degenerat în războaie civile.

În perioada republicană, corpul elector se compunea din categorii sociale de oameni liberi, care aveau calitatea de cetățeni romani și drepturile care decurgeau din ea. Treptat, s-a ajuns în perioada republicană la structurarea social-politică a Romei în trei mari grupări, denumite și partide: nobilitas (aristocrația de origine patriciană și plebiană, magistrați, comandanți militari); equestris (cavaleri); populis (plebei), alcătuită din micii proprietari, negustori, meșteșugari etc. Aceste grupări au avut o factură partidistă, problemele interne și externe generând puternice contradicții, curente și facțiuni politice în rândurile forțelor dominante. Carierismul, demagogia au luat amploare pe măsură ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere. Trecerea de la o poziție de partid la alta devenise ceva obișnuit la oamenii politici romani, exemple oferind în acest sens nume celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc.

Problema fundamentală social-economică, care a generat și întreținut în întreaga perioadă republicană lupta de partide, a constituit-o problema agrară. Lupta plebeilor pentru pământ, împotriva marilor proprietari de sclavi, a condus la conturarea unui cerc ce includea personalități ca: Scipio Aemilianus, frații Graccus etc., susținători ai cauzei plebei. Lumea romană s-a scindat astfel pe la mijlocul secolului al II î.Hr. în două partide politice: populares – partidul democrat al poporului și optimates – partidul aristocrației latifundiare. Antagonismului dintre cele două partide i se suprapuneau contradicțiile de interese și opinii manifestate de diferite grupuri și curente existente în interiorul fiecăruia. După o durată de aproximativ cinci secole, regimul republican își încheia existența printr-o dramatică perioadă de răscoale ale sclavilor, războaie civile, mișcări antiromane în provincii și colonii.

În epoca imperiului (27 î.Hr. – 476 d.Hr.) a început procesul de feudalizare a sistemului social. În aceste condiții, partidele își pierd caracterul și sensul funcțional pe care l-au avut în perioada republicană. Pe fondul conflictelor dintre imperialitate și senat (care devine expresia unei oligarhii seniorale ce caută să dispună de pârghiile puterii supreme), s-au conturat, în perioada imperiului, "partidul senatorial" și "partidul împăratului", între care se ducea lupta pentru putere.

Zdruncinate de convulsii și antagonisme economico-sociale, ireconciliabile, marile ansambluri ale civilizației antice (imperii sclavagiste, despoții orientali, monarhi și uniuni politico-militare) s-au prăbușit în războaie și răscoale distrugătoare. S-a dezlănțuit un puternic val de migrații care au pus în mișcare uriașe populații europene, asiatice, africane. Rezultatul acestui proces haotic, dar și demiurgic, ce s-a întins pe o durată de secole, a constat în structurarea unor noi alcătuiri comunitare și configurații sociale pe baze economico-sociale feudale.

Spre deosebire de antichitate, în epoca medievală, în toate etapele acestei orânduiri, partidele politice nu au beneficiat de ambianțe comunitare și instituționale favorabile unor manifestări politice, cum au fost cele din polisurile mediteraneene. În condițiile specifice medievale, monarhia a apărut și s-a dezvoltat, fiind în acel moment cea mai răspândită formă de organizare a puterii supreme, reunind comunitățile medievale în formațiuni statale, cu grade diferite de cuprindere, putere și autoritate.

Contradicțiile și rivalitățile dintre monarhiile feudale, precum și contradicțiile dintre autoritatea monarhică și cea ecleziastică, care își disputau supremația și suveranitatea în cadrul luptei pentru putere, au acoperit întreg evul mediu european, îmbrăcând forme specifice de manifestare socio-politică în viața altor popoare, din Asia și Africa.

Istoria luptelor pentru constituirea și consolidarea statelor feudale are în principiul monarhic un element esențial în care istoricul și savantul A.D. Xenopol descifra momentul inițial al genezei partidelor politice medievale. Xenopol denumește în cunoscuta sa lucrare "Istoria partidelor politice în România", aceste înjghebări partidiste, cu un caracter instabil, "partide personale", care își vor schimba treptat atât structura cât și factura dintr-una personală, familială, de clan, într-una dinastică, căpătând un caracter mai statornic prin legătura lor de interese de stăpânire și conducere a statului. În România, această realitate poate fi exemplificată prin grupările partidiste ale "Basarabeștilor", "Drăgoșeștilor" și "Bogdăneștilor" sau în feudalismul târziu cele ale "Cantacuzinilor" și "Bălenilor" ori "Costineștilor" și "Rusăteștilor".

Civilizația medievală poartă pecetea ideologică a marilor religii universale: creștinismul, islamismul, budismul, hindusismul. Dogmele religioase au devenit axiome politice și norme juridice, toate formele ideologiei fiind anexate și subordonate teologiei.

În Europa, în condițiile consolidării orânduirii feudale și ale absenței unei autorități statale puternice, biserica (și în mod deosebit cea romano-catolică) a ajuns la situația de a fi forța supremă a guvernării. Din punctul de vedere al teologiei catolice, societatea se ierarhizează în trei stări: clerul, nobilimea și țărănimea. Aristocrația ecleziastică și nobilimea își disputau între ele primatul conducerii, al guvernării. Prin lupte și compromisuri s-a impus și starea a treia, care a dobândit și ea un statut politic propriu, fiind reprezentată în organele puterii. Partidele se confundau adeseori cu ordinile, ghildele, corporațiile etc., înăuntrul cărora se formau.

În perioada de apogeu a dezvoltării orânduirii feudale, în care încep să se ivească și germenii decăderii acestei orânduiri, stările conflictuale între diferite forțe sociale devin tot mai acute. Împotriva papalității, ca o componentă a catolicismului conservator și a imperialității, ca o forță de apărare a tiparelor rigide, închistate, feudale, se ridică toate stările sociale ale poporului: bürgerii, țăranii, plebeii, precum și o bună parte a nobilimii, adeptă a primenirilor sociale. Aceste forțe s-au închegat politicește în partide, care purtau amprenta grupării sociale pe care o reprezentau. Exemple concludente în acest sens oferă Germania, unde partida nobilimii avea ca reprezentant pe Ulrich von Hutten, fondatorul protestantismului german. Purtător de cuvânt și reprezentant al țărănimii și sărăcimii orășenești va fi Th. Müntzer, conducător al acestor grupări sociale în timpul războiului țărănesc german.

În ajunul marilor revoluții burgheze, care vor semna actul de deces al feudalismului, în Franța s-a distins, cu merite incontestabile în pregătirea ideologică și politică a noilor forțe revoluționare, așa numitul "partid filosofic". Nucleul acestui partid l-au constituit Meslier, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, D'Alambert, Holbach, fondatori ai unei ideologii, expresie a conștiinței de sine aparținând unei puternice mișcări revoluționare naționale. Se apreciază că "partidul filosofic" încheie etapa medievală a partidismului. Revoluțiile burgheze vor deschide noua etapă istorică de formare și afirmare a partidelor politice.

Din aspectele relatate mai sus, rezultă că în orânduirea sclavagistă, ca de altfel și în feudalism, partidele politice nu erau bine conturate, organizate și nici nu aveau programe clare, o orientare practică. Ele nu au avut activitate permanentă, ci una sporadică, ceea ce a făcut, de fapt, ca, în aceste etape de dezvoltare socială, forma predominantă de organizare și conducere să fie una dictatorială, respectiv absolutistă. Menționăm, de asemenea, că în epocile respective și în situația când partidele au existat și au desfășurat o activitate democratică, ele nu au atras categoriile largi ale poporului (cu unele mici excepții din feudalism). Aceasta pentru că în sclavagism, de pildă, sclavii nu erau considerați cetățeni, fiind lipsiți de drepturi politice, iar în feudalism, iobagii, legați de pământ, nu puteau desfășura o activitate politică de sine stătătoare.

[1])D. Gusti, op.cit., p. 80-81; M. Duverger, op.cit., p. 1-2, passim

[2])Thukidides, R|zboiul peloponeziac, trad. de M. Jakota, Ed. Casei școalelor, București, 1941, p. 223-225

[3])Ibidem

[4])Aristotel, Statul Atenian, Ed. Casa școalelor, București, 1944, passim

[5])Ibidem, p. 71-72

[6])Ibidem, p. 39

[7])Ibidem, p. 40

Evoluția partidismului în epocile modernă și contemporană. Sisteme partidiste

Partidele, în accepțiunea lor modernă, ca instituții politice bine conturate, cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate permanentă la care au acces toate categoriile sociale, apar în condițiile societății capitaliste unde concurența pe plan economic este asigurată de competiția politică a mai multor partide care, o dată cu înlăturarea absolutismului, trec la forme democratice de conducere. Prin urmare, partidismul în forma evoluată este strâns legat de epocile modernă și contemporană, în care el devine un fenomen general, caracteristic structurilor și sistemelor politice ale societăților dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Formele concrete și durata proceselor de constituire a partidelor și sistemelor partidiste își au particularitățile lor, izvorâte din condițiilor specifice procesului de afirmare a orânduirii burgheze, de instaurarea puterii de stat a acesteia și a democrației, de închegare a națiunilor moderne. De-a lungul dezvoltării istorice a societății capitaliste, sistemul partidelor politice cunoaște de la o țară la alta modalități variate. Indiferent de modalitățile concrete pe care le îmbracă partidismul, pentru capitalism și, în general, pentru întreaga dezvoltare socială ulterioară partidele politice devin o necesitate pentru progresul social[1]).

Libera circulație a forței de muncă, statornicită de relațiile capitaliste, care impun și libera circulație a ideilor, exprimarea liberă a concepțiilor privind modalitățile concrete ale dezvoltării, constituie, alături de libera inițiativă, temeiurile economice ale libertății politice, sub forma ei evoluată – existența partidelor.

De fapt, înlăturarea absolutismului nu s-ar fi putut rezolva fără lupta forțelor sociale progresiste, a maselor populare în special, atrase la o activitate politică conștientă tocmai de către partidele politice.

Partidele politice nu au constituit numai un factor de înlăturare a absolutismului, ci și unul de instaurare a unei societăți moderne, cu structuri organizate și conducere democratică, condiție sine-qua-non a progresului istoric.

Partidismul s-a manifestat și se manifestă în lumea modernă și contemporană sub mai multe sisteme: unipartidism, bipartidism și pluripartidism.

De regulă, unipartidismul, adică existența unui singur partid în viața politică a unei țări, se întâlnește în împrejurări foarte diferite și având activități diverse.

Astfel, existența unui singur partid a fost posibilă în anumite țări, la începutul dezvoltării capitalismului, când era nevoie de coalizarea celor mai largi forțe sociale în lupta împotriva absolutismului feudal, creându-se un partid care dobândea, de obicei, un caracter național. În România, în perioada premergătoare revoluției de la 1848, s-a constituit "partida națională"[2]), singurul partid politic în activitate, care era purtătorul idealurilor de libertate socială, națională și unitate statală.

Sistemul unipartidist este cunoscut și în unele țări în curs de dezvoltare, care acționează atât în faza luptei de eliberare de sub dominația colonială, cât și în perioada luptei pentru păstrarea independenței economice și politice, pentru lichidarea subdezvoltării și a decalajelor ce le separă de restul statelor lumii, pentru a asigura unitatea forțelor sociale în lupta pentru atingerea obiectivelor propuse. În aceste situații, însă, unipartidismul este o soluție de moment care nu trebuie permanentizată, pentru că, așa cum a dovedit experiența istorică, menținerea pe o perioadă mai îndelungată a unipartidismului duce în mod inevitabil la regim dictatorial.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că unipartidismul se întâlnește, de regulă, în perioada de criză ale societății, când forțele conservatoare, prin intermediul unipartidismului, adoptă o conducere dictatorială. În acest sens, în perioada interbelică, sunt cunoscute situațiile din Italia, Germania și alte țări în care – prin intermediul unui singur partid – partidul fascist, s-a ajuns la regimuri dictatoriale, cu consecințe nefaste pentru omenire.

Aceeași situație se întâlnește și în țările cu regimuri comuniste, unde, la baza dictaturii, a stat existența unui singur partid. S-ar putea adăuga că, în situația creată la începutul și după al doilea război mondial, ca urmare, mai întâi, a înțelegerii Stalin-Hitler și apoi a coaliției antihitleriste dintre englezi, americani și ruși s-a înlesnit exportul unui asemenea regim dictatorial pe calea forței din Uniunea Sovietică în alte state.

Unipartidismul care a generat regimuri dictatoriale a existat și în România, situație favorizată atât de factorii interni cât, mai ales, de cei externi. Instaurarea dictaturii regale, în 1938, a fost însoțită de interzicerea activității partidelor (la care, din păcate, și-au dat consimțământul și unele partide de tradiție) și impunerea activității unui singur partid – Frontul Renașterii Naționale – care a luat ulterior denumirea de Partidul Națiunii. În urma evenimentelor tragice din 1940, când teritoriului românesc i s-au adus grave mutilări, conjunctura internațională deschizând calea amestecului brutal al hitlerismului în viața politică a statului român, s-a instaurat dictatura antonesciană care și-a asociat la conducere – pentru o perioadă – un singur partid, cel al legionarilor, ceea ce a împins România spre o situație dezastruoasă. Deși legionarii au fost înlăturați, regimul dictatorial pro-hitlerist s-a menținut, iar cursul evenimentelor care conducea România spre o situație gravă nu s-a oprit. Aderarea României la Axă și intrarea trupelor germane în țară se produseseră, iar continuarea războiului început în 1941, alături de Germania hitleristă, dincolo de granițele firești ale României, împinge țara spre dezastrul național. Ieșirea României din această situație, prin actul de la 23 august 1944, a fost posibilă prin activitatea partidelor politice care au ajuns la o anumită înțelegere în realizarea acestuia, ca una din variantele preconizate în legătură cu desprinderea României de coaliția hitleristă.

Din nefericire, România nu a putut să se bucure de noua conjunctură din cauză, pe de o parte, că Marile Puteri (Uniunea Sovietică, Anglia, SUA) n-au recunoscut aportul României la înfrângerea hitlerismului, iar pe de altă parte, pe baza înțelegerilor anterioare între aceste puteri[3]), țara a fost plasată în sfera de influență a URSS care, cu toată opoziția internă românească, a impus instaurarea regimului comunist dictatorial, bazat pe existența unui singur partid.

Așadar, unipartidismul poate fi acceptat numai în situațiile în care el coalizează forțele majorității națiunii în scopul atingerii unor obiective cu caracter național, constituindu-se ca punct de plecare pentru crearea condițiilor în care să fie posibilă și apariția altor partide.

În ziua de astăzi ne-ar fi greu să ne închipuim viața politică fără intervenția partidelor politice. Însăși existența lor și distincția între pluripartidism și regim cu partid unic sunt deseori considerate ca fiind contextul fundamental al democrației.

Bipartidismul, un alt sistem al partidismului, este întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării democratice a societății. Bipartidismul își are izvorul istoric din perioada luptei maselor populare, având în frunte burghezia, pentru înlăturarea absolutismului feudal, când forțele politice progresiste se constituiau într-un partid al afirmării noii societăți, iar forțele conservatoare într-unul de apărare a vechilor stări de lucruri sau de adaptare a acestora la noile condiții istorice. Geneza acestui sistem de partidism o întâlnim sub forma clasică în Anglia, care se înscrie printre primele țări în care au avut loc revoluții burgheze. Încă din sec. al XVIII-lea se afirmau în Anglia cele două mari curente politice "conservator și liberal" (respectiv whig-ii și tory-ii), care, la începutul sec. al XIX-lea, se constituie în cele două mari partide politice: conservator și liberal, dominând scena politică a Angliei aproape tot secolul al XIX-lea, alternând la guvernare și asigurând în acest fel o viață politică democratică în această țară. La începutul sec. XX, locul liberalilor îl ia partidul laburist care, împreună cu conservatorii, domină și astăzi scena politică a Angliei.

Referitor la bipartidism, trebuie făcută următoarea remarcă, cele două mari partide pot să fie partide care reprezintă interesele aceleiași grupări sociale, în speță burghezia, sau ale unor grupări sociale diferite, care, de pe aceste poziții, abordează organizarea și conducerea politică a țării.

Sistemul clasic al bipartidismului, care reprezintă cu aproximație interesele aceleiași forțe sociale, îl întâlnim în SUA, unde partidele republican și democrat, de ale căror origini este legată lupta de independență a coloniilor engleze din America de Nord, guvernează prin alternanță în SUA de peste două secole. Se pune în acest fel întrebarea de ce o grupare socială, cum este burghezia, își creează două partide pentru guvernare și nu unul, așa cum ar părea firesc la prima vedere?

Această situație se datorează faptului că nici o clasă socială nu este alcătuită în exclusivitate din grupuri cu interese omogene, ci în mod curent din grupări cu interese opuse, cum ar fi: burghezia industrială, financiară, bancară, agrară etc. În consecință, pentru oglindirea diversității de interese este nevoie de mai multe partide, respectiv de cel puțin două. Existența a două partide asigură o conducere de către forța socială respectivă prin care partidul aflat la putere să poată fi controlat de opoziție, pentru a nu fi comise greșeli sau abuzuri. Pe baza experienței istorice, burghezia a înțeles că un guvern puternic trebuie să beneficieze de o opoziție la fel de puternică, ceea ce deschide calea perfecționării activității social-politice și a stabilității. În prezent, cele două partide din SUA (republican și democrat) se deosebesc prea puțin în platforma-program, astfel încât în campania electorală nu contează atât programul, cât și personalitățile care candidează fie pentru Congres, fie pentru funcția de președinte al SUA. Cu toate acestea, partidele respective se perpetuează, pe temeiul politicii lor creându-se un sistem de autoreglare în conducere și de menținere a democrației.

În fapt, și în alte țări în care există un sistem clasic de bipartidism, se constituie două mari curente care asigură guvernarea democratică. Această situație se întâlnește frecvent în țările vest-europene, unde democrații creștini au guvernat și guvernează prin alternanță cu social-democrații, polarizând în jurul lor grupările politice mai mici.

Bipartidismul a fost cunoscut și pe scena politică românească, încă de la începuturile dezvoltării democratice a țării din a doua jumătate a secolului XIX. În perioada respectivă s-au constituit Partidul Conservator (1871) și Partidul Național Liberal (1875) care au dominat scena politică românească până la Marea Unire din 1918[4]), asigurând în această perioadă, prin alternanță, guvernarea țării. Prin existența celor două mari partide s-au asigurat pași importanți pe calea democratizării, inclusiv stabilirea unui cadru legislativ adecvat prin Constituția din 1866, cu modificările survenite pe parcurs.

Deoarece, după Marea Unire, prin înfăptuirea reformei agrare (1921), gruparea socială care constituia baza Partidului Conservator (moșierimea) a fost puternic afectată, Partidul Conservator a dispărut de pe arena vieții politice.

La începutul perioadei interbelice, se afirmă în configurația politică românească un nou partid – Partidul Național Țărănesc[5]) -, care, împreună cu Partidul Național Liberal, vor constitui principalele partide de guvernământ. Se poate aprecia că sistemul principal al partidismului în România pe o perioadă îndelungată de timp a fost bipartidismul, deși se impune precizarea că, alături de acest sistem, au existat și alte partide politice care, de regulă, intrau în coaliția de guvernare. Pe fondul pluralismului s-a afirmat, așadar, un bipartidism sui-generis.

Pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscută, se întâlnește, mai ales, după primul și al doilea război mondial, în țările occidentale, unde diversele categorii sociale își au propriile partide.

Pluripartidismul contemporan poate fi împărțit în trei mari grupări:

Ø gruparea partidelor de dreapta, cu nuanțele respective: de centru-dreapta sau de extremă-dreaptă. În această categorie intră partidele conservatoare și liberale, care pot fi de dreapta sau centru-dreapta și partidele fasciste sau neo-fasciste de extremă-dreapta;

Ø gruparea partidelor de stânga, de asemenea, cu nuanțele de stânga, centru-stânga și extremă-stânga. În această categorie intră partidele socialiste, social-democrate, comuniste, radicale etc., iar din extrema stângă, partidele comuniste de tip marxist-leninist;

Ø gruparea partidelor de centru cuprinde, în general, partidele democrat-creștine, social creștine etc.

Conceptele de "dreaptă", "centru" și "stângă" au apărut în perioada revoluției franceze când aveau o semnificație convențională. În Constituanta franceză din acea perioadă, membrii acesteia care erau adepții menținerii monarhiei se așezau în partea dreaptă a sălii, cei care erau împotriva monarhiei, ocupau locurile din stânga sălii de ședință, iar moderații ocupau centrul sălii, încât cei din prezidiu, în dialogul cu deputații, foloseau expresiile de: "voi din stânga", "voi din dreapta" sau "voi din centru".

Cu timpul, aceste denumiri au căpătat o anumită consacrare cu un conținut politic specific, implicate în departajarea partidelor politice, conținutul respectiv dobândind în timp noi elemente.

Dacă la începutul epocii moderne, partidele de dreapta, prin doctrina lor, se pronunțau pentru conservarea cât mai mult cu putință, a vechilor structuri și instituții, inclusiv a monarhiei, partidele de stânga militau pentru schimbări radicale politice printre care figurau abolirea monarhiei și instaurarea republicii ca formă de guvernământ.

Ulterior, de prin secolul al XIX-lea, partidele de dreapta susțineau marele capital, iar cele de stânga – munca.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, partidele de stânga social-democrate și muncitorești și-au inclus în doctrină și platforma-program, elemente noi precum trecerea la o nouă orânduire socială – cea socialistă, poziție care s-a menținut până la prăbușirea sistemului socialist din centrul și estul Europei.

În prezent partidele de dreapta își mențin poziția de conservare a stărilor de fapt pe baza unei economii de piață liberă, iar partidele de stânga, care și-au reconsiderat poziția după prăbușirea comunismului în Europa, au renunțat total la ideea socialismului, militând în schimb în continuare, pentru schimbări democratice și promovarea unei politici de protecție socială a categoriilor defavorizate.

Atât partidele de dreapta care susțin, în general, capitalul, cât și cele de stânga ce susțin munca, își găsesc pe deplin justificare într-o democrație autentică pentru că activitatea productivă ce stă la baza progresului nu poate să aibă loc decât prin conlucrarea dintre capital și muncă, acestea trebuind să fie sprijinite în egală măsură de activitatea partidelor politice.

Partidele de centru se caracterizează, în general, prin adoptarea unor poziții de echilibru între diferitele spectre politice, în vederea prevenirii sau eliminării unor tensiuni care pot apărea pe fondul unei lupte politice acerbe. Aceste partide își afirmă, îndeosebi, rolul atunci când nici partidele de dreapta și nici cele de stânga nu sunt suficient de puternice, sau nu au o suficientă claritate în politica promovată.

Partidele extremiste sunt acele partide care prin doctrina și politica lor încearcă să acapareze puterea politică și să o mențină prin violență, ocolind căile democratice, în special votul cetățenilor.

Partidele de extremă dreaptă sunt acele partide care acționează pe căi violente pentru acapararea și menținerea puterii, de regulă în numele capitalului, iar cele de extremă stângă, folosesc aceleași mijloace violente, însă în numele muncii. Atât capitalul cât și munca – factori indispensabili ai activității productive -, nu au nevoie să fie susținuți prin forță, ci numai prin căi democratice care corespund cel mai bine nevoilor de progres ale societății. Încercarea de a fi susținuți prin forță de către partidele extremiste, a adus daune celor doi factori și societății în general.

Atât partidele fasciste de extremă dreaptă cât și partidele comuniste marxist-leniniste de extremă stângă au condus, prin politica și practicile lor, la instaurarea unor regimuri totalitare care au lovit în egală măsură, atât în capital cât și în muncă, având consecințe dezastruoase pentru societate. Regimurile totalitare atât cel fascist cât și cel comunist au comis crime și represiuni sângeroase fără precedent în istorie, provocând totodată, și dezechilibre și regres în toate domeniile vieții sociale, inclusiv în cel economic.

În prezent, se observă o restrângere și, deci, o scădere a influenței partidelor extremiste, atât de dreapta cât și de stânga. Această realitate se explică prin aceea că fascismul a condus omenirea la cel de al doilea război mondial, cu toate consecințele lui nefaste, iar comunismul s-a dovedit ineficient economic, iar din punct de vedere politic s-a manifestat ca o dictatură asemănătoare celei fasciste.

Datorită acestor stări de lucruri, în democrațiile tradiționale guvernele se axează pe grupări de centru, centru-dreapta sau de centru-stânga, care s-au dovedit în practică cele mai viabile.

Este, de asemenea, de menționat că, între cele două războaie mondiale, și pe scena vieții politice românești s-au manifestat organizații atât de extremă dreapta, cât și de extremă stânga care au dus o politică cu caracter antinațional: gruparea legionară, cu practici teroriste și ideologie fascistă, racordând țara (când aceasta se afla în momente de mare dificultate), politicii Germaniei hitleriste: partidul comunist, ca partid de extremă stânga, care a instaurat, după al doilea război mondial, sub oblăduirea sovietică, un regim totalitar, cu grave consecințe pentru poporul român.

După înlăturarea regimului comunist totalitar, în decembrie 1989, s-a deschis calea instaurării unei vieți democratice, a cărei garanție o constituie pluralismul politic, sub forma sa cea mai dezvoltată – pluripartidismul. Se relevă încă o dată că după o explozie revoluționară apar un număr mare de partide. În România s-a ajuns la peste 100 de partide: de dreapta, de stânga, de centru, de centru-dreapta, de centru-stânga etc. Alegerile din mai 1990, ca și cele care le-au urmat, s-au constituit ca probă de cristalizare a partidelor și formațiunilor politice, a principalelor orientări în viața acestora și consacrarea unui număr mai redus de partide. Acest proces apare firesc în astfel de situații, ele constituind calea de maturizare a democrației.

[1])M. Duverger, op.cit.

[2])A.D. Xenopol, op.cit., p. 47 passim

[3])N. Baciu, op.cit., p. 178-190 passim

[4])A.D. Xenopol, op.cit., p. 230-234; Șt. Zeletin, Burghezia român|, originea și rolul ei istoric, Cultura NaÛional|, București, 1925, p. 162

[5])PNÚ a rezultat din fuziunea, în 1926, a Partidului NaÛional Român din Transilvania cu Partidul Ú|r|nesc

Doctrine politice privind partidismul

Având în vedere importanța partidismului în cadrul unei vieți democratice, au existat diverse doctrine politice care, din unghiuri diferite, se referă la acest fenomen. Primele doctrine politice referitoare la partidism se întâlnesc în perioada de ascensiune a capitalismului și au glorificat fenomenul partidist, considerând că acesta constituie sumumul unei vieți democratice reale dintr-o țară. Aceste doctrine își aveau geneza în avântul economic din acea etapă a capitalismului, când se considera că libera concurență în economie este dublată, în mod fericit, prin libera concurență în domeniul politic prin intermediul pluripartidismului.

La începutul și în cursul secolului XX au apărut însă și teorii, doctrine ale unor politologi care criticau partidismul, considerându-l, în cele mai multe cazuri, ca fiind sursa unor fenomene de criză din viața unor state. De pildă, în perioada interbelică, faptul că unele țări cu tradiții democratice n-au putut să se opună unor curente și grupări extremiste s-ar fi datorat partidismului, care era, în concepția politologilor, însoțit de demagogie, manipulare, politicianism, lupta facțională etc. Astfel de concepții au existat și după al doilea război mondial, când marea fluctuație de guvernare și o anumită instabilitate politică erau puse pe seama fenomenelor negative provocate de partidism.

Asemenea concepții au existat și în România spre sfârșitul deceniului patru al secolului XX, când regele Carol al II-lea a pregătit și apoi a instaurat regimul de dictatură, declarând inoportunitatea partidelor politice și a recurs la formațiunea politică proprie, ca mijloc de susținere a dictaturii personale.

În mare măsură, și Ion Antonescu a împărtășit o asemenea concepție, considerând că nepregătirea țării în fața situației grave cu care se confrunta poporul român în jurul anilor '40 se datora politicii negative a partidelor, care, împinse de interese înguste de grup, avide de putere politică, au ignorat interesele fundamentale ale țării. Blamând politica partidelor politice din acea perioadă, ca fiind principala cauză a marilor dificultăți cu care se confrunta tara, generalul Ion Antonescu, instaurând un regim dictatorial, și-a asociat la putere gruparea legionară, înlăturată în urma rebelinii din ianuarie 1941. După această dată, regimul antonescian n-a acceptat sprijinirea politicii sale de nici o formațiune sau partid politic.

Se poate deci aprecia că doctrinele politice care tăgăduiau rolul pozitiv al partidismului sub forma sa evoluată – pluripartidismul – au devenit, în unele situații, chestiuni de practică politică, prin instaurarea unor regimuri totalitare.

Geneza doctrinelor politice care criticau sau chiar tăgăduiau pluripartidismul se află într-o anumită măsură și în fenomenele negative care însoțesc activitatea și viața partidelor politice precum: demagogia, manipularea, politicianismul, interese înguste de grup, egoism, sete de putere etc. Aceste fenomene negative au existat și în trecut și se manifestă și în prezent în viața și activitatea partidelor politice, dar ele nu sunt de natură să eclipseze laturile pozitive ale pluripartidismului, care au o importanță mult mai mare decât laturile negative. Problema care se pune este ca printr-o confruntare deschisă de păreri, pe baza unui dialog principial și civilizat, purtat cu argumente și respect reciproc, fără denigrări și etichetări, laturile negative să fie cât mai mult diminuate, iar cele pozitive, reliefate și puse cât mai mult în valoare.

Politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale, pe înșelătorii, pe mașinațiuni politice. Anumiți lideri politici folosesc abuziv poziția lor în sistemul puterii pentru realizarea unor interese personale. Uneori, abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici, chiar în drumul spre obținerea unor funcții politice.

Demagogia este o acțiune de flatare a sentimentelor și stărilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor în eroare, cu scopul de a obține avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a căror irealizare sunt ei înșiși convinși, dar o fac în speranța obținerii sprijinului poporului pentru înfăptuirea obiectivelor lor. Prin metode demagogice se urmărește obținerea atașamentului emoțional al indivizilor față de un conducător sau un partid politic, astfel încât aceștia să găsească susținători pentru realizarea scopurilor lor. Deși este o metodă folosită frecvent de partidele de extremă dreapta sau extremă stânga, și alte partide recurg la demagogie, mai ales, în campaniile electorale.

Diversiunea politică presupune distragerea atenției oamenilor de la anumite probleme dificile ale vieții sociale și deturnarea acesteia spre alte probleme, mai puțin spinoase. Diversiunile folosite în perioada crizelor economice sau politice se bazează pe supralicitarea fricii nedeslușite cauzate de eventualitatea unui pericol. Răspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, urmărindu-se îndepărtarea simpatizanților acestora, învrăjbirea unor grupuri etnice, recurgerea la anumite promisiuni sunt modalități diversioniste folosite de unele partide.

Oportunismul este un comportament schimbător, oscilant, care se modelează în funcție de circumstanțe. I se reproșează oportunismului lipsa rigorii logice în înlănțuirea ideilor, iar pe plan moral, absența sincerității. Oportuniștii sunt dispuși la tranzacții, acomodări, manevrări, replieri strategice impuse de împrejurări.

Manipularea politică este o acțiune de inducere în eroare care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în așa fel încât le lasă impresia că acționează conform propriilor voințe și interese, că își formează ei înșiși modalitatea de a gândi și acționa. Manipularea prin persuasiune urmărește încorporarea în mentalitatea și comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor și normelor corespunzătoare intereselor partidului respectiv, precum și manevrarea gândirii și acțiunii în sensul dorit de acesta.

Prin astfel de metode, unele partide dezorientează și înșeală masele, le influențează și le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt întotdeauna nobile.

Cauza principală care a dat naștere doctrinelor ce neagă rolul benefic al partidelor o constituie apariția grupărilor extremiste cu tendințe evidente de monopolizare a puterii politice precum: grupările de extremă dreapta sau de extremă stânga. Politica primejdioasă a acestor partide extremiste, cu grave consecințe negative, a determinat pe mulți politologi să tăgăduiască fenomenul partidist ca atare.

În prezent, doctrinele politice care se ridică împotriva partidismului și-au pierdut din importanță în fața experienței istorice ce a dovedit, fără putință de tăgadă, că partidismul este un fenomen pozitiv, o condiție sine-qua-non a unei vieți democratice. Trebuie menționat însă că există încă doctrine și, din păcate, practici politice care acceptă partidismul, sub forma unipartidismului, doctrine care se sprijină pe concepția marxistă a conducerii societății de către un singur partid. Asemenea doctrine și practici politice, în urma evenimentelor care au avut loc în ultima vreme, s-au dovedit falimentare. Acolo unde se mai mențin regimuri bazate pe monopartidism (China, Coreea de Nord, unele țări în curs de dezvoltare din Asia și Africa), se constată acțiuni evidente de a înlătura această situație devenită anacronică și de a trece la o viață democratică bazată pe pluralism democratic, sub forma sa superioară – pluripartidism.

Se poate concluziona că partidismul constituie un element de bază, fără de care nu se poate concepe și asigura viața democratică a unei țări.

Trăsăturile partidismului în România în perioada de tranziție

În perioada de tranziție de la regimul totalitar comunist la un regim democratic și de la o economie centralizată la una de piață liberă, partitismul a căpătat dimensiuni noi, având anumite caracteristici.

Prima dintre acestea o constituie existența pluripartitismului cu diferite orientări doctrinare și ideologice. În baza programului în 10 puncte al noului organ al puterii politice – F.S.N. și a legii nr. 9 din decembrie 1989 s-a asigurat cadrul legal înființării și funcționării partidelor. Pe această bază au luat ființă într-un termen relativ scurt, de câteva luni, un număr de circa 150 de partide. Crearea unui număr mare de partide s-a datorat, pe de-o parte faptului că după o explozie revoluționară, asemenea fenomene sunt favorizate, după cum o atestă realitatea istorică și a altor țări aflate în situații similare (SUA, Japonia, Germania, în primul caz pentru o perioadă scurtă după războiul de independență, iar în celelalte două țări, după primul război mondial; situații similare se întâlnesc, de asemenea, în toate țările în care au fost înlăturate regimurile totalitare comuniste). Pe de altă parte, crearea în țara noastră a unui număr atât de mare de partide (mult mai mare decât în alte țări aflate în situație similară cu a României), își găsește explicația și în larghețea legii din decembrie 1989, care prevedea un număr foarte mic de semnături (251), ce se puteau obține cu destulă ușurință. La aceasta s-a adăugat și subvențiile de la stat atribuite partidelor care se înființau, constând în sume consistente de bani și spații pentru sedii. Acest lucru a făcut ca înființarea partidelor să fie însoțită, în multe cazuri, nu de convingeri și scopuri politice, ci de realizarea unor afaceri și profituri materiale, sumele repartizate, potrivit prevederilor legii, fiind cheltuite în alte scopuri. Numărul mare de partide a fost facilitat și de pragul scăzut de intrare în parlament – de numai 3%, existent până în vara anului 2000, care permitea supraviețuirea unor partide cu mai puțină relevanță în viața politică a țării.

Faptul că după decembrie 1989, s-a ajuns în țara noastră la un pluripartitism a constituit un element benefic, acest lucru fiind o condiție esențială pentru existența unei vieți democratice. Trebuie însă remarcat că un număr exagerat de mare de partide politice ce se menține pe o perioadă îndelungată în țara noastră, duce la consecințe negative constând mai ales în: dezorientarea electoratului care este pus în imposibilitatea de a cunoaște programele și politica tuturor partidelor pentru a putea vota în cunoștință de cauză; dificultăți întâmpinate în formarea de guverne bazate pe o majoritate parlamentară stabilă; amplificarea fenomenelor negative ce însoțesc partitismul (demagogie, oportunism, politicianism, manipulare, diversiune, birocrație, corupție etc.); greutăți în închegarea atât a grupării ce deține la un moment dat puterea, cât și a unei opoziții autentice care sunt afectate de rivalitățile politice.

Într-o reală democrație spre care tinde și țara noastră, firesc ar fi să existe un număr rezonabil de aproximativ 6-7 partide axate pe marile curente ideologice (liberalism, social-democrat, creștin-democrat, socialist etc.). Fiecare dintre aceste curente ar trebui să își găsească susținere în câte unul sau cel mult două partide.

Noua lege de înființare a partidelor politice adoptată în 1996, care a premers alegerile parlamentare și prezidențiale din anul respectiv, lege prin care s-a urmărit și reducerea numărului partidelor politice, impunând, printre altele, necesitatea unui număr de 10000 de membri fondatori pe bază de semnături, necesari pentru constituirea unui partid și-a atins în foarte mică măsură ținta datorită mai ales formalismului practicat și care este imposibil aproape de ținut sub control. Soluția de ridicare a pragului electoral la 5%, ar putea constitui o măsură eficientă pentru a se ajunge și în România la un număr rezonabil de partide politice.

O altă caracteristică a partitismului din această perioadă constă în faptul că exprimă principalele orientări doctrinare: partide de dreapta, de centru și de stânga cu anumite nuanțări de centru dreapta și centru stânga. Legat de aceste orientări doctrinare, includerea partidelor într-o orientare sau alta este dificil de făcut după formula clasică, datorită faptului că aceste partide se confruntă cu o situație inedită în istorie, de tranziție de la socialism la capitalism.

În programele tuturor partidelor și parțial, chiar în doctrinele lor sunt prevăzute politici de privatizare, restructurare, de liberalizarea prețurilor, de integrare a României în structurile euro-atlantice etc., politici caracteristice perioadei de tranziție.

Anumite nuanțări sunt legate de proprietate în sensul că unele partide (declarate de dreapta) susțin principiul "restitutio in integrum", iar altele declarate de stânga, se pronunță pentru "restitutio" în măsura posibilităților, fără ca acest lucru să producă alte nedreptăți.

Departajarea dintre partide și includerea lor într-o orientare sau alta se poate face în bună măsură în raport cu mesajele și declarațiile făcute de către liderii politici. În mare măsură se acceptă includerea unui partid sau altul într-o anumită orientare după declarațiile liderilor, ci nu după programe și politici, această modalitate nefiind lipsită de o anumită doză de subiectivism.

Se poate vorbi, de asemenea, tot ca o caracteristică, despre faptul că partidele politice din țara noastră n-au reușit să-și creeze încă o identitate proprie, oglindită în mod corespunzător într-o ideologie, doctrină, platformă și program de guvernare proprii. Așa se face că la întrunirile de vârf ale partidelor, deși au trecut atâția ani de la revoluție, se discută încă despre definirea identității proprii, discuții care produc mari tensiuni în interiorul partidelor, care în anumite cazuri, se soldează cu desprinderea unor grupări din partidele respective.

Tot ca o caracteristică este și faptul că lupta din partide, lupta politică, în general, nu este întotdeauna o luptă de idei bazată pe argumente, ci una neprincipială, în care se recurge la etichetări, denigrări etc.

În dese cazuri partidele se privesc între ele, nu ca adversari politici, competitori în viața politică, ci ca dușmani, ceea ce provoacă daune țării. Încă nu s-a statornicit în viața politică a țării dialogul bazat pe argumente ca mijloc de competitivitate între partide, în care să câștige cel mai bun (sau cei mai buni).

O caracteristică a partitismului din România din această perioadă, o constituie și faptul că s-a înființat o grupare politică pe criterii etnice – UDMR, ceea ce nu concordă, în general, cu principiile și criteriile de formare a partidelor. Este un caz particular și trebuie luat ca atare pentru perioada de tranziție.

Partidismul din România din perioada de tranziție, cu toate minusurile sale, constituie, ca și în alte părți, un factor important în asigurarea unei vieți democratice.

Conceptul de "democrație". Principiile și normele democratice

Democrația reprezintă una dintre cele mai complexe probleme ale organizării politice din lumea contemporană căreia i se acordă o importanță deosebită de către analiști și politologi.

Democrația – termen de origine greacă, provenind de la demos=popor și kratos=putere, înseamnă puterea poporului și datează din antichitate, când au existat și primele forme de organizare democratică, ceea ce a făcut pe mulți politologi să definească democrația ca formă de organizare politică a societății în care conduce poporul. Astfel de definiții le întâlnim curent și în literatura actuală din țara noastră.

Se impun însă câteva lămuriri. A considera că democrația reprezintă conducerea de către popor sau mase populare duce la neclarități și interpretări. Din afirmațiile "conduce poporul" sau "conduc masele" nu rezultă cu claritate "cine conduce" și "care sunt cei conduși". Pentru că, în lumina definițiilor de mai sus, înseamnă că poporul și conduce și este și condus. De altfel, experiența istorică arată că în toate timpurile a fost speculată voința poporului, voința națională. Această realitate este subliniată și de Alexis de Tocqueville, care arată că "… voința națională este una din locuțiunile de care intriganții din toate timpurile și despoții din toate epocile au abuzat cel mai mult"[1]).

De aceea, definirea cât mai exactă a democrației a constituit o preocupare de seamă a politologiei din antichitate până în prezent.

O definiție a democrației pe care o considerăm mai apropiată de realitate ar fi următoarea: democrația este o formă de organizare și conducere politică a societății de către cei care dețin puterea prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării.

Ca formă de organizare și conducere politică a societății, democrația presupune două părți: conducători și conduși, pe baza unor alegeri libere. O întreagă experiență istorică evidențiază faptul potrivit căruia democrația, conducătorii, deținătorii puterii politice, indiferent de apartenența lor de grup social, trebuie să reprezinte voința majorității poporului.

Pentru ca, în mod real, societatea să se bazeze pe o organizare și conducere politică democratică, în mod obligatoriu trebuie să se respecte anumite reguli sau principii de bază, luate ca un tot unitar, care pot să îmbrace forme concrete, în funcție de etapa respectivă și condițiile istorice ale fiecărei țări.

Printre aceste principii menționăm:

Ø existența unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamentală (constituția), în care să fie prevăzute drepturile și libertățile fundamentale ale omului și popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor și popoarelor în a gândi și a se organiza în mod liber, a-și manifesta pozițiile față de conducători, cu garanții legislative ca aceste drepturi și libertăți să poată fi exprimate și exercitate liber;

Ø întrucât, de-a lungul evoluției societății omenești, s-a impus, ca instituție politică de prim ordin, statul, care asigură, în principal, din punct de vedere politic, organizarea și conducerea societății, trebuie să se înfăptuiască separația puterilor în stat; puterea legislativă care, în totalitatea ei, în mod obligatoriu, atât pe plan local cât și central, să aparțină unui for ales în mod liber de către toți cetățenii. De regulă, această putere este reprezentată în parlament și foruri similare pe plan local; puterea executivă, a administrației de stat care, obligatoriu, trebuie să emane de la puterea legislativă, sau parțial să fie aleasă direct de popor precum șeful executivului; puterea judecătorească, în funcție de condiții, poate să emane de la forul legislativ sau să fie aleasă direct de cetățeni. Separarea puterilor în stat a apărut ca o necesitate și ca o garanție împotriva totalitarismului;

Ø existența unui mecanism politic menit să asigure condiții pentru exercitarea liberă de către toți cetățenii a dreptului de a alege și a fi aleși în organele de conducere centrale și locale ale statului precum: vot universal direct și secret, un regim politic garantat de lege (parlament, funcții de conducere etc., care să fie alese);

Ø dreptul de organizare profesională și politică liberă, ce trebuie să asigure cel puțin posibilitatea cetățenilor de a se organiza în asociații profesionale cu caracter independent față de puterea de stat și în partide politice, prin care să se garanteze alternativele reale de conducere a țării. Pluralismul politic constituie o condiție sine-qua-non a democrației, deoarece numai acesta poate cere și garanta că cei care conduc au mai multă responsabilitate, putând fi înlocuiți atunci când nu corespund;

Ø existența unor mijloace de informare (mass-media), care să se manifeste liber. Prin manifestarea liberă trebuie să se înțeleagă faptul că un organ de informare își exercită în mod independent poziția ce o adoptă, fără ca puterea de stat, îndeosebi, să impună o anumită linie pe baza unei cenzuri. Aceasta nu înseamnă că mijloacele de informare sunt în totalitate independente și față de partide sau formațiuni politice. Esențialul, însă, constă în afișarea deschisă a acestor poziții și transmiterea unor informații corecte, adevărate.

Mijloacele de informare au mare rol în formarea unei culturi politice a maselor, în stabilirea unor platforme și poziții, a unor convingeri. Rolul deosebit de mare pe care îl are mass-media în viața politică a unor state a determinat pe unii politologi să considere presa scrisă și vorbită ca a patra putere în stat.

De aici decurge obligația morală a mijloacelor de informare, să manifeste multă responsabilitate și onestitate morală față de opinia publică. Din aceste considerente, în cadrul unui regim democratic presa scrisă și vorbită are un statut special, de regulă, legiferat, care, pe de o parte, să o protejeze de eventualele ingerințe din partea fie a puterii de stat, fie a unor grupuri de presiune, iar pe de altă parte, s-o facă responsabilă în ceea ce difuzează.

În conformitate cu legea, fiecare slujitor al presei scrise și vorbite răspunde pentru veridicitatea celor transmise.

Aici trebuie făcută diferența între convingeri, care nu trebuie imputate nimănui și adevărul informației transmise. A transmite un lucru fals, cu bună știință, constituie într-o societate democratică o infracțiune și intră sub incidența legii. Confruntarea diferitelor poziții politice privind organizarea și conducerea țării, cât și alte probleme trebuie să se facă pe baza unui dialog deschis, sincer și argumentat, fără incriminări reciproce, fără atacuri la persoană sau denigrări, injurii, amenințări, să permită un climat politic sănătos și în care masele să aibă posibilitatea să se informeze corect în legătură cu diferitele poziții și să se evite astfel confuziile, dezorientările, care pot conduce la favorizarea unor elemente destabilizatoare.

Dialogul trebuie să aibă la bază principiul că, și în cazul unei poziții diferite de cea proprie, în dezacord cu aceasta, partenerii de dialog trebuie să lupte, totuși, ca cel care o susține să și-o poată exprima liber;

Ø valorificarea, cu discernământ, a tradițiilor democratice, cât și a unor valori democratice din experiența altor popoare;

Ø dezvoltarea unei vieți democratice trebuie să aibă drept scop un climat de viață politică sănătoasă, în care aceasta să constituie suportul de ridicare a vieții materiale și spirituale a poporului, a întăririi independenței și suveranității țării, știut fiind, din experiența istorică, că o societate înflorește și prosperă numai în cadrul unei democrații autentice. Aceeași realitate istorică a demonstrat că lipsa de democrație a deteriorat atât viața materială, cât și pe cea spirituală a popoarelor;

Ø un raport just între drepturi și libertăți, între obligații și îndatoriri, între libertate și responsabilitate, în sensul că exercitarea drepturilor și libertăților trebuie să se facă prin respectarea strictă a legilor în cadrul unei ordini de drept;

Ø organizarea și conducerea democratică a societății să cuprindă toate sferele vieții sociale, atât la nivel macrosocial cât și la nivel microsocial.

[1])Alexis de Tocqueville, Despre democraÛie în America, vol. I, Editura Humanitas, București, 1992, p. 70

Evoluția istorică a democrației

În viziunea noastră, formele de organizare democratică a societății au existat din cele mai vechi timpuri, strâns legate de primele comunități umane, ceea ce ne poate conduce la ideea că democrația a fost și este un factor care a însoțit progresul social.

Democrația, ca formă de organizare și conducere politică a societății, o întâlnim în orânduirea sclavagistă, strâns legată de apariția statului, ca principal instrument politic de organizare și conducere a societății. Formele clasice de exprimare a democrației în perioada respectivă au constat în elaborarea unei legislații care prevedea anumite drepturi și libertăți cetățenilor, încercarea de a situa dreptul la baza organizării statale, crearea unui mecanism care să asigure alegerea liberă a unor organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la nivelul puterii de stat centrale și locale, cu extinderea chiar și în armată. Sunt cunoscute, în acest sens, formele democratice de organizare ale Greciei și Romei antice.

În epoca homerică (sec. XII-VIII î.Hr.), organele de conducere erau: bazileul – cu puteri limitate, sfatul – ca for consultativ al bazileului și adunarea poporului (demosul) – ca putere supremă[1]). În secolul al VIII-lea î.Hr. regalitatea (bazileii) a fost înlăturată, conducerea ateniană fiind luată de 9 arhonți (conducători), aleși în fiecare an din rândul eupatrizilor (aristocrația gentilică)[2]).

Cele mai înalte forme ale democrației ateniene au fost atinse în secolele VI și V î.Hr. și, în mod deosebit, în vremea lui Clistene și Pericle care au introdus drepturi egale de participare la conducere pentru toți cetățenii atenieni, iar participarea demosului la conducerea statului a primit numele de democrație[3]).

Astfel, în timp ce Sparta s-a constituit, ca urmare a legilor lui Licurg, într-un stat sclavagist, oligarhic, prin organizarea într-o clasă militarist-aristocratică a polisului, dominând în mod absolut peste masa periecilor (poporul de rând), a iloților și a sclavilor, Atena a cunoscut de la Solon la Pericle un complex proces social-politic, înscriind în istorie paradigma democrației.

Concepută ca formă de organizare în care puterea de stat aparținea oamenilor liberi, democrația ateniană a reprezentat o formă de guvernare sclavagistă, fiind în esență statul proprietarilor de sclavi. Potrivit tradiției istorice, Pericle ar fi definit această democrație prin următoarele relatări: "Trăim sub o rânduială politică ce nu are de râvnit legile altora; departe de a-i imita, suntem mai degrabă o pildă pentru unii. Numele său e democrație, fiindcă orânduirea statului, nu se reazemă pe puțini, ci pe cât mai mulți. În afacerile lor personale, toți cetățenii sunt egali în fața legilor; drumul la onoruri în viața politică este deschis fiecăruia în măsura în care opinia publică îi apreciază talentele după merit mai mult decât după clasa socială". În împrejurările istorice respective, democrația – guvernarea poporului – și oligarhia – guvernarea aristocraților, au devenit două alternative politice fundamental opuse cu privire la organizarea și conducerea polisului grecesc. Democrația care s-a afirmat pe Acropole în urmă cu două milenii și jumătate constituie o componentă de seamă a civilizației grecești ce s-a transmis peste secole, având o importantă contribuție la progresul culturii universale[4]).

Referitor la statul roman, în perioada regalității (753-509 î.Hr.), Roma era condusă de un rege ajutat de senat, rolul superior avându-l inițial adunarea poporului, care alegea pe rege, declara război etc.

Descendentă a unei democrații militare, republica romană a constituit forma de stat sclavagistă prin care două caste de origine gentilică au fuzionat sub impulsul relațiilor economice întemeiate pe proprietatea privată și exploatare și au determinat o nouă structură a comunității, în funcție de relațiile de clasă formate pe această bază. În perioada republicii romane (509-27 î.Hr.), puterea civilă și militară era încredințată la doi magistrați, numiți consuli, aleși pe timp de un an dintre patricieni și deținând puterea supremă în stat. Treptat, pe măsura perfecționării regimului democratic al republicii romane, au fost înființate noi magistraturi care au condus la separarea puterilor în stat (pretori, cenzori, chestori).

Instituția supremă de conducere a republicii era senatul, alcătuit din 300 de patricieni aleși pe viață.

Lipsa de drepturi, inclusiv politice a plebei, a determinat declanșarea luptei acesteia pentru participarea la viața politică, luptă care s-a soldat cu obținerea mai multor drepturi ca: plebeii să aibă doi tribuni pentru apărarea intereselor lor, cu putere de veto; dreptul ca unul din cei doi consuli să fie plebeu; dreptul ca plebeii să poată fi aleși cenzori, chestori, pretori etc. În felul acesta, lupta dintre patricieni (aristocrație) și plebei (producătorii valorilor materiale) a condus la lichidarea inegalităților politice și civile dintre cele două categorii sociale.

Legislația romană și instituțiile sale democratice sunt apreciate și în prezent ca elemente autentice de democrație la care se fac referiri frecvente. Pe baza organizării democratice din acea perioadă, societatea a atins un asemenea grad de civilizație și cultură încât valorile respective sunt greu de egalat și în zilele noastre.

Datorită bazei de clasă a societății, care era alcătuită din stăpâni de sclavi și sclavi, democrația acelei perioade avea limitele sale istorice. Astfel, democrația în acel timp nu a fost un fenomen permanent, ea alternând cu forme dictatoriale de organizare politică, realitate care va persista mult timp în istorie și care, după cum se știe, se întâlnește și în epoca contemporană. De asemenea, democrația în sclavagism cuprindea numai o parte a societății, conducerea se realiza într-adevăr, cu consimțământul cetățenilor, prin consultarea acestora, dar cetățenii cuprindeau numai stăpânii de sclavi și oameni liberi, sclavii nefăcând parte din rândul cetățenilor. Prin urmare, era o democrație care se limita la o parte a societății, majoritatea membrilor ei, sclavii, fiind excluși de la viața politică.

Factorul determinant care a impus această limită a democrației a fost constituit din raporturile de proprietate, exprimate în proprietatea absolută a stăpânului asupra sclavului. În pofida acestui fapt, democrația din acea perioadă s-a dezvoltat, afirmându-și o serie de valori perene care se vor regăsi în sistemele democratice ulterioare.

În perioada feudală, deși raporturile de proprietate și sociale se schimbă, feudalul exercitând drepturi parțiale asupra iobagului, organizarea democratică a societății marchează un mare regres față de antichitate, ceea ce se va răsfrânge în sfera întregii vieți economice, sociale, politice și spirituale. Regimurile absolutiste se constituie într-o caracteristică a organizării și conducerii politico-sociale, omenirea intrând într-un con de umbră pe coordonatele devenirii sale, din care va ieși cu mare dificultate. Puterea absolută a monarhului emana, în concepțiile politice de atunci, de la Dumnezeu, iar demosul era complet ignorat. Cu toate acestea, și în feudalism se întâlnesc forme de organizare democratică la nivel de localități și anumite comunități. De pildă, în anumite orașe, și în cadrul unor unități meșteșugărești au apărut forme de organizare democratică, care se vor dezvolta mai târziu, în perioada Renașterii și a trecerii spre capitalism, în adevărate centre de cultură și civilizație, ce vor genera starea a treia, ca forță motrice a revoluțiilor burgheze.

Ca exemplu, amintim breslele meșteșugărești organizate pe principii profesionale sau ghildele ca organizații ale negustorilor, având la bază regulamente riguros alcătuite. Se pot da exemple de organizare democratică în cazul unor orașe sau în cadrul unor formațiuni statale. Sunt cunoscute, în acest sens, orașele-republici care, fără a deține o pondere mare, reprezentau adevărate oaze ale democrației, așa cum au fost orașele republicii italiene: Veneția (unde, deși în fruntea republicii se afla un doge, conducerea propriu-zisă revenea senatului), Geneva, Milano, Pisa, Florența. În cadrul acestor orașe-republici a existat o permanentă stare tensională, de luptă pentru adâncirea vieții democratice, între patriciat și populația de jos – ce alcătuia starea a treia. Un caz concludent în această direcție ni-l oferă Florența, unde populația era împărțită în "poporul gras" și "poporul mărunt", unde intrau și ciompii[5]). Lipsa de drepturi pentru a doua grupare a condus în a doua jumătate a secolului al XIV-lea la puternice mișcări soldate cu impunerea, în mod temporar, a unui guvern (signioria) alcătuit în majoritate din ciompi și mici meseriași.

Pe această linie pot fi menționate și Țările Române, în a căror organizare statală se descifrează elemente democratice ca – adunarea țării, oastea cea mare, sfatul domnesc – caracterul electiv al domnitorului, pe lângă cel ereditar etc.

Se poate spune că rezistența românilor față de cotropitori, cât și permanența ființei statale, care vor duce mai târziu la Marea Unire, au fost posibile tocmai datorită unor elemente democratice în structurile de organizare statală. Această realitate conduce la concluzia existenței unei adevărate vocații democratice a românilor.

În perioada de trecere de la feudalism la capitalism și mai departe, în condițiile capitalismului se realizează un mare progres și pe calea organizării democratice a societății, progres ce nu a fost încă egalat de alte perioade de dezvoltare socială.

Acest progres pe calea statornicirii unui sistem democratic a fost generat de înseși caracteristicile orânduirii capitaliste care, față de orânduirile sociale anterioare, a așezat dezvoltarea economică pe criterii strict economice de eficiență și rentabilitate, de libertate a forței de muncă care a impus și libertatea politică a individului și a organizării democratice a vieții sociale. Concurenței din domeniul economic i-au corespuns mai multe opțiuni privind organizarea și conducerea socială. Acest lucru a permis o dezvoltare democratică a societății, care a constituit condiția sine-qua-non a permanentei dezvoltări și consolidări a capitalismului.

În felul acesta, capitalismul a pus politicul în slujba economicului, lucru ce a permis o dezvoltare fără precedent a vieții economice, a gradului de civilizație materială și spirituală a omenirii. În această privință, orânduirea capitalistă, prin înlăturarea măsurilor extraeconomice și reașezarea întregii activități pe criterii de eficiență și rentabilitate, a făcut ca forțele de producție să se dezvolte mai mult decât în toate orânduirile precedente la un loc. Astăzi, acest lucru este cu atât mai evident cu cât asistăm la un înalt grad de dezvoltare în toate planurile vieții sociale în țările capitaliste avansate.

În condițiile contemporane, conceptul de democrație este indisolubil legat de noțiunea de pluralism. Se consideră că nu poate exista democrație fără pluralism politic. Noțiunea de pluralism vine de la latinescul pluralis = "compus" din mai multe elemente, prin urmare semnifică o unitate în diversitate, ceea ce își găsește concretizarea în multitudinea de partide și organizații care se interpun între indivizi și stat și care urmăresc să stăpânească mecanismul social. O asemenea diversitate pe care o implică un sistem politic pluralist, precum și practica politică prin care se manifestă ea, asigurând ca nici o forță politică și nici o categorie socială să nu poată exclude celelalte forțe sau categorii, să nu poată sechestra societatea pentru sine, se dovedește a fi singura modalitate de dezvoltare democratică a societății. La rândul său, doar o societate democratică poate garanta afirmarea pluralismului politic.

În consecință, noțiunile de pluralism și de democrație se dovedesc corelative, se presupun și se condiționează reciproc, neputând exista democrație autentică fără pluralism politic și nici invers, pluralism politic fără democrație. Pe această bază se consideră, în mod justificat, că pluralismul politic este un principiu după care funcționarea democratică a societății, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești sunt condiționate de existența și acțiunea mai multor forțe politice și sociale aflate în competiție. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democrației, puterea politică nu mai tronează deasupra societății, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcționeze pe baza legalității, libertății. Astfel, societatea apare în structura sa autentică dezvăluindu-și întreaga diversitate cantitativă și calitativă depășind uniformitatea și inerția, promovând inovația socială.

Pluralismul presupune, de asemenea, competiția între toate formele de exprimare a spiritului, aceasta devenind – tot mai mult – un mijloc de afirmare a valorilor.

Asupra pluralismului dintr-o țară sau alta își pun amprenta factori cum sunt: starea istorică a societății respective, specificul național, tradițiile, gradul de cultură și civilizație, instituții, nivelul de educație etc.

Progresul realizat de capitalism pe linia dezvoltării democrației constă, în principal, în următoarele:

Ø o dată cu pregătirea și înfăptuirea revoluțiilor burgheze au fost proclamate, pentru prima dată în istorie, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor și popoarelor la o viață liberă și demnă, înscrise în proclamații și legi.

"Proclamațiile" drepturilor omului au constituit elemente de bază ale platformelor-program privind dezvoltarea democratică a societății, care își păstrează actualitatea și în prezent. Sunt bine cunoscute în această direcție: Declarația drepturilor din Anglia (1688), Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776), Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța (1789), la care se adaugă, în mod firesc, drepturile omului prevăzute în Carta ONU, în Declarația universală a drepturilor omului elaborată de ONU (1948), precum și în declarațiile privind drepturile omului, mai ales, de la Helsinki (1975) și Viena (1989) ale OSCE. Astfel, sunt prevăzute drepturi și libertăți precum: egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor și popoarelor fără nici un fel de discriminare; organizarea și exprimarea liberă a tuturor cetățenilor; posibilități egale de instruire și pregătire, de a munci, de a circula liber, de a-și stabili domiciliul în țara unde dorește; dreptul la existență decentă și la viață etc.

În prezent, în organismele ONU și în alte organisme internaționale, are loc un schimb intens de păreri asupra transpunerii în viață a acestor drepturi și libertăți. Se remarcă dezvoltări încurajatoare în această direcție, dar și îngrijorări în legătură cu unele încălcări ale acestor principii. Se consideră că respectarea deplină a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sub toate aspectele lor este esențială pentru statornicirea unei vieți democratice în fiecare țară și îmbunătățirea relațiilor dintre acestea. În prezent, se observă reafirmarea adeziunii tuturor statelor față de principiile Declarației din Actul final de la Helsinki (1975) și hotărârea de a le respecta și transpune în practică. În acest context, se reafirmă dreptul fiecărui popor de a alege în mod liber și de a-și dezvolta sistemul politic, social-economic și cultural fără nici un amestec din afară, dar în conformitate cu aceste principii, de a respecta cu strictețe principiile integrității teritoriale, de a reglementa pe cale pașnică diferendele, de a condamna și exclude metodele și practicile teroriste, de a întări cooperarea bilaterală și multilaterală, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului și a garanta exercitarea efectivă a acestora etc. Exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și popoarelor este în strânsă legătură cu manifestarea unei responsabilități, a respectării unor obligații și îndatoriri care să facă posibilă manifestarea drepturilor și libertăților respective.

Drepturile și libertățile proclamate au fost legiferate, tot pentru prima dată în istorie, prin adoptarea unor legi, inclusiv a legii fundamentale – constituția -, care au fundamentat cadrul legal al statului de drept; crearea unui mecanism democratic precum: votul universal și secret, separația puterilor în stat, alegerea organelor puterii de stat de către popor, crearea sistemului politic bazat pe pluralismul politic, inclusiv pluripartidism, garantarea prin lege a exercitării drepturilor și libertăților etc., libertatea presei vorbite și scrise, libera circulație a informației în general.

Toate acestea au făcut ca, de-a lungul anilor, în multe țări capitaliste să se statornicească sisteme democratice puternice precum democrațiile occidentale care constituie elemente de referință în procesul de democratizare în lumea contemporană.

O problemă teoretică și practică ce se pune astăzi este dacă aceste democrații occidentale reprezintă modelul unei vieți democratice depline. Se impune observația că, deși progresul realizat pe calea democratizării este de mare amploare și încă neegalat, există o serie de limite care fac ca democrația să nu-și poată manifesta în toate împrejurările și pe deplin virtuțile sale generale umane, și anume:

Ø inegalitatea economică, menținută și uneori amplificată de capitalism, faptul că unii sunt proprietari și alții lipsiți de proprietate fac ca exercitarea drepturilor și libertăților să nu se producă în egală măsură pentru toți cetățenii. Este clar că marii proprietari, îndeosebi capitaliștii, deținători ai puterii economice, au mari posibilități de a-și exercita puterea politică în stat, de a beneficia de drepturi și libertăți într-o măsură mai mare decât restul cetățenilor – majoritatea salariaților. Așa cum recunosc unii politologi occidentali, inegalitatea economică își pune amprenta asupra democrației, în capitalism unii fiind "mai egali decât alții";

Ø inegalitatea cetățenilor pe plan economic, potrivit dialecticii dezvoltării capitalismului, a generat inegalități și între țări;

Ø inegalitatea economică atât pe plan intern, cât și pe plan extern a generat și generează pe scară mare politicianismul, manipularea, neacoperirea cu fapte a unor declarații și, uneori, chiar încălcarea fățișă a unor drepturi și libertăți;

Ø bazat pe inegalitatea economică, pe dominația marilor monopoluri, capitalismul, în situații de criză, poate să dea conducerea societății unor grupuri care înlătură democrația și instaurează dictaturi totalitare precum fascismul, nazismul etc. Se poate, prin urmare, conchide că burghezia, în anumite împrejurări, pentru a apăra interesele unor grupuri cu caracter restrâns, recurge la regim dictatorial, așa cum o afirmă realitatea istorică;

Ø existența unei democrații dezvoltate, cu vechi tradiții, se datorează, nu atât virtuților burgheziei, cât, mai ales, luptei maselor populare, a diferitelor categorii sociale, care au impus și impun democrația.

Este adevărat că, pentru burghezie este preferabil să conducă democratic, dar nu trebuie însă uitată politica monopolurilor care pot recurge, în anumite împrejurări, la dictatură. Conducerea democratică sau dictatorială este, în ultimă instanță, rezultatul raporturilor de forțe dintre conducători și conduși, raport ce trebuie menținut prin lupta cetățenilor, în acel punct care asigură o conducere democratică.

Dacă astăzi putem vorbi despre o democrație veritabilă în lumea occidentală, aceasta s-a datorat, în mare parte, organizării clasei muncitoare și a altor categorii sociale în sindicate și partide, luptei îndelungate pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și statornicirea unui climat democratic în întreaga viață socială. De fapt, în lumea capitalului se pune cu acuitate problema apărării și consolidării instituțiilor democratice, a drepturilor și libertăților câștigate de-a lungul timpului, mai ales, împotriva actelor de terorism – care erodează instituțiile democratice – și a dictatului monopolist. Aceasta face ca aderența sau credibilitatea în fața cetățenilor a partidelor și formațiunilor politice să fie legate, în principiu, de modul cum acestea promovează și apără democrația.

Popoarele, pe baza unei îndelungate experiențe istorice, au început să înțeleagă că esențialul pentru progres, pentru dezvoltare, pentru prosperitate, inclusiv pentru evitarea unor conflicte de proporții, îl reprezintă democrația.

Trebuie menționat că în secolul nostru democrația a primit puternice lovituri prin apariția unor regimuri totalitare precum cele fasciste și naziste, dar și cele socialiste (comuniste). Dacă regimurile fasciste și-au instaurat dictatura în mod fățiș, cele comuniste au făcut-o în bună parte în numele unei democrații noi, considerate de tip superior – democrația socialistă.

Statornicirea sistemului socialist într-un șir de țări după primul și cel de-al doilea război mondial, prin trăsăturile sale de bază, exclude din start democrația ca formă de organizare și conducere socială, bazându-se pe regimuri totalitare, pe dictaturi aproape fără precedent în istoria omenirii. Viciul de fond al acestei situații este legat de însuși modul în care a apărut sistemul socialist, precum și de întreaga gândire teoretică și practică ce l-a însoțit.

Prin instaurarea socialismului, în pofida experienței acumulate până atunci, în care politicul trebuie să slujească economicul eliminând orice fel de piedici din calea dezvoltării sale libere, numai pe criterii de eficiență și rentabilitate, pe baza unui cadru politic democratic, raportul a fost inversat, economicul a fost subordonat politicului, iar dictatura și constrângerea au devenit elemente specifice regimului. Instaurarea proprietății socialiste, care s-a realizat prin intermediul politicului pe cale dictatorială, nu numai că nu a creat baza unei noi democrații, așa cum au pretins comuniștii, ci, dimpotrivă, a creat fundamentul economic al statului totalitar. În socialism, economicul, în afară de faptul că s-a dovedit ineficient, fiind creat și menținut prin măsuri extraeconomice, a constituit și sursa perpetuării dictaturii. Egalitatea cetățenilor prin intermediul proprietății socialiste față de mijloacele de producție afirmată zgomotos de ideologia comunistă, a constituit, de fapt, calea prin care cetățenii au fost lipsiți de toate drepturile și libertățile lor firești, fiind subordonați direct statului. Societatea civilă și-a pierdut astfel rolul ei firesc.

Aserțiunile că interesele individuale sunt subordonate celor generale au condus la eludarea drepturilor și libertăților individuale, cetățeanul nemaiputându-se manifesta liber. Pe aceste căi s-a ajuns la un singur partid, la un singur conducător cu monstruoase manifestări dictatoriale.

Regimurile comuniste, prin specificul și natura lor, au fost nu numai regimuri dictatoriale, ci și abuzive, corupte, încărcate de fenomene care au umilit și înjosit ființa umană, ridicând cultul personalității, demagogia, minciuna, crima, abuzurile, corupția etc., la rangul de principii ale politicii de stat.

Chiar și legislația socialistă (inclusiv constituția) era încălcată, statul nemaifiind un stat de drept, ci unul bazat pe forță, pe represiune, pe dictatură.

Această situație, în perioada de început a socialismului, era proclamată ca o virtute. După cum se știe, Stalin, citându-l pe Lenin, spunea că dictatura proletariatului (în realitate dictatura unui partid sau a unui om) trebuie să se manifeste în cadrul și în afara legii.

Comuniștii, pe temeiul luptei de clasă care exista ca realitate, au propovăduit ura de clasă și, în cele din urmă, ura față de om, realitate ce explică în mare măsură unele manifestări monstruoase ale dictaturii.

Pentru a înțelege cum a fost posibil ca, în numele democrației socialiste, să se exercite cele mai dure dictaturi, trebuie înfățișate atât cadrele teoretice privind democrația în socialism, cât și faptele concrete ce au avut loc în legătură cu aceasta:

Ø după cum este cunoscut, marxiștii au acreditat ideea că pentru trecerea la socialism este nevoie de dictatura proletariatului, pe care o considerau ca fiind mai democratică decât orice altă democrație. Acest lucru rezultă, după părerea marxiștilor, din faptul că dictatura proletariatului reprezintă "dictatura majorității exploatate împotriva minorității exploatatoare". În legătură cu aceasta, trebuie menționat, în primul rând, că în general nu poate fi admisă ideea că în vederea instaurării unei societăți "mai bune și mai drepte", cum le plăcea marxiștilor să spună, să se instaureze o dictatură, fie ea chiar dictatura proletariatului sau a majorității. Regimurile dictatoriale au marcat, întotdeauna, un regres în dezvoltarea socială;

Ø dictatura instaurată de comuniști nu a fost o dictatură a proletariatului, ci o dictatură a unui grup restrâns din cadrul partidului comunist, ce a propulsat în frunte o persoană care și-a atribuit puteri discreționare, devenind dictator sângeros (Stalin, Mao Tzedun etc.);

Ø în timpul și după cel de-al doilea război mondial a avut loc o împărțire a sferelor de influență între marile puteri, care a favorizat extinderea și amplificarea regimurilor dictatoriale. München (septembrie 1938) a însemnat o încurajare a hitlerismului, dându-i mână liberă pentru cotropirea Cehoslovaciei; Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), respectiv înțelegerea dintre Hitler și Stalin, a însemnat prima despărțire a lumii în sfere de influență, parafat printr-un tratat, care de fapt a întărit două sisteme totalitare, punând bazele imediate ale celui de-al doilea război mondial; Ialta (februarie 1945), Potsdam (iulie-august 1945) au constituit înțelegeri între marile puteri, care au înlesnit acțiunile Uniunii Sovietice, ale comunismului, de impunere, în unele țări europene, ale unor regimuri comuniste totalitare, la adăpostul forței armatelor sovietice. Astfel s-a putut impune în aceste țări un anumit tip de regim politic, împotriva voinței popoarelor respective;

Ø în multe din aceste țări, la sfârșitul perioadei de trecere de la capitalism la socialism, partidele comuniste care reprezentau singurele forțe politice conducătoare, dându-și seama de discreditarea completă în ochii popoarelor a oricărui fel de dictatură, au lansat teza democrației socialiste, ca tip superior de democrație, care ar exista în aceste țări, luând, în același timp, măsuri pentru a se da o aparență de democrație. De exemplu, în toate aceste țări au fost adoptate constituții care proclamau statul socialist ca stat democratic, reprezentând puterea întregului popor (cu excepția Chinei și Coreii de Nord, unde se mai vorbea de dictatura proletariatului); erau înscrise în constituție drepturile și libertățile fundamentale ale omului, acreditându-se ideea că, prin instaurarea proprietății socialiste, oamenii erau egali față de mijloacele de producție și, ca atare, exista o reală democrație. Ba, mai mult, s-a creat și un mecanism politic care era menit să asigure exercitarea drepturilor și libertăților precum: alegerea organelor puterii de stat prin vot universal, direct și secret, crearea unor organisme ale democrației în întreprinderi, pe ramuri de activitate etc., încât semnele exterioare conduceau la ideea unui regim democratic. În realitate, această democrație era nu numai formală, dar de fapt masca una din cele mai crunte dictaturi. Deși alegerea organelor de stat se făcea prin vot universal, datorită conducerii unui partid unic, ale cărui vârfuri concentrau întreaga putere, alegerea era formală, nefăcându-se pe baza unor opțiuni politice, cei aleși fiind anticipat stabiliți, iar rezultatul scrutinului era, de regulă, falsificat, în vederea impunerii majorității absolute sau chiar a unanimității în alegeri a candidaților. Pe baza acestui mecanism, era sistematic încălcată voința poporului de a-și alege conducătorii doriți, fiind adus în imposibilitatea de a-și manifesta drepturile și libertățile înscrise în legile statului.

Se poate spune că duritatea sistemului socialist a constat în faptul că dictatura, abuzurile, crimele s-au manifestat în numele democrației, în numele libertății și dreptății în viața socială.

Regimurile de dictatură comunistă au fost însoțite astfel de demagogie, minciună, înșelătorie, abuzuri ridicate la principii ale politicii de stat. Regimurile de dictatură comunistă au constituit o involuție în democrație, și nu ridicarea acesteia pe trepte superioare, cum se afirma și se pretindea.

Democrația, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat și se dezvoltă numai în măsura în care relația dintre conducători și conduși se află într-un raport optim, când condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului și popoarelor.

[1])V.S. Sergheev, Istoria Greciei antice, Editura de stat, București, 1951, p. 74-84

[2])Ibidem, p. 112

[3])Ibidem, p. 117-127

[4])Ibidem, p. 152-165

[5])Ciompii – nume dat muncitorilor torc|tori, d|r|citori și piept|n|tori

Mecanismul democratic în procesul de trecere spre economia de piață

Victoria revoluției române din decembrie 1989 a deschis perspectiva renașterii și propășirii țării noastre prin instaurarea unei democrații autentice, în care să se exercite, pe deplin, drepturile și libertățile cetățeanului și prin trecerea spre economia de piață, care să asigure libera inițiativă și competiția în promovarea reală a valorilor. Între statornicirea democrației și dezvoltarea economiei de piață este o strânsă interdependență. Numai în cadrul unei vieți democratice veritabile se poate dezvolta o economie sănătoasă și eficientă. În același timp, după cum arată o experiență istorică îndelungată, numai o economie ale cărei mecanisme sunt bazate pe piața liberă, pe concurență, pe proprietatea privată, pe autonomia agenților economici, conferă suportul unei democrații veritabile. Este cert că viața popoarelor s-a dezvoltat și a înflorit numai în condițiile unor regimuri democratice și ale unei economii de piață rentabile. Dacă democrația reprezintă o formă de organizare și conducere politică a societății implicând consimțământul cetățenilor, atunci ea nu se poate realiza decât dacă cetățenii, bazându-se pe o economie de piață, au independența necesară pentru a se manifesta liber și, deci, pentru a lua hotărârile cele mai bune privind situația lor, prezentă și viitoare.

Pentru înfăptuirea cu consecvență a procesului de democratizare se impune ca mecanismul democratic să fie pus în acțiune cu mai multă hotărâre, să se perfecteze cadrul legislativ privind drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor, cât și obligațiile și îndatoririle acestora, condiții sine-qua-non pentru ca instituțiile democratice să funcționeze normal, să poată acționa cu hotărâre pe calea pentru care s-a optat. Constituția țării este chemată să asigure consistența și credibilitatea tinerei noastre democrații. Se impune, de asemenea, un grad mai mare de organizare profesională a salariaților în sindicate libere și independente, atât față de putere cât și față de partidele politice. În problemele vitale ale salariaților, sindicatele au datoria să manifeste o mai mare unitate, ca o condiție pentru rezolvarea problemelor specifice.

Pluralismul politic actual, cuprinzând și multitudinea partidelor și formațiunilor politice, conferă constelației vieții politice românești premisele asigurării unei veritabile democrații. Numeroasele partide sunt greu de deosebit prin platformele și programele lor, fiind destul de puține cele care au o aderență la public, motiv pentru care multe partide nu au reușit să aibă reprezentanți în Parlament. Este absolut necesar ca atât partidele de guvernământ care reprezintă majoritatea în Parlament, cât și cele din opoziție să se manifeste mai activ și responsabil în viața politică a țării. O democrație veritabilă este atestată atât de credibilitatea politicii forțelor de guvernământ, cât și a forțelor de opoziție, care, în orice moment dificil, au datoria să ofere o alternativă viabilă de guvernare. Un guvern puternic nu poate exista fără o opoziție puternică cu caracter constructiv, care să ofere în permanență soluții și să fie gata să guverneze.

Instaurarea unui climat autentic democratic presupune și o activitate responsabilă a presei scrise și vorbite, inclusiv a televiziunii. Fără presă liberă, fără libertatea de exprimare prin intermediul mijloacelor de informare nu poate să existe democrație. Prin manifestarea liberă a acestora se înțelege faptul că un mijloc de informare își exercită în mod independent poziția, fără ca puterea de stat (prin cenzură) să poată impune, controla sau influența transmiterea informațiilor. Aceasta nu înseamnă că mijloacele de informare, în general, sunt în totalitate independente și față de partide sau formațiuni politice. Esențialul însă constă în afișarea deschisă a acestor poziții și transmiterea unor informații corecte, adevărate.

Astăzi, mai mult ca oricând, confruntarea diferitelor poziții politice privind organizarea și conducerea țării, ca și în alte probleme, pot fi canalizate spre un dialog deschis, sincer și argumentat (fără incriminări reciproce, fără atacuri la persoană sau denigrări, injurii, amenințări), care să permită crearea unui climat politic sănătos, necesar formării opiniilor corecte ale maselor și evitării confuziilor, dezorientărilor care favorizează apariția elementelor destabilizatoare.

Tradițiile democratice pot contribui la statornicirea unei vieți politice sănătoase, care să constituie suportul prosperității materiale și spirituale a poporului, al întăririi independenței și suveranității țării.

Trăinicia unei vieți democratice implică, totodată, un raport just între drepturi și libertăți, între obligații și îndatoriri, între libertate și responsabilitate, astfel încât exercitarea drepturilor și libertăților să se facă prin respectarea strictă a legilor în cadrul unei ordini de drept.

Doctrine politice contemporane privind democrația

În contextul actual al confruntărilor de idei consacrate fenomenului politic, raporturile societate-cetățean, problematica democrației, organizării și conducerii pe baze democratice ocupă un loc central.

În epoca noastră, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, două au fost principalele doctrine care au abordat problema democrației: doctrina politică din țările cu vechi tradiții democratice; doctrina politică privind democrația în socialism.

Referitor la conținutul primei doctrine a democrației din țările occidentale, aceasta are ca ax principal pluralismul politic și pluripartidismul, separarea puterilor în stat, votul universal liber exprimat, independența mijloacelor de informare, dreptul la asociere și liberă exprimare a tuturor cetățenilor etc. Această doctrină a cunoscut și cunoaște o dezvoltare deosebită o dată cu extinderea ei aproape în toate țările din lume, inclusiv în cele din est.

În cadrul acestei doctrine, distingem nuanțe diferite în funcție de etapă, țară, punându-se accentul pe unul sau altul din elementele democrației. Astfel, teoria democrației pluraliste acreditează, pe bună dreptate, ideea că o veritabilă democrație are la bază un sistem social, inclusiv existența unor organizații cu caracter profesional, și a unor partide politice puternice care asigură deplina libertate de gândire și acțiune a cetățenilor cei iau parte, prin reprezentanții lor, la conducerea întregii societăți.

În acest mod se asigură o colaborare între societatea civilă și societatea politică, aceasta din urmă bazându-se pe stat și instituțiile sale care, prin tot ceea ce face, trebuie să slujească pe cea dintâi, adică societatea civilă. Teoria democrației pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii democrații din epoca contemporană.

Legat de unele caracteristici ale democrației din anumite țări a apărut o nouă teorie – teoria grupurilor de presiune – dezvoltată la început în SUA, iar apoi în Europa Occidentală.

În accepțiunea acestei teorii "grupurile de presiune" sunt asocieri de indivizi care iau naștere pe baza unor interese de moment sau de perspectivă, fără să aibă o organizare clară, program sau statut care să afirme interesele respective. Aceste grupuri de presiune se pot constitui ad-hoc, în legătură cu un anumit eveniment, sau sunt constituite dinainte pe baza unor interese proprii, dar pot acționa în anumite împrejurări pentru a determina un anumit curs al vieții politice. În acest sens, grupurile de presiune pot să aibă un rol pozitiv atunci când promovează idealuri ce se identifică cu aspirațiile democratice (exercitarea unor presiuni de către sindicate, asociații profesionale, studențești, de creație etc.) sau un rol negativ, când acțiunile acestor grupuri contravin intereselor democratice (grupuri monopoliste, mafia și chiar grupuri cunoscute pentru poziții democratice, dar care pot fi manipulate la un moment dat). Oricum, grupurile de presiune există ca o realitate, și acțiunea lor nu poate fi ignorată.

Alte teorii din cadrul doctrinelor politice democratice occidentale sunt teoriile poliarhice, în care elementele de democrație sunt combinate cu cele de conducere de către elite. Adepții acestei teorii susțin că exercitarea conducerii politice trebuie să o facă elitele, prin respectarea principiilor democratice, dar care să se manifeste autoritar, îndeosebi în perioadele de criză sau de situații când teritoriul național este amenințat din afară.

În măsura în care și în țările foste socialiste se extinde sistemul democratic, în aceeași măsură, apar doctrine și teorii privind democrația, ca cele despre care a fost vorba mai sus.

Instaurarea socialismului într-un număr de țări a fost însoțită și de o doctrină politică privind democrația – așa-zisa democrație socialistă de tip superior. Elementele componente ale acestei doctrine erau: tăgăduirea valorilor reale ale democrației de până atunci; instaurarea democrației pe calea dictaturii proletariatului, care putea fi exercitată în cadrul și în afara legii; existența unui singur partid deținător al puterii politice în stat; eliminarea principiului separației puterii politice în stat; lipsa oricărei independențe a mass-mediei, subordonarea totală partidului unic conducător; absența garanțiilor legale privind drepturile și libertățile cetățenilor; ruptura totală între declarații (vorbe) și fapte; existența pur formală a unui sistem instituționalizat democratic, menit să marcheze exercitarea dictaturii; în numele unor idealuri de dreptate și echitate socială, în numele poporului, se săvârșeau tot felul de abuzuri, crime, statul fiind un stat al forței, nu al dreptății.

În cadrul acestei doctrine au existat anumite nuanțe materializate în anumite teorii cum sunt: teoria socialismului democratic, socialismul cu față umană etc.

Prin esența sa, socialismul bazat pe un sistem politic în care monopolul puterii se află în mâna unui singur partid, oricâte retușuri s-ar face socialismului, el nu poate să devină democrat sau cu față umană, între socialism și democrație existând o totală incompatibilitate.

Drepturile fundamentale ale omului

Problema drepturilor omului, a proclamării și înscrierii lor în declarațiile oficiale, în legi, inclusiv în constituție, precum și existența unui sistem de garantare a acestor drepturi, constituie elemente ale unei vieți democratice a popoarelor, preocupări în acest sens existând încă din antichitate, începând cu stoicii antici care au formulat principiul egalității între cetățeni, continuându-se apoi cu religia creștină care a preluat și dezvoltat principiul egalității între oameni, căruia i-a dat însă o motivație divină.

Formularea și proclamarea drepturilor omului și înscrierea lor în documente de mare importanță istorică apar abia cu epoca modernă, din perioada luminilor când au fost elaborate declarațiile britanice, americane și franceze în acest sens. La baza declarațiilor drepturilor omului din perioada respectivă au stat lucrările unor gânditori de seamă umaniști din perioada Renașterii și, în mod deosebit, a luminilor, reprezentată de J.J. Rousseau cu al său "Contract social" și Ch. Montesquieu cu lucrarea "Spiritul legilor".

Primele enunțuri juridice asupra drepturilor omului le întâlnim în Anglia în documente precum "Magna Charta Libertatum" (Marea carte a libertăților), un document mai vechi, emis în 1215, în care, pe lângă faptul că era îngrădită puterea regală, se stipula pentru prima dată că nici un om liber nu poate fi închis fără a fi judecat; "Petiția dreptului" din anul 1628, înaintată de către Parlamentul britanic regelui, un important act constituțional, care prevedea și garanta anumite drepturi cetățenești; "Habeas Corpus Act", document votat de parlamentul englez în 1679, prin care s-a acționat în direcția protecției cetățeanului față de politica abuzivă a regalității; "Legea drepturilor" votată de parlamentul britanic în anul 1689, prin care se puneau definitiv bazele monarhiei constituționale în Anglia, formulându-se pentru cetățeni o serie de drepturi[1]).

Un pas important pe linia afirmării drepturilor omului îl marchează "Declarația de independență" a Statelor Unite ale Americii, care asociază eliberarea de sub dominația britanică cu o serie de drepturi și libertăți ale cetățeanului, subliniindu-se că: "toți oamenii au fost creați egali, că sunt înzestrați de către creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viața, libertatea și căutarea fericirii. Că pentru a garanta aceste drepturi, oamenii au instituit guverne, a căror justă autoritate derivă din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori o formă de guvernare devine o primejdie pentru aceste scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abroge, instituind un nou guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme care-i vor părea mai potrivite pentru a-i garanta siguranța și fericirea…"[2]). Declarația a constituit actul fundamental care a stat la baza elaborării Constituției Statelor Unite ale Americii, în anul 1787, ce se menține, cu unele modificări survenite pe parcurs, și în prezent.

Documentul cu cea mai mare popularitate și rezonanță pentru viața democratică a popoarelor îl constituie "Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului" votată de Adunarea Națională Constituantă la 26 august 1789, din timpul revoluției franceze.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului constituie o sinteză a ideologiei iluminismului, având ca exemplu "Declarația de independență" americană. Enunțând principiile juridico-politice ale noii orânduiri burgheze, ea a fost concepută ca o declarație universal valabilă, bucurându-se de o răspândire foarte largă și durabilă. Statuând egalitatea oamenilor în fața legii și înscriind proprietatea printre drepturile naturale, declarația a marcat un moment deosebit de important pe calea afirmării și garantării drepturilor fundamentale ale omului. Important în această declarație este faptul că drepturile fundamentale ale omului sunt legate de exercitarea suveranității naționale, națiunea fiind considerată ca sursă a principiilor oricărei suveranități și că nici o grupare, nici un individ, nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea.

Proclamând că oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi, că deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică și că scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului, Declarația definește, totodată, libertatea ca tot ce nu dăunează altuia și precizează că exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură celorlalți membri ai societății să se folosească de aceleași drepturi, limite ce nu pot fi determinate decât prin lege. Potrivit conținutului Declarației, legea este expresia voinței generale, ea trebuind să fie aceeași pentru toți, fie că îi apără, fie că îi pedepsește. Tot ce nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat. Nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce legea nu-l obligă. Declarația proclamă prezumția de nevinovăție a oricărui cetățean până în momentul în care a fost declarat vinovat și nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, dacă prin manifestarea lor nu contravine ordinii publice stabilite prin lege. Deosebit de importante în această Declarație sunt garanțiile prevăzute pentru exercitarea drepturilor. Ea prevede în mod expres că garanția drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată, societatea având dreptul să tragă la răspundere pe orice funcționar public pentru modul în care își îndeplinește sarcina care i-a fost încredințată[3]).

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a stat la baza elaborării și adoptării tuturor constituțiilor cu caracter democratic din Franța și din alte state până în vremurile noastre.

Prima constituție europeană fundamentată pe principii democratice a fost Constituția poloneză, elaborată în anul 1791, după care a urmat cea franceză și apoi, în decursul timpului, multe altele. Până la al doilea război mondial, constituțiile majorității statelor cu regimuri democratice conțineau prevederi ample referitoare la drepturile omului. Aceste drepturi nu au căpătat și o dimensiune juridică internațională. Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial a dezvăluit, printre altele, că marea conflagrație de la mijlocul secolului XX s-a dezlănțuit tocmai datorită faptului că nu au fost respectate drepturile și libertățile fundamentale ale omului și popoarelor.

Consecințele dramatice ale celui de-al doilea război mondial au condus la necesitatea înțelegerii că asigurarea păcii și, implicit, respectarea drepturilor omului nu mai pot fi considerate și tratate drept "treburi interne" ale statelor, ele constituind probleme de maximă importanță ale întregii comunități internaționale, drepturile omului trebuind să fie asociate cu drepturile popoarelor.

Se impunea cu necesitate elaborarea unui document care să reglementeze și să statueze în plan internațional problema drepturilor omului. Acest rol avea să-l îndeplinească "Declarația universală a drepturilor omului".

Istoricul Declarației[4]) începe la Conferința de la Dumbarton Oaks (august-octombrie 1944), unde s-a proiectat Organizația Națiunilor Unite (ONU), când experții SUA, Marii Britanii, URSS și Chinei au cerut ca ONU să elaboreze un document internațional în legătură cu respectarea drepturilor omului. La Conferința de la San Francisco, în cadrul căreia s-a adoptat Carta Organizației Națiunilor Unite (25 aprilie – 26 iunie 1945), a fost exprimată dorința din partea tuturor participanților de a se alcătui o Declarație a drepturilor omului, constituindu-se în anul 1946 o comisie (Comisia drepturilor omului) cu sediul la Geneva. În anul 1947, Comisia a adoptat "Proiectul Cassin"[5]), fiind depusă o muncă asiduă de elaborare a conținutului Declarației, folosindu-se în acest scop numeroase surse de documentare. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite de la 10 decembrie 1948 a adoptat "Declarația universală a drepturilor omului", al cărei preambul conține un cuprinzător și important apel la moralitatea politică, adresat întregii umanități, în care se arată: "Considerând că recunoașterea demnității tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume. Considerând că ignorarea și disprețuirea dreptului omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor.

Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi.

Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni.

Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite a proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață, în cadrul unei libertăți mai mari.

Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze, în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite, respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă.

Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament.

Adunarea Generală proclamă prezenta Declarație universală a drepturilor omului ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor"[6]).

Internaționalizarea drepturilor omului ca o garanție a păcii, pe fondul internaționalizării informațiilor științifice și tehnologice utilizate în cazul unei piețe libere, ca garanție a propășirii economice și culturale, a convins țările europene din vest, unite în cadrul Consiliului Europei, să semneze la 4 noiembrie 1950 Convenția europeană asupra drepturilor omului, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Acest act este, de fapt, primul instrument de drept internațional care organizează apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale.

Spre deosebire de alte instrumente internaționale, Convenția europeană nu se limitează doar la a enunța principii, ci, o dată cu formularea drepturilor și libertăților, ea oferă, pentru protecția lor, o garanție colectivă, prevăzând căi de atac contra violării lor și concomitent măsuri reparatorii.

În țările europene democratice, Convenția a fost integrată organic în normele juridice interne. Astfel, în Elveția, Convenția europeană are rang de lege federală; în Franța ea ocupă un rang superior legilor; în Austria, Convenția are același rang cu Constituția; în Olanda are un rang superior Constituției; în Germania, Italia și Elveția dispozițiile Convenției europene pot fi invocate direct asupra parlamentelor, guvernelor, autorităților administrative și tribunalelor din țările respective[7]).

Convenția obligă statele contractante să pună dreptul lor intern în acord cu dispozițiile ei, exercitând un anumit control asupra actelor legislative, administrative și juridice ale statelor, influențând, și pe această cale, respectarea prevederilor convenției. La cererea Secretariatului general al Consiliului Europei, privind art. 56 al Convenției, guvernele țărilor semnatare trebuie să furnizeze explicații privind modul în care dreptul intern asigură aplicarea efectivă a prevederilor Convenției.

Alte instrumente juridice internaționale le constituie cele două pacte internaționale adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966 și ratificate de statul român, respectiv Pactul internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale a cărui respectare este urmărită de Consiliul Social al ONU și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, a cărui respectare este urmărită de Comitetul Drepturilor Omului, pendinte de Consiliul Economic și Social al ONU.

Cele două pacte internaționale dezvoltă principiile consemnate în "Declarația universală a drepturilor omului" și stabilesc detaliat care sunt drepturile civile și politice, drepturile economice, sociale și culturale recunoscute de comunitatea internațională și care trebuie garantate de state în mod corespunzător. Pactele afirmă, de asemenea, că exercițiul acestor drepturi nu poate fi supus nici unor limitări, decât acelora care se stabilesc prin lege și care au ca scop asigurarea recunoașterii drepturilor altora, satisfacerea exigențelor moralei, ordinii publice, securității statului și bunăstării generale într-o societate democratică.

Pactul privind drepturile civile și politice autorizează statele să limiteze sau să suspende exercițiul anumitor drepturi numai în cazul în care un pericol excepțional, proclamat printr-un act oficial al puterii, ar amenința existența națiunii. Și în aceste cazuri, suspendarea sau limitarea nu pot fi autorizate decât în măsura strictă pe care situația o cere și nu poate niciodată antrena o discriminare fondată pe considerente de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială. Aceste situații excepționale trebuie semnalate, de altfel, Organizației Națiunilor Unite. În același timp, Pactul amintit împuternicește Comitetul drepturilor omului să primească și să examineze sesizările persoanelor particulare împotriva pretinselor violări de către statele cărora le aparțin, a drepturilor lor fundamentale. Orice cetățean particular, care pretinde a fi victima unei asemenea violări și care a epuizat căile interne de recurs, se poate adresa Comitetului european care, examinându-le, poate lua măsurile prevăzute de Pact, în vederea revederii situației.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în vederea instituționalizării lor pe plan internațional, au fost înscrise și în capitolele distincte în documentele Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, respectiv în Actul final de la Helsinki din 1975 și în documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid din 1982, Viena în 1989, Copenhaga în 1990 și Paris în 1991 etc. Aceste documente, împreună cu Declarația Universală a drepturilor și pactele internaționale, se constituie într-o adevărată cartă internațională a drepturilor omului.

Trebuie menționat că problematica drepturilor omului se află în centrul atenției organizațiilor regionale din zonele Asiei, Africii, ale Americii Latine, dintre care amintim: Organizația Unității Africane, constituită în 1963, autoarea Cartei africane a Drepturilor Omului și Popoarelor (1981); Organizația Statelor Americane, înființată în anul 1947, autoarea Convenției interamericane a Drepturilor omului (1969); Consiliul regional al Drepturilor Omului din Asia, care a elaborat Declarația Drepturilor Omului, ale Individului și Popoarelor Asiei și Pacificului.

De la Declarația Universală a Drepturilor Omului, Adunarea generală a ONU a adoptat până în prezent peste 80 de declarații sau convenții privind drepturile omului, care se referă la o diversitate de probleme precum: genocidul, discriminarea rasială, apartheid-ul, refugiații, apatrizii, drepturile femeilor, sclavia, căsătoria, copiii, tinerii, străinii, exilul, handicapații fizic și mental, tortura, progresul social etc. Aceste documente au determinat și determină apariția unor legi în dreptul internațional, dar și cel intern, pentru toate statele care sunt părți și nu numai.

În prezent, când România parcurge o serie de transformări structurale pe linia democratizării și a trecerii spre economia de piață, când refacerea statului de drept se află în plină desfășurare adoptarea legislației interne, inclusiv adoptarea noii Constituții, se realizează în concordanță cu prevederile "Declarației universale a drepturilor omului", cu prevederile pactelor și a celorlalte documente la care este parte, inclusiv cu cele ale Convenției europene asupra drepturilor omului. În cadrul statului de drept care se edifică în țara noastră toți cetățenii beneficiază de drepturi garantate de noua Constituție și au obligațiile prevăzute de aceasta. Toți cetățenii sunt egali în fața legii și a justiției, fără privilegii și fără nici un fel de discriminări privind rasa, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia și apartenența politică, averea sau originea socială. Orice persoană are dreptul de a se adresa justiției pentru apăarea drepturilor și libertăților sale înscrise în Constituție și legile țării. De asemenea, este prevăzut dreptul omului la viață, ca un drept absolut și individual. Pedeapsa cu moartea este interzisă în timp de pace; dreptul la siguranța persoanei și la libertatea individuală; libertatea persoanei și integritatea sa fizică sunt inviolabile. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unei pedepse sau tratament inuman, degradant. Acuzarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile expres prevăzute de lege și cu stricta respectare a procedurilor legale stabilite în acest scop. Până la pronunțarea hotărârii judecătorești, persoana se consideră nevinovată, iar dreptul său la apărare este inviolabil; dreptul la libera circulație, care este ocrotit de lege. Fiecărui cetățean îi este garantat dreptul de a se deplasa, de a-și stabili domiciliul sau reședința oriunde pe teritoriul național, de a călători în străinătate sau de a imigra, precum și de a reveni în țară. Acest drept poate fi restrâns prin lege numai în cazurile în care acest lucru este necesar pentru a face față unui pericol ce ar amenința ordinea constituțională, pentru a preveni riscurile răspândirii unei epidemii, consecințele unei calamități naturale sau ale celor legate de un sinistru deosebit de grav, precum și pentru protecția minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infracțiuni ori pentru executarea unei condamnări penale; dreptul oricărei persoane fizice de a dispune de ea însăși, dacă prin aceasta nu aduce atingere ordinii de drept, drepturilor și libertăților altora, precum și bunele moravuri, iar autoritățile publice protejează viața intimă familială și privată; dreptul la inviolabilitate a domiciliului. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fizice fără învoirea acesteia sau pe baza unei împuterniciri legale; secretul corespondenței de orice fel, scrisori, telegrame, trimiteri poștale, convorbiri telefonice și alte asemenea modalități de comunicare – este inviolabil. Inviolabilitatea secretului corespondenței poate fi restrâns prin lege numai pentru prevenirea unui pericol privind siguranța statului: libertatea deplină a gândirii, a opiniilor, precum și cea a credințelor religioase. Nimeni nu poate fi supus unei discriminări sau persecuții pentru opiniile și pentru credințele sale; libertatea cuvântului și a celorlalte modalități de exprimare și de comunicare a creației intelectuale, artistice și științifice prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunet sau prin orice alte mijloace – sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. Presa este liberă, ea neputând fi supusă nici unui fel de cenzură, nici împiedicată în libera creație și comunicarea ideilor și a opiniilor fără nici o deosebire; dreptul la informații de orice natură în condițiile legii. Statul nu poate cenzura activitatea mijloacelor de informare, a partidelor politice, a unor organe sociale sau a unor persoane particulare; dreptul de a alege și a fi ales pe baza votului universal, egal direct, secret și liber exprimat; libertatea de întrunire, de a organiza adunări, manifestații, procesiuni și demonstrații care trebuie să se desfășoare pașnic și fără arme; libertatea de asociere; libertatea de a munci și de a-și alege locul de muncă, de a fi retribuit, de a primi ajutor de șomaj și alte măsuri de protecție socială; dreptul fiecărui salariat la repaus săptămânal și concediu anual remunerat; dreptul cetățenilor la pensii, ajutoare de boală, ajutoare de deces și alte măsuri de protecție socială în condițiile stabilite de lege, inclusiv privind persoanele handicapate; dreptul la grevă în conformitate cu prevederile legale; dreptul de proprietate, de moștenire și de ocrotire a acestora; dreptul copiilor și tineretului la condiții satisfăcătoare de viață și de educație fără nici un fel de discriminare etc.

În cadrul unui stat de drept, libertățile fundamentale ale omului se asociază organic cu îndatoririle membrilor societății. Orice persoană trăiește și se dezvoltă în cadrul unei societăți, beneficiind de drepturile și libertățile fundamentale consacrate de documente ale ONU și prevăzute în Constituție și legile ordinare din țara în care trăiește. Dar drepturile omului nu pot fi înțelese ca drepturi absolute, care să poată fi exercitate fără limită. Ele trebuie exercitate în așa mod încât, prin activitatea unei persoane, să nu se aducă atingerea în vreun fel drepturilor altor persoane.

Orice persoană are nu numai drepturi, ci și îndatoriri față de societatea din care face parte. De aceea, drepturile fundamentale ale omului trebuie concepute în corelație cu îndatoririle ce îi revin. Este concludent, în acest sens, conținutul art. 29 din "Declarația universală a drepturilor omului", potrivit căruia: "orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale".

Dacă ne referim la îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români nu trebuie omis faptul că acestea trebuie analizate prin prisma evoluției societății românești actuale. Astfel, una din îndatoririle esențiale ale cetățeanului dintr-un stat de drept o constituie respectarea cu strictețe a Constituției și a legilor ordinare. O altă îndatorire fundamentală, care aparține fiecărui cetățean, este și cea a satisfacerii serviciului militar. Ea are o sferă mai restrânsă, privindu-i numai pe cetățenii apți de a satisface serviciul militar și numai între anumite limite de vârstă, însă nu și persoanele debile mintal, alienate, inapte pentru satisfacerea serviciului militar sau persoanelor condamnate la inchisoare, pe timpul executării pedepsei în penitenciare etc.

În ceea ce privește definiția îndatoririlor fundamentale, trebuie ținut seama, în primul rând, de faptul că acestea sunt niște obligații, care trebuie indeplinite, întrucât societatea le atribuie la un moment dat o valoare deosebită. Îndatoririle fundamentale reprezintă obligații apreciate la un moment dat de societate ca fiind esențiale pentru îndeplinirea scopurilor sale, consfințite în Constituție și, ca atare, transpuse în viață cu fermitate.

[1])Culegere de texte pentru istoria universal|, vol. 1, EDP, 1973, p. 16-18

[2])Ibidem, p. 113

[3])Ibidem, p. 146-148

[4])Vezi I. Lipoveanu, DeclaraÛia internaÛional| a drepturilor omului în leg|tur| cu elaborarea noii ConstituÛii a României, în revista Dreptul, an I, sem. III, nr. 3, 1990, p. 315

[5])Rebe Cassin a fost profesor la Facultatea de drept de la Paris

[6])Drepturile omului, București, Ed. Adev|rul, 1990, p. 13-15

[7])Ibidem, p. 8

Conținutul și esența regimurilor politice

Problema regimurilor politice este vitală pentru organizarea și fundamentarea vieții sociale. De natura regimurilor politice depinde în mare măsură soluționarea în interesul cetățenilor a problemelor legate de viața și activitatea acestora.

Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare și funcționare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire și acțiune a organelor de stat, în raport cu cetățenii.

Dacă organele de conducere ale puterii politice, în general, organele de stat se constituie și acționează prin consultarea cetățenilor, prin respectarea voinței și intereselor acestora, avem de a face cu un regim democratic. Un astfel de regim, de regulă, reprezintă interesele generale ale tuturor membrilor societății, ale tuturor categoriilor sociale.

Dimpotrivă, dacă organele puterii politice, organele de stat se constituie și acționează prin nesocotirea voinței cetățenilor, fără consultarea acestora și împotriva voinței lor, avem de-a face cu un regim dictatorial, care reprezintă interesele unui grup minoritar, în conflict cu interesele generale ale societății.

Așadar, regimul politic este determinat, în ultimă instanță, de raporturile de forță dintre cetățeni, dintre societatea civilă și stat.

Cu cât masele acționează mai organizat și conștient, cu cât gradul lor de cunoaștere și voință politică este mai ridicat, cu atât ele pot să impună un regim care să le servească interesele, respectiv un regim democratic și invers.

În evoluția sa istorică, societatea omenească a cunoscut atât regimuri democratice cât și dictatoriale, în raport cu condițiile concret istorice. Regimul politic nu trebuie confundat cu forma de guvernământ; aceasta din urmă se referă la raporturile dintre diferitele organisme ale statului în procesul lor de constituire. În acest sens, pot să existe ca forme de guvernare: monarhii absolute sau constituționale, republici prezidențiale parlamentare etc.

Regimul politic nu depinde atât de forma de guvernare, cât, mai ales, de raportul dintre acesta și cetățeni.

Este adevărat că în cazul unor monarhii cu caracter absolut, nu pot să existe decât regimuri dictatoriale. În cazul monarhiilor constituționale putem avea regimuri democratice, iar în cazul unei republici prezidențiale, pot exista atât regimuri politice democratice, cât și dictatoriale.

Regimuri politice democratice

Regimurile democratice au apărut o dată cu primele forme de organizare democratică a societății, având însă o serie de trăsături specifice în raport cu formațiunile sociale.

Dacă în sclavagism și feudalism, regimurile democratice au reprezentat rarități, o dată cu epoca modernă, cel puțin în țările dezvoltate, acestea devin o formă principală de exercitare a conducerii politice a societății, îmbrăcând forme specifice în raport de condițiile concrete ale fiecărei țări: regimuri politice democratice în cadrul unor monarhii constituționale (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.); regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare (Italia, Germania, Portugalia, Finlanda etc.); regimuri democratice prezidențiale (SUA, Franța, România etc.).

După înfrângerea fascismului în cel de-al doilea război mondial și scoaterea în afara legii a mișcărilor și partidelor care au generat regimuri politice dictatoriale, precum și în procesele ce au loc astăzi în țările estice, inclusiv în fosta Uniune Sovietică asistăm la extinderea regimurilor democratice care sunt pe cale să se instaureze în majoritatea statelor lumii, îmbrăcând forme specifice de la o țară la alta și chiar de la un continent la altul.

Trebuie menționat că procesul de democratizare se extinde și în lumea a treia, inclusiv în țările aflate multă vreme sub influența comunistă. Procesul de democratizare a vieții politice cunoaște în ultima vreme un curs rapid de extindere în America Latină, iar țările Africii traversează o perioadă accentuată de frământări politice cu tendință vădită de democratizare, pe întreg continentul african.

Se poate aprecia, așadar, că, în epoca contemporană, regimurile democratice capătă o pondere tot mai mare în viața politică a tuturor țărilor, de aceasta fiind legată promovarea progresului și prosperității, a colaborării între popoare și, în ultimă instanță, a menținerii păcii.

Substanța regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor și libertăților omului, ceea ce permite cetățenilor să aibă acces la viața politică și să determine prin voința lor cursul și calitatea regimului politic. Un regim politic este democratic în măsura în care libertatea, democrația, pluralismul și parlamentarismul fundamentează existența societății globale, implicit, esența democratică a regimului politic presupune ca statul să aibă libertate de acțiune în sensul că puterile sale de natură politică, economică, culturală, educațională etc., să nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din grupările care le dispută, căci orice identificare cu acestea, în detrimentul majorității cetățenilor, poate să conducă la un regim politic antidemocratic, dictatorial. De aceea, încălcarea jocului democratic, de către un grup sau altul, înseamnă anularea libertății proprii a celorlalte grupări sau cetățeni, dar și un atentat la libertate, autoritatea și suveranitatea puterii publice a statului ce reprezintă interesele societății.

Suportul menținerii unui regim democratic constituțional se află în competiție permanentă a structurilor pluraliste ale societății civile și politice. Specific acestui cadru este faptul că grupurile și cetățenii posedă libertatea și autonomia față de puterea statului, ceea ce face posibilă manifestarea opoziției ca factor de control al puterii și de edificare a valorilor democratice. Legitimitatea funcționării regimului politic democratic este dată de votul cetățenilor în momentul alegerilor, activitatea prin care se exercită un control atât asupra regimului puterii, cât și asupra opoziției. Într-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizează prin lipsa puterii personale, prin limitarea mandatului și responsabilitatea celor aleși în fața poporului. În acest mod, puterea este dispersată, limitată, controlată și concurențială, ceea ce determină reproducerea puterii politice a regimului în procesul dezvoltării democratice. În esență un regim democratic trebuie să aibă la bază în mod permanent, principiile democrației, ale statului de drept.

Regimuri democratice la români în epocile modernă și contemporană

În istoria poporului român, spiritul democratic s-a înscris ca o permanență istorică, alături de idealurile sale de libertate socială, unitate statală și independență națională.

Apariția statului național modern român la mijlocul secolului al XIX-lea s-a realizat pe principii democratice. Acest lucru și-a găsit expresia atât în fundamentarea unei legislații cu caracter democratic, cât și în existența unui mecanism politic menit să asigure o conducere democratică, bazată pe consens național. Însăși Unirea din ianuarie 1859, proclamarea lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești s-au realizat pe bază de consens național și a unor principii democratice, prin larga consultare și voință a poporului.

Impunerea în fața Europei a statului modern român s-a datorat tocmai actului de voință a poporului, manifestat în mod democratic. Prin Constituția din 1866 și modificările acesteia, survenite pe parcurs, s-a cristalizat în România un sistem democratic parlamentar cu mari valențe moral-politice. Nu pot fi însă ignorate menținerea votului cenzitar prin intermediul căruia se asigura o largă participare la viața politică a claselor sociale privilegiate și o accentuată restrângere a posibilităților maselor populare de a lua parte la aceasta. Semnificativ în această direcție este faptul că țărănimea, care era cea mai numeroasă clasă socială în perioada respectivă, cât și muncitorimea nu au avut reprezentanți direcți în parlamentul țării în perioada anterioară anului 1918.

Marea Unire din 1918 a fost rezultatul actului de voință a întregului popor manifestat într-un mod profund democratic, în cadrul unor forumuri constituite pe baza unor alegeri liber exprimate. Stau mărturie în această direcție "Sfatul Țării" – organism reprezentativ al tuturor românilor din Basarabia; "Adunarea Națională Constituantă a românilor din Bucovina" și "Congresul Democratic Bucovinean" ce includea reprezentanți atât ai românilor, cât și ai naționalităților conlocuitoare din zonă; "Marea Adunare Națională Transilvană", întrunită la Alba Iulia.

Constituția din 1923 marchează un mare pas pe calea dezvoltării democratice a României. Prin această constituție sunt consacrate pe deplin principiile unei vieți democratice, cum sunt: votul universal, direct și secret (ce fusese introdus încă de la sfârșitul anului 1918), proclamarea prin lege a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, separarea puterilor în stat; consacrarea pluripartidismului, libera exprimare a opiniilor politice, inclusiv libertatea presei; dreptul de organizare politică, întrunire, demonstrații etc. Trebuie să precizăm însă că, și în perioada când s-a fundamentat, prin intermediul constituției din 1923, un regim politic parlamentar de factură democratică (parlamentul având, prin prevederile constituționale, un rol hotărâtor în viața politică a țării), democrația avea totuși o serie de limite prin excluderea de la dreptul de vot a unei importante părți a populației (femeile, militarii, funcționarii de stat), cum și prin o serie de măsuri care s-au inițiat pe parcurs pentru eludarea unor prevederi constituționale.

Peste aceste limite, se poate totuși afirma, fără teama de a greși, că, în această parte a Europei, România a fost prima țară care a pășit pe calea unei veritabile democrații încă de la mijlocul secolului trecut, proces care a evoluat pe o linie de permanentă adâncire și dezvoltare.

Revoluția din decembrie 1989, înlăturând regimul totalitar comunist, a redeschis calea unei vieți democratice care prinde contur din ce în ce mai mult în societatea românească. Așadar, procesul democratic ce are loc astăzi în țara noastră, bazat pe existența unui pluralism de partide și alte formațiuni politice, reia bogatele și frumoasele tradiții din trecut.

Primul regim politic democratic din perioada modernă a României îl constituie cel din timpul domniei lui Alex.I. Cuza (ianuarie 1859 – februarie 1866). Principalele trăsături ale regimului democratic din vremea lui Cuza se referă la:

Ø realizarea statului național modern român prin unirea politică a Moldovei cu Muntenia, ca urmare a alegerii democratice a aceluiași domnitor în fruntea celor două Principate Române (la 5 și respectiv 24 ianuarie 1859), stat care va adopta denumirea de România începând cu 24 ianuarie 1861. Unirea din 1859 a constituit rezultatul luptei și voinței de unitate statală a românilor și totodată, un act de mare abilitate diplomatică a clasei politice din acea perioada care, în pofida prevederilor Convenției de la Paris din 1858 și fără încălcarea acesteia în mod expres, s-a reușit ca prin alegerea aceleiași persoane ca Domn în ambele principate, să se concretizeze actul Unirii din 1859, peste voința marilor puteri ce au fost puse în fața unui fapt împlinit, acestea recunoscându-l în perioada imediat următoare;

Ø punerea bazelor statului de drept în România prin constituirea principalelor instituții ale puterii (parlament, judecătoresc, executiv cu ministerele de resort și a organismelor precum armata, instanțele judecătorești, administrația publică, structurile moderne de învățământ – primar, liceal și superior, servicii diplomatice, de informații etc.). Actualele structuri ale statului român sunt, în mare, cele din vremea lui Cuza (într-o formă mai evoluată). Tot în această perioadă au început să fie aplicate principiile statului de drept precum: reglementarea prin lege a relațiilor sociale și a diferitelor domenii de activitate, alegerea pe bază de vot a organelor de conducere, separația puterilor în stat, libertatea și independența presei etc.;

Ø înfăptuirea unor reforme radicale în toate domeniile de activitate care au condus la profunde transformări în viața socială și deci la consolidarea statului național modern român. Dintre marile reforme înfăptuite în timpul lui Al.I. Cuza amintim: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară prin care modul de producție capitalist a devenit predominant în economia românească, reforma învățământului, a justiției, a armatei, reforma administrativă, generalizarea evidenței de stare civilă la toate primăriile atât urbane cât și rurale, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin etc.;

Ø promovarea unei politici externe prestigioase, în conformitate cu interesele majore ale statului român;

Ø pregătirea înfăptuirii independenței depline prin consolidarea statului român atât pe plan intern cât și extern.

Al doilea regim politic democratic este cel din perioada lui Carol I (mai întâi ca prinț domnitor (1866-1881), iar apoi ca rege din 1881 până în 1914).

După cum se știe Al.I. Cuza a fost forțat să abdice prin lovitura de stat din februarie 1866, în vederea aducerii ca domnitor a unui prinț străin, acțiune agreată atât de unele forțe politice interne cât și externe și care s-a concretizat prin aducerea ca domnitor a prințului Carol de Hohenzollern provenind dintr-o familie monarhică prusacă.

Regimul politic din timpul lui Carol I care a inclus o perioadă îndelungată de 48 de ani, are o serie de caracteristici:

Ø consolidarea în continuare a statului de drept și a vieții democratice în general prin adoptarea Constituției României, în 1866, elaborarea unui important număr de legi privind introducerea sistemului monetar și bancar național, organizarea politică și profesională, stimularea dezvoltării economiei etc. Potrivit legilor în vigoare, partidele politice și organizațiile profesionale au avut posibilitatea să-și desfășoare neîngrădit activitatea, funcționând pe această bază, alternanța democratică la guvernare cu excepția șefului statului. Pe baza dreptului la liberă exprimare, rolul presei devenind tot mai important în viața democratică a țării. Constituția din 1866 a inaugurat monarhia constituțională ca formă de guvernământ în România, care devine efectivă începând cu anul 1881, când țara noastră a devenit regat, iar șeful statului rege;

Ø asigurarea dezvoltării economice prin măsuri de încurajare a industriei autohtone;

Ø dezvoltarea legăturilor României, mai ales cele economice cu multe state ale lumii ce au inclus țara noastră în fluxul relațiilor internaționale, îndeosebi cu cele occidentale;

Ø cucerirea independenței depline a României (1877-1878), cu prețul unor mari jertfe și sacrificii ale poporului român în luptele și victoriile repurtate de armata română împotriva forțelor otomane la Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin etc. Independența deplină a României a dus la creșterea prestigiului acesteia pe plan internațional și la impulsionarea progresului general al țării.

Al treilea regim democratic din România îl constituie cel din perioada domniei regelui Ferdinand I de Hohenzollern 1914-1927, care a urmat la domnie după încetarea din viață a lui Carol I survenită în toamna anului 1914.

Regimul politic din perioada de domnie a regelui Ferdinand I se caracterizează, în principal, prin:

Ø continuarea procesului de consolidare a regimului democratic sub forma sa de guvernământ – monarhic constituțională prin adoptarea de noi legi, întărirea instituțiilor statului și a mecanismelor democratice și, îndeosebi, prin adoptarea constituției din 1923, care a fost apreciată drept una dintre cele mai democratice constituții europene din aceea vreme;

Ø înfăptuirea Marii Uniri din 1918 prin revenirea în granițele firești ale statului român a tuturor provinciilor istorice românești. Procesul Marii Uniri a avut la bază voința tuturor românilor din toate provinciile țării, a tuturor partidelor și factorilor politici inclusiv a șefului statului – regele Ferdinand I. Acest proces s-a realizat în mod democratic prin votul majorității absolute a populației din provinciile care s-au unit cu țara. Astfel, la 27 martie 1918, Marele Sfat al Țării întrunit la Chișinău a hotărât Unirea Basarabiei cu România (care fusese anexată cu forța pentru prima dată de către Rusia țaristă în 1812); la 28 noiembrie Congresul democratic bucovinean întrunit la Cernăuți a hotărât revenirea Bucovinei la patria mamă, care fusese ocupată samavolnic de către Imperiul habsburgic în 1775; la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Națională transilvăneană, alcătuită din 1228 de deputați oficiali, întrunită la Alba Iulia, a adoptat în unanimitate, într-un puternic entuziasm național, Rezoluția de Unire cu Țara a Transilvaniei și Banatului pentru totdeauna, hotărâre susținută și aclamată de către cei peste 100000 de români prezenți pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, sosiți de pe toate plaiurile ardelene. Actul de la 1 decembrie de la Alba Iulia marchează încheierea, atunci, a procesului de unitate statală românească, motiv pentru care Parlamentul țării noastre, constituit după decembrie 1989, a proclamat, pe bună dreptate, data de 1 Decembrie ca ziua națională a României. Reflectând această realitate istorică a desăvârșirii unității statale românești, Constituția din 1923 definea România ca stat național unitar, indivizibil, iar teritoriul său inalienabil, realitate consfințită, de altfel și de actuala Constituție a țării noastre. Trebuie menționat că Marea Unire din 1918 s-a înfăptuit cu prețul unor mari jertfe și sacrificii ale poporului român din care numai în războiul de întregire a neamului din 1916-1918, tributul de sânge dat de români a fost de peste 800000 de pierderi de vieți omenești la care se adaugă pierderi materiale incalculabile. De asemenea, trebuie subliniat faptul că înfăptuirea de către români a statului național unitar în granițele sale firești, și-a regăsit recunoaștere internațională în tratatele de la Versailles, Saint-Germaine, Trianon, Paris etc., semnate în cadrul Conferinței de pace de la Paris 1919-1920;

Ø realizarea unor importante reforme economico-sociale și administrative, îndeosebi reforma agrară din 1921, de altfel cea mai amplă reformă agrară din țara noastră prin care s-au expropriat peste 6 milioane ha de pământ din cadrul marii proprietăți moșierești, suprafață repartizată în majoritatea ei în loturi de împroprietărire a țăranilor;

Ø unificarea legislației, instituțiilor și organizațiilor la scara națională a României întregite (unificarea administrației, finanțelor, învățământului, transportului, armatei, sistemului monetar etc.).

Al patrulea regim politic democratic este cel din perioada regenței 1927-1930, situație la care s-a ajuns prin renunțarea la dreptul de succesiune la tron a prințului moștenitor Carol (primul născut a lui Ferdinand I), fiind declarat rege al României prințul Mihai, fiul lui Carol. Cum prințul Mihai era minor, până la majoratul acestuia, s-a instituit o regență care a durat până în anul 1930.

Regimul politic din această perioadă se caracterizează prin faptul că a menținut principiile statului de drept și o viață politică democratică.

Al cincilea regim politic democratic îl constituie cel din prima parte de domnie a regelui Carol al II-lea 1930-1938. La această situație s-a ajuns în urma ocupării tronului României de către prințul Carol în anul 1930, cu sprijinul unor cercuri politice din țară, încetând astfel perioada de regență.

Regimul politic din perioada 1930-1938, când regele Carol al doilea a domnit ca monarh constituțional, are următoarele caracteristici:

Ø se mențin și se consolidează principiile și caracteristicile statului de drept;

Ø se accentuează procesul de modernizare a României, amplificându-se relațiile cu numeroase state ale lumii;

Ø se înregistrează un ritm înalt al dezvoltării economice în anii 1934-1938, apărând unele ramuri noi industriale.

Al șaselea regim democratic poate fi considerat cu rezerve cel din perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947, având următoarele caracteristici:

Ø revenirea, după actul de la 23 august 1944, la constituția din 1923 care fusese abrogată în 1938 de către regele Carol al II-lea. Odată cu această revenire se stabilește monarhia constituțională sub domnia regelui Mihai I care devenise rege al României din 6 septembrie 1940:

Ø reluarea activității instituțiilor statului de drept inclusiv a partidelor politice, a presei etc.;

Ø manifestarea acestui regim democratic în condițiile ocupării României de către trupele sovietice și includerea țării noastre, cu acordul Puterilor Occidentale, în sfera de influență sovietică, a fost puternic îngrădită, sfârșind prin lichidarea acestui regim democratic;

Ø preluarea treptată de către comuniști, cu sprijin sovietic, a puterii politice în stat prin instaurarea guvernului dr. Petru Groza la 6 martie 1945, guvern preponderent comunist, constituirea în noiembrie 1946, a unui parlament în care comuniștii dețineau majoritatea, scoaterea în afara legii în 1947 a partidelor istorice și preluarea deplină a puterii politice în toate organele statului până la sfârșitul anului 1947 când regele Mihai a fost constrâns să abdice;

Ø ca aspecte pozitive ale acestei perioade pot fi menționate retragerea administrației sovietice din zona nordică a Ardealului după instaurarea guvernului Petru Groza, iar prin semnarea Tratatului de pace cu Națiunile Unite în februarie 1947, oficializarea internațională a anulării dictatului de la Viena din 30 august 1940 și restabilirea independenței și suveranității României;

Ø acest regim politic a fost unul sui-generis în sensul că a existat ca formă de guvernământ o monarhie constituțională, dar în care deținătorii reali ai puterii erau comuniștii.

Al șaptelea regim democratic este cel instaurat în urma revoluției din decembrie 1989 care a dus la înlăturarea regimului totalitar comunist.

Acest regim comportă la rândul său anumite caracteristici:

Ø revenirea la principiile și instituțiile statului de drept și dezvoltarea lor pe baze noi prin alinierea României la convențiile și declarațiile internaționale, ce consacră principiile și normele moderne ale statului de drept;

Ø elaborarea și adoptarea unei noi constituții moderne ce asigură cadrul legislativ și instituțional a statului de drept și a unei vieți democratice în România;

Ø tranziția României de la un stat totalitar și o economie centralizată la un stat democratic și o economie liberă de piață, prin înfăptuirea unor reforme structurale în toate domeniile vieții sociale;

Ø realizarea alternanței democratice la guvernare include pentru prima dată toate organele puterii de stat inclusiv șeful statului;

Ø promovarea unei politici externe de integrare a României în structurile politice, economice și militare vest-europene și neoatlantice.

Perioada de tranziție pe care o parcurge România se estimează a fi încheiată odată cu realizarea programului de privatizare, a reformelor de ordin structural și, îndeosebi, a relansării economice.

Existența unor regimuri democratice încă de la mijlocul sec. al XIX-lea în România, face dovada unei bogate tradiții și vocații democratice a poporului nostru. Această realitate este cu atât mai importantă cu cât România s-a aflat înconjurată de state cu regimuri politice totalitare precum imperiul țarist și apoi cel sovietic la răsărit, imperiul austro-ungar, iar după 1918 regimul horthyst la apus și la sud imperiul otoman, iar după 1918 regimul dictatorial din Bulgaria.

Se poate aprecia, așadar, că România, în pofida acestei situații, a fost o oază de democrație în această parte a continentului european.

Regimurile democratice din România au avut anumite limite și neajunsuri. Dintre acestea pot fi menționate:

Ø în multe situații egalitatea în fața legii a fost eludată chiar prin anumite acte normative. Constituția din 1866 a menținut votul cenzitar prin care populația fără venituri mici era marginalizată de la viața politică, iar constituția din 1923, deși prevedea votul universal, prin anumite articole ale sale, erau excluse de la vot o serie de categorii sociale precum femeile, militarii, marea majoritate a funcționarilor de stat și ai cultelor etc.;

Ø s-au comis încălcări frecvente ale legii fără ca justiția să intervină, aceasta fiind uneori chiar părtașe la astfel de situații mai ales în cazuri grave de corupție;

Ø reprimarea cu brutalitate, prin ignorarea totală a legii a unor revolte, mișcări greviste și demonstrații ale diferitelor categorii sociale care revendicau drepturi și libertăți legitime. Ca exemple concludente în această direcție pot fi menționate: reprimarea sângeroasă a răscoalelor țărănești din 1888 și 1907. După cum se știe, în cazul răscoalei din 1907, reprimarea acesteia s-a soldat cu peste 11000 de victime, adică un adevărat genocid, fiind executate persoane fără a fi judecate. Foarte grav a fost faptul că au fost împușcați țăranii și din satele în care nu au avut loc răscoale, victimele neavând nici un fel de tangență sau legătură cu răscoala; la fel de sângeroase pot fi considerate și reprimările grevelor și demonstrațiilor muncitorești din decembrie 1918 când în Piața Teatrului Național din capitală au fost uciși peste 100 de demonstranți, a grevei din Valea Jiului din anul 1929, când au fost uciși circa 30 de greviști și a mișcărilor greviste ale ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie-februarie 1933 când la Atelierele Grivița din București au fost executate zeci de persoane;

Ø numeroase neajunsuri se întâlnesc și în cazul regimului democratic de după 1989, prin existența unor grupări precum "Piața Universității", mineriadele, rivalitățile neprincipiale dintre unele partide, extinderea alarmantă a fenomenelor de corupție, lipsa de autoritate a unor instituții ale statului, vid legislativ, recurgerea excesivă la ordonanțe și ordonanțe de urgență și, ceea ce este mai grav, căderea economică și scăderea drastică a nivelului de trai al populației.

Cu toate neajunsurile semnalate revenirea la un regim democratic în România după revoluția din decembrie 1989, constituie un factor de mare importanță pentru propulsarea țării pe calea progresului și prosperității precum și integrarea ei în structurile democratice occidentale.

Regimuri politice dictatoriale

Termenul de "dictatură" provine din latinescul "dictatura", derivat din "dictare – a afirma, a porunci", însemnând dominația nelimitată a unui grup social, a unei persoane.

Dictatorul (lat. "dictator") este persoana care exercită conducerea fără nici un control al statului, având puteri discreționare.

În Roma antică, dictatura însemna puterea absolută a unui despot (autocrat, tiran). Noțiunea era atribuită magistraților superiori, investiți cu puteri nelimitate în împrejurări excepționale – războaie, răscoale populare – pentru o perioadă, în principiu, de 6 luni. Exprimând, inițial, o putere legal instituită, la sfârșitul republicii romane prin dictatură se înțelege puterea celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale.

În politologie, termenul de dictatură este identificat cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocrație, existând o diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii, printre care menționăm: caracterul absolut al autorității supreme; absența unor norme de succesiune; lipsa unor legi sau cutume în virtutea cărora dictatorii să răspundă pentru faptele lor; concentrarea puterii în mâna unei singure persoane ș.a.

În definirea conceptului de dictatură, politologia evidențiază mijloacele și metodele proprii guvernării dictatoriale, de la cele legale până la cele ilegale, de la manipularea "pașnică" la violența deschisă, în funcție de evoluția concret istorică.

Dictatura reprezintă, așadar, caracteristica principală a oricărei dominații, modul și formele ei de exercitare, în raport cu toate condițiile concrete ale momentului istoric.

De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale, îndeosebi în epocile sclavagistă și feudală, sub forma monarhiilor absolutiste. O dată cu epoca modernă, regimurile absolutiste au primit puternice lovituri, prin apariția regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria modernă și, în mod deosebit, cea contemporană, au înregistrat și regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut dictaturile de tip fascist (Moussolini, Hitler, Horty etc.) și comunist (Stalin, Mao Tzedun etc.). În afară de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se cunosc și alte regimuri dictatoriale militare, personale etc.

Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia și partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă stângă, ale căror mijloace și practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale puterii absolute discreționare, exercitate prin teroare, propagandă și asasinat. Regimurile totalitare au unele trăsături comune: la baza apariției și menținerii lor au stat: existența unui singur partid, fapt ce a determinat înlăturarea statului de drept; ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la fascism s-a manifestat în exterminarea popoarelor și indivizilor aparținând altor comunități, rase sau concepții, iar ideologia comunistă, prin misiunea "istorică" a clasei muncitoare și a tezei "luptei de clasă", care a distrus drepturile și libertățile națiunilor, ale indivizilor, ale tuturor comunităților sociale care s-au aflat sub comunism; mitul dominației charismatice, mitologia șefului predestinat să conducă, creându-se cultul șefului (personalității) întreținut prin mijloacele propagandei și ideologiei partidului, impuse până la dimensiunile unei isterii colective.

Regimurile totalitare comuniste au apărut în timpul primului război mondial (în fostul imperiu tarist) și după al doilea război mondial în unele țări din centrul și estul Europei, în Asia și America Latină și au dispărut, în bună parte, ca urmare a revoluțiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile totalitare fasciste au apărut după primul război mondial și au fost înlăturate la sfârșitul celui de al doilea război mondial, ca urmare a victoriei Națiunilor Unite.

După primul război mondial, îndelungat și pustiitor, comunitatea europeană s-a aflat în fața unei profunde frământări socio-politice. Criza socială puternică, războiul, sărăcia maselor au produs perimarea idealurilor și valorilor umaniste afectate profund de mizerie și agresiune.

În cadrul procesului de eliberare națională, s-a produs destrămarea și prăbușirea vechilor structuri instituționale dominatoare ale marilor imperii, realizându-se o nouă configurație național-statală în Europa.

Fascismul și comunismul, sisteme ale dictaturii și absolutismului, au apărut, mai ales, în unele state foste imperiale, continuând și dezvoltând pe alte planuri tradițiile de dominație antidemocratică.

În fostul imperiu țarist, în Ungaria și, în parte, în Germania, s-au produs revoluții politice comuniste (bolșevice).

După prăbușirea marilor imperii, la scurt timp, se observă că s-a trecut de la țarism la comunism, de la austro-ungarism și imperiul militarist german la comunismul stângii extremiste, ca, în final, să se instaureze, în Ungaria și Germania, regimuri de extremă dreaptă, ceea ce, în ansamblu, a demonstrat disponibilitatea acestor societăți, moștenitoare ale fostelor structuri imperiale agresoare, pentru așezarea regimurilor totalitare. Italia, după primul război mondial, prezenta un imperialism sărac, neîmplinit în tendințele sale de expansiune economică și teritorială, unde criza socială internă a declanșat mari acțiuni revendicative. Grupările de extremă stângă, puternice în centrele industriale din nordul țării, se orientează spre modelul sovietelor[1]), ca modalitate a declanșării revoluției comuniste.

Mișcarea politico-fascistă, condusă de B. Mussolini (fost director al ziarului socialist "Avanti", el însuși socialist în prima parte a vieții), reușește, datorită slăbiciunii și fricii forțelor politice liberale, amenințate de valul revendicărilor sociale și de o posibilă revoluție bolșevică, să impună dictatura grupării fasciste, venită și ea din mișcarea agresivă și violentă a străzii[2]), ca "alternativă" în soluționarea crizei de "autoritate politică" și "obținerea echilibrului social".

Revoluția democratică din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut permite dezvoltarea unei societăți democratice, pluraliste, proces însă oprit prin lovitura de stat a bolșevicilor din luna octombrie 1917.

De remarcat că o societate rusă, democratică, nu s-a putut dezvolta și maturiza în câteva luni când, din punct de vedere economic și social, se afla în stadiul unui imperialism feudal primitiv și autocratic, ale cărei tradiții absolutiste și represive au fost perfecționate de noul țarism al partidului bolșevic.

Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta și cel de stânga (sau invers) este specific societăților tributare structurilor autoritare și de dominație (exceptând în parte statele supuse forței, din afara dictatului și dictaturii), în care procesele dezvoltării în general și ale echilibrului social intern s-au desfășurat în absența sau palida manifestare a valorilor și normelor democratice (lipsa libertății naționale, sociale, a pluralismului, parlamentarismului, votului universal etc.).

[1])Giuliano Procacci, Istoria italienilor, București, 1975, p. 443

[2])Enzo Santarelli, Fascismo e neofascismo, Ed. Riuniti, 1978, p. 96

Regimuri dictatoriale din România în epoca contemporană

România, datorită unor împrejurări istorice legate de anumiți factori, a cunoscut, în epoca contemporană, mai multe regimuri dictatoriale.

Primul regim dictatorial din România l-a constituit cel al regelui Carol al doilea din februarie 1938 și începutul lunii septembrie 1940. Instaurarea primului regim dictatorial al lui Carol al II-lea, care a deschis, de fapt, suita regimurilor dictatoriale din România pe o perioadă de peste cinci decenii, are cauze atât interne cât și externe.

Cauzele interne au avut la bază slăbiciunea clasei politice românești din perioada respectivă, îndeosebi a partidelor politice. Rivalitățile exacerbatice dintre partidele politice și mai ales dintre cele două partide "istorice" – Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal -, le-au împiedicat să întrevadă pericolul ajungerii la un regim dictatorial și ca atare nu au fost în măsură să acționeze corespunzător în direcția prevenirii instaurării unui astfel de regim. Acest fapt rezultă mai ales din situația la care s-a ajuns în urma alegerilor electorale din noiembrie 1937 când, cele două principale partide au obținut marea majoritate a voturilor (circa 75%) situație în care, dacă cele două partide ar fi acționat unit ar fi putut forma guvernul. În condițiile în care, între ele existau mari rivalități, orgolii, ambiții personale acest lucru nu s-a făcut și, în consecință au fost eliminate de la guvernare. Potrivit prevederilor legii electorale din acea perioadă care prevedea un minim de 40% de voturi obținute de un partid sau de o coaliție pentru a putea constitui guvernul, nici unul dintre partidele participante la alegeri nu a reușit să îndeplinească această condiție.

Profitând de această situație, Carol al II-lea a dispus formarea unui guvern pe formula unui partid mic – Național – Creștin, în frunte cu Goga-Cuza, care avea o aderență redusă în rândurile electoratului și care i-a dat posibilitatea lui Carol al II-lea să-l înlăture, în februarie 1938 cu destulă ușurință de la guvernare, instaurând un regim de dictatură.

Rivalitățile dintre partidele politice, au fost dublate de un politicianism veros cum și de un fenomen accentuat de corupție îndeosebi la nivelul cercurilor politice care au înlesnit drumul spre dictatură.

Avem, de asemenea, în vedere și tarele monarhiei, mai ales ale lui Carol al II-lea care, încă de la instaurarea sa ca rege al României în 1930, a manifestat, pe lângă spiritul său aventurier și un mare apetit de putere. El a reușit să manevreze după bunul plac partidele politice, pe care le-a folosit în scopurile urmărite de concentrare a puterii politice în mâinile sale.

Printre cauzele externe care au facilitat instaurarea unui regim dictatorial în România, figurează existența în jurul țării noastre a unor regimuri totalitare. De pildă, la răsărit exista imperiul sovietic, la apus regimul horthyst din Ungaria, la sud regimul fascist bulgar, la care s-a adăugat începând cu 1933, regimul nazist din Germania ce a cunoscut o ascensiune rapidă cu consecințe extrem de primejdioase pentru pacea și securitatea europeană și chiar cea mondială.

România se găsea, așadar, nu numai înconjurată de state cu regimuri dictatoriale, ci mai ales flancată de cele două mari puteri totalitare, sovietică și nazistă care au influențat evoluția politică din țara noastră spre un regim de dictatură. Trebuie luată în calcul și politica puterilor democratice occidentale care prin comportamentul practicat, nu au constituit un sprijin pe care se miza pentru forțele democratice din România, ba mai mult, țara noastră a fost abandonată de către aliații săi tradiționali, fiind lăsată la discreția puterilor totalitare.

Regimul dictatorial al lui Carol al II-lea comportă o serie de caracteristici:

Ø a fost un regim de dictatură regală de ordin personal, Carol al II-lea concentrând în mâinile sale, prin abrogarea Constituției din 1923 și înlocuirea ei cu o nouă Constituție, principalele prerogative ale puterii, limitând drastic drepturile și libertățile democratice;

Ø a interzis activitatea tuturor partidelor politice existente atunci, înlocuindu-le cu un singur partid pe care și-a sprijinit politica și a cărui șef s-a autoproclamat, fiind vorba de Partidul Renașterii Naționale, iar în 1940, Partidul Națiunii. Așadar, unipartidismul în România, cu rol negativ își are punctul de plecare în regimul lui Carol al II-lea;

Ø a menținut, deși formal, anumite semne ale democrației, precum Parlamentul constituit după bunul plac al regelui, o anumită libertate a presei etc. Rezultă deci faptul că regimul politic din timpul lui Carol al II-lea nu a fost unul totalitar ci unul de dictatură personală;

Ø a promovat o politică oscilantă atât pe plan intern cât și extern, cu consecințe grave pentru țară legate mai ales de rupturile teritoriale din 1940 când s-a cedat în fața presiunilor sovietice care a anexat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței, cum și în fața dictatului de la Viena din 30 august 1940, prin care Nordul Transilvaniei a fost cedat horthyștilor, la fel și în cazul cedării județelor dobrogene Durostor și Caliacra (Cadrilaterul) Bulgariei.

Ca urmare a acestei tragice situații pentru soarta României, începutul lunii septembrie 1940 a fost marcat de mari proteste și demonstrații populare împotriva lui Carol al doilea care în final și sub presiunea unor forțe politice interne și externe a fost silit să abdice, trecându-se la un nou regim de dictatură, cel antonescian.

Înlocuirea dictaturii carliste cu cea antonesciană a fost determinată de situația dramatică în care se găsea România în acel moment când, pe lângă mutilarea integrității teritoriale, era lipsită pe plan extern de orice garanție sau sprijin din partea vreunei puteri încât era în pericol însăși existența statului național.

În cadrul regimului politic de dictatură antonesciană (septembrie 1940 – 23 august 1944), există două etape bine distincte: prima include intervalul dintre septembrie 1940 și ianuarie 1941 când Ion Antonescu a asociat la conducere gruparea legionară, iar a doua, în urma înfrângerii rebeliunii legionare, cuprinde perioada de la sfârșitul lunii ianuarie 1941 până la 23 august 1944.

Ca trăsături ale regimului politic antonescian menționăm:

Ø un regim de dictatură legionară-antonesciană în prima etapă (septembrie 1940 – ianuarie 1941) când România a fost declarată stat național-legionar, în care Ion Antonescu s-a autoproclamat șef al statului, iar Horea Sima, șeful mișcării legionare împreună cu alți fruntași legionari au fost incluși în structurile de conducere ale statului inclusiv ale guvernului, în care funcția de vicepreședinte era deținută de șeful mișcării legionare. Această etapă s-a caracterizat prin pronunțate conflicte politice generate îndeosebi de acțiunile revanșarde ale legionarilor care au recurs la ilegalități, abuzuri și numeroase asasinate politice cărora le-au căzut victime mari personalități ale vieții politice și științifice românești, precum profesorul universitar Virgil Madgearu, marele savant Nicolae Iorga etc. Scopul major urmărit de legionari îl constituia înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere și acapararea acesteia în întregime de către legionari. În acest scop s-a recurs la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 care, după cum se cunoaște a fost reprimată de Ion Antonescu, legionarii fiind excluși de la putere, iar organizația lor interzisă;

Ø un regim de dictatură militară în a doua etapă (ianuarie 1941 – 23 august 1944), în care Inn Antonescu, în calitatea sa de șef al statului, a condus țara urmărind impunerea ordinii, disciplinei și respectării legii cum și a propriilor sale decizii;

Ø în politica externă, Ion Antonescu a aderat la Pactul tripartid (Axa Berlin – Roma – Tokio), urmărind scopul garantării frontierelor statale ale României și redobândirea teritoriilor românești pierdute în 1940. Tot în acest scop, în iunie 1941 se alătură Germaniei hitleriste în războiul antisovietic. Angajarea României în acest război a avut la bază redobândirea Basarabiei și nordului Bucovinei răpite de URSS în iunie 1940. Totodată, Ion Antonescu a urmărit, prin participarea la acest război, să recupereze în perspectivă și nordul Ardealului pierdut prin dictatul de la Viena. Această realitate își are temeiurile în convorbirile purtate cu Hitler cu prilejul întrevederilor pe care le-a avut cu acesta. Lui Ion Antonescu i se poate reproșa faptul că a întreprins acțiunile de mai sus fără să perfecteze cu Germania și un tratat scris, în care României să i se fi recunoscut drepturile sale legitime;

Ø regimul de dictatură promovat de Antonescu trebuie înțeles ca unul de criză impus de condițiile existente atunci, când climatul internațional era total defavorabil României, la care se adăuga situația dezastruoasă a țării moștenită de la regimul de dictatură regală.

Regimul antonescian a fost înlăturat prin lovitura de palat de la 23 august 1944, soldată cu arestarea la Palatul regal a lui Ion Antonescu și a principalilor săi colaboratori, România ieșind din războiul antisovietic și trecând cu întregul său potențial de luptă material și uman de partea Națiunilor Unite.

Din nefericire, acest act istoric s-a făcut fără să aibă la bază un armistițiu cu noii aliați în care să se fi prevăzut atât drepturile cât și obligațiile părților respective.

În absența unui astfel de armistițiu care fusese preconizat pentru a se încheia, atât de către opoziție cât și de Ion Antonescu, a dus la ocuparea României de către Uniunea Sovietică, putere care, în mod samavolnic, a luat în prizonierat peste 180000 de soldați, ofițeri și chiar generali români a căror soartă a fost extrem de dramatică, întorcându-se în țară doar câteva mii. La aceasta s-a adăugat acapararea de către sovietici a unei mari cantități de bunuri materiale.

Semnarea tardivă a armistițiului de către Națiunile Unite cu România, la 12 septembrie 1944 la Moscova, nu a schimbat cu nimic situația țării noastre. Neîndreptățirea României s-a reflectat și în tratatul de pace semnat în februarie 1947, prin care, deși s-a recunoscut reintegrarea nordului Transilvaniei în cadrul statului român cât și independența și suveranitatea României, în fapt țara noastră a fost tratată ca țară învinsă deși își adusese o contribuție substanțială la înfrângerea hitlerismului, fiind obligată să plătească mari despăgubiri de război și, ceea ce a fost și mai grav armata sovietică a rămas în tară, comportându-se ca o armată de ocupație.

Actul de la 23 August 1944 a marcat trecerea în România spre un regim democratic, care din nefericire nu a devenit efectiv datorită, pe de-o parte, prezenței trupelor sovietice în țară, iar pe de altă parte, datorită împărțirii sferelor de influență între marile puteri, România fiind inclusă în sfera de influență sovietică, deschizându-se astfel calea unui nou regim de dictatură, cel totalitar comunist care avea să marcheze dramatic soarta țării noastre pentru o îndelungată perioadă de timp.

Regimul totalitar comunist s-a instaurat efectiv în România începând cu anul 1948 și a durat până în decembrie 1989, având următoarele caracteristici:

Ø regimul totalitar comunist s-a instaurat în România în mod treptat, prin accederea la putere a comuniștilor, care au recurs la o serie de acte succesive în scopul cuceririi depline a puterii politice. Dintre acestea menționăm în mod deosebit instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza format în majoritate din comuniști. Instaurarea acestui guvern s-a făcut după cum se știe, la presiunile Moscovei care, prin emisarul său Vâșinschi, sosit la București în mod special pentru acest scop a determinat pe regele Mihai să accepte înlocuirea guvernului Rădescu, cu guvernul dr. Petru Groza care va urmări ca principal scop comunizarea României. Trebuie menționat însă și faptul că instaurarea acestui guvern a fost însoțită de retragerea administrației sovietice din Ardealul de Nord, administrație care s-a instaurat samavolnic imediat după eliberarea acestuia de către armata română.

Guvernul dr. Petru Groza, recunoscut imediat de către Uniunea Sovietică, nu a fost însă recunoscut datorită preponderenței sale comuniste, de către celelalte puteri aliate – Anglia și SUA, care au condiționat recunoașterea acestui guvern de includerea în componența sa a câte un reprezentant din cadrul partidelor Național Țărănesc și Național Liberal și organizarea de alegeri libere în scopul constituirii noilor organe ale puterii de stat, condiții acceptate în cele din urmă, ceea ce a condus la recunoașterea guvernului dr. Petru Groza și de către cele două puteri aliate.

Un alt moment pe linia acaparării depline a puterii politice de către comuniști l-a constituit alegerile din 19 noiembrie 1946 care, după cum se cunoaște, au fost falsificate grosolan, în favoarea comuniștilor. Noul parlament unicameral conform legii electorale din acea vreme era alcătuit în proporție de peste 78% din comuniști și procomuniști, asigurându-se astfel, o legitimitate noii puteri comuniste.

Deși rezultatul alegerilor a fost vehement contestat de către opoziție cu probe concludente, solicitându-se inclusiv Puterilor Aliate să nu le recunoască, în cele din urmă, prin mesajul tronului către parlamentul rezultat din alegeri frauduloase, acestea au fost validate. Guvernul format în urma acestor alegeri, prezidat tot de dr. Petru Groza (care deși nu era comunist, a făcut jocul acestora), cu o compoziție comunistă mărită, a fost recunoscut de Puterile Aliate cum și de alte guverne ale lumii. Această situație a întărit pozițiile comuniste în diferite structuri ale puterii și ca atare, procesul de comunizare a României s-a accentuat.

În cursul anului 1947 s-au înregistrat ultimele momente spre instaurarea deplină a unui stat totalitar comunist.

Astfel, în vara anului 1947, P.N.Ț. și P.N.L. au fost scoase în afara legii, liderii acestora condamnați la ani grei de închisoare, ajungându-se ca pe scena politică a țării să rămână partidul comunist și aliații acestuia, pregătindu-se în felul acesta terenul pentru un regim totalitar bazat pe un partid unic.

În noiembrie 1947 au fost înlăturate din guvern grupările care reprezentau vechile forțe politice, dar care se aliaseră cu comuniștii, fiind vorba de Gheorghe Tătărăscu, reprezentantul unei grupări liberale și de Alexandru Alexandrini, reprezentantul unei grupări național-țărăniste.

În urma acestor epurări, s-a ajuns la un guvern a cărei componență era în totalitate comunistă, forma de guvernământ continuând să fie însă una monarhică. Ca urmare a acestei situații, comuniștii au trecut la acțiunea finală de înlăturare a ultimei piedici din calea instaurării unui regim totalitar.

Astfel, la 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, proclamându-se Republica Populară Română ce marca succesul deplin al comuniștilor pe calea instaurării unui regim totalitar;

Ø în esență regimul totalitar comunist din România a fost la fel ca în toate țările în care s-au instaurat astfel de regimuri, având însă anumite particularități care l-au deosebit de acestea în sens pozitiv sau negativ. Astfel, toate regimurile comuniste din zona europeană au fost impuse de Uniunea Sovietică, cu acordul Puterilor occidentale și complicitatea unor forțe interne, fiind implementate după modelul sovietic. Aceste regimuri s-au instaurat și menținut prin forță, recurgându-se în acest scop la represiuni sângeroase în toate statele respective, la suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, impunându-se un singur partid declarat ca forță politică conducătoare, realizându-se în practică formula partid-stat. Atât economia cât și politica acestor țări era subordonată Uniunii Sovietice, fiind în felul acesta afectate grav independența și suveranitatea acestora.

Menționăm toate aceste aspecte, deoarece in mediile politice se vehiculează idei precum că regimul comunist din România ar fi fost mai nociv decât în alte țări sau dimpotrivă, că ar fi fost mai puțin nociv.

Fără să ignorăm particularitățile fiecărui regim comunist din aceste țări, apreciem că, așa cum am subliniat, esența lor a fost aceeași, adică de regimuri dictatoriale comuniste. Încercarea de a face o ierarhizare a acestor regimuri constituie o abatere de la realitate având, în practică, consecințe politice negative. Dacă se recurge totuși la o nuanțare, se poate aprecia că regimul cu duritatea cea mai excesivă a fost cel bolșevic al cărui model a fost copiat de celelalte state comuniste, Uniunea Sovietică erijându-se drept forță conducătoare a lumii socialiste. Tot ca o nuanțare trebuie menționat cazul Iugoslaviei, care a respins atât modelul cât și tutela sovietică, regimul politic din această țară, neavând aceeași duritate, păstrând totodată legăturile cu Occidentul și lumea a treia;

Ø regimul comunist din România, întins pe un timp îndelungat de peste patru decenii, a cunoscut mai multe perioade cu anumite etape în cadrul acestora, comportând o serie de particularități.

O primă perioadă este cea dintre 1948-1965 din timpul guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej. În cadrul acestei perioade există două etape distincte: prima din 1948-1958, iar a doua din 1958 până în 1965, an în care Gheorghiu-Dej a încetat din viață, locul său fiind luat de Nicolae Ceaușescu.

A doua perioadă a acestui regim este cea dintre 1965 – decembrie 1989, din timpul guvernării lui Nicolae Ceaușescu. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei etape: prima din 1965-1971; a doua din 1971-1982, iar a treia din 1981 – decembrie 1989.

În funcție de aceste perioade și etape, regimul comunist din România a avut o serie de particularități distincte.

În prima etapă (1948-1958) din perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej, regimul dictatorial comunist din România a avut cel mai represiv caracter, cum și cea mai accentuată obediență față de Uniunea Sovietică. Este etapa in care s-a practicat o mare prigoană și reprimare împotriva elitelor românești și chiar a categoriilor sociale de muncitori, țărani, pe care regimul pretindea că se sprijină. Au avut loc arestări și deportări masive de ordinul miilor, condamnări la ani grei de detenție și la moarte, sau chiar lichidarea unor persoane fără a fi judecate. Printre cei arestați, iar unii dintre ei chiar lichidați, au fost o serie de personalități politice și intelectuali de frunte, precum și țărani și muncitori care erau în dezacord cu politica regimului. O politică de reprimare s-a dus chiar și în rândurile partidului comunist cu scopul înlăturării rivalilor politici. Obidiența față de Uniunea Sovietică s-a manifestat nu numai în plan politic, ci și economic când prin intermediul sovromurilor (societăți mixte sovieto-române în care partea sovietică deținea pachetul majoritar), economia românească a fost practic subordonată celei sovietice care a prădat-o și a jefuit-o. Această stare de lucruri s-a datorat și faptului că pe teritoriul României exista armata sovietică, iar toate instituțiile de stat, politice, economice, de învățământ, de cultură, armata, serviciile de informații etc., aveau consilieri sovietici care își impuneau politica proprie intereselor sovietice.

Tot în această etapă a avut loc și naționalizarea principalelor mijloace de producție și colectivizarea forțată a agriculturii care, în fapt au dus la lichidarea proprietății private în marea ei majoritate și la instituirea proprietății de stat sub denumirea de proprietate socialistă. Prin aceste acțiuni cetățenii țării au ajuns să depindă de stat, iar drepturile și libertățile individuale au fost afectate dramatic.

În această etapă s-au realizat bazele regimului totalitar, având o singură forță politică politică cu rol conducător – partidul comunist și cu o totală subordonare a societății civile celei politice. S-a instituit un sistem draconic de cenzură asupra mijloacelor de informare în masă, precum și a tuturor publicațiilor, literaturii și artei, istoriei etc., care au fost ideologizate și constrânse să slujească politica partidului. În instituțiile de învățământ și cultură au fost implementate tiparele sovietice, iar ideologia comunistă a devenit elementul de bază al acestora. Presa devenise în totalitatea sa un mijloc docil de slujire a politicii regimului totalitar comunist.

Trebuie subliniat însă că, în pofida măsurilor represive ale regimului totalitar, au existat în viața spirituală românească creații de mare valoare, precum publicarea unor capodopere, ca de exemplu "Moromeții" a lui Marin Preda (1955) sau demnitatea unor profesori universitari și a altor personalități din cultură, care au încercat să mențină tradițiile valorilor românești.

Relațiile externe în ansamblul lor erau orientate spre Uniunea Sovietică, întrerupându-se astfel în bună măsură legăturile tradiționale ale României cu Occidentul. România devine membru al C.A.E.R.-lui (organism economic) în 1949 și membru al Tratatului de la Varșovia (pact militar) în 1955, ambele organisme fiind dominate de Uniunea Sovietică prin intermediul cărora urmărea să mențină țările socialiste din Europa în zona sa de influență și în același timp să contracareze organismele similare ale Occidentului.

Trebuie menționat totuși că în această etapă de regim totalitar, România a cunoscut o creștere economică pe baza unei rate ridicate a acumulării, urmărindu-se industrializarea și electrificarea țării cu accent pe dezvoltarea industriei grele, îndeosebi a celei constructoare de mașini. Procesul de industrializare s-a înfăptuit în mare parte prin acumulări care au lovit în nivelul de trai al populației.

Pe plan extern trebuie menționată, ca un succes primirea României în O.N.U., în anul 1955, deschizându-se țării noastre posibilitatea de a juca în etapele următoare un rol activ pe arena internațională.

Prima etapă din perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej se încheie cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării noastre, ca rezultat al unei politici abile ale acestei guvernări, România fiind singura dintre țările aflate în această situație, care a reușit o astfel de performanță.

A doua etapă a guvernării lui Gheorghiu-Dej (încheiată prin decesul acestuia survenit în primăvara anului 1965), se caracterizează printr-o anumită liberalizare a regimului comunist, materializată prin eliberarea deținuților politici din închisori și printr-o anumită elasticitate în viața spirituală, continuându-se totodată procesul de dezvoltare economică. Pe plan extern s-a promovat o politică de independență față de Uniunea Sovietică și o reorientare spre occident. Această realitate și-a găsit expresia mai ales în "Declarația din aprilie" din 1964.

După încetarea din viață a lui Gheorghiu-Dej în 1965, se intră în a doua perioadă de regim totalitar comunist din timpul guvernării lui Nicolae Ceaușescu.

În prima etapă a acestei perioade (1965-1971), se continuă procesul de creștere economică și, pe această bază, o ridicare a nivelului de trai a populației, o protecție socială și o anumită liberalizare a vieții spirituale, păstrându-se însă elementele fundamentale ale regimului totalitar comunist. Pe plan extern s-a continuat politica de independență față de Uniunea Sovietică și de deschidere spre Occident, România fiind inițiatoarea unor acțiuni politice pe plan extern mult apreciate în epocă. Momentul culminant al acestei politici l-a constituit poziția României față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia în frunte cu cele ale Uniunii Sovietice (1968), la care România nu numai că nu a participat, dar a condamnat vehement această invazie, populația țării noastre fiind chemată să opună rezistență armată în cazul unei situații similare cu cea din Cehoslovacia. Prestigiul liderului comunist a crescut atât în țară cât și în străinătate, aspect care, din păcate, va fi folosit apoi la promovarea unui cult deșănțat al personalității.

A doua etapă a regimului politic dictatorial din timpul guvernării lui Ceaușescu (1971-1982) se caracterizează prin accentuarea conținutului totalitar al regimului politic, recurgându-se la o supraveghere severă a populației de către organele partidului și statului, la o ideologizare și politizare excesivă a vieții sociale în toate domeniile sale de activitate, la o supercentralizare a economiei, la împrumuturi masive de capital de pe piața occidentală ce au fost destinate construirii unor obiective industriale gigant, mari consumatoare de materii prime, materiale și energie care, în perspectivă, au avut urmări negative, mai ales sub aspectul eficienței și rentabilității economice.

Pe acest fundal, s-a trecut la accentuarea promovării cultului personalității atât la adresa lui Nicolae Ceaușescu cât și a Elenei Ceaușescu, cuplu care s-a manifestat în cadrul regimului totalitar, printr-o conducere bicefală.

În această etapă a continuat, pe baza unei rate înalte de acumulare, procesul de creștere economică, implicit o creștere a construcțiilor de locuințe pentru populație și a unor obiective culturale și de învățământ. S-a continuat protecția socială din etapa anterioară. Spre sfârșitul acestei etape însă, și-au făcut apariția unele semne evidente privind o încetinire a ritmului de dezvoltare economică și totodată, o penurie de bunuri alimentare, medicamente etc.

Pe plan extern, în această etapă s-a continuat politica de orientare spre occident, promovându-se în același timp legături și cu alte grupuri de țări, în speță cu cele din lumea a treia.

Este în același timp etapa în care semnele de contestare a cuplului Ceaușescu devin tot mai evidente, îndeosebi pe plan intern, dar în unele privințe și pe plan extern.

A treia și ultima etapă a regimului totalitar comunist din timpul guvernării lui Ceaușescu, se referă la intervalul de timp dintre 1982 și decembrie 1989, când acest regim a fost înlăturat prin revoluția română.

În această etapă s-a accentuat extrem de mult caracterul supracentralizat al economiei care avea la bază, în exclusivitate indicațiile cuplului ceaușist. Ideologizarea și politizarea vieții sociale devine excesivă, subordonarea societății civile de către cea politică devine totală, politicul recurgând la măsuri aberante față de societatea civilă. În acest sens este de notorietate politica lui Ceaușescu de așa-zisa sistematizare a satelor, care nu era altceva decât o imixtiune flagrantă a politicului în viața satului.

Cultul personalității capătă forme aberante, manifestându-se prin toate canalele politice, ideologice și culturale, încât viața publică din România devenise o scenă de elogiere sistematică a cuplului Ceaușescu. Una din laturile negative ale acestui cult deșănțat l-a constituit și obligarea organelor de partid și de stat de a practica un sistem de dezinformare prin raportarea unor "succese" fictive din toate domeniile de activitate, îndeosebi cele economice.

Drepturile și libertățile omului sunt drastic îngrădite. Economia țării traversează o perioadă de criză manifestată prin încetarea creșterii economice și, mai ales, a lipsei de eficiență și rentabilitate. Starea gravă din economie este accentuată și de măsurile inițiate de Ceaușescu de a achita împrumuturile externe ale statului român, care au dus, pe de o parte la izolarea economică și politică a României, privarea economiei de mijloace moderne de dezvoltare. Aspectul cel mai grav al acestor stări de lucruri l-a constituit scăderea dramatică a nivelului de trai a populației, obligată la privațiuni de tot felul (alimentație, căldură etc.). Tragic și paradoxal pentru populația românească era faptul că, deși suferea de foame și de frig, era obligată, prin mecanismul propagandei de partid și de stat să adreseze permanente osanale cuplului Ceaușescu.

Și sub aspectul politicii externe apar în această etapă schimbări semnificative. Astfel, dacă în etapele anterioare politica externă românească era orientată spre occident, Ceaușescu încercând chiar să pună securitatea României sub umbrelă americană, în anii '80, Ceaușescu dă semne de oscilare și nesiguranță pe plan extern, ajungându-se la o înrăutățire a relațiilor țării atât cu Uniunea Sovietică cât și cu Occidentul.

Paradoxul acestei situații îl constituie faptul că deși se manifesta încă o anumită independență față de Uniunea Sovietică, sub aspect economic, România depindea tot mai mult de aceasta datorită nevoilor de import de gaze naturale, petrol și alte materii prime și materiale, aceasta și datorită perturbării între timp a relațiilor țării noastre cu Occidentul.

Anii de sfârșit ai acestei etape (1988-1989), deși înregistrau achitarea completă a datoriei externe de circa 14 miliarde de dolari, arătau o Românie cu o economie sarcofagă, supercentralizată și mult rămasă în urmă, cu o populație care se confrunta cu privațiuni de tot felul și umilită de cultul absurd al personalității, existând o totală izolare a țării pe plan extern.

Toate acestea constituiau semne a unei profunde crize de sistem, conducând la declanșarea revoltei populației împotriva regimului totalitar, revoltă care se va transforma într-o revoluție soldată cu înlăturarea acestui regim și trecerea la un regim democratic și la o economie de piață liberă.

Se poate concluziona că înlăturarea regimului totalitar comunist a fost opera poporului român, pe fondul unei conjuncturi externe favorabile legate de procesul de prăbușire a sistemului comunist din estul Europei.

Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate și mai apăsătoare dintre regimurile totalitare din țara noastră – dictatura comunistă -, deschizând calea unor profunde transformări economice, social-politice și culturale, ce au loc în societatea românească.

Aspecte teoretice privind societatea politică și societatea civilă

Societatea politică și societatea civilă constituie categorii de bază ale politologiei, având o importanță mare în problemele organizării și conducerii democratice a societății, în special, și funcționării ei, în general. Raportul dintre societatea politică și societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societății și responsabilităților cetățenilor ei.

Preocupările teoretice cu privire la societatea politică și societatea civilă sunt prezentate în gândirea învățaților din antichitate. Astfel, Democrit, sofiștii, Socrate, Platon, Aristotel arătau că societatea trebuie să fie condusă de o grupare de inițiați, de înțelepți cu competență profesională și conduită morală, care să exercite conducerea politică având consimțământul cetățenilor.

În mod expres, însă, acest lucru îl găsim la Ch. Montesquieu, care vorbește, în lucrarea sa "Despre spiritul legilor", că societatea civilă există în mod autonom de societatea politică și că ea controlează statul și puterile sale distincte. Totodată, el precizează că legile sunt obligatorii, ele fiind "raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor" și urmăresc reglementarea raporturilor dintre cetățeni și guvernanți. De asemenea, Montesquieu subliniază și rolul societății politice asupra societății civile, care definește libertatea "despre dreptul de a face ceea ce îngăduie legile"[1]). Observăm aici însă o tendință a societății politice de a-și subordona societatea civilă. J.J. Rousseau, în cunoscuta lucrare "Contractul social", a acreditat ideea raporturilor contractuale între conducători și conduși, respectiv între societatea politică și societatea civilă. În Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789) se subliniază că societatea civilă, înțeleasă ca o comunitate de oameni liberi și egali, există înaintea autorității de stat, și că puterea de stat se fundamentează pe consensul poporului, pe contractul social. În acest document, un semnificativ rol a fost rezervat opiniei publice, aceasta fiind "voința colectivă" ce conferă legitimitate activității politice[2]).

Deci, la începutul epocii moderne, în timpul revoluțiilor burgheze cât și în etapele care au urmat, problema delimitării sau a raportului dintre societatea politică și societatea civilă a deținut un loc prioritar, aducându-se clarificări necesare atât conceptelor celor două societăți, politică și civilă, raporturilor dintre ele, cât și rolului lor în viața socială. În multe cazuri, însă, cele două concepte nu apar formulate cu suficientă claritate în lucrările diferiților gânditori.

Au existat autori care au conturat tendința de topire a sferei societății civile în aceea a vieții de stat" sau a societății politice. De exemplu, la John Locke, conceptul de "societate civilă" se identifică cu statul, pe care îl denumește "stat civil". Nici Immanuel Kant și nici Johan Fichte nu au recunoscut existența unei societăți civile, confundându-o cu societatea politică. În concepția lui Kant, "statul civil" este sinonim cu "statul politic". Considerând, pe bună dreptate, că societatea civilă este o creație a lumii moderne, Fr. Hegel o definește ca fiind "diferența care intervine între familii și stat"[3]). În scrierile sale se observă că termenul de societate civilă este distinct de cel de societatea politică. Statul, ca element situat în afara esenței societății civile, mai are și alte mijloace pentru impunerea intereselor sale împotriva societății civile: "poliția", "tribunalele", "administrația" etc. În timp ce statul, remarca Hegel, este reprezentantul intereselor generale, societatea civilă pune în primul plan cetățeanul, omul liber și interesele particulare. În concepția lui Jacques Maritain, societatea civilă, deși este autonomă în raport cu societatea politică, are o funcție integratoare între familie și societatea politică, cuprinzând o pluritate de grupuri, asociații, organisme autonome.

Contribuții la clarificarea conceptului de "societate civilă" a adus și Charles Alexis de Tocqueville, considerat de Marcel Prélot primul politolog modern, un "Montesquieu" al secolului XIX. Într-una din lucrările sale reprezentative "De la democratie en Amerique" (Democrația în America), Tocqueville consemnează că americanii se asociază, formează în chip spontan și natural asociații voluntare. Este vorba de asociații care nu sunt subordonate statului și care, în viziunea autorului, reprezintă contrapartea puterii guvernamentale[4]).

Machiavelli, în lucrarea "Principele", subliniază și el diferența dintre societatea politică și societatea civilă. Cetatea, în concepția autorului, se împarte în popor și organismele sale sociale, și societatea politică, "cei mari". Aceste două grupuri sunt caracterizate prin aspirații fundamental opuse: poporul nu vrea să fie oprimat și, pentru aceasta, se folosește de sistemul de organisme ale societății civile; cei mari vor să oprime poporul și, pentru aceasta, se folosesc de organismele societății politice. Unitatea dintre cele două societăți se poate realiza sub conducerea unui principe luminat, care să se sprijine pe popor împotriva acelora ce vor să-l subjuge[5]).

Din nevoile de funcționare și dezvoltare a societății civile se naște societatea politică, cu sarcini de organizare și conducere a societății, în scopul slujirii intereselor tuturor.

[1])Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura știinÛific|, București, 1964, cartea CI, cap. III, p. 193

[2])B. Geremek, Civil society – The end now în Journal of democracy, aprilie 1992, p. 3-13

[3])G.W.Fr. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, 1963, p. 216

[4])Al de Tocqueville, Despre democraÛie în America, Editura Humanitas, 1992, cap. V, p. 105-114

[5])Machiavelli, Principele, Editura ȘtiinÛific|, 1960, cap. IX

Societatea politică

Pe baza valorificării contribuțiilor menționate, precizăm că prin societate politică se înțelege totalitatea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor și mijloacelor de informare în masă, care, în mod organizat și programatic, se implică în problemele puterii și conducerii politice, fie făcând parte din organele de conducere politică, fie activând pentru dobândirea puterii politice.

Așadar, instituțiile, organizațiile, asociațiile, mijloacele de informare cu caracter politic sunt cele care se implică în problemele puterii politice fie pentru a o exercita, fie pentru a o dobândi, dacă nu o dețin.

Societatea politică diferă de la o formațiune socială la alta, de la o etapă la alta, de la o țară la alta, prin consistența ei organizatorică, autoritatea politică și caracterul său democratic.

În societatea politică se includ: statul cu toate componentele sale (putere judecătorească, legislativă, executivă); partidele politice; oricare alte organizații care se implică în problema puterii prin manifestarea unor opțiuni în organizarea și conducerea societății și printr-o activitate de dobândire a puterii politice.

Se impune precizarea că nu oricine face politică, care își manifestă sprijinul sau dezaprobarea față de cei implicați în puterea politică poate fi declarat ca făcând parte din societatea politică. Prin însăși aserțiunea că "nu faci politică" se exprimă, de fapt, o atitudine care înseamnă, în ultimă instanță, tot politică. Numai că unii, făcând politică, se implică în mod direct, programatic și organizat în problemele puterii, făcând astfel, parte din societatea politică, și alții care nu se implică în problemele puterii, deși au atitudini și concepții politice, rămânând în limitele societății civile.

În acest context, organizațiile profesionale de tip sindical sau organizațiile de creație, religioase, de caritate etc., au caracter apolitic atâta vreme cât nu se implică în problemele puterii politice, deși pot să facă, și chiar fac, politică, îndeosebi prin reprezentarea și apărarea intereselor socio-profesionale sau de altă natură, ale grupurilor pe care le reprezintă.

Ținând cont de situația actuală, trebuie să se înțeleagă cu claritate că organizațiile politice sunt numai acelea care, prin statut, prin program, prin activități consfințite de o reglementare legală, se implică în problemele puterii politice, ale organizării și conducerii societății.

Societatea politică este formată, de regulă din guvernanți sau cei care tind să devină guvernanți și care, într-un regim democratic, se află în slujba intereselor cetățenilor, pe baza unui stat de drept, care slujește societății civile.

În cazul regimurilor dictatoriale, societatea politică este opusă intereselor societății civile și se constituie prin nerespectarea voinței cetățenilor, servind, de regulă, interesele unor grupuri restrânse din cadrul societății civile, nu ale tuturor cetățenilor și numai în măsura în care se impune asigurarea unei funcționalități a angrenajului social.

Într-un regim dictatorial, societatea politică tinde să-și subordoneze societatea civilă, pe care, în loc să o slujească, o transformă într-un instrument de aservire.

Societatea politică autentic democratică presupune, în plan istoric, așa cum aprecia politologul de origine liberală Benjamin Constant, trecerea de la puterea absolută, care modelează singură societatea, la puterea politică democratică reprezentativă, care armonizează în mod necoercitiv acțiunile și interesele uneori contradictorii ale agenților economici, politici și sociali individuali și este controlată de societatea civilă, deci trecerea de la un stat absolutist al societății la unul "construit" de societatea civilă.

Societatea civilă

Prin societate civilă se înțelege totalitatea indivizilor ca cetățeni (făcând abstracție de implicarea pe care o pot avea unii în problemele puterii), a tuturor agenților și organizațiilor economice, a tuturor organizațiilor socio-profesionale, de creație, a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu caracter apolitic, care desfășoară, în cadrul societății, multiple activități.

Într-un regim democratic, societatea civilă își desfășoară activitatea pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituției, menite să le prevadă și să asigure drepturile și libertățile cetățenilor, obligațiile și îndatoririle pe care să le exercite fără opreliști din partea societății politice precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de demonstrații, de circulație liberă, de informare și instruire etc.

Pentru a determina societatea politică să o slujească cât mai bine, societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de cunoaștere, organizare, responsabilitate și, în conformitate cu legea, să furnizeze mijloace de a frâna puterea politică în eventualele sale tendințe de a-și subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un regim totalitar.

O putere, după cum constata Montesquieu, nu poate fi frânată decât de o altă putere[1]). În cazul nostru, puterea politică nu poate fi frânată decât de puterea civilă. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că societatea civilă este cu atât mai puternică cu cât este mai independentă de puterea politică, iar această independență rezidă, în mare măsură, în natura proprietății, în independența cetățenilor ca agenți economici.

Într-un stat bazat pe economia de piață, pe pluralitatea proprietății, există posibilitatea independenței economice a cetățeanului și deci a independenței lui politice. Această problemă nu trebuie înțeleasă în mod absolut. Într-o societate bazată pe o economie liberă de piață, cetățenii lipsiți de proprietate, ca simpli angajați, sunt mai puțin independenți decât proprietarii, fără a mai pune problema marilor proprietăți.

În regimurile totalitare (fasciste și comuniste), chiar dacă, uneori, în mod formal, există o legislație care prevede drepturi și libertăți, societatea civilă este oprimată și în mare măsură subordonată societății politice tocmai datorită lipsei de independență a cetățenilor ca agenți economici. Regimurile totalitare nu presupun doar o extremă centralizare a statului, ci, mai ales, distrugerea societății civile, privarea cetățenilor de acea rețea de legături, organisme, asociații nepolitice care asigură o viață socială normală. În regimurile totalitare, lichidarea societății civile este necesară pentru a garanta statului monopolul puterii asupra societății[2]).

Numai o societate politică, autentic democratică, bazată pe egalitatea șanselor, creează condiții afirmării societății civile. Egalitatea de condiții, aprecia Tocqueville, exercită o influență extraordinară, atât asupra societății politice, cât și asupra societății civile.

Acest fapt imprimă o anumită orientare spiritului politic, și legilor, o anumită formulare guvernanților, precepte noi, iar celor guvernați, deprinderi specifice. De asemenea, el exercită asupra societății civile o autoritate de fel mai redusă decât asupra guvernanților; creează opinii, guvernează sentimente, sugerează uzanțe și modifică tot ce nu produc ei în mod direct.

În cadrul unui regim politic democratic, între societatea politică și societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare, ci raporturi complexe de interdependență, îmbrăcând și forme contradictorii în anumite situații. În condițiile respectului reciproc dintre societatea politică și societatea civilă, se pot statornici raporturi normale, lipsite de constrângere între puterea politică și puterea civilă, între guvernanți și guvernați. Între cele două categorii se realizează astfel sisteme de comunicare, transfer de interese. Uneori, segmente ale societății civile trec în sfera societății politice, și invers. Unele componente ale societății civile, în anumite situații, au un caracter ambivalent, cum este, de exemplu, instituția bisericii. Interferențele dintre societatea politică și societatea civilă au fost sesizate cu mult timp în urmă de G.W.Fr. Hegel, care consideră că nu poate fi vorba de o separare absolută a societății politice (statul) de societatea civilă, manifestându-se o comunicare biunivocă între stat și societatea civilă.

Această idee a inspirat practica politică din mai multe țări occidentale, în care s-au constituit organisme de mediere între societatea politică și societatea civilă. În Franta, de pildă, pe lângă Parlament, s-a înființat în 1954, Consiliul Economico-Social, reprezentând aproape toate sectoarele societății civile: patronat, sindicate, organizații cooperatiste etc. Prin intermediul acestui consiliu, societatea civilă din Franța cunoaște hotărârile guvernului; se pronunță asupra lor, contribuind la rezolvarea prin consilieri a unor probleme de mare interes.

Schimbările produse în urma revoluțiilor și a altor evenimente care au avut loc în ultimele decenii ale secolului XX în țările din Europa centrală și de Est, printre care și România, au condus la înlăturarea regimurilor totalitare, la statornicirea pluralismului politic, a orientării spre economia de piață, vizând, în cele din urmă, așezarea întregului sistem socio-politic pe principiile statului de drept, ale unei democrații autentice. Toate aceste elemente pot să-și găsească o reală înfăptuire numai în condițiile afirmării și maturizării societății civile.

Pentru țara noastră, unde dictatura a afectat mai mult societatea civilă, procesul de refacere a acestei societăți decurge mai anevoios. De aceea, societatea civilă din România trebuie să se maturizeze, pentru ca principiile democrației să fie susținute ferm de către acesta.

În perioada de timp care a trecut de la revoluția din decembrie 1989, asistăm, în țara noastră, la o remarcabilă proliferare de grupări, organizații, fronturi, ligi, sindicate, asociații patronale etc., care pot fi considerate nuclee ale societății civile. În același timp, au apărut numeroase ziare și reviste independente, un număr mare de cluburi de discuții, care dau imaginea procesului de închegare a societății civile.

Se poate conchide că, în țara noastră, în urma revoluției române din decembrie 1989, s-a realizat un cadru favorabil de afirmare atât a societății politice cât și a celei civile, a cărei fundamentare își găsește expresia în însăși constituția adoptată în 1991.

[1])Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, … p. 194

[2])Al. de Tocqueville, Despre democraÛie în America, … p. 41

Conceptul de cultură politică. Trăsături și funcții

Cultura și acțiunea politică sunt componente esențiale ale sistemului politic căruia îi conferă un important grad de eficiență.

Cultura politică reprezintă o componentă a culturii în general. Pentru a defini conceptul de cultură politică este necesar să definim, mai întâi conceptul de cultură.

Prin cultură se înțelege, într-un sens mai larg, totalitatea cunoștințelor omenirii despre lume acumulate în procesul practicii social-istorice și concretizate în crearea valorilor materiale și spirituale în scopul asigurării progresului social.

Reprezentând totalitatea cunoștințelor despre lume și concretizarea acestora în valori materiale și spirituale, cultura comportă mai multe segmente care pot fi tratate fiecare de sine stătător.

Un prim segment se referă la cunoștințele care reflectă în mod veridic realitatea înconjurătoare, incluzând totalitatea științelor despre natură, societate și om. Acest segment reflectă, de fapt, cunoașterea reală a societății întrucât se realizează prin intermediul științelor care reflectă, de regulă, adevăruri obiective.

Un al doilea segment al culturii vizează reflectarea lumii prin prisma unor interese, oferind o imagine subiectivă despre realitatea înconjurătoare. Expresia acestei reflectări o constituie existența unor ideologii.

Ideologiile, în diversitatea lor reflectă și ele lumea însă, prin prisma unor interese, ceea ce face ca adevărurile exprimate să nu reflecte o cunoaștere exactă, ci, de regulă, una deformată, concordanță cu aceste interese.

Tot în acest segment poate fi inclusă și religia ce reprezintă o reflectare a lumii prin intermediul unor mituri, după cum tot aici pot fi cuprinse și filosofia care exprimă o interpretare generală a lumii, arta, literatura ce reflectă lumea prin intermediul unor ficțiuni.

Al treilea segment al culturii îl constituie valorificarea cunoștințelor acumulate de omenire în crearea de valori materiale și spirituale.

Prin urmare, cultura reprezintă gradul de cunoaștere (prin intermediul științelor), gradul de reflectare (prin intermediul artei, literaturii etc.), cum și gradul de creație a omului prin concretizarea cunoștințelor acumulate în valori materiale și spirituale.

Sfera de cuprindere a culturii poate fi privită atât în sens larg ca o cultură a valorilor materiale și spirituale, cât și în sens restrâns ca o cultură a valorilor spirituale.

Deoarece societatea, ca sistem social global, este formată din subsisteme naționale care, luate separat, reprezintă la rândul lor sisteme de sine stătătoare și cultura se manifestă ca un produs al unui popor, al unei națiuni, ca o cultură națională.

Cultura unui popor reprezintă așadar, totalitatea cunoștințelor sale despre lume concretizate în valori materiale și spirituale realizate în procesul practicii social-istorice în condițiile concrete în care aceasta există și se dezvoltă.

Rezultă, prin urmare, că, în mod direct, cultura indică gradul de cunoaștere și de creativitate a unui popor, la un moment dat, având un caracter atât național cât și universal.

O cultură autentic națională are o mare valoare universală prin aportul pe care îl are la cunoașterea și creația umană.

Cultura, în general, atât cea națională cât și cea universală poate să fie de mai multe feluri în funcție de domeniul de activitate și de dimensiunile pe care le poate avea la un moment dat.

Astfel, se poate vorbi de cultură generală care se referă la un fond larg de cunoștințe, după cum pot să existe cultură tehnică, economică, politică, istorică etc.

Înainte de a ne referi în mod expres la cultura politică, ținem să precizăm că o importanță deosebită o are și cultura economică. Aceasta poate fi definită ca totalitate a cunoștințelor despre domeniul economic și materializarea acestora în crearea de instituții și mecanisme economice menite să asigure o economie eficientă.

Cultura politică constituie o componentă a culturii, în general, se individualizează prin specificul său, prin trăsăturile și funcțiile sale caracteristice.

Cultura politică poate fi definită ca totalitatea cunoștințelor, implicit și explicit politice, care asigură organizarea și conducerea politică a societății în concordanță cu aspirațiile progresului istoric. Cultura politică indică gradul de cunoaștere și creativitate în domeniul organizării și conducerii politice a societății și care constituie o condiție esențială pentru o politică eficientă, importantă atât pentru societatea politică cât și pentru societatea civilă, pentru guvernatori și guvernați.

Societatea politică, instituții statale, partide politice etc., nu pot fi create și nu pot să-și îndeplinească misiunea de a organiza și conduce cât mai bine treburile comunității respective fără o temeinică cultură politică, iar societatea civilă nu este în măsură să aleagă pe cei mai buni conducători și să-i determine să îi servească corespunzător interesele, fără un minimum de elemente de cultură politică. Deoarece experiența istorică a arătat că organizarea și conducerea democratică a societății este o condiție a progresului istoric, între cultura politică și democrație există o relație directă. Cu cât gradul de cultură politică a unui popor este mai ridicat, cu atât și promovarea unei politici democratice este mai certă. Și invers.

Aceeași experiență istorică atestă că în mare măsură regimurile democratice au fost realizate în comunități umane cu un grad înalt de cultură politică, iar regimurile dictatoriale au apărut, de regulă, dacă facem abstracție de factorii externi, în comunități cu o cultură politică redusă.

Importanța culturii politice, pentru organizarea și conducerea politică a societății, a determinat pe mulți politologi, din perioade diferite, să elaboreze studii privind conceptul, rolul, funcțiile culturii politice.

Deși termenul de cultură politică este de dată recentă, fiind folosit pentru prima dată în 1956, de către politologul nord-american, Gabriel Almond, într-o lucrare a sa despre sistemul politic, preocupări pentru studiul culturii politice se întâlnesc încă din antichitate.

Când Aristotel și Platon subliniau că ideile și opiniile politice conduc lumea, când iluminiștii arătau că rațiunea, educația, morala stau la baza acțiunii politice, nu făceau altceva decât să evidențieze elemente ale culturii politice, reliefând importanța acestora pentru organizarea și conducerea politică a societății.

Studii de amploare privind cultura politică se întâlnesc în perioada de după al doilea război mondial elaborate de politologi precum: Gabriel Almond (SUA), A. Lancelot, J. Schmeil (Franța), F. Burlaski (Rusia), M. Markiewicsz (Polonia) etc.

Valoroase ni se par studiile politice făcute de J. Schmeil care, în lucrarea "Culturile politice" din "Tratatul de științe politice", publicat în Franța în anul 1985, arată că mai potrivit pentru cultura politică este folosirea pluralului "culturi politice", deoarece nu ar exista, după părerea autorului citat, o cultură politică unică, ci mai multe culturi politice care au la bază atitudinea față de regimul politic.

Din studiile întreprinse de diferiți politologi, în mod deosebit ale lui M. Duverger, se disting trei dimensiuni ale culturii politice: cognitivă, afectivă și apreciativă.

Dimensiunea cognitivă se referă la cunoștințele privind, îndeosebi, sistemul și acțiunile politice.

Dimensiunea afectivă include sentimente de atașament, de angajare sau de refuz față de instituțiile și acțiunile politice.

Dimensiunea apreciativă se referă la judecățile de valoare, la opiniile asupra sistemului și a fenomenului politic.

Între aceste dimensiuni există o interdependență, în sensul că evaluarea sistemului politic, nu se poate face fără cunoștințe politice, iar acestea, la rândul lor, generează judecăți de valoare care, împreună, conduc la o anumită atitudine de participare sau neparticipare la viața politică. De regulă, cultura politică conduce la participarea la viața politică, la influențarea acțiunii politice, de aici, concluzia că, în general, cultura politică este preponderent participativă.

Deoarece cultura politică are un rol important atât pentru societatea politică cât și pentru societatea civilă, unii politologi acreditează ideea pentru societatea civilă a unei culturi civice. Este evident că, în acest sens, se poate vorbi de o cultură civică care este definită, în principal, prin raportarea cetățenilor la valorile politice democratice, și, deci, la participarea acestora la acțiunile de susținere a democrației. Dar, în final, această cultură civică este în realitate o formă a culturii politice.

În funcție de dimensiunile culturii politice (cognitivă, afectivă și apreciativă), se manifestă trei tipuri de stări de spirit ale populației unei țări în raport cu politica: acordul, apatia și alienarea.

Acordul presupune prezența celor trei dimensiuni: cunoaștere, afectivitate și evaluare.

Apatia nu exclude existența cunoștințelor politice, dar, pe plan afectiv și apreciativ, se manifestă indiferența.

Alienarea presupune, de asemenea, existența cunoștințelor politice și elemente apreciative, dar se caracterizează prin ostilitate față de sistemul politic.

Cu cât stările de apatie și alienare sunt mai numeroase în societate, cu atât stabilitatea sistemului politic este mai fragilă.

Pentru realizarea unei culturi politice valoroase, care să-și manifeste din plin dimensiunile sale cognitive, afective și apreciative, este nevoie de un climat democratic, în care să existe, pe de o parte, libertatea de gândire, de exprimare, de liberă circulație a informației, de acces liber la instruire și informare, iar, pe de altă parte, să existe o responsabilitate față de veridicitatea informației și a unui comportament corespunzător democratic în societate din partea tuturor cetățenilor, atât a guvernanților cât și a guvernaților.

Cultura politică se caracterizează prin anumite trăsături specifice prin care se individualizează de restul culturii.

Astfel, cultura politică se distinge, în primul rând, prin faptul că se bazează pe un fond larg de cunoștințe care vizează toate domeniile de activitate și care sunt fructificate de cultura politică. O autentică cultură politică nu poate să facă abstracție de cunoștințe în domeniul economic, social, moral, al istoriei naționale și universale etc. Cunoștințele din aceste domenii sunt necesare în formarea culturii politice atât pentru guvernatori cât și pentru guvernați. Pentru guvernatori acest lucru se impune ca o condiție sine-qua-non, pentru că elaborarea unor programe politice adecvate de organizare și conducere a societății implică vaste cunoștințe din toate domeniile de activitate. Pentru guvernați, se impun aceleași cerințe de cunoștințe generale care să-i ajute la înțelegerea fenomenului politic și la adoptarea unei atitudini mai corecte față de acesta. Se poate spune că între cultură, luată la modul general, și cultura politică există o relație directă, în sensul că o cultură politică autentică nu poate exista decât pe fondul unei cât mai vaste culturi generale.

O altă trăsătură a culturii politice se referă la specificul valorilor și normelor politice. Dacă plecăm de la premisa că valoarea reprezintă întruchiparea unor scopuri, proiecte, dorințe, într-un cuvânt, a unor idealuri în raport cu lumea înconjurătoare, valoarea politică exprimă formularea unor idealuri privind acțiunile politice de organizare și conducere a societății în concordanță cu cerințele progresului istoric. Deci, valorile politice reprezintă un raport între realități și idealurile de progres ale oamenilor. Așadar, cultura politică include valori care reclamă acțiuni pentru promovarea progresului istoric și care îmbracă, parafrazându-l pe Aristotel, "binele general al societății". Pornind de la această trăsătură caracteristică a culturii, valorile politice se referă la idealurile de libertate a tuturor oamenilor și popoarelor, la organizarea democratică a societății, la gândire și exprimare liberă, la dreptate și echitate socială, la un raport cât mai just între libertate și responsabilitate. De asemenea, valorile politice, reprezentând un raport între realitatea socială și dorințele fiecăruia de mai bine, se manifestă ca acte sociale conștiente, întruchipate în idealuri ce caracterizează un anumit sistem de valori, dar și valori generale umane comune societății în evoluția sa istorică. Orice sistem politic își creează anumite criterii de apreciere a valorii politice, după care își conduce activitatea de promovare a acestora. Strâns legate de valorile politice sunt normele politice care decurg din criteriile de apreciere a valorilor politice.

Norma politică exprimă regula de activitate, un model de comportare fixat, prin tradiție sau prin lege, privind manifestările politice ale indivizilor, ale organizațiilor și puterii politice privind organizarea și conducerea vieții sociale.

În cadrul fiecărei societăți se dezvoltă un ansamblu de norme specifice, care reglementează raporturile între cetățeni, între grupuri sociale, între acestea și puterea politică. Într-un sistem politic bine articulat, normele politice își găsesc expresia în adoptarea unei legi fundamentale, în constituție, care constituie principalul cadru normativ în limitele căruia cetățenii țării respective își desfășoară activitatea. Așadar, valoarea politică, pentru a fi operantă, trebuie concretizată, în legi și alte norme de conduită socială.

Pentru alcătuirea unui cadru normativ adecvat, o mare importanță o are elaborarea unor programe politice ale partidelor în care să se regăsească atât cerințele de progres ale societății cât și aspirațiile cetățenilor de mai bine.

O altă trăsătură a culturii politice este aceea că are la bază atât mijloace și instituții specifice cât și mijloace și instituții caracteristice întregii societăți.

Ca instituții și mijloacele specifice sunt: puterea, partidele, organizațiile politice, o parte din mijloacele de informare etc. Restul instituțiilor și mijloacelor de instruire și informare generală concură în același timp și la formarea culturii politice. Se poate deci afirma că, dintre toate formele de cultură, cultura politică beneficiază de cel mai organizat și instituționalizat cadru.

O altă trăsătură caracteristică culturii politice este aceea că ea se manifestă cu precădere sub forma unor ideologii politice. Ideologia politică reprezintă un ansamblu relativ structurat de valori și idei politice, cu caracter de grup, de clasă, ideologie care le exprimă interesele și scopurile politice.

Ideologia, ca un ansamblu de idei și valori cu caracter de clasă, este elaborată de către teoreticienii grupului social respectiv, sau al partidelor politice, care se materializează în doctrine și programe politice, urmărind atragerea cetățenilor la valorile, ideile și normele proclamate. Deși valorile, ideile, convingerile politice sunt specifice unui anumit grup, ele sunt prezentate, de regulă, ca fiind universale, aceasta pentru a atrage cât mai mulți adepți. Asadar, ideologia politică reprezintă o formă a culturii politice cu caracter coerent și partizan, dar, de regulă, mai puțin realist și global. Pentru guvernanți, cultura politică trebuie să se materializeze în ideologie politică, în doctrine și programe care să ofere tot atâtea variante de organizare și conducere socială. Cu cât o ideologie politică înglobează interesele și aspirațiile de progres ale cetățenilor, cu atât este mai realistă și eficientă. Dacă ar trebui să facem o apreciere a culturii politice a guvernanților, a partidelor politice, este aceea că aceasta nu s-a cristalizat în suficientă măsură în ideologii clare, în doctrine politice concrete privind organizarea și conducerea societății.

Cultura politică își îndeplinește rolul său în societate prin anumite funcții care au un caracter general privind întreaga societate, dar și specifice pentru guvernanți sau guvernați.

Ca funcții generale menționăm: funcția informațională, funcția axiologică și funcția normativă.

Funcția informațională constituie calea de transmitere spre membrii societății de informații cu privire la sistemul politic, la acțiunile politice, la valorile și normele politice. Această funcție contribuie la formarea unui fond de cunoștințe politice și, implicit, la cunoașterea modului de organizare politică a societății, a legăturilor dintre conducători și conduși, dintre putere și indivizi, dintre stat și societate, a criteriilor prin care puterea apreciază politica statului. Prin această modalitate de informare și cunoaștere se asigură un comportament corespunzător atât din partea cetățenilor cât și din partea puterii. Într-un sistem politic democrat, funcția informațională a culturii se realizează în ambele sensuri, de la guvernanți la guvernați, și invers. În acest fel, guvernanții informează asupra deciziilor luate, dau sugestii sau orientează anumite acțiuni. La rândul lor, guvernații, își exprimă opțiunile asupra legitimității deciziilor și actelor politice, își manifestă anumite atitudini, comportamente politice față de putere.

Funcția axiologică se referă la modul în care se apreciază valoarea fenomenului politic și modalitățile concrete de constituire a sistemului de valori, precum și a raportării acestuia la realitatea practică. În principal, prin această funcție se realizează anumite convingeri ale oamenilor față de valorile politice care pot fi de atașament sau de respingere privind aceste valori. Convingerile, la rândul lor, generează atitudini politice ce reprezintă modalități de raportare a cetățenilor la fenomenele politice pe care le apreciază într-un mod anume.

Funcția normativă a culturii politice privește modul în care sistemul de valori se convertește în norme și reguli menite să dea stabilitate societății și să asigure funcționalitatea sistemului social. În elaborarea unor norme și reguli de comportament, orice cultură politică tinde spre consens, lucru ce se realizează destul de rar, deoarece sunt dese situațiile când unii membri ai societății resping o parte a normelor și regulilor politice elaborate de putere. Pentru stabilitatea socială este necesară însă acceptarea de către toți membrii societății a unui număr suficient de mare de norme și reguli care să asigure acest lucru, chiar dacă o parte din membrii societății nu le împărtășesc. Într-o societate în care există o temeinică cultură politică, normele și regulile politice sunt respectate de către toți cetățenii, dacă aceasta exprimă voința majorității, chiar dacă unii nu sunt de acord cu ele. Într-o societate democratică cu un înalt grad de cultură politică se admite contestarea anumitor valori și norme politice care însă nu înseamnă automat nerespectarea lor.

Ca funcții specifice pentru guvernanți, cultura politică include elaborarea unor programe politice corespunzătoare dezvoltării democratice a societății și asigurarea transpunerii lor cât mai adecvate în practică, iar pentru cetățeni, formarea unui comportament de respectare a normelor și regulilor politice, a legilor țării și de schimbare prin metode democratice a celor care sunt apreciate că nu corespund nevoilor de progres.

În concluzie, cultura politică îndeplinește un rol însemnat în organizarea și conducerea democratică a societății, în asigurarea unor norme și reguli de conviețuire în concordanță cu cerințele dezvoltării sociale pe linia progresului istoric.

Rolul culturii politice se caracterizează mai ales prin convertirea sa în acțiune politică.

Conceptul și formele acțiunii politice

Între cultură politică și acțiune politică există o strânsă legătură, cultura politică oferă cunoștințele și judecățile politice de valoare pe care acțiunea politică se sprijină și le fructifică.

Acțiunea politică poate fi definită ca o activitate conștientă, mai mult sau mai puțin organizată, desfășurată fie de diferite instituții politice (stat, partide etc.) fie de indivizi ca simpli cetățeni, pentru atingerea unui anumit țel politic în conformitate cu convingerile acestora.

Orice acțiune politică presupune atât aspecte teoretice cât și practice, care se împletesc între ele și care urmăresc fie probleme de organizare și conducere a societății, fie de influențare a opiniei publice. Eficiența acțiunii politice este determinată, în ultimă instanță, de gradul de cultură politică, pentru că numai prin cultură politică se poate acționa în cunoștință de cauză. Acțiunea politică se manifestă prin anumite forme precum: comportamentul politic, atitudinea politică și participarea politică.

Pentru România, care se află în plin proces de realizare a unor structuri democratice, sunt vitale cultura politică, formarea unor convingeri și concepții politice democratice, care să asigure participarea conștientă a indivizilor la viața politică a țării prin manifestarea tuturor formelor de acțiune politică amintite.

Comportamentul politic constituie acea formă de acțiune politică prin care membrii societății se raportează intr-un anumit mod la puterea politică, la instituții și organizații politice, la diferite doctrine, programe și acte politice. Exemple: participarea sau nu la alegeri, la diferite demonstrații, la întruniri, respectarea sau nu a legilor etc.

Comportamentul politic al membrilor societății depinde în mare măsură de nivelul de cultură, politică, de gradul de înțelegere și apreciere a valorilor politice. De regulă, un nivel înalt de cultură politică și de apreciere cât mai corectă a valorilor politice conduce la un comportament democratic benefic pentru soarta democrației din țara respectivă, și invers.

O altă formă a acțiunii politice este atitudinea politică.

Atitudinea politică constituie o modalitate concretă a acțiunii politice, prin care se reacționează pozitiv sau negativ față de idei, doctrine, programe, instituții, situații și evenimente politice. În general, atitudinea politică reliefează poziția favorabilă sau nefavorabilă față de activitatea și doctrina unui partid, a statului, a diferitelor organisme interne și internaționale etc. Astfel, pot să existe atitudini pro sau contra monarhiste, pro sau contra republicane, atitudini politice de stânga, de dreapta etc.

De regulă, atitudinea politică a cetățenilor sau chiar a unor grupuri sociale se constituie în funcție de convingerile politice pe care le au și a ideologiei politice pe care o împărtășesc (conservatoare, liberală, social-democrată etc.).

O altă formă a acțiunii politice o constituie participarea politică.

Prin participare politică se înțelege o angajare activă a cetățenilor sau grupurilor sociale la elaborarea deciziilor politice și la transpunerea lor în viață. Ea reprezintă o formă superioară de manifestare a acțiunii politice și constituie o condiție importantă a unui regim democratic. Exemple de participare politică putem avea: încadrarea în rândurile unui partid politic, și activitatea desfășurată în cadrul acestuia, participarea la alegeri prin candidarea la anumite posturi de conducere, activitatea depusă în organisme de conducere etc.

Participarea la viața politică a cât mai multor cetățeni, a unor largi categorii sociale, este posibilă numai într-un regim democratic autentic, între aceste două componente existând o legătură organică. Cu cât participarea politică este mai largă și reprezentativă, cu atât regimul politic este mai democratic, iar acesta la rândul său mărește gradul de participare a cetățenilor la viața politică a țării.

Desfășurarea unei acțiuni politice sub toate formele ei de manifestare, în mod cât mai eficient și corespunzător, depinde, după cum s-a arătat, de un nivel ridicat de cultură politică a membrilor societății. Un comportament politic, o atitudine politică, o participare politică corespunzătoare nu sunt posibile fără un grad ridicat de cultură politică.

Mai trebuie subliniat și faptul că o acțiune politică adecvată presupune, în mod necesar, o corelare corespunzătoare între libertate și responsabilitate, între drepturi și îndatoriri.

Libertatea politică este o valoare esențială a democrației și un drept fundamental al omului. Numai în cadrul unei libertăți politice, oamenii pot desfășura acțiuni politice, pot efectua creații politice în concordanță cu cerințele de progres ale societății. Libertatea politică presupune atât libertatea de gândire, de opinie, cât și libertatea de acțiune. Libertatea politică se poate manifesta numai în situația în care societatea oferă un cadru corespunzător pentru aceasta, respectiv un regim democratic. Dar libertatea politică, la rândul ei, nu poate exista și nu se poate manifesta corespunzător decât în strânsă corelație cu responsabilitatea politică. O autentică libertate înseamnă, în primul rând, o libertate responsabilă.

Responsabilitatea politică presupune corelarea libertății individului cu libertatea celorlalți care, în final, să ducă la armonizarea intereselor sociale. Printr-o libertate responsabilă, individul nu afectează, ci, dimpotrivă, stimulează libertatea semenilor săi. Prin urmare, responsabilitatea implică respectarea unor norme, îndeplinirea unor obligații și îndatoriri care, numai în acest fel, pot să asigure exercitarea libertății de către toți cetățenii.

Pentru reușita procesului de democratizare a vieții politice care se desfășoară în România o importanță deosebită o are și existența unui raport corespunzător între libertate și responsabilitate, între drepturi și îndatoriri. A fi democratic înseamnă, în egală măsură, să-ți exerciți pe deplin drepturile și libertățile, dar să-ți îndeplinești cu aceeași conștiinciozitate și îndatoririle și obligațiile ce-ți revin în cadrul societății.

Conceptul de doctrină politică; criterii de clasificare

Problema organizării și conducerii societății i-a preocupat pe oamenii politici și pe teoreticienii domeniului politic din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate și în continuare în perioada feudală, a revoluțiilor burgheze, precum și în cea postrevoluționară, se infruntau, în societate, diferite curente de gândire social-politică preocupate, fiecare, de găsirea celor mai bune căi de organizare și dezvoltare a țărilor respective. Fiecare considera că proiectul său exprimă adevărata cale pe care trebuie să se înscrie întreaga viață economică, social-politică și culturală a țării.

Doctrina politică reprezintă o formă specifică a doctrinelor generale privind lumea și societatea în care există și se dezvoltă personalitatea umană.

Doctrina, luată în ansamblul său, reprezintă o concepție închegată, coerentă care, pe baza anumitor principii, interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele și poziția unor grupuri și categorii sociale sau comunități umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. În felul acesta se disting doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialității lumii, idealiste, exprimate prin principiul spiritualității lumii), religioase (creștine, musulmane, daoiste, budiste etc.), economice (economia de piață liberă, economia centralizată etc.), militare (de apărare națională, de expansiune, de hegemonie etc.) și doctrine politice, care privesc organizarea și conducerea societății.

Doctrina politică se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o concepție politică închegată privind organizarea și conducerea societății pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare.

Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze, principii, concepții, mai mult sau mai puțin elaborate, argumentate și prezentate în modalități diverse, cu privire la organizarea și funcționarea societății, la esența puterii politice, la conținutul, formele și mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul instituțiilor și al clasei politice, la raporturile dintre guvernanți și guvernați. Ele reflectă interesele și aspirațiile unor grupuri sociale și promovează, în funcție de acestea, anumite valori și norme social-politice și umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de acțiune socială și politică și/sau proiecte asupra viitorului dezirabil al societății.

Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica și argumenta pozițiile și atitudinile grupurilor sociale și ale conducătorilor lor, de a prospecta direcțiile dezvoltării statelor în care acestea acționează, în special, și ale societății umane, în general, de a propune idealuri și programe de acțiune. Elaborarea lor este influențată de condițiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societăți sau epoci, precum și de cerințele progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria umanității sau din devenirea unor comunități umane, caracterizate prin frământări și transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite și au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării și definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puțin convingătoare, realiste sau cu un pronunțat caracter utopic.

Datorită impactului considerabil pe care îl au doctrinele politice asupra membrilor comunității naționale sau a diferitelor grupuri sociale, în mobilizarea și antrenarea lor în realizarea unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, concepțiile care le compun se regăsesc în planul acțiunii politice, îndeosebi, în constituțiile și legislația statelor, în programele și statutele partidelor și organizațiilor politice.

Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărți în două mari categorii: doctrine politice privind organizarea și conducerea democratică a societății și doctrine politice privind organizarea și conducerea în mod dictatorial a societății, primele iau în considerare îndeosebi voința cetățenilor și au la bază principiile statului de drept, și cele din a doua categorie, care ignoră voința și interesele cetățenilor, și au la bază principiul statului totalitar.

La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin anumite principii cu nuanțe care duc la un spectru larg de gândire politică, ce fac uneori dificilă încadrarea strictă a anumitor doctrine politice într-o categorie sau alta.

În categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea și conducerea societății prin respectarea intereselor și voinței cetățenilor și au la bază principiile statului de drept, se includ: doctrine politice liberale și neoliberale, care pleacă de la respectarea voinței cetățenilor în organizarea și conducerea societății și a statului de drept, având la bază principiile unor schimbări în viața social-politică în raport cu situațiile noi, ce apar, în care cetățenii să se bucure de largi drepturi și libertăți față de stat, care nu trebuie să intervină prea mult în viața socială; doctrinele politice conservatoare și neconservatoare care merg pe linia păstrării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu multă prudență de către cei care dețin puterea politică, iar statul să aibă un caracter autoritar, cu rol de intervenție în viața socială; doctrina politică democrat-creștină, care, în organizarea și conducerea societății, îmbină valorile și normele religiei creștine cu principiile și valorile democratice; doctrinele politice social-democratice, care și ele, la rândul lor, concep organizarea și conducerea societății ca o expresie a voinței cetățenilor, pe baza pluralismului politic și a statului de drept, având însă la bază principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogați în care statul să ducă o largă politică de protecție socială, recurgându-se chiar la limitarea puterii celor bogați.

În categoria doctrinelor care concep organizarea și conducerea societății în mod dictatorial, nesocotind voința cetățenilor, se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică comunistă de tip marxist-leninist, precum și doctrinele politice rasiste, social-darwiniste, elitiste, militariste etc. Comună pentru aceste doctrine, îndeosebi pentru cele fasciste și comuniste, este ignorarea pluralismului politic, a drepturilor și libertăților democratice, promovarea fățișă a dictaturii, opresiunii și discriminării sociale și rasiale, nesocotirea totală a principiilor statului de drept.

Vorbind despre diferitele categorii de doctrine, trebuie să ținem cont de faptul că nici una dintre aceste doctrine nu poate fi considerată ca sistem închis, cu delimitări precise. În multe cazuri, doctrinele au elemente comune, în evoluția lor nu păstrează o anumită puritate de idei. În anumite situații, unele doctrine promovează idei abandonate de altele etc. De asemenea, ele capătă denumiri diferite, în funcție de țări, precum: doctrina creștin-democrată, social-creștină etc.

Un loc aparte îl ocupă doctrinele politice tehnocratice, care pot fi apreciate ca doctrine de graniță între cele două mari categorii, deoarece acestea se bazează pe principiul că în organele puterii să fie promovați cu precădere specialiști, tehnocrați car să ia decizii nu în raport cu interesele de grup social, ci numai potrivit cu elementele evidențiate de știință, făcând abstracție de pozițiile politice ale diferitelor grupări.

O asemenea doctrină poate să ducă la o organizare și conducere democratică a societății în situația când specialiștii din cadrul puterii sunt expresie a voinței cetățenilor, când se îmbină deci știința cu politica. Dimpotrivă, în situația când se face abstracție de factorul politic, în speță, de voința cetățenilor, aceste doctrine deschid calea unor regimuri politice dictatoriale.

Un fapt important care trebuie menționat este acela că orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind organizarea și conducerea democratică a societății se bazează pe doctrine economice privind economia de piață liberă, pe câtă vreme doctrinele politice privind organizarea și conducerea dictatorială a societății au la bază doctrine economice bazate pe economia centralizată, pe amestecul fățiș al statului în economie etc.

Apariția doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea și conducerea societății. În consecință, în forme incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o dată cu apariția sistemului politic.

Deoarece, în formațiunile sociale sclavagistă și feudală a predominat forma de organizare politică a societății de tip absolutist și neexistând bine conturate partide politice, care să ofere variante clare de organizare și conducere a societății, în principal au dominat doctrinele politice bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Apariția unei diversități de doctrine politice bine definite se leagă de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revoluțiilor burgheze, de apariția partidelor politice moderne, care încep să aibă la bază activități politice proprii, pe care își fundamentează programele și acțiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleacă de la premisa că proiectul său de organizare și conducere politică a societății, bazat pe o anumită doctrină politică, reprezintă cea mai bună cale de urmat în activitatea social-politică a țării respective.

Doctrina politică liberală și evoluția sa[1])

Apariția și dezvoltarea doctrinei liberale este legată de înfăptuirea revoluțiilor burgheze și de perioadele care au urmat, respectiv de epocile modernă și contemporană.

Liberalismul a apărut ca o alternativă de gândire politică la vechea organizare politică bazată pe monarhia absolutistă, pronunțându-se pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernământ (monarhie constituțională, republicană). Esența liberalismului (care îi individualizează în raport de alte doctrine politice) constă în promovarea unor schimbări care să țină cont de condițiile istorice nou apărute și, mai ales, de libertatea economică și politică a individului în relația cu statul care, nu numai că nu trebuie să intervină în viața social-economică, dar trebuie să și garanteze exercitarea drepturilor și libertăților individului, inclusiv libertatea de întreprindere economică pe baza apărării și respectării proprietății private.

În evoluția sa, doctrina liberală a cunoscut mai multe variante în strânsă legătură cu dezvoltarea socială.

a) Liberalismul clasic

Apărut în perioada revoluțiilor burgheze, a evoluat până în zilele noastre, cunoscând o serie întreagă de elemente noi, unele dintre ele fiind chiar opuse celor inițiale.

Esența liberalismului clasic constă în libertatea individului, a proprietarului în raport cu statul, în libertatea de întreprindere. Liberalismul clasic respinge intervenția statului în relațiile sociale, orice triumf al statului fiind considerat un eșec pentru individ.

Precursor al liberalismului este J. Locke, care consideră proprietatea ca un drept natural al individului, drept apărut înaintea statului și independent de el. De aceea, statul nu poate expropria pe individ.

În cadrul liberalismului clasic se disting două direcții: liberalismul politic și liberalismul economic. Teoreticienii aparținând curentului liberalismului s-au preocupat de ambele aspecte, dar unii au accentuat latura politică, alții pe cea economică. Sunt gânditori care au tratat, în egală măsură, ambele probleme. Apărut în perioada luptei burgheziei împotriva feudalismului și monarhiei absolute, liberalismul politic pleda pentru monarhia constituțională și pentru principiul separației și echilibrului puterilor.

Unul dintre reprezentanții de seamă ai liberalismului politic este francezul B. Constant (1767-1830). Libertatea[2]), afirmă el, nu constă în faptul că puterea se află în mâna poporului, ci în independența individului față de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca puterea, oricui ar aparține, să fie limitată de drepturile juridice ale cetățeanului. Libertatea este triumful individului atât asupra autorității care ar voi să guverneze prin despotism, cât și asupra maselor care reclamă dreptul de a înrobi minoritatea față de majoritate. B. Constant consideră că înțelegerea libertății ca domnie a poporului este necorespunzătoare societății burgheze. Această concepție aparține democrației antice și presupune o libertate politică, deci dreptul fiecărui cetățean de a participa la constituirea și exercitarea puterii, la făurirea legilor, la alegerea magistraților. Libertatea în societatea burgheză este personală, cetățenească și civilă, constând în dreptul de a dispune de proprietate, în dreptul de a influența treburile guvernamentale pe calea alegerii persoanelor oficiale; dreptul de a-și alege meseria și de a o profesa. Libertatea este asigurată prin limitarea puterii statului, prin neamestecul acestuia în viața indivizilor. Limitarea puterii de stat s-ar realiza prin forța opiniei publice și prin separația puterilor în stat. B. Constant afirmă că drepturile politice trebuie să aparțină numai proprietarilor. El argumentează că proprietatea asigură cetățenilor posibilitatea de a se instrui și de a participa la exercitarea drepturilor politice, la guvernarea statului. După părerea sa, votul trebuie să fie censitar, iar parlamentul să fie reprezentantul proprietarilor, și nu al poporului. El se ridică împotriva egalității, arătând că aceasta ar duce la lezarea libertății individului.

Pe planul activității economice, libertatea constă în libertatea neîngrădită a concurenței, în absența oricăror reglementări ale raporturilor dintre capital și muncă.

J. Bentham (1748-1832), reprezentant al liberalismului englez, susține că statul trebuie doar să vegheze la apărarea persoanei, a proprietății. El consideră că interesele proprietarilor coincid cu interesele societății.

Gânditorul liberal francez, Charles Alexis Tocqueville (1805-1859), în lucrarea "Democrația în America", se referă la legătura dintre egalitate și libertate, afirmând că egalitatea dă oamenilor gustul instituțiilor liberale. Democrația liberală, arată el, constă în independența individului, în libertatea și responsabilitatea acestuia. După părerea sa, egalitatea se referă la: egalitatea în fața legii, egalitatea drepturilor politice și egalitatea de condiții. Aceste aspecte ar caracteriza regimul democrat american. Intervenția statului în domeniul social, economic și spiritual ar duce la extinderea despotismului, consideră Ch. Tocqueviile.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut un liberalism de tranziție, care exprimă manifestările unei societăți aflate într-o perioadă de trecere spre o economie în care predominau monopolurile. Sunt reluate unele idei ale liberalismului clasic privind libertatea, raportul dintre individ și stat.

E. Laboulaye[3]) afirmă că individul trebuie să aibă o serie de drepturi și libertăți. În spatele libertăților politice, trebuie să existe anumite drepturi individuale și sociale care constituie substanța acestora. Statul trebuie să dispună de un minimum de atribuții care îi sunt necesare pentru a exista.

În lucrarea "Individul împotriva statului" (1884), H. Spencer (1820-1903) avansează câteva idei ale liberalismului referitoare la primatul individului față de stat, la libera dezvoltare a individului. Analizând politica liberarilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, H. Spencer o denumește un conservatorism de o speță nouă. În concepția sa, conservatorismul înseamnă, printre altele, dorința de a păstra și mări puterea coercitivă. În trecut, spune Spencer, liberalii au micșorat sfera autorității guvernamentale, mărind cercul în interiorul căruia acțiunile cetățenilor rămâneau libere. Liberalismul era identic cu libertatea individului împotriva samavolniciei statului. Liberalismul, întărindu-se, a devenit din ce în ce mai coercitiv, în legislația lui, existând sistemul restrângerilor libertăților individului și înmulțind prilejurile de amestec al statului în viața individului.

Intervenția statului în activitatea cetățenilor este admisă numai în măsura în care acesta menține principiul vital al individului și societății, și anume: ocrotirea libertăților și drepturilor individului și limitarea acestora prin drepturile și libertățile celorlalți. Orice intervenție a statului în activitatea cetățenilor, dincolo de impunerea acestor limitări reciproce, este considerată de Spencer ca fiind coercitivă.

Manifestându-se împotriva politicii sociale a statului, Spencer pretinde că prin aceasta s-ar leza interesele proprietarului privat. Mărirea impozitelor generale și locale, necesare pentru formarea unor fonduri destinate înființării unor instituții publice: școli, biblioteci, muzee, a dus la constrângeri care limitează libertatea cetățenilor, susține Spencer.

Considerând că marea superstiție a trecutului era dreptul divin al regilor, Spencer afirmă că marea superstiție politică a prezentului este dreptul divin al parlamentului, susținerea dreptului majorității, invocarea teoriei contractului social i se pare lui Spencer neîntemeiată. Teoria privind puterea nelimitată a parlamentului, a majorității, supremația absolută a acestora trebuie modificată, afirmă el. Indivizii sunt dispuși să accepte voința majorității, doar în privința unor acțiuni pentru menținerea condițiilor vieții individului și societății, cum ar fi: apărarea persoanei și proprietății față de inamicii interni și împotriva dușmanilor externi, folosirea teritoriului pe care îl locuiesc. În acțiunile din afara privatului ei nu vor să accepte voința majorității. Așa cum, în trecut, adevăratul liberalism se împotrivea asumării unei autorități absolute de către monarh, liberalismul contemporan, spunea Spencer, are datoria de a se împotrivi încercărilor parlamentului de a-și asuma autoritatea absolută.

Mișcarea de industrializare favorizează dezvoltarea libertății, consideră Spencer. Datorită creșterii activității industriale a avut loc o scădere a imixtiunii statului în treburile oamenilor, în zonele privatului. Este necesar ca, în continuare, statul să nu se amestece în jocul liber al legilor naturale, să nu împiedice, prin intervenția sa, mișcarea de industrializare.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut și un așa-numit "liberalism de compromis" care încerca o oarecare împăcare între cei doi poli ai vieții politice – individul și statul. Th. Hill Green[4]), reprezentant al "idealismului liberal", consideră necesară intervenția statului pentru a asigura educația națională și sănătatea publică. B. Bosanquet făcea apologia statului, susținând autoritatea acestuia asupra indivizilor.

Liberalismul economic consideră că activitatea economică poate deveni optimă prin acțiunea indivizilor călăuziți de interese materiale personale. A. Smith (1723-1790) afirmă că "o mână invizibilă" ar realiza optima alocare a resurselor într-un mod profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea unui cadru legal și libertatea de acțiune, respingându-se orice intervenție din partea statului. Liberalismul economic își exprimă, sintetic, esența în formula "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui mčme" (lăsați să se facă, lăsați să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsați lucrurile să-și urmeze cursul firesc). Semnificația concretă a acestei expresii constă în necesitatea înlăturării piedicilor și restricțiilor din domeniul producției și comerțului.

Liberalismul economic oferă, ca model optim de organizare, o piață care se autoreglează. J. B. Say (1767-1832) a elaborat așa-numita lege a debușeelor, a piețelor. Conform acestei legi, fiecare produs își creează propria piață. Echilibrul economic se realizează automat pe piață, deoarece orice cumpărare este concomitent o vânzare și invers. În felul acesta, crizele sunt imposibile, în economie producându-se doar dereglări temporare și parțiale.

b) Neoliberalismul

Atât timp cât mecanismele producției și pieței capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai puțin spontan, doctrina liberală era dominantă. Trecerea la organizarea monopolistă a economiei a fost însoțită de o criză a liberalismului, incapabil să rezolve marile probleme izvorâte din complexitatea vieții economice. Criza liberalismului a dat naștere dotrinei neoliberalismului. Frământările din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariția mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul "nostalgic", liberalismul "organizat" și un liberalism "social".

Liberalismul "nostalgic" crede în valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considerând că principiile acestuia sunt valabile și astăzi. Pentru a se redresa activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la principiile individualismului și ale liberei concurențe. Tot răul a venit de la intervenția statului, care se amestecă în ceea ce nu-l privește. J. Rueff susține că sursele tuturor mârșăviilor se află în intervențiile statului în viața socială. L. Rougier consideră că statului trebuie să i se recunoască nu un rol de conducere, ci doar o funcție similară celei a poliției rutiere. Liberalismul clasic ar putea fi comparat cu un regim rutier, care ar lăsa ca automobilele să circule fără vreo regulă. Astfel, perturbațiile în circulație ar fi nenumărate. În statul neoliberal, mașinile sunt libere să circule pe unde li se pare că este bine, dar respectând regulile de circulație. W. Lippman consideră că recurgerea la statul providențial (al bunăstării) și la planificare sunt remedii nepotrivite pentru economie. El este preocupat de însănătoșirea piețelor, de asigurarea libertății tranzacțiilor, de egalitatea șanselor ca fundament al economiei. Fr. A. von Hayek recunoaște necesitatea unei intervenții limitate a statului în viața economică. El afirmă că interesele întreprinderii nu se bazează pe renunțarea la amestecul statului, ci pe sprijinul acestuia. Nu proporțiile amestecului statului, ci caracterul acestui amestec i se pare important lui Hayek, în sensul că nu trebuie să se atenteze la temeliile producției capitaliste (proprietatea privată) și nici să nu se exagereze cu concesiile de ordin social.

Liberalismul "organizat"[5]) se distanțează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea intervenționismului accentuat al statului în toate domeniile sociale, pledând pentru controlul substanțial al statului asupra activității economice. Evoluția liberalismului de la teza statului minimal, denumit paznic de noapte, la teza statului maximal, care intervine în toate domeniile sociale, a avut loc sub influența schimbărilor din viața economică și socială a țărilor capitaliste. Complexitatea economiei, accentuarea concentrării și centralizării capitalului și producției, crizele economice au făcut ca autoreglarea economiei să fie tot mai dificilă. S-a manifestat o deplasare spre ideea necesității unei noi politici statale capabile să corecteze consecințele economice și sociale ale producției capitaliste. În condițiile actuale, unii politologi, economiști și oameni politici din țările vestice consideră necesară restrângerea intervenției statului în economie și viața socială și lărgirea inițiativei private.

Liberalismul "social"[6]) consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activității economice, în scopul ajutorării celor dezavantajați din punct de vedere economic. Reprezentanții acestei forme de liberalism susțin, asemenea celor ai doctrinei statului "providențial" sau "al bunăstării generale", necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalități prin care statul folosește o parte a venitului național pentru protejarea păturilor dezavantajate din punct de vedere economic.

Aceste forme ale neoloberalismului se referă, mai ales, la problemele privind organizarea activității economice și sociale. Unii politologi s-au referit și la problematica liberalismului politic. Fr. A. von Hayek arată că neoliberalismul apără libertatea, în sensul liberal clasic ca rezistență față de stat.

B. de Jouvenel[7]) analizează raportul dintre stat, societate și individ, constatând că statul, folosind o serie de pârghii materiale și morale, și-a aservit societatea și individul. Scopul oricărei politici liberale, spune el, constă în limitarea influenței puterii printr-un sistem de echilibru sau tamponare. Interesele particulare, care ar fi niște "fracții constituante ale puterii", dacă sunt suficient formulate și conștiente, pot constitui o contrapondere pentru putere. Analizând cooperarea socială, el subliniază că există tendința ca statul să constrângă voințele într-un sens, aliniindu-le. În condițiile existenței unei ordini sociale pluraliste, sporirea cooperării sociale între multitudinea agenților sociali poate constitui un tampon prin care se poate limita influența puterii.

Politologii au analizat raportul dintre liberalism și democrație. Unii consideră că cele două concepte sunt complementare. Ch. Al. de Tocqueville spune că liberalismul reclamă libertatea, iar democrația, egalitatea. Sarcina regimurilor democratice și liberale este de a combina libertatea și egalitatea. Alți teoreticieni consideră că democrația dăunează liberalismului. B. Constant[8]) susține că democrația nu este libertate, ci vulgaritatea despotismului. B. Croce afirmă că democrația tinde să substituie numărul și cantitatea calității și, în felul acesta, democrația deschide calea demagogiei. Alți gânditori, susținători ai doctrinelor elitiste, consideră că aplicarea neîngrădită a principiului egalității tinde să mutileze eforturile liberalismului, care merg în sensul diferențierii și inegalității, tinde să răspândească mediocritatea. Liberalismul este o doctrină elitistă, nu egalitară. Egalitatea de tip liberal, și anume egalitatea în fața legii și egalitatea șanselor, spun acești gânditori, favorizează apariția unei elite calitative. Aceste variante ale liberalismului și neoliberalismului se întâlnesc în toate țările lumii, îmbrăcând forme specifice în raport cu situația din fiecare țară.

c) Liberalismul în România

În România s-au manifestat atât liberalismul clasic, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cât și neoliberalismul în perioada interbelică.

Idei liberale au existat în societatea românească încă înainte de 1848 în programele unor societăți politice secrete, grupări conspirative și societăți culturale, care urmăreau emanciparea politică, economică și culturală a țării. După formarea Partidului Liberal, personalitățile partidului sau ale facțiilor și disidenților au susținut diferite variante ale liberalismului. Liberalii guvernamentali (1876-1888) erau susținătorii proprietății individuale și ai conștiinței dreptului de proprietate, încercând să întărească proprietatea mijlocie rurală, să satisfacă și interesele arendășirii și ale acelei părți a moșierimii, integrate parțial în evoluția capitalistă a economiei. Pe plan politic erau susținătorii sistemului electoral al colegiilor și al votului censitar. Fie că se autointitulau guvernamentali moderați, radicali, democrat-radicali, aceste grupări liberale militau pentru dezvoltarea industriei, a instituțiilor bancare și financiare, pentru promovarea protecționismului, dezvoltarea agriculturii și îmbunătățirea situației țăranilor. Existau însă deosebiri de nuanță între unele facțiuni, spre exemplu, gruparea liberală democrat-radicală, condusă de Gh. Panu, considera, în 1884, că este necesară abandonarea principiului neintervenției statului în reglementarea problemelor economice și elaborarea unei legislații care să amelioreze condițiile de viață și de lucru ale muncitorilor.

Într-o conferință din 1928 privind doctrina liberală, I. Gh. Duca afirma că liberalismul român a plecat de la formula "laisser faire, laissez passer…", ajungând la intervenționismul statal în viața economică și socială. Intervenționismul statal constituie, după părerea sa, atât o condiție a progresului, cât și un mijloc de înlăturare a anarhiei. Liberalismul absolut, spunea el, era o necesitate în vremurile de organizare economică a statelor. Pe măsură ce organizarea se desăvârșea, viața internă și raporturile internaționale au devenit mai complexe, a fost necesară limitarea forțelor în joc, astfel ca din îngrădirea și a unora și a altora să se ajungă la posibilitatea dezvoltării normale a tuturor.

Documentul oficial de naștere a neoliberalismului român îl reprezintă Constituția din 1923, afirmă sociologul și economistul Șt. Zeletin. Constituția, spune el, pleacă de la două puncte de vedere care alcătuiesc esența neoliberalismului, și anume, intervenția puterii de stat și concepția despre libertățile individuale ca "funcții sociale", ca drepturi acordate de stat în măsura în care interesele acestuia o îngăduie. I. Gh. Duca subliniază că, în domeniul proprietății, liberalismul român a plecat de la ideea clasică a proprietății sacre și inviolabile, ajungând la formula proprietății "funcție socială" din care au ieșit exproprierea și naționalizarea subsolului. Exproprierea, afirmă el, este o formulă de progres social, credincioasă și principiului doctrinei liberale, fiind o nouă reparație a proprietății, și nu nimicirea ei. M. Popovici, membru al Partidului Național Țărănesc, arată că exproprierea nu poate fi justificată de liberali, susținându-se că face parte din doctrina liberală. Esența principiului liberalismului constă în apărarea proprietății, și nu în exproprierea ei, afirmă M. Popovici.

În perioada interbelică, liberalismul român a acționat pentru aplicarea doctrinei "prin noi înșine", pentru limitarea penetrației capitalului străin, pentru intervenția statului în viața economică și socială, intervenție care ar fi dus la democratizarea societății românești.

Doctrina liberală, sub diferitele sale forme, începe să aibă un rol din ce în ce mai însemnat și în țările est-europene după prăbușirea sistemului comunist, inclusiv în România. Acest lucru este reclamat atât de necesitatea reconstrucției unor instituții democratice, cât și de tranziția la economia de piață. În această situație nouă nu este posibilă, însă, o reactualizare a liberalismului clasic. Principiile liberalismului clasic se îmbină cu cele ale intervenționismului statal în unele domenii și cele ale liberalismului social, care vizează protejarea categoriilor sociale defavorizate. Trebuie menționat că doctrina liberală, ca și alte doctrine, au fost în atenția activității unor partide, pe baza căreia acestea își elaborează platformele și programele politice.

[1])Vezi și C. Vâlsan (coordonator), Politologie, Editura didactic| și pedagogic|, București, 1992, pag. 170-180

[2])M. Prelot, Histoire de idées politiques, Paris, Dalloz, 1959

[3])H. Spencer, Individul împotriva statului, București, Editura Cultura NaÛional|, 1924

[4])J. Touchard, Histoire des idées politiques, Paris, PUF, 1967

[5])J. Burnham, Suicide of the West, Ed. The John Day Company, New York, 1964

[6])J. Burnham, op.cit.

[7])B. de Jouvenel, De la souveranité. A la recherche du bien politique, Paris, Ed. M. Th. Genin, 1955

[8])J. Droz, Histoire de doctrines politiques en France, Paris, PUF, 1963

Conservatorismul

Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit, atitudine, însoțind politicul de-a lungul evoluției sale istorice.

Ca doctrină politică, conservatorismul apare în aceeași perioadă cu revoluțiile burgheze, ca o reacție la principiile doctrinei liberale, în general, și ale revoluției franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în special. Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care, în lucrarea "Reflecții asupra revoluției franceze", apărută în anul 1790, se pronunța pentru apărarea ordinii sociale, a ideilor și instituțiilor tradiționale, împotriva înnoirilor și schimbărilor afirmate de revoluționarii francezi și de doctrinarii liberali, care au inspirat revoluția franceză, inspirându-se totodată de la ea.

Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează organizarea și conducerea societății prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiționale.

La începuturile sale, conservatorismul susținea, în opoziție cu liberalismul, că ordinea tradițională este ierarhică, că forma de guvernământ este monarhia, iar instituțiile politice sunt produsul unei dezvoltări îndelungate, și schimbarea acestora de către oameni s-ar realiza împotriva legilor eterne, schimbările fiind apreciate ca brutalizări ale istoriei.

Doctrina conservatoare, având la bază, ca și doctrina liberală, principiile statului de drept, susține însă ideile inegalității oamenilor, ale necesității existenței claselor sociale, distincte și ierarhizate, rolul primordial al proprietății private în apărarea ordinii sociale, al religiei ca instituție fundamentală, al inegalității indivizilor și claselor sociale ca ordine firească, înscrisă în natura umană, statului revenindu-i sarcina apărării și reglementării acestei ordini sociale.

Și doctrina conservatoare s-a manifestat și se manifestă prin mai multe variante: conservatorismul clasic, de început, când avea la bază ideea conservării instituțiilor tradiționale față de schimbările preconizate de revoluțiile burgheze și susținute de doctrina liberală și neoconservatorismul, apărut în perioada interbelică și care a cunoscut și cunoaște o răspândire largă în țările dezvoltate, caracterizându-se prin susținerea instituțiilor politice tradiționale create, în principal, pe baza doctrinelor liberale. Asistăm, de fapt, la susținerea de către neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului, inclusiv criticarea intervenției statului în viața social-economică și a inițierii unor măsuri cu caracter social.

Multe doctrine conservatoare din țările dezvoltate au o importantă componentă religioasă, devenind doctrine democrat-creștine, care stau la baza partidelor cu același nume.

aa

Doctrina politică democrat-creștină

Doctrina democrat creștină reprezintă concepția privind organizarea, funcționarea și conducerea societății prin îmbinarea valorilor și normelor religiei creștine cu principiile și valorile democratice. Elaborată sub influența doctrinei sociale a bisericii, se caracterizează prin atașamentul față de structurile și valorile tradiționale îmbinate cu idei religioase și este folosită de partidele democrat-creștine, de nuanță catolică, protestantă sau ortodoxă, pentru abordarea și soluționarea problemelor proprii societăților în care ele acționează și a celor generale, specifice epocii contemporane.

În cadrul doctrinei democrat-creștine, se conturează două orientări: democrația creștină în sens social (catolicismul social), care a devenit parte integrantă a învățăturii oficiale a bisericii și care conferă democrației o semnificație exclusiv morală, și participării, un caracter social; democrația creștină, în sens politic, care consideră democrația politică drept condiție esențială a democrației sociale și care se va indepărta treptat de orientarea oficială a bisericii. Instaurarea regimurilor fasciste a impus restricții bisericii. În această perioadă se dezvoltă o tendință catolică democratică care, prin reprezentanții și organizațiile sale, va acționa împotriva regimurilor fasciste spre deosebire de unele cercuri religioase care și-au manifestat adeziunea față de acestea și au contribuit la legitimarea lor. După război se elaborează principiile fundamentale care vor sta la baza activității partidelor democrat-creștine: autonomia acțiunii politice, apărarea constituției liberale, orientarea acțiunii statului, în special, spre ridicarea condițiilor de viață ale populației.

Înlăturarea dictaturilor fasciste și compromiterea unor partide conservatoare și liberale, care au colaborat cu acestea, deschid calea apariției și afirmării doctrinei democrat-creștine, atât ca doctrină politică, cât și ca orientare politică. Putem aprecia că doctrinele și partidele democrat creștine își au sorgintea în perioada post-belică. Partidele democrat-creștine se afirmă ca partide de guvernământ sau ca redutabile forțe de opoziție în țări europene precum Italia, Franța, Germania, Belgia, Austria etc., dar și în țări latino-americane.

Doctrinarii democrat-creștini au depus eforturi pentru a conferi sensuri moderne conceptelor evanghelice de egalitate, solidaritate și fraternitate, au elaborat concepte noi precum cele de socializare și participare și au definit atributele esențiale ale persoanei umane: conțiința, libertatea, responsabilitatea, libera opțiune. În acest scop, doctrinei sociale a bisericii privind omul, libertății și solidarității umane li s-au adăugat atitudini și poziții cu pronunțat caracter politic adoptate de Vatican față de formele de ateism, contrare învățăturii creștine promovate de marxism și liberalism, față de totalitarismul comunist și de injustițiile capitalismului, despre drepturile omului și democrației, cursa înarmărilor etc.

Practica politică, și, îndeosebi, cea guvernamentală, a obligat partidele democrat-creștine să-și reformuleze continuu opțiunile politice și ideologice, să țină seama de realitățile din propriile țări, de structura electoratului căruia i se adresau și de necesitățile și aspirațiile acestuia, precum și de evenimentele și procesele lumii contemporane.

În pofida diversității existente chiar în interiorul partidelor democrat-creștine, prin apariția unor curente conservatoare, moderate sau radicale, doctrina promovată situează în centrul preocupărilor teoretice și ideologice un set de valori și concepte comune.

Valorile fundamentale promovate sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea și participarea. Libertatea, ca manifestare a inițiativei, este considerată singura în măsură să asigure demnitatea umană, iar acțiunea individuală, efortul constructiv al persoanei umane pentru promovarea progresului sunt necesare libertății. Conceptul de egalitate nu se referă doar la domeniul juridic, ci este extins la sfera economică, iar sensul care i se dă vizează asigurarea locului corespunzător în societate a fiecărui individ. Solidaritatea este considerată mijlocul cel mai eficace pentru realizarea acestui obiectiv. O importanță deosebită se acordă, pornind de la aceste opțiuni valorice, persoanei umane apreciate drept punctul de referință al oricărui proces istoric, criteriu esențial al oricărui proiect vizând societatea, morala, educația și familia. Privind ierarhizarea valorilor pe care o realizează creștin-democrația, se poate afirma că cele spirituale se află pe loc central, lor fiindu-le subordonate valorile politice și economice.

Conceptului de democrație i se conferă mai mult sensul de eliberare decât de libertate, democrația trebuind să-și propună ca scop ultim participarea efectivă a persoanei umane la exercitarea puterii. El este, deci, subordonat celui de participare, înțeles ca responsabilitate a individului în opțiune, ca realizare a sintezei între exigențele personale și cele colective[1]).

Statul, conform viziunii democrat-creștine, trebuie să fie expresia cetățenilor, să elimine sau să estompeze contradicțiile, conflictele sociale, să asigure unirea și colaborarea oamenilor pentru realizarea binelui general.

În ceea ce privește proprietatea privată, deși se consideră că este singura în măsură să garanteze libertatea, demnitatea și independența persoanei, că reprezintă fundamentul nucleului familiei, se propun limite "juste" acesteia, se condamnă profitul și concurența realizate pe căi necinstite. Economia, aflându-se în serviciul omului, ceea ce o interesează nu este producerea și abundența bunurilor materiale, ci distribuirea și redistribuirea lor pentru realizarea binelui comun.

Conceptul de economie socială de piață, elaborat de doctrinarii democrat-creștini, își propune să coreleze principiul libertății de piață cu cel de egalitate socială. Competitivitatea și justiția socială, concurența și solidaritatea, responsabilitatea individului și asistența socială sunt apreciate drept fundamentele acestui tip de economie.

În prezent, se remarcă preocupări privind elaborarea unui proiect de societate și a unei strategii adecvate actualelor condiții, care să ofere o nouă identitate democrației creștine la nivelul anului 2000. În acest scop, Internaționala democrat-creștină a inițiat mai multe reuniuni. Perspectivele politice ale democrației creștine în estul și centrul Europei preocupă, de asemenea, și se regăsesc în elaborarea unei strategii democrat-creștine pentru această parte a Europei unde, după prăbușirea comunismului și afirmarea pluripartidismului, s-au constituit partide ce și-au reclamat apartenența la mișcarea democrat-creștină și au fost primite în Internaționala democrat-creștină sau în Uniunea europeană democrat-creștină. Propunându-și să devină principalii constructori ai Europei anului 2000, aceste partide recomandă ca viitor dezirabil o societate liberală și dreaptă, bazată pe primatul persoanei, fondată pe principii etic-umaniste și democratice, care să reprezinte o alternativă credibilă de organizare și conducere democratică a societății.

În această categorie se include și apariția în România a doctrinei creștin-democrate și a PNȚCD. Valorile și principiile pe care le exprimă sau ar trebui să le exprime acesta, sunt cele ale ortodoxismului, având în vedere că majoritatea covârșitoare a populației țării noastre este de religie ortodoxă, considerată religie națională. Privită sub acest aspect, doctrina democrat-creștină din România, nu și-a conturat în suficientă măsură, o identitate proprie în sensul racordării acesteia la valorile creștin ortodoxe.

Înscrierea doctrinei democrat-creștine și a partidului care o reprezintă din țara noastră, în marea familie democrat-creștină europeană, nu se poate realiza în mod corespunzător decât printr-o identitate proprie.

[1])V. Merolle, Le ideologie in Italia, oggi, Pan Editrice, Milano, 1972, p. 20

Doctrina social-democrată

Social-democrația reprezintă doctrina politică privind organizarea și conducerea democratică a societății, având la bază principiile egalității și dreptății sociale, ale promovării intereselor producătorilor de valori materiale și spirituale, ale protecției sociale a categoriilor cetățenilor defavorizați, prin limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a monopolurilor.

Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o parte, ideile socialiștilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului trecut. Ideile socialismului utopic au apărut o dată cu manifestarea relațiilor de producție capitaliste care, deși marcau un element de progres pe calea dezvoltării societății, generau, totuși, în mod inevitabil, și inegalități sociale. Ca o reacție la această realitate, apar în domeniul gândirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de socialismul utopic. Termenul de "utopic" s-a impus, mai ales, de la titlul lucrării lui Thomas Morus, "Utopia", cuvând provenit din limba greacă, însemnând ceva "fără loc", "nicăieri", adică ceva care nu poate să existe în realitate. De aceea, în limbajul obișnuit, termenul "utopic" inseamnă irealizabil, iar în legătură cu ideile social-politice promovate de socialismul utopic ele se referă la o construcție imaginară, himerică, a unei societăți viitoare.

(Ca lucrări de debut ale socialismului utopic, amintim "Utopia" lui Th. Morus și "Cetatea soarelui" a lui Tomasso Campanella, în care se imaginează o societate în care relațiile sociale bazate pe proprietatea obștească, care elimină exploatarea omului de către om și în care munca devine obligatorie pentru toți membrii societății, iar repartiția bunurilor se realizează după necesități considerate modeste, aproape austere).

Ideile socialismului utopic și-au găsit în continuare noi teoreticieni precum Jean Meslier, Morelly, Mably, Babeuf, din secolul al XVIII-lea, care concepeau egalitarismul în mod rudimentar, vizând uniformizarea vieții sociale și introducând, în afară de termenul de "socialism", și pe cel de "comunism".

În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar o serie de teoreticieni de marcă ai socialismului utopic: Saint Simon, Ch. Fourier (Franța), Robert Owen (Anglia) și Theodor Diamant (România) care, pe lângă prezentarea teoretică a socialismului utopic, au recurs la experimente practice, cum au fost falansterele, colonii de muncă model (după părerea autorilor) în care se muncea și se trăia în spiritul acestor idei. La noi în țară este cunoscut un astfel de experiment, inițiat de Theodor Diamant care a înființat, în 1835, falansterul de la Scăieni, cu denumirea de "Societate agronomică și manufacturieră", dar care s-a soldat însă, cum era și firesc, cu un eșec.

Trebuie menționat că anumite idei ale socialismului utopic persistă și astăzi în diferite țări, mai ales, în cele subdezvoltate.

Social-democrația s-a inspirat, după cum s-a arătat, nu numai de la socialismul utopic, ci și de la ideile socialiste ale lui Marx și Engels, idei considerate ca aparținând socialismului științific.

Marx și Engels considerau ca inevitabilă pieirea capitalismului și înlocuirea acestuia cu o nouă societate, cea socialistă, reclamată de legile obiective ale dezvoltării sociale, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și lipsită de exploatare.

Trecerea de la capitalism la socialism se înfăptuiește, potrivit concepției marxiste, pe calea revoluției socialiste menite să ducă la înlocuirea organizării politice vechi, bazate pe dominația burgheziei, la organizarea politică nouă, prin dominația clasei muncitoare. Deși statul era conceput în termenii democrației reprezentative, ca o republică parlamentară, folosirea noțiunii de "dominație" a clasei muncitoare și a celei de "dictatura" proletariatului, contravenea organizării democratice a societății. Doctrina politică social-democrată a preluat numai ideea organizării democratice a societății, iar tezele despre dictatura proletariatului au fost preluate de doctrina comunistă de tip marxist-leninist. Social-democrația, ca doctrină politică, a cunoscut mai multe faze în evoluția sa.

O primă fază poate fi considerată cea din perioada premergătoare primului război mondial, când social-democrația se considera o doctrină politică ce viza organizarea și conducerea democratică a societății pe calea trecerii la o nouă orânduire socială, orânduirea socialistă, făurită pe baza politicii partidului clasei muncitoare, care să ia locul capitalismului, prin reforme.

Pe o astfel de gândire politică s-a desfășurat, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de constituire a unor partide muncitorești social-democrate în diferite țări, unele dintre ele unindu-se în asociații internaționale muncitorești cum au fost, de pildă, Internaționala I și a II-a. În România, un astfel de partid s-a creat în 1893, cu denumirea inițială de Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, care a aderat la Internaționala a II-a socialistă.

În cadrul social-democrației din acea perioadă a început să se dezvolte un curent de gândire de factură extremistă, în frunte cu Lenin, care va duce la o nouă doctrină politică – cea comunistă, de tip marxist-leninist, care, după primul și al doilea război mondial, va sta la baza sistemului politic totalitar comunist.

Datorită acestei noi situații care s-a creat, doctrina politică social-democratică a intrat (după prima conflagrație mondială) într-o nouă fază de dezvoltare, care a durat până la zilele noastre. Menționându-și concepția inițială cu privire la transferarea capitalismului în socialism pe calea reformelor, social-democrația din această perioadă susține cu fermitate principiile pluralismului politic, ale respectării opțiunilor libere ale alegătorilor în legătură cu exercitarea puterii politice în stat, combătând – în același timp – ideile unui regim totalitar, indiferent de natura sa (fascistă sau comunistă).

Partidele social-democrate au continuat să se dezvolte în multe țări ale lumii și să participe activ, pe principii democratice, la viața politică din țările respective. Trebuie menționat că în multe țări, după al doilea război mondial, partidele social-democratice au reușit, prin alegeri libere, să guverneze perioade îndelungate de timp.

În prezent, după prăbușirea sistemului totalitar comunist din țările est-europene, sistem care nu întotdeauna a fost evaluat suficient de critici de către social-democrație, doctrina social-democrată a intrat într-o nouă fază, în care s-a renunțat la ideea orânduirii socialiste. În prezent, doctrina social-democrată pune accent pe principiile statului de drept, pe protecția socială a cetățenilor.

În zilele noastre, în Europa Occidentală, precum și în alte țări ale lumii, social-democrația reprezintă una din principalele doctrine politice, ca alternativă viabilă de organizare și conducere democratică a societății.

În țările est-europene, unde comunismul s-a prăbușit, are loc un proces de închegare a unei doctrine politice social-democratice care valorifică o parte din vechile idei ale social-democrației, dar afirmă și altele noi, rezultate din situația actuală a realităților social economice.

Tehnocrația

Tehnocrația reprezintă o doctrină politică, o teorie care preconizează o organizare și conducere a societății pe baze raționale, științifice, având în mod deosebit în atenție ramurile productive. Tehnocrația, ca teorie și denumire, a fost introdusă în circuitul ideilor politice la începutul perioadei interbelice, de către politologul William Henry Smith și transformată în doctrină politică de J. Burnham, prin lucrarea apărută în 1940, intitulată "The Managerial Revolution", prin care acredita ideea că revoluția managerială constituie o alternativă la societatea capitalistă și cea socialistă, puterea revenind managerilor, organizatorilor care să urmărească dezvoltarea socială pe criterii de eficiență.

În prezent, doctrina tehnocratică susține necesitatea tehnicizării deciziilor, determinate de știință, bazate pe criterii de raționalizare și eficiență, iar puterea să aparțină nu factorilor politici (parlament, guvern etc.), ci oamenilor de știință, specialiștilor, organizatorilor. Reprezentanții tehnocrației susțin ideea statului tehnic, format numai din specialiști, care să funcționeze cu maximum de randament și care să înlăture orice fel de dominație cu caracter politic, deoarece, bazându-se pe știință și pe aparatură tehnică în luarea deciziilor, acestea nu pot fi decât corecte, servind interesele tuturor.

Legitimitatea statului tehnic, în concepția doctrinei tehnocratice, nu se pune, deoarece știința, deciziile științifice care iau locul celor politice nu au nevoie de legitimitate sau, dacă se pune această problemă, legitimitatea acestora se realizează prin caracterul obiectiv al probității științifice.

Statul tehnocrat, adoptând decizii în conformitate cu legile obiective ale dezvoltării societății, se prezintă ca un organism de administrare a treburilor sociale în concordanță cu nevoile tuturor membrilor societății. În această situație, transformarea statului politic într-unul tehnocrat nu presupune o revoluție socială sau politică, ci doar o aplicare a tehnicilor științifice în mod treptat la toate nivelele de conducere socială. Instituțiile statului, afirmă tehnocrații, nu trebuie concepute pe baza modelelor juridice elaborate cu secole în urmă, ci în funcție de nevoile obiective stabilite de știință, ce urmează a fi realizate în conformitate cu cerințele progresului istoric. În această situație, statul nu va avea funcții politice, ci doar funcții tehnico-organizatorice.

Privită sub acest aspect, doctrina tehnocrației, deși cu multe elemente raționale, devine, în cele din urmă, o variantă a elitismului, întrucât specialiștii, pe de o parte, constituie o minoritate, iar pe de altă parte, pot căpăta un caracter de grup aristocratic, promovând interese de castă, ce pot deveni în contradicție cu interesele majorității, cu principiile democratice.

Guvernarea tehnocratică este limitată la un grup restrâns de specialiști care exercită funcții de conducere nu pe bază de opțiuni democratice, ci ca urmare a unor decizii pe care ei le consideră relevante pentru binele majorității, ceea ce poate să servească în cele din urmă doar interesele minorității. Puterea, conducerea societății nu se bazează pe un mandat din partea cetățenilor, ci constituie emanația unor competențe strict profesionale, care nu mai dau socoteală în fața nimănui, deschizându-se astfel calea spre regimuri dictatoriale. Se mai poate afirma, de asemenea, că doctrina tehnocratică, făcând abstracție în mod total de factorul politic, îmbracă și un caracter utopic. Elementele pozitive, raționale ale acestei doctrine rezidă în faptul că pune în evidență necesitatea valorificării cuceririlor științifice în conducerea societății, lucru care trebuie, însă, făcut nu prin eliminarea factorului politic, ci în conlucrare cu acesta. Numai pe o astfel de bază se poate raționaliza politica și fundamenta științific deciziile, care să țină însă cont de voința și aspirațiile cetățenilor.

Așadar, știința și puterea politică trebuie să se afle nu în relații de subordonare sau de excludere, ci în raporturi de conlucrare, sprijinire și înțelegere. Problema care se pune nu este înlăturarea factorului politic din conducerea societății care, de regulă, constituie o emanație a voinței cetățenilor, și nici o ignorare a cuceririlor științei, care reprezintă expresia dezvoltării obiective a societății, ci de o conlucrare între politic și științific. Într-un stat modern, factorii de decizie politică, care reprezintă o anumită opțiune a maselor, trebuie să beneficieze de aportul consilierilor specialiști, al unor organisme științifice, care să releve, în mod permanent, nevoile obiective ale dezvoltării sociale. O decizie luată de conducere este valoroasă numai în măsura in care ține cont de cuceririle științei, dar și de valorile ce emană de la voința cetățenilor.

Doctrina tehnocratică marchează, asadar, un element de progres în gândirea politică, dar aplicarea ei în practică poate fi benefică numai în măsura în care nu face abstracție de principiile politice ale democrației, ale statului de drept.

Doctrina politică fascistă

Doctrina politică fascistă are la bază ideologia fascistă, cu elementele sale principale ca: rasismul, șovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducătorului, elitismul, teoria spațiului vital, cultul violenței, iraționalismul etc.

Doctrina politică fascistă privind organizarea și conducerea societății se călăuzește după principiul instaurării puterii politice prin orice mijloace, mai ales, pe calea forței, prin subordonarea totală a individului autorității statale, nesocotirea drepturilor și libertăților cetățenești, înlocuirea statului de drept cu statul polițienesc, prin suprimarea pluralismului politic, menținându-se un singur partid – cel fascist care, de regulă, se confundă cu statul.

Această doctrină politică a căpătat contur și a fost aplicată în practică după primul război mondial, mai ales sub cele două forme principale ale sale: fascismul lui Mussolini în Italia și nazismul lui Hitler în Germania, existând însă și alte variante precum hortysmul în Ungaria, franchismul în Spania, mișcarea legionară în România etc.

Dintre toate formele sub care s-a manifestat fascismul, nazismul a fost cea mai brutală, mai sângeroasă, care a atins forme aberante de genocid.

Caracteristic nazismului german a fost nu numai suprimarea brutală, prin violență a drepturilor și libertăților cetățenești, exterminarea în masă a unor categorii de oameni, ci și o politică agresivă în exterior, prin dezlănțuirea celei de a doua conflagrații mondiale, prin care se urmărea subjugarea și dominarea popoarelor, hegemonia Germaniei pe plan mondial.

Monopolul partidului fascist, paramilitar și etatismul constituie principalii pioni pe care fascismul și-a fundamentat dictatura generalizată asupra întregii societăți.

În opoziție cu liberalismul concurențial sau cu socialismul marxist-leninist axat pe dictatura proletariatului și revoluția socialistă, fascismul a dezvoltat o concepție etatist-totalitară bazată pe întărirea și extinderea puterii politice, anihilarea voințelor individuale, supunerea necondiționată a tuturor față de statul-partid, omniprezent. Fascismul promovează puterea absolută a statului în fața căruia individul și societatea există doar în măsura în care fac parte din stat.

În Italia, Mussolini, de pildă, apelează, pentru a facilita încorporarea etatistă a individului și societății, la "statul etic", capabil să organizeze și să mobilizeze națiunea deoarece el este asimilat cu spiritul poporului. Statul devine, astfel, garantul securității interne și externe, depozitarul spiritului națiunii, poporul fiind redus la rolul de corp al statului. Prin cunoscutul slogan "totul în stat, nimic în afara statului, nimic contra statului", Mussolini exprima esența totalitară a statului de a se suprapune societății prin asimilarea oricărei colectivități, controlarea tuturor activităților sociale și individuale. Absorbirea societății și individului în stat, destructurarea societății civile, distrugerea personalității umane se realizează în fascism (ca de altfel și în comunism), atât prin perfecționarea metodelor birocratico-centralizatoare și represive, cât și prin desăvârșirea tehnicilor propagandei de masă. În optica lui Benito Mussolini, pivoții totalitarismului fascist i-ar constitui: o perfectă organizare statală, o miliție fidelă și oțelită, membrii de partid, masa care respectă și se teme de puterea fascistă, un conducător ferm și hotărât.

Monismul totalitar instaurat în timpul Germaniei naziste, s-a caracterizat și în acest caz prin concentrarea tuturor puterilor în mâinile Fuhrerului și a partidului național-socialist.

În mod formal, regimul nazist își stabilea legitimitatea prin ideea comunității poporului german. Potrivit constituției, statul nazist îndeplinea rolul unui instrument administrativ pus în slujba intereselor poporului german. În realitate însă, statul era condus și controlat de către partidul nazist care, la rândul său, răspundea comenzilor dictate de Fuhrer[1]).

În japonia, fascismul a cunoscut, în perioada interbelică, o escaladare accentuată. Fascismul nipon era, ca cel de pretutindeni, prin excelență rasist. Potrivit teoreticienilor fascismului din arhipelagul nipon, rasa galbenă era destinată să domine și să stăpânească intreaga lume. Fasciștii japonezi au așezat, la baza politicii lor, cultul față de împărat și fraternitatea de sânge. Fascismul nipon era totodată, strâns legat de forțele armate, de ofițerime, exercitând o mare influență în viața politică a imperiului, imprimându-i un caracter prin excelență expansionist în plan extern.

Prin înfrângerea puterii fasciste în cel de-al doilea război mondial, prin condamnarea și incriminarea fascismului ca ideologie, doctrina politică fascistă și-a pierdut aderența în cercurile largi ale opiniei publice. Cu toate acestea, ideologia și doctrina politică fascistă nu au dispărut complet. Ca dovadă, faptul că în prezent se întâlnesc unele manifestări ale ideologiei și doctrine politice fasciste sub forma neofascismului. Păstrând multe din elementele vechii ideologii fasciste, neofascismul promovează și alte elemente noi precum: ideea înzestrării genetice a unor indivizi destinați să conducă, intoleranța față de cetățenii aparținând altor popoare, idei revanșarde etc.

Neofascismul nu reprezintă o mișcare de proporții în lumea contemporană, dar, dacă nu se ia atitudine față de aceasta, el poate să ia amploare și să devină un pericol pentru omenire. Ca un argument în această perioadă este însuși faptul că nici nazismul lui Hitler, la început, nu a avut o semnificație deosebită și era ignorat, ca apoi, recurgându-se la mijloacele cunoscute să acceadă la putere.

De aceea, nu trebuie pierdut din vedere nici un moment că neofascismul, chiar dacă este restrâns, ca manifestare și influență, prin mijloacele pe care le-ar putea folosi (mijloace teroriste) ar putea foarte repede să ajungă pe scena conducerii politice a unei țări, ceea ce nu trebuie să se mai întâmple.

[1])Anton Corpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura "Moldova", 1993, p. 164-165 ș.a.

Doctrina politică comunistă marxist-leninistă

Doctrina politică comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste, ai cărei fondatori au fost Marx, Engels și Lenin. Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă societate, cea socialistă, ca primă fază a comunismului. Acest proces are loc pe calea revoluției socialiste menite să ducă la schimbări radicale atât în domeniul politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât și în domeniul economic, prin înlocuirea proprietății private cu proprietatea comună, socialistă, asupra mijloacelor de producție.

Doctrina politică comunistă, bazată pe ideologia marxist-leninistă, privește organizarea și conducerea societății prin dictatura proletariatului care, după afirmația lui Lenin, se manifestă în cadrul și în afara legii, pe baza acțiunii unui singur partid – partidul comunist.

Dictatura proletariatului reprezintă, în concepția fondatorilor acestei doctrine, o formă superioară de organizare și conducere politică a societății, deoarece ar reprezenta o dictatură a majorității exploatate împotriva minorității exploatatoare.

Ca urmare, principiile pluralismului politic, al separației puterilor în stat, supremația legii, drepturile și libertățile cetățenilor sunt eliminate.

Dictatura proletariatului, ca formă de organizare și conducere politică a societății, a dus, prin eliminarea pluralismului politic și a altor principii democratice, la dictatura de fapt a unui grup restrâns și, în multe situații, la dictatura unei singure familii sau a unei singure persoane.

Doctrina politică comunistă, concepând organizarea și conducerea societății pe baza dictaturii proletariatului, a promovat represiunea ca principiu al politicii de stat, cu ajutorul unui aparat polițienesc riguros organizat, fără a fi supus controlului politic, al legilor și chiar al unor autorități ale statului.

Deși fondatorii acestei doctrine și alți teoreticieni susțineau că dictatura proletariatului constituie o formă de organizare și conducere politică a societății numai pentru perioada de trecere de la capitalism la socialism (când se avea în vedere lichidarea claselor exploatatoare și instaurarea proprietății socialiste în întreaga economie), afirmând că, după aceasta, dictatura proletariatului urma să dispară și să se treacă la o organizare și conducere democratică a societății, în practică, acest lucru nu s-a petrecut și nici nu se putea intâmpla. Lipsa pluralismului politic, existența partidului unic, ca partid de guvernământ, inexistența agenților economici independenți ca urmare a proprietății socialiste n-au făcut altceva decât să perpetueze dictatura.

Unii ideologi marxist-leniniști, precum cei chinezi, de pildă, susțin principiul dictaturii proletariatului ca formă de organizare și conducere politică a societății pe o perioadă nedefinită.

După cum se știe, pe baza doctrinei politice marxist-leniniste, după primul și al doilea război mondial, au fost create regimuri comuniste care s-au manifestat ca regimuri totalitare, bazate pe dictatură și represiune sângeroasă. Sunt cunoscute marile represiuni care au atins proporțiile unor reprimări în masă, cu consecințe dramatice pentru soarta cetățenilor din țările unde acestea au avut loc.

Se pune întrebarea cum a fost posibilă existența unor asemenea regimuri și încă pe perioade destul de îndelungate, în unele țări mai persistând și în prezent? Răspunsul nu este ușor de sat, datorită complexității situației pe care o implică.

Un prim răspuns constă în faptul că doctrina politică marxistă a folosit pe scară largă mijloace de manipulare demagogică a opiniei publice, prezentând regimurile comuniste ca fiind democratice, urmărind realizarea unor idealuri de libertate, echitate, dreptate și egalitate socială.

Ideologii marxiști susțin că dictatura proletariatului constituie un rău necesar, menită să lichideze exploatarea omului de către om, să elimine deosebirile de clasă și inegalitățile economice, este prezentată ca o organizare superioară a formelor anterioare și, după expresia lui Lenin, "de o mie de ori mai democratică decât orice stat burghez". De asemenea, este acreditată ideea că dictatura proletariatului se instaurează nu pentru a eterniza o dominație de clasă, așa cum au fost toate organizațiile politice trecute, ci pentru a lichida orice dominație de clasă și deci politică, pentru a se ajunge la societatea comunistă, fără clase sociale și în care statul și alte organizații politice vor dispărea, organizarea societății urmând să se realizeze pe bază de autoconducere, în condițiile unui belșug de produse în care oamenii să fie retribuiți după nevoi.

Asemenea idei au găsit ecou în rândurile multor categorii sociale defavorizate și chiar în rândul unor intelectuali, care s-au alăturat programelor propuse de comuniști, nutrind iluzia că prin realizarea acestor programe se va ajunge la acea societate bazată pe dreptate și echitate socială, în care personalitatea umană să se dezvolte pe deplin.

Un al doilea răspuns ar consta în faptul că doctrina comunistă despre organizarea și conducerea politică a societății a putut fi aplicată în practică pentru că, paralel cu mijloacele de manipulare s-au folosit și mijloace violente de reprimare împotriva celor care s-au opus. La acestea mai trebuie adăugată existența unor conjuncturi istorice care au favorizat impunerea regimurilor totalitare. Criza social-politică profundă a societății în urma primului război mondial, inegalitățile sociale de tot felul au favorizat apariția sistemului comunist în Rusia și a celui fascist în unele țări europene, două regimuri totalitare care în 1939 au ajuns la o înțelegere (concretizată în împărțirea sferelor de influență în Europa) și care au condus la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Din păcate, politica împărțirii lumii în sfere de influență a continuat, ceea ce a făcut ca, după al doilea război mondial, în multe țări din centrul și estul Europei, inclusiv în România, să fie instaurate regimuri comuniste, impuse de Uniunea Sovietică.

În urma procesului de dezintegrare a regimurilor comuniste din Europa, doctrina politică marxist-leninistă de organizare și conducere a societății este tot mai mult eliminată din gândirea politică contemporană, datorită caracterului ei nociv care a împins-o la faliment.

BIBLIOGRAFIE

SELECTIVA

1 Doctrinele partidelor politice, Institutul Social Român, Editura Cultura Națională, București, 1923

2 Drepturile omului. Documente adoptate de organisme internaționale, Editura Adevărul, București, 1990

3 Traité de science politique, publié sous la direction de M. Frawitz et J. Leca, Paris, 1985

4 Constituția României, Editura Libertatea, 1992

5. Institutul de Teorie Socială al Academiei Române. Doctrina țărănească în România, Editura Noua Alternativă, București, 1994

6 Agenția Națională de Presă Rompres, România. Partide politice, 1993, București, 1993

7. G. Almond, Bingham Powell jr., Analyse comparé des systémes politiques, Tendances Actualles, Les Edition Inter-Nationales, Paris, 1972

8. G. Almond, B. Bingham Powell jr., Comparative Politics System, Procasa Policy, Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1978

9. G. Almond, S. Verba, The Civic Culture Revisited, Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1980

10. P. Andrei, Sociologie generală, Editura Academiei, București, 1970

11. Aristotel, Politica, Editura Antet, 1999

12. Aristotel, Statul atenian, Casa Școalelor, București, 1944

13. Aristotel, Politica, București, 1924

14. Aristotel, Statul atenian, Editura Agora, Iași, 1992

15. R. Aron, Démocratie et totalitarism, Gallimard, Paris, 1965

16. N. Baciu, Ialta și Crucificarea României, Fundația Europeană Drăgan, 1990

17. G. Balandier, Antropologie Politique, PUF, Paris, 1968

18. S. Barnes, M. Kaase, Political Action, Mass Participation in Free Western Democraties, Beverly Hills, Sage, 1979

19. John Bernal, Știința în istoria societății, Editura politică, București, 1964

20. L. von Bertalanfy, General Theory of Systems in the Social Sciences

21. R. Bierstedt, Power and Progress. Essay on Sociological Theory, New York, 1979

22. S. Brucan, Îndreptar – Dicționar de politologie, Editura Nemira, București, 1993

23. G. Burdeau, Traité de science, Libraire general de droit de jurisprudence, R. Pichou et E. Durand, Auzias, Paris, 1980

24. Z. Brzezinski, Marele esec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993

25. M. Burlatki, Politicesckie sistemi sovremenosti, Moskva, Izd. Nauk, 1978

26. A. Varpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura "Moldova", Iași, 1993

27. Arman Cuviller, Curs de sociologie, PIF, Paris, 1959

28. M. Djuvara, Introducere la politica generală, Tipografia Școlilor Militare Aeronautice, București, 1932

29. L. Duquit, Traité de droit constitutionelle, T. 1, Paris, 1921

30. M. Duverger, Ianus. Les deux faces de l'Occident, Fayard, Paris, 1969

31. M. Duverger, Sociologie de la politique, PIF, Paris, 1973

32. M. Duverger, Les partis Politique, A. Colin, Paris, 1969

33. D. Easton, Analyse du systeme politique, A. Colin, Paris, 1974

34. J. Ellul, The Technological Society, London, 1965

35. Ioan Erhan, Jurnal ascuns, Editura Economică, 1996

36. J. Freud, L'essence du politique, Siroy, Paris, 1965

37. J.R. Galbraith, Știința economică și interesul politic, Editura politică, București, 1982

38. M. Grezier, La societé Bloquée, Paris, 1970

39. D. Gusti, Opere, vol. 1, Editura Academiei, București, 1968

40. D. Gusti, Partidul politic, Cultura Națională, 1924

41. G.W.Fr. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, București, 1969

42. Homer, Iliada, vol. I și II, traduse de S. Diamandescu și R. Hâncu, Editura Minerva, București, 1981

43. Ion Iliescu, Revoluție și reformă, Editura Enciclopedică, București, 1994

44. N. Iorga, Se pot distruge popoarele? în Neamul Românesc, an XXXIV, nr. K99 din septembrie 1939

45. B. de Jouvenel, Du pouvoir Histoire naturelle de sa craisance, Hachetts, Paris, 1972

46. A. Lancelot, Les attitudes politique, PUF, Paris, 1969

47. Lao-Tzî, Cartea despre Dao și putere, Editura Humanitas, București, 1993

48. J.W. Lapierre, Essai sur la pouvoir politique, Asi-en-Porvance, Editions Ophrys, 1968

49. Jean Leca, Traité de science politique, vol. 1, PUF, Paris, 1985

50. N. Machiavelli, Principele, Editura științifică, București, 1960

51. Andre Manarache, Atitudes chretiennes en politique, Edition de Seuil, 1978

52. V. Merelle, Le ideologie in Italia oggi, pan Editrice, Milano, 1972

53. J. Meyhaud, La science politique, Etudes de science politique, Lausanne, 1960

54. Alain Monchableu, Cartea cetățeanului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991

55. Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere și note de Arman Roșu, vol. I și II, Editura Științifică, București, 1964-1970

56. C. Mureșan ș.a., Culegere de texte pentru istoria universală, epoca modernă, vol. I, Editura didactică și pedagogică, București, 1973

57. P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Caramond, București

58. La Palombara Joseph, M. Weiner, Political Parties and Political Development, Princeton University Press, New Jersey, 1972

59. T. Partons, The Social System in international Encyclopedia of the Social Sciences, SUA, vol. XV

60. Platon, Opere, traducere de C. Papacostea, vol. I-II, Casa Școalelor, București, 1930-1933

61. M. Prelot, Histoire des idées politiques, Delloz, Paris, 1959

62. Raisa Radu, Cultura politică, Editura Tempus, București, 1995

63. Ravel Jean Francois, La Tentation Totalitaire, Editura Robert Laffont, Paris, 1976

64. I.H. Rădulescu, Scrieri politice, sociale și lingvistice, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1943

65. F. Rigaux, Introduction a la science du droit, Bruxelles, 1974

66. J.J. Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului public, ediția a III-a, 1992

67. Bernard Russel, Power and New Social Analysis, New York, 1938

68. Scoppola, La democrazia nel pensiero cattolico del Nococente, Storia delle idee politiche, economiche e sociali, volume sesto, Torino, 1973

69. S. Tamaș, Dicționar politic, Editura Academiei, București, 1993

70. Thukydides, Razboiul peloponeziac, traducere de M. Jakota, Editura Cultura Națională, București, 1941

71. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului, Editura Humanitas, București, 1997

72. N. Titulescu, Documente diplomatice, Editura politică, Bucuresti, 1967

73. J. Touchard, Histoire des idée politique, PUF, Paris, 1959

74. Al. de Tocqueville, Despre democrație în America, Editura Humanitas, București, 1992

75. Călin Vâlsan ș.a., Politologie, Editura didactică și pedagogică, București, 1992

76. Călin Vâlsan ș.a., Politologie, ASE, București, 1994

77. A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România. De la origini până în 1866, vol., în A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, 1-2, București, 1910

78. Max Weber, La savant et la politique, Plon, Paris, 1959

79. Șt. Zeletin, Neoliberalismul, Editura Scripta, București, 1992