Sistemul Politic Instituit Prin Constitutia din 1923

INTRODUCERE

De 25 de ani de când România a revenit la un regim politic democratic, una din instituțiile politice aflate în centrul opiniei publice este Parlamentul. O instituție controversată, care nu se află în topul încrederii românilor, dar o instituție esențială într-un stat democratic, fie el parlamentar, prezidențial sau semi-prezidențial. În accepțiune modernă, Parlamentul s-a impus în Anglia în secolul al XIII-lea, punctul său de plecare fiind Magna Charta Libertatum din 1215, care marchează înființarea celor două Camere, care își impun autoritatea în fața regelui Ioan fără Țară. Între timp această instituție a evoluat, a căpătat și alte atribuții în timpul revoluțiilor moderne din Anglia și Franța, în special, dar ideea esențială că ea reprezintă interesele celor mulți, ale națiunii, a rămas, chiar dacă sistemul de vot, la început cenzitar, limita participarea la viața politică a majorității populației.

Participarea națiunii la luarea deciziilor politice a fost înscrisă și în programele politice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea din spațiul românesc. Începuturile instituției parlamentare se regăsesc în Regulamentele Organice, în Convenția de la Paris din 1858 și în Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864, când Al. I. Cuza înființează și cea de-a doua Cameră a Parlamentului, Senatul, pentru a pondera puterea Adunării Deputaților, dar puterea legislativului este limitată în favoarea executivului.

Schimbări fundamentale în structura și funcționarea Parlamentului au fost introduse prin actele constituționale de la 1866 și 1923 unde numele instituției legislative este de ,,reprezentanță națională” și are atribuții lărgite pe care le vom analiza pe larg în lucrarea de față. Parlamentul a avut un rol fundamental în formare României moderne, în democratizarea și formarea statului de drept.

Dacă Parlamentul este o instituție modernă fără de care nu poate funcționa un stat democratic, care are la bază principiul separării puterilor în stat, ,,parlamentarismul desemnează sistemul parlamentar care are ca trăsătură fundamentală subordonarea executivului în raport cu legislativul”. Dacă plecăm de la acest punct de vedere putem spune că în România, până în 1938, când s-a instaurat regimul autoritar al lui Carol al II-lea, avem un sistem parlamentar. Acest aspect este prevăzut și în Constituția din 1923, conform căreia guvernul răspunde în fața parlamentului. O analiză a actelor constituționale pa baza cărora funcționează sistemul parlamentar românesc interbelic face, de asemenea subiectul lucrării de față.

Pentru a înțelege mai bine sistemul parlamentar românesc și trăsăturile lui democratice, dar și tendințele lui autoritare, am analizat în lucrarea de față relația dintre sistemul electoral și structura Parlamentului, de la introducerea votului universal până la sfârșitul democrației parlamentare, dar am analizat și Parlamentul format după instituirea regimului autoritar al lui Carol al II-lea. Am făcut o analiză a prerogativelor Legislativului reflectate în actele constituționale din 1923 și 1938, evidențiind tendințele democratice și autoritare. De asemenea am făcut o analiză a relației dintre executiv și legislativ. Organizarea internă a Parlamentului , structura politică, cea socio-profesioală și activitatea legislativă a Parlamentului au fost alte aspecte tratate pe larg în lucrarea de față. O atenție aparte am acordat alegerilor parlamentare din țară dar și din județul Bacău, precum și parlamentarilor băcăuani.

Am ales perioada interbelică pentru studiul parlamentarismului, deoarece este o perioadă recentă din istoria noastră și reprezintă o perioadă de referință pentru istoria și democrația românească, care ne ajută să înțelegem cum funcționează un sistem parlamentar, care sunt avantajele, dar și limitele lui. Dacă analizăm sistemul parlamentar românesc din perioada interbelică raportându-ne la modelele ideale din lucrările de specialitate sau la democrațiile consacrate occidentale, cum este modelul parlamentar englez, de exemplu vom găsi doar lipsuri sistemului politic românesc din perioada interbelică, de aceea este indicat să ne raportăm la realitatea din spațiul românesc, fără a desconsidera contextul politic internațional și să apreciem rolul Parlamentului în viața politică interbelică, chiar dacă celebrele vorbe ale lui P.P. Carp ,, Dați-mi puterea și vă dau Parlamentul” au rămas valabile și pentru perioada interbelică.

Parlamentul, o instituție ,,nouă” pe scena politică românească are, totuși o vechime de aproape două secole, dar ca instituție reprezentativă, cu un rol important pe scena politică românească, se manifestă în perioada interbelică, odată cu introducerea votului universal și-și menține poziția până la introducerea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când va juca doar un rol formal, rol continuat și în timpul regimului comunist. Parlamentul revene în viața politică după 1990, dar nu reușește să-și câștige prestigiul pe care trebuie să-l aibă intr-un stat politic democratic.

Pentru că în urma analizei a programelor și manualelor școlare, Parlamentul, această instituție fundamentală într-un stat democratic, cu rol important în formarea și aprecierea valorilor democratice , este abordată doar tangențial și deoarece introducerea disciplinelor opționale este una din transformările importante produse în curriculum-ul școlar din învățământul preuniversitar românesc, am propus tratarea acestei teme într-un curs opțional intitulat ,,Parlamentul României în perioada interbelică”. Cursul își propune, prin tema abordată, implementarea valorilor democratice și a spiritului moral civic la generația actuală, iar strategiile didactice propuse să formeze atitudinea pro activă a tinerei generații.

CONCLUZII

În perioada cuprinsă între 1919 și 1940, sistemul parlamentar românesc cunoaște două perioade distincte, ca timp, ca organizare, dar și ca rol jucat în societatea românească. Chiar dacă în toată această perioadă, Parlamentul și-a păstrat structura bicamerală, funcția lui s-a schimbat radical, de la principalul organ legislativ al țării, cu rolul de control asupra guvernului, se transformă într-o simplă instituție decorativă în mâna lui Carol al II-lea. Chiar dacă prestigiul și rolul lui în societatea românească s-au alterat în timp, începând cu anul 1930, introducerea regimului autoritar a lui Carol al II-lea face pasul decisiv în transformarea acestei instituții într-o anexă personală a Regelui.

În perioada menționată mai sus, în România au funcționat 10 Corpuri Legiuitoare, 9 dintre ele în perioada 1919-1937 și unul în perioada 1939-1940. Parlamentul rezultat în urma alegerilor din decembrie 1937 nu a mai funcționat, iar până în 1939 România a funcționat fără Parlament. Ultimul Parlament al perioadei studiate a funcționat în perioada 7 iunie 1939 – 6 iulie 1940, fiind dizolvat înaintea încheierii mandatului de 6 ani pentru Adunarea Deputaților și de 9 ani pentru Senat. Dizolvate înainte de termen au fost și 7 din cele 9 Corpuri Legiuitoare din perioada 1919 – 1937, doar Legislativul din 1922 -1926 și cel din 1933 -1937 reușind să-și încheie mandatul de 4 ani.

Dacă în legea fundamentală din 1923 se prevede ,,exercitarea colectivă” a puterii legislative de către rege și de către Parlament (art.34), legea fundamentală din 1938 se prevede clar că ,,puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentațiunea Națională” (art.31), ceea ce arată în mod evident o creștere a puterii Regelui în defavoarea Parlamentului

Noul Parlament avea o structură corporatistă, total diferită de cea precedentă. Alegătorii pentru Adunarea Deputaților erau grupați în următoarele categorii: agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupații intelectuale (art. 62). Chiar dacă pentru prima dată în istoria României, la alegerile parlamentare au avut drept de vot și femeile, dreptul de vot a fost restrâns deoarece vârsta alegătorilor a crescut de la 21 la 30 de ani și s-a impus și condiția științei de carte. În felul acesta o mare parte a populației țării, și anume tinerii, nu erau reprezentați în Corpurile Legiuitoare. Pe lângă acest aspect, toți membrii Parlamentului trebuiau să fie membri ai Frontului Renașterii Naționale, primul partid unic din istoria României.

Prin sistemul politic instituit prin Constituția din 1923 Parlamentul avea rolul principal în viața politică românească, prin atribuțiile sale legislative și prin controlul pe care în exercita asupra guvernului. După revenirea lui Carol al II-lea în țară în 1930 Parlamentul a avut de suferit fiind discreditat în ochii opiniei publice pentru ca după instaurarea regimului autoritar în 1938 și a schimbărilor legislative survenite, să fie o simplă instituție decorativă, golită tocmai de principalele sale atribuții. Carol al II-lea dorea, prin păstrarea acestei instituții, golite de conținut, ce rezultase în urma unor alegeri ,,fără opțiune”, să dea legitimitate politică regimului său personal, punând capăt, în fapt, regimului parlamentar din România.

În doar 20 de ani, în România s-au organizat 11 alegeri parlamentare, pe baza a trei acte normative diferite, fapt ce reflectă instabilitatea politică și frământările din societatea noastră. De asemenea, dacă comparăm coloratura politică a guvernului care a organizat alegerile și structura legislativului rezultat, cu o singură excepție, 1919, constatăm că celebra butadă ,,în România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”este valabilă și pentru perioada interbelică. La fel ca și, nu mai puțin celebra expresie a lui P.P. Carp dinainte de Primul Război Mondial ,,dați-mi puterea și vă dau Parlamentul”

Chiar dacă regele a abuzat de dreptul de a dizolva Parlamentul, iar guvernul nu rezulta în urma alegerilor din majoritatea parlamentară, ci lucrurile se desfășurau invers, aceasta nu schimbă caracterul parlamentar al regimului politic din România până în februarie 1938, iar atribuțiile Parlamentului nu erau anulate. Acesta discută și votează legile (art.34), are inițiativă legislativă, dar legile referitoare la veniturile și cheltuielile statului revin, cu prioritate Adunării Deputaților. (art.35). În afara atribuțiilor legislative Parlamentul mai are dreptul de a face anchetă (art.50), cel mai răsunător caz a fiind cel referitor la ,,afacerea Skoda”, avea dreptul de a primi petiții din partea cetățenilor, de a trimite petițiile mai departe guvernului dacă sunt adresate acestuia, care are și obligația să răspundă la ele (art. 53)și cel mai important avea dreptul de a adresa miniștrilor interpelări, iar miniștrii erau obligați să răspundă în termenul prevăzut (art.52), acest fapt dând Legislativului drept de control De asemenea, în Parlament au fost discutate toate problemele importante ale țării și au fost omagiate toate evenimentele marcante ale neamului românesc.

Situația s-a schimbat radical după instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea și după adoptarea Constituției din februarie 1938. Guvernul era numit de către rege și răspundea pentru faptele sale în fața Regelui și nu în fața Parlamentului (art.65), așa cum prevedea Constituția din 1923. Acest articol din noua lege fundamentală făcea ca Guvernul să nu mai aibă o bază parlamentară, fiind la dispoziția lui Carol al II-lea. Puterea legislativă a lui Carol al II-lea crește atât de mult încât poate să refuze , fără să motiveze, sancționarea legilor adoptate de Parlament (art. 31)și să emită decrete cu putere de lege, când Parlamentul era dizolvat, urmând ca decretele să fie supuse ratificării legislativului la cea mai apropiată sesiune (art.46). Constituția din 1938 mai dădea regelui dreptul de a deschide și închide lucrările Parlamentului, de a amâna sesiunile parlamentare sau chiar de a dizolva ambele camere sau doar una dintre ele. (art. 45). Constituția din 1938 împreună cu măsurile care au urmato a pus capăt democrației parlamentare din România.