Sistemul Politic

INTRODUCERE

Indiferent dacă unei persoane îi place sau nu, practic nimeni nu este în afara acțiunii unui sistem politic. Politica este un fapt de neocolit al existenței umane. Ceea ce a permis speciei umane să supraviețuiască a fost politica.

Răspunsul la întrebarea de ce analizăm politica mi se pare evident: indiferent ce facem nu putem ocoli politica – deși putem să o ignorăm. Acesta este un motiv suficient de puternic pentru a încerca să o înțelegem. Putem dori să înțelegem politica doar pentru a ne satisface curiozitatea sau pentru a înțelege ce se întîmplă în jurul nostru, pentru a face cele mai bune opțiuni între alternativele ce ni se oferă. Politica este o problemă extraordinar de complexă și fără anumite cunoștințe și abilități există pericolul ultrasimplificării.

Poate să apară următoarea întrebare: dacă vrem să înțelegem politica, de ce nu am intra direct în viața politică pentru a acumula o experiență directă? O analogie ar fi folositoare: cea dintre un politician și un medic, unul avînd în grijă sănătatea comunității, celălalt a oamenilor care o compun. Progresul în medicină depinde mai ales de experiența oamenilor de știință și mai puțin de cea a practicienilor.

Deși analogia nu poate fi impinsă prea departe, o distinție similară ar putea fi făcută asupra modului de a dobîndi cunoștințele politice. Experiența în politică furnizează, indiscutabil, cunoștințe care nu pot fi obținute în alt mod. Aptitudinile necesare în analizarea politicii nu sunt aceleși cu cele necesare în practicarea politicii, însă liderii politici sunt solicitați să ia decizii despre probleme abstracte ori teoretice, deci le sunt necesare competențe analitice sporite.

Ceea ce este adevărat pentru liderii politici este adevărat și pentru simplii cetățeni. Pentru a-i judeca pe liderii politici și partidele lor, pentru a înțelege și a opta între diferite alternative, fiecare are nevoie mai mult decît de experința directă. Țelul analizei politice este de a merge dincolo de ceea ce fiecare poate spera să învețe din experiența directă.

Pentru a înțelege și acționa inteligent, adesea putem, așa cum face și Robert Dahl (1984, pag. 4) să punem cîteva întrebări fundamentale:

Cum pot acționa încît să ajung la un rezultat mai bun? (pentru mine, pentru familia mea, pentru afacerea mea, pentru partidul meu, țara mea, umanitate,etc.)

Ce înseamnă o situție mai bună?

Cum se poate ajunge la o anumită situație în lumea reală?

Ce înțeleg prin termenii cheie pe care îi folosesc?

Fiecare întrebare reprezintă o orientare diferită față de realitate:

prima este orientată către descoperirea unei politici publice;

în a 2 –a întrebare există dorința de a descoperi valori, criterii care să aprecieze politicile alternative;

a 3-a întrebare este orientată către descoperirea relațiilor empirice dintre elementele lumii reale;

cu a 4-a întrebare se caută clarificarea semnificației;

Funcție de întrebarea asupra căreia ne concentrăm atenția la un moment al analizei, putem avea:

analiză de politici publice;

analiză normativă;

analiză empirică;

analiză semantică;

În analiza politică actuală limitele între aceste tipuri nu sunt clar

definite. În plus există o relație logică între acestea: trebue să începem prin a clarifica înțelesul unor termeni, să trecem la problemele empirice, să descopărim normele și în final să examinăm problema alegerii unei anumite politici publice. Pentru că analiza politicilor publice este cel mai complex tip de analiză, în această carte accentul va cădea mai mult asupra sa.

Folosind o altă metaforă, s-ar putea spune că munca analistului politic este asemănătoare cu cea a unui detectiv. Ei desfășoară cam aceleași activități de rutină: urmăresc anumiți oameni și încearcă să înțeleagă ceea ce se întîmplă, îi întreabă despre ceea ce se întîmplă și caută urme, dovezi ale unor acțiuni. În plus însă analistul politic ar trebui să ofere și sfaturi viabile pentru anumite acțiuni.

Numărul celor calificați care oferă consultanță atît pentru guvern sau autoritățile locale cît și pentru sectorul privat fiind în creștere, acest curs se adresează celor care doresc să lucreze în acest domeniu și care vor să-și îmbunătățească deprinderile analitice.

1. Politică și Analiză

Cercetarea empirică și discursul politic

Pe prima pagină un articol de ziar apărut după 11 septembrie 2001, un titlu succint: “Puterea Statelor Unite în declin”. Întoarceți pagina și observați că articolul continuă cu un subtitlu: “declinul spiritului civic erodează puterea Statelor Unite”. Titlul principal este o afirmație simplă, descriptivă despre schimbările în puterea Statelor Unite; a doua sugerează un motiv al acestor schimbări. Afirmații de acest tip sunt obișnuite în arena politică, și tindem să le acceptăm dacă se potrivesc cu ceea ce cunoaștem deja despre politică. Scopul acestui curs este de a vă oferi unele deprinderi de înțelegere a acestor afirmații și de a cerceta pentru a putea determina dacă ele sunt sau nu reale. Veți învăța să întrebați: Ce înțelege autorul prin “putere” și prin “spirit civic”? Ce dovezi există pentru a susține această aserțiune? Există alte forțe care acționează cu o forță mai mare asupra puterii unei țări?

Întrebările despre înțelesul termenilor și despre relația dintre termeni și evenimentele reale sunt centrale pentru procesul de cercetare în orice domeniu de studiu. Ele sunt în mod special provocatoare pentru cei care studiază politica, deoarece termenii folosiți pentru a descrie și explica evenimentele și ideile politice nu sunt întotdeauna clar definiți. Ca studenți la științe politice, nu putem să ridicăm din umeri și să întoarcem spatele arenei politice cu un oarecare sentiment al fatalismului. Trebuie să fim cât se poate de educați în legătură cu limbajul și datele politicii, pentru a aprecia cât de ușor pot ele să ne inducă în eroare, și pentru a învăța să le folosim mai corect și eficient.

Această carte este dedicată îmbunătățirii capacității voastre de a înțelege și folosi discursul politic. Termenul de discurs politic include multe moduri în care limbajul politic și informația pot fi utilizate, începând cu o prezentare făcută pentru a susține o anumită politică până la afirmații formale ale liderilor politici, de la scrisori către un editor până la legi care trec prin Parlament, de la simple tabele statistice în articolele de ziar până la analize politice pregătite de o agenție guvernamentală. Cartea are două scopuri: să vă ajute să vă formați un obicei de a gândi sistematic despre politică, și de a vă învăța și antrena deprinderile de a face o analiză sau o cercetare. Ar trebui să ducă la îmbunătățirea abilității de a scrie într-un limbaj politic mai eficient și de a analiza informația și datele politice cu mai multă acuratețe. Exercițiile din această carte vă oferă posibilitatea de a vă ascuți capacitatea de a aduna, aranja și analiza ideile și informația politică.

Aceste deprinderi analitice și de gândire sunt importante din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, ele vă ajută să înțelegeți mai bine dinamica și problemele unei societăți și de a compara strategiile de analiză a lor. De ce este sărăcia atât de persistentă? Reforma în sistemul de protecție socială de tipul programelor de asistență socială ar reduce sărăcia? În al doilea rând, aceste deprinderi vă permit să evaluați critic studiile de politică și argumentele politice. Ce înseamnă când un candidat spune că stăm mai bine acum decât în urmă cu patru ani, și un alt candidat spune că stăm mai rău? În al treilea rând, aceste deprinderi pot fi folosite pentru a defini întrebări politice interesante și a face un design de cercetare care încearcă să răspundă la aceste întrebări. Ce fel de studiu ar fi mai util pentru a arăta de ce procente mari din cadrul populației nu votează? În al patrulea rând, ele vă ajută să priviți în viitor și vă dau o bază pentru a construi politici care să rezolve problemele. De exemplu, deprinderile descrise în acest curs vă vor da posibilitatea de a compara costurile și rezultatele diferitelor politici de îngrijire a sănătății. În al cincilea rând, aceste deprinderi vă permit să participați mai eficient la scena politică. Puteți să priviți aceste deprinderi ca pe o importantă resursă politică. Abilitatea de a analiza informația, și de a vă prezenta rezultatele cât mai eficient, va mări capacitatea voastră ca cetățeni și participanți la scena politică. Cei care pot ordona și analiza informația vor avea mai multe posibilități de a-și exercita influența în scena politică.

Analiza sistematică nu necesită învățarea de noi limbaje sau procese de gândire – ci din contra. Fundamentele analizei politice sunt folosite pentru a rezolva problemele sau pentru a lua decizii în viața cotidiană. Această carte vă ajută să vă dezvoltați și să stăpâniți aceste date fundamentale. Explică ce sunt ele, vă arată cum se folosesc pentru a înțelege chestiunile complexe, și vă permite să le aplicați în exerciții practice. Cele mai multe texte de știință socială acoperă aceleași obiceiuri de gândire și deprinderi de analiză. Discursul politic, totuși, are anumite caracteristici unice care pot foarte ușor să împiedice o bună analiză. Înainte de a ne întoarce la fundamentele analizei, acest capitol descrie unele caracteristici ale limbajului și informației folosite în politică. Aceste caracteristici fac gândirea sistematică să fie mai provocatoare și mai importantă decât ar fi altfel.

Politică și Limbaj

Natura procesului politic

Discursul politic este provocator pentru cei care fac analize și cercetări, datorită naturii procesului politic. Politica este procesul prin care o societate decide asupra regulilor, a ceea ce este valorizat și în ce mod, cui și când sund distribuite resursele sale (sub forma subvențiilor, reducerilor de impozite, programelor, serviciilor publice, etc.).

Deciziile legate de resurse se bazează pe o mare varietate de activități ale unui set la fel de variat de actori. Există oficialități și cetățeni obișnuiți care meditează profund la chestiunile politice și se asigură că toate grupurile primesc o parte din resurse. Există indivizi care încearcă să promoveze interesele unui anumit grup sau să puncteze o problemă comună a societății care a fost trecută cu vederea. Există actori care evită chestiunile controversate și care nu fac decât să ducă politici în mod rigid. Există oficialități și cetățeni care sunt partizani ardenți ai unei poziții și caută orice oportunitate de o proba și promova. Acest variat mozaic de actori și motive afectează natura discursului politic. Termenii pot fi folosiți pentru a lămuri, persuada sau a dezorienta. Ca urmare, analiza atentă și sistematică este și mai dificilă și mai controversată decât în alte domenii. Acest capitol abordează un număr de probleme ridicate de termenii politici, cu scopul de a crea o bază pentru discuții ulterioare despre importanța clarității și preciziei.

Să considerăm un exemplu de argument politic care a devenit tot mai important în campaniile politice, și anume, a determina dacă economia este sănătoasă și în creștere. În timpul alegerilor din 2008, opoziția a acuzat repetat faptul că economia este într-un declin serios, punctând factori ca deficitul bugetar și rata șomajului. Guvernul, admițând faptul că creșterea economică era destul de slabă, au subliniat factorii mai pozitivi, cum ar fi rata ceva mai scăzută a inflației și productivitatea crescută a industriei. Ceea ce este interesant este că ambele părți au putut aduce dovezi pentru a-și susține afirmațiile.

Cum putem noi, ca participanți la procesul democrație, să analizăm optim chestiuni legate de creșterea și competitivitatea economică? Modul în care abordăm aceste chestiuni influențează răspunsurile pe care le obținem. O abordare ar fi formularea unei afirmații care se bazează pe termeni concreți și o comparație specifică, cum ar fi: „Productivitatea industrială (per muncitor) a crescut cu o rată anuală mai rapidă din 2004 până în 2008, decât în orice perioadă postrevoluționară.” Cum putem determina dacă această afirmație este corectă? Evident, ar trebui găsită o sursă care prezintă productivitatea per muncitor în diferiți ani, așa cum ar fi un raport guvernamental. Totuși, această abordare cere timp. Deoarece adesea este dificil de obținut o asemenea informație atunci când ai nevoie de ea, sunteți mai apți de a face o afirmație de tipul: “Economia a fost mai sănătoasă în perioada 2004 -2008 decât în anii anteriori.”

Observați cât de diferită este a doua afirmație față de prima. Prima afirmație conține itemi specifici care pot fi măsurați și observați. Putem într-adevăr să demonstrăm dacă este adevărată sau falsă. Însă nu este posibil să observăm direct, să măsurăm sau să comparăm un termen ca creștere economică sau sănătatea economică, folosit în a doua afirmație. Afirmația în sine nu ne spune ce înseamnă acest termen. De aceea, oamenii care sunt de acord cu ea pot să caute orice fel de dovezi care să o susțină, iar cei care o resping ar putea găsi informații care o dezaprobă. Autorii pot să aibă în minte faptele concrete conținute în prima afirmație, dar neglijează să le facă explicite. Sau poate, se gândesc la ingrediente intangibile ale sănătății economice, cum ar fi capacitatea de inovație tehnologică. Deoarece acestea sunt mai greu de definit și măsurat, actorii politici pot să considere că e mai ușor să le lase nedemonstrate. Ei pot prefera termenul mai sănătos, datorită ambiguității lui, care îl face un instrument mai eficient de manevrare a sentimentului public. Deoarece termeni ca economie sănătoasă sunt prost definiți și extrem de vagi, ei pot să dezorienteze publicul, indiferent dacă utilizatorii lor o intenționează sau nu acest lucru.

Un al doilea exemplu de termen ambiguu, care poate fi definit în mai multe feluri este ideea de „apărare națională”. Liderii politici afirmă adesea că bugetul apărării este prea mic. Ascultătorii își pot imagina o sumă anume de bani pentru itemi clar legați de apărarea națională. De fapt, există multe neînțelegeri cu ce itemi ar trebui incluși în bugetul apărării. Bugetul cuprinde în apărarea națională, cele mai multe cheltuieli legate de Ministerul Apărării, apărarea civilă și părți din Cheltuielile Ministerului de Interne, cum ar fi cele pentru grăniceri sau pentru trupele anti-tero. Acest buget nu include nimic din cele ce urmează: pensii și scutiri către veterani; garantarea datoriei publice atribuite cheltuielilor de apărare; costurile afacerilor internaționale, chiar dacă mai mult de jumătate din această cifră este folosită în scopuri de securitate națională. Să răspundem la următoarele două întrebări: De ce ar trebui un om politic care susține cheltuieli mai mari pentru apărare să fie de acord cu lista de itemi cuprinși în cadrul „apărării naționale” în bugetul României? De ce ar trebui o persoană care consideră că bugetul apărării este în general prea mic, să fie deranjată de definiția „apărării naționale” din buget?

Termenii pot rămâne vagi și pot fi definiți de diferite organizații care vor pur și simplu să-și apere pozițiile. Această observație este evident adevărată pentru partidele politice și grupurile de interes. Este de asemenea adevărat și pentru organismele guvernului. Agențiile guvernamentale au o înclinație naturală de a se identifica cu importanța mandatului lor politic și de a dezvolta norme și proceduri care le întăresc tendințele. Membrii ajung și ei să se simtă confortabil cu procedurile pe care ei le-au stabilit și sunt dispuși să facă schimbări majore în programele de conducere. Ca urmare, administratorii pot să-i descurajeze pe analiști în a ridica întrebări legate de activitățile curente. De asemenea, funcționarii guvernamentali vor să-și îmbunătățească statutul profesional și își prezintă programele într-un mod mai pozitiv. Ca urmare, ei sunt tentați să utilizeze termeni care le evidențiază performanțele.

Studiile asupra dezastrului navetei spațiale Challenger, din 1986, furnizează dovezi despre modul în care birocrațiile pot să prezinte fals informațiile și să ascundă faptele. Să ne amintim că Challenger a explodat imediat după decolare provocând moartea celor șapte astronauți de la bord. Studiile arată că NASA a adoptat niște proceduri care permiteau oficialilor să ascundă sau să modifice cifrele reale legate de misiunile de zbor spațial. Pentru a-și asigura suportul pentru programele lor, oficialitățile de la NASA doreau să arate că costurile erau convenabile. Acest scop de înțeles i-a făcut să evalueze greșit costurile lansării și să mărească prea mult numărul de zboruri pe care naveta ar fi putut să le facă. Stilul de conducere NASA accentuat aceste tendințe. Directorul din acea vreme era extrem de intolerant față de critici și, intenționat sau nu, descuraja funcționarii medii de a raporta orice informații care ar putea ridica întrebări legate de navetă sau de zborurile planificate. Ca urmare, managerii conștienți de problemele potențiale ale lansării rachetei, care au cauzat dezastrul, nu au raportat informația.

Adesea termenii nu sunt clar definiți, pur și simplu din motivul că politica abordează chestiuni complexe și ambigue. Apărarea națională este o astfel de chestiune și este una asupra căreia există multe dezacorduri deschise. Nu este garantat faptul că, de exemplu, a cheltui pe apărare echivalează cu capacitatea unei țări de a duce un război, căci țările care cheltuiesc cel mai mult pe apărare, nu sunt întotdeauna cele cu cel mai puternic sistem militar. Centrul de Informații Militare al SUA (Centrer for Defense Information), de exemplu, susține că cheltuielile reduse pentru apărare ar face ca Statele Unite să fie mai puternice și nu mai slabe prin întărirea economiei naționale, pe care, la urma urmei, trebuie să se bazeze organizarea apărării.

Termeni folosiți în discursul politic

Politica alocă două tipuri de resurse. Resursele tangibile pot fi direct observate și măsurate și include hrana, îmbrăcămintea, locuințele, armele, banii, mașinile, etc. Când măsurăm direct lucrurile care sunt distribuite de guvern, primim date empirice numite astfel deoarece ele provin direct din experiența noastră personală, din experimentare sau observație. Resursele intangibile, pe de altă parte, pot fi observate numai indirect. Ele cuprind valori ca: puterea, libertatea, naționalismul, respectul, demnitatea, egalitatea, drepturile și dreptatea. Nu este demn de interes a aduna date empirice despre acești itemi deoarece ei pot fi măsurați doar indirect. De asemenea actorii politici vorbesc despre ei în termeni abstracți și nu reușesc să-i lege de termeni concreți sau tangibili.

Să presupunem că ne-ar interesa diferențele dintre standardele de viață din Suedia și România. Am putea construi o afirmație folosind termeni concreți: „rata mortalității infantile din România este mai mare decât cea din Suedia”. Termenul rata mortalității infantile se referă la ceva măsurabil și ca urmare se poate dovedi dacă afirmația este adevărată sau falsă. Totuși, o afirmație de tipul “Suedezii o duc mai bine decât românii” nu poate fi testată empiric, așa cum este formulată. Termenul mai bine decât se referă la o calitate abstractă și trebuie redefinit în termeni mai empirici sau mai concreți.

Un al doilea exemplu: “Elitele sunt mai democratice decât oamenii săraci.” În mod virtual, întreaga afirmație conține termeni abstracți pentru care referințele empirice sunt neclare: elite, democratic și săraci. Termenul elită s-ar putea referi doar la oamenii bogați sau ar putea însemna oamenii care controlează organizațiile mari sau care dețin funcții politice. Înțelesurile concrete ale unui astfel de termen pot diferi mult de la un observator la altul. Totuși, dacă rescriem propoziția astfel: „Familiile cu venituri mai mari de 15 milioane pe lună manifestă o susținere mai mare pentru libertatea de expresie și presă liberă decât familiile cu un venit mai mic de 3 milioane”, avem termeni (venitul familiei și exprimare a opiniilor) ai căror înțelesuri precise pot fi examinate.

Soluția acestor ambiguități nu este aceea de a înceta de a ne gândi la ea. Termenii sărăcie și elită sunt ambii termeni importanți deoarece se referă la dimensiuni ale vieții noastre politice care sunt semnificative, chiar dacă e greu să fim foarte exacți în legătură cu sensurile lor sau să-i traducem în termeni concreți. Și după cum am subliniat anterior, lipsa de precizie a multor termeni abstracți înseamnă că ei pot fi intenționat utilizați pentru a dezinforma oamenii, pentru a promova interese particulare sau pentru a exprima emoții puternice. În ciuda acestor câtorva probleme, termenii abstracți nu pot fi ignorați. E mai bine să se acorde o atenție specială în clarificarea discursului personal, în traducerea termenilor abstracți în termeni mai concreți și în legarea lor de rezultate empirice. Aceste sarcini de lucru sunt centrale pentru deprinderile pe care le descrie această carte.

Tipuri de simboluri abstracte

Abstracțiile sunt adesea transpuse în simboluri, reprezentând o provocare ulterioară pentru analiza atentă. Ca o regulă generală, simbolurile sunt semne sau reprezentări pe care oamenii le folosesc pentru a comunica despre lucruri ce nu pot fi ușor înțelese sau despre care nu se poate vorbi prea ușor. De exemplu, când ne gândim la România ne putem gândi la astfel de simboluri ca hărți, steaguri, portrete de lideri, sau imagini ale unor clădiri vestite. Simbolurile care reprezintă resurse tangibile sunt numite simboluri concrete deoarece se referă la obiecte care pot fi observate și măsurate. Spre deosebire de acestea, simbolurile abstracte reprezintă resurse intangibile și valori care nu pot fi observate. Oamenii a căror lume politică este dominată de astfel de abstracțiuni, întâmpină mai multe greutăți în înțelegerea realității.

Simbolurile au o atracție deosebită deoarece ele pot simplifica termenii ambigui sau complecși. Cei preocupați de economie și de comparații între Statele Unite și Japonia, de exemplu, se bazează frecvent pe termeni vagi cum ar fi caracter național și valori culturale. Scopul este adesea de a simplifica o lume complexă și de a face mai ușor de înțeles. Multe dintre ele se referă la mituri sau povești care ne asigură că putem face față evenimentelor. Murray Edelmann, politolog, descrie acest proces de creare a metaforelor și miturilor pentru a aborda complexitatea:

Cauzele și remediile depresiilor, inflațiilor, războaielor și revoltelor care amenință lumea sunt complexe și se bazează pe decizii mai mici sau mai mari a unui mare număr de oameni. Miturile și metaforele permit oamenilor să trăiască într-o lume în care cauzele sunt simple și clare, iar remediile sunt vagi. În locul unei lumi empirice complicate, oamenii țin la relativ puține mituri simple, arhetipale, în care dușmanul conspiratoriu și eroul salvator atotputernic sunt figurile centrale. Ca urmare, oamenii se simt asigurați prin ghidare, siguranță și încredere, în loc să se simtă paralizați de amenințări, confuzie și de o responsabilitate personală nedorită de a face judecăți.

Oamenii preocupați de cunoașterea și înțelegerea lumii politice, trebuie să aprecieze că o mare parte din limbajul și informațiile despre această lume sunt adesea folosite pentru a ne ajuta să facem față complexității și ambiguității politicii.

Există câteva tipuri de simboluri abstracte care includ metafore, comparații, analogii și stereotipuri.

Metafore și comparații. Metaforele sunt figuri de stil în care un cuvânt sau o frază folosite în mod normal într-un anumit context, sunt aplicate într-un al doilea, diferit de primul, pentru a face o comparație. Metaforele fac o comparație implicită („Alegerile au fost o cursă de cai”), în timp ce comparațiile introduc cuvintele ca sau ca și („Alegerile au fost ca o cursă de cai”).

Metaforele și comparațiile ne ajută să înțelegem un anumit lucru mai bine sau să trăim un nou sentiment față de un subiect. Stabilim asemănarea dintre două lucruri, aceste două figuri de stil ne sugerează că dacă înțelegem un lucru familiar, atunci putem înțelege și un lucru nefamiliar. Cu toate acestea, metaforele și comparațiile pot împiedica gândirea limpede atunci când se fac alăturări nepotrivite sau inexacte. Când vorbitorii compară două evenimente care de fapt nu sunt chiar așa asemănătoare sau nu au nimic de-a face cu problema în discuție, termenii ajung să deformeze în loc să clarifice.

Dezbaterile politice despre război și strategie se bazează adesea pe utilizarea metaforelor și comparațiilor. În timpul celui de-al doilea război mondial, primul-ministru britanic Winston Churchill a fost în dezacord cu președintele american Franklin D. Roosevelt în legătură cu amplasarea celui de-al “doilea front” aliat, din Europa de Vest. Britanicii pledau pentru organizarea invaziei prin Mediterana, atacând mai întâi Sicilia, apoi Italia, și apoi extinzând invazia în tot sudul Europei. Americanii doreau să lanseze invazia din Franța. Punctul de vedere britanic a prevalat, inițial măcar, în parte, din cauza metaforei utilizate. Churchill se referea la coasta mediteraneană ca fiind “burta moale a Europei” (the soft underbelly of Europe), subliniind dramatic aparenta sa vulnerabiltate. Din păcate, câmpul de luptă italian s-a dovedit să nu fie chiar “burta fiarei”, ci un teren denivelat, periculos și dificil, unde drumurile proaste și lipsa terenurilor de aterizare au făcut asaltul extrem de dificil. Aliații au avut nevoie de aproape un an pentru a parcurge 800 de km și de a ajunge în Roma.

Ce probleme sunt impuse de următorii termeni folosiți în mod curent? Scrieți propriile răspunsuri. Răspunsurile posibile sunt incluse între paranteze, dar și ale voastre pot fi la fel de valabile.

Programul de asistență a săracilor descris ca o treaptă a unei scări. ____________________ __________________________________________________________________________________

(Sugerează că cei care primesc bunuri vor continua să lupte cu sărăcia; ignoră posibilitatea că unele programe de asistență nu permit oamenilor să depășească sărăcia sau că sunt programe care chiar creează o dependență.)

Boschetarul ca un simbol pentru cei fără locuință. ___________________________________ __________________________________________________________________________________

(Implică faptul că cei fără adăpost sunt bătrâni și alcoolici și nu oameni care ar putea avea prea puține opțiuni.)

Lumea a treia ca termen pentru națiunile în curs de dezvoltare. ________________________

(Sugerează că națiunile puteau fi împărțite în trei categorii: vestul industrial, blocul comunist și națiunile mai puțin dezvoltate; ignoră dispariția fostului imperiu sovietic și trece cu vederea diferențe importante între națiunile mai puțin importante.)

Judecată prin analogie

Politicienii încearcă adesea să înțeleagă un eveniment contemporan lor judecându-l în funcție de un eveniment istoric analog. Ei consideră că dacă descoperim un eveniment similar din trecut, putem învăța mai multe despre situația contemporană. Una din cele mai folosite analogii se referă la un eveniment din 1938, când Marea Britanie a cedat cerințelor lui Hitler de a i se permite să anexeze o parte din Cehoslovacia. Acest act de acceptare pasivă l-a convins pe Hitler că putea să pornească la cucerirea restului Europei fără riscul de a fi pedepsit. Așa numita analogie muncheneză este folosită oricând cineva dorește să susțină că alții se retrag dintr-o confruntare și astfel încurajează involuntar agresiunea ulterioară. În timpul anilor `60, cei care apărau războiul din Vietnam au folosit analogia muncheneză, declarând că dacă forțele Statele Unite s-ar fi retras, această acțiune nu ar fi făcut decât să producă mai multă agresiune din partea Vietnamului de Nord. Și în 1988 reînceperea negocierilor privind reducerea înarmării dintre președintele S.U.A. Regan și secretarul general al PCUS mihail Gorbaciov, criticii considerau că aceia care promovau reducerea înarmării erau în pericol de a uita lecția de la Munchen, că pacea vine doar din putere. Aceeași analogie a fost utilizată pentru a strânge coaliția internațională care a luptat împotriva Iraqului în 1990, după ce acesta invadase Kuweitul.

Utilitatea unei analogii depinde dacă punctele de asemănare dintre două evenimente sunt cu adevărat semnificative. În acest caz întrebarea este dacă fosta Uniune Sovietică era asemănătoare cu germania nazistă, în dorința sa de a domina alte națiuni prin forță. Dacă nu era așa, analogia muncheneză putea fi falsă. Analogiile istorice sunt în același timp atrăgătoare și periculoase, tocmai deoarece oamenii care folosesc astfel de analogii, apără adesea asemănările pe care le iau în considerare. Un critic a observat că “uneori, apare cineva – Winston Churchill a fost probabil ultimul – al cărui simț de paralelism istoric să fie suficient de corect pentru a fi un ghid de conducere a statului. Mai adesea, cei care cred că urmează „lecțiile” trecutului nu fac decât să-și urmeze propriile prejudecăți, fie ele sănătoase sau nesănătoase și să le numească istorie.”

Etichetări și stereotipuri. Folosirea de către politicieni a metaforelor, comparațiilor și analogiilor ilustrează utilizarea dramatică a limbajului în politică. Mai puțin dramatică, dar, probabil mai semnificativă, este folosirea etichetărilor de grup, a stereotipurilor și a altor simboluri pentru a influența deciziile. Etichetările de grup bazate pe delimitări etnice sau de clasă sunt folosite de obicei pentru a-i satisface pe cei care nu reușesc să primească resursele tangibile pe care le doresc. În acest sens, simbolurile de grup sunt ceea ce Charles Elliott numește “mecanism de încredere” – orice practică socială care distribuie inegal resursele și convinge în același timp pe cei care pierd că sistemul este în fond corect și că de fapt ei au pierdut din cauza propriilor lor deficiențe. Cel mai cunoscut exemplu este tokenism-ul, prin care unui singur reprezentant al unei minorități i se oferă un tratament special. Norocul acestei persoane este exploatat pentru a sugera altora că sistemul este de fapt corect, cinstit, și pentru a redirecționa frustrarea altor membrii ai minorității.

Cuvinte care maschează realitatea. În sfârșit, limbajul poate să facă neclare sensurile, să obtureze conștiința noastră față de realitățile neplăcute, sau să ascundă costurile alegerilor politice. În eseul clasic “Politica și limba engleză”, George Orwell subliniază modul în care clișeele și jargonul sunt repetate mecanic în discursule politice pentru a ascunde adevărul și pentru a face ideile obișnuite să pară creative. Folosind fraze bogate în textură – ritm, simetrie și cadență – dar golite de înțeles, conducătorii pot să ascundă adevăratul impact uman a deciziilor politice negative.

Rapoartele despre operațiile militare au o înclinație specială spre acest tip de mascare. Un raport timpuriu despre războiul din Vietnam descria un tip de atac cunoscut sub numele de operația SLAM. SLAM însemna A Căuta, A Localiza, A Anihila, A Monitoriza, și se baza pe o gamă completă de arme de susținere, de la bombe strategice B-52 până la artilerie ușoară. Un raport nota că “în timpul celor 49 de zile a operațiunii SLAM de susținere a Con Thien am detectat un dușman bine apărat, i-am distrus proviziile și l-am forțat să se retragă mult.” Este ușor de uitat că aceste cuvinte descriu o tehnologie letală și că, în timpul perioadei de șapte ani, din 1965 până în 1971, 10 de miliarde de kg de muniție au fost explodate pe teritoriul Vietnamului de Sud. La fel, comunicatele oficiale rusești care relatează despre ceea ce se întâmplă în Cecenia vorbesc despre „operațiuni polițienești”, sugerând publicului acțiuni normale de păstrare a ordinii, și omițând să precizeze că în aceste operațiuni sunt implicați sute de militari, avioane, elicoptere, tancuri și mașini blindate.

Scopul acestei discuții asupra termenilor discursului politic nu este acela de a spune că afirmația politică este confuză și falsă și că analiza sistematică este imposibilă. De fapt scopul este de a accentua importanța de a fi atenți și sistematici în folosirea acestor termeni. Definițiile clare sunt centrale pentru toate științele sociale, însă cu atât mai mult pentru științele politice. Astfel, acest curs este preocupat de strategiile de mărire a clarității și preciziei a termenilor și definițiilor pe care îi folosim în cercetare.

Caracteristicile datelor utilizate în discursul politic

Am observat până acum că limbajul discursului politic se bazează adesea pe termeni care sunt legați doar indirect de evidența empirică și care ascund ceea ce se întâmplă în mod real prin suprasimplificarea realității sau prin promovarea unei poziții particulare. Acest subcapitol ia în considerare modul în care și datele cantitative pot produce suprasimplificarea sau ne pot induce în eroare.

Eroare și prejudecată

Multe din datele și rezultatele pe care le luăm ca date, sunt pur și simplu eronate. Un motiv extrem de simplu a fost sugerat de Sir Josiah Stamp, un oficial al Departamentului Finanțe al Marii Britanii, între 1896 și 1919:

Guvernul dispune de statistici uimitoare. El le colectează, le adună, le ridică la puterea n, extrage rădăcina pătrată și pregătește diagrame minunate. Dar nu trebuie uitat niciodată că fiecare din aceste cifre provin, în ultimă instanță de la observatorul din sat, care le pune pe hârtie după bunul lui plac.

Încă mai suntem dependenți de versiuni moderne ale observatorului din sat, în ciuda tehnologiei noastre din ce în ce mai sofisticate. În toamna lui 1979, de exemplu, Federal Reserve Board din Statele Unite a fost alarmată de o creștere bruscă a depozitelor monetare. S-a dovedit că un mare consorțiu bancar a raportat greșit băncii federale depozitele de care dispunea. El a declarat cu 4,5 miliarde de dolari mai mult decât avea în realitate! Economiștii depind în totalitate de informațiile statistice oferite de guvern, multe din aceste date fiind supuse unor erori mari, și existând șanse foarte reduse ca erorile să se anuleze unele pe altele.

Motivele pentru care apar erori în statisticile guvernamentale pornesc de la complexitatea datelor pe care guvernul le colectează și ajung până la faptul că cele mai multe date au implicații politice. În 1976, Congresul Statelor Unite a stabilit o comisie de experți care să revadă datele privind șomajul. Raportul comisiei sublinia că guvernul se bazează adesea “statistici extrem de imprecise” pentru a aloca fonduri statelor și orașelor, dar, în același timp, a ajuns la concluzia că nu exista nici o cale de a corecta deficiențele cu costuri rezonabile. În anii `80, cele mai respectate agenții ale Congresului, responsabile de calcularea cifrelor bugetului – Congressional Budget Office și The Joint Committee on Taxation – au ajuns să fie criticate pentru estimări inexacte. Unele din motivele criticii erau, desigur, politice. De exemplu, Congresul nu era dispus să suporte deficitul bugetar, astfel că a ales să ignore estimările negative ale propriului birou pentru buget, preferând să țină cont de estimările mai optimiste ale Casei Albe.

A interpreta cifreleși chiar a decide ce numere merită luate în seamă depinde de presupozițiile de la care pornești. Să observăm în ce mod au ales să vorbească despre venituri Republicanii și Democrații în anii `80. Republicanii erau mai dispuși să vorbească despre „venitul mediu” ca o măsură a creșterii economice naționale, în timp ce Democrații tindeau să folosească „venitul median” (venitul unei persoane aflate la mijlocul unei liste de indivizi). Motivele lor erau următoarele: În anii `80 bogații și-au mărit veniturile mai mult decât au făcut-o alte grupuri. Astfel, Republicanii care controlau președenția în acea decadă doreau să demonstreze că veniturile au crescut. Ei preferau deci să se refere la venitul mediu deoarece include veniturile câștigate de bogați. Democrații, însă, erau mai dispuși să se refere la venitul median deoarece descria ceea ce se întâmpla cu cei aflați la nivelul de mijloc al structurii clasiale, și nu cuprindea veniturile bogaților. Deoarece nu este îngreunat de cifrele veniturilor mari, tinde să fie mai mic decât venitul mediu și indică astfel o creștere economică mai redusă.

Probleme ale măsurării

Termenii abstracți folosiți anterior sunt dificil de utilizat în analiză deoarece sunt greu de măsurat. Deseori este la fel de greu de măsurat termeni care sunt mai concreți și care par legați de date empirice. Gândiți-vă cum ați putea măsura șomajul. Biroul pentru statisticile privind forța de muncă face supravegheri asupra locuitorilor timp de o săptămână în fiecare lună, și notează oamenii ca fiind angajați, șomeri și care nu sunt în câmpul muncii. Pentru a fi considerat șomer trebuie să nu ai un loc de muncă, să cauți în mod activ un loc de muncă și să fii apt de muncă. Dacă nu lucrezi dar ești descurajat și ai renunțat să mai cauți un loc de muncă, sau dacă lucrezi part-time pentru că nu ai mai găsit o slujbă full-time disponibilă, nu vei fi inclus printre șomeri.

Sărăcia este un alt concept dificil de măsurat. Unele guverne au stabilit o formulă pentru a calcula necesarul de care o familie are nevoie pentru a trăi, și sub care se consideră că oamenii trăiesc în sărăcie. Formula începe cu estimări ale costului hranei pentru o familie, pe care o înmulțește cu trei pentru a determina cât are nevoie o familie să cheltuiască pentru a menține un standard rezonabil de trai. E ușor de presupus că alegerea cifrei trei ca amplificator se bazează pe dovezi obiective privind obiceiurile de cheltuire. În fond, se bazează pe o cercetare din 1955, care a determinat faptul că oamenii săraci cheltuie o treime din venituri pe mâncare. Studii mai recente estimează că săracii, în occident, cheltuie de fapt circa o pătrime din venituri pe hrană, astfel că unii ar putea considera că acest cost al hranei ar trebui înmulțit cu patru. (Întrebare: această strategie ar urca sau ar coborî linia sărăciei? Dacă costurile hranei s-ar înmulți cu patru și nu cu trei ar fi mai mulți sau mai puțini oameni care trăiesc în sărăcie? Răspuns: ar crește linia sărăciei și ar include mai mulți oameni printre cei considerați că trăiesc în sărăcie.) Există o a doua problemă la această formulă. Se bazează pe cel mai puțin generos buget alimentar oferit de Ministerul Agriculturii. (Întrebare: dacă ar fi folosit un buget alimentar mai amplu, atunci ar fi mai mulți sau mai puțini oameni incluși printre săraci? Răspuns: din nou, mai mulți oameni ar fi considerați ca trăind în sărăcie.) Ambele aspecte ale formulei reduc suma de bani care definește sărăcia. În 1992, standardele stabileau, pentru Statele Unite, că o familie de patru persoane cu venituri sub 14.000$ este sub pragul de sărăcie și este cuprinsă în programe de asistență socială. Definiția are importante implicații politice. Conservatorii critică această definiție deoarece cifrele despre venit nu cuprind venitul nefiscal, cum ar fi banii de pe cupoanele de hrană și, de asemenea, nu compensează pentru raportările mai mici ale veniturilor. Dacă acești itemi ar fi incluși, susțin ei, mai puțini oameni ar fi identificați ca trăind sub pragul sărăciei.

Sau să considerăm dezbaterile continue legate de consumul de energie și eforturile de a măsura „energia risipită” și „criza de energie”. Conform unui punct de vedere, Statele Unite sunt foarte risipitoare în consumarea combustibililor fosili în comparație cu Europa și Japonia. Se presupune că această risipă constituie o „criză de energie”, care îmbolnăvește economia americană și necesită acțiunea guvernului. Un alt punct de vedre privind același fapte consideră că este nepotrivit să se compare consumul de energie în Statele Unite cu cel din Europa și Japonia din cauza mărimii mai mari și a climatului nordic mai rece din Statele Unite. De aceea informațiile privind folosirea energiei în cele trei zone nu indică o criză de energie și prin urmare nu necesită o acțiune guvernamentală.

Manipularea datelor.

În fine, merită notat că statisticile oficiale pot fi folosite pentru a manipula sau influența opinia populară în legătură cu programele guvernamentale. S-a menționat deja efortul Congresului de a folosi cele mai optimiste cifre privind bugetul național chiar și când asta înseamnă a se baza pe cifrele Casei Albe și nu pe studiile Congressional Budget Office. Un punct similar a fost marcat și de fostul subsecretar al Marinei, James Woolesey, care a subliniat că în timpul administrației președintelui Carter, Departamentului de Apărare i s-a cerut să prezică o rată mai scăzută a inflației decât cea care era așteptată de economiștii guvernului. Intenția evidentă era de a permite guvernului să mențină creșterea evident reală a cheltuielilor cu apărarea, pentru a nu mări, în același timp, bugetul apărării cu un procent mai mare de zece la sută pe an. Economistul John Kenneth Galbraith a observat că acestea erau practici obișnuite ale guvernului.

Nimeni nu poate crede serios că în trecut predicțiile oficiale aveau scopul de a reflecta ceea ce urma să se întâmple. Asta prin natura sistemului era ceva necunoscut. Predicțiile oficiale reprezentau de fapt ceea ce avea nevoie o anume administrație să se întâmple. De aceea, aceste predicții, dacă erau pe o perioadă mai mare de șase luni, preziceau întotdeauna mai puțină inflație, mai puțin șomaj și o economie expansivă și viguroasă. Intervalul de șase luni este important, căci un calcul amănunțit arată că aceasta este perioada în care orice predicție este uitată.

Practicarea analizei riguroase

Aceast curs se bazează pe o presupunere foarte optimistă: anume că o mai mare atenție acordată înțelesurilor conceptelor și datelor folosite de noi și de alții, va îmbunătăți procesul democratic. Unii își pun problema dacă acest fept este valabil întotdeauna. Ei indică tendințele a unor lideri de a simplifica și distorsiona mesajele în campaniile electorale ale alegerilor democratice. Ei mai susțin faptul că probleme de politică sunt atât de complexe încât atât publicul cât și experții au dificultăți în a desemna sau evalua politicile eficiente. Sunt multe motive de a fi îngrijorați de tendințele actuale din sistemele democratice apărute odată cu creșterea complexității problemelor sociale și cu creșterea nivelului de conflict. Deci sunt, de asemenea, motive de a fi optimiști dar prudenți. Multe responsabilități ale politicii au fost descentralizate, și multor grupuri și profesioniști li se cere să inoveze și să ofere noi soluții politice. Există o disponibilitate crescută de a experimenta noi moduri de conducere a procesului democratic și noi politici. Există un interes pentru noile modalități de a implica cetățenii în deciziile conducerii și de a oferi servicii publice în parteneriat cu alte organizații. Fiecare din aceste inovații mărește oportunitățile indivizilor și grupurilor de a-și îmbunătăți și aplica deprinderile de analiză politică – fie ca cetățeni, ca profesioniști într-un sector public, sau ca actor în sectoare private și voluntare.

Astfel, în termeni generali, aceast curs își propune să vă ajute să participați mai eficient la sistemul democratic. Deoarece politica se bazează pe o retorică vagă și pe date înșelătoare, după cum s-a precizat în paginile anterioare, participarea eficientă necesită gândire și atenție în formarea opiniilor și în clasificarea rezultatelor care să le susțină. De fapt cursul încearcă să vă ajute să deveniți consumatori educați ai limbajului și datelor politice; să vă facă să fiți sceptici în fața observațiilor simpliste, facile, și a ideilor convenționale despre politică; să vă ofere niște deprinderi de gândire și abilități care să vă permită să efectuați o analiză empirică. Capitolele următoare vă vor prezenta o serie de pași care constituie procesul de cercetare. Deși sunt descriși ca pași și ca sarcini intelectuale discrete în cercetarea reală condițiile sunt amestecate, liniile lor de limitare sunt rareori clare și ordonate, iar succesiunea lor urmărește rareori o linie dreaptă de la început la sfârșit. Dacă aici discuția greșește pe latura clarității și succesiunii, asta se datorează faptului că trebuie mai întâi să învățați deprinderile. Apoi, când obișnuința de a ancheta devine ca o a doua natură pentru voi, puteți să vă desprindeți de ordinea strictă impusă de această prezentare.

Cele câteva deprinderi pot fi văzute și ca aspecte ale construirii și desfășurării cercetării. Există trei sarcini de bază ale procesului de realizare a cercetării. Prima este de a identifica subiectul sau întrebarea de cercetat. A doua este de a găsi dovezi relevante pentru întrebarea respectivă. A treia este de a analiza sau interpreta această dovadă într-un mod să vă permită să răspundeți la întrebare sau măcar să înțelegeți mai bine întrebarea. Toți acești pași sunt la fel de importanți și constituie elemente esențiale pentru designul cercetării. Lucrările despre cercetare neglijează adesea primul dintre aceste puncte. Ei pornesc de la presupunerea că aveți o întrebare sau un subiect și vă prezintă doar modul în care să desfășurați ceilalți dopi pași: colectarea datelor și analizarea lor.

O temă de bază a acestui curs este aceea că definirea întrebărilor este o parte importantă a cercetării. Puteți privi o chestiune dată din mai multe puncte de vedere și puteți defini întrebări specifice în mai multe moduri. Mai departe, modul în care formulați întrebarea va determina modalitatea cea mai bună de a o studia. Dacă cineva vrea să studieze participarea la vot se poate, de exemplu, informa despre participare la vot în diferite țări și despre caracteristicile celor care votează și a celor care nu votează. Alternativ, se poate căuta o mai bună înțelegere a atitudinilor și sentimentelor celor care nu votează. Pentru a răspunde la prima întrebare, se adună informația care este deja disponibilă în documente existente și se poate analiza prin variate metode statistice. Pentru a răspunde la o doua întrebare se pot intervieva nonvotanții și se pot interpreta răspunsurile date, probabil în forme narative. Întrebările și designurile legate de ele pot să ofere informații diferite și pot să servească unor scopuri diferite. Următoarele capitole prezintă alegerile pe care le are cineva atunci când își formulează întrebările de cercetare și când își construiește designul cercetării. Se recomandă creativitatea în explorarea opțiunilor, luarea în considerarea a unor aspecte la care nu s-a reflectat anterior și sistematizarea punctelor ce urmează a fi analizate.

Exerciții

Exercițiul 1.1. Examinarea termenilor folosiți în discursul politic

Urmează termenii folosiți în mod obișnuit în discursul politic. Indicați care din ei sunt termeni vagi, care sunt metafore sau comparații. Ce implicații are fiecare din ei pentru înțelegerea politicii?

Descrieri ale hranei, educației și programelor de asistență sanitară ca „investiții în resurse umane”.

Economiștii politici spun adesea că alegerile sunt ca o piață, și alegătorii sunt ca niște consumatori economici.

Descrieri ale unei persoane ca fiind „de stânga” sau „de dreapta”.

Utilizarea conceptului „valorile familiei” în campaniile electorale.

Să considerăm folosirea conceptului „a ajuta oamenii care muncesc” în alegeri. Președintele în funcție dorește să demonstreze că el a îmbunătățit condițiile de muncă ale oamenilor și subliniază faptul că în timpul mandatului său au fost create un milion de noi locuri de muncă. Contracandidatul, susține că în timpul conducerii actualului președinte condiția oamenilor care muncesc s-a înrăutățit, și susține că 1,2 milioane de oameni au devenit șomeri. De fapt ambele afirmații pot fi adevărate. Cum puteți explica acest lucru?

Execițiul 1.2. Metafore și simboluri abstracte

Copiați un articol dint-un ziar de care dispuneți și căutați apoi exemple de metafore sau simboluri abstracte folosite în discursul politic. Alegeți un exemplu pentru fiecare și răspundeți la următoarele întrebări.

Metafora:_______________________________________________

Care era contextul în care a fost folosită metafora respectivă? (spuneți cine a scris-o sau rostit-o, în ce ocazie, și așa mai departe.)

Care sunt prezumpțiile de bază care stau la baza utilizării acestei metafore? Reușește să contureze exact comparația pe care a intenționat să o facă? Reușește să clarifice problema sau o încurcă mai mult?

Simbol abstract______________________________________________

Ce reprezintă acest simbol?

Care a fost contextul în care a fost folosit?

Care sunt prezumțiile ce stau la baza acestui simbol? Clarifică problema? Sunt potențiale surse de eroare?

Profesiunea de analist politic

Ce este analiza politică ?

Produsul unei analize politice poate fi un sfat care să lege o acțiune propusă cu rezultatul ei: acțiunea A (legea, hotărârea, etc.) va avea drept consecință X. Sau, ceva mai complex: acțiunea A, care poate fi îndeplinită cu un grad mai mare de siguranță prin intermediul strategiei S, va duce la costurile sociale C, pentru grupul 1 și la beneficiile B pentru grupul 2. Oricum ar fi formulată, analiza politică are ca intenție să informeze asupra unei decizii, în mod implicit (din A va rezulta X) sau explicit (trebuie făcut A, pentru că va rezulta X, ceea ce este bine pentru tine, pentru circumscripția ta electorală, pentru partidul tău, pentru țara ta).

Evident, nu orice sfat este o analiză politică. Sfatul trebue să fie legat de decizia publică și corelat cu valorile sociale. Majoritatea analiștilor politici lucrează pentru guverne, dar și pentru organizații non-profit sau de afaceri, care sunt interesate în deciziile politice ce le pot afecta activitatea. Deci, cea mai simplă definiție ar putea fi următoarea: analiza politică este o recomandare orientată către un client, legată de o decizie publică și corelată cu valorile sociale.

Există o multitudine de definiții ale analizei politice din care vom prezenta doar două:

analiza politică reprezintă mijloacele de sintetizare a informației, inclusiv rezultate ale unor cercetări, informație necesară pentru o decizie politică (pentru a alege între mai multe alternative) și pentru a determina viitoarele informații politice relevante (Walter, W, 1971).

analiza politică este o știință socială aplicată care utilizează metode multiple de cercetare și care are ca scop producerea și transformarea informațiilor relevante din punct de vedere politic pentru a putea fi utilizate în rezolvarea problemelor publice (Dunn, W., 1981).

Analiza politică și profesiile apropiate

După modelul oferit de Weimer și Vining (1998, pag. 28), vom compara analiza politică cu alte cinci paradigme:

cercetarea academică în științele sociale;

cercetarea politicilor publice;

planificarea clasică;

jurnalismul;

administrația publică;

Ne vom concentra atenția asupra similarităților și diferențelor în privința a cinci caracteristici:

obiectivele majore;

orientarea față de client;

stilul;

constrîngerile legate de timp;

slăbiciunile generale;

Rezultatele unor astfel de comparații sunt trecute în tabelul nr. 1.

Obiectivul major al cercetării academice în științele sociale îl reprezintă dezvoltarea teoriilor ce pot contribui la o mai bună înțelegere a societății. Deoarece clientul cercetării aste adevărul, științele sociale au dezvoltat metode riguroase pentru a ajunge la teorii și pentru a le testa din punct de vedere empiric. O nouă teorie sau o nouă formă de testare empirică pot să nu aibă relevanță imediată pentru viața publică. Cercetarea academică va contribui doar întîmplător la rezolvarea unei dezbateri legate de o anumită problemă politică, dezvoltarea cunoștințelor în științele sociale formînd o bază pentru cercetări mai specifice, cu o relevanță sporită.

În timp ce cercetarea academică încearcă să găsească relații între un număr larg de variabile ce descriu comportamentele, cercetarea politicilor publice se concentrează pe relațiile dintre variabilele care reflectă problemele sociale și variabilele ce pot fi modificate prin intermediul politicilor publice. De exemplu, în problema criminalității, cercetarea academică poate identifica educația familială ca pe un factor important. Pentru că un sistem politic democratic plasează familia în afara sferei de intervenție publică, sunt puține lucruri pe care guvernul le poate face pentru a întări educația morală în familii. Cercetătorii în domeniul politicilor publice vor lua educația morală ca pe un dat și își vor concentra atenția asupra factorilor aflați cel puțin parțial, sub control guvernamental, ca hotărîrea în aplicarea legii sau severitatea pedepselor. S-ar putea face chiar predicții, ipoteze ce să fie testate de cercetări viitoare: dacă numărul arestărilor pentru o anumită infracțiune va crește cu 10%, să zicem, atunci frecvența acelei infracțiuni va scădea cu 5%.

O linie de demarcație foarte fină separă cercetările în domeniul politicilor publice de analiza politică. Orientarea către client este cea care le distinge. Cercetătorii politicilor publice sunt mai puțin legați de cei care iau decizii. Chiar dacă unii politicieni pot fi interesați de munca lor, în mod obișnuit ei se consideră membri ai unei discipline academice. Câteodată, principala motivație în a face cercetări de politici publice poate fi câștigul financiar personal sau posibilitatea de a dobândi resurse pentru programe academice de cercetare, cercetătorii având satisfacția de a vedea că lucrările lor influențează o politică publică. Pentru că pun accent în special pe relația cu alți specialiști, cercetătorii politicilor publice sunt mai interesați de publicarea în reviste de specialitate decât în modul în care factorii de decizie folosesc munca lor.

Tabelul nr. 1

O altă slăbiciune a cercetării politicilor publice o reprezintă transformarea rezultatelor în politici care să poată fi implementate, consecințele practice fiind, în general, în afara sferei de interes academic. Revenind la exemplul anterior, predicția cercetătorului de politici publice era că dacă va spori rata arestărilor va scădea rata criminalității – aceasta este însă doar primul pas în dezvoltarea și evaluarea unei opțiuni politice. Cum poate fi crescută rata arestărilor? Cât de mult va costa? Ce alte consecințe va avea acest lucru? Cum poate fi determinat, măsurat, faptul că prezisa reducere a criminalității chiar se realizează? Răspunsurile la astfel de întrebări reclamă informații specifice, care sunt lăsate pe seama analiștilor politici, care de fapt modelează opțiunile politice pentru factorii de decizie.

O paradigmă foarte diferită este planificarea clasică, o reacție la aparenta dezordine și la miopia rezultată din comportamentul de piață liberă și din guvernarea pluralistă. Tehnica generală a planificării este, în primul rînd, de a specifica scopurile și obiectivele ce vor conduce la o societate mai bună iar apoi de a determina cel mai eficient mod de a le atinge. Pentru o planificare eficace este necesară centralizarea autorității în vederea creerii și execuției planului.

Ca un caz extrem, performanțele economiilor centralizate din Europa răsăriteană și din U.R.S.S., subliniază slăbiciunile inerente ale planificării. Una dintre aceste slăbiciuni este dificultatea de a preciza scopuri corespunzătoare. Planul cincinal poate specifica ce trebuie produs, dar sunt puține șanse ca această producție să corespundă cu ceea ce doresc consumatorii. Altă slăbiciune este problema cunoașterii, cauzată de nevoia de a colecta și de a procesa informații pentru a înțelege și a monitoriza direcția de evoluție a nenumărați agenți economici.

Obiectivul administrației publice este mai modest decît cel al planificării: conducerea eficientă a programelor ce au fost încredințate în procesul politic. Susținătorii administrației încearcă să separe funcția managerială de ceea ce ei cred că este corupția politicii. Idealul este un serviciu public loial și eficient, liber de orice interferență politică, dedicat implementării și administrării programelor ce i-au fost încredințate. Cu alte cuvinte, știința managementului este separată de arta politicii.

Atât administrația publică cât și analiza politică încearcă să ofere expertiză conducătorilor politici. Odată create structurile organizaționale pentru un anumit program, administrația publică își concentrează atenția spre rutina deciziilor ce privesc personalul, bugetul și procedurile operaționale care ajută la atingerea scopurilor programului. Deși analiștii politici trebuie să fie preocupați de problemele designului organizațional și de fezabilitatea administrativă, ei încearcă să influențeze alegerea programelor prin intermediul procesului politic. Una dintre paradigme se concentrează exclusiv în a face bine ceea ce a fost deja ales, iar cealaltă ia în considerare alegerea a ceea ce trebuie făcut.

Compararea analizei politice cu jurnalismul poate părea ciudată. Jurnalismul se concentrează în mod obișnuit pe evenimente recente. Rareori i se cer predicții despre viitor. Cînd ziariștii scriu despre politică, nevoia de a atrage un număr mare de cititori îi conduce deseori către neobișnuit și senzațional, și mai puțin către rutină și mundan. Povești cu victime, eroi și bandiți captează interesul cititorilor mult mai eficient decît discuții nuanțate despre valorile sociale aflate în competiție. Contribuția lor la procesul public este de cele mai multe ori de a introduce probleme politice în agenda publică și mai puțin de a oferi comparații sistematice ale soluțiilor alternative. Atît analiștii politici cît și ziariștii au scopuri precise și se confruntă cu puternice constrîngeri. Termene extrem de strînse conduc munca ziariștilor. Pentru că o noutate devine foarte repede o vechitură, ei sunt în fața perspectivei de a nu putea publica pînă la ediția următoare. Similar, sfatul analistului politic, indiferent de cît de sofisticat și de convingător ar fi, devine inutil dacă este oferit clientului după termenul în care el trebue să ia o decizie. Rareori este cazul de mai bine mai tîrziu decît niciodată.

Termenele extrem de strînse îi conduc și pe ziariști și pe analiștii politici la strategii similare în strîngerea informațiilor. Dosare cu informații anterioare și rețele de oameni care cunosc problema constituie resurse extrem de valoroase. Ele îi ajută pe ziariști să plaseze rapid evenimentul în context. Ele joacă un rol similar și pentru analistul politic, în plus asigurînd informații necesare pentru evaluarea fezabilității tehnice, politice și administrative ale politicilor alternative atunci cînd timpul nu permite o investigație sistematică. Analiștii politici, ca și ziariștii, își cultivă sursele de informație.

Comunicarea este o preocupare principală pentru ambele profesii. Jurnaliștii trebue să fie capabili să își expună poveștile într-o formă care să atragă și să păstreze interesul cititorilor. Analistul politic trebue să facă același lucru pentru clienții săi. Eficiența comunicării necesită o exprimare clară – analiștii trebue să fie capabili să explice munca lor într-un limbaj care să poată fi înțeles de clienți. Mai mult, pentru că atenția și timpul clienților constituie resurse limitate, raportul trebuie să fie concis și convingător pentru a fi eficient.

În concluzie, ca și cercetătorii politicilor publice, analiștii politici utilizează teorii ale științelor sociale și metode empirice pentru a prezice consecințele unor politici alternative. Ca și jurnalismul, analiza politică necesită abilități în culegerea informațiilor și în comunicare. Analiza politică nu este nici atît de îngustă în scopuri ca administrația publică și nici atât de largă în obiective ca planificarea clasică.

2. Dezvoltarea întrebărilor cercetării

Formularea întrebărilor empirice

Cercetarea și analiza clarifică imagini ale argumentelor utilizate în mod obișnuit în legătură cu problemele politice. Cu toții, însă, analizăm evenimentele politice, adesea chiar pe cele care ne afectează direct. Gândirea sistematică în legătură cu politica începe, de obicei, când un eveniment public incitant ne atrage atenția. De exemplu, în 2012, comentatorii politici au observat că 65% din alegătorii din țara X au votat în alegerile prezidențiale. Într-adevăr, s-a produs, în ultimii ani, o creștere. Cunoscând că în 2002 rata prezenței la vot era de 63% și în 2007 era de numai 60,1%, e normal să ne întrebăm de ce procentajul a crescut în 2012. Sau, altfel, dacă știați că în 1990 prezența la urne era de 84%, vă puteți întreba de ce a scăzut. La fel, dacă ați aflat că prezența la vot în unele țări, cum sunt Grecia, Belgia, Austria și Australia, este de 90%, vă puteți întreba de ce în țara X procentul e atât de scăzut.

Observați că am trecut de la o problemă de interes general, legată de prezența la urne, la întrebări specifice. Întrebările clarifică ce știm și ce nu știm, și unde sunt chestiunile de interes. Acest capitol vă prezintă o varietate de modalități de a vă formula întrebări de cercetare. Este foarte util să luați în considerare diferite tipuri de întrebări deoarece ele pot să vă determine să gândiți în legătură cu evenimentele în moduri noi și neașteptate. Diferitele întrebări, în schimb, conturează tipul de cercetare și analiză pe care-l proiectați.

În timp ce întrebările și designul de cercetare pot diferi, toate întrebările și abordările legate de cercetare descrise în această carte au o caracteristică comună: toate pun întrebări empirice, înțelegând prin asta întrebări la care se poate răspunde cu date empirice, adică, cu observații legate de lumea din jurul nostru. Întrebările empirice se deosebesc de cele normative, sau cele de valoare. Întrebările normative produc afirmații normative, adică judecăți de valoare sau preferințe care conțin sau implică cuvinte cum sunt ar trebui, rău sau bun. Iată niște exemple din ambele tipuri de întrebări:

„Limitările contribuțiilor la campaniile electorale îi determină pe contracandidați să aibă dificultăți mai mari de a-i înfrânge pe cei aflați în funcție?” (empirică)

„Ar trebui să avem o lege care să limiteze suma de bani cu care un individ poate contribui la o campanie electorală?” (normativă)

„Sunt potențialii delicvenți mai puțin predispuși la infracțiuni grave dacă știu că există pedeapsa cu moartea?” (empirică)

„Ar fi greșit să se reinstituie pedeapsa cu moartea?” (normativă)

„Ce impact ar avea reducerile impozitului pe venit asupra deficitului bugetar?” (empirică)

„Ar trebui redus impozitul pe venit?” (normativă)

Întrebările normative nu sunt empirice deoarece ele cer mai degrabă convingeri, preferințe sau sentimente, și mai puțin dovezi. Oamenii vor fi adesea în dezacord în legătură cu afirmațiile de valoare. Unii sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, alții se opun. Deoarece argumentele privind această problemă se bazează, la urma urmei, pe convingeri privind moralitatea uciderii, datele empirice nu pot singure să finalizeze dezbaterea.

În ciuda acestor diferențe, cercetarea empirică este foarte relevantă pentru preocupările normative. Cele mai multe dintre valorile noastre se bazează, cel puțin parțial, pe observații empirice. putem să ne opunem pedepsei cu moartea deoarece am observat că deseori judecătorii se înșeală când condamnă o persoană. Totuși, putem ignora această dovadă când afirmăm că suntem împotriva pedepsei cu moartea. Identificând și punând întrebări în legătură cu datele empirice care stau în spatele valorilor noastre, putem să ne clarificăm acele valori și le exprimăm mai eficient. Tocmai în acest sens major, preocupările normative și empirice sunt relaționate unele cu altele.

Să considerăm următorul exemplu de afirmație-valorare, legată de vot: “Românii ar trebui să voteze în proporție mai mare în alegeri”. Această afirmație normativă ar putea fi reformulată ca o întrebare care cere dovezi empirice despre ce fel de grupuri participă mai mult la alegeri în România. Răspunsurile ar putea fi folosite pentru a susține, sau pune la îndoială intențiile cuiva de creștere a participării la vot.

„Grupurile cu venituri mici și minoritățile sunt mai puțin apte de a vota, față de grupurile cu venituri medii și mari?”

„Cei care nu se prezintă la vot au mai puțină încredere în sistemul politic?”

„Cei care nu participă la vot, eșuează de asemenea și în a participa la alte forme de acțiune civică?”

În fiecare caz, întrebarea empirică cere dovezi care să fie relevante față de afirmația-valoare originală. Dovezile empirice care suportă un răspuns de tip “da”, la oricare din întrebări, ar putea furniza o rațiune pentru afirmația normativă originală. Observați că dovezile ar fi în continuare neconcludente. Va mai trebui să decidem cât de importante sunt aceste fapte pentru noi și dacă sunt și alte puncte de vedere care trebuie luate în considerare. Cu toate acestea, cunoașterea faptului că afirmațiile-valoare se bazează, de obicei, pe dovezi empirice ne poate ajuta să ne analizăm mai atent opiniile.

Descrierea și explicare modelelor generale

De cele mai multe ori, întrebările empirice politice, cer o descriere; adică, ne cer să descriem modele generale și tendințe. Ele merg adesea cu un pas înainte și cer motivele sau explicațiile pentru aceste modele. Întrebările stabilite mai înainte despre diferențele de participare la vot de la un scrutin la altul, necesită atât descriere, cât și explicație. Ele ne fac să descriem participarea la vot într-un număr mai mare de scrutinuri prezidențiale, pentru a ne determina dacă există vreun model sau tendință. Am putea merge mai departe pentru a întreba care sunt cele mai importante motive pentru neprezentare la vot; adică, am putea încerca să explicăm ceea ce am descoperit. De exemplu, cercetătorii au învățat că chiar și numai factorul nivel educațional contează mult în a prezice dacă oamenii vor vota sau nu. Am putea compara votanții cu nonvotanții, conform caracteristicilor de identificare cu un partid, atitudine față de candidat, gen, educație, statut social și rasă, pentru a vedea în ce măsură fiecare dintre acestea este corelat cu prezența la vot.

De la descriere la explicații

Descrierile ne spun ce se întâmplă. Dacă ne interesează prezența la urne, putem căuta informații care descriu participarea în ultimii 10 de ani, sau putem examina participarea diferitelor grupuri de vârstă sau de venit. Dacă vom colecta această informație singuri sau dacă folosim datele adunate de alții, se cheamă că facem observații. Aceste observații ar putea descrie un singur caz sau mai multe. Dacă am ști pe cineva care a ales să nu voteze, am putea intervieva persoana și am putea construi un studiu de caz examinând atitudinile și experiențele persoanei. Sau am putea folosi datele privind alegerile adunate de guvern și am putea face observații în legătură cu procentul de cetățeni care au votat într-un anumit an. Am putea suplimenta acestea cu date adunate dintr-o anchetă largă care descrie caracteristicile votanților și nevotanților.

După cum am notat anterior, încercăm de obicei să construim pe aceste descrieri pentru a explica de ce se produce un eveniment sau un model. Științele sociale au căutat în mod tradițional explicații generale, de exemplu, motivele scăderii prezenței la urne și s-au preocupat mai puțin de motivele pentru care un anumit votant nu a mai vrut să voteze. Dacă un studiu se axează pe explicitarea unui caz specific, asta se face deoarece cazul ne spune ceva despre un set mai larg de evenimente. Studiile privind explozia navetei Challenger sunt de un interes deosebit pentru oficialitățile care se ocupă de explorarea spațiului cosmic. Studiile pe aceeași temă sunt interesante pentru un specialist în științe sociale în măsura în care acestea pot sugera explicații mai generale ale unor probleme care apar în manipularea tehnologiilor sofisticate.

O cale de a trece de la descriere la explicație este de a clasifica cazurile pe care le descriem. În studierea participării la vot, de exemplu, se poate face o distincție simplă între cei care merg la vot și cei care nu merg la vot. Alternativ, se poate grupa și mai mult populația distingând între categorii de indivizi, cum sunt votanți, cei care nu sunt interesați, cei care aleg intenționat să nu voteze. Nu există o modalitate unică și corectă de a clasifica cazurile. Totul depinde de clasificări, ce oferă mai multe lămuriri într-o anume problemă și de ce informații dispuneți sau cum v-ați decis să le adunați. Pentru a face prima distincție între votanți și nonvotanți puteți găsi ușor informații din numărul de voturi de la scrutinurile naționale, pentru a efectua a doua clasificare, însă, trebuie să aveți acces la informații obținute printr-o cercetare a alegătorilor privind motivele pentru care nu votează. Dacă vă interesează caracteristicile nonvotanților, astfel de date de anchetă vă sunt extrem de utile.

Clasificările nu sunt nici bune, nici rele; mai degrabă ele sunt mai utile sau mai puțin utile pentru diferitele probleme cercetate. Ca un exemplu, să presupunem că ați auzit că unui anumit oraș îi crește populația și vă întrebați și dacă sunt și alte orașe din România care se dezvoltă sau nu în ceea ce privește populația. Puteți pur și simplu să formați o listă de orașe marcând toate schimbările în ceea ce privește populația (Vezi tabelul 2.1).

Tabel 2.1. Rata de modificare a populației din unele orașe ale României, 1990-2000

Pentru a înțelege mai bine modificările populației, puteți clasifica orașele în grupuri. Mai întâi trebuie să alegeți cum să le grupați: după mărime, după regiune, după grad de sărăcie. Oricare din aceste categorii poate fi utilă în funcție de ceea ce vă interesează. Considerând informațiile din tabelul 2.1 ar fi normal să le împărțim în funcție de faptul că au cunoscut o creștere sau o scădere a populației.

Odată clasificate în această manieră, puteți observa că orașele care au avut scădere a populației se încadrează în două grupe distincte, cei cu creșteri mari și cei cu creșteri mici. Această observație vă poate determina să le reclasificați în trei grupe:

O altă clasificare a orașelor ar putea fi pe regiuni.

Astfel de clasificări vă permit să găsiți modele. Această clasificare face ca diferențele regionale să fie mai evidente. Puteți folosi categoriile regionale pentru a obține informații despre mai multe orașe, pentru a vedea dacă aceleași tendințe se păstrează și dacă se adaugă mai multe cazuri. Puteți continua cercetând dacă orașele din fiecare regiune împărtășesc și alte caracteristici.

Cele mai utile explicații nu numai că leagă un eveniment de alți factori, dar oferă și o înțelegere logică a modului în care sunt ei conectați. Nu este suficient să spunem că accesul la educație explică de ce persoanele cu studii superioare sunt mai apte să voteze decât cei care au o educație redusă. Am dori să înțelegem de ce cei doi factori sunt legați. Putem specula faptul că oamenii mai educați sunt capabili să înțeleagă problemele supuse alegerii și pozițiile candidaților, spre deosebire de cei mai puțin educați. Pentru a testa justețea acestei explicații, putem cerceta dacă oamenii mai educați au o prezență la vot mai mare decât cei mai puțin educați.

Să presupunem că vrem să înțelegem motivul pentru care rezultatele descriptive indică faptul că orașele din anumite regiuni înregistrează un declin al populației, în timp ce în alte regiuni nu. Cum sunt legați acești doi factori? Diferitele regiuni au caracteristici care influențează variațiile populației? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să examinăm caracteristicile regiunilor pentru a vedea dacă anumite diferențe regionale sunt legate de schimbările de populație. Am putea cerceta în ce măsură orașele luate în discuție se bazau preponderent pe o singură ramură industrială pentru a vedea dacă acestea explică schimbările de populație înregistrate în tabelul 2.1; am putea să cercetăm ratele de șomaj pentru a determina dacă erau mai mulți oameni fără un loc de muncă sau dacă exista un declin al industriei mai mare în Moldova decât în Transilvania; am putea să studiem ponderea și direcția exporturilor din fiecare oraș, etc

S-ar putea să vi se pară că nu există nici o distincție fermă între studiile descriptive și cele care încearcă să explice un eveniment sau un comportament. Unele din elementele folosite pentru a descrie un eveniment pot oferi posibile explicații pentru acel eveniment. Când am clasificat orașele în funcție de regiune, ne-am referit la asta ca la un studiu descriptiv. După cum s-a observat, regiunile oferă și posibile explicații pentru diferitele rate de creștere a populației din unele orașe. Problema este dacă există vreo caracteristică a Moldovei care să explice de ce orașele din acea regiune și-au diminuat populația. În acest fel, categoriile care reies dintr-un studiu descriptiv pot sugera o explicație. Să ne amintim, de exemplu, de studiile privind participarea la vot. Descriind alegătorii, puteți observa că tinerii știu mai puțin despre politică decât știu bătrânii. Puteți astfel ajunge la concluzia că acestea diferențe de vârstă și cunoștințe pot explica participarea mai scăzută la vot a tineretului. La fel, afirmația că oamenii cu o educație superioară sunt mai apți să voteze decât cei care au o educație scăzută, descrie caracteristicile acelora care votează și oferă o posibilă explicație a procesului de votare.

Exerciții

Exercițiu 2.1: Descriere și explicare.

Tabelul 2.2 conține informații despre un grup selectat aleator de zece țări. (Observație: PIB – Produs intern brut, și este o măsură standard a productivității economice a țării. Termenii din paranteze vă spun ce înseamnă cifrele. Astfel populația Canadei este de 26,5 milioane, PIB pe cap de locuitor este de 20.470 $, iar speranța de viață la naștere este de 77 de ani.) să presupunem că vă interesează speranțele de viață în diferite țări. Dacă faceți un studiu descriptiv, puteți folosi pur și simplu tabelul 2.2. sau ați putea face o descriere mai utilă clasificând țările în funcție de anumite caracteristici relevante.

Mai întâi să ne gândim cum să clasificăm țările. Apoi folosind această informație vom trece dincolo de descriere și vom sugera o explicație pentru diferitele valori ale speranței de viață.

În următoarele trei tabele de practică doar prima linie a fost completată. Completați voi aceste tabele.

Mai întâi clasificați după regiune.

Apoi, clasificați țările în funcție de mărimea populației:

Apoi faceți clasificarea în funcție de PIB:

Fiecare tabel de practică descrie ceva în legătură cu țările respective. Problema este dacă unele din clasificări aduc mai mult informații privind speranțele de viață. Sugerează oare unele din ele mai multe decât altele? Să considerăm de exemplu, regiunea. Dacă ne uităm la Europa, ambele țări au expectanțe de viață înalte, sugerând că regiunea poate fi o modalitate utilă de a organiza țările. Pe de altă parte, regiunea America de Nord / de Sud include atât Statele Unite cât și Panama, care au speranțe de viață suficient de diferite. (dacă dorim să reținem regiunea, am putea separa America de Nord și cea de Sud în două zone.) Populația este chiar și mai puțin utilă deoarece fiecare categorie cuprinde o țară cu speranțe mari de viață și alta cu speranță mică de viață.

În ce măsură este PIB util pentru a clasifica țările. Explicați-vă răspunsul.

__________________________________________________________________________

(Este chiar util. Toate acele țări cu un PIB mare au și speranțe de viață similare. Este însă mai puțin util în descrierea speranțelor de viață între țările cu venituri reduse și medii.)

Se poate oare afirma că venitul sau PIB este o modalitate de a explica speranțele de viață și de a le descrie? Dacă da, de ce?__________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

(da, deoarece avem modele menționate anterior. Vă veți decide însă să adunați informații despre mai mult țări, deoarece nu este nici un model valabil pentru țările cu venituri mici și mijlocii.)

De la explicații la consolidarea teoriei

Am sugerat deja că observațiile interesante pot duce la probleme de cercetare. În mod ideal veți avansa un pas dacă veți lega întrebările și căutările voastre de răspunsuri în procesul continuu de elaborare și testare a teoriei în științele sociale. O teorie presupune că evenimentele nu sunt total întâmplătoare; oferă o explicație logică și generală pentru comportamente și evenimente. Ne forțează să trecem de la cazuri unice și să privim tendințele și relațiile care se aplică mai general. Atenția pentru teorie ne forțează și să ne interesăm de cercetările și analizele altora, și să stabilim în ce mod cercetarea noastră se integrează în cunoștințele acumulate de știința politică.

Teoriile propun explicații generale pentru evenimente. În loc să spunem simplu că A se petrece oricând apare B, sau că A explică B, o teorie oferă motive pentru care A și B sunt conectate într-un anumit fel. De exemplu, să considerăm ipoteza lui Lispet că statusul oamenilor afectează participarea lor la viața politică. Teoria lui Lipset oferă o explicație bine elaborată a rolului pe care îl joacă statusul. Stabilește că grupurile cu status scăzut sunt “mai puțin capabile să participe în organizații formale, citesc mai puține reviste și cărți în mod regulat, și dețin mai puține informații privind treburile publice, votează mai puțin, și în general, sunt mai puțin interesați de politică.” Cercetarea privind consolidarea teoriei va iniția noi studii care să confirme sau să respingă teoria. Probabil că nu mai este la fel de adevărat în anii ’90 cum era în 1960, când a propus-o Lipset. Probabil este mai adevărată în unele grupuri decât în altele.

Un accent pus pe teorie înseamnă că suntem interesați de motivele sau de logica care leagă observațiile. Mai înseamnă, de asemenea, că noi căutăm modele generale care sunt adevărate pentru tipuri de cazuri și nu pentru cazuri specifice. Unul din primii pași în derularea cercetărilor de consolidare a teorie este în mod normal acela de a examina teoriile existente și alternative legate de subiectele care ne interesează. Vom reveni la strategiile de utilizare și testare a teoriilor la finele capitolului și apoi în capitolul 3.

A decide câte cazuri examinăm

În exemplele anterioare am examinat un număr de orașe și țări și am adunat informații despre caracteristicile fiecărora. O altă abordare ar fi aceea de a alege unul sau două orașe și de a le studia mai detaliat. Ați face astfel un studiu de caz descriptiv, un studiu intensiv a unei singure unități, de obicei mai în profunzime. În loc să examinați doar câteva caracteristici pentru un număr de orașe, ați colecta mai multă informație despre unul sau două alese. Aici scopul vostru ar fi de a realiza o descriere cât mai completă. Puteți să vă interesați de compoziția populației, procentul minorităților, și numărul celor aflați sub pragul de sărăcie. Ați putea colecta informații despre economia orașului și despre rata șomajului. Puteți, de asemenea, aduna informație despre sistemul lui politic, despre istoricul său electoral. Probabil cunoașteți câțiva oameni din acel oraș și îi puteți întreba în legătură cu percepția pe care o au despre orașul lor.

Se pot fie compara mai multe cazuri în funcție de câteva caracteristici, sau se poate examina un singur caz în profunzime. Fiecare abordare are limitele și avantajele ei. Care ar fi acestea?

Comparații ale mai multor cazuri

Avantaje__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Limite____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Studii de caz pe câte o singură unitate

Avantaje__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Limite____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Probabil ați observat că prima abordare, compararea mai multor cazuri în funcție de una sau două caracteristici, vă permite să faceți comparații între unități și să căutați modele largi și, posibil, chiar să dezvoltați o teorie. În al doilea rând, deoarece se bazează pe puține caracteristici ale unităților pe care le studiați, puteți lega cercetarea de alte studii și teorii. În al treilea rând, este destul de ușor în genere de a găsi informații specifice și comparabile pentru un număr de cazuri în diferite cărți. Studii de caz în schimb, oferă o imagine mult mai completă a unei unități și sugerează în ce fel anumite aspecte ale unui caz se leagă unele de altele. Nu ne permit însă să facem comparații între unități. În exemplul prezentat mai devreme, dacă studiați doar Iașul nu puteți ști dacă și alte orașe din Moldova cunosc scăderi ale populației. Concluzia este că nici o abordare nu este nici corectă, nici greșită; fiecare este mai utilă pentru unele scopuri, și fiecare răspunde la unele întrebări, dar nu și la altele.

Ca și cu studiile descriptive, puteți contura cercetarea pentru a explica un eveniment fie prin examinarea unui număr de cazuri fie prin examinarea mai îndeaproape a unuia singur. De exemplu, putem intervieva mai amănunțit una sau două persoane care nu votează și putem explora o serie de posibile explicații: atitudinile față de candidați, situația economică, nivelul educațional, și altele. Abordarea ar oferi o mai bună înțelegere a motivului pentru care aceste două persoane nu votează și ar putea sugera un număr de explicații pe care nu le anticipasem. Pe de altă parte, nu ne-ar spune dacă descoperirile ar fi mai general valabile. Astfel, trebuie să fim mult mai precauți în ceea ce privește rezultatele unui singur studiu de caz.

Altfel, am putea să ne hotărâm să examinăm câteva caracteristici pentru un număr mai mare de cazuri. Ne putem focaliza pe una sau două explicații despre care avem motive să credem că sunt importante, și am putea încerca să ajungem la generalizări privind motivele votării. Explicațiile ar fi parțiale, dar ar accentua factorii importanți și care au șanse de a fi general valabili pentru un număr foarte mare de cazuri. De exemplu, am putea studia datele obținute la un sondaj electoral pe un eșantion de cetățeni și am putea compara nivelul educațional al celor care au indicat că doreau să voteze. Nu am ține cont de datele privind istoria familiei și atitudinile față de politică, chiar dacă acestea ar putea oferi la rândul lor unele explicații, deoarece ne interesează în primul rând să aflăm măsura în care educația oferă o explicație generală pentru participarea la vot.

Fiecare abordare este utilă în felul ei și fiecare trece cu vederea informații pe care ni le furnizează cealaltă. Studiile de caz sunt extrem de utile atunci când avem nevoie de informație de profunzime; capitolul 3 descrie ocaziile în care putem desfășura astfel de analize. Studiile care caută explicații mai generale pentru un grup de cazuri sunt mai potrivite pentru cazul în care teoriile pot să ne indice ce explicații sunt mai profitabil de examinat (vezi secțiunea următoare). Acum puteți să vă întrebați, “De ce nu ambele?” și adeseori aceasta este de fapt alegerea ideală. Utilizați studiile de caz pentru a sugera explicații generale, și apoi cercetați un număr mai mare de cazuri pentru a testa dacă aceste explicații se pot aplica într-adevăr la un grup mai mare.

Trei strategii de a răspunde la întrebările cercetării

Această secțiune descrie trei tipuri de studii care ne ajută să descriem și să explicăm modele generale: natrativ-istorice, comparații și testarea ipotezelor.

Cercetarea narativă și istorică

Uneori cea mai bună cale de a explica modele este de a construi o relatare narativă a unor evenimente sau a unei serii de evenimente. O astfel de narare este asemănătoare studiului de caz și se bazează pe o varietate de surse de informații pentru a descrie ce s-a întâmplat. Această abordarea este denumită adesea cercetarea narativă, sau istorică. În timp ce cercetarea narativă nu se limitează la studiul evenimentele trecute, cele care totuși se axează pe trecut o fac deoarece fixarea pe trecut le permite să câștige o anumită perspectivă asupra întrebărilor și căutărilor lor. Esențial este de a căuta o gamă mare de resurse și de informații pentru a înțelege cât mai bine deplin ceea ce s-a întâmplat.

Interesul nostru privind participarea la vot și alegerile, de exemplu, ne-ar putea determina să descriem alegerile din 1937, când guvernul în funcție nu a reușit să câștige alegerile, așa cum se întâmplase de fiecare dată în perioada interbelică. Un studiu narativ ar descrie dinamica acelui eveniment. În ce mod au atras partidele publicul? Care au fost chestiunile majore care au mobilizat electoratul? Care a fost prezența la vot atunci? Cercetarea istorică poate fi aplicată și la evenimente actuale și recente. Teddy White, de exemplu, a scris istoriile fiecărei alegeri din Statele Unite începând cu 1960, prezentări descriptive care s-au bazat pe numeroase surse și care ne permit o mai bună înțelegere a procesului electoral.

Cea mai bună cercetare istorică se bazează pe o serie de materiale, cuprinzând rapoarte publice, interviuri, relatări la prima-mână a participanților, orice care contribuie la înțelegerea precisă a ceea ce s-a întâmplat. Barbara Tuchman, istoric, ne amintește că astfel de studii istorice necesită o sortare a informațiilor de care dispunem și nu o simplă derulare de fapte. Sarcina principală, scrie ea, este de a “distila”. Cercetătorul trebuie să facă o muncă preliminară pentru cititor, să asambleze informația, să-i dea sens, să selecteze esențialul, să elimine irelevantul – mai ales, să elimine irelevantul – și să unească totul astfel încât să formeze o narațiune dramatică curgătoare. Narativul, s-a spus, este esența istoriei. A oferi o masă de fapte nedigerate, de nume neidentificate și de locuri neprecizate, este inutil pentru cititor și este o pură lene din partea autorului.

Cercetătorii au de obicei o perspectivă asupra faptelor pe care le descriu care le permite să “distileze” și să ofere explicații pentru evenimente. De unde vin aceste teorii și perspective? După opinia lui Tuchman ele ar trebui să provină din istoria sau narația însăși:

A afla ce s-a întâmplat în istorie este suficient fără a încerca prea curând de a se asigura de “de ce”. Cred că e mai sigur de lăsat “de ce-ul” deoparte până când s-au adunat toate faptele și după ce au fost aranjate într-o secvență; pentru a fi exact, în propoziții, paragrafe, și capitole. Însuși procesul de transformare a unei colecții de personalități, date, calibre de armă, scrisori, discursuri, într-o narație forțează în cele din urmă și “de ce-ul” să iasă la iveală. Va ieși de la sine într-o bună zi din povestea care s-a petrecut. Va apărea deodată și te va bate pe umăr, dar nu dacă cineva îl vânează de la început, înainte de a ști ce s-a întâmplat cu adevărat. Atunci va fi ascuns pe vecie.

Alții ar susține că faptele nu vorbesc de la sine, așa cum spune Tuchman. În schimb, oricine își asumă o cercetare începe cu anumite preconcepții și perspective. Acestea în schimb, influențează întrebările puse, resursele de la care se pornește și concluziile trase. Unul din exercițiile de la finele acestui capitol vă cere să revedeți câteva relatări despre războiul din Vietnam și să determinați ce teorie oferă autorul pentru a explica participarea Statelor Unite la conflictul asiatic. Nu e ușor de determinat dacă acești autori au avut aceste teorii încă de la început în minte sau dacă explicațiile au apărut în urma studierii războiului. Probabil ambele au jucat un rol în studiul lor – perspectivele lor originale și dovezile pe care le descriu.

Cercetarea comparativă

O altă strategie de a descoperi și explica modele generale este cercetarea comparativă, adică, a compara un număr de cazuri și a căuta asemănările și deosebirile dintre ele. Această strategie combină avantaje studiului de caz cu beneficiile cercetării unui număr mai mare de cazuri. În loc de a examina un caz în profunzime, însă, cercetătorul selectează câteva cazuri și le compară pe baza unui număr de factori. Cercetătorul începe cu o întrebare și apoi selectează cazurile care variază în câteva privințe interesante și importante. Pentru a continua cu exemplul participării la vot, se pot selecta și compara șase alegeri pentru funcția de primar, din trei orașe unde participarea la vot este mare și trei în care este scăzută. Ce e asemănător și ce e diferit în aceste cazuri? Cei cu participare scăzută au unele caracteristici în comun? Cele trei orașe cu participare scăzută sunt foarte diferite față de cele cu participare ridicată?

Studiile comparative au o logică foarte atrăgătoare, și adesea sunt accesibile studenților pentru realizarea lucrărilor. Cheia succesului lor este alegerea potrivită a cazurilor de studiat și alegerea factorilor prin care se compară cazurile. Puteți selecta câteva cazuri similare în anumite privințe și să vedeți dacă ele nu împărtășesc și alte asemănări. Crane Brinton, de exemplu, a comparat patru revoluții majore (Rusă, Franceză, Engleză și Americană) pentru a determina dacă există un model comun în ciuda numeroaselor lor diferențe. Sau puteți porni de la anumite idei pe care vreți să le urmăriți, idei care vor influența cazurile pe care le veți alege și modul în care le comparați. De exemplu, dacă ați fi curioși să aflați influența controversei politice asupra participării la vot, ați putea compara câteva alegeri în care a existat o controversă politică majoră, cu câteva alegeri în care aceasta nu a existat.

Bazându-vă pe tabelul 2.2. (de la Exerciții, de mai sus), puteți elabora mai multe studii comparative diferite, în funcție de întrebarea de cercetare de la care porniți. Puteți compara asemănările și deosebirile dintre Canada, Statele Unite și Marea Britanie, trei țări care împart o moștenire comună, dar care s-au dezvoltat diferit. Dacă vă interesează federalismul, puteți compara Canada, Statele Unite, Nigeria și India, toate având instituții politice federale. Care sunt asemănările și deosebirile dintre aceste țări cu instituții politice asemănătoare dar foarte diferite din punct de vedere al condițiilor economice și sociale? Sau ați putea compara China, India și Indonezia pentru a examina asemănările și deosebirile dintre trei țări cu un PNB scăzut.

Cum puteți folosi cercetarea comparativă pentru următoarele întrebări:

„Există cereri din partea localităților pentru ca guvernul să le aloce fonduri speciale în vederea realizării unor obiective de politici publice locale. În mod frecvent, nu le sunt acordate aceste fonduri sau sunt alocate sume foarte mici. Cum afectează acest lucru localitățile?”

„Multe țări africane încearcă o tranziție de la conducere autoritară către democrație. De ce s-a dovedit această tranziție atât de dificilă?”

Testarea ipotezelor

Uneori puteți avea o intuiție bună sau o idee clară în legătură cu ceea ce vă puteți aștepta să descoperiți, și vreți să folosiți ideea pentru a vă structura cercetarea. Sau puteți fi interesat de o teorie pe care ați citit-o și doriți să vedeți dacă mai este încă susținută de realitate. Când există o teorie la dispoziție, puteți utiliza o a treia strategie de cercetarea, testarea ipotezelor.

Anterior, ne-am întrebat dacă există o relație între educație și votare – dacă oamenii mai educați sunt mai capabili să voteze decât cei cu o educație mai firavă. Dacă avem motive să considerăm că asta e adevărat, că există o motivație logică pentru ale pune în legătură, putem formula propoziția că educația și votarea sunt în legătură una cu alta, că o creștere a nivelului educației duce la o creștere a prezenței la vot. Propozițiile stabilesc o relație logică între două sau mai multe fenomene sau concepte. Ipotezele sunt așteptări bazate pe propoziții, dar formulate într-un mod care ne permite să le testăm empiric. Să luăm, de exemplu, propoziția: “Oamenii foarte educați sunt mai capabili să voteze decât cei cu mai puțină educație”. Nu știm dacă e adevărat, dar facem o ipoteză în scopul desfășurării cercetării. Concret, propunem că doi factori – educația și votarea – sunt în legătură. Această afirmație susține că educația și votarea sunt asociate pozitiv: cu cât oamenii au mai multă educație, cu atât e mai posibil ca ei să voteze.

Propozițiile și ipotezele sunt extrem de utile când avem unele cunoștințe anterioare despre un subiect de cercetare și o întrebarea de cercetare specifică la care vrem să răspundem. Ele tind să fie mai sistematice și formalizate decât studiile istorice și comparative. Ele ne forțează să fim foarte clari în legătură cu modul în care cercetarea noastră se leagă de teoria existentă și dacă sau nu verifică acea teorie. Următoarea secțiune va analiza în detaliu cercetarea de tip testarea ipotezelor.

Testarea teoriei și ipotezele

Caracteristici și ipoteze

Afirmații verificabile: Ipotezele sunt bănuieli, intuiții. Iar intuițiile sunt centrale în științele sociale. Ele sugerează că noi nu colectăm orbește informații, ci ne gândim la ce înseamnă informația și ce implicații are. Ipotezele sunt afirmații care pot sau nu să fie adevărate, dar care pot fi testate sau verificate empiric. Dacă o afirmație nu poate fi testată empiric, nu este o ipoteză. Trebui să putem decide dacă o ipoteză e corectă sau greșită. O ipoteză necesită să fim foarte exacți în legătură cu dovezile relevante pentru întrebarea noastră și să specificăm ce tipuri de dovezi vor oferi un răspuns semnificativ. Termenii pe care îi utilizează trebuie să se bazeze pe dovezile ce se pot aduna.

Comparații: Ipotezele conțin adesea comparații, mai ales în științele sociale. Afirmația “oamenii foarte educați se prezintă la vot” are o utilitate limitată pentru analiza politică. Probabil oamenii cu o educație redusă votează și ei. De aceea, este mai eficient să se facă o afirmație care compară două sau mai multe fenomene: “oamenii foarte educați se prezintă în proporție mai mare la vot decât cei cu educație mai redusă.” Este important să se facă comparații explicite – chiar dacă ele sunt adesea implicite – pentru a intensifica tocmai genul de dovadă de care avem nevoie pentru a verifica o ipoteză.

Să considerăm afirmația “Oamenii cu venituri mici sunt mai dispuși să voteze pentru Partidul Social Democrat.” Asta înseamnă că ei sunt mai dispuși să voteze pentru social-democrați decât sunt oamenii mai bogați? Înseamnă că sunt mai dispuși să voteze pentru social-democrați decât pentru liberali? Înseamnă că sunt mai dispuși să voteze pentru social-democrați acum decât în urmă cu patru ani? Oricare comparație se intenționează a fi făcută, este important ca ea să fie făcută explicită.

Să se stabilească în ce mod sunt legate lucrurile. Nu este suficient să afirmăm că două lucruri sunt legate, sau că unul îl influențează pe altul. Trebuie să afirmăm direcția relației sau influenței. Astfel, în loc să spunem, “Educația are influență asupra participării la vot”, ar trebui să spunem, “Educația are o influență pozitivă asupra participării la vot; adică, cu cât e mai înaltă educația primită de cineva cu atât există mai multe șanse ca el să se prezinte la vot”.

Legătura să aibă sens. În fine, nu e suficient să propunem că două lucruri sunt legate unul de altul; relația trebui să aibă sens. Am putea observa că există o relație între prețul romului în havana și salariile miniștrilor în România: când unul este mare, este mare și celălalt. Dar, ar fi absurd să elaborăm o cercetare pentru a testa ipoteza care leagă acești doi factori, deoarece faptul că ambele cresc este circumstanțial. Anterior, când vi s-a cerut să cercetați dacă educația ar putea explica prezența la urne, vi s-a cerut să luați în considerare și motivul pentru care s-ar putea întâmpla așa și dacă există vreo teorie disponibilă care să le lege pe cele două. S-a sugerat că oamenii cu mai multă educație ar putea înțelege mai bine problemele care s-au discutat într-o campanie, și de aceea ar putea mai dispuși să voteze în ziua alegerilor. Asta poate fi sau nu adevărat, dar este măcar plauzibil.

Exerciții

Exercițiu 2.2.

Revedeți discuția anterioară din acest capitol privind relațiile, și reformulați-le ca ipoteze.

Relația dintre regiune și variațiile populației orașelor: ___________________

_____________________________________________________________________

Relația dintre speranța de viață și productivitatea economică a unei țări:_____

_____________________________________________________________________

Relația dintre existența de locuri de muncă disponibile și șomaj:____________________

______________________________________________________________________

Ipoteze și afirmații normative

Să ne amintim de discuția anterioară care distinge afirmațiile empirice de cele normative și stabilește că valorile se bazează de obicei pe unele observații empirice. ipotezele trebuie astfel formulate încât să poată fi testate empiric, și deci ele nu pot să conțină norme. Putem totuși, folosi cercetarea empirică pentru a reflecta propriile noastre valori.

Să observăm că în comparație cu afirmațiile empirice și normative arătate în chenar, “Prima formă” la reformulare nu indică motivele care stau la baza afirmației normative inițiale. Cu toate acestea, mulți dintre termeni sunt vagi și ar putea fi ușor interpretați greșit, de exemplu, “responsabilitate”. Reformularea este mai exactă, și se pot găsi dovezi pentru a o testa în mod empiric. Pe de altă parte, afirmațiile-valoare diferă de afirmațiile empirice. pe de altă parte, ar trebui să fim atenți la ideea că faptele și valorile trebuie ținute complet la distanță. Putem folosi analiza pentru a afirma dacă sau nu valorile noastre sunt adevărate.

Probleme comune în formularea ipotezelor

Predicție vagă sau trivială. Ipoteza prezice o gamă atât de mare de rezultate încât nu este prea interesantă. O modalitate de a introduce precizia este de a propune o comparație între valorile unei variabile.

Slabă:„Autoritățile locale au dificultăți financiare.”

Mai bună: “Autoritățile locale din vechile zone industriale întâmpină greutăți financiare mai mari decât cele din zonele dezvoltate mai recent.”

Relație vagă. Relația dintre doi termeni este vagă și nu specifică o direcție.

Slabă: „Naționalitatea are influență în alegeri.”

Mai bună: “Minoritățile sunt mai dispuse să voteze cu social-democrații decât cu liberalii.”

Afirmație-valoare. Ipoteza este, sau pare să fie, o afirmație valoare.

Slabă: „Membrii Parlamentului nu ar trebui să accepte onorarii pentru discursuri.”

Mai bună: „Membrii Parlamentului care acceptă onorarii pentru discursuri susțin de obicei legi care favorizează grupurile care îi plătesc.”

Se leagă de indivizi. Ipotezele propun ceva despre un individ și nu despre un comportament sau activitate generală.

Slabă: „Stolojan a fost un prim-ministru foarte popular.”

Mai bună: „Cei care au fost prim-miniști în perioade de prosperitate economică sunt mai populari decât cei care au fost prim-miniști în perioade de criză.”

Termeni din ipoteze: variabilele

Am afirmat deja că teoriile și ipotezele propun legături între două sau mai multe fenomene. Mulți din termenii teoriilor sunt concepte, termeni abstracți care reprezintă clase de fenomene. Am spus deja că ipotezele trebuie să utilizeze termeni empirici. Cu alte cuvinte, ipotezele trebuie să traducă conceptele din teorii în termeni concreți care pot fi examinați empiric. În fine, am susținut că teoriile și ipotezele abordează categorii generale de lucruri, și nu cazuri unice. Ultimul punct înseamnă că atunci când ipotezele traduc conceptul într-un termen empiric, ele nu folosesc un singur individ, cum este președintele Iliescu. Ele folosesc un termen empiric general, cum este președintele României.

Putem fi mai preciși cu privire la termenii unei ipoteze. Mai întâi, să nu vă fixați pe lucruri individuale; ele se referă la proprietăți generale sau logice ale unor cazuri individuale – prezența la urne, veniturile, rata șomajului, identificare naționalitate-partid, nivelul interesului politic, și poziția față de guvernare sunt tot atâtea exemple. În al doilea rând, aceste proprietăți pot toate să pornească de la valori care variază. Unii pot vota adesea sau rareori; există grade de sărăcie și de șomaj (În acest caz, valoarea nu se referă la o normă; se referă la proprietățile termenilor dintr-o ipoteză). Termenii dintr-o ipoteză se numesc variabile deoarece proprietățile la care se referă variază, sau capătă valori diferite.

Dar, ați putea spune, termenul Partid Social Democrat este un caz unic care nu poate lua valori diferite, și totuși dorim adesea să-l includem într-o ipoteză. Există două răspunsuri. Primul, „Partidul Social Democrat” este de obicei abordat ca valoare sau caracteristică a unei variabile mai generale, “partid politic”. Am putea dezvolta o ipoteză care include variabila “partid politic” și să comparăm strategiile electorale ale partidelor social-democrat și liberal. Dacă, totuși, studiem strategiile electorale ale PSD, atunci ar fi o variabilă, ca în următoarea ipoteză: „Partidul Social Democrat primește un suport popular mai puternic în județele din Moldova decât în cele din Transilvania.”

Să considerăm următoarele exemple de variabile și valori, și să completăm spațiile goale:

Variabilă: Mărimea organizației

Valori: mare, mică

Variabilă: Oficiali publici aleși

Valori: președinte, senator, deputați, primari, consilieri

Variabilă: Susținerea pentru președinte

Valori: puternică, neutră, slabă

Variabilă: Ideologie politică sau credință politică

Valori:______________________________________

Variabilă:___________________________________

Valori: democrație, dictatură

Variabilă: Democrație

Valori: stabilă, instabilă

Variabilă:___________________________________

Valori: ortodox, catolic, protestant, mozaic, musulman

Variabilă:___________________________________

Valori: război civil, luptă teroristă, război de guerilă, revoltă

Variabilă: __________________________________

Valori: “Constantinescu a fost un conducător puternic”, “Constantinescu a fost un conducător slab”

Cum alegem între aceste opțiuni? Variabilele și valorile pe care le selectăm depind de teoria pe care o testăm, de întrebările pe care le punem, sau de problema pe care încercăm să o rezolvăm. În exemplul 5, ați indicat probabil o variabilă de tipul „formă de guvernare” sau „regim politic”. Aceste variabile sunt relevante când examinăm o teorie care compară regimurile democratice cu cele nedemocratice. Alternativ, teoria noastră ar putea compara tipuri de democrații. Și atunci am selecta valori ca cele din exemplul 6. Scopurile cercetării determină și tipurile de valori pe care alegem să le definim. Să considerăm variabila “venitul familiei”. Dacă teoria noastră abordează diferitele niveluri ale venitului, putem desemna valorile scăzut, mediu, ridicat. Dacă teoria abordează condițiile de sărăcie și efectele politicilor de asistență socială, putem însă folosi valorile peste limita de sărăcie, sub limita de sărăcie.

Este important să folosim variabile, deoarece ipotezele propun comparații între cazuri cu valori diferite ale unei singure variabile. Comparăm prezența la urne a celor cu o educație înaltă cu prezența la urne a celor cu o educație mai scăzută: “În orașele mari există tendința de a apărea greve ale angajaților publici”. Să revenim la chenarul intitulat “Caracteristicile unei ipoteze”, și să indicăm ce caracteristici îi lipsesc ipotezei de mai sus. Nu face o comparație între câteva valori ale variabilei “mărimea orașului”. Se poate ca și în orașele mici să apară astfel de greve ale angajaților publici. Articollee și studiile exprimă adesea ipotezele în această manieră și presupun, în loc să exprime, o comparație specifică. Revizuiți ipoteza privind grevele astfel încât să includă o comparație între două valori și să fie mai puțin vagă privind natura relației. __________________________________

Să considerăm un alt exemplu: „Democrațiile tind să apară în țările dezvoltate din punct de vedere economic”. Variabilele sunt de fapt „formă de guvernare” și „dezvoltare economică”. Prima implică valorile „democrație” și „nedemocrație”; a doua implică valorile „dezvoltată economic” și “subdezvoltată”. Când este menționată doar o singură valoare, este de obicei posibil de identificat și o a doua valoare drept condiție opusă, ca în cazul „democrație” și „nedemocrație”. Sau am putea specifica grade de valoare, ca în cazul dezvoltare economică „scăzută”, „moderată” și „mare”. Revizuiți afirmația privind democrațiile pornind de la propoziția deschisă și formulând o ipoteză care să respecte condițiile date în „Caracteristicile unei ipoteze”. _________________________________

Puteți introduce comparații în diverse moduri; de obicei alegerea voastră depinde de teoria pe care o explorați sau testați. De exemplu, puteți reformula afirmațiile inițiale din cele două paragrafe anterioare, după cum urmează:

„În orașele mari există tendința de a avea mai multe greve ale angajaților publici decât orașele mici.”

„Democrația are șanse mai mari să apară în țările dezvoltate economic decât în țările subdezvoltate.”

„Țările dezvoltate economic sunt mai apte de a avea o formă democratică de guvernare decât una nedemocratică.”

Uneori o ipoteză este completă, dar valorile variabilei nu sunt făcute specifice. Adesea veți fi capabili să alegeți ce valori vă interesează. Alegerea voastră ar fi ghidată de o serie de valori pe care le poate lua variabile, de tipurile de date de care dispuneți, și de interesul vostru în cercetare. Vom discuta această problemă mai detaliat în capitolul șase. Între timp, subliniem doar că pentru multe variabile puteți alege valorile pe care să le examinați. De exemplu, să revenim din nou la tabelul 2.2 care cuprinde informații despre PIB (produsul național brut). Deoarece PIB presupune mai multe valori care variază el este o variabilă. Tabelul raportează zece valori ale PIB, între 120 și 21790. Tabelul de practică C reportează tot informații despre PIB, dar valorile diferă. În loc de zece valori, există trei, și sunt listate ca fiind PNB „mic”, „mediu”, „mare” și nu neapărat ca cifre numerice. Revedeți tabelul de practică C și indicați în ce mod este definită fiecare din următoarele valori:

PIB mic________________________________

PIB mediu______________________________

PIB mare________________________________

Valorile „mic”, „mediu”, și „mare” ar fi putut fi definite diferit; clasificarea din tabelul de practică C a fost propusă de Banca Mondială și este utilizată frecvent.

Trecând de la teorii la ipoteze, de la concepte la variabile, putem să desfășurăm cercetarea pe termeni nedefiniți în cea mai mare parte a discursului nostru politic. Capitolul 1 a subliniat ideea că trebuie să convertim termenii abstracți în termeni concreți, sau în termeni ce se referă la resurse tangibile. O strategie de a face asta este de a formula ipoteze și de a selecta variabile și seturi de valori la începutul unui studiu. Cercetarea narativă și studiile comparative folosesc și ele variabile și valori. Din moment ce de obicei sunt desemnate să găsească care din variabile sunt importante, ele sunt mai puțin apte de a începe prin definirea variabilelor ce trebuie studiate, și mai capabile să ia în considerare un număr de factori și finalizează cu variabilele care se dovedesc a fi cele mai importante.

Sensul acțiunilor

Strategiile de cercetare descrise astfel sunt desemnate să ne permită să observăm ce se întâmplă în spațiul social și politic și să caute modele generale. Chiar și studiile de caz, care nu oferă informații despre modele generale în sine, sunt adesea folosite pentru a sugera întrebări de cercetare și propoziții care pot fi studiate prin comparații și testarea ipotezei pe un număr mai mare de cazuri.

Există o tradiție de cercetare alternativă care pune un set diferit de cercetări, și care e adesea numită cercetare interpretativă. În mod tipic se focalizează pe indivizi sau grupuri specifice care votează și încearcă să înțeleagă mai bine acțiunile și intențiile lor. Să presupunem că doriți să aflați ce cred tinerii despre candidați, ce înseamnă alegerile pentru ei și cât sunt de importante. În această abordare se pune mai puțin accent pe căutarea unor modele generale sau pe câteva motive mai importante pentru prezența la vot. În schimb, accentul se deplasează spre a descrie ce fac oamenii și ce se înțelege prin acțiunile lor.

Cei care folosesc această abordare nu sunt dispuși să accepte comportamentul și opiniile ca valori evidente. Ei doresc să știe ce intenționează oamenii prin acțiunile lor. Ei pun întrebări de tipul: Nonvotanții se simt înstrăinați de procesul politic? Simt că votul este o pierdere de vreme? Simt că au o prea mică influență asupra evenimentelor publice? Astfel de întrebări caută sentimentele și atitudinile fundamentale, iar cetățenii pot să nu fie întotdeauna complet conștienți de motivele din spatele acțiunilor lor. Cercetătorii care adoptă această tradiție refuză să accepte în formă brută informațiile pe care le adună, ei încearcând să interpreteze datele obținute. Ei încearcă în special să examineze contextul unei acțiuni sau eveniment, crezând că acest context are o influență importantă asupra a ceea ce fac oamenii. Cercetarea interpretativă e desemnată să capteze cât mai multe dimensiuni ale comportamentului și nu să se focalizeze pe câteva aspecte și să caute modele generale.

Surse pentru întrebările cercetării

Există mai multe căi în care vă puteți dezvolta ideile pentru o cercetare:

din propriile observații și experiențe

din studii și observațiile altora

din teorii privind relațiile

pe cale logică

Observații și studii: Inducția

Am început acest capitol observând că toți analizăm evenimentele politice, uneori mai sistematic, alteori mai puțin. Cele mai multe din analizele noastre pornesc de la experiențe personale sau de la relatări din ziare și alte media. Sursele de informație sunt exemple ale surselor primare și secundare deja prezentate, ambele bazeazându-se pe inducție. Prin inducție, începem cu observații sau cazuri particulare și dezvoltăm generalizări în legătură cu ele. Trecem de la particular spre general. În acest capitol când vi s-au oferit o serie de fapte și vi s-a cerut să dezvoltați o propoziție sau ipoteză, vi s-a cerut să folosiți inducția.

Cea mai mare parte a analizei politice începe inductiv. James Madison în The federalist, a fost printre primii care a descris în ce mod erau împărțiți americanii de către interesele lor economice. Observațiile lui au devenit baza unei cercetări ample despre implicațiile politice ale unei societăți pluraliste. Tocqueville, în secolul XIX, a observat că americanii se adună în grupuri prin natura lor, și el a pus baza studiilor ulterioare despre natura și efectele participării. Reflectând asupra cunoștințelor sale despre guvernarea germană la începutul secolului XX, Max Weber a observat că birocrațiile tind să devină din ce în ce mai ierarhice. Mai aproape de noi, Richard Neustadt a observat că cei mai eficienți președinți sunt cei care sunt capabili de a-și dezvolta și folosi puterea personală pentru a-i convinge pe alții. De aceea Lowi a observat că guvernele deleagă deseori puteri unor grupuri de interes și a ajuns la concluzia că astfel ei își compromit serios propria autoritate. Toți acești autori sunt sau au fost observatori abili ai scenei politice și au dezvoltat pe cale inductivă întrebări de cercetare și au continuat să le aprofundeze în scrierile lor.

Milton Leitenberg oferă un exemplu provocator de inducție descriind o vizită pe care a făcut-o într-o zonă foarte săracă din Noua Scoție. El numește această experiență “nașterea naturală a unei ipoteze”. El s-a așezat într-o seară pentru a observa un grup mai mare de copii care jucau un joc. Leitenberg a observat că jocul avea reguli foarte diferite față de jocurile jucate în mod obișnuit în Statele Unite:

Este evident, scopul acestei vânători nu era în nici un caz de a prinde o persoană oarecare … vânătoarea în sine era o treabă destul de facilă… Dacă alegea să alerge încet, toți ceilalți alergau încet, și ea nu făcea nici un efort de a-i ajunge. Această caracteristică a secvenței o numesc „cooperarea” din lipsa unui cuvânt mai bun.

Leitenberg a speculat că acest aspect cooperativ al jocului ar putea fi legat de situația de depresie economică a comunității. Mai precis, el a emis ipoteza că acei copii creaseră un joc cooperativ pentru a se ajuta să depășească greutățile pe care le trăiau. El a început cu o observație interesantă și a utilizat-o pentru a dezvolta o teorie despre comportamentul copiilor.

Abilitatea de a generaliza cazuri specifice depinde adesea de mărimea cunoștințelor noastre. De aceea, poate fi necesar să ne „scufundăm” noi înșine într-o situație pentru a putea dezvolta întrebări de cercetare sau ipoteze specifice. Să considerăm discuția anterioară despre declinul populației din zonele urbane. O examinare rapidă a informațiilor despre schimbarea modelelor de angajare este suficientă pentru a sugera propoziția că zonele urbane decad deoarece ele oferă mai puține posibilități de angajare. Totuși, pot exista motive adiționale pentru pierderea populației, unele nu sunt evidente de la început. Este posibil, de exemplu, ca mai mulți oameni să aleagă să trăiască în comunități mai mici, sau să aleagă să ducă stiluri de viață mai simple. aceste propoziții pot proveni doar dintr-o examinare mai în profunzime a situației.

Implicându-ne într-o situație înseamnă adesea a face o cercetare exploratorie, sau de a practica colectarea datelor pentru a dezvolta întrebările de cercetare și propozițiile. De exemplu, un studiu de caz exploratoriu poate fi folosit pentru a dezvolta ipoteze care pot fi testate. Această abordare mai intensivă de colectare a datelor este potrivită atunci când știm prea puțin despre o situație. După cum au precizat Martin Needleman și Carolyn Needleman, doi politologi, ne “scufundăm” într-un subiect atunci când vrem să

Generăm idei noi – nu să testăm ipoteze prestabilite… strategia de bază a cercetării exploratorii este de a întinde o plasă cât mai largă, pentru a prinde nu doar elementele care par de la început interesante, ci și date și idei care par la prima vedere nerelevante sau banale… pe măsură ce studiul avansează, cercetătorul va descoperi gradual unde se îndreaptă și ce date și idei va folosi; nu poate ști dinainte.

Acești autori erau interesați de studierea planificatorilor urbani care lucrau pentru agențiile locale de închiriere. Ei credeau că nu știu suficient de multe pentru a propune o ipoteză, că au nevoie mai întâi să intervieveze mai mulți astfel de agenți și să învețe câte ceva despre activitatea lor. Pe această bază ei au putut să propună ipoteze utile și interesante.

Inducția se poate baza nu doar pe propriile noastre observații în legătură cu ceea ce se petrece, dar și pe studii descriptive și observații făcute de alții. Adesea metoda inductivă folosește ceea ce se numește limbaj ordinar pentru a sugera ipotezele. Caută propoziții în relatările ziarelor privind evenimentele, în declarațiile oficialităților, sau chiar în discuțiile obișnuite ale cetățenilor despre politică. Valoarea acestei abordări este că ne forțează să căutăm presupunerile și ipotezele pe care le fac oamenii, adesea implicit și fără a-și fi definit prea clar termenii.

Teorii și logică: Deducția

Teoriile și logica ilustrează utilizarea deducției pentru a genera ipoteze. Rădăcina latină a termenului “deducție” înseamnă “a extrage”; deci, deducția este actul de a extrage înțelesul și implicațiile unei teorii sau a unui argument logic. Începem cu o teorie și luăm în considerare implicațiile ei, sau examinăm premisele unui argument și vedem ce concluzii logice urmează. Deducția trece de la general la particular, de la teorii generale la ipoteze despre cazuri particulare.

O teorie bine dezvoltată în științele politice afirmă: candidații la președenție tind să se deplaseze către centrul spectrului politic pe măsură ce campania electorală avansează. Putem deduce din această teorie generală că, în orice an electoral, un candidat își va modera poziția în perioada imediat anterioară alegerilor. Această propoziție devine astfel o ipoteză pe care o putem testat studiind discursurile electorale. De cele mai multe ori analiza noastră va confirma această ipoteză. Cu toate acestea, am putea descoperi un exemplu de candidat care nu s-a deplasat către centru. Am putea folosi această descoperire pentru a clarifica teoria. De exemplu, am putea propune că unii candidați pot fi mai interesați de a-și promova propria filosofie decât de a câștiga alegerile și deci nu se vor deplasa către centru.

Putem ajunge la aceeași ipoteză pe baza logicii. Candidații doresc să câștige, de aceea ei vor încerca să facă apel la majoritatea populației. Deoarece de obicei pot conta pe suportul celor care sunt de aceeași părere cu ei, ei nu au nevoie să apeleze la aceștia cât la cei care nu au opinii prea puternice. Ei pot astfel să le câștige suportul dacă par moderați și evită pozițiile extreme. Deducția poate fi foarte utilă pentru studenți deoarece le permite să construiască pe baza teoriilor existente și să nu înceapă de la zero. Noi cercetări pot produce calificări interesante sau variații ale unor teorii devenite clasice. Când citiți studii de științe politice, examinați teoriile și gândiți-vă în ce mod le-ați putea testa și voi.

Concluzii

Acest capitol a susținut mai întâi că cercetarea începe prin găsirea unor întrebări interesante, și apoi că design-ul cercetării depinde de natura întrebărilor formulate. A găsi întrebarea de bază este primul pas în orice activitate de cercetare. Ne uimește un incident interesant sau auzim o teorie provocatoare sau o propoziție care leagă în mod logic două sau mai multe variabile. Ne decidem atunci în ce mod să procedăm. Întrebarea se referă la un model general pentru mai multe cazuri, sau la o înțelegere mai profundă a câtorva cazuri? Întrebarea ne determină să comparăm câteva cazuri? Este nevoie să facem mai multă cercetare exploratorie înainte de a putea să ne definim cea mai utilă sau interesantă întrebare? Există o teorie rezonabilă sau o intuiție disponibilă pe care să o putem testa ca ipoteză? Adesea întrebarea ne poate duce în mai multe direcții și trebuie să decidem care este cea mai fructuoasă pentru scopurile propuse. Următoarele capitole vă vor ajuta să luați aceste decizii.

Capitolul a descris câteva strategii pentru a stabili designul cercetării, incluzând descrierile narative, studiile comparative și testarea ipotezelor. Am acordat mai multă atenție celei de a treia abordări, testarea ipotezelor, deoarece este una din tehnicile cele mai folosite pentru a face o cercetare precisă și sistematică și care ne obligă să fim exacți în legătură cu ceea ce vrem să știm și cu ce tipuri de dovezi avem nevoie. Termenii dintr-o ipoteză sunt variabile, numite astfel deoarece pot lua mai multe valori. În mod tipic vom începe cu propoziții generale despre ceea ce sperăm să descoperim. Propozițiile pot fi formulate dintr-o varietate de surse. Uneori le deducem din teorii dezvoltate în științele sociale sau din analiza logică a unor date. Putem să le inducem din observațiile făcute de noi sau din descrieri furnizate de alții. Putem elabora un studiu de caz sau o cercetare exploratorie pentru a dezvolta propoziții pentru un studiu ulterior.

Când este posibil, putem reafirma aceste propoziții ca ipoteze, afirmații testabile cu caracteristici specifice; ele trebuie să fie niște afirmații și nu niște întrebări, trebuie să fie empirice și deci să poată fi verificate de dovezi, și trebuie de obicei să compare doi sau mai mulți factori. Ipotezele nu pot fi normative și nu pot exprima valori. Afirmațiile-valoare însă, sunt relevante pentru cercetare deoarece ele se bazează de obicei pe descoperiri empirice de bază sau parțiale.

Vom încheia acest capitol cu un citat despre principiile de bază de care trebuie să țină cont orice cercetător. Ghidul ilustrează importanța construirii cercetării pe baza întrebării de la care porniți:

Descrieți cercetarea care urmează să se desfășoare… Afirmația trebuie să identifice întrebările cercetării la care se va răspunde; stabiliți aceste întrebări într-un context intelectual; specificați propozițiile sau ipotezele care trebuie evaluate, când este cazul; descrieți metodele care trebuie folosite și sursele de date ce trebuie găsite; și demonstrați potențialul acestei cercetări în ce privește aportul la cunoaștere.

Capitolul 3 va vă ajuta să clarificați întrebările cercetării și să elaborați cel mai potrivit design.

Exerciții

Exercițiul 2.1. Dezvoltarea propozițiilor din descrierile narative ale unui singur caz

Unul din cele mai importante evenimente din istoria politică a Statelor Unite a fost implicarea militară în Vietnam spre sfârșitul anilor ’50 până în 1975. Acest exercițiu vă oferă ocazia de a construi propoziții despre evenimente istorice. Datele cu care trebuie să lucrați provin din relatări narative și din descrieri ale politicii pentru Vietnam a președintelui John J. Kennedy și a consilierilor săi în primii ani de război.

Pe lângă practica pe care v-o oferă de a lucra cu descrieri narative, exercițiul ilustrează utilitatea cercetărilor pe un singur caz. Un studiu de caz vă permite să dezvoltați propoziții privind relațiile dintre variabile care pot fi testate pe un număr de cazuri mai mare. De exemplu, dacă descoperim că președintele a luat decizia de a interveni în Vietnam datorită respectului său față de poziția pro-război a opiniei publice, atunci am putea formula propoziția că conducătorii democrațiilor sunt mai deciși să pornească un război dacă opina maselor de acasă susține războiul. Când efectuați acest exercițiu, țineți cont că nu căutați doar să învățați ceva despre acest caz, ci căutați și să utilizați cazul pentru a formula ipoteze mai generale care să explice de ce unele state intervin cu forță militară în afara granițelor lor.

Toate narațiunile propun explicații ale implicării Statelor Unite în războiul din Vietnam. După ce veți citi toate aceste narațiuni, vi se cere să identificați în ce mod explică autorul implicarea în Vietnam și propziția generală (ipoteza) pe care el o oferă.

Narațiunea nr. 1

Cea mai dificilă problemă a președintelui Kennedy în Sud-Estul Asiei a fost problema Vietnamului. În cele din urmă acesta a ajuns să consume întreaga atenție a președintelui față de orice altceva din Asia. Angajamentul american față de guvernul de la Saigon avea deja șapte ani de aplicare. După ce Înțelegerile de la Geneva din 1954 au despărțit Vietnamul de-a lungul paralelei 17, Președintele Eisenhower a scris primului ministru Ngo Dinh Diem… oferind suportul american “pentru a asista guvernul vietnamez în dezvoltarea și menținerea unui stat puternic și viabil, capabil de rezistență la orice încercări de agresiune sau subversiune prin mijloace militare”…

Dacă a fost bine că ne-am luat acest angajament în 1954 este o chestiune care îi va interesa mult timp pe istorici, dar în 1961 a încetat să-i mai intereseze pe politicieni. Chiar dacă nu am avut unele interese vitale în Vietnam înainte de 1954, scrisoarea lui Esienhower le-a creat oricum. Dacă ar fi trebuit să trasăm linia acolo unde am trasat-o, odată trasată am devenit în fiecare an mai constrânși de ea. Dacă teoria domino-ului nu era validă în 1954 ea a primit oricum validare șapte ani mai târziu, după ce guvernele vecine și-au pus în joc propria securitate prin abilitarea Statelor Unite în a susține Saigonul. Kennedy… nu a avut nici o alegere decât aceea de a se descurca într-o situație pe care o moștenise. Politica lui Eisenhower nu ne-a lăsat nici o alternativă în 1961 decât de a continua eforturile din 1954.

Narațiunea nr. 2

Argumentul că nici una dintre țările din zonă nu este esențială pentru apărarea americană are un impact relativ scăzut asupra chestiunii în ansamblu că, aparent, comuniștii au găsit în Asia de Sud un teren propice de a demonstra inabilitatea Statelor Unite de a rezista stresului enorm al unui război revoluționar. În prima rundă a acestui război, francezii susținuți de americani au pierdut bătălia…

Toate acestea au fost o adevărată provocare pentru Statele Unite și una pe care Statele Unite au decis să o înfrunte în Vietnamul de Sud, indiferent de costuri. În ciuda obișnuitelor declarații de presă Asia de Sud-est nu avea nici un fel de valoare militară… dar “valoarea negării” zonei era enormă.

Odată ce Asia de Sud–est ar ieși de sub control american, poziția Indiei ar deveni aproape imposibilă. Care ar fi atunci atitudinea Indoneziei poate intui oricine. Cu alte cuvinte, miza negativă a negării accesului adversarului la averea reală a Asiei de Sud-est este cu adevărat importantă. Valoarea negării zonei este cea care îi determină pe politicienii din Washington să accepte bătălia în orice condiții, indiferent dacă regimul lui Ngo Dinh Diem sau a altuia este sau nu popular.

Narațiunea nr. 3

Preocuparea majoră a lui Kennedy nu a fost deloc Vietnamul ci China… El gândea în anii ’60 despre China așa cum predecesorii săi gândiseră despre Rusia pe la mijlocul anilor ’40. Chiar dacă se acceptă presupunerea anterioară despre Uniunea sovietică… situația din Asia era foarte diferită… Totuși Kennedy nu a făcut această distincție. Comunismul era comunism și trebuia reprimat oricum, chiar cu prețul sângelui și averii americane. El învățase… că o confruntare nucleară cu Uniunea Sovietică era periculoasă, dar trebuia să mai învețe și costurile teribile ale implicării într-o revoluție. El încă vedea un monolit comunist, care nu existase decât în spatele forței armatei ruse…

Mai este ceva evident în afirmațiile finale ale lui Kennedy despre Vietnam. În ciuda retoricii despre auto-determinare și de ajutorare a unei mici națiuni hărțuite, administrația Kennedy nu era de fapt intereasată de Vietnam și de poporul său, ci de războiul anticomunist.

Narațiunea nr. 4

Cam în perioada în care administrația Kennedy ajungea la conducere, liderul sovietic Nikita Hrușciov a ținut un discurs privind legitimitatea războaielor de eliberare națională. Administrația Kennedy a interpretat aceasta imediat ca o provocare… și dintr-o dată oprirea războaielor de guerilă a devenit o adevărată modă… Interesul personal al președintelui de a lupta împotriva guerilelor a fost mediatizat, iar scrierea de cărți antiguerilă a fost mult încurajată.

Fascinația războiului de guerilă reflecta oamenii și epoca: agresivi, încrezători în rolul pe care îl joacă, care cred în ei, în carierele lor, în dreptul de a lua decizii aici și în afară, extrem de încrezători în ceea ce reprezintă în termeni de excelență…

Un orgoliu deosebit domina această perioadă… toate acestea l-au ajutat pe Kennedy să provoace tot mai multe discuții și activități antiguerilă.

Indicații pentru exercițiu: Pentru fiecare dintre narațiuni, scrieți explicația autorului pentru implicarea Statelor Unite în Vietnam. Reformulați explicația ca o propoziție care să poată fi utilizată pentru studierea unui număr mai mare de cazuri pentru a înțelege de ce statele folosesc intervenția militară în afara granițelor lor.

Exercițiul 2.1 Dezvoltarea propozițiilor din narațiuni

Narațiunea nr. 1

Explicație:

Propoziție generală:

Narațiunea nr. 2

Explicație:

Propoziție generală:

Narațiunea nr. 3

Explicație:

Propoziție general:

Narațiunea nr. 4

Explicație:

Propoziție general:

3. Tipuri de relații: de asociere și de cauzalitate

Relații

Am examinat până acum două scopuri ale cercetării –explicația și descrierea – și am legat explicațiile de procesul continuu de consolidare a unei teorii și de testare a teoriei. Am mai observat și trei strategii de desfășurarea a cercetării – narațiunile, comparațiile și testarea ipotezelor – și am examinat diferiții termeni din ipotezele și propozițiile cercetării. În fine, am observat că ipotezele și termenii pe care le conțin – variabile – ne permit să legăm preocupările cercetării de dovezi empirice. în capitolele următoare vom aborda mai detaliat natura relațiilor. Acest capitol continuă o discuție despre o relație dintre două variabile, și prezintă câteva abilități necesare pentru crearea de tabele care să examineze relațiile. Capitolul 6 revine la abordarea mai detaliată a strategiilor de măsurarea a conceptelor și de selectare a variabilelor adecvate. Rețineți, puteți căuta relațiile prin intermediul cercetării narative, comparative și de testare a ipotezelor. De exemplu, exercițiu 2.1 va cerut să găsiți relațiile pe care unii autori au căutat să le evidențieze prin studiile lor despre războiul din Vietnam.

Asocieri între variabile

Natura relației

Relațiile dintre variabile pot avea câteva forme. Când două variabile se schimbă astfel încât schimbarea uneia este asociată cu schimbarea celeilalte ele sunt corelate, sau sunt asociate, sau co-variază. Teoria lui Lipset care explică participarea în politică, la care ne-am referit în capitolele anterioare, susține că statusul oamenilor și participarea lor politică sunt asociate (sau corelate, sau că ele co-variază). Oamenii cu un status mai înalt sunt mai capabili să participe la politică decât cei cu un status mai scăzut. Pe măsură ce valoarea unei variabile (status) crește, valoarea celeilalte variabile (participare) crește de asemenea. Lipset nu oferă doar această propoziție, dar o sprijină pe o teorie care explică logica din spatele ei și dovedește de ce el se așteaptă ca cele două variabile să fie corelate sau asociate.

Să ne amintim că termenii asociație și corelație descriu o relație în care schimbările unei variabile sunt însoțite de schimbări ale celeilalte variabile. Totuși, nu e întotdeauna potrivit să spunem că o variabilă a cauzat sau a adus o alta. De exemplu, priviți informația din tabelul 3.1.

Ce două variabile sunt descrise în tabel?__________________________ și______________

Pe ce bază se poate trage concluzia că cele două sunt legate sau asociate?_____________________

Tabel 3.1. Ce se dă pentru caritate, pe grupe de venit

Informațiile indică o relație, iar modelul e constant sub 8000. Nu ar fi tocmai corect, însă, dacă am spune că venitul propriu-zis cauzează o creștere a nivelului banilor dați în scopuri caritabile.

Direcția relației

Asocierea poate fi pozitivă sau negativă. Într-o relație pozitivă variabilele se schimbă în aceeași direcție. Aceasta poate fi mai bine înțeles vizualizând o astfel de relație. Să presupunem că știți că anii de educație și nivelul de venituri a patru indivizi sunt următoarele:

Indicați în graficul următor unde se situează fiecare din aceste cazuri.

Ambele variabile sunt aranjate astfel încât valorile cresc pe măsură ce urcă și spre dreapta. O linie care unește cazurile urcă de asemenea în sus și spre dreapta, în aceeași direcție cu valorile variabilelor. Astfel, spunem că relația este pozitivă; pe măsură ce valorile unei variabile cresc, valorile celeilalte cresc și ele.

Invers, într-o relație negativă, variabilele se schimbă în direcții opuse: una crește pe măsură ce cealaltă descrește. Putem propune, ca exemplu, că cu cât o țară este mai dezvoltată economic, cu atât este mai puțin supusă violenței interne. Care e logica din spatele acestei ipoteze? Bazându-ne pe informația din tabelul 3.1 putem presupune următoarele informații despre 5 indivizi:

Plasați indivizii în graficul următor

Descrieți modelul pe care îl vedeți. Ambele variabile sunt astfel aranjate încât cresc în valoare pe măsură ce urcă în sus și spre dreapta. Modelul cazurilor, însă se deplasează în direcție opusă. Prin urmare, putem spune că avem o relație negativă: cu cât e mai mult unul, e mai puțin celălalt.

Puterea relației

Cât de tare ne permite o relație să afirmăm că două variabile sunt asociate? Cât de multă schimbare trebuie să existe între cele două variabile pentru a spune să sunt corelate? Revedeți tabelul 2.1 (capitolul II) despre schimbare numărului de locuitori în unele orașe. Vedem că a existat o corelație între regiune și nivelul populației, dar nu este una perfectă. Putem totuși spune că există o asociere în acest caz?

În științele sociale este foarte dificil să găsim corelații perfecte, în afară de cazul în care punem întrebări banale. Cele mai interesante întrebări teoretice implică aproape întotdeauna relații mai puțin perfecte. Motivul este că științele sociale lucrează cu actori umani, supuși la o mare varietate de influențe. Putem dezvolta teorii care prezic tendințe generale, dar datorită variațiilor dintre ființele umane și marele număr al influențelor asupra comportamentului lor, e foarte improbabil să găsim o teorie care prezice corect 100% comportamentul pe care îl observăm. Vor fi întotdeauna câțiva oameni care votează, chiar dacă să zicem că împărtășesc caracteristicile celor despre care teoria prezice care nu votează.

Să revenim la întrebarea cât de puternică trebuie să fie relația sau corelația pentru a oferi un suport studiului nostru. Vom răspunde la această întrebare în această carte pe măsură ce prezentăm diferitele tehnici de raportare și interpretare a informațiilor, inclusiv metodele procentuale și statistice. Răspunsul cel mai general este că precizia interpretării depinde de propozițiile teoretice pe care le testăm și gradul în care rezultatele noastre se compară cu descoperirile celorlalți. Datorită numărului mare de factori care influențează comportamentul, nu ne putem aștepta ca unul sau doi să aibă influența predominantă. Astfel, dacă descoperim un factor care explică măcar 10% din variația prezenței la vot sau a opțiunii de vot, avem un rezultat care merită luat în considerare. În același timp trebuie să folosim expresii care să descrie cât mai exact rezultatul: “Există o asociere puternică”, “Există o relație dar este destul de slabă”, și așa mai departe.

Ipoteza nulă

O cale mai ușoară de a răspunde la întrebarea noastră este de a determina dacă putem măcar respinge afirmația că nu există nici o relație între variabile. Facem acest lucru prin așa-numita “ipoteză nulă” și apoi vedem dacă o putem respinge. Ipoteza nulă (notată Ho) susține că este o relație “nulă” sau nu există nici o relație între două variabile – de exemplu, nu este nici o relație între localizarea regională și variațiile populației urbane. Primul pas în a determina dacă relația există este de a vedea dacă dovezile ne permit să respingem ipoteza nulă. Logica acestei strategii este că noi nu putem fi capabili de a verifica teoria, dar putem măcar încerca să elimină explicațiile teoretice alternative.

Aplicați această logică datelor din tabelul 2.1 Ho va afirma că nu există nici o relație între localizarea regională și variațiile populației urbane, adică, orașele din fiecare regiune au la fel de multe șanse de a-și modifica numărul de locuitori ca și cele din alte regiuni. Informația din acest tabel este adecvată pentru a respinge afirmația că nu e nici o relație între localizarea regională și variațiile populației. Tabelul arată că pentru cele două orașe din Moldova, populația scade, iar pentru 3 din 4 orașe din Transilvania, populația crește. De aici, putem măcar respinge ipoteza de nul și să afirmăm cu încredere că există o anume relație.

Să revenim la exemplul banilor în scopuri caritabile din tabelul 3.1. Dacă nu am fi văzut datele, ar fi fost rezonabil să facem ipoteza că familiile cu venituri mai mari dau un procent mai mare din veniturile lor pentru caritate decât fac cei cu venituri mai mici.

Ho – nu există nici o relației între venitul familiei și caritate.

H1 – familiile cu venituri mai mari dau un procent mai mare din venituri pentru scopuri caritabile față de cei cu venituri mai mici.

Ipoteza de lucru (H1) presupune că Ho este falsă. Datele indică o relație, astfel că Ho este respinsă. Relația, însă, nu susține ipoteza de lucru, astfel va trebui să o respingem și pe ea. Elaborăm ipoteza că ar exista o relație pozitivă între variabile: crește una, crește și cealaltă. Se dovedește însă că există o relație negativă: crește una, scade cealaltă. Mai mult, relația negativă este foarte puternică și constantă.

Nu este însă suficient să raportăm pur și simplu că datele resping ambele ipoteze. Să ne amintim de explicațiile și teoriile bazate pe înțelegerea logică a modurilor în care două variabile sunt legate una de alta. Ca urmare, am putea folosi aceste descoperiri pentru a reveni la teoria despre statusul oferit de venit și să o regândim. Ce logică ar putea explica rezultatele pe care le-am găsit? Sunt și alți teoreticieni și alte studii care au luat-o în considerare? Ce alte cercetări ar putea fi desfășurate pentru a înțelege mai bine aceste rezultate? În acest mod există o interacțiune continuă între rezultatele cercetării și reformulările teoretice și cercetarea viitoare.

Uneori presupunem că există o relație între doi factori și apoi căutând propriu-zis unele dovezi, constatăm că nu sunt asociate.

Construirea de tabele pentru a descrie o asociere

Când avem informații cantitative despre două caracteristici pentru câteva cazuri, le putem trata ca variabile și putem plasa cazurile într-un tabel, putând stabili astfel dacă variabilele co-variază, sau dacă sunt corelate. Mai întâi împărțim variabilele în câteva valori:

Variabila A: Valoarea 1, Valoarea 2

Variabila B: Valoarea 1, Valoarea 2

Luați fiecare variabilă și determinați câte cazuri sau observații apar pentru fiecare valoare. De exemplu:

Pentru a vedea dacă există o asociere, adăugați cealaltă variabilă pentru a vedea în ce mod numărul de observații este împărțit când se referă la a doua variabilă. Fiecare dintre spațiile unde se intersectează valorile se numește celulă.

Putem folosi un astfel de tabel dacă dorim să testăm ipoteza lui Lipset privind asocierea dintre statusul social și participarea politică. Mai întâi, vom împărți ambele variabile în două valori, înaltă și scăzută. (Putem desigur să facem și alte diviziuni, cum ar fi înalt, mediu, scăzut). Apoi, le plasăm pe partea de sus și din stânga a tabelului, ca în tabelul 3.3. Apoi, vom face observații asupra diferiților indivizi pentru a le determina statusul și măsura în care ei participă la politică.

Fiecare individ va tinde să fie plasat în una din cele patru celule. După ce ne-am completat toate observațiile, vom indica totalul cifrelor din fiecare celulă. A,B,C, și D în tabelul 3.3 reprezintă aceste cifre totale.

Lipset considera că oamenii cu status scăzut vor participa mai puțin. El spunea că toate observațiile clasificate ca având status scăzut, vor cădea în celula marcată cu X. Putem formula ipoteza că inversul este și el adevărat: statusul înalt este asociat cu participarea înaltă. Plasați un Z în tabelul 3.3 pentru a indica unde vor intra majoritatea cazurilor dacă a doua ipoteză ar fi adevărată.

Tabelul 3.3. Relația dintre status și participare

( trebuia să plasați un Z în celula D.)

putem ilustra în ce mod tabele care prezintă asocierile pot fi folosite pentru a testa ipoteze prin următoarea cercetare. Să presupunem că un studiu făcut la comanda Ministerului Justiției a ajuns la concluzia că tinerii care conduc o mașină sau care au o slujbă au mai mari șanse de a avea probleme cu legea. S-a mai descoperit că tinerii proveniți din familii dezorganizate sunt mai predispuși la delicvență decât cei din familii organizate. Putem formula aceste descoperiri sub forma următoarelor ipoteze:

Ho Tinerii care conduc autoturisme nu sunt nici mai mult nici mai puțin dispuși să încalce legea decât tinerii care nu conduc autoturisme.

H1 Tinerii care conduc autoturisme sunt mai dispuși să încalce legea decât tinerii care nu conduc autoturisme.

Ho Tinerii care provin din familii dezorganizate nu sunt mai dispuși să încalce legea decât cei din familii organizate.

H2 Tinerii care provin din familii dezorganizate sunt mai dispuși să încalce legea decât cei din familii organizate.

Cercetătorii au luat în discuție posibile motive pentru a lega aceste variabile. Tinerii care au slujbe și acces la o mașină au șansa de a avea contacte exterioare contextului școlii față de cei fără slujbe. Această oportunitate mărește șansele de a intra în relații cu delicvenții. Cercetătorii credeau că a doua ipoteză (H2) nu are prea mult sens deoarece este ceva normal să consideri că tinerii din familii dezorganizate sunt mai tentați să comită delicte decât cei din familii organizate.

Dacă construim tabelul pentru a testa aceste variabile obținem următoarele:

Rezultat: Studiul a descoperit că numărul de cazuri din celula A este mai mare decât numărul de cazuri din celula C, indicând că tinerii cu acces la o mașină au mai mari șanse dea intra în conflict cu legea decât cei fără mașină. Astfel, putem respinge ipoteza de nul și să acceptăm prima ipoteză.

Rezultat: Studiul a demonstrat că numărul din celula A este același cu numărul din celula C, astfel că nu putem respinge ipoteza de nul. În schimb, trebuie să respingem ipoteza de lucru.

Exercițiu

3.1. Crearea de tabele pentru a arăta o asociere

Vom dezvolta un tabel în care veți folosi date reale; va trebui să creați valori pentru a le folosi în tabel. Tabelul 3.4. conține informații despre PIB și despre speranța de viață. Deoarece avem informații despre ambele variabile pentru fiecare țară, putem folosi această informație pentru a determina dacă există o relație între PIB și speranța de viață. Este o întrebare interesantă și logică oare? Ne putem aștepta ca PIB al unei țări să contribuie la speranța de viață, și astfel există o logică în a ne întreba dacă sau nu sunt legate.

Ho _________________________________________________

H1 _________________________________________________

Tabelul 3.4. Speranța de viață și produsul național brut pentru câteva țări

Mai întâi, priviți la prima variabilă, PIB, și hotărâți în ce mod să împărțiți țările. [O posibilitate este de a considera PIB sub 1000, ca fiind “scăzut”]

PIB scăzut (de la______ până la______ )

PIB mare (de la ______până la _______ )

Faceți la fel și cu a doua variabilă, speranța de viață. Este rezonabil să considerați valoare “mică”, vârsta mai mică de 70 de ani, și valoare “mare” cea de 70 sau peste. Aveți două valori:

Speranța de viață mică (70 și sub 70)

Speranță de viață mare (peste 70 )

Bazându-vă decizia pe valorile stabilite, completați următorul tabel, în care valoare “mică” sau “mare” trebui acordată fiecărei țări la fiecare dintre variabile.

O privire rapidă vă spune că cele mai multe țări au aceleași valori la ambele variabile. Completați tabelul 3.5. indicând corect titlurile coloanelor și rândurilor și completând celulele. Rezultatul vă va permite să determinați raid dacă variabilele sunt legate.

Datele susțin sau resping ipoteza Ho?___________________

Datele susțin sau resping ipoteza H1?___________________

( ar trebui să observați că puteți respinge ipoteza de nul, și că datele susțin ipoteza de lucru. Cu toate acestea, Brazilia și Iordania sunt excepții de la relația generală.)

Ce vă spune informația din tabelul 3.5.? Mai întâi, există în mod clar o relație între cele două variabile în cele mai multe din cazuri (opt din zece). Astfel, vom respinge ipoteza de nul că nu există nici o relație între ele.

În al doilea rând, în două țări relația nu se păstrează. Care din ele?_________________

Puteți face următoarele: Puteți stabili o relație notând că nu e mereu valabilă. Puteți studia cele două țări în detaliu pentru a vedea de ce ele variază de la modelul normal. Puteți aduna informații despre un număr mai mare de cazuri pentru a vedea dacă relația este susținută. Puteți reveni și regândi modul în cere puteți alege valorile “mic” și “mare” pentru a vedea dacă aceasta modifică rezultatele. Capitolele următoare vă vor ajuta să luați în considerare aceste opțiuni.

Relații cauzale și explicative

Variabile dependente și independente

După cum am observat anterior, unele teorii și ipoteze stabilesc în ce mod un factor explică, influențează sau cauzează un altul. Cauzalitatea este foarte dificil de stabilit. Nu există nici o regulă clară care să afirme când o relație este descrisă mai corect ca o corelație și când ca o asociere cauzală. Depinde dacă are sau nu sens să spunem că A îl cauzează pe B, și dacă nu cumva alți factori pot fi responsabili de acest lucru. Această secțiune introduce termenii pe care îi folosim când vorbim despre relații cauzale și descrie în ce mod se poate construi un tabel pentru a indica o relație cauzală.

Să considerăm următorul exemplu: Observăm că zonele urbane mari din Moldova pierd din populație, iar cele din sud și vest cresc în mărime. O explicație posibilă sau o cauză a acestei tendințe privește șansele de angajare. Dacă se dovedește că a existat o scădere a oportunităților de muncă în orașele din moldova, dar nu și în cele din sud, putem concluziona că pierderea slujbelor în orașele din moldova au provocat declinul populației. Observați că am tras această concluzie în parte pe baza dovezilor și în parte deoarece este logică. Această explicație ar putea fi inițial formulată ca o ipoteză de cercetare: „Față de orașele din sud și vest, orașele din moldova cunosc un declin al populației deoarece nu mai pot oferi atât de multe oportunități de muncă cum oferă orașele din sud și vest.” Care sunt cele două variabile în studiul orașelor?

Variabila 1________________________

Variabila 2 ________________________

Vrem să explicăm variabila tendința populației (valoarea 1 = crește sau e aceeași; valoarea 2 = scade). De aceea, această variabilă este numită variabilă dependentă. O numim astfel, deoarece dorim să știm de ce anume depinde. Propunem ca cealaltă variabilă, oportunitățile de muncă (valoarea 1 = cresc sau rămân aceleași; valoarea 2 = scad) să fie variabila independentă. O numim astfel deoarece nu depinde de prima variabilă. Ipoteza noastră cauzală este că tendința populației orașelor (variabila dependentă) depinde de oportunitățile de muncă care există.

Să ne referim la exemplul anterior despre PIB și speranța de viață, și să numim variabila dependentă și pe cea independentă.

Variabila dependentă____________________________

Variabila independentă____________________________

(Răspuns: Speranța de viață este variabila dependentă deoarece vreți să determinați de ce anume depinde. PIB este variabila independentă deoarece este rezonabil să ne întrebăm dacă el influențează speranța de viață dintr-o țară. Se poate stabili și inversul, dar nu ar mai avea tot atâta sens.)

Un al treilea exemplu: să ne amintim discuția anterioară despre relația dintre educație și participare la vot. Care dintre ele ar fi variabila dependentă?_____________ Nu veți spune niciodată că educația cuiva depinde de prezența sa la vot. În același timp, am observat că oamenii educați sunt mai capabili să înțeleagă și să acorde atenție diferențelor dintre candidați și astfel este normal să presupunem că educația explică sau influențează votarea.

Criterii de cauzalitate

Acum am aflat câțiva termeni asociați cu cauzalitatea, putem cerceta mai detaliat logica cauzalității. Am spus că o asociere indică că dacă variabilă se schimbă și cealaltă se schimbă. Cum putem fi siguri că o schimbare o aduce pe cealaltă, sau o cauzează pe cealaltă? Cauzalitatea este extrem de dificil de dovedit. Filosoful englez David Hume a observat că afirmațiile cauzale nu pot niciodată fi dovedite clar pe baza dovezilor empirice. el a subliniat că nu putem niciodată să observăm efectiv o legătură cauzală ci doar putem să o presupune. De aceea, nu putem demonstra cauzalitatea doar pe baza dovezilor.

Cu toate acestea continuăm să căutăm și să vorbim despre cauzalitate și o bună parte din cercetare este dedicată găsirii de relații cauzale. Blalock descrie afirmațiile cauzale ca “presupuneri de lucru” pe care le facem chiar dacă nu putem spune că ele descriu cu adevărat realitatea.

Se admite că gândirea cauzală ține total de nivelul teoretic și că legile cauzale nu pot niciodată să fie demonstrate empiric. Dar asta nu înseamnă că nu e util să gândim cauzal și să dezvoltăm modele cauzale care au implicații indirect testabile.

Relațiile cauzale trebuie să îndeplinească cinci condiții. Mai întâi, schimbările într-o variabilă trebuie legate de schimbările dintr-o altă variabilă. Această condiție este îndeplinită dacă cele două variabile sunt asociate una cu alta. În al doilea rând, variabila cauzală trebuie să o preceadă în timp pe cealaltă. Variabila cauzală poate să fie un eveniment anterior sau o condiție de bază, cum ar fi venitul sau genul unei persoane. În al treilea rând, legătura dintre cauză și efect trebuie să fie plauzibilă. Trebuie să existe o conexiune teoretică sau logică între cauza și efectul propus. Cu alte cuvinte, natura relației dintre două variabile trebuie să aibă sens. În al patrulea rând, relația propusă trebuie să fie în concordanță cu alte dovezi. În fine, trebuie să fie destul de clar că factorul cauzal identificat, și nu alți factori, este cel mai important. Această ultimă condiție este probabil cea mai semnificativă și cea mai dificil de stabilit. Multe dintre tehnicile abordate în această lucrare sunt eforturi de a demonstra asta. Unele dintre ele vor încerca să stabilească dacă unul sau doi factori sunt cauzele cele mai importante. Altele vor căuta cauzele multiple și vor încerca să stabilească importanța fiecăreia.

Exercițiu

3.3. Explicarea speranței de viață

Să revenim la tabelul 3.4 și la informația pe care a-ți completat-o în tabelul 3.5. Ați descoperit că există o relație între PIB și speranța de viață, cu două excepții. Este normal să mai avansăm un pas și să elaborăm ipoteza că există o relație cauzală aici, că PIB al unei țări influențează speranța de viață în acea țară? Aplicați criteriile de stabilire a cauzalității la această ipoteză. Dacă nu sunteți siguri, indicați informația de care ați mai avea nevoie pentru a determina dacă un criteriu este sau nu îndeplinit.

Relație: ____________________________________________

Plauzibilitate: ____________________________________________

Precedență: ____________________________________________

Consistență: ____________________________________________

Nici o altă cauză: ____________________________________________

Pe baza răspunsurilor voastre se poate sau nu concluziona că există o relație cauzală între PIB și speranța de viață?

Crearea de tabele pentru a indica relația cauzală dintre două variabile

Când creăm un tabel pentru a ilustra o relație cauzală propusă, trebuie să facem distincția între variabile independente și variabile dependente. Plasăm variabila independentă sus, astfel încât să eticheteze coloanele, iar variabila dependentă pe o parte astfel încât valorile ei să se raporteze la rânduri (vezi tabel 3.6).

Tabel 3.6. Formatul unui tabel de reprezentare a unei relații cauzale

Să ne amintim exemplul anterior în care ne întrebam dacă schimbările oportunităților de muncă ar putea explica scăderea populației în unele orașe. Putem construi un tabel pentru a vedea dacă într-adevăr există o relație cauzală (vezi tabel 3.7).

Concluzii

Capitolul 2 a descris în ce mod să trecem de la întrebări și observații despre evenimente politice la afirmații sistematice privind relațiile dintre evenimentele politice. Acest capitol a examinat apoi acele relații mai detaliat. Uneori presupunem că variabilele sunt asociate unele cu altele, alteori vrem să spunem că o variabilă o cauzează sau explică pe o alta. În ultimul caz, variabila care ne interesează cel mai mult este variabila dependentă, a cărei valoare depinde de variabila independentă. Am învățat cum putem elabora tabele în care să plasăm dovezile empirice pentru a verifica dacă ipoteza noastră privind asociațiile și relațiile cauzale este susținută.

Acest capitol subliniază de ce este atât de dificil de stabilit cauzalitatea. Am prezentat diferite criterii pentru cauzalitate, și am observat că cel mai dificil criteriu este nevoia de a arăta că variabila independentă pe care am examinat-o, și nu altă(e) variabilă(e), a influențat variabila dependentă. Criteriul înseamnă că trebuie să verificăm și alte posibile influențe sau variabile. Vom reveni la asta în capitolul 4.

Exerciții

Exercițiul 3.2. Citirea tabelelor

Citiți următorul tabel, și răspundeți la întrebările care urmează.

Atitudinile față de cheltuielile pentru construcții publice a celor ce au răspuns din diferite grupuri de venit (în procente)

Numiți cele două variabile ale acestui studiu

Există o variabilă dependentă. Dacă da, care?

Prezentați valorile variabilei independente.

Formulați o propoziție scurtă și precisă care să cuprindă toată informația din tabel.

Propuneți o scurtă explicație despre relația pe care o observați. Notă: nu repetați pur și simplu rezultatele. De ce credeți că se produc aceste rezultate? Au vreun sens din câte știți voi? Sunt logice?

Exercițiul 3.2. Crearea de tabele pentru a examina relații

Folosind următoarele informații, creați un tabel pentru a determina dacă există o relație între cheltuielile pentru apărare și cheltuielile pentru educație.

Mai întâi, gândiți-vă ce vă așteptați să găsiți. Țările cheltuiesc pe apărarea mai puțin decât pe educație, așa cum sugerează argumentul familiar conform căruia țările au de ales între arme și unt? Sau cei care cheltuiesc mult într-o parte, cheltuiesc tot mai mult și în cealaltă? Cum sunt numai 14 cazuri, e normal să le împărțiți în două grupuri, “mari” și “mici” pentru fiecare variabilă. Trebuie să alegeți linia cea mai potrivită de separare, probabil una care să împartă valorile fiecărei variabile aproximativ la jumătate.

Decideți cum veți defini valorile „mic” și „mare” pentru fiecare variabilă.

Apărarea: Mic______________________ Mare____________________

Educație: Mic______________________ Mare____________________

Creați un tabel și plasați cazurile în celulele corespunzătoare.

Încercuiți ipoteza care e cel mai bine susținută de date.

H1: Există o relație directă (pozitivă) între cheltuielile pentru apărarea și cele pentru educație. Țările care sunt destul de bogate pentru a cheltui mult pe una din ele, vor cheltui la fel de mult și pe cealaltă.

H2: există o relație inversă (negativă) între ceea ce se cheltuiește cu apărarea și ceea ce se cheltuiește cu educația. Țările care cheltuiesc mult într-un domeniu cheltuiesc relativ mai puțin în celălalt.

Exercițiul 3.2. Crearea de tabele pentru a examina relații, II

Folosind următoarele informații, răspundeți la întrebările care urmează:

Scoruri medii la testele de matematică la vârsta de 13 ani – International Assessment of Educational Progress: Canada 61; Franța 63; Ungaria 68; Irlanda 61; Israel 62; Italia 63; Iordania 40; Coreea 73; Scoția 61; Slovenia 56; Rusia 70; Spania 54; Elveția 71; Taiwan 73; Statele Unite 56.

Procentul de copii care se uită la televizor 5 ore sau mai mult pe zi: Canada 13%; Franța 5%; Ungaria 12%; Irlanda 9%; Israel 20%; Italia 5%; Iordania 7%; Coreea 11%; Scoția 22%; Slovenia 4%; Rusia 17%; Spania 10%; Elveția 7%; Taiwan 10%; Statele Unite 20%.

Numiți cele două variabile conținute în această informație.__________________________

Dezvoltați o ipoteză și o ipoteză de nul despre cele două variabile.

Ipoteză_____________________________________________

Ipoteză de nul_____________________________________________

Plasați informația într-un tabel care să vă permită să testați ipoteza. Asigurați-vă că ați inclus etichetele și un titlul adecvat. (Indicație: Împărțiți valorile fiecărui grup în “mic” și “mare” la aproximativ mijlocul scorurilor.)

Scrieți o afirmație care concluzionează clar informația din tabel. Dacă sunteți uimiți de rezultate speculați în legătură cu o posibilă motivare al lor.

4. Explorarea relațiilor și elaborarea modelelor cauzale

Capitolele anterioare au descris afirmații care propun relații între variabile. Ați aflat câte ceva despre termenii de bază și despre logica folosită în cercetare. Am început cu relațiile simple care sunt destul de liniare și pe care le folosiți pentru a începe să vă gândiți la adevărata cercetare. Materialul din acest capitol vă cere să faceți un pas înapoi, să vă priviți presupunerile despre relații, să examinați teoriile alternative, să dezvoltați câteva propoziții simple, și să luați în considerarea designuri de cercetare alternative. Acești pași fac cercetarea ceva mai complexă, dar la fel de provocatoare și – să sperăm – la fel de distractivă.

Acest capitol abordează modalitățile de a extinde numărul de variabile și relații pe are le cercetăm. Vă cere să fiți imaginativi atunci când faceți speculații despre o varietate de relații. Apoi capitolul ia în considerare tehnicile de reducere și simplificare a numărului de relații pe care le studiem. Introduce pe scurt elaborarea de modele, adică designul unei imagini simplificate a realității cu un număr limitate de variabile. Următorul capitol abordează moduri de a vă elabora cercetarea pentru a testa modelele. Ambele capitole pun accentul pe ideea deja amintită că designul cercetării pe care îl alegem precum și metodele pe care le adoptăm trebuie să fie potrivite pentru întrebarea pe care ne-am formulat-o. nu e suficient să învățăm diferite tehnici de cercetare; este la fel de important să înțelegem în ce mod se leagă ele de diferitele întrebări de cercetare.

Relații și influențe multiple

A dezvolta și testa ipoteze despre relații sau cauze este un demers complicat datorită faptului că o influență conduce de regulă la o alta și apoi la încă una. Dacă explicația este văzută ca un grup de factori sau un lanț de condiții, unele dintre aceste condiții vor fi mai strâns legate de evenimentul care ne interesează, față de altele care vor fi mai puțin conectate. Figura 4.1, în care I reprezintă influența și E reprezintă efectele, ilustrează un model cauzal de tipul lanțului cauzal. Figura arată cum un efect dintr-o relație influențează un alt efect; adică, E1=I2, și așa mai departe. Astfel, în figura 4.2., variabila mai puține slujbe este atât efectul declinului economic cât și influența apariției sărăciei. Dacă vă interesează efectul numărul 3 (E3) ca variabilă dependentă, puteți alege să vă axați pe I1, I2, sau pe I3.

Secvența pe care o veți alege depinde de punctul vostru de vedere. Un lanț de evenimente care conduce la un delict poate urma secvența prezentată în figura 4.2. în funcție de variabilele care vă interesează cel mai mult, puteți să vă axați pe sănătatea economică, numărul locurilor de muncă, incidența sărăciei, și să arătați în ce fel unul dintre acești factori este legat de delicvență. Puteți însă să priviți toți factorii simultan; mai adesea veți selecta unul sau doi dintr-o varietate de posibile influențe.

O analiză asupra delicvenței la adolescenți oferă un exemplu a unui astfel de lanț de influențe. O relatarea dintr-un articol de ziar sugerează o varietate de influențe asupra delicvenței, și acestea sunt prezentate în figura 4.3.

Speculații în legătură cu diferitele relații

De ce alegem un set de relații pentru a le studia și nu un altul? Adesea propozițiile pe care le dezvoltăm reflectă credințele și valorile noastre personale. Adică tindem să selectăm propozițiile care se potrivesc cu prejudecățile noastre despre relația existentă. Mai mult, mediul și studiile urmate pot influența care din cele câteva influențe vor fi accentuate de un a numit cercetător. De exemplu, cauza extinderii a ciumei poate fi privită de un bacteriolog ca fiind microbul pe care îl găsește în sângele victimei, de un entomolog ca fiind purecii purtători de virus care răspândesc boala, de un epidemiolog ca fiind șobolanii care au scăpat de pe o navă și au adus infecția în port.

În științele sociale, diferențe similare pot fi găsite între diversele discipline. Pentru a înțelege cauzele sărăciei, un sociolog se va putea axa pe presiunile existente în interiorul comunității, un psiholog ar putea cerceta credințele și valorile unei persoane, iar un politolog ar pune accentul pe distribuția puterii și influenței în comunitate.

Problema este că e foarte simplu de formulat o propoziție care să se potrivească prejudecăților noastre și apoi să căutăm dovezi care confirmă propoziția. Propoziția poate să fie corectă sau nu, dar între timp ne hotărâm să căutăm moduri de a o demonstra și de a le ignora pe celelalte. Să considerăm un exemplu simplu. Rezultatele la examenul de bacalaureat din ultimii ani au arătat note tot mai mici. Dar ce motive avem să le considerăm un declin? Unele motive se axează pe caracteristicile elevilor înșiși: presupusul lor dezinteres, lipsa de ambiție, o implicare scăzută în procesul de învățare. Cercetătorii care aleg aceste tipuri de explicații se axează pe oamenii care sunt implicați. O abordare diferită este de a lua în considerare natura educației, calitatea predării, relevanța materiilor. Probabil elevii sunt interesați de învățare, dar sistemul educațional face să le fie dificil să învețe. O a trei abordare s-ar axa pe schimbările produse în societate. Ar putea pune accentul pe creșterea cererii de anumite profesii și mai puțin pe învătarea mecanică a unor cunoștințe. În acest caz, declinul notelor ar putea reflecta o scădere a cererii pentru tipurile de deprinderi incluse în examenul de bacalaureat.

Gândiți-vă la propria performanță, la un examen pe care a trebuit să îl susțineți la un obiect și propuneți o explicație pentru calitatea propriei voastre performanțe. Gândiți-vă la trei alternative care se potrivesc cu abordările mai sus menționate: (1) caracteristicile indivizilor, (2) caracteristicile materiei, (3) caracteristicile situației sau așteptărilor cuiva.

Rezultatul vostru la lucrare a fost

Bun______________ Mediu____________ Slab_____________

A existat vreo caracteristică individuală a voastră care ar fi putut influența acest rezultat?____________

A existat vreo caracteristică a materiei (subiectului) care ar fi putut produce acest rezultat?_____________________________________________

Puteți găsi o altă caracteristică a culturii voastre sau a așteptărilor pentru viitor care au contribuit la acest rezultat?______________________________________

Care din aceste alternative v-a venit prima în minte?________________________________

Considerați un al doilea exemplu. Există o dezbatere lungă și importantă între cei care încearcă să explice evenimentele prin examinarea caracteristicilor indivizilor și cei care tind să propună caracteristici ale situației pentru a explica ce se întâmplă. Oamenii din primul grup sunt mai înclinați să-i facă pe indivizi responsabili pentru ceea ce li se întâmplă; cei din al doilea grup sunt mai înclinați să pună accentul pe constrângerile și oportunitățile cu care se confruntă indivizii. Pentru a explica sărăcia, să spunem, se poate spune că cei care rămân săraci sunt apatici și le lipsește simțul viitorului. Alternativ, se poate spune că situația în care se găsesc săracii le oferă puține oportunități și hrănește resentimentele și imaginea de sine proastă. Dezbaterea are importante implicații politice. Puneți-vă întrebarea:

Cineva care este adeptul cheltuirii unor fonduri mai mari pentru educație ca o modalitate de a reduce sărăcia e mai înclinat să folosească prima sau a doua abordare?______________________________________

Cineva care este adeptul programelor de specializare la locul de muncă este mai înclinat spre prima sau a doua abordare?____________________________________________________________________________

(Prima abordare este mai compatibilă cu educația, deoarece aceasta caută în parte să îmbunătățească imaginea de sine a tinerilor; a doua abordare e mai compatibilă cu specializarea deoarece programul caută să îmbunătățească oportunitățile economice ale unei persoane. Puteți susține că specializarea afectează și ea imaginea de sine a persoanei. Dacă acest este scopul vostru, veți elabora un program de specializare în muncă oarecum diferit decât cel care e în principal interesat de a îmbunătăți deprinderile tehnice ale unei persoane.

A deveni sensibili la propriile noastre abordări și prejudecăți

Până acum am folosit termenul abordare pentru a descrie modul în care tratăm inițial o problemă. Acest termen sugerează că noi vedem evenimentele dintr-un punct de vedere personal și că încercăm să găsim anumite date și nu altele. În exemplul despre performanța la examen, persoana care începe cu un accent pe individ va căuta să colecteze dovezi despre comportamentul și caracteristicile individului. În mod tipic, nu va căuta date despre modul în care a fost predat cursul respectiv. E important să fim conștienți de opinia proprie și de gradul în care aceasta influențează datele pe care căutăm să le găsim.

Abordările și prejudecățile nu sunt unice în științele sociale. Thomas Kuhn a scris o carte importantă despre gândirea științifică în care a demonstrat că cercetătorii din științele naturale au și ele niște asumpții anterioare despre realitate și despre factorii cauzali cei mai importanți. Presupunerile noastre inițiale și înțelegerea inițială a realității ne poate determina să căutăm anumite tipuri de dovezi și nu altele atunci când conturăm o ipoteză. Ca urmare, ne confruntăm cu riscul de a oferi doar explicații parțiale pentru o problemă. În exemplul anterior despre cauzele ciumei, epidemiologul caută șobolanii de pe navă, nu microbii din sânge. Trebuie reținute două aspecte: mai întâi, cercetarea noastră reprezintă doar un punct de vedere asupra realității; în al doilea rând, trebuie să analizăm ce porțiune a unui set de influențe examinează alți cercetători și să identificăm în ce fel studiul nostru se potrivește sau completează studiile lor.

Abordarea noastră, un set de presupuneri, afectează modul în care privim evenimentele publice; determină subiectele care ne atrag atenția și întrebările pe care le formulăm. Graham Allison ne-a oferit un clasic exemplu de importanță a presupunerilor noastre arătând în ce mod ele influențează modul în care diferiții participanți și cercetători au văzut criza armată din Cuba. În 1962, Statele Unite au aflat că erau rachete nucleare sovietice în Cuba. Președintele Kennedy a răspuns impunând blocada asupra Cubei și, în cele din urmă, sovieticii și-au retras armele. Mulți observatori credeau că am fost foarte aproape de un război nuclear. Deoarece incidentul a fost crucial în relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, mulți cercetători, reporteri și politicieni au studiat criza cubaneză pentru a face lumină în elementele luării unor decizii eficiente de politică externă.

Allison a descoperit că observatorii, ca și noi, abordau criza dintr-o perspectivă particulară care i-a determinat să pună accentul pe anumite acțiuni și nu pe altele. Cel mai adesea, observă el, presupunem că scopurile guvernului sunt clare și el se comportă rațional pentru a le îndeplini. Folosind această perspectivă, noi examinăm scopurile celor două supraputeri și analizăm în ce mod fiecare a încercat să și le împlinească. Allison adaugă însă, că această abordare omite unii factori importanți. Ignoră, de exemplu, dimensiunea politică a situației: rolul opiniei publice și faptul că președintele era un democrat, iar democrații erau acuzați de o “ușoară tendință spre comunism”. Abordarea tradițională, axându-se pe scopuri, ignoră aceste aspecte politice și oferă astfel o imagine incompletă a modului în acre a fost rezolvată criza.

Abordări alternative

Allison ajunge la concluzia că trebuie să căutăm moduri alternative de a studia o relație. O modalitate este de a practica ceea ce Edward de Bono a numit gândirea laterală. În timp ce gândirea verticală implică utilizarea logicii și deducției, gândirea laterală implică imaginația și speculația. Putem să o folosim pentru a sparge tiparele noastre tradiționale de gândire și a genera modalități alternative dea privi o problemă. Studiile ne spun că mintea aranjează informația în modele. Când apare o nouă informație, mintea o leagă de ceea ce știe deja. Astfel leagă datele și ideile noi de modelele deja existente. Datorită acestei tendințe, ne pot foarte ușor scăpa aspecte unice ale unui eveniment sau măsura în care el indică un model sau o relație noi. E nevoie de un efort susținut pentru a privi evenimentele din câteva perspective diferite. Este nevoie adesea de experiență pentru asta.

Exercițiul 4.1.

Multe din controversele persistente din științele politice rezultă din moduri diferite de a defini problemele sau de a vedea evenimentele. Am menționat deja diferite perspective asupra sărăciei. Să luăm un alt exemplu: explicațiile pentru rezultatele economice slabe ale unora din țările în curs de dezvoltare. Paragraful următor prezintă un număr de astfel de explicații. Citiți și alegeți 5 sau șase care vi se par cele mai importante. Revedeți figura 4.3 și completați figura 4.4 pentru a ilustra posibile modele de influență.

Explicații propuse pentru dificultățile economice ale națiunilor în curs de dezvoltare: conducere coruptă, răspândirea sărăciei și a ilegalităților, instituții politice slabe, persistența valorilor tradiționale printre cetățeni cum ar fi recompensarea membrilor familiei, modele de comerț internațional care mențin aceste țări dependente economic de națiunile industrializare, neîncurajarea de către unele a sectorului privat, rivalități etnice și conflicte, birocrații ineficiente.

Surse pentru abordări alternative ale unei probleme. Amintiți-vă că la sfârșitul capitolului 2 am discutat despre diferitele surse ale ipotezelor. Unele surse sunt deductive; cercetătorul se bazează pe teorii și deduce predicții despre diferite relații. Unul din motivele pentru care universitățile cer studenților să urmeze cursuri într-un număr larg de discipline este tocmai de a-i expune la diferite teorii despre evenimentele și comportamentele sociale. Să luăm în considerare teorii și perspective alternative este un demers util care ne forțează să comparăm diferite ipoteze. Alte surse sunt inductive; cercetătorul dezvoltă relații posibile pe baza observațiilor și a studiilor anterioare. Gândirea laterală, mai sus definită, este o formă de inducție și este un alt mod de a ne obliga să luăm în considerare alternativele.

Accentul pe influențele politice. Unii politologi pun accentul pe nevoia de a considera posibilul rol al factorilor politici care acționează pe lângă cei sociali și economici. Modelele pluraliste de guvernare au avut tendința de a accentua variabilele economice și sociale excluzându-le pe cele politice. În plus, factorii politici sunt factori pe care îi putem influența. Și astfel, ei ne provoacă să gândim strategiile de a face îmbunătățiri în sistemele noastre politice.

Comparați două moduri de explicare a conflictului etnic din Uniunea Sovietică din 1988. Conflictul a fost produs de armenii care doreau să anexeze Nagorno Karabah, districtul armean care era o parte a Azerbaigianului vecin, dar în care armenii constituiau majoritatea. Washington Post și New York Times au prezentat pe larg protestele și în general le-au explicat ca izbucniri ale tensiunilor și ostilităților etnice și religioase latente. Ambele ziare au legat conflictul de vechi antipatii istorice.

Din altă perspectivă, acest accent pus asupra etnicității prezintă doar o imagine parțială și una care oferă puțin sprijin în rezolvarea situației. Pune accentul pe modele culturale fundamentale și nu pe suferințe specifice. În locul descrierii caracterului cererilor fiecărei națiuni și a originii și naturii conflictelor dintre ele, astfel de articole duc la concluzia că dușmănia etnică este inerentă diferenței etnice în sine. Punând accentul pe etnicitate, reporterii nu au acordat prea multă atenție eforturilor guvernului sovietic de a-i ajuta pe rebelii armeni. Ei au pus accentul pe factorii sociali și au trecut cu vederea pe cei politici. Opuneți acestei direcții analiza ziarului francez Le Monde, care a fost mult mai atent la dimensiunile politice ale protestelor și conflictului. Reporterii au descris suferințele reale ale celor două grupuri etnice, au prezentat diversele manevre ale liderilor sovietici și au făcut speculații privind posibilele compromisuri care se puteau face pe viitor. Le Monde ține să examineze dinamica politică a situației și posibilitățile de rezolvare a conflictului ca fiind opuse sugestiei, desigur neintenționate, că astfel de conflicte sunt inevitabile și că răspunsurile politice sunt extrem de irelevante.

Revedeți figura 4.4, diagrama pe care ați completat-o pentru a examina posibile influențe asupra economiei națiunilor în curs de dezvoltare. Subliniați oricare din influențele care indică variabile politice sau răspunsuri politice.

Studiile despre neparticipare la vot oferă o altă oportunitate de a specula în legătură cu importanța unor anumiți factori politici. Un studiu observă că cele mai multe cercetări explică neparticiparea la vot prin examinarea atitudinilor, valorilor și culturii. Autorul, Robert Jackman, susține că procesele politice pot fi mai importante decât atitudinile în încurajarea sau descurajarea participării la vot. Pentru a verifica asta, el compară caracteristicile alegerilor în câteva democrații industriale. Una din variabilele pe care le-a măsurat a fost gradul de competiție dintre partide în circumscripțiile electorale. Concurența este importantă, sugerează el, deoarece partidele și candidații sunt mai motivați pentru a mobiliza alegătorii, când anticipează că alegerile vor fi strânse decât atunci când consideră că alegerile sunt deja înclinate spre una din părți. Rezultatele lui demonstrează că competiția are influență asupra prezenței la vot: mai puțină competiție, mai puțină participare la alegeri.

Propoziții alternative și strategii de cercetare

Relațiile pe care alegeți să le studiați vor contura modul de design al cercetării. Să presupunem că vreți să comparați meritele diferitelor propuneri de îmbunătățire a asistenței sociale. O idee comună susține că sărăcia e provocată de declinul condițiilor economice, de declinul ofertei de locuri de muncă dintr-o zonă. O modalitate de a testa acest argument este de a compara nivelul de venit și cifrele dezvoltării economice pentru un număr de comunități pe o perioadă de câțiva ani. Veți strânge probabil informații asupra schimbărilor de pe piața muncii, în cifre privind șomajul și nivelurile de venit. Un punct de vedere alternativ susține că săracilor nu le lipsesc oportunitățile de locuri de muncă în aceeași măsură în care le lipsește o atitudine care să le permită să profite de aceste oportunități. Această propoziție ar necesita o analiză asupra mai multor interviuri luate unor indivizi cu venituri scăzute, unii din ei considerați sub limita sărăciei, alții nu. De exemplu, ați putea compara opiniile diferitelor grupuri din comunitățile care trec prin schimbări economice majore.

Un studiu amănunțit ar putea include ambele abordări. Ca un cunoscător al cercetărilor altora, ar trebui să reușiți să stabiliți cât de adecvat au reușit ei să construiască întrebarea și cât de adecvată este cercetarea pe care au întreprins-o pentru a-și verifica întrebarea. Ca cercetător ați putea să nu vă aflați într-o poziție care să vă permită să studiați și atitudinile și realitățile economice. Cea mai bună strategie ar fi astfel de a sintetiza studiile făcute de alții și să vă folosiți propria cercetare pentru a arăta în ce mod se potrivește cu cele ale altora din domeniu.

Explorarea logicii relațiilor

O modalitate de a specula în legătură cu multiplele influențe și relații este de a examina logica proceselor care conectează două variabile. Anterior am observat că logica este foarte importantă când dezvoltăm propoziții și ipoteze sau când încercăm să stabilim cauzalitatea. Legătura dintre variabile într-o propoziție trebuie să fie plauzibilă. Gândindu-ne la procesele care leagă câteva variabile într-o relație putem ajunge să examinăm un număr de alte variabile și probabil unele influențe neașteptate.

Să luăm de exemplu propoziția că organizațiile mari sunt mai înclinate să fie conduse ierarhic față de cele mai mici. Uneori este suficient să stabilim acest tip simplu de relație: cu cât mai mult o variabilă, cu atât mai mult cealaltă. Pentru multe scopuri insă, este util să ținem cont de natura relației propuse și să examinăm procesul prin care sunt legați termenii. Care este baza raționamentului pe care îl folosim? Sugerăm că mărimea cauzează ierarhia, sau pur și simplu că cele două condiții se petrec simultan? Ar trebui să luăm în considerare alți factori, pe lângă mărime, care ar putea contribui la organizarea ierarhică? Este ierarhia mai posibilă în unele tipuri de organizații decât în altele?

Care este procesul care leagă mărimea organizației și măsura ierarhiei? Am putea face următorul raționament: organizațiile mari desfășoară o varietate de activități; persoanele responsabile de fiecare activitate ajung să se specializeze și nu sunt prea familiari cu alte activități; unii trebuie să coordoneze și să aibă autoritate asupra diferitelor activități și astfel ierarhiile se dezvoltă pe măsură ce organizația se extinde.

Analiza proceselor ne forțează să fim mai clari în legătură cu presupunerile pe care le facem (de exemplu, presupunem că organizațiile mari trebuie să coordoneze activitățile). Sugerează tipurile de relații pe care le așteptăm (de exemplu, pozitiv sau cauzal). Indică dacă relațiile ar fi adevărate sau nu în anumite condiții și nu în altele (de exemplu, când se specializează o organizație). Ne spune dacă ar trebui să luăm în considerare variabile adiționale (de exemplu, tipurile de activități pe care le desfășoară organizația).

Să luăm în considerare procesul subliniat în al doilea studiu. El consideră că programele guvernamentale favorizează organizațiile mari și mai puțin pe cele mici. Continuăm sugerând motivul sau procesul care explică de ce programele guvernamentale sunt îndreptate spre organizațiile mari.

Să presupunem că aveți 50 de miliarde de lei pentru a dezvolta tehnologii moderne. Dacă sunteți administratorul finanțelor, ați fi dispuși să administrați 50 de granturi la 50 de firme răspândite pe toată suprafața țării și care au o situație financiară incertă sau ați prefera să oferiți granturi unor organizații mari cum este, de exemplu, Sidex Galați? Mergeți pe calea sigură. Nu există nici o înclinație a birocrației în a-și asuma riscuri. Sunt consecințele naturale ale marilor organizații.

Propoziția din această raționament este că există o înclinație spre mărime pur și simplu pentru că este mai simplu și mai lipsit de riscuri a negocia doar cu câteva companii. Cercetarea ar putea fi desemnată să determine dacă această predicție este întotdeauna precisă. Dacă cercetarea a demonstrat că granturile guvernamentale tind să ajungă la firmele mari, această descoperire ar oferi suport afirmației inițiale că există o înclinație naturală a guvernului către afacerile mari.

Putem utiliza această preocupare față de proces pentru a gândi mai sistematic în legătură cu lanțul de influențe care explică un eveniment. Putem să stabilim o serie de posibile relații și să gândim procesul prin intermediul căruia se leagă probabil de variabile dependentă. O astfel de abordare a procesului ar trebui să ne permită să ne gândim dacă există relații pe care le-am trecut cu vederea, și să decidem care din mai multe relații este cea asupra căreia ne focalizăm în cercetarea noastră.

Lave și March explorează procesul ce intervine în luarea deciziilor. Ei au început cu observația că, în Statele Unite, comisiile prezidențiale, numite de președinți pentru a revizui probleme importante și complexe și pentru a oferi recomandări, tind să urmeze un model extrem de asemănător. În mod tipic, președintele numește membri dintr-o varietate de domenii și cu variate puncte de vedere. În ciuda complexității problemelor și a diversității membrilor, aproape toate comisiile ajung la un raport final care este critic pentru guvernare și care este susținut unanim.

Ce proces apare aici? O explicație posibilă este că membrii grupurilor reprezentând diferite opinii decid să ajungă la un compromis cu ceilalți membri. Rezultatul acestui proces ar fi un raport care ajunge la o poziție de mijloc. Lave și March au descoperit că multe raporturi de comisie nu reprezentau compromisuri și au fost uimiți să descopere că erau raporturi ale minorității sau reprezentau opinii contrare care apăreau mai târziu în timpul dezbaterilor. Ne-am putea aștepta ca dacă rapoartele ar fi într-adevăr rezultatul unor eforturi de a ajunge la un compromis, odată departe de grup, membrii vor dori să-și afirme propria poziție.

Cercetătorii au propus o explicație alternativă, una cu un proces diferit: oamenii cu opinii extreme tind să și le modereze când sunt expuși la argumente contrare și când sunt plasați în poziții de putere. În această explicație membrii comisiei își schimbă de fapt opiniile și nu caută de fapt compromisul. Propoziția sugerează un număr de idei interesante. Prezice, de exemplu, că atunci când extremiștii primesc responsabilități, ei își vor modera opiniile. Exemplul ilustrează în ce mod putem explora procesul de luare a deciziilor într-o situație și putem ajunge să facem speculații despre procese similare în alte situații.

Exercițiul 4.2 Explorarea proceselor dintr-o relație: explicații alternative pentru puterea politică națională

Următorul citat este un rezumat al unei lucrări controversate numită The Rise and Fall of Great Power, de Paul Kennedy. După text, urmează întrebările.

Kennedy este interesat de motivele pentru care un stat care a ajuns la statusul de “mare putere” ajunge apoi să și-l piardă. Explicația tradițională este că alte puteri ajung în prim plan și le înving. Kennedy, însă, pune accentul pe slăbiciunile statului puternic inițial.

El a început în secolul 16 cu povestea primei “mari “ puteri europene, Spania. Bazată pe comerțul profitabil, Spania a devenit o putere militară care controla un imens imperiu european. Avea și o economie eficientă care aducea profit pentru bugetul național și o armată puternică care îi proteja comerțul. Treptat tot mai multe alte puteri au început să concureze la dominația Spaniei și Spania a descoperit că armata sa era prea răspândită pentru a întâmpina amenințările simultane venite de la prinții italieni, de la pirații islamici, comercianții englezi și olandezi și alții. Anii de război permanent au dus la acumularea de datorii uriașe și la creșterea impozitelor, care în schimb au subminat economia spaniolă. Utilizarea continuă a forței pentru a-i îndepărta pe oponenți au dus la declin economic și ca urmare și la eșecul militar.

După părerea lui Kennedy, olandezii în secolul 17 și Marea Britanie în secolele 18 și 19 au urmat același model, și anticipează el, la fel se va întâmpla și cu Statele Unite.

Statele Unite se confruntă acum cu riscul, atât de cunoscut istoricilor al urcării și căderii marilor puteri, a ceea ce se numește “supraîntinderea imperială”; adică, cei care iau deciziile la Washington trebuie să se confrunte cu faptul ciudat și dureros că suma totală a intereselor și obligațiilor Statelor Unite este acum mult mai mare decât puterea țării de a se apăra simultan de ele.

Care este variabila dependentă în analiza lui Kennedy? Figura 4.5 arată modelul tradițional privind cauzele acestei variabile. Include și o parte din raționamentul lui Kennedy. Identificați E2/I3, din descrierea făcută de Kennedy, a variabilei care rezultă din războaie costisitoare și produce “înfrângerea marilor puteri”.

I. Explicația tradițională:

II. Explicația lui Kennedy:

(Puteați să fi identificat E2 ca fiind datoriile sau declinul economic.)

Exprimarea prin diagrame a propozițiilor cauzale

Speculațiile privind relațiile și discuțiile alternative despre procesele care leagă variabilele pot genera o mulțime de idei privind relațiile care pot fi examinate empiric. Dar este deseori util să facem pasul următor și să dezvoltăm un model al relației pe care vrem să o examinăm. Un model este o simplificare a realității; identifică variabilele care tind să aibă cea mai mare influență asupra variabilei dependente și specifică direcția influenței. Modelele sunt valoroase deoarece ne obligă să fim foarte exacți în legătură cu relațiile pe care le examinăm și deoarece ele duc la testare cantitativă.

Modelele pot fi simple sau complexe în funcție de numărul de variabile pe care îl iau în calcul și de numărul relațiilor pe care le examinează. Cele mai multe dintre ele utilizează următoarea schemă:

Linia cu săgeată reprezintă ipoteza că schimbările variabilei x vor produce schimbări ale variabilei y. dacă este un semn plus deasupra liniei, ipoteza susține că relația va fi pozitivă, că schimbările vor fi în aceeași direcție: dacă x crește atunci va crește și y; dacă x descrește, atunci va descrește și y. dacă semnul de deasupra liniei este minus, atunci ipoteza propune o relație negativă, anume că schimbările vor fi în direcția opusă: dacă x crește, atunci y descrește, și viceversa. Dacă este un zero deasupra liniei, ipoteza este de fapt ipoteza de nul și susține că nu există nici o relație între variabile.

Cum ați reprezenta propoziția lui Kennedy că puterile mari sfârșesc prin a acumula mari datorii?

Linia susține că cu cât o putere e mai mare cu atât se îndatorează mai mult țara respectivă.

Următorul exemplu ilustrează elaborarea unui model și a termenilor asociați. O dezbatere importantă în știința politică privește meritele guvernelor centralizate față de cele descentralizate. Politologii care sunt adepții guvernării centralizate tind să susțină că organizațiile de guvernare mari sunt mai rapide în desfășurarea serviciilor și astfel mai eficiente. Politologii care sunt adepții descentralizării susțin opusul, că organizațiile mai mici sunt mai rapide și mai eficiente. Ostrom a aplicat argumentul la un studiu al departamentelor poliției și a ilustrat un extrem de simplu exercițiu de modelare.

Modelul 1 susține ipoteza că o abordare mai centralizată este de preferat. Fiecare dintre săgeți reprezintă o relației presupusă între două variabile. Cele trei variabile din dreapta sunt variabile dependente. Observați că săgeata de sus are un semn plus. Aceasta înseamnă că modelul susține că e o relație pozitivă între cele două variabile: pe măsură ce crește dimensiunea departamentului de poliție, crește și satisfacția cetățenilor față de serviciile de poliție. Săgeata din mijloc are tot un semn plus, indicând ipoteza că, pe măsură ce mărimea departamentului crește, cetățenii evaluează mai pozitiv poliția. A treia săgeată are un semn minus. Aceasta indică faptul că relația dintre cele două variabile este negativă: pe măsură ce mărimea departamentului de poliție crește, scad costurile serviciilor.

Modelul 2 susține ipoteza că un sistem de poliție descentralizat este de preferat.

În acest model săgețile au deasupra semne diferite față de cele din primul model. Stabiliți ipoteza implicită a săgeților.

Săgeata de sus_______________________________________

Săgeata din mijloc____________________________________

Săgeata de jos________________________________________

Ostrom susține că ar trebui să ne axăm pe relații specifice atunci când modelele sunt opuse. În loc de a face o cercetare cu bază largă asupra centralizării sau descentralizării, ar trebui să analizăm două teorii opuse, să dezvoltăm modelele pe baza argumentelor lor și să testăm empiric puncte specifice acolo unde ele propun anumite rezultate.

La începutul acestui exemplu, vi se oferă o serie de afirmații despre efectele generale ale guvernelor centralizate și descentralizate. Ce adaugă modelele 1 și 2 la aceste afirmații? Puteți observa următoarele: Ele susțin foarte explicit ipoteza relațiilor, și punctează exact pe tipul de rezultate cantitative care ar susține sau respinge ipoteza. Ele arată legături între câteva ipoteze. Ele indică procesul prin care câteva variabile se presupune că sunt legate. Ele fac mai facilă testarea ipotezelor alternative sau concurente. Graficele facilitează înțelegerea relațiilor propuse și ne ajută să comparăm ipotezele alternative.

Dezvoltarea de tabele care arată relații multiple

În ultima secțiune ați învățat să construiți diagrame pentru propoziții alternative despre o variabilă sau despre relațiile care vă interesează. Această secțiune vă permite să dezvoltați tabele pentru a afla în ce mod trei variabile diferite sunt legate unele cu altele. Reveniți la exercițiul de practică 3.2 în care ați creat un tabel pentru a determina dacă există o relație între cantitatea de bani pe care o țară o cheltuiește pe apărare și cea pe care o cheltuiește pe educație. Testați așa numita argumentație arme contra pâine pentru a vedea dacă nivelul care se cheltuiește pe programe sociale cum este educația este în legătură cu nivelul cheltuit pentru armată. Argumentul tradițional este că a cheltui pe partea militară este legat negativ cu a cheltui pentru educație: cu cât o țară cheltuiește mai mult pe programe militare, cu atât mai puțin rămâne pentru a cheltui pe educație. Datele din exercițiul 3.2 care privesc țările industrializate vestice, susțin această ipoteză – cele mai multe dintre țări aveau cheltuieli mari fie la educație fie pe apărare. Tabelul 4.1 care conține unele date pentru un număr mai mare de țări, ne permite să examinăm ipoteza cu un set de informații diferite. Observați că cifrele exprimate în dolari americani sunt pe cap de locuitor.

Tabel 4.1. Cheltuieli pe educație și armată, și PIB pentru 20 de țări

($ SUA pe cap de locuitor)

Putem începe prin includerea datelor într-un tabel bivariat. Putem trata cheltuielile militare ca variabilă independentă, plasând-o în partea de sus a coloanelor, și cheltuielile educaționale ca variabilă dependentă, plasând-o în jos pentru a eticheta rândurile. Putem obține un tabel cu 20 de rânduri și 20 de coloane reprezentând 20 de valori pentru fiecare variabilă, dar acest aranjament ar fi dificil de interpretat. O alternativă este de a împărți valorile ambelor variabile în grupuri. De exemplu, putem stabili două seturi de valori – “mic” (sub 300$) și “mare” (301$ sau peste) – obținând o matrice cu patru celule. Plasați fiecare țară într-o celulă în tabelul 4.2. așa cum e exemplificat cu Argentina. Apoi numărați țările din fiecare celulă și plasați cifrele totale în celulele respective.

Explicați într-un paragraf datele obținute. Care pare să fie relația dintre cheltuielile de apărare și cele pentru educație? Când primele cresc, ce se întâmplă cu celelalte?

Ar fi normal să fi găsit că relația dintre cheltuielile militare și educaționale este opusă față de cea propusă inițial: cheltuielile militare și cele educaționale sunt legate, dar ele cresc și scad împreună, nu în direcții opuse. Se poate ca o a treia variabilă să producă schimbări ale celor două. E posibil ca această a treia variabilă să fie nivelul global al puterii economice a unei țări. Această conjunctură ne oferă o nouă propoziție: țările bogate cheltuiesc mai mult atât pe armată cât și pe educație față de țările sărace.

Tabel 4.2. Cheltuieli educaționale, în funcție de cheltuielile militare,

în 20 de țări (în $ pe cap de locuitor)

Pentru a testa această propoziție folosim tabelul multivariat, care prezintă valorile a trei variabile. Tabelul 4.3 arată în ce mod să organizăm o prezentare multivariată, cu trei seturi de variabile care se intersectează.

Pe lângă variabilele dispuse în tabelul 4.2, se adaugă și o a treia variabilă, produsul intern brut pe cap de locuitor. Pur și simplu împarte informația din tabelul 4.2 în două seturi de țări – cele cu PIB mic și cele cu PIB mare. Împărțim țările în bogate și sărace pentru a stabili dacă relațiile pe care le-am observat anterior – că pentru educație și armată fie se cheltuiește mai mult pe ambele, fie se scad cheltuielile la ambele – rămâne valabilă indiferent de bogăția națională. Observați modul în care tabelul 4.3 este constituit, și completați cu țările, în funcție de informația din tabelul 4.1.

Explicați într-un paragraf rezultatele obținute și comentați relația dintre cele trei variabile: bogăție, cheltuieli militare, cheltuieli educaționale.________________________________________

_______________________________________________________________________

(Doi itemi sunt în special importanți. Mai întâi, probabil ați găsit că aproape toate țările cheltuiesc mai puțin atât pe apărare cât și pe educație dacă au un PIB scăzut, în timp ce aproape toate țările care au cheltuieli mari în cele două domenii au și un PIB mare. Astfel pare normal să concluzionăm că cea mai importantă influență asupra cheltuielilor este cantitatea de bogăție dintr-o țară și nu cantitatea pe care o cheltuiesc pe alți itemi. În al doilea rând, patru din țări nu corespund modelului general –Turcia, Argentina, Brazilia și Mexic. Această observație vă poate determina să analizați mai detaliat aceste patru țări pentru a înțelege modelul lor de cheltuieli.)

Concluzii

Capitolele 2 și 3 au descris modul în care se trece de la întrebări și observații despre evenimente politice la afirmații sistematice despre relațiile dintre evenimente politice și comportament. Acest capitol a examinat aceste relații mai detaliat. Mai întâi, am observat că cele mai interesante relații din analiza politică sunt parte a unui complex de mai multe relații. Putem să ne bazăm cercetarea fie pe explorarea unei părți dintre ele sau ne putem axa pe una sau două pe care le considerăm mai importante și interesante. În al doilea rând, am prezentat în ce mod propriile noastre concepții, prejudecăți, precum și instruirea ne pot influența alegerea între diferitele relații și variabile. Am mai discutat și despre importanța găsirii unor variabile politice explicite pentru a explica evenimentele.

Fiecare din noi trebuie să fie sensibil la propriile prejudecăți atunci când decide să se focalizeze pe anumite influențe și nu pe altele. O modalitatea de a face acest lucru este de a-și forma obiceiul de a specula în legătură cu evenimentele. O a doua modalitate este de a examina teoriile altor cercetători care par să aibă susținere empirică. Într-o oarecare măsură putem încerca să propunem chiar noi relații alternative, propoziții și ipoteze și să ne construim cercetarea pentru vedea care este cea mai importantă. Cu toate acestea, cercetarea noastră ne poate oferi doar o înțelegere parțială a unei probleme. Cercetarea și analiza sunt deci cel mai bine văzute ca părți ale unui demers intelectual elaborat în care împărtășim și comparăm continuu descoperirile noastre cu ale celorlalți.

Am luat în considerare moduri de a transpune propriile relații presupuse în modele specifice și testabile. Cercetătorii care folosesc astfel de modele consideră că ele adaugă claritate și precizie înțelegerii noastre a relațiilor politice. Ele fac mai ușoară și compararea explicațiilor alternative privind un anume eveniment. Când o relație propusă nu este susținută, atunci cercetătorii pot să revină la strategiile descrise anterior în acest capitol. Ei pot să regândească procesul relației, să examineze ipotezele alternative și să propună un alt model cauzal. În fine am prezentat cum se pot raporta informațiile despre ipoteze alternative în tabele multivariate, care ne permit să examinăm și să comparăm relațiile dintre un număr de variabile diferite.

Acum că am învățat să dezvoltăm și să formulăm ipoteze, următorul capitol introduce câteva moduri de realizare a designului cercetării pentru a examina aceste ipoteze.

Exerciții

Exercițiul 4.3. Speculații despre propoziții alternative

Gândiți-vă la trei sau patru propoziții care să explice prezența scăzută la urne. Veniți cu cel puțin o explicație care pune accentul pe caracteristicile sau comportamentul alegătorului, cel puțin una axată pe alegerile dintr-un anumit an și cel puțin una care se axează pe natura sistemului politic sau a procesului electoral.

1.

2.

3.

4.

Pe baza observațiilor voastre asupra ultimelor alegeri, care dintre explicații credeți că este cea mai potrivită pentru o cercetare ulterioară? De ce?

Exercițiul 4.4. Modelarea explicațiilor despre neparticiparea la vot

Cercetătorii propun mai multe explicații pentru neparticipare la vot.

Oamenii sunt prea preocupați de interesele lor personale pentru a mai fi interesați și de chestiunile politice.

Indivizii simt că votul lor nu aduce nici o diferență în rezultatul final al alegerilor.

Mass-media simplifică excesiv problemele și pune accentul mai mult pe rezultatele sondajelor decât pe probleme..

Formulați o ipoteză bazată pe una dintre explicațiile anterioare.

Formulați ipoteza nulă.

Dezvoltați un model care include aceste poziții alternative.

Care din aceste propoziții par a fi susținute de datele din 1996 și 2000? Sintetizați informațiile și formulați-vă explicația într-un scurt paragraf.

5. Design-uri de cercetare alternative

Principii generale privind alegerea strategiei

Până aici am discutat propozițiile cercetării și relațiile dintre două variabile și am examinat în ce mod variabile adiționale pot interveni într-o relație. Am discutat și în ce mod unele propoziții pot fi formulate ca ipoteze astfel încât să fie testate empiric și cum pot fi ele formulate drept comparații între două sau mai multe unități de cazuri. Am luat în considerare și alte întrebări de cercetare care cer descrieri complete sau o explorarea a relațiilor și nu o testare a unor propoziții. Fiecare din aceste alternative implică modalități diferite de a face designul cercetării. Acest capitol descrie câteva design-uri diferite. Pornește de la ideea că nu există un design mai bun decât altul. Trebuie să alegeți un design care să vă ajute să răspundeți întrebării care vă interesează și care poate fi executat în situația dată. Ultimul capitol va reveni la acest punct pentru a sugera că adesea puteți dezvolta design-uri alternative pentru un singur subiect de cercetare. De aceea este util să înțelegem logica din spatele câtorva design-uri.

Următoarele descrieri ale acestor design-uri explică logica lor, oferă exemple și ajung la concluzii legate de validitatea lor. Validitatea internă indică dacă un studiu răspunde întrebărilor pe care le-a formulat, dacă aceste concluzii într-adevăr rezultă din cercetare. Validitatea externă se referă la gradul de generalizare al studiului, la măsura în care el spune ceva și despre alte cazuri și fenomene în afara celor studiate.

Când se efectuează o analiză, o cercetare, este bine să facem distincția între strategiile și tacticile adoptate pentru strângerea informațiilor. Strategiile se referă la orientarea generală a cercetării, la stilul ei, iar tacticile se referă la modul concret în care pot fi culese informațiile.

Proiectarea unei analize constă în transformarea problemelor, întrebărilor ce trebuie cercetate, în modalități practice de culegere a informațiilor . Aceasta este o parte a oricărei analize, însă deseori se trece repede peste ea, fără a lua în considerare toate posibilitățile. Este o tendință puternică, atît printre cei care fac analize, cît și printre cei care le solicită, să presupună că nu este nici o alternativă la abordarea lor preferată. Pentru mulți cercetători din domeniul științelor sociale analiza statistică a datelor obținute în urma unui sondaj reprezintă singura perspectivă posibilă.

Manstead și Semin (1988) subliniază faptul că strategiile și tacticile selectate pentru desfășurarea unei cercetări depind foarte mult de întrebările la care se caută răspuns. Ei fac o analogie cu trecerea unui fluviu. Sarcina de a trece fluviul, un anumit fluviu, corespunde cu definirea și înțelegerea problemei. Întrebările de cercetare specifice corespund numărului de oameni ce doresc să treacă rîul, vitezei cu care vor să treacă, lățimii rîului, vitezei sale, etc. Alegerea strategiei de cercetare este analogă alegerii dintre a înota, a merge, a naviga sau a zbura. Tacticile de cercetare (metodele de investigare) corespund stilului de înot, tipului de pod, de feribot, de avion, etc.

Principiul general este că strategia sau strategiile de cercetare, precum și metodele sau tehnicile utilizate, trebuie să fie potrivite pentru întrebările la care se dorește răspuns:

Este una din strategiile tradiționale corespunzătoare?

Există mai multe feluri de clasificare a strategiilor, cea mai simplă cuprinzînd trei categorii: experimentul, ancheta și studiul de caz

Experimentul: constă în măsurarea efectelor modificării unei variabile asupra altei variabile. Este cel mai formal design de cercetare. Un grup de cazuri este abordat într-un mod special, cum ar fi primirea unui nou program de pregătire profesională. Întrebarea cercetării ar fi, ”Tratamentul provoacă vreo diferență?” Pentru a răspunde la întrebare veți compara pe cei care primeau tratamentul cu un grup asemănător, netratat. Dacă cele două grupuri diferă doar prin a primi sau nu tratament (variabila independentă), ați putea determina dacă tratamentul, pregătirea primită în acest caz, produc vreo schimbare. Experimentele, de aceea, au avantajul că pot stabili cauzalitatea. Dezavantajul major este că este dificil de găsit sau de creat grupuri care să fie similare. Un al doilea design experimental, quasi-experimentul sau experimentul natural, studiază efectele tratamentului în condiții naturale. Acest design este mai ușor de realizat și de îndeplinit; dar datorită faptului că este mai puțin riguros, este mai dificil să se tragă concluzii privind efectele tratamentului sau ale variabilei independente.

Caracteristici:

selectarea eșantioanelor de indivizi din populația cunoscută;

alocarea eșantioanelor la diferite condiții experimentale;

modificarea planificată a uneia sau a mai multor variabile;

măsurarea unui număr mic de variabile;

controlul celorlalte variabile;

de obicei implică testarea unor ipoteze;

Ancheta: constă în colectarea informațiilor într-o formă standardizată de la grupuri de oameni pentru a determina dacă există o tendință generală care leagă două sau mai multe variabile

Caracteristici:

selectarea eșantioanelor de indivizi din totalul populației;

colectarea unei cantități relativ mici de date într-o formă standardizată, de la fiecare individ;

de obicei, implică chestionare sau interviuri structurate;

c) Studiul de caz: constă într-o cunoaștere detaliată, profundă, despre un singur caz sau despre un număr mic de cazuri. Este mai interesat de obținerea unei înțelegeri cât mai complete a unui caz decât de stabilirea cauzalității.

Caracteristici:

selectarea unui singur caz sau a unui număr mic de cazuri apropiate, cazuri ce privesc o situație, un grup, etc;

studierea cazului în context;

culegerea informațiilor cu ajutorul unui șir de tehnici cum ar fi observația, interviul, analiza documentelor;

În acest stadiu, nu trebuie renunțat la alte posibile strategii.

Aceste trei strategii tradiționale nu acoperă toate formele posibile de cunoaștere. Ele reprezintă mai mult o recunoaștere a domeniilor în care cercetătorii au tendința de a se autoinclude, semnalând preferințele lor pentru un anumit tip de muncă.

Ar putea funcționa foarte bine și o strategie hibridă, situată undeva între aceste ideal tipuri. De exemplu, nu este nimic care să împiedice colectarea unui număr mare de date într-o formă standardizată de tip anchetă, de la un număr mic de cazuri. Sau efectuarea unui experiment în care informațiile sunt obținute printr-un sondaj.

De asemenea, se pot folosi strategii combinate. Unul sau mai multe studii de caz pot fi asociate cu o anchetă sau cu un experiment. Sau, un mic experiment ori o anchetă la scară mică pot fi incorporate într-un studiu de caz.

Trebuie luate în considerare scopul (scopurile) cercetării.

Cercetările pot fi clasificate după scopul lor ca și după strategia utilizată. În mod obișnuit se utilizează o clasificare în trei categorii de scopuri: exploratorii, descriptive și explicative.

Scopuri exploratorii:

a descoperi ce se întîmplă;

a urmări noi înțelesuri;

a pune întrebări;

a pune fenomenul într-o lumină nouă;

în general , dar nu în mod obligatoriu, calitative;

Scopuri descriptive:

pentru a contura o imagine cît mai aproape de realitate a persoanelor, grupurilor, evenimentelor;

cer o cunoaștere prealabilă a situației ce trebuie cercetată, descrisă, pentru a ști despre ce aspecte trebuie strînse informații;

pot fi calitative și/sau cantitative;

Scopuri explicative:

urmăresc explicarea unei situații sau a unei probleme, în general sub forma unei relații cauzale;

pot fi calitative și/sau cantitative;

O analiză poate avea mai mult decît un singur scop, însă unul dintre ele va fi predominant. În plus, scopul se poate schimba pe parcursul desfășurării cercetării.

4. Scopul poate ajuta în alegerea strategiei.

Cele trei strategii tradiționale reprezintă moduri diferite de colectare și de analiză a datelor empirice. Fiecare are puncte forte și slăbiciuni. Cele trei strategii pot fi ordonate funcție de scopul cercetării astfel:

studiile de caz sunt mai potrivite pentru explorare;

anchetele sunt mai potrivite pentru descriere;

experimentele sunt mai potrivite pentru explicație.

Acestea nu reprezintă legături necesare, inseparabile. Fiecare strategie poate fi folosită pentru oricare dintre cele trei scopuri. De exemplu poate exista un studiu de caz exploratoriu, descriptiv și explicativ.

5. Întrebările puse pentru desfășurarea cercetării au o puternică influență asupra alegerii strategiei.

Dacă scopul este de un oarecare ajutor în selectarea strategiei de cercetare, tipurile de întrebări acordă un sprijin sporit. Trebuie luați în considerare și alți factori:

gradul de control pe care analistul îl are, ori dorește să îl aibă, asupra evenimentelor;

dacă atenția este concentrată asupra evenimentelor curente sau trecute.

Tabelul următor ilustrează aceste corelații

6. Metodele specifice de investigare nu trebuie să corespundă strict unei anumite strategii.

Metodele sau tehnicile utilizate în colectarea informațiilor, ceea ce am numit tactici de cercetare, așa cum sunt chestionarele ori diversele tipuri de observație, sunt văzute câteodată ca specifice doar unei anumite strategii: chestionarele pentru anchetă, interviurile mai puțin structurate pentru studiul de caz și formele speciale de observație pentru experiment. Acestea nu sunt însă niște legături obligatorii. De exemplu, studiul de caz poate utiliza mai multe metode: pe lângă interviuri pot fi folosite diverse tehnici observaționale, analiza de conținut a anumitor documente, aplicarea unor teste și scale, etc.

Așa cum fiecare strategie de cercetare poate fi utilizată pentru orice scop, fie el descriptiv, exploratoriu sau explicativ, la fel, orice metodă sau tehnică, ori combinație a unor metode, pot fi utilizate pentru oricare dintre strategiile tradiționale.

1.a. Experimentul

Experimentul este o strategie de cercetare care implică:

evaluarea unor subiecți supuși la condiții diferite;

manipularea de către experimentator a uneia sau a mai multor variabile, numite variabile independente;

măsurarea efectelor acestei manipulări asupra uneia sau mai multor variabile, numite variabile dependente;

controlul tuturor celorlalte variabile. (Robson,1994, pag. 72).

O trăsătură principală a experimentului este că necesită o bună cunoaștere prealabilă a ceea ce trebuie făcut. El este o tehnică precisă ce poate fi utilizată doar într-un mod restrictiv, cu foarte multă muncă pentru pregătirea sa. Un experiment este un studiu extrem de concentrat – sunt luate în calcul doar câteva variabile, deseori o singură variabilă independentă și o singură variabilă dependentă. Aceste variabile trebuie selectate cu extrem de multă atenție, pe baza unei cercetări anterioare ori pe baza predicției rezultate dintr-o teorie. Problema majoră pentru experimente este că de multe ori ceea ce trebuie studiat nu este suficient de bine cunoscut pentru a permite o concentrare asupra variabilei sensibile. Atât ancheta, cât și studiul de caz sunt mai flexibile din acest punct de vedere: la anchete, variabilele tind să fie numeroase; în studiile de caz există posibilitatea de a dezvolta sau chiar de a schimba variabilele asupra cărora trebuie concentrată atenția.

Să spunem că v-a fost rău joi, ați luat niște pastile, și v-ați făcut bine vineri. Oare pastila chiar v-a vindecat? Poate v-ați fi însănătoșit oricum, sau poate faptul că v-ați culcat devreme joi va ajutat să vă reveniți. În acest exemplu, variabila dependentă este starea sănătății voastre (sănătos sau bolnav), iar variabila independentă este pastila (a o lua și a nu o lua), medicamentul a produs într-adevăr o schimbare în starea voastră? Problema care apare pentru a răspunde la această întrebare este că dacă luăm în considerare doar acest eveniment singular, nu putem determina efectul medicamentului.

Ați putea, totuși, să realizați un experiment. Începeți prin identificarea a 20 de oameni răciți, asigurându-vă că subiecții sunt în genere asemănători, adică, de aceeași vârstă, și în genere sănătoși. Dați medicamentul la zece dintre ei (grupul experimental) și apoi câteva zile mai târziu comparați sănătatea acestora zece cu sănătatea celor zece care nu au primit medicamentul. Comparația vă permite să determinați dacă există o relație între a lua medicamentul și a-și reveni din răceală. Dacă aceeași proporție din fiecare grup își revine, puteți trage concluzia că medicamentul nu este important; dacă doar cei din grupul experimental își revin atunci medicamentul pare să aibă un oarecare efect. În mod obișnuit, diferențele nu vor fi chiar atât de evidente, probabil 8 dintre cei care au luat medicamentul s-au însănătoșit și 3 dintre cei care nu au luat medicamentul s-au făcut bine. Pare însă că medicamentul are un efect, dar rezultatele nu sunt totalmente explicate de luarea medicamentului.

Într-un experiment, se acționează asupra unui caz sau unui grup de cazuri. Scopul este de a descoperi dacă această acțiune, care devine variabila independentă, produce vreo schimbare sau modifică ceva în variabila dependentă. Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să observăm dacă există o schimbare, și dacă da, să controlăm alte cauze ale acelei schimbări. Putem ajunge la cauzele posibile controlând condițiile. Adică, menținem alte variabile constante, nelăsându-le să varieze sau să se schimbe. în experimentul-exemplu despre efectul medicamentului, vi se cere să selectați două grupuri care sunt asemănătoare în anumite privințe importante, cum e vârsta și starea generală de sănătate. Alegând oamenii de aceeași vârstă și stare de sănătate înseamnă a controla vârsta și sănătatea menținându-le constante. Singura diferență între cele două grupuri este că unul primește medicamentul iar celălalt nu. Grupul care nu primește medicamentul se numește grup de control.

Elementul cheie în experimente este capacitatea lor de a controla sau de a elimina influența altor variabile în afara celor care vă interesează. Există în mod esențial trei căi de a aplica controlul într-un experiment. O primă posibilitate constă în selectarea a două grupuri în care caracteristicile relevante ale studiului sunt deja distribuite aleator. Prin această tehnică toate celelalte influențe sunt distribuite aleator între două grupuri și sunt astfel controlate sau îndepărtate ca posibile influențe.

De exemplu, să spunem că un cadru didactic dorește să determine dacă studenții învață metode de cercetare mai bine atunci când participă în proiecte de cercetare de grup decât în cercetări individuale. Proiectele de grup reprezintă aici variabila de tratament sau independentă, iar învățarea este variabila dependentă. Profesorul predă același curs despre metode de cercetare la două secții diferite și decide să conducă un experiment folosind proiecte de grup în unul din cursuri și în celălalt nu. Validitatea experimentului său de a determina care stil este mai eficient depinde de cât de asemănători sunt studenții din cele două cursuri. Dacă secția căreia i se încredințează proiectele de grup se întâlnește seara în timp ce ceilalți se întâlnesc ziua, caracteristicile studenților din cele două grupuri pot diferi. Asta deoarece cei mai în vârstă, redeveniți studenți sunt mai înclinați să urmeze cursurile serale, astfel că vârsta lor ar putea influența rezultatele. Astfel cercetătorul va trebuie să aibă un grup de control eficient. Dacă ambele sunt secții de zi, el poate să considere că studenții sunt distribuiți aleator în cele două secțiuni și de aceea cele două grupuri sunt în esență asemănătoare.

În timp ce acest exemplu presupune că studenții sunt ei înșiși distribuiți aleator, o a doua posibilitate se bazează pe desemnarea indivizilor la întâmplare în cele două grupuri. De exemplu, cercetătorii vor să determine eficiența a două modalități de oferire a serviciilor într-o clinică medicală. Ei stabilesc două clinici cu servicii similare și primesc aprobarea de a distribui la întâmplare atât personalul cât și bolnavii în cele două clinici. Metoda aleatorie permite să presupunem că cele două grupuri sunt în esență similare în fiecare clinică.

Uneori nu putem să presupunem că oamenii s-au distribuit de la sine aleator și este la fel de dificil de organizat oamenii în grupuri aleatoare. O a treia posibilitate de control începe cu listarea altor posibile influențe; acestea sunt caracteristicile pe care doriți să le controlați. Pentru aceasta selectăm două grupuri care se potrivesc unul cu altul în privința acestor caracteristici. Din nou, controlăm aceste caracteristici menținându-le constante.

Un exemplu interesant de utilizare a tehnicii potrivirii este un experiment care s-a desfășurat în Kansas City pentru a determina în ce mod se poate îmbunătăți eficiența poliției. Orașul dorea să știe dacă mărirea numărului de patrule de poliție ar reduce delicvența. Delicvența a fost astfel variabila dependentă, iar numărul de patrule de poliție a fost variabila independentă. Cercetătorii nu puteau desigur să considere că oamenii din diferitele districte de poliție erau asemănători și nici nu puteau să-i distribuie aleator în diferite districte ale poliției. În schimb ei au încercat o strategie de potrivire. Ei au selectat 15 unități de poliție din cartiere reprezentând o varietate de niveluri de venit. Trei unități proveneau din cartiere sărace care în genere sunt similare, trei erau din cartiere cu venituri ceva mai ridicate și așa mai departe pe cinci nivele de venit. În cinci unități, una din fiecare nivel de venit, ei au desemnat un număr normal de patrule; în cinci dintre ele au desemnat patrule adiționale, iar în 5 dintre ele au redus patrulele. Acest aranjament a permis trei condiții diferite sau trei valori ale variabilei independente (mai puține, tot atâtea sau mai multe patrule) și au aplicat fiecare valoare la un set stabilit de unități.

Rezultatele au fost uimitoare. Nu exista nici o diferență în rata delicvenței între diferitele unități. Numărul de patrule nu a afectat incidența delictelor, atitudinile cetățenilor sau ratele de răspuns ale poliției. Experimentul din Kansas City a fost un tip de experiment model deoarece a fost posibilă manipularea variabilei independente – numărul de patrule de poliție – și s-au putut examina efectele schimbării unui singur factor. Acest pas simplu a permis cercetătorilor să arate că schimbările în numărul de patrule preced schimbările în rata delicvenței. În plus, controlând atent diferitele tipuri de cartiere, cercetătorii au putut să minimalizeze efectele altor factori: toate cele trei niveluri de patrulare erau încercate în cartiere sărace, de exemplu. Acest proces a controlat efectele sărăciei și a arătat că orice diferențe în rata delicvenței sunt datorate într-o mică măsură schimbării nivelului de patrulare.

Validitatea experimentelor

În timp ce logica experimentelor este directă și rezultatele pot fi surprinzătoare, experimentele pot ridica serioase probleme de validitate. validitatea internă se referă la faptul dacă concluziile experimentului reflectă ceea ce s-a petrecut de fapt în experiment. Pot apărea evenimente neașteptate care să influențeze rezultatele; de exemplu, un incident inflamator poate să se producă în timpul desfășurării unui experiment privind atitudinile etnice. Oamenii pot să se schimbe pe parcursul experimentului; de exemplu, pot să se maturizeze în înțelegerea unei anumite chestiuni legate de experimentul respectiv. Oamenii pot să plece, fie din grupul experimental, fie din cel de control, asta fiind o problemă destul de grea de controlare a grupurilor.

Este foarte greu să potrivim grupurile sau să desemnăm aleator indivizii, acest lucru făcând dificilă asigurarea similarității grupurilor; este greu de găsit oameni distribuiți de la sine aleator, căci de obicei se adună cu oameni care sunt ca și ei. La fel, este dificil de a-i face pe oficiali să desemneze oamenii aleator în diferite grupuri. De exemplu, oamenii pot prefera o clinică mai aproape de casă sau o altă clinică pentru că are o bună reputație. În fine, dacă încercăm să potrivim două grupuri pe baza unor factori majori, este ușor de trecut cu vederea vreun element pe care nu l-am anticipat. Oricare dintre acești factori poate compromite validitatea internă a unui experiment, însemnând că este dificil de stabilit niște concluzii clare și sigure despre efectul variabilei modificate.

Validitatea externă se referă la gradul de generalizare a rezultatelor experimentului. Chiar dacă rezultatele sunt valide pentru experimentul în sine, poate aceasta să ne spună ceva despre indivizi sau relații dincolo de experiment? Problema majoră este că tratamentul poate fi eficient doar în cadrul unui anumit context al studiului. Dacă un profesor face un experiment într-o clasă și descoperă că o tehnică anume de predare produce îmbunătățiri, se poate pune întrebarea dacă eficiența sa era dependentă oare de o atmosferă anterioară care se stabilise în acea clasă. Rezultatele pot fi foarte diferite în condiții de desfășurare diferite. Cele mai multe din aceste probleme de validitate pot fi evitate printr-un control riguros și o distribuție total aleatoare în grupurile de control și experimentale. Problema este că aceasta poate fi greu de realizat în practică, compromițând astfel concluziile experimentului.

1.b. Quasi-experimentul

Experimentele funcționează cel mai bine atunci când cercetătorul este capabil să definească cauza propusă, să controleze cine este afectat de experiment și să determine grupul de control. Dar după cum am observat deja, aceste condiții sunt adesea greu de îndeplinit. Astfel s-a dezvoltat o variantă a experimentelor, numite quasi-experimente, deoarece ele îndeplinesc doar o parte și nu toate condițiile unui experiment. Ele se mai numesc și experimente naturale deoarece ele se produc natural și nu sunt de fapt controlate de cercetător. Un design de quasi-experiment poate fi folosit, de exemplu, când s-a implementat o politică, iar cercetătorul examinează ce rezultate a produs aceasta, cam ca într-un experiment. Deoarece politica este deja în desfășurare, nu este posibil să limităm numărul celor afectați de politica respectivă sau să-i comparăm pe cei afectați cu un grup de control. Problema design-ului este în ce mod s-ar putea controla alte variabile care ar putea influența și ele rezultatele.

Există două strategii fundamentale de desfășurare a controlului într-un quasi-experiment. Prima caută un grup de comparație, dar recunoaște că cele două grupuri nu sunt similare în toate privințele. Aceasta se numește grup de comparație neechivalent. A doua strategie compară caracteristicile sau comportamentul unei unități înainte ca o acțiune să se producă cu caracteristicile sau comportamentul unității după acțiune.

Grup de comparație neechivalent. Să presupunem că studiem efectele unui program de specializare într-o anumită meserie. Vrem să știm dacă absolvenții câștigă mai mulți bani și sunt mai capabili să-și păstreze slujbele față de cazul în care nu ar fi urmat acel curs. În mod tipic, indivizii se înscriu voluntar la astfel de cursuri, astfel încât nu putem avea o distribuție aleatorie. Putem compara salariile lor și păstrarea slujbei cu salariile și istoria slujbei unor indivizi cu vârste similare, de același sex și cu aceleași motivații în privința muncii. Va fi însă probabil imposibil să ne asigurăm că grupurile sunt într-adevăr similare cu cele care au primit training-ul. Astfel nu putem fi niciodată siguri că cercetarea a determinat corect efectele pregătirii.

Design înainte și după. Acest design compară aceleași unități înainte și după experimentarea unui tratament sau eveniment în loc să caute un grup de comparație. Designul este relativ ușor de desfășurat și cere doar posibilitatea colectării informației despre caz sau cazuri înainte de tratament și după el. Fără un grup de comparație însă, este dificil de separat efectele tratamentului de alte influențe.

Următorul exemplu se bazează pe un design înainte-după care încearcă să compenseze slăbiciunile tipice în stabilirea unui grup de control. În 1955 Guvernatorul Abraham Ribicoff din Connecticut a observat că accidentele de circulație erau foarte numeroase în acest stat. El a emis ipoteza că motivul ar fi viteza de circulație mare pe autostrăzi și a ordonat poliției statului să amendeze șoferii care depășeau limita de viteză. Ca urmare, accidentele au scăzut de la 324 în 1955 la 284 în 1956. Date aceste cifre, credeți că guvernatorul a avut dreptate să considere politica respectivă un succes? Ceea ce s-a întâmplat susține ipoteza lui inițială?

Răspunsul depinde de capacitatea noastră de a determina dacă nu cumva alți factori au provocat scăderea numărului de morți în accidente de circulație în 1956. Dacă o iarnă grea a fost cauza reală a numărului de accidente din 1955? Dacă este așa, atunci îmbunătățirea vremii ar putea explica reducerea accidentelor. Trebuie să separăm efectele amendării depășirii vitezei de efectele vremii. Dacă adunăm date despre state care au avut aceleași probleme cu vremea pe timpul iernii, putem controla efectele vremii. Diferențele dintre aceste state și Conecticut pot fi astfel atribuite amendării vitezomanilor. Putem controla acest fenomen adunând date despre accidente din statele învecinate, presupunând că aceste state au avut o vreme similară. Putem prezenta datele ca în tabelul 5.1. designul de cercetare izolează efectul amenzilor de vreme și face mai ușoară determinarea adevăratului impact al politicii de limitare a vitezei. Statele vecine sunt în fapt un grup de control potrivit.

Tabel 5.1. Design pentru a determina efectul amenzilor pentru viteză

Validitatea quasi-experimentelor

În comparație cu experimentele, quasi-experimentele sunt adesea mai ușor de proiectat și de desfășurat, dar nimeni nu poate fi sigur de rezultatele lor. Toate problemele de validitate internă menționate anterior care pot apărea în experimentele propriu-zise sunt și mai dificile în cazul quasi-experimentelor. Și dacă experimentele pot depăși aceste probleme asigurându-se că grupul de control și cel experimental sunt absolut similare, quasi-experimentele nu pot face acest lucru. Validitatea internă în astfel de cazuri depinde de rigoarea și logica analizei și de grija cu care factorii alternativi sunt descoperiți și controlați. Quasi-experimentele pot avea o mai mare validitate externă căci ele nu depind de situații artificiale, ci sunt extrase din evenimente din viața reală. Aici intervine însă întrebarea critică dacă evenimentele studiate într-un experiment natural sunt tipice sau reprezentative pentru alte evenimente.

Exercițiu practic 5.1. Design de experiment

Să presupunem că facultatea a inițiat un sistem de înregistrare prin telefon cu ajutorul căruia studenții se înscriu la cursurile facultative și opționale în fiecare semestru. Elaborați designul pentru o cercetare care să vă permită să aflați dacă acest sistem îmbunătățește eficiența procesului de înregistrare și dacă studenții sunt mulțumiți de rezultate.

Ce este necesar pentru a desfășura un experiment care să răspundă la întrebările puse? Sunt realiste aceste condiții?

Elaborați designul unui quasi-experiment care v-ar permite să răspundeți la următoarele întrebări:

Există un grup nonechivalent care poate fi folosit pentru comparație?

Există informații despre sistemul de înregistrare anterior noului sistem care v-ar permite să desfășurați un studiu înainte – după?

Designul vostru: …………………………….

Ce probleme de validitate pune designul vostru?

2. Ancheta

Ultimele decenii au cunoscut un interes crescut pentru atitudinile și opiniile cetățenilor obișnuiți, atât în sfera publică cât și în cadrul studiilor științifice. În același timpul, specialiștii în științele sociale și cei care cercetează piața au dezvoltat o gamă impresionantă de tehnici de sondare a opiniei publice în subiecte variind de la cafea și țigări până la candidații politici. Noile metode au coincis cu o creștere a interesului pentru sentimentul public, ducând la o creștere a folosirii cercetării de tip anchetă.

Definire

Trăsăturile principale ale unei anchete sunt:

colectarea unei cantități mici de date, într-o formă standardizată, de la un număr relativ mare de indivizi;

selectarea unui eșantion dintr-o populație cunoscută;

Diferența majoră dintre experiment și anchetă constă în prezența unor schimbări planificate în cazul experimentelor și absența acestora pentru aproape toate anchetele. Ancheta tipică este pasivă în sensul că încearcă să descrie și/sau să analizeze, în unele cazuri chiar să exploreze, anumite aspecte ale realității așa cum sunt ele. Deseori se rezumă doar la ceea ce cred indivizii anchetați despre respectivele aspecte. Experimentul este activ: ce se întîmplă dacă acele elemente se modifică?

Anchetele diferă fundamental și de studiile de caz: ancheta studiază un eșantion nu pentru ceea ce reprezintă el, ci doar ca mijloc de înțelegere a populației din care a fost extras. Studiul de caz are ca preocupare principală înțelegerea unui caz particular în sine.

Aceste diferențe pot fi atenuate în cîteva moduri. Anchetele pot fi asociate cu modificarea deliberată a uneia sau a mai multor variabile. De exemplu, o secvență de anchetă este efectuată înaintea, în timpul sau după o intervenție. Un studiu de caz al unei organizații mari poate încorpora o anchetă a angajaților utilizînd o eșantionare a acestora. Acestea sunt exemple de ceea ce am numit strategii de cercetare hibride.

Acestea trebuie distinse de proiecte mari, de programe de cercetare care includ mai mult decît o singură strategie, și care pot fi numite strategii combinate. Un model des întîlnit este de a folosi în principal ancheta, însoțită însă de un set de studii de caz. Ancheta asigură o imagine generală, reprezentativă. Studiile de caz, alese deseori pe baza anchetei, îmbogățesc, însuflețesc rezultatul acesteia.

În anchete unitatea de analiză este de obicei individul. Anchetele colectează în general informații despre 5 tipuri de variabile:

Origine – date ca vârsta, educația, ocupația, venitul; se mai numesc date demografice.

Date comportamentale, cum este intenția de vot sau nivelul interesului pentru chestiuni politice. Acestea sunt de obicei tratate ca variabile dependente și anchetele încearcă să explice motivele acestor comportamente.

Date despre atitudini și credințe, caracteristicile cognitive și emoționale profunde ale indivizilor. Exemple tipice sunt atitudinea față de participare, față de conflict, față de economia de piață, apatia, alienarea.

Date despre opinii. Acestea se referă la situații sau evenimente imediate, dar reflectă de obicei atitudini de bază.

Date despre cunoașterea evenimentelor politice și a politicilor publice. De exemplu, unele anchete își propun să descrie cât de slab informat este publicul privind legile sau Constituția. Anchetele cer adesea respondenților numele unor reprezentanți ca indicator al cunoașterii politice.

Adunând aceste cinci tipuri de informații, anchetele pot măsura relațiile sau corelațiile dintre aceste variabile. Anchetele ne permit să examinăm dacă există o relație între două variabile ca încrederea în guvernare și votul partizan. În timp ce un studiu de caz ar analiza mai atent motivele neîncrederii unei anumite persoane, anchetele ar pune aceleași două întrebări mai multor persoane. Ele pot determina modele în cadrul populației, identifică corelațiile între diferite seturi de variabile, și controlând relațiile identifică modele cauzale.

Anchetele pot fi folosite pentru a compara subgrupuri din populație – să spunem, atitudinile bărbaților și femeilor, a grupurilor cu venituri mici și mari – comparații care sunt dificil de realizat fără anchete. De exemplu, statisticile electorale raportate de Birourile electorale indică numărul de votanți și rezultatele votului, dar nu leagă nici una din aceste informații de caracteristicile votanților. Pentru a spune ce tipuri de oameni au votat, avem nevoie de anchete privind comportamentul, atitudinile și originea indivizilor.

Avantajele și dezavantajele anchetei

Cercetătorii tind să aibă păreri puternice, deseori polarizate, despre locul și importanța anchetelor în analiza politică. Unii le văd ca principala strategie de cercetare. Alții le văd ca generînd o cantitate impresionantă de date, însă de o valoare incertă. Bucurîndu-se de prestigiu datorită naturii lor cantitative, rezultatele sunt văzute de către unii analiști ca fiind produsul unor respondenți neimplicați, ale căror răspunsuri se datorează unui amestec de politețe, plictiseală, dorinței de a fi bine văzuți și mai puțin adevăratelor lor sentimente sau comportamente.

Asemenea critici nu sunt întotdeauna nefondate. Încrederea în informații depinde în mare măsură de profesionalismul celor ce efectuează ancheta. Dacă întrebările sunt incomprehensibile sau ambigue este doar o pierdere de timp. Aceasta este o problemă de validitate internă, când nu se obțin informații valide despre subiecți.

Dacă eșantionarea este greșită, apar probleme de validitate externă – rezultatele nu pot fi generalizate. O altă problemă de validitate externă apare atunci cînd se încearcă generalizarea de la ceea ce spun oamenii, la ceea ce de fapt fac. Lipsa de legătură dintre atitudine și comportament este foarte cunoscută.

Fidelitatea anchetelor reprezintă un argument în favoarea lor. Prezentînd tuturor subiecților aceleși întrebări standardizate, aranjate cu grijă după efectuarea unui studiu pilot, este posibil să se obțină o înaltă fidelitate a răspunsurilor.

Nu în ultimul rînd, o anchetă bună asigură un tip de informații ușor de înțeles. Aparenta exactitate și rigurozitatea analizei statistice reprezintă argumente solide în ochii celor care nu înțeleg valoarea unei analize calitative. În plus, un alt punct de atracție al anchetelor îl reprezintă transparența lor: metodele și procedeele utilizate pot fi vizibile și accesibile altora, astfel încât atât aplicarea cât și rezultatele pot fi evaluate.

Următoarea listă va enumera pe scurt avantajele și dezavantajele strategiei anchetei (Robson, pag. 128):

Dezavantaje

Comune tuturor anchetelor:

Datele sunt afectate de caracteristicile celor care răspund (memorie, cunoștințe, experiență, motivație, personaliate);

Cei care răspund nu vor oferi întotdeauna ceea ce ei cred, atitudinile lor personale (problema dezirabilității sociale – oamenii răspund astfel încît să se pună într-o lumină bună).

Specifice anchetelor efectuate prin poștă sau autoadministrate.

Au o rată de răspuns redusă. Cum nu se cunosc caracteristicile non-respondenților, nu se știe nici dacă eșantionul este reprezentativ.

Ambiguitățile și neînțelegirile din întrebări nu pot fi explicate.

Respondenții pot să nu ia în serios ancheta și nu există posibilitatea de a detecta acest lucru.

Specifice anchetelor efectuate prin intervievare:

Datele pot fi afectate de caracteristicile intervievatorilor (motivația, personalitatea, abilitățile, experiența acestora). Operatorii pot influența involuntar răspunsurile, prin indicații verbale sau non-verbale arătînd răspunsul ”corect”.

Datele pot fi afectate de interacțiunile dintre intervievator și respondent (aceeași clasă socială, aceeași origine etnică).

Respondenții pot simți că răspunsurile lor nu sunt anonime și deci pot fi mai puțin deschiși.

2. Avantaje

Comune tuturor anchetelor:

Reprezintă o modalitate relativ simplă de a studia atitudinile, valorile, credințele și motivațiile;

Pot fi folosite pentru a colecta informații generalizabile de la orice populație;

Anchetele puternic structurate oferă o mare cantitate de date standardizate.

Specifice anchetelor efectuate prin poștă sau autoadministrate:

Deseori reprezintă singurul sau cel mai simplu mod de a culege informații despre trecutul oamenilor.

Pot fi extrem de eficiente în asigurarea unei cantități mari de date, la un cost relativ scăzut și într-o perioadă redusă de timp.

Permit anonimatul, care încurajează sinceritatea atunci cînd sunt atinse teme sensibile.

Specifice anchetelor efectuate prin intervievare.

Intervievatorul poate clarifica întrebarea;

Prezența inervievatorului poate încuraja participarea și implicarea, acesta putînd judeca în ce măsură ancheta este luată în serios.

Tipuri de anchetă

Ancheta simplă

În cea mai simplă formă a ei, ancheta implică strîngerea acelorași date standardizate de la un grup nediferențiat de persoane, într-o perioadă scurtă de timp. Respondenții sunt aleși aproape întotdeauna ca eșantion reprezentativ dintr-o populație mai mare. Este perfect adecvată dacă se încearcă să se găsească incidența și distribuția anumitor caracteristici și posibilele relații dintre acestea. În principiu este perfect posibil de repetat ancheta la diverse momente de timp. O anchetă repetată poate utiliza eșantioane diferite pentru fiecare desfășurare, caz în care rămîne o anchetă tranversală. Se obține totuși mai mult decît secțiuni tranversale la diferite momente. Dacă se utilizează însă același eșantion, se obține o dimensiune longitudinală: aceasta este ancheta panel.

Ancheta panel

Într-o anchetă panel datele sunt colectate de la același grup de subiecți în două sau mai multe momente diferite. O asemenea anchetă necesită resurse considerabile de timp și de efort, mai ales cînd fenomenul studiat necesită perioade mari de timp între momentele de colectare a datelor. Ca și la ancheta repetată, un test aplicat la un moment dat poate influența performanțele unui test ulterior. În plus poate să apară mortalitatea în grup: membri ai eșantionului original care își schimbă domiciliul ori nu mai doresc să colaboreze.

Marele avantaj al anchetei panel este includerea unei secvențe temporale în datele obținute. Dacă A îl precede pe B în timp, atunci A ar putea fi o cauză a lui B, însă B nu poate fi în nici un caz o cauză a lui A. Astfel avem un instrument suplimentar pentru interpretarea relațiilor.

Ancheta cu eșantion rotit

Aceasta este un hibrid situat undeva între ancheta repetată și ancheta panel. La fiecare repetare a anchetei, eșantionul va include unii dintre respondenții anchetei anterioare, la care se adaugă alții noi. Aceeași proporție de subiecți noi și vechi este utilizată la fiecare repetiție. Acest tip de anchetă este atractiv pentru a asigura atât cîteva viziuni instantanee cât și direcția schimbărilor în timp.

Analiza corelațională

Unii analiști consideră că experimentele sunt singura cale de a stabili cauzalitatea și consideră că ar trebui utilizate mai mult ca până acum în analiza politică. Cele mai multe analize politice, însă, folosesc un design nonexperimental (corelațional), datele fiind obținute în urma unei anchete. În experiment, cercetătorul stabilește două grupuri, modifică unul din ele, și compară grupurile pentru a vedea dacă sunt diferite. Manipulând variabila independentă, analistul poate arăta că aceasta precede variabila dependentă. Stabilind un grup de control, cercetătorul poate elimina alte efecte. În acest fel, experimentele îndeplinesc două criterii descrise în capitolul trei (schimbările variabilei independente trebuie să preceadă schimbările variabilei dependente și trebuie să existe o anumită siguranță că nu alt factor a fost cauza reală). Designurile corelaționale nu îndeplinesc deloc aceste criterii așa cum o fac experimentele.

Într-o anchetă, în studiul corelației, datele privind variabila dependentă (de exemplu, prezența la urne) sunt colectate despre cazuri ce au caracteristici diferite pentru a vedea care dintre aceste caracteristici, dacă sunt astfel de caracteristici, produc diferențe. De exemplu, dacă vreți să explicați prezența sau absența la vot, puteți elabora o analiză corelațională. Ați putea examina educația votanților și nonvotanților pentru a vedea dacă cei cu mai multă educație votează mai des. Un experiment, prin contrast, v-ar cere să selectați două grupuri de oameni asemănători, să educați doar unul din grupuri și să comparați apoi comportamentul lor de vot. Desigur este o abordare imposibilă.

Analiza corelațională poate determina dacă există o relație între activitățile politice și variabilele socio-economice și demografice, cum sunt educația, vârsta, genul, naționalitatea și venitul. Deși analiza corelațională poate fi folosită pentru a stabili ce factori cauzează o variabilă care ne interesează, cum ar fi prezența la vot, ea este totuși mult mai utilă pentru a înțelege mai bine un comportament sau activitate politică. Formal analiza corelațională ne permite să ne întrebăm dacă schimbările unei variabile (prezența sau nu la vot) sunt asociate cu schimbările altei variabile (venit mare sau mic). Putem însă să explorăm relația dintre votare și venit pentru a vedea dacă există vreun model sau să începem cu propoziția că oamenii bogați sunt mai dispuși să voteze pentru partide de dreapta decât pentru candidații de stânga și că oamenii săraci sunt mai dispuși să voteze pentru un partid sau un candidat de stânga decât pentru unul de dreapta. Presupunem că avem informația din tabelul 5.2., ce poate fi folosită într-un design corelațional. Acest tabel împarte oamenii în cinci grupuri de venit și indică cum mulți dintre ei susțin candidatul de dreapta la două alegeri.

Tabelul 5.2. Votul pentru dreapta, pe grupe de venit, 2004, 2009 (în %)

Există o relație?_______________________________________________________________

Este confirmată afirmația?_______________________________________________________

(Există o relație în aceea că cei mai bogați sunt mai dispuși să voteze cu dreapta. Propoziția este confirmată în 2004, chiar dacă o majoritatea din fiecare grupă de venit a votat cu candidatul de dreapta. Propoziția este confirmată și în 2009; în acest an, cu cât cineva era mai bogat, era mai posibil ca el să voteze cu dreapta. )

Atunci când au fost discutate experimentele s-a subliniat că ele sunt mai valoroase când se focalizează pe o singură variabilă cauzală, menținând ceilalți factori constanți și desemnând aleator indivizii pentru două (sau mai multe) grupuri. Analiza corelațională poate fi folosită pentru a căuta relațiile dintre mai mult de două variabile și, de fapt, poate controla variabilele adiționale. Controlul este util când ne interesează stabilirea influențelor cauzale, așa cum se întâmplă în condiții de experiment și de quasi-experiment. El ne permite să vedem dacă putem elimina alte influențe de pe lângă cea care ne interesează în principal. Controlul este de asemenea util dacă suntem interesați să înțelegem cât mai deplin o relație și să luăm în considerare importanța câtorva variabile simultan. Acest subcapitol introduce controlul în corelații prin examinarea modului în care se poate controla o relație între două variabile prin intermediul unei a treia variabile.

Analiza propozițiilor conținând doar două variabile se numește analiză bivariată. Când adăugăm variabile de control suntem angajați într-o analiză multivariată, controlând sau menținând constantă a treia variabilă, adică, distingând câteva valori ale celei de a treia variabile (de control) și căutând relațiile originale pentru fiecare dintre aceste valori.

Să considerăm următoarea secvență: Găsim că X și Y sunt asociate, adică, schimbările lui X sunt legate cu schimbările lui Y. dar probabil există un factor care acționează, numit Z, care are o relație mai puternică sau care afectează în vreun fel relația inițială. Este chiar posibil ca Z să cauzeze atât X cât și Y. Cum putem stabili dacă acesta este adevărat sau nu? O modalitate este de a cerceta relațiile dintre X și Y când Z este prezent și când Z este absent. Sau putem cerceta relația dintre X și Y când există o mică cantitate din Z și când există o mare cantitate din Z. astfel căutăm relația pentru diferite valori a lui Z. Asta este ceea ce se numește “controlarea lui Z” sau “menținerea constantă a lui Z”. schematic, putem desfășura pașii stabiliți în figura 5.1. în pașii 2 și 3, luăm o valoare a lui Z și o menținem constantă în timp ce examinăm X și Y; apoi luăm o a doua valoare a lui Z și o menținem constantă în timp ce examinăm X și Y. observând câte o singură valoare a lui Z odată, se elimină șansa ca schimbările lui Z ă producă diferențe în relația dintre X și Y.

Sunt X și Y relaționate?

Z prezent: Z absent:

Sunt X și Y relaționate? Sunt X și Y relaționate?

Z (Cantitate mică): Z (cantitate mare):

Sunt X și Y relaționate? Sunt X și Y relaționate?

Figura 5.1. Reprezentarea relațiilor controlate.

Să considerăm un exemplu. Să presupunem că un studiu privind prezența la vot în alegerile prezidențiale din 2014 a dus la concluzia că genul influențează prezența la urne. Tabelul 5.3. arată că bărbații sunt mai înclinați decât femeile să voteze; 76,9% și 67,2 %, respectiv – o diferență notabilă.

Tabelul 5.3. Prezența la urne, funcție de gen , 2014 (în procente)

Este posibil ca un al treilea factor, cum este educația, să intervină în această relație? De exemplu, este posibil ca influența genului asupra votării să fie în mai mică în cazul unor anumite niveluri educaționale decât în altele? (Puteți să găsiți un motiv sau proces care ar face plauzibilă această întrebare? Puteți susține că pe măsură ce oamenii sunt mai educați, este mai mică diferența dinte comportamentul politic al bărbaților și al femeilor? Experiențele lor de gen vor deveni mai puțin importante și baza lor de cunoștințe mai largă va deveni mai importantă.) tabelul 5.4 susține această afirmație. (Observați că tabelul prezintă doar procente din fiecare grup care votează. Când sunt posibile doar două valori ale variabilei dependente – cum e da și nu -, atunci se poate omite una dintre valori. Cum suma va fi mereu 100 de procente, un cititor poate calcula procentul celor cu cealaltă valoare.

Tabelul 5.4. Relația între gen și vot, controlată de educație, 2014 (procente)

În relația inițială bivariată (tabelul 5.3), exista un procent de 10% diferență între prezența la urne a femeilor și bărbaților. Când controlăm educația, observăm că diferența variază considerabil între diferitele niveluri educaționale. Între cei care nu au trecut de școala generală, există un procent de 27% diferență. Diferența este mult mai mică între absolvenții de liceu și neglijabilă pentru absolvenții de facultate. Educația, de fapt, pare să aibă mai multă influență decât genul asupra prezenței la vot, deoarece relația inițială dintre gen și votare variază evident în funcție de nivelul de educație. Din nou, adăugarea unei variabile de control a îmbogățit înțelegerea privind relația inițială.

Uneori variabila de control poate sugera că relația inițială este doar una aparentă, adică este o relație artificială. Într-o relație artificială, legătura între X și Y reflectă prezența lui Z și nu o relație efectivă între X și Y, după cum indică diagrama.

Multe dezbateri politice sunt de fapt dispute privind artificialitatea unei relații. Să considerăm cercetarea lui james Coleman în care a ajuns la concluzia că școlile private sunt mai eficiente decât cele publice. Concluzia sa se baza în parte pe descoperirea faptului că studenții negri din SUA se descurcă mai bine în școli private decât în școli publice. Descoperind această relație între tipul de școală și performanța educațională, Coleman a ajuns ala concluzia că școlile private produc rezultate educaționale mai bune comparativ cu școlile publice.

Criticile aduse lui Coleman i-au contestat raționamentul. Ele acceptă descoperirea privind performanțele mai bune ale negrilor în școli private, dar spun că școlile private nu cauzează aceste rezultate. Ei consideră că de fapt tinerii plasați în școli private sunt diferiți față de cei care rămân în școlile publice și că acest proces de selecție provoacă performanța mai buna a studenților negri. Astfel, conform criticilor, relația cauzală găsită de Coleman este una artificială (vezi figura 5.2.)

Argumentul lui Coleman

Variabila independentă cauzează Variabila dependentă

Tipul de școală urmat Performanța educațională

Argumentul criticilor

Variabila independentă cauzează Variabila dependentă

Caracterisiticile copiilor Performanța educațională

Tipul de școală urmată

Figura 5.2. Argumentele privind impactul școlilor private

Putem ilustra o relație artificială explorând mai departe ratele de vot ale bărbaților și femeilor. Am observat anterior că bărbații sunt mai înclinați decât femeile să se prezinte la vot (tabel 5.3) și că atunci când această relație este controlată de educație, se menține pentru unele niveluri educaționale dar nu pentru altele (tabel 5.4). Când controlăm relația dintre gen și vot în funcție de vârstă, în loc de educație, rezultatul e diferit.

Împărțind votanții în două grupe, cei între 25 și 65 de ani și cei peste 65 de ani, se constată că oamenii de peste 65 de ani sunt mai puțin înclinați să voteze decât cei între 25 și 65. Dar în cadrul fiecărui grup, procente similare de bărbați și femei votează; adică, atât bărbații cât și femeile de peste 65 de ani nu prea votează și atât bărbații cât și femeile între 25 și 65 de ani votează. De ce, atunci, găsim că bărbații sunt mai dispuși decât femeile să voteze atunci când nu controlăm vârsta? Motivul este că sunt mult mai multe femei de peste 65 de ani decât bărbați; de aceea, sunt mai multe femei într-un grup cu prezență mică la vot. Relația aparentă dintre gen și vot este de fapt o asociere între vârstă și vot. Când este controlată vârsta, relația inițială dintre gen și votare dispare, reieșind că de fapt este artificială.

Rezultate inițiale: Femei mai puțin înclinate să voteze.

Luarea în considerare a vârstei:

Grupul de vârstă

25 până la 65

Prezență mai mare la urne

Femeile și bărbații sunt în număr aproximativ egal

Peste 65

Prezență mai mică la urne

Mai multe femei decât bărbați în acest grup de vârstă

(este de asemenea adevărat că mai ales femeile în vârstă sunt mai înclinate decât bărbații în vârstă să aibă o educație mai redusă. Astfel, prezența lor scăzută la vot se datorează influenței combinate a nivelului scăzut de educație și a numărului lor mare în grupul de vârstă – peste 65 de ani.)

Exercițiu practic 5.2. Controlarea relațiilor

În tabelul următor sunt prezentate date despre 40 de persoane care au urmat un curs de pregătire profesională.

Program de pregătire profesională

Tabelul A oferă date despre efectele programului de pregătire profesională. Variabila dependentă este productivitatea și ipoteza de lucru este: “Cei care iau parte la pregătire își măresc productivitatea mai mult decât cei care nu iau parte la pregătire”. Tabelele de exercițiu B, C, D, E controlează fiecare relație inițială pentru o a doua variabilă: gen, nivel de educație, dacă cei antrenați dețin poziții de birou sau productive și vârstă. Studiați tabelele și analizați rezultatele. Ce vă spun ele despre eficiența acestui program în condițiile controlate?

Tabel de practică A Efectele programului de pregătire

Tabel de practică B Control în funcție de gen

Tabel de practică C Control în funcție de educație

Tabel de practică D Control în funcție de tipul de muncă

Tabel de practică E Control în funcție de vârstă

Scrieți un paragraf în care să analizați efectele trainingului pe baza informației din tabelele A-E.

(A: Există o relație. B: Rămâne aceeași pentru ambele grupuri de control, C: rămâne valabilă doar pentru cei cu educație de nivel – facultate. D: relația este valabilă doar pentru un anumit tip de muncă. E: relația este valabilă doar pentru o categorie de vârstă )

Proiectarea unei anchete

În termeni practici, principalele întrebări în proiectarea unei anchete așa după cum le vede Robson (1994, pag. 132) sunt următoarele:

Pe cine întrebi?

Cum întrebi?

Ce întrebi?

De ce resurse ai nevoie?

Cine se referă la populația care trebue studiată (de exemplu persoane fără locuință din Iași, sau tineri între 16 și 19 ani cu handicap fizic din județul Vaslui, etc) sau, dacă nu este anchetată întreaga populație, se referă la eșantionul de populație care trebuie studiat. Eșantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populație, lucru care nu este tocmai ușor de realizat.

Cum se referă la modul de aplicare al interviului sau chestionarului: față în față sau de la distanță (prin poștă sau prin telefon).

Ce reclamă cea mai multă muncă. Problema anchetei indică domeniile care vor reclama întrebări specifice, care la rîndul lor trebuie rafinate prin intermediul unui studiu pilot.

În final, analistul trebuie să se asigure că are resursele adecvate pentru a duce până la capăt ancheta, altfel restul muncii devenind lipsit de sens.

În construcția unei anchete pot fi identificați cîțiva pași:

Separarea scopului general și a informațiilor specifice care sunt necesare;

Se efectuează o anchetă pentru că analiza preliminară a arătat că ancheta este cel mai potrivit mod de a răspunde la întrebările cercetării. Nu se alege ancheta pentru că analistul se întîmplă să fie mai familiarizat cu ea sau pentru că pare mai ușor de efectuat decît un experiment sau un studiu de caz.

Clarificarea problemei/problemelor de cercetat.

Dezvoltarea unei serii de subprobleme, legate de problema centrală.

Extragerea informațiilor specifice aflate în legătură cu fiecare subproblemă.

Exemplu:

Transformarea scopului general în unul mai specific.

scop general: măsurarea posibilităților de deplasare a indivizilor;

mai specific: care este impactul schimbărilor în politica transporturilor în privința planurilor de călătorie?

sau: descrierea detaliată a posibilităților de transport local;

sau: legătura dintre transport și modelele recreaționale;

sau: examinarea atitudinilor și preferințelor legate de transportul local.

Identificarea unor probleme subsidiare, legate de problema centrală (pentru prima variantă)

care este rolul actual al transportului public?

dar al celui privat?

se observă o creștere numerică a posesorilor de autoturisme?

care sunt factorii ce inhibă utilizarea transportului public?

care sunt problemele de siguranță?

care sunt problemele de mediu?

care este atitudinea publicului față de locurile cu acces exclusiv pietonal, față de locurile de parcare, față de calitatea drumurilor?

cât de mari sunt dificultățile legate de transport și care este natura lor?

cât de viabile sunt formele de transport alternativ?

Identificarea informațiilor necesare pentru fiecare dintre aceste întrebări. Pentru rolul transportului public și privat:

înregistrarea călătoriilor făcute cu diferite mijloace de transport, pentru diferite scopuri, de către fiecare membru al familiei;

percepția respondenților față de transportul public sau privat, funcție de diversele tipuri de călătorii.

Stabilirea metodelor corespunzătoare de culegere a datelor pentru fiecare item. Dacă, pentru a stabili care sunt opiniile despre transportul public, se poate folosi interviul față în față sau chestionarul poștal, pentru a face un inventar al tuturor călătoriilor este mai de folos un jurnal care urmează a fi completat de subiecți.

Construirea chestionarului – presupune stabilirea întrebărilor care trebuie puse, a cuvintelor ce trebuie folosite, a ordinii întrebărilor, etc.

Determinarea populației și a eșantionului ce trebuie selectat. Populația corespunzătoare este relativ ușor de extras din problemele ce trebuie cercetate. Eșantionarea, pentru a fi convingătoare și reprezentativă, este un lucru mult mai dificil.

După studiul planificării, urmează recrutarea și pregătirea operatorilor de teren, sarcină care reclamă profesionalism și bune cunoștințe manageriale, în special pentru anchetele mari.

Eșantionarea

O problemă majoră care poate apărea în anchete se referă la eșantionare. Deși s-ar putea ancheta toți membrii anului vostru, cercetarea de tip anchetă este în general folosită pentru a colecta informații despre un grup mult mai mare. Aceasta face necesară extragerea unui eșantion și generalizarea datelor la grupul mai mare pe baza acelui eșantion. Un fapt uimitor este că un eșantion bine ales de 1500 de persoane permite generalizări corecte privind întreaga populație a României, dar și a Statelor Unite. Probabil ați observat deja utilizarea în unele anchete a următoarei expresii: “Aceste rezultate au o marjă de eroare de plus sau minus 3 procente”. Aceasta v-a introdus deja în problema eșantionării. Vom învăța de ce un eșantion de 1500 poate oferi atât de multe informații și ce înseamnă marja de eroare.

Eșantionarea este un aspect important al vieții în general și al anchetei în particular. Se fac judecăți despre oameni, locuri sau situații, pe baza unor informații fragmentare, în căutarea a ceva tipic. Eșantionarea este strîns legată de validitatea externă a anchetei: ea dă măsura în care datele obținute într-o situație particulară sunt generalizabile. Ideea de a eșantiona se află în conexiune cu cea de populație. Populația se referă la toate cazurile. De exemplu ea poate fi toți adulții care trăiesc în Romania sau toți copii cuprinși în sistemul de învățămînt în Moldova sau gospodăriile proprietate particulară din Iași. Ultimul exemplu arată că termenul de populație – în sensul său general – nu trebuie limitat doar la oameni. Conceptul poate fi lărgit, incluzând situații (de exemplu toate locurile posibile unde cineva ar putea fi intervievat), evenimente sau momente în timp. Un eșantion reprezintă o selecție din populație. Dacă se face corect, ancheta pe un eșantion dintr-o populație poate oferi aproape aceeași informație pe care am obține-o dacă am ancheta întregul grup. Anchetele sunt elaborate pentru a estima o caracteristică specifică populației; această caracteristică se numește parametru. Estimăm parametrul adunând datele dintr-un eșantion. Informația pe care o obținem este în schimb numită informație statistică. Problema de bază a unei anchete este dacă informația statistică adunată din eșantion ne spune ceva despre parametrii întregii populații studiate.

Eșantionarea populațiilor non-umane este foarte importantă (de exemplu eșantionarea locurilor și a momentelor, înseamnă a decide unde, cînd și cum se va lua interviul) și va fi discutată în contextul studiilor de caz. În planificarea unei anchete trebuie acordată o atenție specială selectării eșantionului uman. Aceasta pentru că încrederea într-o anchetă este afectată în mod esențial de sistemul utilizat în selectarea respondenților, adică de ceea ce se numește plan de eșantionare.

Sunt circumstanțe în care este fezabil să fie anchetată întreaga populație. Recensămîntul populației este un exemplu în acest sens. Însă, pentru o anchetă obișnuită, coincidența eșantionului cu populația este posibilă doar pentru populațiile foarte mici. Analistul trebue să-și evalueze resursele: sunt ele suficiente pentru a culege o cantitate mai mică de informații de la întreaga populație sau pentru a culege o cantitate mai mare de informații de la un grup mai restrîns?

În general, se face diferența între eșantionare probabilstică (unde probabilitatea de selecție a fiecărui respondent este cunoscută) și eșantionarea neprobabilistică (unde aceasta nu este cunoscută). În cazul eșantionărilor probabilistice se pot face generalizări statistice pentru întreaga populație, motiv pentru care astfel de eșantioane se mai numesc și eșantioane reprezentative. Și din eșantioanele neprobabilistice se poate extrage ceva care să fie esențial pentru întreaga populație, însă nu pe baze statistice.

Generalizarea de la eșantion la întreaga populație este ea însăși probabilistică. Cu cît eșantionul este mai mare cu atît eroarea produsă prin generalizare este mai mică. Problema dimensiunii eșantionului este extrem de complexă și au fost create unele formule sau tabele pentru alegerea unei mărimi eficiente în funcție de limitarea erorilor la un anumit nivel. Cînd se dimensionează un eșantion trebuie avute în vedere cîteva principii (Robson, 1994, pag. 137):

există o tendință de micșorare a eficienței o dată cu sporirea dimensiunii eșantionului . De exemplu, pentru a obține aceași creștere de precizie ca și cea rezultată din mărirea unui eșantion de la 90 la 100, un eșantion de 300 trebuie să își dubleze dimensiunile;

cu cît diferențele în interiorul populației sunt mai mari, cu atît este nevoie de un eșantion mai mare.

tipul de analiză care trebuie făcut are repercursiuni asupra dimensiunii eșantionului, ca și numărul categoriilor în care informațiile vor fi divizate. Aceasta întărește nevoia de a ști încă din stadiul de proiectare a cercetării ce se va face cu datele.

Caracteristicile unui eșantion. Să presupuneți că vrem să știm câți colegi din anul voastru urmăresc în mod regulat știrile naționale în cotidiene. Ca un indicator, cereți fiecărui student să răspundă dacă citește vreun ziar, și dacă da, aproximativ cât de des. Alegerea răspunsurilor este aproape niciodată, uneori, adesea. Deoarece anul de studiu este populația voastră, cifra care rezultă este un parametru. Să presupunem că avem următoarele rezultate la un an de 80 de studenți.

Apoi, alegem un eșantion de orice cinci colegi și desfășurăm aceeași anchetă, înregistrând rezultatele. Extragem un al doilea eșantion și facem la fel. Deoarece știm parametrii acestui caz, puteți compara informațiile statistice obținute cu valorile cunoscute. Aproape sigur vor fi diferite; în eșantionul nostru de cinci, probabil trei colegi, sau 60 de procente, vor răspunde uneori. Știm în acest caz că în populația întregului an, 42.5 % spun uneori, dar nu putem presupune că un eșantion statistic este identic cu parametrul unei populații. Știm un fapt foarte important. Statisticienii ne pot spune cât de bun este un eșantion dat; și din această informație putem determina cel puțin probabilitatea ca răspunsurile din eșantion să estimeze cu acuratețe parametrul populației. Această probabilitate, este raportată în două forme:

Interval de încredere. Șir de valori în care se încadrează valoarea actuală. Bazat pe studiul unui eșantion, am putea fi capabili să spunem că procentul real a celor care nu au citit niciodată un ziar se găsește între 33% și 42%.

Nivel de semnificație. Probabilitatea ca parametrul populației să se încadreze într-adevăr în intervalul de încredere. Astfel, am putea spune, pe baza eșantionării, că procentul celor care nu a citit niciodată ziarul se află între 33% și 42% în 95% din cazuri.

Pentru a repeta, extragem un eșantion pentru a afla ceva despre populație. Însă, putem stabili doar o probabilitate – nu siguranța – că statisticile eșantionului reflectă parametrul populației din care eșantionul a fost selectat. Statistica eșantionului ne permite să stabilim atât intervalul în care va cădea valoarea reală cât și probabilitatea cu care va cădea ea în acel interval.

Desigur, vrem să putem raporta un interval cât mai restrâns de rezultate posibile și o înaltă probabilitate ca rezultatele adevărate să cadă în acel interval. În exemplul nostru, un interval între 33 și 42 de procente este preferabil unui interval între 30 și 45 de procente, și o probabilitate de 95% este mai bună decât una de 90%. Intervalul de încredere și nivelul de semnificație variază în funcție de două caracteristici ale eșantionului: mărimea sa și valoarea reală a parametrului pe care îl căutăm.

Cu cât eșantionul este mai mare, cu atât este mai mare șansa ca el să reflecte populația și cu atât este mai mare probabilitatea ca orice date statistice ale eșantionului să ofere informații exacte. Aceasta ar trebui să fie clar chiar în mod intuitiv. Dacă am extras un eșantion de zece persoane din anul vostru, de exemplu, avem mai multe șanse de a lua elemente din toate tipurile prezente în an decât în cazul eșantionului de cinci persoane. Un al doilea fapt poate însă să nu fie la fel de evident: creșterile inițiale în mărimea eșantionului sunt cele mai valoroase pentru acuratețea sa. Acest fapt este important deoarece anchetele cer mult timp și mulți bani. Aceasta înseamnă că cercetătorii pot crește eșantionul până la un punct și apoi să se oprească. Un eșantion de 1500 de persoane este în general adecvat pentru a reprezenta populația României. Creșterea eșantionului la 3000 nu duce la creșterea acurateței statistice a eșantionului într-o măsură semnificativă. Este de asemenea adevărat că un eșantion de 1500 poate reprezenta populația României la fel de bine cum poate reprezenta și populația Bucureștiului. Dincolo de o anumită mărime a populației, mărimea eșantionului și nu mărimea populației determină eroarea de eșantionare.

Mărimea potrivită a eșantionului depinde în parte de distribuția așteptată a răspunsurilor. Dacă distribuția pare să fie strânsă – de exemplu, 48% din cei intervievați spun “Da” și 52% spun “nu” – atunci eșantionul trebuie să fie mai mare pentru a capta această diferență minimă decât în cazul în care ar trebui captată o diferență mai mare. Sondajele efectuate înaitea alegerilor, oriunde în lume, au fost mai exacte pentru alegerile în care diferența dintre candidați a fost aproapiată de 20% decât atunci când voturile erau mai egal repartizate.

Aceste idei sunt subliniate în tabelul 5.5., care indică intervalul de încredere pentru zece mărimi de eșantion. Numerele din coloana din dreapta indică plus sau minus din acele numere; adică, plus sau minus 3 este în fond un interval de 6. Acest interval de plus minus 3 sau 4, sau orice număr, se mai numește și eroare de eșantionare, deoarece ne spune măsura în care un eșantion ar putea produce erori. Observați că tabelul indică că dacă suntem dispuși să acceptăm un interval de eroare de plus sau minus 4, un eșantion de 1000 sau chiar de 750 este suficient. De asemenea, crescând mărimea eșantionului de la 200 la 600 se micșorează considerabil intervalul de eroare, dar a crește eșantionul de la 1000 la 1500 micșorează foarte puțin intervalul de eroare.

Tabelul 5.5. Eroare de eșantionare maximă pentru

diferite mărimi de eșantion

Acum putem privi tipul de afirmații anexate celor mai multe sondaje raportate de mass media: rezultatele au o marjă de eroare de plus sau minus 3 puncte. Dacă un analist spune că o cursă electorală este strânsă (50/50) și că este o eroare de plus sau minus 3 puncte, ar fi la fel de corect să spunem că un candidat îl conduce pe celălalt cu 53/47 sau 52/48 sau 51/49. Toate aceste posibilități au aceeași probabilitate. Mai mult, știm că aceste valori vor cădea în acest interval cu o probabilitate de 95%. Cele mai multe sondaje din presă nu adaugă acest fapt, dar înseamnă că sondajul poate fi corect în 95% din cazuri, și poate greși în 5% din cazuri.

Formulat altfel, putem spune că rezultatele au o eroare de eșantion sau un interval de încredere de plus sau minus 3 procente sau că intervalul de eroare este 6. Dacă 52% din respondenții anchetei spun că vor vota candidatul Social-Democrat, votul întregii populații pentru candidatul Social-Democrat se situează în intervalul de 49-55%. Cu alte cuvinte, 52% este cea mai bună estimare – și nu cantitatea exactă – a votului pentru candidatul Social-Democrat. Nivelul de semnificație este de 95 procente, adică cel ce a făcut sondajul este 95% sigur că intervalul va conține parametrul real al populației; în 5% din situații parametrul se găsește în afara intervalului 49-55%. Când ziariștii raportează doar o singură cifră dintr-un sondaj, ei sugerează mai multe acuratețe decât este într-adevăr și ar trebui ținut cont că orice cifră bazată pe un sondaj este exactă doar într-un anumit interval de încredere.

Tipuri de eșantioane Acuratețea eșantioanelor este influențată și de maniera în care sunt aleși indivizii sau cazurile.

Eșantioane probabilistice

Eșantion aleator simplu – implică alegerea la întîmplare de pe o listă cu întreaga populație a numărului necesar de persoane. Pot fi utilizate metoda loteriei, tabele cu numere aleatoare sau calculatorul. Dacă este corect făcută oferă fiecărei persoane o șansă egală de a fi inclusă în eșantion. Însă nu poate fi utilizată dacă nu se dispune de o listă completă a populației.

Pentru a satisface această cerință stringentă, este necesar să avem o listă a tuturor indivizilor dintr-o populație de unde să selectăm la întâmplare. Dacă am eșantiona masa studenților din universitate, am putea începe obținând lista tuturor de la secretariate și să alegem la întâmplare un eșantion, folosind de exemplu tabelul de numere aleatorii de la sfârșitul oricărei cărți de statistică. Dacă în lista de înregistrare lipsesc unele unele grupuri de studenți, cum sunt cei care s-au înregistrat mai târziu, lista inițială va fi inadecvată. Populația reală va fi lista de la registru și nu întreaga masă a studenților.

Eșantionarea sistematică – implică alegerea la întîmplare a unui punct de pornire de pe o listă, apoi alegerea a fiecăreia n-a persoane. De exemplu, dacă este necesar un eșantion de 50 dintr-o populație de 2000, se va alege fiecare a patruzecea persoană după ce, inițial, a fost ales la întîmplare un număr între 1 și 40. Pentru ca eșantionul să fie reprezentativ lista populației nu trebuie să fie organizată după nici un criteriu, altfel persoanele avînd sanse diferite de a fi selecționate. Ca și în cazul eșantionării aleatoare, eșantionarea sistematică necesită o listă completă a populației.

În cazul populațiilor mari, listele complete aproape că nu există. Nu există, de exemplu, nici o listă absolut completă cu toți cetățenii României sau măcar cu toți cetățenii dintr-o comunitate locală. Chiar dacă ar exista, a intervieva un eșantion întâmplător altfel decât prin telefon necesită cheltuieli mari de călătorie. De aceea cei care efectuează sondaje au efectuat unele modificări. Una din acestea este eșantionarea aleatorie stratificată, în care populația este împărțită în grupuri sau straturi, caracterizate prin diviziuni ca venit, religie, origine etnică, etc. Un eșantion aleator este ales din fiecare strat, asigurându-se astfel că eșantionul va conține același procent din acel grup ca și populația în ansamblu. Dacă un oraș are o populație minoritară de 15%, această metodă va asigura că 15% din eșantion va fi extrasă din cadrul minorității. Cîteodată este necesară o eșantionare neproporțională: acest fapt permite obținerea unui super eșantion dintr-un strat mic însă important sau dă siguranța că va exista o reprezentare și a unor ”specii rare”. Teoria eșantionării susține că în unele cazuri eșantionarea stratificată poate fi mai eficientă decît cea aleatoare.

O a doua modificare a eșantionării aleatoare este eșantionarea cluster sau grupală. Esența acestei proceduri se bazează pe faptul că orice populație poate fi privită ca fiind formată din grupuri amplasate diferit în spațiul geografic; fiecare dintre aceste grupuri se poate considera că este format la rîndul său din altele, diverse din punct de vedere spațial, șamd. Această tactică se utilizează atunci cînd populația este foarte dispersată, fiind necesar un efort logistic deosebit pentru a strânge informațiile. De exemplu, inițial se extrage un eșantion de județe, apoi, în cadrul fiecărui județ se selectează aleator un număr de localități, în cadrul localităților anumite străzi, ajungîndu-se la gospodării și de aici la un individ. Metoda poate fi utilizată și atunci cînd nu se dispune de o listă completă a populației.

Eșantioane neprobabilistice

Eșantionarea pe cote – prin acest procedeu se încearcă obținerea reprezentativității diferitelor elemente ale populației, în proporțiile în care ele există în întreaga populație. Este probabil una dintre cele mai utilizate proceduri de eșantionare. Formal, procedeul seamănă cu eșantionarea prin stratificare: dacă se cunoaște distribuția populației după un număr de variabile, operatorilor de teren li se va indica să selecteze indivizii de așa manieră încât eșantionul final să aibă aceași distribuție procentuală ca și populația totală. În final, fiecărui operator i se va cere să intervieveze un anumit număr de bărbați și un anumit număr de femei, un anumit număr de persoane cu studii superioare și un anumit număr de persoane cu studii medii, etc. Unul dintre motivele utilizării eșantionării pe cote este rapiditatea cu care se poate realiza numărul de convorbiri propuse: operatorul de teren nu mai este nevoit să caute o persoană anume, pe care trebue să o identifice corect, să o abordeze și să o convingă să răspundă, operatorul nu mai primește o listă cu nume, ci este lăsat să găsească el însuși persoanele care corespund cotelor indicate. Al doilea motiv pentru care se utilizează acest tip de eșantionare este faptul că de multe ori nu se dispune de un cadru de eșantionare suficient de bine pus la punct.

Eșantionarea convenabilă – este utilizată cîte o dată ca un mijloc simplu, însă incorect, de a obține un eșantion pentru o anchetă. Implică alegerea celor mai apropiate persoane, a celor ce pot fi abordate comod, proces care continuă pînă la realizarea numărului propus.

Eșantionarea este utilizată în mai multe contexte, nu doar în anchete. Următoarele două tipuri sunt utilizate mai ales la studiile de caz.

Eșantionarea intenționată. Principiul selectării în acest caz constă în raționamentul analistului, funcție de interesul său. Eșantionul este construit astfel încît să satisfacă anumite nevoi specifice ale proiectului. Procedeul nu se bazează pe generalizări statistice de la eșantion la întreaga populație ci pe extrapolări logice.

Eșantionarea tip bulgăre de zăpadă. În acest caz, analistul identifică unul sau mai mulți indivizi din populația care îl interesează. După ce aceștia au fost intervievați, sunt rugați să identifice alți membri ai populației, care, la rîndul lor, sunt supuși aceleiași proceduri, ș.a.m.d. Această abordare se utilizează atunci cînd există dificultăți în identificarea membrilor unei populații.

Alte tipuri de eșantioane

Eșantioane de timp – utilizate mai ales în studiile observaționale. Pot fi probabilistice sau nonprobabilistice (ex: studiul persoanelor ce utilizează un anumit spațiu în diferite momente ale zilei ori ale săptămînii)

Eșantioane eterogene – există o strategie deliberată de a selecta indivizi care diferă mult după o anumită variabilă.

Eșantioane de cazuri extreme – concentrarea asupra valorilor extreme ale unei anumite variabile, atunci cînd se consideră că aceste cazuri pot pune mai bine în lumină fenomenul studiat.

Eșantioane de elemente rare – atunci cînd valorile cu frecvențele cele mai scăzute în populație sunt suprareprezentate în eșantion.

Validitatea unei anchete

Validitatea internă vizează dacă avem sau nu încredere în concluziile unui astfel de studiu. Pentru a determina dacă o variabilă reprezintă într-adevăr o cauză pentru altă variabilă, corelațiile stabilite în urma unei anchete sunt destul de slabe în ceea ce privește validitatea internă. Comparativ cu experimentele, este dificil de controlat și alți factori care ar putea fi mult mai importanți. Instituind un număr de controale și relaționând cercetarea cu alte studii, este totuși posibil să se construiască o cercetare care să posede validitate internă. Corelațiile pot avea mai multă validitate internă pentru explorarea relațiilor dintre un număr de variabile decât pentru a stabili cauze. Cât despre validitatea externă, gradul de generalizare al unui studiu, corelațiile care se bazează pe informațiile extrase din eșantioane reprezentative de respondenți vor avea mai multă validitate externă decât experimentele. Astfel de eșantioane ne permit să spunem cât de posibil este ca rezultatele unui studiu să poată fi generalizate la o populație mai mare.

3. Studiul de caz

Definire

Un alt tip de design de cercetare este studiul de caz. Acest termen este adesea utilizat în sens larg, pentru a se referi la orice fel de cercetare vizând un singur caz sau o singură unitate. Mai specific, un studiu de caz este o metodă de a învăța despre o situație complexă, bazată pe o înțelegere comprehensivă a acelei situații, înțelegere obținută dintr-o descriere extensivă și din analiza acelei situații luată ca întreg și în contextul ei. Fiecare element din această definiție are importanța sa.

Complexitatea. Întrebându-ne dacă veniturile afectează prezența la urne nu este o chestiune complexă. A întreba însă de ce unele grupuri sunt înstrăinate de procesul politic este ceva mai complex și duce de la sine la un design de tip studiu de caz.

Bazat pe o înțelegere comprehensivă. Un studiu de caz ar cere o înțelegere completă și bogată a unei astfel de înstrăinări.

Descriere și analiză extensivă. Acest element sugerează că unele cazuri necesită o varietate de tipuri de dovezi, incluzând observația directă și interviurile, și că ele încearcă să integreze aceste diferite surse de informație. Cazurile îndeplinesc validitatea în măsura în care ele pot stabili consensul sau continuitatea între aceste surse diferite.

Luat ca întreg. Cazurile pot aborda indivizi; o locație specifică, cum e un oraș; o instituție, cum este o primărie; un eveniment, ca Războiul din Golf din 1991. Multe asemenea unități pot fi studiate prin corelații sau quasi-experimente. Alegerea designului studiu de caz înseamnă că analistul este interesat de unitate ca întreg, pentru a obține o înțelegere deplină a mai multor fațete ale cazului.

În context. Se subliniază faptul că în înțelegerea și explicarea unui caz, contextul sau mediul lui este esențial. Un studiu de caz despre războiul din Golf ar cuprinde strategiile militare folosite și ar descrie și condițiile politice, economice și diplomatice.

Tipuri de studii de caz

Studiul de caz individual – relatare detaliată despre o persoană, ce tinde să se concentreze asupra antecedentelor, factorilor contextuali, percepțiilor și atitudinilor care provoacă un anumit rezultat, un anumit comportament. Este utilizat pentru a explora posibilele cauze, factorii, procesele, experiențele etc. care duc la rezultatul respectiv.

Set de studii de caz individuale – sunt studiați un număr mic de indivizi care au anumite trăsături comune.

Studii ce privesc comunități – se studiază una sau mai multe comunități locale. Se descriu și se analizează diverse aspecte ale vieții comunitare (politică, muncă, timp liber, viața de familie, modele de acțiune ce pot să apară, relațiile dintre indivizi etc.). În general, acest studii sunt descriptive, însă pot explora anumite probleme specifice sau pot fi utilizate în testarea unor teorii.

Studii ce privesc grupuri sociale – sunt studiate atât grupuri mici, ce presupun un contact direct între membri (familiile), cât și grupuri mai mari, mai difuze (de exemplu grupurile ocupaționale). Se descriu și se analizează relații și activități.

Studii ce privesc organizații și instituții: studii despre firme, locuri de muncă, școli, sindicate, etc. Pot privi implementarea și evaluarea unor politici publice, relații industriale, probleme manageriale și organizaționale, cultura organizațională, procesul de schimbare și de adaptare, etc.

Studii ce privesc evenimente – pot fi foarte variate: proiectarea unor studii de caz privind relația poliție-cetățeni, interacțiuni medic-pacient, dezastre naturale etc.

Studiile de caz includ studii ilustrative, studii exploratorii, studii privind chestiuni critice și studii de proces. Studiile ilustrative sunt utile în amplificarea analizelor desfășurate prin alte metode. Puterea studiilor ilustrative constă în realismul pe care îl oferă altor studii. Studiile exploratorii sunt utile când se știu prea puține despre un fenomen. Cercetătorul desfășoară un studiu de caz pe o bază limitată, pentru a dezvolta câteva întrebări și ipoteze pentru un studiu viitor și pentru a afla ce fel de informații sunt disponibile și relevante. Studiile privind chestiuni critice se axează pe un caz de interes specific, cum ar fi mineriada din 1991, de exemplu. Cercetătorii vor încerca să treacă dincolo de faptele evidente și imediate pentru a căuta probleme mai profunde și de mai lungă durată. Studiile de proces sunt utile deoarece recunosc nevoia de a aduna informații de-a lungul timpului și de a înțelege interacțiunile și schimbările, dinamica fenomenului. Ele pot fi folosite pentru a studia în ce mod o lege este în mod real implementată sau pentru a examina ce se întâmplă când este introdusă o schimbare într-o organizație.

Proiectarea unui studiu de caz

Indiferent de tipul de studiu de caz care se efectuează, este necesar, ca în cazul oricărei alte cercetări, să existe un plan sau un proiect al cercetării, care să asigure legăturile între:

întrebările la care studiul încearcă să răspundă,

informațiile care trebuie colectate și

concluziile care trebuie trase.

Unul dintre marile avantaje ale studiului de caz îl reprezintă flexibilitatea sa. Pentru experimente, de exemplu, orice eroare în proiectarea lor are implicații puternice, chiar fatale pentru cercetare. De asemenea, anchetele necesită o pre-planificare detaliată. Atât în cazul experimentelor cât și în cel al anchetelor, analistul trebuie să știe exact ce are de gând să facă înainte de a începe lucrul propriu-zis.

Studiile de caz sunt definite doar în termenii concentrării asupra unui anume caz, în contextul său. În principiu, ele pot fi pre-structurate atât cât este necesar pentru scopurile analizei. Dacă, de exemplu, scopul principal este exploratoriu, încercând să descopere ceva într-o situație nouă despre care nu există prea multe informații, atunci pre-structurarea nu este posibilă. Dacă scopul este de confirmare, existând unele studii anterioare care sugerează legături între diversele variabile sau o explicație a fenomenului, atunci se poate face o pre-structurare detaliată a studiului de caz. Bineînțeles, studiul de caz nu trebuie să se limiteze la confirmarea unor relații sugerate anterior, el poate merge dincolo de clarificarea unei imagini, poate oferi puncte de vedere diferite asupra fenomenului.

În practică, cele mai multe studii de caz se situează undeva între aceste două extreme. Chiar cele mai puțin structurate cercetări vor porni de la câteva idei generale și de la ușurința de a mânui anumite instrumente de culegere a datelor. La cealaltă extremă, ar fi un nonsens să se renunțe la flexibilitatea inerentă a studiului de caz printr-o respectare scrupuloasă a ceea ce s-a decis înaintea studiului.

În proiectarea unui studiu de caz analistul are nevoie, după cum subliniază Colin Robins (1994, pag. 150) de:

un cadru conceptual;

un set de probleme de cercetat;

strategie de eșantionare;

o decizie asupra metodelor și instrumentelor utilizate pentru colectarea informațiilor.

a) Dezvoltarea unui cadru conceptual

Un cadru conceptual se referă la principalele trăsături (aspecte, dimensiuni, factori, variabile) ale unui studiu de caz și la presupusele relații dintre acestea.

Dezvoltarea unui cadru conceptual îl obligă pe analist să fie explicit în ceea ce are de gând să facă. De asemenea, îl ajută să fie selectiv, să decidă care sunt trăsăturile importante, ce relații par a fi esențiale și ce date urmează să fie colectate și analizate.

Recomandarea specialiștilor este ca acest cadru conceptual să fie schițat înaintea începerii studiului. Oricum, analistul nu trebuie să îl considere ca pe ceva definitiv. La un moment dat, pe parcursul studiului, cadrul conceptual poate fi revizuit în lumina noilor elemente descoperite. În perioada de până la această revizuire, cercetătorul trebuie să rămână deschis la formulări alternative, la trăsături sau relații ce nu au fost cuprinse în cadrul inițial.

Cum se poate contura un astfel de cadru conceptual? În timp ce unii cercetători preferă o formă narativă sau descriptivă, cei mai mulți consideră că o diagramă este mai folositoare. În figura 5.2. este prezentat un exemplu de posibil cadru conceptual.

Recomandări pentru dezvoltarea unui cadru conceptual:

Întreaga diagramă trebuie pusă pe o singură pagină.

Intrările în acest cadru provin din teoriile existente, din alte cercetări pe aceeași temă, împreună cu părerile personale ale analistului. Ar trebui schițate toate modurile în care problema ar putea fi privită, pentru a putea sesiza posibilele suprapuneri, inconsistențe, etc.

Nu va ieși bine de prima dată. Structura finală a cadrului conceptual nu trebuie să fie o sursă de îngrijorare prea mare. Nu există un singur mod în care acesta ar putea fi reprezentat. Trebuie făcute două sau trei încercări. Încercările succesive pot duce la simplificare.

Dacă analistul nu este sigur dacă să includă sau nu o anumită trăsătură sau relație, este recomandabil ca, în acest stadiu, mai curând să o includă decât să o excludă.

Dacă sunt implicați mai mulți cercetători, este bine ca fiecare dintre ei să schițeze independent un cadru conceptual. Este necesar, apoi, acordul asupra punctelor de divergență.

Figura 5.2. Exemplu de cadru conceptual

b) Dezvoltarea unui set de probleme de cercetat

Legătura dintre cadrul conceptual și problemele de cercetat poate fi văzută în moduri diferite. Una dintre perspective este aceea că structura conceptuală permite analistului să extragă problemele ce trebuie cercetate. Dacă am avea o rubrică denumită ”caracteristicile socio-demografice ale elitei politice” legată de o altă rubrică denumită ”valorile împărtășite de către elita politică” și de o alta denumită „structura elitei politicie” atunci ar putea fi sugerate câteva întrebări:

Care sunt caracteristicile socio-demografice ale elitei politice?

Cum afectează aceste caracteristici valorile pe care elita politică le împărtășește?

Cum afectează aceste caracteristici structurile informale existente în rândul elitei politice?

Unii ar putea să considere că este mai ușor să dezvolte inițial un set de întrebări, de probleme de cercetat și apoi să se întoarcă la structura conceptuală. Este posibilă și o abordare combinată: se poate începe cu un cadru conceptual apoi se dezvoltă un set de întrebări, însă nu toate sunt derivate din cadrul conceptual. Apoi, de la listă se revine la structură pentru a observa inconsistențele și omisiunile. În final, trebuie să existe o legătură coerentă între structura conceptuală și întrebări: fiecare parte a diagramei cadrului conceptual trebuie să fie acoperită de un set de întrebări.

Recomandări pentru dezvoltarea unui set de probleme de cercetat.

Este posibil să fie formulate probleme de cercetat încă din stadiul inițial al oricărui studiu de caz, mai ales când se utilizează o abordare puțin structurată.

Faptul că unele probleme par difuze, cețoase, nu trebuie să creeze îngrijorare. Ele pot fi clarificate prin încercări succesive, la fel ca în cazul cadrului conceptual. Sau neclaritatea ar putea fi ea însăși o problemă, la care se poate răspunde doar pătrunzând în interiorul cazului.

În final, ar trebui să rezulte un număr mic de probleme de cercetat: cel mult zece sau, în cazuri extreme, până la douăzeci. Este posibil ca analistul să dorească mai multe întrebări pe lista sa inițială, pentru a nu exclude nici o variantă. Lista poate fi împărțită în câteva probleme principale ale cercetării și probleme posibile, probleme care nu ar trebui pierdute din vedere, mai ales în stadiul inițial.

Doar pentru că o întrebare, o problemă poate fi formulată, nu înseamnă că se poate și răspunde la ea. Analistul trebuie să se asigure că aceasta este cercetabilă, că există posibilitatea de a obține informații referitoare la acea problemă.

Analistul trebuie să ducă tot timpul cu el problemele de cercetat: atât în sens propriu, cât și în sens figurat. Acest fapt este important în etapa revizuirii problemelor, cât și pentru a-i reaminti că sarcina sa este de a colecta informații relevante pentru acestea.

c) Dezvoltarea unei strategii de eșantionare

În cazul anchetei și al experimentului, eșantionarea este utilă în procesul de generalizare statistică. Dacă în cazul studiilor de caz multiple eșantionarea poate avea aspecte similare, pentru studiile de caz individuale ea are o utilitate diferită. Ea pornește, totuși, din același punct: este pur și simplu imposibil să se studieze totul.

Să luăm exemplul unui mic studiu de caz despre introducerea unei noi forme de organizare în cadrul unei facultăți. Nu este fezabil să se strângă infomații despre toate persoanele implicate pentru tot timpul cât ele sunt implicate. Deci trebuie să existe o anumită formă de selecție sau o eșantionare. Aceasta înseamnă că analistul trebuie să decidă în privința câtorva chestiuni: cine, unde, când și ce este întrebat, observat ?

Ce persoane sunt intervievate, observate, etc. ?

În ce locuri (sau despre ce locuri) sunt culese informațiile ?

În ce momente ?

Ce evenimente, activități sunt observate sau despre ce evenimente, activități se întreabă ?

În cazul studiilor mari, care implică sute de persoane, la întrebarea ”cine” se poate răspunde cel mai bine prin procedee de eșantionare aleatoare. Însă, în general, și mai ales pentru studiile la scară mică, un eșantion intenționat este suficient pentru a răspunde la întrebările cercetării.

Miles și Huberman (1984) ilustrează foarte bine problema legată de acest tip de eșantionare luând în considerare un studiu de caz despre arestarea unor suspecți de către poliție. Pornind de la întrebarea „Cum interpretează ofițerii de poliție legea atunci când efectuează arestări ?”, ei au indicat unele posibilități de eșantionare:

în privința locurilor: secția de poliție, mașina patrulei, scena infracțiunii, locuința suspectului;

în privința actorilor: ofițeri de poliție cu diferite caracteristici (grad, vârstă, experiență, rasă, credință, educație) și suspecți (vârstă, rasă, credință, educație, tip de infracțiune);

în privința evenimentelor: arestări, interogări, urmăriri ale suspecților;

în privința proceselor: desfășurarea arestărilor, a interogatoriilor, interpretarea legilor, justificarea legilor.

Studiul se poate desfășura adoptând diverse combinații ale acestor parametri. De exemplu, dacă se pornește cu locurile, să spunem secția de poliție, ar putea să apară următoarele opțiuni:

la secția de poliție, se ia un singur tip de ofițer de poliție, toate interogatoriile făcute pe parcursul unei zile;

la secția de poliție, toate tipurile de ofițeri, interogatoriile și justificarea lor;

la secția de poliție, se ia un singur ofițer care este urmărit pe parcursul mai multor episoade, arestări, urmăriri, interogatorii și justificări;

la secția de poliție, se începe cu interogatoriile și se reconstituie principalele evenimente.

Oricare ar fi calea urmată, alegerea este determinată de problemele ce urmează a fi cercetate și de cadrul conceptual.

Atunci când se stabilește strategia de eșantionare, trebuie luate în considerare constrângerile legate de timp, de accesul limitat, de disponibilitatea persoanelor implicate, de problemele logistice. Orice plan de eșantionare ar fi stabilit este imposibil ca el să fie atins în totalitate. Din fericire, un studiu de caz reprezintă o abordare suficient de flexibilă pentru ca acest lucru să nu constituie o piedică insurmontabilă.

Recomandări în privința eșantionării pentru un studiu de caz

Actul de a reflecta asupra eșantionării este bun din punct de vedere metodologic. Dacă analistul alege o anumită persoană pentru a o intervieva sau a o observa, trebuie să se întrebe: de ce a ales acea persoană? Care sunt implicațiile alegerii altei persoane ?

Se eșantionează oameni, locuri, evenimente și procese. Este importantă legarea acestora de problemele de cercetat și luarea în considerare a modului în care s-ar putea obține răspunsuri, utilizând eficient timpul (atât cel al analistului, cât și al celorlalți).

O regulă fundamentală este aceea că niciodată analistul nu va fi capabil să realizeze în totalitate ceea ce dorește.

Există întotdeauna riscul ca eșantionul să nu fie suficient de larg . Cercetătorul trebuie să-și aloce o parte din timp pentru a lucra la ”periferii”: să discute cu cei care nu sunt în centrul fenomenului ci în vecinătatea sa, cu oamenii care nu mai sunt implicați în mod activ, cu dizidenți, cu renegați, cu excentrici (Miles și Huberman, 1984, pag 92).

d) Alegerea tehnicilor de culegere a datelor

Dacă analistul a luat deja câteva decizii în privința a ce trebuie să cunoască și de ce trebuie să cunoască (din cadrul conceptual și din problemele de cercetat), a ales unde și de la cine va culege informațiile (eșantionarea), problema majoră care rămâne a fi rezolvată este cum va obține aceste informații.

Ca și în cazul celorlalte întrebări, studiul de caz permite o multitudine de abordări în culegerea datelor, de la cele difuze și nestructurate până la cele puternic pre-structurate. La această chestiune nu există un singur răspuns. Deși cercetătorii au preferințe personale, regula de bază este că modul de obținere a informațiilor trebuie să depindă de tipul de studiu care este efectuat. Cadrul conceptual, problemele de cercetat și eșantionul adoptat vor determina în bună măsură modul de culegere a informațiilor.

Dacă se efectuează un studiu de caz de explorare, cu un cadru conceptual redus, cu niște probleme de cercetat foarte generale și cu o strategie de eșantionare slab definită, este inadecvată folosirea unor tehnici standardizate. Dacă se efectuează un studiu de confirmare, unde cercetările anterioare oferă încredere în adoptarea unei structuri conceptuale bine definite, a unui set de probleme de cercetat precise și a unei strategii de eșantionare coerente, analistul poate utiliza tehnici pre-structurate de culegere a datelor. Trebuie de reținut că într-un studiu de caz se utilizează un set de tehnici și nu una singură. Cele mai uzuale sunt:

Observația

Observația participativă: investigatorul depășește rolul de observator pasiv și participă la evenimentele care sunt studiate.

Observația sistematică: utilizează un ghid de observație standardizat.

Observația simplă: observația pasivă, lipsită de implicare

Interviul

a) Interviul deschis non directiv: fără o ordine prestabilită a întrebărilor, chiar fără un set prestabilit de întrebări; intervievatorul direcționează foarte puțin discuția; scopul este de a înțelege modul în care respondentul înțelege o anumită situație

b) Interviul focalizat: presupune utilizarea unui ghid de interviu care să specifice punctele principale ce trebuie atinse; ordinea întrebărilor nu este fixă.

Interviul structurat – implică un set set de întrebări standardizate.

3. Utilizarea documentelor și înregistrărilor – include un spectru larg de materiale scrise, audio sau video: documentele oficiale, stenograme ale unor întâlniri, jurnale personale etc.

În studiile de caz se pot utiliza și multe alte tehnici: chestionarele, testele standardizate (de inteligență, de cunoștințe, de personalitate), scalele de atitudine, istoria vieții etc.

Recomandări în privința alegerii instrumentelor de culegere a datelor în studiile de caz:

Chiar dacă analistul efectuează un studiu cu instrumente prestructurate, el trebuie să fie gata să le modifice dacă experiența de teren îi sugerează că ceva este greșit. Revizuirea instrumentelor poate fi un proces continuu.

Un studiu de caz nu este o anchetă, unde validitatea depinde în mod esențial de caracteristicile instrumentelor de culegere a datelor. Studiul de caz se bazează pe încrederea în instrumentul uman – cercetătorul – mai mult decât pe tehnicile în sine. De aceea caracteristicile și aptitudinile investigatorului sunt cruciale.

Faptul de a gândi la modul de culegere a datelor încă de la început, oferă un feedback folositor pentru stabilirea problemelor cercetării, a eșantionării, a clarificării conceptelor și a stabilirii priorităților în culegerea informațiilor.

Calități necesare unui investigator

Calitatea unui studiu de caz depinde în mare măsură de calitatea investigatorului. Studiul de caz nu este o opțiune ”ușoară” în sensul că oricine îl poate utiliza, fără pregătire, cunoștințe metodologice și abilități analitice. Studiul de caz este ”ușor” în sensul că nu utilizează proceduri rapide, de rutină. Acest fapt îngreunează însă munca, deși o face, în același timp, mai interesantă.

În mod ideal, un studiu de caz necesită investigatori antrenați și cu experiență. Însă sunt necesare și alte calități personale cum ar fi:

Să pună întrebări – este nevoie de o minte iscoditoare. Sarcina analistului este de a cerceta de ce s-au produs anumite evenimente. Aceasta presupune să se întrebe pe el însuși și să-i întrebe și pe alții, ceea ce este o activitate epuizantă din punct de vedere mental și emoțional.

Să fie un bun ascultător – presupune nu doar ascultarea cu ajutorul urechilor ci include și observația, sensibilitatea. „Bun” înseamnă a primi informații noi fără prejudecăți, a nota exact cuvintele spuse, a sesiza dispoziția și componentele afective, a aprecia contextul. Este nevoie de o minte deschisă și de o bună memorie – înregistrarea poate fi de folos, însă nu este un panaceu.

Adaptabilitate și flexibilitate. Studiile de caz se desfășoară rareori exact după planificare. Analistul trebuie să fie capabil să schimbe planurile sau procedurile atunci când apare ceva neprevazut. Trebuie să existe totuși un echilibru între adaptabilitate și rigurozitate.

Aderență la probleme. Investigatorul trebuie să interpreteze informațiile pe parcursul studiului, nu doar să le înregistreze. Fără o aderență puternică la probleme se poate pierde esența, pot fi omise contradicțiile, nevoia de informații suplimentare etc.

Lipsă de prejudecăți. Aptitudinile precedente își pierd sensul dacă sunt utilizate doar pentru a materializa o poziție preconcepută. Investigatorul trebuie să fie deschis la faptul că informațiile culese pot fi contradictorii. Pe parcursul culegerii datelor, informațiile preliminare trebuie supuse părerii critice a colegilor care sunt rugați să ofere explicații alternative și sugestii în privința acestora.

Validitatea și fidelitatea unui studiu de caz

Cum satisfac studiile de caz criteriile validității interne și externe? Mai întâi, după cum am observat deja, validitatea lor internă sau măsura în care studiul spune ce este important despre caz și oferă răspunsuri la întrebările cercetării, depinde de varietatea surselor de informație și de măsura în care aceste surse sunt consistente. Diferitele tipuri de informație pot fi utilizate pentru a verifica tendințe, pentru a elabora explicații, pentru a întări concluzii formulate anterior. De exemplu, s-ar putea începe cu rapoartele oficiale despre deciziile consiliului local al unui oraș, urmat de interviuri, apoi de participarea ca spectator la câteva ședințe. Astfel de analize pot avea un mare impact asupra validității deoarece ele pot oferi adevărata dimensiune a unui caz și pot permite cercetătorului direcții de urmărire a ceea ce este mai important. Studiile de caz sunt singurul design în care datele obținute și analiza se desfășoară simultan. Colectăm niște informații, reflectăm asupra lor, le analizăm și pe baza acestei analize căutăm mai multe informații. Dacă rezultatul este un studiu coerent și plauzibil, putem propune în mod valid o relație de tip cauză-efect.

După cum am menționat anterior, design-ul studiului de caz este slab în ceea ce privește validitatea externă, deși gradul de generalizare variază în funcție de cazul sau cazurile selectate. Gradul de generalizare depinde mai puțin de numărul de cazuri și mai mult de potrivirea corectă între scopul studiului și cadrul conceptual. Putem selecta cazuri pentru că sunt extreme sau neobișnuite, incluzând cele mai bune și cele mai rele exemple; putem selecta cazuri deoarece ele sunt tipice sau reprezentative; sau deoarece ele ilustrează o chestiune de interes particular. Desigur, dacă alegem cazuri reprezentative, studiul va avea un grad mai mare de generalizare. De exemplu, pentru un studiu despre politicile de asistență socială din țările Uniunii Europene, am putea realiza studii de caz despre trei state și am putea include state cu procente diferite de fonduri pentru asistență socială. cazurile neobișnuite și cele care ilustrează ceva de interes anume vor fi mai greu de generalizat; dar dacă sunt bine desfășurate ele pot puncta și dincolo de ele. De exemplu, un studiu de caz despre războiul din Golf, un eveniment de marcă, ar putea oferi date despre războaiele regionale care ar putea fi aplicabile și în alte cazuri.

Exercițiul 5.1. Compararea design-urilor de cercetare

Dezvoltați trei design-uri, după indicații, pentru a examina motivele neprezentării la vot.

quasi-experiment;

anchetă (analiză corelațională);

studiu de caz;

Comparați validitatea lor internă și externă.

4. Evaluarea

Evaluarea nu reprezintă o altă strategie de cercetare, ci este un tip de studiu care are un scop distinct: stabilirea efectelor și eficacității a ceva, în general nou, o inovație, o intervenție, fie ea politică publică, program sau serviciu. În realizarea unei evaluări se pot folosi ca strategii de cercetare experimentul, ancheta, studiul de caz sau combinații ale acestora.

Am consacrat un subcapitol separat evaluării datorită importanței tot mai mari care i se acordă în foarte multe domenii și așteptărilor care apar față de analiști, de a fi capabili să o efectueze. Mai mult, evaluarea este, în mod intrinsec, o acțiune foarte delicată de relevare a deficiențelor, inadecvărilor și de aceea intențiile evaluatorului pot fi prost întelese, iar concluziile sale pot fi ignorate, în lipsa unui profesionalism desăvârșit.

Ca orice analiză politică, evaluarea este efectuată la cererea unui client care, de cele mai multe ori, are un interes direct în privința obiectului evaluării. Deci, evaluatorul nu stabilește acest obiect al evaluării funcție de propriile interese, ci el este deja stabilit de către alții, analistul putând negocia doar modalitățile de abordare, metodele și tehnicile ce vor fi utilizate.

Într-o evaluare, problemele etice abundă. Cine va profita de pe urma evaluării? Cine este adevăratul client? Persoana/organizația care finanțează studiul va beneficia de pe urma lui, sau altcineva? Cum sunt luate în considerare diferitele interese? Evaluarea, rezultatele ei, modul cum acestea sunt prezentate, pot afecta slujbele oamenilor, educația, sănătatea lor? Problemele politice sunt, deasemenea, de neocolit. Odată ales tipul și stilul de evaluare, criteriile ce vor fi utilizate, aceasta va însemna alegerea unei perspective, unor valori sau unor scopuri care să se suprapună, mai mult sau mai puțin, cu cele ale unor actori politici, lideri sau partide (Robson C., 1994, pag.172).

O evaluare subliniază problemele legate de schimbare, indică modificările care sunt necesare programului, politicii, pentru a fi eficace. Totuși, rezultatele unei evaluări reprezintă doar unul dintre factorii care influențează dezvoltarea viitoare a programului. Evaluatorii trebuie să comunice rezultatele muncii lor nu atât colegilor de specialitate din mediul academic, care au cunoștințe și înțeleg cercetarea empirică, cât clienților și decidenților politici, care nu sunt familiari cu domeniul. Aceasta înseamnă că trebuie acordată o atenție deosebită procesului de comunicare, stilului de redactare al raportului de evaluare.

Problemele practice în realizarea unei evaluări sunt și ele importante. Ca în orice analiză politică, termenele sunt precise și, de cele mai multe ori, scurte. Poate fi dificilă contactarea participanților, fie pentru că sunt ocupați, fie pentru că se eschivează; șefii, la diverse niveluri, pot face obstrucții cercetării; administratorii programului pot decide modificarea sistemului în timpul desfășurării studiului, etc., etc.

Definirea evaluării

În literatură pot fi întîlnite multe definiții ale evaluării. Una din acestea, oferite de Ralph Tyler, este următoarea: procesul de determinare a măsurii în care obiectivele unui program sunt realizate (apud Nevo D.,1983, p.118). Alți autori, cum ar fi Cronbach, Stufflebeam, Alkin, consideră evaluarea ca un mod de a asigura informații pentru decidenți. O altă definiție larg acceptată este investigarea sistematică a valorii sau meritului unui anumit obiect (Joint Committee, 1981, p.12). Astfel, Stanford Evaluation Consortium definește evaluare ca o examinare sistematică a evenimentelor rezultate dintr-un program în desfășurare, examinare efectuată în vederea îmbunătățirii acelui program sau a altor programe având același scop general (Cronbach, 1980, p.14).

Evaluarea se preocupă deseori nu doar cu aprecierea valorii sau meritelor, ci și de îmbunătățitirea a ceea ce este evaluat. Iar Michael Quinn Patton consideră că practica evaluării implică o colectare sistematică a informațiilor despre activitățile, caracteristicile și rezultatele programelor, personalului și produselor, pentru a fi utilizate de anumiți oameni, pentru a reduce incertitudinile, pentru a îmbunătăți eficacitatea și pentru a lua decizii în legătură cu ceea ce acele programe, produse sau persoane fac sau afectează (Patton, 1982, p.15).

Această definiție atrage atenția asupra câtorva lucruri esențiale într-o evaluare:

nevoia unei colectări sistematice a informațiilor;

tematica foarte diversă în privința posibilităților de aplicare a evaluării;

pentru a fi efectivă, o evaluare trebuie utilizată de către cineva;

scopurile foarte variate ale unei evaluări.

Funcțiile evaluării

Pot fi identificate patru funcții mari ale evaluărilor:

funcția formativă;

funcția sumativă;

funcția psihologică sau socio-politică;

funcția administrativă;

Evaluările formative sunt preconizate să ajute la dezvoltarea, la îmbunătățirea unui program încă neimplementat.

Evaluările sumative se concentrează asupra aprecierii efectelor și eficacității unui program în desfășurare. Referitor la aceleași funcții, se poate face distincția între evaluările proactive care îi sprijină pe cei ce iau decizii și evaluările retroactive care servesc la certificarea unei acțiuni, la stabilirea responsabilității asupra modului în care s-a desfășurat respectiva acțiune.

A treia funcție, cea psihologică sau socio-politică, a fost mai puțin abordată în literatură. În unele cazuri evaluarea este utilizată pentru a spori îngrijorarea față de anumite activități, pentru a motiva comportamente dorite din partea celor evaluați sau pentru a promova anumite relații publice.

O funcție nu prea populară este aceea a utilizării evaluării în scopul exercitării autorității. În toate organizațiile, superiorii își evaluează subordonații. În multe cazuri o persoană aflată într-o poziție de conducere poate evalua pe cineva doar pentru a-și demonstra autoritatea asupra acelei persoane. Am numit această funcție –”administrativă”.

Tipuri de evaluare

Tipuri diferite de evaluare se referă la probleme diferite și tind să se concentreze asupra unor aspecte diferite ale evaluării. American Research Society a realizat o tipologie a evaluărilor care acoperă atât scopul cât și felul activității cuprinse în evaluare.

Analiză de preinstalare (a contextului, a fezabilității, ”front-end”) – are loc înainte ca programul să demareze, pentru a asigura un ghid în planificare și implementare.

Aprecierea evaluabilității – stabilirea fezabilității procedurii de abordare a evaluării și a metodelor utilizate.

Evaluarea formativă – asigură informații pentru îmbunătățirea programului, pentru modificarea sau managementul său.

Evaluarea de impact (sumativă, a rezultatelor, a eficacității) – determină rezultatele programului, eficacitatea sa, în special pentru a decide în legătură cu finanțarea, continuarea, extinderea sau reducerea acestuia.

Monitorizarea programului – verificarea conformității cu politica respectivă, urmărirea serviciilor oferite, numărarea clienților.

Evaluarea evaluării (evaluare secundară, meta-evaluare) – critica rapoartelor de evaluare, reanalizarea datelor, perspectivă externă a unor evaluări interne (Chelimsky, E.,1988., pag.9 –11).

În practică, orice evaluare are mai mult decât un singur scop, iar în cadrul fiecăruia dintre tipurile anterioare de evaluare pot fi inventariate mai multe activități specifice :

Evaluarea vizibilității – cine știe despre program ? Ce se știe despre acesta ?

Evaluarea cost-beneficiu – relația dintre costul programului și beneficiile sale, exprimate în termeni monetari.

Evaluarea cost-eficacitate – relația dintre costul și beneficiile programului, beneficiile fiind exprimate în termeni non-monetari.

Evaluarea criteriilor de referință – măsura în care au fost atinse obiective specifice, la nivelul dorit.

Asigurarea calității – sunt atinse în mod sistematic standardele minime acceptate? Cum poate fi monitorizată și demonstrată calitatea? (Robson, C., 1993, pag.178)

Pot fi identificate și o serie de pseudo-evaluări, utilizate pentru a acoperi adevăratele motive ale celui care finanțează evaluarea sau lipsei de profesionalism a evaluatorului. Prima categorie include: sublinierea aparențelor; încercarea de a acoperi limitările sau eșecurile unui program; utilizarea politică a unei evaluări pentru a distruge un program; utilizarea rituală a unei evaluări, fără intenția reală de a folosi rezultatele ei, fapt care survine atunci când evaluarea este necesară pentru finanțarea unui program; utilizarea nevoii de evaluare ca o scuză pentru amânarea sau evitarea acțiunii (Suchman, 1967). În cea de-a doua categorie sunt cuprinse evaluările făcute repede și la cel mai scăzut cost posibil (”quick and dirty”), evaluările cu un raport final voluminos, evaluările presupuse, făcute fără culegerea informațiilor și evaluările concentrate pe personal (dacă stafful programului este drăguț, prietenos, etc). (Patton, 1981)

Probleme în utilizarea evaluărilor

Obstacolele în utilizarea evaluărilor par să fie la fel de variate ca și tipurile de evaluări. Cele mai obișnuite pot fi încadrate în trei categorii: (a) proasta înțelegere a procesului prin care poate fi utilizată o evaluare; (b) natura amenințătoare a evaluării și (c) relevanța ei.

Cea mai tipică așteptare despre cum ar putea fi utilizată o evaluare de către o agenție guvernamentală constă în faptul că informațiile astfel generate vor determina luarea deciziilor viitoare. În realitate, rezultatul unei evaluări reprezintă doar unul din elementele procesului decizional, influența evaluărilor fiind lentă și cumulativă în timp.

O altă neînțelegere a utilizării rezultatelor unei evaluări este presupunerea că nevoia de evaluare este sinonimă cu nevoia de noi informații. În realitate, decidenții solicită deseori evaluări nu doar pentru a avea noi date, ci și dintr-o multitudine de motive personale, cum ar fi:

atunci când sunt implicați într-un program în care nu au încredere și doresc să se protejeze;

atunci când programul reprezintă un domeniu al unui adversar politic, iar evaluarea poate fi folosită ca instrument de distrugere;

atunci când se așteaptă la un atac și trebuie să își pregătească apărarea, etc.

Efectele unei evaluări se pot diminua drastic atunci când ea nu face parte dintr-un ciclu continuu de operații ale organismului evaluat, atunci când este izolată de alte activități.

Aaron Wildawsky sublinia: ”Dacă nu știi cum se face o evaluare, ar putea fi o problemă pentru tine, însă pentru nimeni altcineva. Dacă știi cum să evaluezi, devine o problemă pentru ceilalți” (apud Chelimsky, E., pag.17). O problemă majoră în utilizarea evaluarii este dată de amenințarea care o reprezintă. De unde apare această amenințare? În primul rând raportul de evaluare este o informație publică, care odată produsă, nu poate fi ținută secretă, pentru uzul privat al decidentului. Astfel, pot ajunge informații și la adversari. Un al doilea motiv este legătura evaluării cu schimbarea. O evaluare poate asigura căi de îmbunătățire a unui set de activități, indiferent de scopul inițial al acesteia. Însă îmbunătățirea implică întotdeauna o schimbare, modificarea status-quo-ului, iar schimbarea este percepută ca o amenințare.

Unele dintre cele mai întâlnite plângeri făcute de către utilizatori în privința rezultatelor evaluărilor este că dacă acestea sunt relevante pentru unii dintre beneficiari (cei interesați de îmbunătățirea execuției unui program, de exemplu) ele au o utilitate limitată pentru alții (de exemplu pentru cei interesați în stabilirea responsabilităților). Timpul scurt în care, în general, trebuie realizată o evaluare, poate ridica și el întrebări în privința calității acesteia.

Proiectarea unei evaluări

Dacă nu sunt șanse de a fi efectuată în mod corespunzător, din punct de vedere tehnic și din punct de vedere etic, o evaluare ar trebui mai curând evitată. Criteriul utilității este esențial într-o evaluare: scopul acesteia nu este de a demonstra ceva, ci de a îmbunătății ceva, iar dacă nu există un utilizator care ar putea folosi rezultatele, efectuare evaluării este inutilă. Un alt criteriu este cel al fezabilității: o evaluare trebuie făcută doar atunci când este fezabil din punct de vedere politic, practic și al raportului cost /eficacitate.

O analiză trebuie să fie cât mai simplă posibil, trebuie evitată complexitatea inutilă. Evaluatorul trebuie să gândească întotdeauna defensiv, datorită multitudinii de probleme etice și politice care pot să apară.

Harlen și Elliot (1982) propun o serie de pași în planificarea unei evaluări:

Motive și scopuri

– Pentru cine este evaluarea?

– De ce este făcută?

– Cine va avea informațiile astfel obținute?

Valoarea

– Va fi luată vreo decizie sau va urma vreo acțiune ca urmare a rezultatelor evaluării?

– Este cineva sau ceva care ar putea bloca desfășurarea ei?

Interpretarea

– Cei care sunt implicați în evaluare sunt de acord în privința naturii ei?

Subiectul

– De ce fel de informații este nevoie?

Evaluatorul/ evaluatorii

– Cine culege informațiile?

– Cine scrie raportul?

Metodele

– Ce metode sunt necesare în culegerea informațiilor cerute?

– Pot fi ele aplicate în timpul disponibil?

– Sunt ele acceptabile pentru cei implicați?

Timpul

– Cât timp poate fi alocat evaluării?

– Este suficient pentru culegerea și analizarea informațiilor?

Permisiuni și control

Trebuie cerute permisiuni pentru a desfășura evaluarea?

Participarea este voluntară?

Cine decide ce va intra în raport?

Utilizarea

Cine decide cum va fi utilizată evaluarea?

Cei implicați vor putea să vadă o schiță a raportului?

Este forma raportului corespunzătoare pentru audiența căreia i-a fost destinat (stil, lungime)?

Iris Gevamay propune și ea o serie de etape în efectuarea unei evaluări, etape asupra cărora putem exemplifica, folosind o situație din mediul politic românesc.

Cine este clientul? În cazul exemplului nostru, să presupunem că acesta este Ministerul Agriculturii.

Care este dorința acestuia, care sunt nevoile lui, ce proiect solicită să fie evaluat ? – evaluarea, de exemplu, a implementării legii de restituire a pământului 18/1991;

Care sunt simptomele care au condus la ideea că este necesară o evaluare? – scăderea producției agricole; degradarea unor terenuri; creșterea numărului de procese legate de posesia pământului; migrația urban- rural.

Care sunt funcțiile evaluării? – retroactivă și socio-politică.

Care este, de fapt, problema? Aceasta trebuie definită într-o propoziție scurtă, care să arate o discrepanță, o ”prăpastie”, că ceva este prea mult sau prea puțin. În exemplul nostru: scăderea suprafețelor loturilor de pământ.

Care este întrebarea care conduce evaluarea? În cazul nostru, aceasta ar putea fi: care este efectul reducerii suprafețelor loturilor de pământ asupra vieții țăranilor?

Care sunt variabilele legate de definirea problemei și de întrebarea conducătoare? – suprafața lotului agricol, viața țăranilor.

Care sunt criteriile ce pot fi utilizate pentru fiecare variabilă? Aceste criterii pot fi cantitative, calitative sau comparative – suprafața medie a unui lot; venitul mediu într-o gospodărie țărănească; atitudinea țăranilor față de propria situație.

Care sunt întrebările operaționale ?

Cum diferă suprafața medie a unui lot în funcție de regiune?

În ce măsură reducerea suprafeței loturilor de pământ afectează nivelul de trai al țăranilor?

Care este atitudinea agricultorilor față de situația lor?

10. Care sunt indicatorii utilizați? Pentru fiecare întrebare operațională pot fi indentificați mai mulți indicatori.

a. suprafața medie a unei gospodării ha

– numărul mediu de loturi dintr-o gospodărie;

– suprafața medie a unui lot ha

b. calitatea locuirii

– suprafața casei;

– materialele de construcție utilizate;

dotări: fântână, pompă, etc;

posesia de bunuri de folosință îndelungată: mașini agricole, autoturisme, televizor, etc;

îmbrăcămintea;

timpul liber;

consumul cultural;

c. atitudinea față de proprietate, față de politica agricolă a guvernului, față de nivelul lor de trai.

11. Care sunt obiectele evaluării? – persoanele care locuiesc în regiunile rurale.

12. Care este strategia de cercetare cea mai adecvată? – ancheta, utilizând o eșantionare grupală.

13. Care sunt tacticile (metodele) de culegere a informațiilor? – studierea documentelor oficiale, observația, chestionarul aplicat de operator.

14. Care sunt instrumentele utilizate? – ghid de culegere a informațiilor oficiale, ghid de observație, formularul chestionarului.

15. Cum este asigurată validitatea și fidelitatea instrumentelor? – prin folosirea mai multor metode de culegere a datelor; prin pretestarea instrumentelor (studiu pilot); prin compararea rezultatelor obținute în sate similare (ca mărime, structură a populației, poziție geografică) de către echipe diferite.

Evaluare și politică

Este aproape inevitabil ca o evaluare să aibă și o dimensiune politică. Inovațiile, programele noi, politicile noi vor avea avocații, sprijinitorii lor, după cum vor avea și criticii lor, scepticii de serviciu. Cei implicați în desfășurarea programelor pot avea de câștigat sau de pierdut destul de mult de pe urma rezultatelor unei evaluări: slujbe, bani, resurse.

Evaluările tind să se concentreze fie asupra programelor, inițiativelor din spațiul politic, fie asupra unor probleme din lumea afacerilor, din educație, etc. Datorită implicațiilor politice, evaluările și rezultatele lor prezintă interes pentru o gamă largă de decidenți, la nivel național sau local, pentru politicieni și pentru funcționari publici, pentru agențiile responsabile de administrarea programelor sau politicilor și pentru conducătorii acestora, pentru cei care sunt ”țintele” programelor, clienții intervenției, pentru plătitori de impozite, pentru cetățeni în general. Este aproape imposibil ca interesele tuturor acestor grupuri să fie identice, ceea ce garantează faptul că, indiferent de rezultatele evaluării, unii vor fi mulțumiți iar alții vor fi nemulțumiți.

Aceasta înseamnă că efectuarea unei evaluări nu este o activitate pentru cei care sunt sensibili la critici sau sunt deranjați de controverse. Criticile pot fi metodologice (despre modul în care s-a desfășurat evaluarea), politice (despre rezultatele evaluării) sau pot fi critici metodologice care maschează de fapt interese politice. (Berk, Rossi, 1990). Cea mai importantă implicație este că trebuie acordată o atenție meticuloasă proiectării și desfășurării cercetării, pentru a-i asigura pe cei implicați că preocupările lor au fost luate în considerare. Nu metodele de colectare a informațiilor sunt însă cel mai important lucru într-o evaluare, ci utilizarea acestor informații pentru scopul propus al evaluării.

Exercițiul 5.2. Proiectarea unei evaluări

Proiectați o evaluare a sistemului de distribuire a burselor în Universitatea „Al. I. Cuza” Iași.

Concluzii

Acest capitol a continuat discuția privind strategiile de analizare a relațiilor dintre variabile prin descrierea a patru tipuri de design de cercetare. A început cu descrierea modului de stabilire a cauzalității în experimente și quasi-experimente prin controlul altor variabile. De obicei, cei care desfășoară analize politice cantitative se bazează pe analiza corelațională. Este mai utilă pentru noi, permițându-ne să căutăm în mod sistematic relațiile dintre câteva variabile, deși este mai dificil de stabilit cauzalitatea pe baza acestui design. Chiar dacă există o relație între două variabile, este adesea greu de determinat care variabilă a precedat-o sau a cauzat-o pe cealaltă. Urmează apoi studiile de caz, care sunt utile mai ales în realizarea unor analize descriptive de profunzime ale unui caz, ținând cont de contextul lui. Evaluarea, chiar dacă nu reprezintă o strategie de cercetare, a fost inclusă în acest capitol datorită importanței tot mai mari care se acordă acestui tip de studiu. Am examinat pe scurt cele patru design-uri de cercetare pe baza validității interne și externe. Tema de bază în acest capitol a fost că design-urile trebuie să se potrivească cu întrebările inițiale, cu circumstanțele și cu fezabilitatea strategiei.

Fezabilitatea implică alte două puncte importante: Cum intenționăm să măsurăm conceptele pe care le examinăm, și ce tipuri de date intenționăm să folosim? Acestea sunt subiectele pe care le vom detalia în capitolele următoare.

6. Conceptele și variabilele măsurării

Termenii discursului politic: concepte și alte definiții

Acest capitol revine asupra chestiunilor din capitol 1 și subliniază faptul că e dificil de observat, de măsurat sau de comparat direct atunci când este vorba de termeni ca slăbiciune militară sau putere politică. Deoarece puterea nu poate fi direct observată, doi oameni care utilizează cuvântul putere pot să înțeleagă lucruri extrem de diferite prin acest termen. Ca urmare, discursul politic este adesea foarte imprecis și chiar înșelător. Astfel că devine extrem de dificilă analiza propozițiilor care conțin astfel de termeni. Și totuși putere este un exemplu de termen imprecis care subliniază fațete de o importanță extremă ale vieții politice. De aceea este imperativ să se găsească modalități de a vorbi despre ea mai clar și de a lega acest termen de elemente concrete. Acest capitol indică în ce mod se pot stabili legăturile dintre termenii cel mai adesea impreciși pe care îi folosim în discursul politic și datele pe care le observăm.

Votăm în ziua alegerilor și apoi ne referim la activitatea aceasta ca fiind participare. Citim despre modul în care membrii Parlamentului votează anumite legi și mai târziu ne referim la comportament politic. Auzim că un senator a votat pentru un cod al muncii ce oferă foarte multe drepturi angajaților și atunci îl considerăm de stânga. În fiecare din aceste cazuri am observat un eveniment concret și apoi am făcut o generalizare abstractă pornind de la el. Când mai târziu aflăm că șeful unui sindicat militează pentru programe de pregătire la locul de muncă pentru muncitori, legăm această informație de informația anterioară despre senatorul care este de acord cu propunerea de cod al muncii și apoi aplicăm termenul de stânga ambilor indivizi. Nu observăm că ei sunt de stânga, ci faptul că iau poziții care se numesc de stânga. Acești termeni generali sau etichete se numesc concepte și, după cum s-a descris în capitolul 1, ele reprezintă tocmai baza limbajului nostru, mai ales a limbajului nostru politic.

Conceptele nu există de fapt în lumea externă. Nu putem să observăm direct participarea sau comportamentul politic, așa după cum nu putem observa nici stângismul. Aceste concepte sunt generalizări pe care le realizăm pe baza unor observații directe și unele dintre ele rămân mai aproape de observația originală decât altele. Să ne amintim că în capitolul 1 am discutat despre termenii abstracți și concreți și am aflat că termenii concreți sunt mai aproape de realitate deoarece se referă la observații reale. Termenii abstracți sunt mai departe de observațiile inițiale, iar utilizatorul poate chiar să fi uitat care sunt dovezile empirice pe care se bazează conceptul folosit. Conceptele abstracte sunt deci extrem de dificil de interpretat și de utilizat de către cercetător. Despre termenii prezentați în paragraful anterior, prezența la vot (participare) este destul de concret, comportament politic este ceva mai abstract, iar de stânga este foarte abstract. Când oamenii vorbesc despre vot, oricine are o idee clară despre ceea ce vor să zică, chiar dacă nu știm exact la care alegeri se referă sau dacă se referă la faptul că cineva votează în mod regulat sau că a votat doar o dată. Când o persoană se referă la comportament politic, puteți să vă imaginați membrii parlamentului făcând lucruri de genul întâlnirilor pentru a discuta legislația și a vota legi. Totuși nu sunteți siguri ce vrea să zică vorbitorul prin acest termen. Și când cineva utilizează termenul de stânga, este destul de dificil să vă imaginați la ce se gândește persoana și ce vrea să zică prin acest termen.

Exercițiul 6.1

Căutați între conceptele prezentate mai jos și plasați-le pe linie conform cu măsura în care voi le considerați abstracte sau concrete.

Concret______________________________________________________Abstract

Putere militară, implicare comunitară, conservatorism, dezvoltare, apatie, creștere economică, interes politic, acțiune politică.

A măsura conceptele presupune patru pași. Primul este de a ne gândi la ceea ce înseamnă conceptul în cercetarea noastră și în ce mod îl vom defini. De exemplu, apatie, poate fi definit în mai multe feluri și sarcina noastră inițială este de a clarifica aspectele apatiei care ne interesează. După cum am învățat în capitolele anterioare, această alegere depinde de un număr de factori, cum este teoria pe care o examinăm, ipotezele opuse pe care dorim să le comparăm, modelul pe care îl testăm și relațiile pe care le explorăm. Al doilea pas este de a decide care variabile vor fi folosite pentru a măsura conceptul. Variabilele alese trebuie să îndeplinească două criterii: trebuie să fie relevante pentru înțelesul conceptului pe care l-am ales în pasul întâi și trebuie să ne aducă cât mai aproape de date și de dovezi reale. Dacă ne interesează studierea conceptului de apatie, nu este evident ce operații vom folosi pentru a-l măsura. Dacă îl transpunem în variabila neparticipare la vot, totuși, putem să ne gândim într-adevăr la ce dovezi putem să folosim pentru a-l studia. Astfel variabila “prezența la urne” poate fi folosită pentru a studia conceptul de apatie. Mai precis, apatie s-ar defini ca una din valorile “prezenței la urne”. Prezența la urne este relevantă pentru conceptul de apatie și este relativ ușor de găsit date care să o descrie. De exemplu, putem obține cifre privind numărul celor care nu votează la anumite alegeri.

Al treilea pas în măsurarea unui concep este de a propune o definiție operațională sau un set de indicatori ai variabilelor. Acestea se referă la sarcinile sau operațiile efective pe care le folosim sau la tipurile efective de date pe care le folosim pentru a măsura variabila. De exemplu, un indicator al nonvotării ar fi cifrele privind prezența la urne la alegerile prezidențiale. Un indicator privind ce grupuri din electorat participă la vot ar fi răspunsurile alegătorilor la sondaje și la exit-poll-uri.

Al patrulea pas în măsurarea unui concept este de a selecta datele efective sau instrumentele pentru a măsura indicatorii pe care îi alegem. De exemplu, am putea folosi datele oferite de Biroul Electoral Central în privința prezenței la urne. Un alt instrument ar fi exit-pol-ul efectuat de instituțiile de sondare. Instrumentele, deci, punctează seturile efective de date.

Ne putem închipui procesul de măsurare ca un fel de pâlnie, cu un concept la capătul mai larg și cu datele la capătul îngust. Ideea este de a ne deplasa progresiv către date, de a redefini conceptul astfel încât să putem vorbi despre el în termenii dovezilor concrete pe care le colectăm. Figura 6.1. descrie pașii acestui proces. Pe stânga sunt pașii generali pe care îi facem. Pe dreapta pașii sunt aplicați asupra unei analize a participării.

Figura 6.1. Trecerea de la concepte la date

Definirea conceptului. Cel mai adesea asociem participarea cu alegerile. Alternativ, am putea defini participarea ca participare la întruniri politice, la întâlniri cu diferiți candidați. Prima alegere, participarea la vot, ar fi cea mai utilă dacă dorim să comparăm schimbările la nivelul participării sau dacă dorim să observăm tendințele generale ale participării în ultimul deceniu. A doua alegere, întâlnirile, ar fi o definire mai bună dacă am studia varietatea modalităților în care diferitele grupuri participă la politică. Sunt și oameni care în mod normal nu votează, dar care se implică în politică atunci când probleme care îi interesează se află în dezbatere publică. Dacă ne referim doar la vot și nonvot pentru a studia participarea, nu vom afla niciodată cum participă în alt fel nonvotanții. Ideea este că nici una dintre definiții nu este adevărată sau falsă, ci fiecare din ele este mai mult sau mai puțin utilă în funcție de interesele cercetării.

Alegerea variabilei. O modalitate frecventă de a studia participarea este de afla prezența la urne, care devine variabila ce va fi folosită, după cum indică figura 6.1. Trebuie să mergem mai departe însă și să specificăm la ce tipuri de alegeri ne referim. Este ceva obișnuit de a alege alegerile prezidențiale deoarece se dispune de foarte multe informații în această direcție. Însă, am putea alege și prezența la alegerile locale.

Alegerea definiției operaționale. Apoi trebuie să alegem operațiile pe care le vom folosi pentru a obține dovezile necesare sau indicatorii prezenței la urne. Poate să pară că indicatorii pentru variabila participare la vot sunt foarte evidenți, dar încă nu este clar ce operații efective vom folosi pentru a-l măsura. Dacă dorim să aflăm cât de mulți oameni din comunitatea noastră locală au votat, cum vom afla asta? O posibilitate este de număra oamenii care intră în centrele de votare, dar asta solicită foarte mult timp. O metodă mai ușoară este de a merge la Biroul electoral local imediat după alegeri și a cere oficialilor datele privind prezența. Chiar mai ușor este de a căuta raportul privind prezența la urne în ziar. O altă opțiune este de a realiza o anchetă și a întreba oamenii dacă au votat sau nu. Fiecare din aceste opțiuni punctează o definiție operațională diferită sau la un indicator diferit a variabilei voastre, prezența la urne. Pentru acest exemplu, să alegem indicatorul răspunsurile cetățenilor la ancheta privind comportamentul de vot la ultimele două alegeri prezidențiale.

Alegerea instrumentelor, măsuri efective, seturi de date. Pasul final este de a specifica datele efective pe care le vom aduna sau instrumentul pe care îl vom folosi pentru a ne măsura indicatorii. În cazul votării, instrumentul ar trebui să puncteze întrebările propuse și grupurile intervievate sau anchetate. De exemplu, indicatorul ar putea fi o serie de întrebări dintr-un sondaj efectuat după alegerile prezidențiale din 2014. Ar putea include întrebări, sursa unde ar putea fi găsite, datele anchetei. Cu alte cuvinte, instrumentele ne spun exact ce date am folosi (vezi figura 6.1).

Uneori măsurătorile sunt evidente odată ce a fost definit operațional un termen, alteori însă nu. A vota, de exemplu, este destul de apropiat de date și odată ce ne-am decis să ne axăm pe votare și nonvotare, trebuie pur și simplu să găsim o sursă de informație despre prezența la urne. În alte cazuri însă măsurile nu sunt chiar atât de evidente din definiție. Oricând suntem forțați să depindem de datele culese de alții, suntem limitați în alegerea măsurilor de datele la care avem acces și, de aceea, trebuie să fim foarte imaginativi. Ca întotdeauna când le folosim, trebuie să legăm variabilele pe care le-am ales de măsuri specifice și de datele disponibile.

Să luăm în considerație un alt exemplu. Conceptul de dezvoltare politică nu numai că este dificil de definit și de măsurat, dar are și importante implicații politice. Astfel, nu este de loc surprinzător că definirea lui s-a schimbat pe măsură ce prioritățile politice s-au schimbat. La sfârșitul anilor ’40, analiștii tindeau să definească conceptul de dezvoltare ca proces economic și să se bazeze pe variabile economice cum ar fi nivelul de industrializare. Indicatorul cel mai uzual folosit era procentul muncitorilor agricoli: o țară era dezvoltată dacă nu mai mult de 25% din forța de muncă lucra în agricultură. Măsurarea unor astfel de date se găsește în multe cărți de referință.

Prin anii ’60, analiștii au redefinit conceptul. Ei erau îngrijorați că accentul pus pe industrializare ar fi fost o prejudecată occidentală și au fost de asemenea mult mai interesați de capacitatea politică a unei națiuni de a oferi servicii și de a răspunde cerințelor politice. O definiție influentă a dezvoltării în această perioadă a fost oferită de Gabriel Almond și G. Bingham Powell. Ei au ales variabila “capacitatea distributivă”, sau abilitatea unui guvern de a distribui bunuri cetățenilor săi.

Ținând cont de definiția lui Almond și Powell privind conceptul de dezvoltare și alegerea de către ei a variabilei “capacitate distributivă”, ce măsurători specifice ar fi putut ei să folosească? Înainte de a citi mai departe, încercați să scrieți ce termeni empirici asociați cu dezvoltarea. __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Cât de adecvate și de utile considerați că sunt următoarele măsuri, și de credeți că au fost ele alese?

Definiții operaționale propuse pentru capacitatea distributivă:

Hectare de pământ arabil pe cap de locuitor angajat în activități agricole;

Procent din bugetul guvernării centrale alocat asistenței sociale (se includ sănătatea, educația, serviciile sociale etc), exprimat ca medie anuală.

Procent din populația totală care au studii mai ridicate decât școala primară.

Autorul acestor definiții operaționale observă că al doilea și al treilea item sunt indicatori mai buni ai “capacității distributive” față de primul, deoarece ele pun accentul pe activități prezente ale guvernului. Primul indicator, pământ arabil, arată cât de mulți oameni dețin pământ și ne spune ceva despre abilitatea guvernului de a distribui beneficii, deși este mai puțin direct relevant și de aceea nu e un indicator chiar atât de bun ca ceilalți doi.

În anii ’80 conceptul de dezvoltare a fost încă odată redefinit. Pentru unii, acum el se referă la capacitatea oamenilor de a face alegeri. Observatori recenți au pus accentul pe variabile ca distribuția beneficiilor economice și sociale în cadrul unei națiuni. Deoarece această distribuție poate fi făcută prin sectorul privat sau prin guvern, analiștii nu se mai axează doar pe capacitatea guvernului de a oferi aceste beneficii. În schimb, ei caută indicatori ai alfabetizării, sănătății, distribuției veniturilor, și se axează mai puțin pe programele și cheltuielile bugetare.

Tabelul 6.1. unește definițiile despre participare, opoziție, și dezvoltare politică.

Tabel 6.1. Definiții empirice ale conceptelor

Exemple de definiții empirice

Concept: interes fața de politică

Gradul în care cineva se preocupă de evenimente politice și guvernamentale.

Variabile

Nivelul de informații despre politică.

Măsura în care discută despre politică și guvern.

Definiții operaționale

Răspunsuri la întrebări de anchetă care arată că respondentul poate identifica oficialitățile locale sau centrale

Răspunsuri la întrebări de anchetă care arată că respondentul discută probleme politice cu alții.

Instrumente sau măsuri

Sursa răspunsurilor, cum este sondajul IMAS sau un sondaj efectuat de o altă organizație, poate locală.

Concept: capacitate militară

Abilitatea unei națiuni de a preîntâmpina sau de a câștiga o confruntare militară.

Variabile

Bani cheltuiți pe înarmare și personal militar.

Armelede care dispune o națiune.

Personalul militar.

Definiții operaționale

Miliarde de lei repartizate din bugetul național.

Numărul de tipuri specifice de arme și de personal raportat de armată.

Instrumente și măsuri

Bugetul pe anul 2002.

Raporturi privind armele în rubrici specifice ale unui ziar.

Concept: personalitatea autoritară

Personalitate caracterizată prin etnocentrism, intoleranță, conservatorism extrem, dogmatism și acceptarea controlului.

Variabile

Dorința de a-i controla pe ceilalți.

Definiții operaționale

Nivel înalt (mai mare de 80%) de acceptare la întrebarea dintr-o scală elaborată pentru a măsura controlul, cum este “această țară are nevoie, mai mult decât de legi sau programe, de câțiva lideri curajoși în care poporul să poată avea încredere totală.”

Instrumente și măsuri

Rezultatele unei anchete care include întrebarea de mai sus.

Exercițiul 6.2. Operaționalizarea conceptelor

Iată o listă de concepte. Indicați variabilele relevante și cel puțin un indicator care ar putea fi inclus într-o definiție operațională. (bazați-vă pe cunoștințele voastre generale).

Violență politică. Variabile: _______________________________________

Indicator(i)________________________________________________

Clasă socială. Variabile______________________________________

Indicator(i)________________________________________________

Elită politică. Variabile________________________________________

Indicator(i)________________________________________________

Regim democratic. Variabile__________________________________

Indicator(i)________________________________________________

Forță militară. Variabile_____________________________________

Indicator(i)________________________________________________

Citiți următoare ipoteze. Subliniați termenii care trebuie operaționalizați și elaborați definiții operaționale pentru fiecare.

Oamenii care se preocupă de siguranța lor au mai puține accidente.

_____________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Social democrații se opun mai mult decât liberalii retrocedării tuturor imobilelor.

_____________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

Trecerea de la variabile la concepte

După cum am observat anterior, când definim operațional conceptele, trebuie să ținem cont de conceptul pe care îl măsurăm, dar și de datele de care dispunem. Până acum, am început cu conceptele și am încercat să trecem prin pâlnie către datele reale (vezi figura 6.1.). putem dori să inversăm procesul. Uneori avem date efective adunate de alții. Pentru a vedea dacă datele ar putea fi utile, trebuie să ne gândim ce concepte ar putea fi măsurate utilizând respectivele date. Anterior am utilizat date despre speranța de viață în câteva țări. Pe lângă faptul că ne oferă informații despre numărul de ani pe care oamenii din țările respective se așteaptă să-i trăiască, aceste cifre ne indică oare și alte concepte? Am putea să le utilizăm ca o definiție operațională a dezvoltării. Ele nu ne spun ceea ce de obicei înțelegem prin dezvoltare, dar cei mai mulți oameni ar fi de acord că ele reprezintă o parte din asta. Începeți cu următoarele variabile, și găsiți conceptele de care se leagă.

Stabilirea încrederii

Cum poate fi convins clientul, cum se poate convinge analistul însuși că rezultatele cercetării merită să fie luate în considerare? Ce face un studiu să devină credibil, să fie de încredere? Ce fel de argumente pot fi folosite? Ce întrebări trebuie puse? Ce criterii sunt utilizate?

Multe dintre acestea țin de domeniul bunului simț însă doar intenția nu garantează calitatea unei cercetări. Analistul trebuie să-și convingă clientul prin intermediul unor argumente clare, logice, bine scrise și bine prezentate, care să răspundă la problemele acestuia. Acest fapt nu este doar o simplă problemă de prezentare, ci reprezintă o chestiune fundamentală a cercetării însăși.

Validitatea și fidelitatea instrumentelor de cercetare sunt termeni cheie în caracterizarea încrederii într-un anumit studiu.

Validitatea reprezintă gradul în care în care un instrument explorează (măsoară) ceea ce investigatorul intenționează să exploreze (măsoare) cu el. Validitatea se referă la conceptul pe care îl măsurăm: o măsură validă oferă informații utile despre conceptul respectiv.

Fidelitatea este subsumată validității și arată în ce măsură un instrument are stabilitate în producerea de rezultate, în sensul că, pentru stări reale identice ale lucrurilor instrumentul oferă rezultate identice (Rotariu și Iluț, 1997, pag. 97-101). Fidelitatea se referă la măsură și nu la concept: o măsură de încredere ne oferă același rezultat indiferent cine face măsurătorile și în ce condiții. Un instrument poate să fie fidel, fără a fi și valid, însă situația inversă este imposibilă.

Validitatea

În trecerea de la concepte la date putem avea unele dificultăți. Putem alege o variabilă care se referă de fapt la un alt concept sau la o parte relativ neimportantă a conceptului. Sau putem avea dificultăți în a găsi indicatori care să ne spună ceva despre o anumită variabilă. Aceste probleme țin de validitate. Și cu cât un concept este mai abstract, cu atât e mai dificil să găsim variabile și indicatori valizi. De exemplu, am discutat despre conceptul de dezvoltare și am propus variabile alternative, cum ar fi creșterea economică și distribuția serviciilor. Apoi am propus definiții operaționale pentru fiecare variabilă (vezi tabelul 6.1.). care dintre variabile și definițiile operaționale se apropie mai mult de ceea ce ați înțeles întotdeauna prin conceptul de dezvoltare?

Variabilele care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării: _________________________________________________________________

Variabilele care se potrivesc mai puțin cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării: _________________

_______________________________________________________________________________________

Alegeți una din variabilele care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării, și indicați care din definițiile operaționale se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării: _____________________

________________________________________________________________________________________

Variabilele și definițiile operaționale care se potrivesc cu punctul vostru de vedere asupra dezvoltării au mai mare validitate decât cele care nu se potrivesc.

Considerați validitatea unei încercări relativ recente de a măsura schimbările în cultura politică. Marea Britanie a suferit schimbări politice largi, inclusiv declinul încrederii și consensului și o creștere a conflictului ideologic. Samuel Beer susține că o explicație pentru aceste schimbări este populismul crescând din cultura politică a țării, care, spune el, a început odată cu mișcarea contraculturală din anii ’60. El a examinat conceptul de populism pe care îl definește ca “sentimentele de individualism intens și de respingere romantică a constrângerilor obișnuite asupra comportamentului”. Aceste sentimente sunt variabilele pe care le-a selectat pentru a defini populismul. Pentru definițiile operaționale ale acestor variabile el a revenit la versurile cântecelor grupului Beatles, deoarece ele reflectă sentimentele pe care el le-a asociat cu populismul. El susține că popularitatea versurilor în anii ’60 este un indicator al creșterii populismului în acea perioadă. vi se pare validă această definiție operațională? În ce măsură aceste versuri indică variabilele individualism și respingere a constrângerilor uzuale?

Unele definiții operaționale folosite în mod curent pun probleme de validitate. Considerați variabila „cheltuielile guvernului”, care este adesea folosită pentru a defini conceptul de eficiența guvernării. De exemplu, un studiu care compară eficiența guvernării din Iași și București în oferirea asistenței sociale ar putea foarte bine compara cheltuielile pe asistență socială în cele două orașe. Dacă Bucureștiul cheltuie mai mult pe cap de locuitor, suntem înclinați să spunem că Bucureștiul este mai eficient în politica de asistență socială. Ce probleme privind validitatea apar când folosim variabila “cheltuieli” pentru a trage această concluzie? _______________________ _____________________________________________________________

(Criticii susțin că banii cheltuiți pe asistență socială măsoară doar în parte ceea ce înțelegem prin politică eficientă de asistență. Trebuie să studiem și impactul acestor cheltuieli și modul în care sunt ei distribuiți. Bucureștiul poate avea un buget mare, dar ei pot cheltui banii foarte ineficient și poate lăsa pe dinafară unii dintre oamenii care chiar au nevoie de asistență socială.)

Până acum ar trebui să fie clar că nici una din variabile și nici indicatorii lor nu este în totalitate validă sau în totalitate nevalidă și că cele mai multe ridică unele probleme privind validitatea.

Astfel, de obicei descriem un indicator ca foarte valid sau nu foarte valid sau ca mai valid decât un altul. Deoarece e dificil de găsit măsuri care să fie atât de valide cât vrem noi, e de preferat să ne bazăm pe două sau mai multe variabile pentru a ne măsura conceptele și pe două sau mai multe definiții operaționale pentru a ne măsura variabilele. De obicei, nici o singură variabilă nu poate reflecta corect și în întregime înțelesul unui concept, și nici o singură definiție operațională nu poate prezenta corect variabila pe care o alegem.

Există cinci modalități de a alege dacă un indicator este valid sau nu: validitatea de conținut, validitatea conceptuală, validitatea predictivă, validitatea criterială și validitatea convergentă,.

Validitatea de conținut: este o evaluare subiectivă, realizată de către unul sau de către mai mulți cercetători, asupra măsurii în care itemii reflectă conținutul problemei abordate.

Validitatea conceptuală: este forma esențială a validității, întrucît ea se referă la cît de bine este operaționalizat un concept într-un instrument. Ea cuprinde, prin urmare, și validitatea de conținut. Dar este mai mult decît atît. Validitatea de construct înseamnă și cum este validată, printr-o cercetare, o ipoteză, o teorie care stă în spatele conceptului.

Măsura pare să aibă sens? Există vreo conexiune teoretică sau logică între variabilă și concept sau între variabilă și indicator? De exemplu, este libertatea presei o variabilă rezonabilă când discutăm despre democrație? Există vreo legătură între ele? Cei mai mulți oameni consideră că ele sunt legate, că o condiție a democrației este de a putea să-și exprime deschis și liber opiniile și că acest mod de a defini democrația are o validitate evidentă.

Validitate predictivă: se referă la capacitatea instrumentului de a anticipa evenimente, comportamente, atitudini sau alte stări ale indivizilor, grupurilor sau instituțiilor sociale. Validitatea predictivă se măsoară prin compararea rezultatelor furnizate de un instrument aplicat anterior cu ceea ce s-a întîmplat efectiv la un moment ulterior. Rezultatele pe care le obținem de la un indicator sau variabilă se potrivesc cu cele obținute folosind măsurători aflate în afara oricăror controverse? Să presupunem că, pentru a măsura conceptul de conservatorism, propunem un set de variabile și indicatori. Să presupunem că o parte din indicatori sunt întrebări de anchetă. Înainte de a folosi întrebările, am putea merge la un grup de persoane care sunt general acceptate ca fiind conservatoare și să le punem lor întrebările. Aceste întrebări îi identifică drept conservatori pe cei deja cunoscuți drept conservatori? Cu alte cuvinte, prezic întrebările noastre conservatorismul la cei deja cunoscuți ca fiind conservatori?

Validitatea criterială: se aplică atunci când se folosesc doi sau mai mulți indicatori atât pentru variabilele dependente cât și pentru cele independente. Se pune problema în ce măsură câțiva indicatori ai variabilei dependente sunt relaționați similar cu câțiva indicatori ai variabilei independente. Am putea emite ipoteza că „dezvoltarea economică” și „guvernarea democrată” sunt relaționate. Dezvoltăm doi indicatori de “dezvoltare economică”, PIB pe cap de locuitor și creșterea PIB, și doi indicatori pentru “guvernare democrată”, libertatea presei și competitivitatea alegerilor. Schimbările ultimilor indicatori sunt legate de schimbările primilor indicatori? Dacă PIB pe cap de locuitor este legat de libertatea presei, dar nu și de competitivitatea în alegeri, atunci aceste măsuri vor pune unele probleme de validitate criterială.

Validitatea convergentă: înseamnă compararea rezultatelor interinstrumente intermetode sau, mai pe larg, comparare intercriterială. Acest tip de validitate apare mai ales atunci când două sau mai multe variabile sunt folosite pentru un singur concept. În ce măsură diferite măsurări dau același rezultat? De exemplu, să presupunem că folosim „libertatea presei” și „competitivitatea alegerilor” ca două variabile ce definesc democrația. Dacă în unele țări există libertate a presei dar nu există competitivitate în alegeri, atunci acești indicatori nu sunt foarte valizi. Dacă, totuși, cele mai multe țări care au libertate a presei au și competitivitate în alegeri, atunci măsurile au o validitate convergentă.

Fidelitatea

Problemele de fidelitate apar în măsurare în alegerea instrumentelor și a seturilor de date. Fidelitatea este o funcție a instrumentelor sau seturilor de date pe care le alegem, dar și a rolului analistului în culegerea datelor sau în aplicarea instrumentelor de măsură. O măsură este fidelă dacă produce același răspuns indiferent cine utilizează instrumentul sau indiferent care sunt condițiile.

Dacă doi cercetători trebuie să afle câți bani cheltuiește universitatea, vrem să fim siguri că amândoi oferă aceleași informații. Dacă o persoană studiază bugetul anual al universității și raportează această cifră, iar cealaltă persoană întreabă conducerea universității care este suma, ei ar putea reveni cu cifre foarte diferite. Astfel, trebuie dezvoltat un instrument de măsură care să fie fidel, adică cei doi să raporteze sume asemănătoare.

Măsurile sunt nefidele dacă datele sau instrumentele de măsură se bazează pe prejudecăți, sunt înșelătoare sau inexacte. Capitolul 1 a descris un număr de surse de informație care sunt înșelătoare sau care se bazează pe prejudecăți. Să ne amintim discuțiile despre organizațiile care își falsifică datele pentru a-și proteja programele, de refuzul bugetelor de a colecta și raporta informațiile, despre concepte care sunt definite pentru a reflecta interesul unui anumit grup.

Sursa problemelor de fidelitate poate veni tocmai din definițiile operaționale pe care sunt alese. Acestea sunt nefidele dacă îndrumă spre instrumente sau date nesigure, care pot fi ușor interpretate greșit sau modificate sau dacă e dificil de găsit instrumente care să măsoare fidel definițiile operaționale. Indicatorii cheltuielilor bugetare, cum sunt bugetele anuale, conduc la instrumente fidele deoarece e de presupus că oricine va cerceta un anumit buget va raporta aceeași cantitate. Dacă indicatorul trimite la afirmațiile conducerii universității privind cheltuielile, el ne duce spre informații nefidele. Membrii conducerii universității pot să-și amintească cifre diferite, deoarece memoria le joacă feste sau pot să se gândească la perioade diferite din ciclul bugetar sau pot include diferite părți ale bugetului. Pe de altă parte, dacă avem motive să presupunem că au existat unele erori în calculul bugetului anual, rapoartele conducerii ar putea fi mai fidele.

Modalitățile de estimare ale fidelității pot fi:

Măsurarea stabilității în timp a rezultatelor, ceea ce se numește fidelitatea test-retest. Aceasta presupune că pe aceași populație se repetă, la un interval de timp, aplicarea aceluiași instrument și se face o comparație cu rezultatele obținute la prima aplicare. Deoarece administrarea instrumentului se face în cele două momente de către același cercetător, acest gen de fidelitate se mai numește și intraobservațională.

Fidelitatea prin forme alternative presupune același conținut al itemilor, prezentat subiecților în forme diferite – alte cuvinte în altă ordine.

Fidelitatea măsurată prin consistența internă a unui instrument – se referă la faptul că aproape întotdeauna, vis-a-vis de o problemă importantă de analizat, prin operaționalizarea conceptelor se ajunge la o mulțime de itemi, fiecare vizînd un aspect relativ distinct dar nu total independent al problemei în cauză. Problema este cît de legați sunt acești itemi între ei.

Fidelitatea interobservatori – privește gradul de concordanță ce există între doi sau mai mulți cercetători ce folosesc același instrument.

Legături între validitate și fidelitate

O măsură care este fidelă poate fi validă sau nu. O măsură care nu este validă nu poate fi fidelă. Mai mult, verificările privind validitatea și fidelitatea pot să se opună una alteia. Motivul este că măsurările trebuie să fie foarte exacte pentru a fi fidele, dar exactitatea poate diminua însemnătatea sau validitatea unei variabile sau indicator, poate să nu descrie exact ceea ce este important dintr-un concept. Revedeți concluziile privind conceptul de interes pentru politică. Pentru a obține o măsură fidelă, va trebui să identificați o variabilă precisă și să indicați o întrebare sau un anumit comportament. Ați putea, de exemplu, să alegeți variabila “interes pentru știrile politice” și ați putea folosi următoarea întrebare ca definiție operațională : „Cât de des ascultați știrile de seară la televizor sau citiți prima pagină a ziarului?” Ați putea decide că oricine afirmă că face una din cele două activități de cel puțin cinci ori pe săptămână ar trebui considerat ca manifestând interes pentru politică. Acesta este un indicator foarte precis și se poate ca toți cei întrebați să dea același gen de răspuns. De aceea este o măsură suficient de fidelă.

Totuși, indicatorul poate să nu fie și o modalitate foarte validă de a măsura variabila “interes în știrile politice”. Unii oameni pot citi regulat mai multe jurnale politice decât să se bazeze pe știrile de la televiziune sau de la radio. La fel, variabila “interes pentru știrile politice” ar putea să nu fie o modalitate validă de definire a conceptului de interes pentru politică. Unii pot fi foarte interesați de acțiunea politică în interesul celor fără locuință și să lucreze voluntar la cantina săracilor trei seri pe săptămână, dar să acorde prea puțină importanță știrilor naționale. Conform măsurării, acea persoană nu ar avea nici un interes pentru politică și astfel comportamentul ei nu este încadrat corect. În acest caz măsurarea este destul de fidelă, dar are doar o validitate parțială.

În general, putem spune că, cu cât facem variabilele și indicatorii să fie mai preciși, cu atât este mai mare riscul de a omite unele caracteristici unice ale unui eveniment sau comportament și diminuăm astfel validitatea cercetării. Important este să găsim măsuri care să stabilească un echilibru între validitate și fidelitate, chiar dacă nu pot să fie ambele maxime.

Pentru a spori validitatea unei analize, opțiunea logică este de a combina mai multe metode și tehnici, minimizînd astfel riscurile metodologice și maximizînd tăria și suplețea datelor. Acest deziderat a fost conceptualizat prin termenul de triangulație, preluat din topografie, evident cu sens metaforic. Triangulația se manifestă în patru ipostaze de bază:

triangulația datelor: utilizarea unei varietăți de surse de informații;

triangulația investigatorului: utilizarea mai multor analiști sau cercetători la aceași problemă;

triangulația teoretică: utilizarea mai multor perspective pentru a interpreta un singur set de date;

triangulația metodologică: utilizarea unor metode multiple pentru a studia o singură problemă.

Problema fundamentală în legătură cu triangulația este că orice analiză se desfășoară în limitele unor resurse financiare, de timp și de personal, la care se adaugă și alte constrîngeri practice legate de caracteristicile populației, atitudinea autorităților, competiția și invidia dintre colegi, etc. Așa încît, la intersecția acestor presiuni intervine, inevitabil, o selecție metodologică. Aceasta nu înseamnă neapărat a opta pentru o singură strategie, pentru o singură metodă și, cu atît mai puțin pentru o singură tactică, pentru un singur instrument de investigare.

Exemple de definiții operaționale în utilizare publică

Capitolul 1 a descris un număr de concepte și măsurările lor, folosite de guverne. Acum că am învățat despre validitate și fidelitate, ne putem uita din nou la unele din măsurările utilizate de guverne pentru a vedea în ce mod pun ele în balanță cele două criterii.

Terorism. O definiție timpurie a conceptului de terorism de către CIA include următoarele variabile: “Amenințarea cu violența, acte individuale de violență sau o campanie de violență în scopul instaurării fricii… Terorismul este violența îndreptată spre oamenii din jur.” Agenția a înlocuit mai târziu câteva variabile cu unele mai simple: evenimente violente. Unele din rapoartele sale prezintă următorii indicatori: răpire, blocare, luare de ostatici, asalt armat cu bombe sau ambuscade, răpirea, asasinarea, atacul incendiar sau incendierea, și “altele”. Unul din motivele schimbării era dificultatea de a găsi indicatori pentru prima definiție, care se referea la motivele celor implicați în acte violente. Definiția inițială are validitate deoarece ne spune ceva important despre înțelesul terorismului. Totuși e foarte greu de dezvoltat indicatori fideli ai motivelor pe baza datelor ce se pot obține. A doua alegere oferă o definiție mai puțin ambiguă, una care ne duce spre măsuri și seturi de date ușor de obținut. Pe de altă parte, ignorând motivele care diferențiază terorismul de alte tipuri de violență, se poate susține că noua definiție este mai puțin validă decât cea inițială.

Productivitate. Oficialitățile publice se referă adesea la scăderea productivității muncitorilor. În mod tradițional, conceptul de productivitate e definit prin variabila “rezultatul pe persoană-oră al muncii plătite”. Unii cercetători preferă totuși variabila: “cât de mult produc oamenii atât în timpul cât și în afara orelor de muncă”. Această definiție extinsă înseamnă că productivitatea este în realitate mult mai mare în afara orelor de muncă. Astfel se susține că mult discutata etichetă de productivitate este o simplă eroare de măsurare și că atunci când “utilizarea timpului” este inclusă ca indicator al rezultatului muncii, oamenii sunt mult mai productivi decât în mod obișnuit. Unii ar putea riposta că e dificil de găsit indicatori fideli a modului în care oamenii își folosesc timpul.

Clasa de mijloc. Politicienii din țările occidentale discută adesea de acordarea unor scutiri de taxe pentru clasa de mijloc. Pentru unii cercetători, a fi din clasa de mijloc este de multe ori mai mult o idee decât o stare a condițiilor economice. Cei mai mulți oameni consideră că aparțin clasei de mijloc, mai ales când cineva vrea să le ofere o scutire de taxe și atunci numărul lor crește. Economiștii încearcă să fie mai exacți și definesc de obicei clasa de mijloc ca aceia care ocupă 60% din distribuția veniturilor sau au venituri între două limite pentru o familie de patru persoane. Adesea însă, oficialitățile consideră util din punct de vedere politic să aibă o definiție mai cuprinzătoare, astfel încât ei includ adesea grupuri de persoane care se apropie de sărăcie și alții care de fapt sunt chiar foarte bogați.

Aceste exemple sugerează că fezabilitatea este un element important în selectarea măsurătorilor fidele. Măsurile propuse ca instrumente sunt destul de accesibile sau merită ele timpul și efortul de a le aduna?

Prejudecăți cantitative în alegerea indicatorilor

Puteți să vă simțiți frustrați când trebuie să legați conceptele voastre de seturi de date disponibile și neeronate. Necesitatea de a găsi definiții operaționale care să fie valide, fidele și fezabile ne face să căutăm indicatori care să fie ușor de măsurat și care să poată fi rapid transformați în cifre. Exemplele de definiți folosite de agențiile guvernamentale ilustrează modul în care oficialitățile sacrifică frecvent validitatea pentru a obține date fidele și fezabile. Puteți să fiți îngrijorați de faptul că de obicei suntem seduși de cifre și putem lăsa deoparte factori mai puțin tangibili și contorizabili, dar care sunt extrem de importanți.

Să considerăm măsurarea forței militare. Din motive de înțeles, ministerele apărării din diferite țări adună cifre despre sumele cheltuite pe arme și personal militar pentru a măsura variabila “forță militară”. Acești indicatori au o oarecare validitate conceptuală; cu puțină atenție sunt și fidele și, de obicei, sunt ușor de colectat și raportat. Unii cercetători susțin însă că forța militară este mai subtilă și implică judecăți calitative dincolo de simpla adunare de cifre:

Națiunile nu merg la război doar cu bani, ci cu o combinație anume de oameni antrenați și de arme. Țara al cărei armament este mai bine potrivit cu nevoile ei va fi cea mai bună. Risipa, proasta planificare, lipsa suportului popular pot să-l transforme pe marele cheltuitor într-un mare învins când se ajunge în fața testului final.

Comentariul anterior critică tendința unor analize de a ignora importantele dimensiuni calitative ale unei probleme.

Conceptele abstracte și termenii-valoare ridică probleme speciale deoarece sunt mai dificil de măsurat și deoarece e adesea tentant să-i mascăm și să scoatem la lumină doar ceea ce e ușor de măsurat. Rețineți însă, că nu măsurăm conceptele însele. Căutăm indicatori pentru măsurători care indică spre concepte și variabile. Indicatorii cantitativi ne pot spune ceva despre un concept complex și calitativ chiar dacă nu îl cuprind în totalitate.

Să ne amintim discuția despre dezvoltare, un concept abstract care include într-un fel o schimbare în capacitatea oamenilor de a aduce schimbarea socială și economică. În ciuda acestei subtilități, am încercat să transpunem acest concept în câteva măsuri pentru care putem aduna informații concrete și numerice. Se poate să simțiți că indicatorii nu clarifică conceptul de dezvoltare. Rețineți, acestea sunt simple definiții, termeni pe care îi desemnăm să ne conducă spre concepte, și nu sunt însăși realitatea.

Concluzii:

Fiți imaginativi în utilizarea indicatorilor cantitativi pentru a ajunge și la problemele calitative.

Duceți analiza cantitativă cât mai departe posibil; mai multe informații nu sunt niciodată inutile și este nevoie de foarte puțin pentru a produce o schimbare în discutarea alternativelor.

Rețineți că există și aspecte ale conceptelor care nu pot fi măsurate, iar în analiza scrisă și în concluzii trebuie notate și acestea.

Rafinați-vă raționamentele privind contribuțiile și limitele aserțiunilor făcute de alții. Nu acceptați concluziile unui studiu fără a observa în ce mod autorul definește și măsoară conceptele.

Opțiuni în selectarea măsurilor

Până acum am subliniat importanța găsirii măsurilor care leagă conceptele de date și problema validității, fidelității și fezabilității lor. Există încă două alegeri pe care trebuie să le mai facem în selecția măsurilor. Unul este nivelul măsurării și al doilea este unitatea de analiză.

Nivelul măsurării

Nivelul de măsurare determină modul în care analizăm informațiile pe care le adunăm și concluziile pe care le tragem. Există trei niveluri care, de la cel mai înalt până la cel mai de jos, sunt: ratio și interval, ordinal și nominal.

Nivelele ratio și interval. Începem aici deoarece acestea sunt cel mai ușor de înțeles. Atât nivelul ratio, cât și cel interval înseamnă că o variabilă poate fi măsurată cantitativ în funcție de câte unități conține. Unitățile pot fi lei, indivizi, km, arme sau altele. Atașând numerele de unități, putem stabili măsura în care o variabilă sau valoarea unei variabile diferă de o alta.

Și deoarece știm această diferență, cunoaștem și intervalul dintre două valori și variabile. Exemple de măsuri interval sunt “numărul de oameni aflați sub pragul sărăciei”, “miliarde de lei cheltuite pentru apărare”, și “numărul de ziare dintr-un oraș sau țară”.

Uneori se face o distincție între măsura interval și măsura ratio. În mod tehnic, măsura ratio conține un zero cu sens și este folosită când putem să ne aflăm în absența unui item care a fost măsurat. Punctul zero ne permite să împărțim cifrele între ele și să obținem astfel procente și proporții. În analiza politică, în mod virtual, toate datele care pot fi măsurate prin număr de unități pot avea un punct zero, și cele două tipuri de măsuri sunt cuprinse în rubrica unică de date interval-nivel.

Măsuri ordinale. Uneori putem spune doar că un caz are mai mult sau mai puțin dintr-o valoare decât un altul. Apoi utilizăm date ordinale care lucrează cu valori relative – cu mai mult sau mai puțin – dar nu cu mărimea intervalului dintre ele. Măsurile ordinale sunt folosite frecvent în studierea atitudinilor. Un respondent ar putea spune dacă este pentru integrarea în Uniunea Europeană sau nu, dar i-ar fi probabil dificil să spună exact în ce măsură; opinia nu poate fi măsurată la nivel de interval.

Dacă un respondent poate spune ce candidat preferă sau dacă poate spune dacă este de acord sau nu cu o afirmație, opinia sa este măsurabilă însă doar la nivel ordinal.

Să considerăm un alt exemplu. Un cercetător ar dori să analizeze participarea membrilor Camerei Deputaților la activitatea în comisii. El ar putea număra ședințele comisiilor la care fiecare din ei a asistat pentru a obține o măsură interval. Dar ar putea să dezvolte o măsură ordinală care ar include mai multe informații. Astfel poate fi formulată o măsură ordinală în care membrii comisiilor sunt ierarhizați de la scăzut la înalt în funcție de mai multe caracteristici: a asistat, a votat, a vorbit la ședințe ca participant minor, a vorbit la ședințe ca participant major, a oferit amendamente minore, a oferit amendamente majore, a jucat un rol principal în stabilirea agendei de lucru. Este o scală ordinală deoarece fiecare comportament reprezintă un nivel mai mare de participare.

Măsură nominală. În fine, putem distinge între valorile unei variabile fără a putea să le atașăm nici o ordine și nici o cifră. În astfel de cazuri lucrăm cu măsuri nominale. “Gen”, “religie”, și “regiune geografică” sunt exemple comune de variabile care sunt măsurate la nivel nominal. Nu putem măsura intervalul dintre bărbați și femei, de exemplu. Nici nu putem sune că un gen este mai mult sau mai puțin decât celălalt. De fapt, oricare din aceste afirmații ar fi fără sens. Termenul nominal înseamnă că dăm nume sau categorii datelor și nu determinăm ordinea și nici nu le măsurăm prin unități numerice. În cazul a două grupuri avem o dihotomie; iar pentru mai mult de două grupuri avem o politomie. Deoarece măsurile nominale nu fac distincții între cazuri în funcție de mai mult sau mai puțin sau de cât de mare e distanța, putem fi mai puțin exacți în concluziile pe care le tragem din datele măsurate la nivel nominal.

Clasificările sunt de fapt niveluri nominale de măsurare. Clasificările ar trebui să fie mutual exclusive; adică fiecare caz ar trebui să se potrivească într-o singură clasă. Împărțind România în regiunile Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania și Banat fiecare județ intră într-o singură categorie. Clasificările trebuie să fie însă și exhaustive, în sensul că există o categorie pentru fiecare caz. Observați următoarele clasificări utilizate în mod obișnuit. În ce măsură sunt ele și exclusive și exhaustive?

Clasificarea după rasă: alb, nonalb

alb, negru, asiatic, alta

Clasificarea după religie: Ortodox, catolic, protestant, evreu

Ortodox, non-ortodox

Creștin, musulman, hindus, budist

Clasificarea după națiuni: industrializate, neindustrializate

dezvoltate, în curs de dezvoltare

estice, vestice, altele

Alegerea clasificării depinde de (1) cele mai utile distincții pentru scopul cercetării, și (2) disponibilitatea datelor care se potrivesc în categorii.

Exercițiul 6.3. Identificarea nivelurilor de măsurare

Identificați nivelul de măsurare din fiecare din următoarele măsurări.

Lista orașelor grupate în funcție de populație: mai puțin de 50.000; între 50.000 și 300.000, peste 300.000. ________________________

Sisteme sociale clasificate ca organice sau mecanice. ___________________________

Cheltuieli a zece guverne europene pentru asistență socială.____________________________

Procentul participării la vot la ultimele patru alegeri. ___________________________

Indivizi prezentați ca fiind din clasa de jos, de mijloc și de sus. ___________________

Guverne naționale descrise ca fiind democratice, comuniste sau militare. ________

Speranța de viață pentru o serie de țări. _____________________________________

Sisteme unipartid, bipartid și multipartid. ___________________________________

(Răspunsuri: 1. Ordinal; 2. Nominal; 3. Interval; 4. Interval; 5. Ordinal; 6. Nominal; 7. Interval; 8. Ordinal)

Selectarea nivelurilor de măsurare

Ulterior, când vom discuta despre cum se analizează datele, importanța nivelurilor de măsurare va deveni mult mai evidentă. Cu cât nivelul este mai înalt – adică, alegând intervalul în locul ordinalului și ordinalul în locul nominalului – cu atât putem fi mai exacți în analizarea informațiilor. Din acest motiv analiștii adesea preferă un nivel mai înalt de măsurare. Uneori însă un nivel mai scăzut este suficient pentru scopurile noastre. Dacă studiem schimbările în cadrul forței de muncă de-a lungul timpului, putem folosi măsuri nominale pentru a clasifica muncitorii în necalificați, calificați și funcționari (ce nu sunt implicați în munci fizice). Dacă ne interesează atitudinile politice ale angajaților, putem utiliza măsuri ordinale pentru a specifica dacă muncitorii sunt mai mult sau mai puțin egalitariști. Dacă ne interesează schimbările la nivelul veniturilor muncitorilor, însă, am vrea probabil să adunăm date de nivel interval privind salariile. După cum am mai subliniat deja, nu există un singur răspuns bun sau rău când ne referim la nivelul măsurării pe care ar trebui să-l alegem. Alegerea corectă depinde de ipotezele cercetării, de setul de date pe care le avem la dispoziție și de tipul de analiză pe care vrem să o desfășurăm.

Să presupunem că vreți să comparați cât de bine gestionează guvernele democrate și cele autoritare oferirea serviciilor sociale. “Tipul de guvernare” este variabila independentă, cu două valori: democrat și autoritar. Oferirea de servicii sociale este variabila dependentă. Vom studia trei țări: India, Nigeria și Venezuela.

Decideți în ce mod să măsurați variabila independentă. Ați putea căuta într-o enciclopedie și citi descrierea fiecărei țări pentru a afla ce tip de guvernare are. Ați putea afla că India și Venezuela au democrații multipartide în timp ce Nigeria are o guvernare autoritară. Acestea sunt măsuri de nivel nominal.

Ați putea de asemenea să găsiți un scor pentru fiecare țară privind libertatea politică din țara respectivă. Ați putea lega tipul de guvernare de datele despre libertatea politică, caz în care ați utiliza măsuri interval. India are scorul 6, Venezuela are scorul 7 iar Nigeria are scorul 4. Aceste scoruri se întind de la 1 la 10, unu reprezentând cel mai scăzut grad de libertate politică, iar zece pe cel mai înalt. Ați putea de asemenea să transformați aceste scoruri într-o măsură ordinală codând orice țară situată între 1 și 5 ca fiind puțin democratică, iar una între 6 și 10 ca fiind înalt democratică.

Decideți în ce mod veți măsura variabila dependentă, “oferirea serviciilor sociale”. Ați putea defini această variabilă operațional, folosind măsura vaccinării copiilor. Pe o scală de la 1 la 10, Nigeria are scorul 8, India scorul 2 iar Venezuela scorul 8. Acestea sunt măsuri interval. Ați putea să le transformați în măsuri ordinale scăzut (India), și crescut (Venezuela).

Ați putea prezenta datele într-un tabel în mai multe feluri, incluzând următoarele.

Priviți tabelele de la A la D și încercați să înțelegeți de ce țările au fost plasate în respectivele celule. Tabelul A include o măsură de nivel nominal a “tipului de guvernare” și o măsură ordinală a “progresului social”. Tabelul B include două măsuri de nivel ordinal. Tabelul C prezintă datele din tabelul B în formă de procente și nu pe țări. Tabelul D este mai mult un fel de grafic, cu măsuri de nivel interval pentru ambele variabile. Comparați tipul de informație din fiecare prezentare.

Exercițiul 6.2 de la sfârșitul capitolului vă cere să faceți același lucru pe baze datelor din 22 de țări; acolo veți putea să alegeți nivelul de măsurare și să prezentați doar ceea ce vouă vi se pare util.

Unitatea de analiză

Pe lângă selectarea nivelului de măsurare, trebuie să alegem unitatea de analiză prin care ajungem să colectăm datele. Unitățile folosite în mod uzual sunt indivizii, comunitățile, regiunile, cartierele, orașele, țările. Când ne întrebăm cum a votat un individ, unitatea de analiză este individul. Când ne întrebăm despre prezența totală la vot într-un oraș, unitatea de analiză este orașul. Când ne întrebăm în ce fel au votat maghiarii, unitatea va fi individul dacă vom întreba indivizii de origine maghiară dacă au votat; în schimb, dacă folosim cifrele privind prezența la urne în județele cu procente mari de maghiari, unitatea este județul și nu individul. Când comparăm prezența la urne în Franța și în România, unitatea de analiză este țara.

Gândiți-vă la unitatea de analiză ca fiind cazul despre care veți aduna informații sau pe care urmează să-l observați. Probabil vreți să examinați relația dintre nivelul venitului și prezența la urne; pentru aceasta veți elabora tabelul 6.2. Ce observații sau cazuri veți include in fiecare celulă? Indivizi? Județe? Orice ați alege, trebuie să găsiți informații privind atât veniturile cât și prezența la urne pentru fiecare observație. Dacă alegeți județele ca unitate, va trebui să obțineți informații despre media pe cap de locuitor a venitului și despre prezența la urne în fiecare județ.

Întrebarea voastră și seturile de date de care dispuneți vor influența unitatea de analiză pe care o alegeți. Cercetătorii care se axează pe indivizi sunt în genere interesați de factorii ce influențează opțiunile individuale, și își structurează cercetarea pentru a compara acțiunile indivizilor cu diferite caracteristici. Ei compară adesea activitatea politică a bărbaților și a femeilor, a săracilor și a bogaților, a românilor și maghiarilor, etc. Cercetătorii care se axează pe unități geografice sunt mai interesați de caracteristicile acelor unități și de modul cum ele influențează evenimentele. Ei ar putea compara ariile urbane cu cele rurale, comunitățile omogene cu cele eterogene sau județele cu organizații de partid slabe și respectiv puternice, și s-ar putea întreba în ce fel aceste caracteristici influențează politicile publice și acțiunile în acele unități.

Să presupunem că vreți să studiați influențele asupra rezultatelor electorale. Ce unități ar fi mai indicate? Ați putea folosi fie indivizii ca unități de analiză sau unități mai inclusive, cum este județul. Cercetările pe unități mai inclusive sunt numite studii agregat deoarece examinează grupurile de indivizi. Studiile care utilizează individul ca unitate de analiză s-ar putea adesea întreba de ce indivizii își împart voturile sau de ce au votat pentru cei deja aflați la putere.

Ei ar compara voturile diferitelor tipuri de indivizi și atitudinile și opiniile lor. Studiile care folosesc orașele sau județele ca unități de analiză vor fi mai interesate să studieze influența pe care variabilele politice o au asupra rezultatului alegerilor. Ei ar studia variabile cum sunt rolul mass-media în campanie, cantitatea de bani cheltuită pe campanie și problemele expuse în campanie.

Exercițiul 6.4. Identificarea unităților de analiză

Scrieți unitățile de analiză pentru următoarele cazuri. Alegeți între individ, familie, jurisdicție locală și stat.

Comparația ratei delicvenței în orașe cu populație de peste 50.000 de locuitori.

Informații despre tipul și gradul de acoperirie al știrilor televizate în Statele Unite, Marea Britanie, Franța , Germania și România.

Anchete asupra primarilor privind cifrele șomajului în jurisdicția lor.

Date despre venituri și condițiile de locuit.

Cercetări pentru a afla atitudinile privind controlul drogurilor.

PIB pe cap de locuitor a țărilor membre ale Uniunii Europene.

Cheltuielile de campanie pentru candidații la alegerile prezidențiale.

(Răspunsuri: 1. Oraș; 2. Țară; 3. Oraș; 4. Familie; 5. Individ; 6. Țară; 7. Individ).

Concluzii

Acest capitol a discutat despre modalitățile de a lega conceptele vagi și prea largi de date astfel încât să putem examina conceptele empiric. Astfel de concepte trebuie definite operațional, adică definițiile trebuie să identifice sarcinile pe care trebuie să le realizăm pentru a face măsurătorile. Trebuie să identificăm variabile, indicatori, instrumente pentru a le măsura, și seturile de date reale pe care le vom folosi. Am comparat acest proces cu o pâlnie, în care începem de la concepte largi și trecem progresiv spre datele reale pe care le adunăm. Provocarea constă în a găsi măsuri valide, în sensul că punctează aspectele importante ale conceptelor, dar care sunt și fidele, în sensul că oricine le folosește va ajunge la aceleași rezultate. Exemplele de definiții operaționale folosite în mod curent indică că de obicei trebuie să stabilim un echilibru între validitate și fidelitate, că cu cât un termen este mai valid cu atât el este mai puțin fidel.

Măsurile variază și în funcție de nivelul măsurării, și aici am comparat nivelurile nominal, ordinal și interval. Deși putem face analize statistice precise asupra măsurilor de nivel interval, nivelurile ordinal și nominal sunt adesea mult mai potrivite pentru multe cercetări în cadrul analizei politice. În fine, am observat că măsurile variază în funcție de unitatea de analiză pe care o alegem, dacă examinăm caracteristicile și acțiunile indivizilor sau dacă ne axăm pe o unitate mai agregată cum este un oraș sau stat sau un partid politic sau o politică publică.

Ne alegem măsurile, nivelul măsurării, și unitatea de analiză în funcție de scopurile cercetării și de interesele noastre. Le alegem și ținând cont de datele de care dispunem sau la care avem acces. Unul din scopurile acestei cărți este de a introduce tipurile de date de care puteți dispune. Următoarele capitole explorează bogata varietate a surselor de date și modurile de a le aduna și de a le manipula.