Sistemul Penitenciar Intre Realitate Si Utopie

PLAN DE IDEI

INTRODUCERE

Disertația își propune să analizeze sistemul penitenciar între realitate și utopie, cu accent pe abordarea conceptului de reabilitare și reintegrare a deținuților, care permite explorarea atât a locurilor existente de penitență cu problemele prezente, cât și a spațiului viitor necesar pentru adaptarea la programul căruia i se adresează. Acest studiu servește la dezvoltarea unei atitudini evoluționiste obiective față de proiectul de diplomă, Penitenciar cu Regim de Maximă Siguranță.

Dincolo de percepțiile negative și prejudecățile față de persoanele condamnate la pedepse cu închisoare, problema executării unei pedepse privative de libertate într-un penitenciar este privită de cele mai multe ori cu indiferență, preocuparea fiind numai de a pedepsi și de a exclude din cadrul societații persoana găsită vinovată. Așadar, problema privind reeducarea acestuia și ulterior,reintegrarea lui, par a nu interesa pe nimeni.

INSTITUȚIA ȘI SISTEMUL PENITENCIAR ROMÂNESC

Înțelegerea sistemului de funcționare a instituțiilor penitenciare din România și a așezamânturilor penitenciare de astăzi, necesită o cunoaștere a evoluției lor, a legislației după care funcționează și se organizează administrațiile de conducere din cadrul administrației penitenciare.

A modalităților de aplicare a pedepselor cu privarea de libertate, scopul și sarcinile unui așezământ penitenciar, modalitatea de repartizare a condamnaților în penitenciare, regimurile penitenciare, cât și normele respectiv reglementările europene privind tratamentul infractorilor în penitenciare.

Lipsa unui cadru de formare profesională și educație coerentă în cadrul instituțiilor penitenciare, neadaptarea programelor social-educaționale la contextul social-economic actual, dar mai ales lipsa unei supravegheri asupra vieții deținuților după eliberarea lor din închisoare au contribuit la creșterea numărului mare de recidiviști.

Dintre persoanele care ispașesc o pedeapsă privativă de libertate o mare parte comit noi infracțiuni dupa liberarea din detenție. Drept urmare, rata de recidivă este ingrijorător de ridicată: se estimează că între 60% și 80% din totalul populației aflate în penitenciarele din România revine, mai devreme sau mai târziu, în penitenciar.

ARHITECTURA PENITENCIARĂ

În cadrul acestei părti, se pune accent pe tipologia așezămnitelor peniteciare construite, evoluția lor de la un sistem la altul, prin prezentarea deficiențelor și a soluțiilor fiabile atât din punct de vedere al siguranței spațiului de deținere cât și a metodelor de reabilitare în acest sistem.

Descrierea și modalitățile de aplicare a sistemelor penitenciare din lume este benefică pentru a ințelege legătura între legile de functionare a penitenciarelor și conceptele arhitecturale care vin în întampinarea sarcinilor de reabilitare într-un spațiu penitenciar.

Mediul penitenciar face parte din societatea fiecărui popor, pe care însă puțini îl cunosc cu adevărat, cu atât mai puțin se cunosc problemele cu care se confruntă sistemul de penitentă sau interferează cu acestea, pare a fi un mediu închis cunoscut doar de către infractori și de cadrele din structura administrației penitenciare.

Prin înțelegerea și evoluția sistemelor penitenciare din punct de vedere uman, legislativ cât și mai ales arhitectural tema aleasă încearca să descrie probleme sistemului penitenciar general, percepția lui în societate, soluții de reabilitare și deținere prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

APLICAȚIE: TRADUCEREA INTERVENȚIEI ÎN SPAȚIU

Disertația are o legătură esențială cu proiectul. Studiul teoretic și studiile asupra sistemelor penitenciare permit formularea unei atitudini potrivite fața de proiectul de arhitectură și de relația acestuia dintre spațiu penitenciar și modalitatea de deținere și reabilitare a persoanelor private de libertate. Astfel se formulează niște concepte principale asupra abordării proiectului.

INTRODUCERE

„Suntem produsul mediului în care trăim.”

ARGUMENTAREA ALEGERII TEMEI

Închisoarea, în tot ansamblul ei, devine atractivă prin sistemul de viață distinct ce merită a fi investigat și înteles. Totalitatea celor care ajung să ia contact cu lumea de după gratii, constituie un factor uman special și aduc la lumină comparația dintre ceea ce este dezirabil și realitatea uneori apăsătoare, dură, care descrie această lume.

Această temă prezintă interes din perspectiva încercării de înțelegere a modului în care se desfășoară activitatea generală cât și cea zilnică în închisoare și necesitatea imediată de a genera noi spații de penitență în conformitate cu reglementările europene în materie cât și pentru o bună supraveghere a deținuților pentru o adevarată reintegrare prin programe susținute de instituția penitenciară cât și de societate. Astfel unitațile penitenciare noi construite trebuie să respecte demnitatea umană a deținutilor cât și șă reușească reabilitarea persoanelor încarcerate prin spațiul creat.

Este nevoie să se înteleagă care sunt modalitațile de a ajuta mediul penitenciar pentru a reintegra persoanele aflate în custodie, precum și aplicarea soluțiilor fiabile pentru folosirea unui stabiliment penitenciar.

Ideea temei proiectului de diplomă, un nou penitenciar în Oradea, se bazează pe analizele făcute asupra mediului de detenție din România. Astfel rezultatul negativ din mai multe puncte de vedere, face ca necesitatea unor noi așezământuri penitenciare să fie absolut necesar. În cazul de față, Penitenciarul Oradea funcționează înca din anul 1865 pe același stabiliment fiind o închisoare veche, care se confruntă cu diferite probleme, – supraaglomerarea; spațiile existente nu corespund normelor de deținere în vigoare; curtea de recreere practic inexistentă; spațiile pentru activități didactice respectiv pentru programe de reintegrare sunt puține; accesibilitatea dificilă; supravegherea se face cu dificultate și multe alte probleme, pe care angajații din cadrul administrație penitenciare le confruntă zilnic, de altfel aceste probleme se regasesc la majoritatea penitenciareleor existente pe teritoriul țării. Conform bilanțului anual făcut de către Administrația Națională a Penitenciarelor, în penitenciarele din România gradul de ocupare în penitenciar este de 177.21%.

Scopul lucrării teoretice este de a analiza și prezenta realitatea și problemele cu care închisorile din România se confruntă, respectiv idealurile fals create de către societatea din care cei ajunși să fie condamnați fac parte. Demersul acesta este de a dezvolta o atitudine corectă legată de teoria și programul proiectului de diplomă. Acest demers necesită, pe de o parte, studiul unor ipostaze ale arhitecturii: spațiul de penitență (locul de ispăsire a pedepselor a celor condamnați definitiv-închisoarea). Pe de altă parte, este necesară înțelegerea contextului sociologic, uman a celor care ajung să săvarșească infracțiuni pentru a fi ajutați prin spațiu și formă să se reintegreze în cadrul societații din care ei trebuie să facă parte.

DEFINIREA UNOR EXPRESII

Penitenciarul: „Unitate care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive și cu asigurarea intervenției recuperative, în condiții care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunitații, menținerea ordinii publice și securitații naționale.”

Persoana privată de libertate: sunt „persoanele reținute, arestate preventiv, condamnate la pedeapsa închisorii ori la detențiune pe viață”

Serviciul de probațiune: „serviciul de protecție a victimelor și reintegrarea socială a infractorilor prevăzută în Lege”

Reabilitarea persoanelor private de libertate: „rețeaua socială de suport a comunității locale, necesitatea diminuării efectelor negative ale privării de libertate prin realizarea unui liant între perioada detenției și regăsirea reflexelor unor atitudini și comportamente pro-sociale pentru persoanele provenite din dentenție”

SOCIETATEA PENITENCIARĂ – SPAȚIUL PENITENCIAR

„Fiecare deținut este un om, iar fiecare om are povestea sa!”

Un „oraș în oraș”, așa poate fi caraterizat penitenciarul.

O instituție prezentă și totodată necesară într-o civilizație bazată pe reguli și legi, închisoarea este un spațiu complect și complex care se gospodărește singură, cuprinde în fapt, toate spațiile necesare conviețuirii într-o comunitate: cazare, sănătate, sport, educație, recreere, ateliere, sală de mese, activități de cult, magazine, farmacii, însa toate într-un mediu restrictiv acesibile dupa un program stabilit și sub supraveghere.

Un univers împarțit de indivizii care populează această lume, cadre sau deținuți, sunt instruiți înca de la accesul în instituție care sunt spațiile interzise, la care accesul este imposibil sau limitat. Pentru persoanele private de libertate, corpul administrativ reprezintă un astfel de spațiu. Accesul liber în acest spațiu nefiind posibil. Pentru agenți, celula deținuților poate reprezenta un astfel de spațiu limitat chiar dacă sunt obligați să-i percheziționeze periodic acest lucru este posibil doar cu prezenta celui care este custodiat în acea celulă.

Într-o societate ca cea penitenciară în care existența tuturor se desfașoară sub observația celorlalți colegi și a superiorilor, apare și nevoia de ideintifcare a unui spațiu personal, în care fiecare individ se simte protejat. Pentru cei încarcerați acest spațiu este patul din celulă iar pentru agenți – zona de supraveghere din fiecare sector. Toate spațiile devenind la un moment dat sub „stapânirea” unora sau altora în funcție de impunerea fiecărui individ.

Cea mai mare zonă dintr-un penitenciar este acordat spațiului de trecere, format din coridoare, alei dintre secții, sau aleilor destinate mașinilor, acestea sunt spații în care staționarea nu este permisă nimănui. Acest spațiu este un spațiu gol, liber, cu vizibilitate sporită și mereu foarte bine întreținut. Iar cel mai important spațiu fiind considerat zona de rugaciune, care este respectată de toată lumea și unde toată lumea se simte respectată împarțindu-l fără ca un individ – deținut sau cadru să simtă nevoia de a se impune.

Arhitectura penitenciară din România construită în mare parte prin secolul XIX reflectă idea corecțională a acelor vremuri. Dar și închisorile construite în ultimii ani cum ar fi penitenciarul Giurgiu, Rahova, sunt împietrite într-un spectru ce nu țin cont că problema spațiilor de detenție este una ce returnează în societate, niște infractori mai greu de reintegrat de cât erau atunci când au intrat în penitenciar, spații penitenciare pe care specialiștii le-au numit „pagube penologice”

img.1 Penitenciarul Giurgiu-1994 img.2 Penitenciarul Rahova- 1991

Știința penologică a dezvoltat o școală de arhitectură penitenciară, care a trecut prin mai multe etape: de la „închisoarea custodială” obsedată de securitatea disciplinară și instituțională, apoi la „închisoarea progresivă” definită prin extinderea practicilor medicale, industriale și a porgramelor de reeducare, pana la „închisoarea profesională”, în care viața persoanelor private de libertate și legăturile cu lumea exterioară sunt drepturi obligatorii.

Un bun stabiliment penitenciar este construit astfel încât să poată dezvolta bune relații între încarcerați, dotate cu spații ce favorizează dezvoltarea unor activitați productive, care să ofere condiții de viață decente. De aceea s-au impus unele standarde minime cu privire la dotările celulelor, la suprafața acordată fiecărui deținut cât și la lumina naturală sau ventilație, accesul la grupurile sanitare și la toate facilităție necesare conviețuirii omului într-un mediu sănătos și productiv.

INSTITUȚIA ȘI SISTEMUL PENITENCIAR ROMÂNESC

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI PENITENCIAR ROMÂNESC

Pedeapsa cu închisoarea, este cunoscută din cele mai vechi timpuri, apariția penitenciarelor fiind legată de apariția statului și a dreptului. Existența acestora a fost determinată de necesitatea sancționării celor care încălcau normele de conduită stabilite, și de aceea, întreg procesul evolutiv al închisorilor, al diferitelor sisteme penitenciare trebuie privit ca un fenomen social-istoric. În evoluția sistemului sancționator un loc important îl ocupă privarea de liberatate care a cunoscut o varietate mare de forme de executare ajungandu-se la multiple regimuri de detentie.

Din punct de vedere cronologic istoria construcțiilor speciale care serveau ca închisori, apar in Transilvania anului 1788, când aflată sub cârmurire austro-ungară, se aplicau prevederile procedurii penale promulgate de Împaratul Iosif al II-lea care mentiona că: „fiecare temniță să fie curățată, uscată, să aibă văzduh și lumină și așa alcătuită ca sănătatea robului să nu fie pusă în primejdie”.

img.3 Penitenciarul Aiud- 1786

În regiunea Moldovei și Țara Românească, Domnitorul Nicolae Mavrogheni poruncește ca femeile să nu mai fie închise în comun cu bărbații, specificând: „că atunci când, din cauza localului, nu se poate aplica această măsură, să fie închise la un om de isprava, casatorit”. Iar pe la începutul secolului al XIX –lea se constată o creștere a interesului acordat problemei locurilor de detinere. Se construiesc clădiri noi și se amenajează, pe langă fiecare penitenciar, câte o infirmerie.

Astfel apariția legilor organice în Țara Românească și Moldova, care conțineau prevederi similare celor din Transilvania, a însemnat un pas înainte și în direcția regimului executării pedepsei menționând faptul că „stăpanirea va avea priveghere ca închisorile să fie nu numai sigure, ci și curate, întrucat sănatatea celor închiși să nu se vatăme nici cum, hrana acestora, îmbracamintea, lumînarea și lemnele de foc să vor cumpara din suma hotarâtă pentru acestea.”

Apariția regulamentului asupra regimului penitenciarelor, care a guvernat regimul executării pedepselor până în 1930, a instituit în penitenciare regimul de izolare celulară noaptea și lucru în comun ziua, prelund astfel elementele din regimul detenției „Auburian” Ideea vremii, atât la nivel European cât și în România, era ca severitatea sanctiunii este în măsură să determine pe cel încarcerat să nu mai repete fapta. Deși închisoarea ar fi trebuit să se reorganizeze conform legii, în realitate închisorile au rămas la regimul barbar al deținerii în comun, potrivit prevederilor legii din 1874, închisorile se împărțeau în închisori de prevenție și închisori de osândă care, la rândul lor, erau de mai multe categorii și anume: închisori corecționale, de munca silnică, de recluziune și detențiune. În anul 1930, intra în vigoare legea penitenciarelor care pastrează, în general, prevederile legii din 1874, îmbunătăținudu-le, prin reglementarea a trei faze în pregatirea infractorilor pentru a fi redați vieții libere.

img.4 Penitenciarul Doftana- 1895

Trecerea României în zona de influență a Rusiei, fapt ce a constituit începerea unei rupturi pe termen lung de concepțiile moderne referitoare la executarea pedepselor face ca tratamentul aplicat deținuților în penitenciar să aibă un regres major. Articolul publicat în august 1948, „Reeducarea deținuților, una din sarcinile de bază a penitenciarelor” în revista „Probleme penitenciare”, menționa că reeducarea nu se poate realiza atât timp „cât deținuții politici, cei mai odioși dușmani ai clasei muncitoare și ai Republicii nu vor fi tratați cu acea justă ură de clasă și atât timp cât adaptarea morală și pregatirea deținuților de drept comun, victime ale fostei societați burghezo-moșierești bazată pe exploatare, va fi neglijată.”

Din 1948-1949, în contextul edificării sau transformării instituțiilor specific regimului comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuși deținuții politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică și psihica a opozanților, prin izolarea totală de familii și societate, prin înfometarea și condițiile inumane de trai, prin lipsa asistenței medicale și prin permanenta supraveghere. Nenumărate mărturii ale supraviețuitorilor menționează politizarea totală a detenției de la sfârșitul anului 1948 și cruzimea prin care deținuții politici au trebuit să treacă.

img.5 Penitenciarul Jilava, interior Fortul 13- 1907

Bilanțul tragic însumează peste 2,000000 de întemnițați din care o treime nu s-au mai întors acasă, mare parte disparuți fară urmă, pierderi comparabile cu cele din razboi.

După anul 1990, trecerea de la modelul comunist, cu toate implicațiile sale s-a acționat la modificarea prevederilor legale, legea din octombire 90, aduce o nouă încercare a sistemului. Reformarea sistemului penitenciar a început după ratificarea convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertaților fundamnetale, și a vizat în principal umanizarea regimului de detinere, urmărindu-se respectarea prevederilor legale, fără discriminare de nici un tip, și îmbunătățirea tuturor mediilor penitenciare.

img.6 Sectie exterioară Penitenciarul Poarta Albă -2001

În anul 2006 intră în vigoare legea 275 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care asigură o dezvoltare modernă, în consens cu recomandările europene, a activității de aplicare a pedepselelor privative de libertate, aliniind astfel practica penitenciară românească

la cea europeană.

img.7 Proiect Penitenciar în Berceni langă Ploiești -2013

SISTEMUL PENITENCIAR ROMÂNESC

Sistemul penitenciar românesc pentru orice persoană, fie ea din cadrul administrației naționale a penitenciarelor, a celor încarcerate sau simplu vizitator, este perceput ca un spațiu prohibit. Din afară închisoarea pare un spațiu închis, ascuns după porți uriașe, ziduri groase și înalte păzite în permanență de agenți, mesaj clar de separare față de lumea din exterior.

Spațiul interior, care funcționează după reguli stricte, militarizate, bazate pe disciplină urmate de sancțiuni specifice, practic crează un nou univers, unde se întâlnesc două entități paralele dar cu un rezultat final comun.

Ideea general valabilă în societate este că pușcăria nu face decât să îi separe pe cei răi de cei buni, realizând, printr-o imagine negativă, protecția relativă a colectivității. După executarea pedepsei, persoanele odată încarcerate vor fi considerate de către societatate justificat sau nu ca persoane periculoase, indiferent de comportamentul fiecărui individ în parte după liberare.

Pericolul perceput de către societatea liberă provoacă îngrijorare și dezvoltă un sistem defensiv manifestat prin respingere, îndepărtare de persoana pe care o percep ca pe un potențial pericol. Modurile de separare se manifestă în mai multe feluri: învinuire, respingere față de societate, distanțare afectivă, blamare. Astfel cu cât persoana eliberată din penitenciar este îndepărtată, cu atât se întărește stereotipul de repulsie.

Într-o colectivitate unde există probleme mari în structurile majore asigurate de către stat cum ar fi problemele din cadrul sistemului de educație din cadrul sistemului de sănătate sau sistemul de apărare; societatea e greu să accepte și să înțeleagă necesitatea unor spații adaptate secolului în care trăim respectiv problemele care încearcă să le rezolve sistemul de penitență românesc prin programele pe care le desfășoară și scopul lor.

Importanța majoră cu care se confruntă societatea din care provin persoanele care ajung să săvârșească infracțiuni și astfel ajung în închisorile românești este aceea cu privire la informare și la atitudinea pe care o are statul prin toate structurile față de comunitate și mai ales față de cei care ajung să greșească. Ideile preconcepute și a stereotipurilor generează frică, acest lucru poate fi redus prin informare corectă, ca sistemul penitenciar românesc să poată fi înțeles mai bine, dezvoltat corect, să ajungă un sistem care să ofere întradevăr un sprijin în reabilitarea și reintegrarea persoanelor ajunse după gratii.

FUNCȚIONAREA ȘI ORGANIZAREA PENITENCIARELOR

„Penitenciarele sunt instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor și fac parte din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională.”

„Activitățile organizatorice și funcționale din penitenciare sunt reglementate de legislația specifică sistemului administrației penitenciare.”

Penitenciarul, instituție militară, subordonată Ministerului Justiției, asigura executarea pedepselor privative de libertate, pronunțate de instanțe, a măsurii arestării preventive, și a măsurii educative de internare a delicvenților minori în centre de reeducare. Sunt conduse de către un comandant, sau un director, ajutat de trei locțiitori.

Închisoarea este reflecția politică a societății, deoarece tratamentul deținuților este prezentarea stării social-culturale al unei țări, prin felul în care sunt respectate drepturile fundamentale ale omului și nivelul de organizare a statului. Penitenciarul reprezintă sistemul suport al mediului social, având scopul de a îmbunătății și ajuta comunitatea, mediul este privit că o „granița” a civilizației, neavând puterea de a fi contemporan cu societatea din care face parte.

În literatura de specialitate denumirea de „mediu total”, este folosit pentru prima dată de Erving Goffman, utilizat pentru a indică locurile în care persoanele private de libertate își petrec tot timpul.

Organizate după legea 275/2006 dar și după norme și metodologii impuse de uniunea europeană persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă. Condițiile de detenție care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse, viața din mediul penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exterior. Perioada de încarcerare a fiecărui deținut în parte trebuie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă din care face parte.

PENITENȚA: SCOPUL ȘI SARCINILE

Scopul închisorii este de a asigura custodia persoanelor sancționate de societate, de a încerca pregătirea acestora în vederea reintegrării și reabilitării în societate și de a oferi o compesatie morală victimei, alături de celelalte tipuri de sancțiuni. Detenția este prețul pe care persoana privată de libertate trebuie să-l plătească pentru a fi reabilitat.

Impactul condamnării asupra personalității condamnatului este de multe ori dramatic, generând manifestări și conduite deosebite de cele din societatea civilă. Este foarte important să se considere că fiecare deținut este un caz unicat, având propria individualitate și personalitate, propriile sentimente și trăiri psihice, educație și nivelul de pregătire profesional diferit, respectiv mediul divers în care s-a format și a trăit până la venirea în închisoare.

Astfel, la depunerea în penitenciar, persoană privată de libertate se confruntă cu situații deosebite și stări conflictuale interne, care duc la dezechilibru și care determină izolarea pshica și fizică.

Penologia este „știință care studiază mijlocele de apărare socială contra faptelor antisociale declarate infracțiuni.” Infracțiunile sunt pedepsite prin lege, prin anumite sancțiuni definite ca pedepse. Legislația română, prin Codul Penal definește pedeapsa ca fiind o „măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.”

Prin condamnarea la executarea pedepsei în penitenciar se urmărește reeducarea și reintegrarea infractorului prin formarea unei atitudini corecte față de societate, față de ordine și de drept și față de regulile de conviețuire socială.

În sistemul românesc penal, pedeapsa cu executare în sistem penitenciar reprezintă pricipalul tip de pedeapsa aplicată infractorilor, care constă în privarea de libertate, prin plasarea într-un mediu penitenciar unde este supus unui regim strict sub anumite reguli clare la care acesta trebuie să se supună.

Pentru înfăptuirea eficace a pedepsei privative de libertate, constând prin integrarea socială postpenală, este necesară respectarea unui set de principii care reglementează executarea pedepsei. Pedeapsa nu trebuie privită numai prin prisma unei modificări comportamentale impuse din afară, ci trebuie evidențiată și calitatea ei morală, „pedeapsa este nu numai executată, ci și suportată. Luând asupra sa pedeapsa, persoana delicventă se realbiliteaza, lichidându-și vina. Pedeapsa privativă de libertate trebuie privită deci, nu numai ca o povară, ceea ce este de fapt, ci și ca o descărcare sub formă eliberării de vină.”

„Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce ar trebui să vrei și nu în a fi constrâns să faci în ceea ce nu ar trebui să vrei.”

Poziția individului este întemeiată pe această posibilitate a sa de a se decide în funcție de o putere morală sau chiar legislativă și nu în funcție de prevederile sale, pe care nu poate decât să le îndure. Libertatea este deci, în mod paradoxal, puterea de a ne supune legii morale. Această concepție asupra libertății prin intermediul legii sau autonomiei prezentată de Montesquieu în lucrarea „Spiritul legilor” își găsește expresia politică în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului.

Reintegrarea socială în penitenciar poate fi înțeleasă că suport oferit deținuților în perioada premergătoare reintegrării în societate ca urmare a încarcerării. O definiție mai largă cuprinde perioada din timpul urmăririi penale și până la liberare, dar și perioada imediată liberării. Pentru ca procesul de reintegrare socială din penitenciar să aibă succes trebuie să se lucreze în echipa pluridisciplinară.

Reintegrarea socială din închisori se referă la ajutarea deținutului în dezvoltarea sa morală, vocațională și educațională prin participarea la activități lucrative, educaționale, recreative ofertie de către fiecare instituție penitenciară în parte.

REPARTIZAREA CONDAMNAȚILOR ÎN PENITENCIARE

Repartizarea persoanelor condamnate la executarea pedepselor în penitenciare este o operație administrativă complexă, cu caracter juridic reeducativ. După caracteristicile penale și morale, condamnații sunt îndrumați spre penitenciare corespunzătoare, însă numa după o bună investigare a fiecărui deținut în parte și după o cunoaștere exactă a condamnatului. Repartizarea se face în peniteinciare speciale pentru minori, bărbați, femei, în pedepse de scurtă durată și în cele de lungă durată, în funcție de natură infracțiunilor, durata pedepsei și starea de recidivă, de comportamentul și receptivitatea condamnatului la activitatea de reeducare.

„Administrația Națională a Penitenciarelor stabilește penitenciarul în care persoană condamnată va execută pedeapsa privativă de libertate. La stabilirea penitenciarului se va avea în vedere că acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate.”

Executarea pedepselor și a celorlalte sancțiuni penale trebuie adaptată după felul individului, al personalității lui. În viziunea acestui principiu executarea sancțiunilor de drept penal trebuie să se facă la locul de deținere, în raport cu gravitatea faptei săvârșite. Individualizarea executării pedepselor se reorganizează de organele administrative de executare a pedepsei, individualizare care poate privi regimul de executare dar și durata executării efective a pedepsei.

După respectarea tuturor prevederilor tehnice de depunere a unui deținut, cel mai important factor în care constă repartizarea efectivă a fiecărui deținut este acela de a putea utiliza scopul pedepsei de executare în penitenciar și anume reabilitarea. Din punct de vedere sociologic, reintegrarea reprezintă o „mișcare a unui grup minoritar precum minorități etnice, persoane refugiate și segmentul societății neprivilegiate în direcția principala a societății”

Reintegrarea persoanelor private de libertate se referă la o transformare a celui care a comis greșeală penală spre obținerea unui statut normal, lipsită de infracțiuni, caracterizată de o contribuție adusă societății și de o viață utilă și sănătoasă. Astfel repartizarea este un aspect important pentru a oferi fiecărui deținut un program cât mai complect și diversificat în funcție de nevoie pentru o reintegrare în societatea din care face parte și pentru împiedicarea de a mai face alte infracțiuni după eliberare.

REGIMURI PENITENCIARE

Executarea pedepsei în mediul penitenciar impune un anumit regim de detenție, în care se cuprind multiple elemente jurisdicționale, drepturi și obligații începând cu depunerea și deținerea persoanei private de libertate în închisoare cu regimul de deținere impus în momentul depunerii de către comisia pentru individualizarea regimului, continuând cu regimul de încadrare în sectorul muncii și calificare profesională, cu reeducarea în scopul reintegrării în societate, cu drepturile și obligațiile persoanei înarcerate, cu măsurile disciplinare ce se aplică în caz de abateri și terminând cu eliberarea definitivă.

Astfel, regimul de detenție în sistem penitenciar nu constă doar într-o simplă izolare, ci într-un regim cu un conținut diversificat, format din diverse elemente, din activități și inactivități obligatorii, toate referindu-se la diferite preocupări ale persoanei condamnate și aspecte ale vieții în timpul executării pedepsei în detenție.

Aceste elemente sunt reglementate de norme de drept luând formă unor drepturi și a unor obligații care, împreună alcătuiesc cuprinsul juridic, adică totalitatea elementelor juridice ale regimului de penitență. Cunoașterea în totalitate a regimului penitenciar de detenție presupune cunoașterea conținutului acestuia.

Rigoarea internă a închisorii este un mijloc de formare și reeducare a persoanei private de libertate. Pe cât este posibil se încearcă acceptarea regurilor de disciplină din inițiativa proprie. Regulile de disciplină actuale evita „vexarea sistematică a condamnaților și se limitează la mimimum indispensabil pentru menținerea ordinii și bunei organizări a vieții în colectivitate.”

Structura regimului penitenciar definește modelul în care este organizată activitatea și modul de viață al persoanei private de libertate în penitenciar pe întreagă durata a efectuării pedepsei în scopul reabilitării lui și al reintegrării în societate.

Conform legii 275/2006 privind executarea pedepselor prevede 4 tipuri de regim penitenciar:

-regimul deschis; regimul semideschis; regimul închis; regimul de maximă siguranță.

Tipurile de regim se deosebesc prin tipul de restricții și activități specifice: măsurile de pază și supraveghere, cazare, dreptul la pachete și vizite, folosirea în cadrul muncii, echiparea spațiului de desfășurare al activităților de orice tip.

REGIMUL DESCHIS:

Regimul deschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an.

Personaele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în interiorul penitenciarului, pot presta muncă și pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în afară penitenciarului, fără supraveghere.

REGIMUL SEMIDESCHIS:

Regimul semideschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite în interiorul penitenciarului, prestează muncă și desfășoară activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială sub supraveghere, în grupuri, în spații din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei.

REGIMUL ÎNCHIS:

Regimul închis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 15 ani.

Persoanele condmanate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub supraveghere.

REGIMUL DE MAXIMĂ SIGURANȚĂ:

Regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortate, sunt cazate de regulă, individual, prestează muncă și desfășoară activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă.

În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, precum și persoana condamantului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabilieste, la primirea persoanei condamnate în primul penitenciar în care acesta urmează să execute pedeapsa, de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libetate se dispune de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, care are obligația ca, o dată la 6 luni, să analizeze conduita persoanei condamnate și eforturile depuse de aceasta pentru reintegrare socială.

Schimbarea regimului de executare a pedepselor întrunul mai restrictiv se poate dispune dacă persoană privată de libertate a comis o abatere disciplinară sau o încălcare a legii, care o fac incompatibilă cu regimul în care execută pedeapsa.

NORME ȘI REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND TRATAMENTUL INFRACTORILOR AFLATI ÎN PENITENCIARE

Vreme îndelungată a părut un paradox ca persoanele încarcerate să aibă drepturi, existând concepția excluderii din comunitate ca urmare a comportamentului împotriva legii. Această s-a utilizat pe scară largă în perioada socialistă, indivizii condamnați fiind considerați doar o forță de muncă brută, folosită la cele mai grele munci, pentru transformarea lor în muncitori cinstiți. Principalul mod de îmbunătățire a conștiinței era deci considerată munca în folosul comunității, celealte atribute ale individualității sau demnității persoanei neavând nicio relevanță în executarea pedepsei.

Istoria noțiunii de drepturi și libertăți ale omului se definește printr-o rapidă și largă propagare în prima fază la nivelul continentului european și ulterior la nivel internațional. Decretarea libertăților și drepturilor omului, atestate în documente juridice internaționale, a apărut că o aspirație a secolului XX și s-a concretizat după cel de-al doilea război mondial, odată ce se adoptă la 10 septembrie 1948 “Declarația Universală a Drepturilor Omului” și a pactelor internaționale referitoare la drepturi civile și politice, și la drepturile culturale, sociale și economice. Acest tratat internațional a reprezentat debutul unei noi etape în aria legilor ce se pot aplica deținuților: noua filosofie execuțională penală europeană nu mai acceptă ca drepturile fundamentale ale cetățeanului să fie suprimate în mod nejustificat pentru motive ce țin de pedeapsa privativă de libertate.

Articolul 5 al “Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamnetale” reprezintă garanții consistente pentru persoanele condamnate definitiv sau reținute, garanții ce formează o structură, între ele fiind incluse interferent, dar cu un scop unic: înlăturarea oricărei posibilități de privare ilegală de libertate. Pentru a fi asigurată respectarea prevederilor acesteia, a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei.

Condiția de persoană care are drepturi și libertăți, chiar în cadrul penitenciar, a fost recunoscută și, ca urmare, o serie de reguli au fost reformulate și adaptate noii concepții. Astfel de formulări noi sunt expres prevăzute în cadrul normelor europene, pe lângă cele deja consacrate în „Standardul minim de reguli pentru tratamentul deținuților al O.N.U”.: privarea de libertate va fi efectuată în condiții materiale și morale care să asigure respect pentru demintatea umană și în conformitate cu regulile. Respectul deminitatii umane este un deziderat universal, face parte din panoplia drepturilor universale ale omului, fapt ce a fost de natură a determina recunoașterea lui chiar în condiții de detenție, unde mai ales deminitatea poate fi disprețuită, ca urmare a condamnării pentru fapte infracționale.

În România, după anul 1990, Parlamentul a adoptat Legea numărul 21 privind trecerea penitenciarelor din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului de Justiție. Publicarea acestui act normativ a adus și schimbări majore din punct de vedere conceptual și funcțional în sistemul penitenciar. La momentul trecerii sistemului penitenciar din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului de Justiție, aceasta se afla într-o stare materială precară și din cauza faptului că politica de investiții nu a dat prioritate construcției de noi penitenciare, de modernizare a celor existente, reformarea nu a dus la îmbunătățirea condițiilor de viață și de trăi a deținuților din aceste penitenciare. Astfel că sistemul fiind subfinanțat și restructurat doar la nivel declarativ, nici reglementările impuse nu au putut fi adoptate cu adevărat.

După aderarea României la Uniunea Europeană și spațiul penitenciar a început să simtă o îmbunătățire astfel că legile emise sunt în concordanța cu „Recomandarea comitetului de miniștrii ai statelor membre, referitoare la regulile penitenciare europene,” adoptat în anul 2006.

Recomandări care au îmbunătățit viață deținutului, penitenciarele având obligația să se creeze noi spații pentru activități de reeducare, reintegrare, asistență psihologică și recreere îmbunătățind astfel condițiile de viață din penitenciar.

Însă fiind un sistem cu reguli noi dar aplicat în spații depășite construite majoritatea în secolul XIX, dar și cu cele construite după 1990 penitenciarele nu pot face față cerințelor actuale ale societății, fiind supraaglomerate unele dintre ele depășind cu peste 150% gradul de ocupare, spațiul în celulă este uneori și sub 1,5mp/deținut astfel că singura soluție de îmbunătățire cu adevărat a sistemului și aplicarea a regulilor penitenciare impuse prin respectarea drepturilor omului este de a construii noi stabilimente penitenciare, cu idei diferite bazate pe reabilitare și redarea în societate a unor persoane reeducate cu dorința de integrare în comunitate.

ARHITECTURA PENITENCIARĂ

TIPOLOGIILE SPAȚILOR PENITENCIARE

“Întâi ne modelăm clădirile, apoi ele ne modelează pe noi” W. Churchill, 1943

Făurirea mediului construit cu tot ce ne înconjoară și care ne modelează activitatea umană zilnică se bazează pe mai multe discipline. Închisorile cu variantele lor multiple sunt medii construite al căror scop este pedeapsa, descurajarea, reabilitarea și reeducarea. De la temnițele Mamertinum, cea mai veche închisoare a Romei antice pana la penitenciarul Halden din Norvegia o conceptie modernă de deținere a infractorilor, arhitectura privativă de libertate dezvaluie modul în care o societate înțelege să-și disciplineze și să-i reabiliteze pe cei care contravin codurilor penale.

img.8 Cea mai veche închisoare din Roma antică – Mamertium – sec VII î.Hr

Arhitectura penitenciară continuă să evolueze în funcție de climatul social și cererințele fiecărei societăți. Implicațiile în arhitectura penitenciară cuprind mult mai mult decât simpla idee de pedeapsă, stabilimentele penitenciare cuprind inclusiv efectele asupra sănatății deținuților și a condițiilor de muncă a persoanelor private de libertate. Datorită considerentelor de securitate și condițiile de viață austere valorile care conduc la dezvoltarea modernă a închisorii, sunt atenția acordată pentru mediile de viață sănătoase pentru prizonieri și încercarea de redare a lor în societate ca oameni benefici societății. Arhitectura penitenciară este, prin urmare, un factor care contribuie la sănătatea și reeducarea deținuților.

img.9 Penitenciarul Halden, Norvegia – 2010

Pentru a înțelege rolul arhitecturii în construcția unui penitenciar trebuie urmărită evoluția istorică atât a tipologiilor penitenciare dar și a evoluției omului odată cu societatea din care face parte. Astfel că odată cu dezvoltarea societății și a individului penitenciarele au început și ele să-și dezvolte sistemul de deținere al infractorilor cât și scopul pentru care ei sunt acolo. Numărul din ce în ce mai mare a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea a dezvoltat și arhitectura penitenciară, atât la forma în plan cât și la nivelul din ce în ce mai ridicat de supraveghere.

Tipologia penitenciarelor a evoluat de la perioadă la perioadă, arhitecții împreună cu specialiști ai domeniului, au încercat mereu să gasească soluții inovative care să satisfacă toate probleme apărute de-a lungul vremii în penitenciare, fiecare variantă avand avantaje cât și dezavantaje. Problemele majore a unui stabiliment penitenciar au fost mereu, siguranța locului de deținere, supravegherea, supraaglomerarea și nu în ultimul rând sistemele de reabilitare la care sunt supuși infractorii încarcerați în pușcării.

EXEMPLE – TIPOLOGII PENITENCIARE:

img.10 Tipologia 1, sistem Auburn

img.11 Tipologia 3, sistem „telephone pole”, Fresnes Pénitentiaire

img.12 Tipologia 4, sistem radial, Eastern State Penitentiary

Astăzi, conceptele arhitecturale ale penitenciarelor sunt din ce în ce mai diverse, în funcție de sistemul aplicat în fiecare țară, proiectele penitenciare vin să întâmpine rolul fundamental al unui stabiliment penitenciar dar și încearcă prin spațiu și formă să ajute la reeducarea și reabilitarea deținuților aflati în celule.

De la stat la stat, de la continent la continet fiecare sistem are particularitățile sale, astfel doar printr-o evoluție mai concretă și exemple atât pozitive cât și negative se poate înțelege și dezvolta sistemul penitenciar, totodată arhitectura penitenciară.

Toți arhitecții care au proiectat închisori, cred că este important să înțelegi filosofia de corecție din fiecare stat în parte cât și administrația care operează în instituția penitenciară. De o importanță egală este și necesitatea unei înțelegeri filosofice de încarcerare, cât și alternativele disponibile pentru a oferi solutii cat mai fiabile, curate si sustenabile.

EXEMPLE – TIPOLOGII PENITENCIARE: CELULE

Odată cu evoluția stabilimentelor penitenciare și a conceptelor arhitecturale au evoluat și celulele. Celula fiind spatiul cel mai important dintr-un penitenciar, practic devine spațiul „privat” pe o perioadă limitată de timp a celui care o ocupă la un moment dat.

Primele spații de detenție au fost create în subsoluri, de cele mai multe ori acestea fiind insalubre, fără lumină naturală sau doar zenitală, așa numita „lumina lui Dumnezeu”. Astfel în primele închisori construite celule iau modelul camerelor din manastiri. Spații mici, simple, sărăcăcioase, lumina difuză, fără utilități astfel încât cei încarcerați erau pedepsiți să-și ispășească pedeapsa fiind scoși doar o ora pe zi în curte pentru plimbare.

Prin apariția primelor legi și spațiul de deținere începe să se transforme, astfel rolul penitenciarelor trecând de la simpla pedeapsă la conceptul de reabilitare a indivizilor aduce cu ea și schimbări majore în ceea ce privește tipurile de celule.

Dacă în primele penitenciare nu se putea pune problema de utilități sanitare în celule, astăzi este de neimaginat un asemenea fapt, unele inchisori avand dotari similare unor hoteluri de 3 sau 4 stele.

Un alt factor important în tot ansamblul penitenciar este siguranța, astfel că dacă primele celule aflate în subsoluri aveau pereți cu grosime de 2, 3 metri posibilitatea de evadare era aproape imposibilă, necesitatea reducerii costurilor de execuție a închisorilor noi consturite nu țineau cont de posibilitatea de evadare a celor închiși, aceștia reușind de multe ori să-și croiască căi de evadare prin pereții celulelor.

Crescand rata de evadare din interiorul celulelor, constructorii au venit cu solutii diverse in materialele folosite la constructia de penitenciare. Ajungandu-se astazi la compozitii de material strict secrete, supuse unor teste de inalta tehnologie.

EVOLUȚIA PENITENCIARELOR – FUNCȚIONALITATE ȘI SECURITATE

Împotrivirea bisericii asupra pedepselor cu moartea și a altor pedepse corporale, duce la nașterea unei noi categorii de stabilimente – închisorile. Arhitectura acestor închisori este modelată după forma mănăstirilor acelor vremuri sau chiar cazuri de transformare a unor mănăstiri de călugări în „casă de penitenți” Această lege nouă aparută din ordinile conducătorilor bisericii catolice, care ține loc pedepselor brutale, cum ar fi execuțiile sau amputările care au fost aplicate o vreme îndelungată, adică pedeapsa cu închisoarea duce și la o dezvoltare a arhitecturii penitenciare.

Asemănarea între planurile arhitecturale ale Newgate Prison, Londra construită în anul 1800 și Biserica Sfântului Roch, din Lisabona construită în 1578 cu un design de celulă tipic de început al arhitecturii penitenciare sustine ideea prin care clădirile bisericilor și a mănăstirilor au servit ca șablon de arhitectură tipică închisorilor acelor vremuri. Tipic arhitecturii anilor 1250, primele închisori au fost construite cu ziduri groase, arcade rotunde, piloni solizi, turnuri mari de supraveghere și planuri simetrice.

În alte zone din Europa, penitenciarele seamană cu o cetate, iar unele, cum ar fi închisoarea Bastille din Paris, care au fost defapt convertite din foste cetați, unde în turnurile existente de supraveghere au fost amenajate celule pentru pastrarea a celor mai periculoși infractori ai vremii. Tipicul celulelor de detinere au fost construite pentru detinerea solitara cu o fereastra mica si o usa care permitea temnicerilor sa supravegheze detinutii.

Susținătorii închisorilor moderne au adoptat concepte de arhitectură monastică, incluzând tipul celulelor austere. În New York și Pennsylvania închisorile au implementat un concept de reabilitare care a promovat contemplarea izolată și tăcută. Sub paradigmă penală de sistem „separat” și „tăcut” aceste închisori au inclus capele pentru utilizarea de către deținuți. Deși costul cu personalul închisorii a fost astfel redus, costul construirii unui astfel de stabiliment a crescut foarte mult.Costul ridicat al acestor tipuri de stabilimente împedică extiderea în Statele Unite, cu toate acestea devine popular în Europa și Australia.

În anul 1785, Jeremy Bentham a propus conceptul de închisoare panoptică precum un instrument de disciplinare, care permite observatorului să privească deținuții, dintr-un punct fără ca deținuții să știe dacă sunt sau nu monitorizați în acel moment.

Fiecare celulă construită în sistem panoptic este prevăzută cu o fereastră spre exterior și o deschidere spre interior. Dispunerea acestor celule radial față de un punct central de observare, acoperit în așa fel încât să permită supravegherea deținuților fără că aceștia să știe dacă și când sunt supravegheați, era un instrument de disciplină promovat în aceea vreme, aceștia fiind supuși la o incertitudine mentală permanetă. Însă marea problemă cu care se confruntăt acest concept, a fost irosirea mare de spațiu, acel spațiu mare liber dintre punctul de supraveghere și celulele așezate pe niveluri.

Având un control de vizibilitate permanent asupra deținutului, arhitectura panoptică a asigurat funcționarea automată a puterii de către cadrele de conducere a închisorilor. Conceptul panoptic a lui Bentham a fost inclus parțial în arhitectură de prima închisoare modernă a Angliei, Milbank Prison proiectată în 1812 de către William Williams. Forma în plan a zidurilor exterioare formau un octogon neregulat întins pe 16 acri de teren. Planul închisorii cuprindea o capelă circulară în centru, înconjurată de un hexagon pe trei niveluri, în care se găseau birourile administrative și spațiile tehnice, înconjurate la rândul sau de șase pentagoane ce cuprindeau celulele. Construcția fiecărui pentagon a fost dispuns în jurul a cinci curți cu câte un turn de veghe în centru.

Tot pe conceptul panoptic a lui Bentham au fost concepute penitenciarele radiale, în care central era amplasat un punct de supraveghere din care porneau coridoare lungi în rază, cu dispunerea celulelor pe-o parte și alta a coridorului astfel reușind să crească numărul deținuților închiși supravegheați fiind din centru plus un agent de supraveghere care se plimbă de-a lungul coridoarelor privind în interiorul celulelor. Modelul radial, sau modelul „hub-and-spoke” de închisoare devine cunoscut pe plan internațional după ce arhitectul John Haviland proiectează Eastern State Penitentiary din Philadelphia, în anul 1821 inspirat fiind după alte penitenciare din Anglia și Irlanda proiectate pe acelasi concept prin anii 1780 de către arhitectul William Blackburn, care poate fi considerat „parintele” planului radial, acest concept fiind aplicat în următorii ani la peste 300 de penitenciare construite în întreaga lume.

Teorii cu privire la scopul pedepsei stau la baza funcțiilor vădite ale închisori moderne și de conceptul lor ulterior. Concepțiile populare ale filosofiei moderne penale consideră, în general, privarea de libertate ca pedeapsa dispusă în penitenciare, dar așa cum arhitectura privativă de libertate reflectă, conceptele de arhitectură penitenciară pedepsesc deținuții într-o largă varietate de moduri.

Dimensiunile celulelor din închisoare au fost tradițional subdimensionate, din cauza constrângerilor bugetare. De exemplu în secolele XVIII- XIX standardele celulelor au fost de șase pe opt picioare adică aproximativ 4.50mp unele construindu-se atât de mici încât deținuții nu aveau suficient spațiu pentru a putea sta în picioare. Chiar și astăzi, pereții penitenciarelor de maximă siguranță sunt proiectați pentru a limita cât mai mult spațiul de mișcare al celor încarcerați.

În prima parte a secolului XX, arhitectura penitenciară se rezumă la doar câteva varietăți, trei soluții arhitecturale dominând perioada : planul radial, Auburn și planul numit „stâlp de telegraf” plan considerat extrem de sigur, evoluând odată cu necesitatea de mobilitate crescută a prizonierilor în cadrul închisorii, penitenciarele începând să aibă săli pentru cursuri și diferite formări profesionale.

Prin anul 1925, administrația penitenciară, a constatat faptul că chiar și după toate reformele din secolul al XIX-lea, instituțiile de corecție, erau încă doar spații de deținere, reabilitarea practic fiind inexistentă. Astfel sa început și un proces de observare a deținuților și contactele pe care le au cu alți deținuți respectiv modul în care aceste contacte ar putea fi controlate sau modificate prin arhitectură spațiului.

Prioritatea arhitecților, era securitatea stabilimentelor penitenciare, dezvoltarea filosofiei penale nefiind responsabilitatea arhitectului. Pe măsură ce numărul deținuților a crescut a crescut și activitatea zilnică, astfel a apărut și nevoia unor penitenciare care să poată face față nevoilor de deținere a mai multor deținuți în siguranță.

În perioada anilor 1935-1940 în Statele Unite au fost construite o serie de închisori federale, planurile arhitecturale fiind pătrate sau dreptunghiulare construite în jurul unei curți interoare, cunoscute ca „planuri închise”. Deși aceste stabilimente puteau adăposti aproximativ 500 de deținuți, s-a descoperit că aceste planimetrii sunt utile unui număr de maximum 300 de deținuți cu adăugirea unor noi corpuri de clădire una în scopul recreeri iar a două adăpostind spațiile tehnice ale clădirii. Deficitară fiind utilizarea curții de recreere și pentru accesul dintr-o parte în altă a clădirii astfel că separarea deținuților aflați în timpul recreereri și a celor care erau transportați în diferite sectoare, era greu realizabilă fără pericolul iminent de conflict.

Un derivat al acestui tip de plan este planul multiplicat, practic instituția este împărțită în două sau mai multe dreptunghiuri, astfel încât o vedere aeriană cu structura închisorii seamnă cu un un pătrat mare cu o cruce în mijloc, creând astfel patru curți închise. Celulele fiind situate în clădirile exterioare, în timp ce mijlocul încrucișat adăpostea administrația, sala de mese, bucătăria, și alte spații necesare funcționarii unui stabiliment, problema mare apărând la numărul mare de agenti necesar pentru supravegherea deținuților, atât în curți cât și în celule.

Planul tip stâlp de telegraf, numit așa datorită coridorului central lung cu mai multe corpuri așezate trasversar semănând cu un stâlp de telefon căzut, este un plan folosit la construcția penitenciarelor la începutul secolului XX. Se crede că acest tip de plan dezvoltat în America derivă din Wormwood Scrubs Prison, construit între 1874 și 1891 în Londra. Acesta prezenta patru blocuri de celule paralele străbătute de un pasaj lung, continu și separat prin magazine și aripi de luat masa. În 1898 un asemenea plan a fost folosit la penitenciarul Fresnes, în afară Parisului, fiind mai bine definită în formă decât Wormwood Scrubs, însă conceptul s-a dovedit mai influent în Statele Unite ale Americii.

Acest plan este extrem de funcțional din punct de vedere ingineresc datorită distribuției sale economice de facilități precum apă, căldură, electricitatea, canalizarea și vetilația, toate efectuate printr-un tunel de utilitate sub coridorul principal. De asemenea, este eficient și din punct de vedere al traseelor deținuților și a securității lor, însă cele mai multe activități pot avea loc în interiorul clădirii, curțile multiple create necesitând multe puncte de supraveghere. Totodată marea problemă cu care se confruntă acest concept de penitenciar este atmosfera, care este extrem de sterilă și redundantă între rândurile de celule și coridoarele goale fără sfârșit.

Toate conceptele arhitecturale descrise până acum, reflectă preocuparea arhitecților de siguranța spațiilor de deținere, menținerea infractorilor încarcerați cu orice preț. Odată cu apariția clasificării deținuților pe tipuri de regimuri apare și preocpuarea arhitecților cu noi tipuri de planuri penitenciare, astfel apar penitenciarele pavilionare, cu toate spațiile separate așezate precum un campus. Prin urmare, accesibilitaea între aceste facilități se face doar prin exterior, spre deosebire de penitenciarele bazate mai mult pe securitate.

Planul pavilonar este în mod inerent mult mai informal, mai puțin restrictiv și în general mai plăcut față de modelele anterioare dar utilizat pentru instituții ce au în custodie deținuți încadrați la regimuri mai permisive, cu securitate redusă.

Planul pavilionar este recunoscut mai ales prin lipsa de structuri fizice, opresive, cum ar fi zidurile înalte, turnurile de pază, încuietori grele, și ferestre securizate. Astfel de planuri sunt utilizate frecvent la închisorile pentru femei, un exemplu fiind Corecțional Istitution for Women at Muncy, Pennsylvania.

Ca obiecții fundamentale la penitenciarele pavilionare ar fi problema de control al unui număr substanțial de prizonieri și costul ridicat per deținut pentru construire și funcționare față de cele de tip închis.

Din 1950, arhitecții specialiști în proiectarea penitenciarelor s-au confruntat cu provocarea complexă de a construi închisori care servesc mai multe funcții într-un spațiu închis, crescând interesul acordat sistemului de sănătate din penitenciar atât acordat deținuților cât și cadrelor angajate în administrația penitenciarelor.

Din păcate închisorile așa zise moderne rareori promovează starea de sănătate a deținuților sau a lucrătorilor, celulele din penitenciarele noi construite trebuie să includă controlul parțial asupra iluminatului artificial din partea deținuților, ventilație adecvată, acces la lumina naturală, spațiile auxiliare să fie iluminate și mult mai atractive, care promovează interacțiunea socială și sprijinul social.

De exemplu în Statele Unite, la penitenciarele „supermax” prizonierii sunt ținuți 23 de ore pe zi în celule iluminate artificial non-stop, fără control din partea deținuților, astfel că aceste măsuri au dus la agravarea tulburărilor psihice și împiedică în general capacitatea de reabilitare a celor încarcerați acolo. În plus ofițerii care deservesc aceste instituții au fost diagnosticați cu stări agravate de stres, scăderea performanțelor de lucru și creșterea concediului medical.

Cu toate că există, reglementată prin lege de către Organizația Națiunilor Unite, majoritatea penitenciarelor din întreagă lume, în special în țările aflate în curs de dezvoltare, continuă să se construiască sau să se utilizeze stabilimente ce încalcă grav reglementările drepturilor omului.

PREZENTAREA SISTEMELOR DE PENITENȚĂ DIN EUROPA ȘI STATELE UNITE ALE AMERICII

“O societate este judecată de calitatea închisorilor sale. O societate civilizată, este judecată dupa tratamentul prizonierilor săi. Prizonierul a comis o infracțiune pentru care a fost pedepsit în consecință; libertatea lui a fost luată, dar esența umană rămâne. Zidurile închisorii separă prizonierii de societatea liberă. Însă zidurile închisorii nu trebuie să intervină între deținut și demintatea umană”…

În prezent toate administrațiile penitenciare se confruntă cu dificultăți, ale căror soluții nu sunt întotdeauna de domeniul financiar. Principalele probleme cu care se confruntă administrațiile penitenciare sunt: suprapopularea închisorilor, lipsa resurselor umane și absența consensului prinvind rolul închisorilor (în special SUA), atitudinea nefavorabilă a personalului față de muncă, opoziția deținuți-personal și lipsa de obiectivitate a presei față de problemele penitenciare, absența obiectivelor politice privind serviciul închisorilor, neclaritățile despre rolul personalului în procesul corecțional, stabilirea unor obiective comune între elementele sistemului de justiție penală (poliție, tribunale, penitenciare) și ameliorarea raporturilor dintre funcționarii din penitenciare și organismele comunitare de supraveghere.

Sistemele penitenciare din lume variază de la continent la continent, de la țară la țară, dar atribuțiile principale sunt asemănătoare :

-protejarea societății de persoanele delicvențe;

-reeducarea și corectarea deviațiilor de la un comportament social normal al celor încarcerați pentru a-I pregăti pentru reîntoarcerea lor în comunitate;

-prevenirea și împiedicarea comiterii unor acte ilegale;

-împiedicarea celor acuzați să fugă, sau să schimbe probe, în cazul arestaților prevenitiv;

-„reducerea la tăcere”, lucru petrecut în țări cu regim dictatorial, nedemocratic, dar există și sentințe pe motive politice și în alte țări cu o democrație slab consolidată.

Instituțiile penitenciare din întreaga lume, în anul 2012 aveau peste 10,1milioane de persoane deținute, în arest preventiv sau deținuti condamnați definitiv. Aproape jumătate dintre aceștea sunt în Statele Unite ale Americii (2.29m) Rusia (0.81m) China(1.65m) respectiv în Europa excluzând Rusia (1.04m).

Populația din penitenciare este în creștere pe toate cele cinci continente. Față de statistica pe anul 2010 creșterea populațiilor penitenciare arată o crestere a numărului deținuților de 78% din țări (in 71% din țările din Africa, 82% în America, 80% în Asia, 74% în Europa și 80% în Oceania).

SISTEMUL PENITENCIAR DIN STATELE UNITE ALE AMERICII

Sistemul penitenciar din Statele Unite este împărțit în 3 categorii mari „Jails” sau închisoarea locală, concepută pentru a deține persoane aflate în arest preventiv, „State Prison” sau Închisorile de stat, concepute pentru a deține persoane ce au săvârșit o faptă gravă cum ar fi o crimă, de regulă condamnații definitiv între un an pană la condamnații la pedeapsa capitală și „Federal Prison”, sau penitenciarele federale, operate de către Biroul Federal al Penitenciarelor și sunt concepute pentru deținerea persoanelor condamnate pentru infracțiuni federale, cum ar fi înșelătoria, jaful și altele.

Caracteristica acestui sistem, este sistemul privat de penitenciare foarte bine dezvoltat, cu așezământuri penitenciare foarte securizate, condițiile de detenție în cele mai multe cazuri deși sunt extrem de represive sunt ridicate, asigurând toate facilitățile necesare cazării deținuților. Și deși au cea mai mare populație de deținuți din lume, 716 deținuți la 100.000 de locuitori comparativ cu Australia și Anglia, rata infracțiunilor în America este mai scazută. Însă rata de încarcerare a persoanelor care săvârșesc infracțiuni este de 4 ori mai mare ca a altor tari.

Privatizarea penitenciarelor din SUA s-a dezvoltat înca din anul 1980 susținut îndeosebi de mediile conservatoare mai puțin favorabile ideii de reabilitare și din dorința de a reduce costurile de întreținere a unei populații carcerale în continuă creștere. Conform datelor oficiale în anul 2000 erau încarcerați 69.326 deținuți în penitenciare private reprezentând 5.1% din numărul total de deținuți, numarul crescând pana la 130.941 deținuți în anul 2011 reprezentând 8.2% din numărul total de deținuți în 158 de locații de detenție.

Conform unor studii efectuate în SUA privatizarea permite econimisirea cu 10% până la 15% din cheltuieli. Chiar și cu privire la calitatea servciilor se fac referiri în sensul că acestea ar fi egale cu cea din sectorul public, poate chiar mai bune prin oferirea unor condiții mai bune de cazare.

Modul de organizare a departamentelor de corecție din SUA atât la închisorile de stat cât și la penitenciarele federale este împărțit în cinci nivele de siguranță, iar închisorile locale ca regulă generală, centrele de detenție și centrele de primire funcționează la un nivel relativ ridicat de securitate. Aceste niveluri sunt:

Nivelul „supermax” sau super-maximum security, oferă cel mai înalt nivel de securitate, aceste unități cazează deținuții considerați cei mai periculoși, sau cu risc de securitate pentru o închisoare normală și reprezintă o amenințare la adreasa securității naționale și internaționale.

În acest nivel, deținuții sunt închiși singuri într-o celulă 23 de ore pe zi, cu contacte umane rare și doar sub stricta supraveghere.

Acest regim de siguranță mai este întâlnit și în țări precum Canada, Mexic, Brazilia sau Columbia. Pe continentul asiatic echivalentul acestui tip de regim este large maximum security întalnit în țări precum: Arabia Saudita, Malaezia și Filipine. Africa, având un singur penitenciar cu acest nivel de securitate în Africa de Sud. Echivalentul acestui nivel de siguranță se găsește și în Australia sub denumirea de high risk.

Nivelurile maximum security – regim de maximă siguranță, close security – regim închis, medium security – regim semideschis, și minimum security – regim deschis, sunt asemănătoare regimurilor penitenciare întâlnite în Europa inclusiv în România.

EXEMPLU DE CENTRU CORECȚIONAL ÎN SUA

North Branch Correctional Institution este un penitenciar cu nivel de super maximă securitate din Maryland, USA construit în 2003, finalizat în anul 2008.

North Branch Corretional Institution, una dintre cele mai mari închisori de maximă securitate din Statele Unite. Penitenciarul găzduiește aproximativ 2000 de infractori violenți. Măsurile de siguranță sunt mult mai mult decât reușite tehnologice, sunt măsuri care protejează viețile gardienilor și revoluționează programele de reabilitare pentru cei mai periculoși deținuți.

Este proiectat să întâmpine toate problemele apărute până acum la închisorile din Statele Unite, dar totodată să ofere și deținuților siguranță. Astfel dacă până acum conceptul de deținere în penitenciarele supermax era să îi țină pe prizonieri în celule separate timp de 23 de ore iar plimbarea să se facă tot în spații solitare, NBCI schimbă aceast sistem prin creșterea gradului de securitate.

Închisoarea a fost construită folosind un stil de „inverted fortress”, adică prin amplasarea unui turn de control în centrul unității cu posibilitatea de supraveghere a întregului ansamblu doar de către doi ofițeri. În plus tot în centru este amplasată și zona de supraveghere complectă asupra camerelor video, ușilor și chiar a fluxurilor de apă ce deservers fiecare celulă în parte.

Zona de celule este împărțită în patru blocuri identice simetrice, pentru a încurcă deținuții în caz de evadare, celulele sunt prefabircate dintr-un beton special supus mai multor teste de rezistență, toată mobilarea celulei făcându-se odată cu turnarea propriu zisă a pereților pentru a fi imposibil de dezafectat. Cadrele ușilor sunt umplute cu beton pentru a preveni distrugerea. Pereții celulelor sunt acoperiți cu vopsea epoxidică rezistență de durată la zgâriere. Perimetrul este împrejmuit cu trei rânduri de sârmă ghimpată, între rânduri fiind montați senzori de mișcare precum și spatiu pentru patrulare regulată.

SISTEMUL PENITENCIAR DIN EUROPA

În general, sistemele penitenciare europene, aflate în subordinea ministerului de Justiție au o administrație centrală în 92% din cazuri. Excepție fac administrațiile penitenciare din Germania și Elveitia, unde organizarea este pe landuri, respectiv cantoane, fiecare din acestea având propriul minister de Justitie.

Așezămintele destinate executării pedepselor și măsurilor penale diferă de la un stat la altul ca tip, mărime și număr de instituții. Tipul așezămintelor poate fi clasificat după:

-gradul de siguranță, majoritatea administrațiilor penitenciare dispun de instituții de maximă siguranță, închise, semideschise și deschise, chiar dacă denumirile folosite sunt diferite: colonii cu regim general sau normal, regim întărit și regim strict în Belarus și Lituania, penitenciare de categoriile I,II,III,IV în Suedia sau de categoriile A,B,C în Regatul Unit al Marii Britanii.

Pe continentul european, Marea Britanie a fost prima țară care a folosit închisorile private pentru deținerea persoanelor private de libertate. The Wolds a fost primul penitenciar privat deschis în Marea Britanie în 1992, cu o capacitate de 320 locuri. În curând, construcția de închisori a fost atribuită prin intermediul guvernului sectorului privat care se ocupă de proiectare, construcție, administrate și finanțarea închisorilor. Astfel au început să apară mai multe închisori private cu capacități oscilând între 350 de persoane până la 800 de persoane deținute.

Asemenea inițiative s-au extins și în Europa continentală, dar au rămas la stadiul de încercări, apărând astfel închisorile semi-private din Franța și Belgia.

Anglia și Țară Galilor sunt țările care au sistemul justiției penale cel mai privatizat din Europa, 11% din sistemul penitenciar din aceste două țări aparțin sectorului privat. Până în 2015 acest procent ar putea ajunge la 25% prin programul guvernului de a mai deschide încă 5 noi penitenciare cu o capacitate de deținere de 1500 locuri fiecare. În Europa numai Marea Britanie dispune de o legislație care să permită managementul privat al închisorilor. Niciun alt guvern din Europa nu a impelementat finanțarea, proiectarea, construirea și administratea privată a închisorilor.

Analiza profundă a tuturor regulilor cu privire la pedepse și aplicarea acestora în mediul carceral a condus comunitatea europeană să elaboreze în anul 2006 Recomandarea REC(2006) Comitetului de Miniștrii ai statelor membre cu privire la regulile penitneciare europene. Modernizarea regulilor penitenciare europene a condus la schimbarea politicii penale europene în materia răspunderii penale, a pedepselor, a pedepselor penale necarcerale, a măsurilor educative pentru infracțiunile comise de minori. Apariția acestor noi regementari din anul 2006 au condus la schimbări deosebite și în legile pentru executarea pedepselor din țările europene inclusiv în România.

Deficiențele și neajunsurile în sistemele penitenciare europene diferă de la țară la țară, astfel că rapoartele anuale, întocmite de către organismele din afară sistemului penitenciar, respnsabile cu inspecția și monitorizarea activităților desfășurate în instituțiile penale prezintă probleme cu care se confruntă aceste sisteme.

În Anglia, unde în anii ’90 au existat tulburări serioase în unele închisori, printre care și Penitenciarul Strangeways din Manchester, care au produs pagube de milioane de lire. În urmă acestor tulburări, ministerul justiției a sugerat crearea unor penitenciare comunitare în scopul limitării supraaglomerării și a unei coordonări mai bune între diferitele aspecte ale justiției și sitemul penal. Evadările deținuților din Penitenciarele de Maximă Securitate Whitemoor și Parkhurst, ca și rapoartele ulterioare asupra acestor evenitemnte au ridicat semne de întrebare asupra securității din penitenciare. S-a ajuns la concluza că trebuie investit în această probema.

EXEMPLU DE ÎNCHISOARE DIN MAREA BRITANIE:

Belmarsh Prison este un penitenciar de categoria A, echivalent cu regim de maximă siguranță, din Anglia cu o capacitate de 900 de deținuți, dat în folosință în 1991.

Închisoarea este structurată în patru blocuri principale de deținere amplasate simetric, fiecare cu câte 3 nivele în mijloc este amplasat un turn central de supraveghere și control iar stânga, dreapta fiind dispuse sala de mese cu bucătaria, două săli de sport cu zone de agrement respectiv ateliere de lucru pentru cei încarcerați.

Este cunscută ca cea mai temută închisoare din Marea Britanie, aici fiind închiși cei mai periculoși criminali de pe insula, astfel sistemul de siguranță este unul ridicat. Deși este o cladire veche de aproape trei decenii, sistemele de siguranță sunt dintre cele mai moderne astfel că este împiedicată orice fel de altercație.

În Olanda, în timpul unor vizite la Penitenciarul Koraal Specht din Curacao, organismele indepentende au descoperit că în penitenciar cu o capacitate de 198 locuri se aflau 500 deținuți. Celulele care fuseseră construite pentru 8 deținuți adăposteau 12. Pereții erau murdari, la fel și paturile, lenjeria de pat fiind inexistentă. Condițiile de igienă erau inacceptabile.

În Polonia cele mai multe clădiri au fost preluate de către sistemul penitenciar după cel de-al doilea război mondial și se aflau într-o stare foarte proastă. Circa 65% dintre acestea datează din perioada primului război mondial incluzând clădiri construite în secolul XIII și XVI, ce au suferit mai multe adaptări pentru a servi mai multor scopuri, de-a lungul secolelor. Multe dintre cele care au fost construite ca pentenciare datează din secolele XVIII și XIX. Multe instituții necesită reparații, unele dintre ele chiar intervenții capitale.

Chiar dacă se află în afară Uniunii Europene, este un bun exemplu negativ, semnalandu-se mari deficiențe și încălcări ale drepturile și libertățile omului sistemul penitenciar din Rusia se află într-un stadiu de catastrofă. Guvernul din Rusia este incapabil să garanteze nu numai standardele internaționale, dar și cerințele minime pentru populația enormă din închisori. Deținuții din centrele de arestare preventivă se află în cea mai dificilă situație. Unui deținuți îi este alocat mai puțin de 1mp de spațiu, iar în unele celule chiar mai puțin de 0.5mp. Deținuții dorm pe rând, pentru că nu există loc pentru a se așeza toți. Condițiile din celule sunt extrem de dificile: umezeală, lipsă de oxigen. Orice celulă are între 10 și 100 de deținuți și dispune de o chiuvetă și o toaletă. Calitatea mâncării este foarte slabă. Deținuții nu au dreptul la ziare, cărți, exerciții zilnice, dușuri, țigări.

EXEMPLU DE ÎNCHISOARE DIN RUSIA:

Black Dolphin Prison, este o închisoare din Rusia amplasată la granița cu Kazakstan, unde sunt încarcerați aproximativ 700 cei mai periculoși deținuți din țară închiși pe viață, în toată istoria penitenciarului doar un singur deținut a reușit să caștige un apel și astfel să fie mutat în altă închisoare.

Regimul deținuților de aici este unul extrem de sever, sunt închiși singuri sau maxim câte doi în celule care au 3 rânduri de uși din oțel, de la ora 6 dimineață până la ora 22 ei nu au voie să stea pe pat fiind supravegheați video permanent și de către un gardian odată la 15 minute.

Nu există curți de recreere, plimbarea se face în spații închise unde timp de o oră și jumătate pe zi deținuții sunt plimbați câte doi ei neavând voie să se oprească din mers în cele 90 de minute, mâncarea se servește doar în celulă, sala de mese fiind inexistentă, gardienii ce păzesc penitenciarul sunt înarmați și insoțiți de câini dresați să atace, astfel evadarea este imposibilă, singura modalitate de părăsire a penitenciarului fiind așa cum declară si directorul instituției „cu picioarele înainte” la cimitir.

Sistemul cu cele mai bune condiții din lume cu siguranță este cel din Norvegia, fiind un sistem cu totul aparte, unde privarea de libertate este singurul drept restricționat pe perioada executării pedepsei în urmă condamnării definitive de către o instanța judecătorească. Prin urmare, deținuții au aceleași drepturi că toți ceilalți care trăiesc în Norvegia. În timpul executării pedepsei, viață din interiorul penitenciarului va semăna cât mai mult posibil cu viață din afară. Condițile din penitenciare sunt mai bune decât cele din exterior, camerele de deținere sunt comparabile cu cele ale unor hoteluri.

Toate persoanele private de libertate se întorc în societate, legislația norvegiană prevede că numărul maxim de ani acordat unui deținut să fie de 21, scopul penitenciarului fiind exclusiv bazat pe reabilitare, guvernul acordând asistență și după eliberare, astfel că după executarea sentinței private de libertate toți deținuții primesc loc de muncă, și asistență pentru aș-i reface viață de dinainte de încarcerare. Un studiu independent arată că doar 20% dintre deținuții care trec prin închisorile din Norvegia recidivează în termen de doi ani de la punera în liberate.

Prin examinarea peniteciarelor lumii și a sistemelor penitenciare se pot învăța multe despre fiecare popor în parte, însă sistemele funcționează diferit din multe cauze. Oamenii de știință și laici deopotrivă examinează relațiile rasiale, politica, sociologia, istoria, arhitectura și alte discipline prin prisma închisorilor.

EXEMPLU DE ÎNCHISOARE DIN NORVEGIA:

Halden Prison, din Norvegia este cunoscută și că cea mai umană închisoare din lume, construită în 2010 penitenciarul oferă condiții excelente traiului de zi cu zi. Aici sunt închiși aproximativ 250 de deținuți și sunt supravegheați de tot atâția agenți, chiar dacă este un penitenciar mai permisiv sunt încarcerați și condamnați pentru omor.

Stabilimentul oferă deținuților spații de recrere extrem de bine dotate cu tehnologie de ultima generație, o bucătărie unde își pot găti singuri, programe permanente de reabilitare și reeducare, agenții comunică în permanentă cu deținuții cunoscându-le problemele.

Este situat într-o zonă împădurită, construită pavilionar, fiecare corp având propriul aspect, forme simple monolitice și cu materiale diverse cât mai naturale, în funcție de nivelul de securitate fațadele clădirilor sunt cu lemn și cărămidă aparentă, culorile materialelor integrandu-se în peisaj curțile largi amenajate ca spații verzi.

SPAȚIU DE VIAȚĂ PENITENCIAR. NORME ȘI VALORI INFORMALE ÎN MEDIUL DE DETENȚIE

De-a lungul timpului, s-au observat mai multe scopuri de bază ale instituțiilor penale. Acestea sunt: pedeapsa prin privarea de libertate, descurajarea săvârșirii altor infracțiuni, reabilitarea fiecărui individ și cel mai recent, reintegrarea infractorului în comunitatea din care făcea parte înainte să săvârșească infracțiunea. Aceste scopuri sunt influențate prin definiție de societatea de corecție și de orientarea moral-etică față de drepturile individuale ale fiecăruia.

Gresham M. Sykes prezintă în „The Pains of Imprisonement” că pedeapsa cu închisoarea înglobează următoarele consecințe:privarea de libertate, privarea de bunuri și servicii, privarea de relații heterosexuale, privarea de autonomie și privarea de securitate.”

Goffman vede închisoarea ca un exemplu de instituție totală, definită ca „un loc de ședere și muncă unde un număr mare de persoane rupte de societate pentru o perioada apreciabilă de timp se confruntă cu reguli administrative stricte aplicate asupra vieții”. Iar din punct de vedere arhitectural, Goffman descrie consecințele neputinței, care presupune limitarea contactului între deținuți și comunitatea exterioară la minimum necesar.

Pedepsirea criminalilor și a infractorilor cu închisoarea a fost modul dominant pentru aproximativ două sute de ani. De-a lungul timpului, filosofiile penale s-au șlefuit, diminuat, complectat și în mod constat au fost înlocuite cu noi, pretinse ideologii superioare. Arhitectura penitenciară a reflectat asupra acestor evoluții în grade diferite. Adesea schimbările filosofiei penale și a conceptului arhitectural s-au făcut atunci când administratorii penitenciarelor au conștientizat faptul că sistemele și obiectivele închisorii în acel moment dat au fost ineficiente și nerealiste.

Prin urmare, specialiștii în domeniul penologiei și arhitecții au apelat periodic la clădiri noi și inovatoare, într-un efort de a crea o închisoare care să servească scopul prevăzut de reforma, reabilitatre și cu tot ce ține de instituție. Istoria a demonstrat că metodele de corecție în general au eșuat, nereușind să-și atingă scopul, dar oficialii și administratori persistă în noi încercări pentru descoperirea unui sistem mai performant.

Chiar dacă astăzi există norme legislative în care sunt prevăzute clar drepturile deținuților cât și obligațiile instituțiilor penitenciare puține sunt acelea care își reușesc cu adevărat scopul. Problema fiind atât în metalitatea de a privi lucrurile cât și societatea din care acești infractori provin.

Întrebarea cum afectează mediul penitenciar comportamentul individual al celor încarcerați a atras o atenție deosebită în ultimii ani. În studierea acestui fenomen, este necesar separarea factorilor externi cât mai mult posibili pentru a determina ce aspecte comportamentale sunt influențate în principal în mediul penitneciar.

La intrarea în închisoare, personalitatea individului este tulburată, marcându-I existența, nu este astfel surprinzător reacția agresivă și patologică la un asemenea mediu social închis.

Odată intrat în închisoare, deținutul trece printr-un proces de intervievare, deposedare de majoritatea bunurilor personale, dezinfectare, examinare medicală, fotografiere, amprentare alocandui-se un număr de dosar în scopuri administrative. Acest proces de primire, deși scurt duce la un sentiment de pierdere de sine, izolare pe termen lung și astfel este destul de probabil să se producă chiar mai multe reacții psihologice adverse.

Prin urmare, privarea de libertate comportă pentru fiecare individ două tipuri de probleme, una de adaptare la normele și valorile noului cadru de viață respectiv evoluția ulterioară a personalității sale.

Normele sociale conțin indicații adresate indivizilor, descriind în detaliu modalitatea în care valorile trebuiesc concretizate în conduită legitimă și acceptată de societate. Normele suprimă neînțelegerile traiului în comun, a categoriilor umane și pot avea un caracter de obligativitate, legiferat sau de constrângere morală. În mediul penitenciar, normele și valorile prezintă unele componente specifice, stabilite de caracteristicile sistemului de viață în penitenciar. În penitenciar operează la fel ca și în societate, trei tipuri de norme:

de organizare: care urmăresc dispozitivele de funcționare al instituției – legea de executare a pedepselor

de acțiune: care prezintă regulile evaluare a situațiilor și evenimentelor cotidiene

de relaționare: care se referă la tipurile considerate eficiente în raporturile deținut-personal, deținut-grupuri de deținuți, deținut-deținut.

Astfel pentru a veni în ajutorul societății, administrațiile penitenciare împreună cu specialiștii din diferite domenii încearcă să găsească soluții atât legislative cât și ce înseamnă conceptul spațiului de detenție prin implementarea unor noi legi prin crearea de noi spații și prin schimbarea atitudinii și personalității fiecărui individ ajuns în penitenciar pentru a-și ispăși pedeapsa. Scopul cel mai important al instituției penitenciare este acela de a reda înapoi societății cât mai multe persoane reeducate, reabilitate și gata să-și reînceapă viață în societatea liberă cu o mentalitate sănătoasă. Adică combaterea recidivei, cea mai mare problema cu care se confruntă sistemele penitenciare din întreagă lume.

STUDIUL PROGRAMULUI: SPAȚIUL DE DETENȚIE – PENITENCIARUL

PREZENTAREA SEDIULUI ACTUAL AL PENITENCIARULUI ORADEA

Penitenciarul Oradea este o unitate aparținând sistemului penitenciar românesc, componentă a sistemului de ordine publică și siguranță națională a României. Penitenciarul Oradea este profilat pe custodia deținuților clasificați în regim de maximă siguranță, regim închis, regim deschis – activități productive, precum și arestați preventiv.

Unitatea penitenciară face parte din regiunea Nord – Vest, din care mai fac parte:

Penitenciarul Gherla (unitate coordonatoare); – profilat pe custodia deținuților aflați în regimul de maximă siguranță, regim închis și arest preventiv- grad de ocupare 185.02%

Secția exeterioară de femiei Penitenciarul Gherla – grad de ocupare 148.03%

Penitenciarul Satu Mare; – profilat pe custodia deținuților aflați în regim semideschis, regim deschis – grad de ocupare 267.21%

Penitenciarul Baia Mare; – profilat pe custodia deținuților aflați în regim semideschis, regim deschis – grad de ocupare 238.73%

Penitenciarul Bistrița; – profilat pe custodia deținuților aflați în regim semideschis, regim deschis – grad de ocupare 262.05%

Penitenciarul Spital Dej – grad de ocupare 57.31%

Gradul de ocupare a penitenciarelor din Regiunea Nord – Vest conform legislatiei europene :

1934-locuri în penitenciare,

3681 –număr total deținuți

190.33% – gradul de ocupare al penitenciarelor din regiune

SCURT ISTORIC

Penitenciarul Oradea Mare sau „iadul roșu în orașul de pe Criș” – așa cum denumește jurnalistă Cristina Pușcaș doctor în istorie, perioada închisorii în timpul regimului comunist, în cartea „Iadul roșu în orașul de pe Criș: Penitenciarul Oradea (1945-1977)” a fost construită ca alte penitenciare din Transilvania în timpul domniei Mariei Tereza (1740-1780) și a lui Iosif al II- lea, fiul ei.

În perioada comunistă penitenciarul Oradea devine un spațiu de recluziune pe care deținuții le-au cunoscut. Conform mărturiilor foștilor deținuți așa cum le prezintă și jurnalistă C. Pușcaș, după ce foștii deținuți politici au cunoscut, de la est la vest, mai toate centrele de detenție comunistă din România, comparând condițiile de detenție, au declarat în unanimitate că niciuna dintre aceste închisori nu au fost atât de blestemate și comparabile în cruzimea la care au fost supuși în penitenciarul Oradea.

Experiență penitenciarului orădean a reprezentat un capitol negru pentru foștii locatari ai cuștilor orădene, considerând că la Aiud „tot era de o mie de ori mai bine decât la penitenciarul Oradea”, în condițiile în care la Aiud, în urmă povestirilor era un loc de groază și teroare. Comparând Oradea cu alte centre penitenciare din țară un fost deținut, George Sarry evidențiază: „că în alte penitenciare existau paturi cu saltele și chiar perne, fiind mai mulți în celulă, față de Oradea, unde eram câte unul singur în celulă, fără căldură și unde intră frigul prin fereastra fără geamuri.”

DESCRIEREA UNITĂȚII PENITENCIARE

Unitatea de detenție orădeană se află în zona centrală a orașului, astăzi pe strada Parcul Traian numărul 3. Construcția imobilului actual al Peniteciarului Oradea a început în anul 1752, fiind finalizate în 1758, ansamblul dezvoltându-se pe parcursul următorului secol prin numeroase intervenții, acesta dezvoltându-se, atât pe orizontală cât și pe verticală. Conturul imobilului are o formă neregulată, cuprinzând în interiorul sau trei corpuri de clădiri masive, dintre care două, așezate în formă de L, iar a treia, situată perpendicular pe direcția unghiului interior format de cele două clădiri. Cele două clădiri în formă de L sunt construite pe trei niveluri, cu un subsol compartimentat în încăperi mari, folosite că depozit pentru alimente, iar al treilea corp de clădire este construită pe trei niveluri. Perimetrul imobilului cuprinzând și ateliere, garaje respectiv curți de plimbare.

Întreagă construcție este masivă, cu ziduri gorase și traincice. Capacitatea medie a peniteciarului conform legiferărilor din perioada anilor 1945-1950 era de 700-1000 persoane însă în realitate în perioada de maximă represiune, numărul ocupanților se dublă. Conform datelor au fost momente când efectivul de deținuți a atins cifra 2000, din care peste 500 erau deținuți contrarevolutionari. Potrivit unui document din 1967, capacitatea maximă a Penitenciarului Oradea era în acel an de 1127 persoane, însă spațiul de cazare era depășit, aici fiind închis 1237 deținuți.

Accesul deținuților se făcea pe poartă dinspre strada, astăzi, Aurel Lazăr. Conform unui document datat la 6 ianuarie 1960 privind date ce caracterizează obiectivul, Peniteciarul Oradea este format din două pavilioane. Pavilionul nr. 1 ce se întindea pe trei nivele plus parter, este format din patru secții. În ceea ce privește Pavilionul nr. 2, documentul indica faptul că acesta este format din alte trei secții.

Potrivit schițelor, în pavilionul întâi, pe secția nr. 1 de-a lungul coridorului, de-o parte și de alta a acestuia, erau amenajate 20 de celule, iar în capăt era un WC, iar la mijlocul coridorului era o sursă de apă. Restul secțiilor aveau aceiași arhitectură cu 20 de celule și lângă scări două camere.

Pavilionul al doilea avea o altă structură, celule fiind dispuse pe simplu tract, către zidul exterior.

Ca exemplu celulele erau cu câte 26 de paturi pe o suprafață de 27,74 mp, iar în funcție de pavilion și secție numărul paturilor dintr-o celulă oscila între 18 și 30 iar suprafața celulelor era între 27mp până la 44mp.

Conform planului de pază, penitenciarul este construit din caramidă și acoperiș din țiglă, se întinde pe o suprafață totală de 5553mp. Paza penitenciarului este asigurată de către trei plutoane de sergenți. Paza exterioară revine celor trei posturi înarmate, a unui post neînarmat și unui punct de control. Paza interioară este formată din șapte posturi de supraveghetori, câte un supraveghetor pe secție.

Începând cu anul 1998, Penitenciarul Oradea trece prin importante reparații capitale, chiar în anul 2003 fiind finalizat un nou pavilion de deținere – secțiile 8 și 9 iar în anul 2008 au fost finalizate lucrările privind modernizarea, utilarea și dotarea a patru secții de deținere. Prin Hotărârea de Guvern nr. 1849/28.10.2004, Peniteciarul Oradea trece la statutul de Peniteciar cu Regim de Maximă Siguranță.

În anul 2009 Peniteciarul Oradea a obținut distincția „Cel mai bun penitenciar din țară” pentru rezultate deosebite în activitatea profesională.

La sfârșitul anului 2013 penitenciarul era strcuturat în cinci secții de deținere organizate pe nouă tronsoane.

Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Oradea, are o capacitate de 572 locuri conform legilor din Romania 6mc/deținut iar conform Normativelor europene impuse 4mp/deținut capacitatea este de 402locuri. Structura persoanelor private de libertate aflate în Penitenciarul Oradea la 31.12.2013 era de 574 adică un procent de ocupare de 100.34% conform normativelor românesti și un procent de ocupare de 142.78% conform reglementarilor europene.

Totalul personalului de siguranță ce deservește penitenciarul la sfârșitul anului 2012 era de 295 din care 60 ofițeri și 234 agenți respectiv 1 personal contractual.

Având în vedere datele privitaore la amplasamentul actual al penitenciarului se observă faptul că acesta se află în centrul orașului Oradea de mai bine de un secol, astfel că în urmă dezvoltării urbane locul destinat închisorii este depășit iar ca accesibilitate și supraveghere locul prezintă mari probleme fiind un pol negativ pentru locuitroii orașului.

În prezent luând în calcul prevederile referiotare la regulile penitenciare europene se constată o suprapopulare a penitenciarului, astfel încălcându-se drepturile fundamentale ale omului.

Persoanele private de libertate, aflate încarcerate în Peniteciarul Oradea nu beneficiază de curți amenajate pentru recreerea zilnică permisă conform regulamentelor de ordine interioară a fiecărui peniteciar, ei având ca alternativă o curte mică, care este folosită și ca parcare a autoturisemlor aflate în parcul auto al peniteciarului. În număr foarte mare camerele de deținere sunt neadecvate deținerii persoanelor, numărul acestora oscilând de la cameră la cameră între 9 până la 15 persoane cu paturi dispuse pe 3 rânduri.

Încă din anul 2009 Administrația Națională a Penitenciarelor dorește eliberarea sediului actual al penitenciarului oferind ca alternativă un nou teren pentru construcția unui penitenciar conform nromativelor europene cu o capacitate de aproximativ 1500 de persoane private de libertate aflate în toate formele de clasificare în sistem de reabilitare.

APLICAȚIE: TRANSPUNEREA CONCEPTULUI ÎN SPAȚIU

DESCRIEREA AMPLASAMENTULUI PROPUS

Amplasamentul pentru noul Penitenciar cu Regim de Maximă Siguranță se află la 8.9 km distanță de centrul orașului Oradea, în extravilanul localității Cihei, Comuna Sâmartin din Zona Metropolitană Oradea.

Terenul cu o suprafață de 240.000mp –FOST POLIGON DE TRAGERE INFANTERIE al Ministerului Apărării Naționale a fost cedat în 2009 în custodia Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești – Administrația Națională a Penitenciarelor pentru construcția unui nou penitenciar.

HOTĂRÂREA 818/2009 – Hotărârea 818 din 15 iulie 2009 privind transmiterea din domeniul public al statului și din administrarea Administrației Naționale a Penitenciarelor în administrarea Penitenciarului Oradea a două imobile situate în județul Bihor, comuna Sâmartin, satul Cihei. Actualmente pe terenul în cauză se gasesc 3 turnuri de observare aflate în stare avansată de degradare, 5 rânduri de parabale (ziduri de protecție din beton) iar în jurul zonei de tragere există o împrejmuire din biute înalte de 10m, ce aveau rol de protecție împotriva ricoșării muniției în momentul exercițiilor de tragere.

Accesul spre amplasamentul propus pentru construcția noului penitenciar se face de pe Șoseaua de Centură a Municipiului Oradea prin str. Ciheiului traversând localitatea până în zona extravilană pe str. Poligonului.

IMPACTUL STABILIMENTULUI ÎN ZONĂ

Inserarea unui stabiliment penitenciar într-o nouă zonă, chiar dacă la limita zonei adiacente a locuințelor individuale poate crea probleme de percepție a locuitorilor din lipsa corectă de informare și a posibilelor amenințări cum ar fi riscul de evadare, sau aplicarea unor restricții de accesibilitate în zonele perimetrale a penitenciarului.

Însă oportunitatea mutării sediului actual al Penitenciarului Oradea din centrul orașului, într-un nou stabiliment crește calitatea de detenție a deținuților, se îmbunătățește sistemul de reabilitare din sistemul penitenciar astfel scăzând și rată recidivei. Folosirea în diferite acțiuni de întreținere urbanistică sub formă de voluntariat a persoanelor private de liberate în comună Sâmartin și în stațiunile limitrofe satului Cihei, Băile Felix și Băile 1 Mai crește venitul anual al comunei respectiv se îmbunătățește aspectul acestor zone prin lucrările de amenajare.

PRINCIPII

Reeducare, reabilitare, siguranță de deținere, sustenabilitate, posibilități creative și stimulative, aplicare a unui sistem progresiv de redobândire a libertății, personal bine pregătit, dorința proprie de reușită.

SCOPURI

Este urmărit, ca scop primordial al propunerii crearea unui mediu de deținere conform legilor europene, care să nu atenteze la drepturile și deminitatea umană. Oferirea unui unui spațiu al cărui caracter principal este acela de a oferi siguranță într-un mediu atât de dificil. Procesele cognitive sunt îndrumate spre un grad de libertate și independență cât mai permisiv pentru ca fiecare individ să poată găsii modalitatea și dorința de reabilitare. Crearea unui mediului de viață penitenciar pentru recâștigarea individului închis și dezumanizarea lui într-un spațiu insalubru.

TEMA DE PROIECTARE

Programul pe care l-am propus pentru proiectul de diplomă este un nou amplasament pentru Peniteciarul cu Regim de Maximă SIguranță din Oradea. Sediul actual construit în urmă cu două secole, este un spațiu supraaglomerat, ca toate penitenciarele din țară, un spațiu depășit din punct de vedere arhitectural cât și din punct de vedere educativ, nu deservește cu adevărat scopul unui penitenciar în societatea normală.

Având în vedere profilatura peniteciarului și nevoia mare de noi spații de deținere, situl ales pentru aplicarea proiectului este unul potrivit atât din punct de vedere al localizării cât mai ales din punct de vedere al siguranței locului de deținere, aici ispășindu-și pedepsele persoane condamnate de la 5 ani până la detentiunea pe viață, săvârșind infracțiuni deosebit de grave cum ar fi tâlhării multiple, crime, violuri și alte încălcări grave a codului penal.

DATE DE TEMĂ:

Persoane private de libertate: capacitatea maximă – 870 paturi

-regim de maximă siguranță: – 256 paturi

-regim închis: – 472 paturi

-arest preventiv, tranzit, carantină: – 142 paturi

Personal administrativ: 108

Ofițeri: 65

Agenți: 400

Spații necesare:

sectoare de deținere -celule cu: 1pat, 2paturi, 4paturi

sectorul de deținere, în funcție de profilul locului de deținere, are un punct de primire a persoanelor private de libertate, o secție de carantină și observare, clădiri pentru cazarea acestora, birouri de lucru pentru personal și judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, spații destinate sectorului medical, bloc alimentar, săli de mese, baie, spălătorie, frizerie, magazii pentru păstrarea bunurilor personale ale persoanelor privative de libertate, puncte comerciale și un sector de acordare a dreptului la vizită.

sector administrativ:

sectorul administrativ este situat în afara sectorului de deținere și cuprinde birouri, spații destinate personalului care asigură pază și intervenția, spații destinate acordării asistenței medicale a personalului, magazia pentru armament și muniția de serviciu, magazii pentru echipamentul cadrelor, depozit pentru mijloacele tehnice, armament și muniție, club, săli de pregătire și instruire, bucătărie și sală de mese pentru personalul locului de deținere, spații pentru depozitare, precum și toate utilitățile necesare unei bune funcționari a administrației.

sector productiv:

sectorul de producție este situat, de regulă, în afara celui de deținere și cuprinde ateliere de producție, întreținere și reparații, depozite, garaj auto, alte clădiri și terenuri necesare formării profesionale a persoanelor private de libertate, precum și desfășurării activităților administrative.

sector auxiliar:

spațiile auxiliare sunt situate în afara locului de deținere și cuprind locuințe de serviciu, locuințe de intervenție și spații pentru activităti de pregătire, instruire și recreere a personalului și a persoanelor private de libertate, precum și gospodăria agrozootehnică.

CONCEPT

CONCEPT VOLUMETRIC:

Penitenciarele sunt o societate în sine, în care oamenii trebuie să se adapteze, pentru a supraviețui. Acestea sunt gândite în așa fel încât spațiul care i-a naștere să fie cât mai flexibil, ele fiind concepute ca mini orașe individuale care împrumută scheme funcționale și organizări spațiale de la marile orașe.

Cel mai important aspect pe care îl împrumută de la marile orașe este capacitatea de a se adapta schimbărilor, de a evolua.

Organizate ca un mic oraș, închisorile pot oferii beneficiile unei vieți normale trăite într-un spațiu locuit, în același timp reușind să păstreze caracteristicile generale ale unui oraș mic, acest fapt face ca un indvid să-și recunoască mai ușor grupul din care face parte.

Penitenciarul este organizat în două regimuri de detenție aplicate deținuților împărțite la rândul lor în două, fiecare regim având câte două secții. În acest caz reabilitarea persoanelor private de libertate se face treptat prin trecerea dintr-un sector în altul, acest lucru simțindu-se prin spațiul sinusoidal care își păstrează formă dar își schimbă dimensiunile, prin urmare beneficiază și de „recompensa” oferită de organizarea sistemului de penitență prin sistemul progresiv – mai multă libertate, mai multe facilități.

În momentul în care deținutul ajunge în centrul dominant, care lucrează și ca o barieră între cele două mari categorii de încarcerați aceștia au posibilitatea de a-și desfășura diferitele activități – în spații largi unde toți sunt egali nu se simt sufocați ci din potriva se pot simți eliberați.

Omul nu trebuie rupt în totalitate de lumea din exteriorul acestui mic oraș independent – închisoarea. De aceea omul are nevoie și de elemente arhitecturale cu care să interfereze, acest lucru fiind posibil prin intermediul formelor și texturilor. Astfel că dacă spațiile de detenție grii, reci, umede, neiluminate n-au reușit să reabiliteze pe nimeni doar eventual să provoace teamă și multe efecte negative asupra individului atât pe plan fizic cât și plan psihologic, culoarea și spațiul trebuie să joace un rol important în conceperea spațiului de deținere, pentru ajutarea reabilitării într-un mediu sănătos atât pe plan fizic cât mai ales psihologic a persoanelor private de libertate.

REABILITAREA PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE PRIN SPAȚIU ȘI FORMĂ:

Prin comparație cu sistemul nervos central uman, penitenciarul preia informația o procesează, o supune unor procese de reabilitatre și o transmite societății ca fiind un membru important al acesteia.

Sistemul nervos central este cel care coordonează comportamentul unui individ, deci și capacitatea lui de a se reînoii și de a se reabilita. Așadar pătrundem la fel de adânc ca și o celulă nervoasă ca să intrăm la fel de profund ca spiritul uman, totul pentru reabilitare.

Dispunerea volumetrică ierarhizată prin gradele de detenție, penitenciarul oferă reabilitarea morală și psihică a deținuților prin voință proprie de a se reabilita oferinduli-se pe parcursul evoluției de reabiltiare recompense simțind la propriu punerea în aplicare a sistemelor de reintegrare și readaptare la societatea din care provin.

CONCLUZII

Penitenciarele trebuie să organizeze pedeapsa conform unui proiect de transformare a personalității deținuților dar, de-a lungul timpului, penitenciarul a evoluat de la ceremonia suferinței ascunsă de o arhitectură masivă și apărată de secretul administrării, la o penalitate nediferențiată, abstractă și confuză.

În concordanță cu regulile europene pentru penitenciare, scopul tratamentului penitenciar al persoanelor aflate în custotie trebuie astfel conceput, încât să mențină starea de sănătate, fizică și mentală, respectul propriu, să dezvolte simțul responsabilității și să formeze acele aptitudini și îndemânări care vor permite să se reîntoarcă în societate cu o șansă mai bună de a trăi în conformitate cu normele legale.

Un sistem axat pe reguli noi, cu administrație profesionistă, urmând o legislație bună, însă mereu perfectibilă, nu poate funcționa în aceleași spații în care, în urmă cu șapte decenii un sistem bazat pe teroare și denigrarea oricăror altor ideologii decât a celor impuse prin metode represive și barbare uneori inimaginabile „reeduca” în temnițele vremii așa ziși „bandiți” împotriviți sistemului.

Spațiul penitenciar astăzi este un spațiu patogen care depersonalizează individul și-l face să devalorizeze lumea și pe sine însuși și ce este mai rău, permite obișnuirea cu acest mediu. Așa cum societatea evoluează la rândul lor și spațiile penitenciare trebuie să se dezvolte, să vină în întâmpinarea problemelor celor închiși, să se adapteze vremurilor prin încercarea de a reeduca indivizii și nu doar de-ai îndepărta din societate pentru o perioada de timp.

Reformele, programele de reeducare, arhitectura spațiilor penitenciare, nu trebuie să rămână o utopie prezentată, ce trebuie să devină realitatea mult dorită astfel încât scopul adevărat al penitenței să se schimbe cu adevărat.

BIBLIOGRAFIE

Carti:

a) ȚÂNȚAȘ Viorel Horea; Dicționar de Pușcărie – Limbajul de argou al deținuților din România; Ed. Napoca Star; Cluj Napoca; 2007

b) FLORIAN Gheorghe; Psihologie penitenciară – Studii și cercetări, Editia a II-a revăzută; Ed. Oscar Print; București; 2001

c) OANCEA Ion; Probleme de criminologie; Ed. ALL; București; 1994

d) ZIDARU Petrache; Drept penitenciar; Ed. Universul Juridic; Bucuresti; 2001

e) GILES Graham; prefață și addenda: ABRAHAM Pavel; Administratrea Justiției în Comunitate – Standarde și reglementări internaționale, Ediția a II-a revăzută și adaugită; Ed. Expert; București; 2001

f) STANISOR Emilian – coordonator, Balan Ana, Minca Marinela; Penologie; Ed. Oscar Print; Bucuresti; 2002

g) STANISOR Emilian – coordonator, Balan Ana, Pripp Cristina; Universul Carceral; Ed. Oscar Print; Bucuresti; 2004

h) STANISOR Emilian; Penitenciarele din Romania la timpul prezent; Ed. Oscar Print; Bucuresti; 2005

i) ROTH Mitchel; Prison and prison systems, A Global Encyclopedia; Ed. Greenwood Press; Londra; 2006

j) McSHANE Marilyn, WILLIAMS Frank III; Encyclopedia of American prisons; Ed. Garland Publishing, Inc.; New York & London; 1996

k)THOMPSON Barbara; Prison design and prisoner behavior: philosophy. architecture, and violence; Ed. Oberlin College; 1980

l) MONTESQUIEU; Spiritul legilor II; Ed. Stiintifica; Bucuresti; 1964

m) BOULOC Bernard; Penologie; Ed. Dalloz; Paris; 1998

n) ABRAHAM Pavel; Introducere in probatiune; Ed. National; Bucuresti; 2001

o) SYKES Greshm; The Society of Captives: A Study of a Maximum Security Prison, Ed. Princeton University Press, 2007

p) TUDOSESCU Ion; Actiunea umana si dialectica vietii sociale; Ed. Politica; 1980

q) PUSCAS Cristina Liana; Iadul rosu in orasul de pe Cris, Penitenciarul Oradea (1945-1977); Ed. Muzeului Tarii Crisurilor; Oradea; 2014

BIBLIOGRAFIE

Carti:

a) ȚÂNȚAȘ Viorel Horea; Dicționar de Pușcărie – Limbajul de argou al deținuților din România; Ed. Napoca Star; Cluj Napoca; 2007

b) FLORIAN Gheorghe; Psihologie penitenciară – Studii și cercetări, Editia a II-a revăzută; Ed. Oscar Print; București; 2001

c) OANCEA Ion; Probleme de criminologie; Ed. ALL; București; 1994

d) ZIDARU Petrache; Drept penitenciar; Ed. Universul Juridic; Bucuresti; 2001

e) GILES Graham; prefață și addenda: ABRAHAM Pavel; Administratrea Justiției în Comunitate – Standarde și reglementări internaționale, Ediția a II-a revăzută și adaugită; Ed. Expert; București; 2001

f) STANISOR Emilian – coordonator, Balan Ana, Minca Marinela; Penologie; Ed. Oscar Print; Bucuresti; 2002

g) STANISOR Emilian – coordonator, Balan Ana, Pripp Cristina; Universul Carceral; Ed. Oscar Print; Bucuresti; 2004

h) STANISOR Emilian; Penitenciarele din Romania la timpul prezent; Ed. Oscar Print; Bucuresti; 2005

i) ROTH Mitchel; Prison and prison systems, A Global Encyclopedia; Ed. Greenwood Press; Londra; 2006

j) McSHANE Marilyn, WILLIAMS Frank III; Encyclopedia of American prisons; Ed. Garland Publishing, Inc.; New York & London; 1996

k)THOMPSON Barbara; Prison design and prisoner behavior: philosophy. architecture, and violence; Ed. Oberlin College; 1980

l) MONTESQUIEU; Spiritul legilor II; Ed. Stiintifica; Bucuresti; 1964

m) BOULOC Bernard; Penologie; Ed. Dalloz; Paris; 1998

n) ABRAHAM Pavel; Introducere in probatiune; Ed. National; Bucuresti; 2001

o) SYKES Greshm; The Society of Captives: A Study of a Maximum Security Prison, Ed. Princeton University Press, 2007

p) TUDOSESCU Ion; Actiunea umana si dialectica vietii sociale; Ed. Politica; 1980

q) PUSCAS Cristina Liana; Iadul rosu in orasul de pe Cris, Penitenciarul Oradea (1945-1977); Ed. Muzeului Tarii Crisurilor; Oradea; 2014