Sistemul Musulman DE Drept

SISTEMUL MUSULMAN DE DREPT

CUPRINS

Capitolul I: CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE SISTEMELE DE DREPT

Secțiunea I: Noțiune

Secțiunea a II-a: Clasificare

Secțiunea a III-a: Încadrarea sistemului musulman în categoria sistemelor de drept religioase

Capitolul II: Scurt istoric și IZVOARELE SISTEMULUI MUSULMAN DE DREPT

Secțiunea I: Coranul

Secțiunea a II-a: Sunna

Secțiunea a III-a: Ijma

Secțiunea a IV-a: Surse laice

Capitolul III : STRUCTURA SISTEMULUI MUSULMAN DE DREPT

Secțiunea I: Dreptul penal

Secțiunea a II-a: Infracțiuni

Secțiunea a III-a: Pedepse

Secțiunea a IV-a: Dreptul privat

§ 1.Dreptul familiei

§ 2.Dreptul contractelor

Capitolul IV : ORGANIZAREA JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL MUSULMAN DE DREPT

Capitolul V : TendinȚe ACTUALE ALE SISTEMULUI MUSULMAN

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INDEX

Capitolul I: CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE SISTEMELE DE DREPT

Secțiunea I: Noțiunea de sistem de drept

Oricât ar fi de diferite din punct de vedere al conținutului, normele juridice sunt strâns legate între ele, alcătuind un tot unitar.Normele juridice, la rândul lor, reglementeaza o serie de relații sociale, care, în ansamblu, alcătuiesc un sistem bazat pe anumite principii.

În opina profesorului francez Fr. Terre, definirea sistemului dreptului e dificilă pentru că dreptul reprezintă acea mediere între corect și înțelept care, în orice societate umană, își propune să creeze modele care să compună un sistem de reguli și soluții, sistem mereu redefinit.

Sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează unitatea normelor juridice și gruparea lor în anumite părți interdependente – ramuri și instituții juridice.Structura sistemului de drept este un ansamblu complex si unitar de interacțiuni între ramurile de drept și între acestea si întreg.Sistemul nu este reprezentat de simpla sumă a ramurilor de drept, ci este un fenomen complex, ce nu poate fi redus la părțile sale componente.De asemenea, înțelegerea dreptului ca sistem nu trebuie sa ducă la confundarea acestuia cu sistematizarea dreptului, care se referă la operațiunea metodologică de ordonare, clasificare, grupare a normelor juridice după anumite criterii.

Importanța studiului sistemelor de drept există atât din punct de vedere teoretic, cât si practic.Cunoașterea sistemului de drept contribuie la perfecționarea aplicării și interpretării dreptului, evidențiind legăturile dintre diferite norme juridice, instituții juridice și ramuri de drept.

Secțiunea a II-a: Clasificarea sistemelor de drept

Pentru o mai bună înțelegere a sistemelor de drept si pentru aprofundarea studiului acestora, este necesara o divizare a acestora în mai multe categorii, în funcție de diferite criterii. Deși au fost propuse mai multe clasificări de către diferiți autori, importanța prezintă cea prezentată de René David.Conform concepției acestuia, în lume ar exista 5 sisteme principale de drept:

1.Sistemul lumii occidentale, bazat pe principiile democrației, sistem din care fac parte cel anglo-saxon si cel romano-germanic

2.Sistemul sovietic

3.Sistemul islamic/musulman

4.Sistemul hindus

5.Sistemul chinez

O altă viziune, mai tradițională, propune clasificarea sistemelor de drept in 4 mari familii de drept. O familie de drept este o totalitate de sisteme naționale în cadrul unui tip de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor principalelor ramuri și instituții juridice, aplicării dreptului, aparatului de noțiuni și categorii ale științei juridice.Așadar, între noțiunea de “familie de drept” și cea de ”sistem de drept” există o relație ca de la întreg la parte. Cele 4 mari familii de drept sunt:

1.Familia sistemelor de drept romano-germanic

Momentul apariției dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea.Acesta își are originea în dreptul roman, predomină dreptul scris si codificarea, actul normative este principalul izvor de drept și normele juridice sunt grupate in funcție de obiectul și metoda de reglementare in ramuri și instituții.

2.Familia sistemelor de drept anglo-saxon

În țările familiei anglo-saxone, ca izvor de bază al dreptului servește norma emisă de către

judecători și exprimată în precedente judiciare.Acesta poartă numele de Common Law.

Dreptul este structurat după cum urmează:common law (in sens restrâns), equity law si statute law.Aceste 3 sisteme de norme exprimă, de fapt, izvoarele dreptului anglo-saxon.

Common law, in sens restrâns, are 3 elemente constitutive:reguli de procedură ( în acest sistem procedura precede fondul), soluții de fond(hotărâri judecătorești cu rol de precedent judiciar) și metoda de lucru (judecătorul caută în precedentele judecate soluții care se pot aplica litigiilor deduse judecății).

Equity law este un izvor de drept subsidiar dreptului comun, un sistem de soluții adiacente, care se aplică respectând principiul “Equity follows the law”.

Statute law este legea scrisă și are un rol diferit în funcție de cum ne referim la dreptul englez sau cel american.În timp ce în sistemul englez legile scrise sunt integrate in common law, în dreptul american legea scrisă este izvor principal de drept, iar legile federale au rolul de a asigura unitatea .

3.Familia sistemelor de drept socialist

4.Familia sistemelor religioase de drept

Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea societății, cu gradul de civilizație al acesteia, cu celelalte științe sociale.De-a lungul istoriei și existenței sale, între drept și religie a existat o legătura inevitabilă doarece ambele își au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate.Așadar, normele religioase și normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea timpului s-au diferențiat. Cu toate acestea, legătura dintre drept și religie a variat însă de-a lungul istoriei, in special de la un popor la altul.Astfel, în timp ce în unele sisteme de drept instituțiile statului s-au laicizat complet, altele păstrează încă religia ca sursă primară de drept.Cu toate acestea, normele religioase, cele morale si cele juridice sunt într-o strânsă interdependență. Sunt domenii în care, inevitabil, religia și dreptul sau religia, morala și dreptul se suprapun. Este cazul relațiilor din căsătorie sau a infracțiunilor referitoare la persoana: lovirea, omorul, violul.De asemenea, numeroase reguli de drept sunt împrumutate de la morală, motiv pentru care s-a considerat că dreptul nu e altceva decât morala preluată și sancționată de către grupul social.
Dreptul musulman este cel mai cunoscut și cel mai răspândit sistem de drept religios, datorită numărului subiecților cărora le este aplicabil.Dar, alături de el, trebuie menționate și alte construcții juridice interesante cum sunt dreptul ebraic, cel hindus, dreptul chinez tradițional sau cel japonez.Cu toate acestea, în timp ce unii autori menționează că sistemul musulman este un sistem de drept care face parte din familia de drept religios și tradițional, alții susțin că există familia de drept musulman..Familia de drept musulman are o evoluție istorică de sine stătătoare, deosebită de celelalte sisteme religioase. Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprimă în forma religioasă general voința nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancționate și susținute de statul musulman, în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X și este bazat pe religia musulmană – Islam. Islamul pornește de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul său Mohamed. Acest drept este dat omenirii odată și pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el și să nu creeze altul sub influența condițiilor sociale ce se schimbă. Este adevărat că teoria dreptului musulman recunoaște faptul că revelația divină necesită explicație, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă asiduă a juriștilor musulmani. Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenței islamului. Secolele următoare practic nu au admis nimic nou. Deoarece dreptul musulman reflectă voința lui Allah, el cuprinde toate sferele vieții sociale, dar nu numai acele care de regulă întră sub incidența dreptului. În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît și nejuridice – religioase și obiceiuri.

Secțiunea a III-a: Încadrarea sistemului musulman în categoria sistemelor de drept religioase

Sistemele de drept religioase se caracterizează prin următoarele aspecte principale:

originea religioasă a sistemului;

gradul redus de adaptare la schimbarea și evoluția relațiilor sociale;

sincretismul pronunțat dintre religie, morală și drept, ceea ce conferă un caracter personal acestor sisteme juridice;

datorită caracterului personal, normele juridice ce alcătuiesc sistemele de acest tip se aplică nu unui anumit stat, ci tuturor persoanelor care au religia respectivă, indiferent de stat;

datorită caracterului preponderent personal, principalele aspecte reglementate sunt cele privind relațiile de familie, statutul persoanei sau succesiunile;

Rene David scrie: ,,dreptul musulman nu este dreptul în sensul recunoscut, ci

constituie o totalitate de norme, obiectul cărora îl reprezintă relațiile dintre persoane,

bazate pe prevederile religiei musulmane.”

Aceeași idee este promovată de A. Massă, care afirma că fikh (numit de el ,,drept religios”) include norme religioase, juridice, morale și «cuprinde toate obligațiunile care, prin legea șariatului, sunt puse în sarcina unui musulman în calitatea sa triplă de credincios, om și cetățean al statului teocratic».

Dreptul musulman sau dreptul islamic este bazat, în principal, pe religie, Coranul (cartea sfântă a musulmanilor) fiind principala culegere de dogme, de legi și de morală.Având in vedere faptul că Coranul este incomplet ca instrument legislativ, s-a simțit nevoia de a se forma un sistem de drept care sa poată face față necesitaților unei societăți în dezvoltare, dar care să nu intervină în concepția musulmană de sistem de drept religios.În acest sens, s-a recurs la tradiție, la regulile create de către comunități, care aveau capacitatea de a soluționa conflictele fără a depăși cadrul stabilit de regulile divine.

Astfel, o particularitate definitorie pentru dreptul musulman rezidă în natura religioasă a acestuia, izvoarele principale ale acestuia fiind chiar izvoarele islamului ca religie – Coran și Sunnah.De asemenea, Sunnah trebuie să îndeplinească o condiție esențială pentru a putea fi considerată ca având valoare juridică, aceea de a nu fi contrară Idjmaei.

Islamul constituie una dintre religiile mondiale ce ocupă o bună parte a omenirii. Islamul nu se reduce doar la religie.Pentru musulmani el este și temelia modului de viață, a gândirii, orânduirii de stat, dreptului și culturii.

Odată cu apariția islamului ca religie, a luat naștere si legea islamică, denumită Șaria, unde sunt intercalate bazele juridice, etice si religioase.Având în vedere că Șaria are ca sursă voința divină, aceasta desemnează, conform credinței musulmane, “întruchiparea autentică a dreptății” .Așadar, întrucât se consideră că legea islamică este rezultatul divinității, iar divinitatea este perfectă, legea este perfectă.De aceea, normele sale nu pot fi modificate sau abrogate, lucru care face aproape imposibilă evoluția legii islamice.Acesta este unul dintre considerentele care îi oferă sistemului musulman de drept un grad redus de adaptare la schimbarea și evoluția relațiilor sociale.

În ce o bună parte a omenirii. Islamul nu se reduce doar la religie.Pentru musulmani el este și temelia modului de viață, a gândirii, orânduirii de stat, dreptului și culturii.

Odată cu apariția islamului ca religie, a luat naștere si legea islamică, denumită Șaria, unde sunt intercalate bazele juridice, etice si religioase.Având în vedere că Șaria are ca sursă voința divină, aceasta desemnează, conform credinței musulmane, “întruchiparea autentică a dreptății” .Așadar, întrucât se consideră că legea islamică este rezultatul divinității, iar divinitatea este perfectă, legea este perfectă.De aceea, normele sale nu pot fi modificate sau abrogate, lucru care face aproape imposibilă evoluția legii islamice.Acesta este unul dintre considerentele care îi oferă sistemului musulman de drept un grad redus de adaptare la schimbarea și evoluția relațiilor sociale.

În ceea ce privește caracterul personal al normelor sistemului musulman de drept, acesta decurge din faptul ca dreptul islamic se aplică nu doar unui singur stat, ci persoanelor de religie musulmană din mai multe state.Astfel, dintre țările lumii musulmanice, doar Turcia este in afara sistemului islamic, având o legislație adaptată la cea europeană, în timp ce în state ca Iran, Afganistan sau Pakistan, se aplică dreptul musulman. Superioritatea elementului religios asupra celui juridic presupune supunerea credinciosului în ceea ce privește dreptul islamic, independent de apartenența sa la un stat cu un sistem juridic diferit.

De asemenea, fiind un sistem de drept bazat pe religie, sistemul musulman nu este un ansamblu sistematizat de legi si de practici juridice, sfera sa fiind mult mai largă.Așadar, conceptul de drept islamic sau Șaria este mai extins, cuprinzând chiar și norme legate de etică, morală, comportare socială, igienă sau ritual religios

Acestea sunt doar câteva dintre considerentele care duc la încadrarea sistemului musulman în categoria sistemelor religioase de drept.

Capitolul II. : Scurt istoric și IZVOARELE SISTEMULUI MUSULMAN DE DREPT

Scurt istoric

Termenul “islam” desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul și al cărei profet este Muhammed.Prin extensiune, cuvântul islam se referă la întreaga civilizație, cu un cadru legislativ unic, cu structuri politice specifice, cu tradiții sociale și morale care se revendică de la această religie.

Dreptul islamic sau Șaria își are originea în Coran, cartea sfântă a musulmanilor și în tradițiile adunate din viața profetului islamic Muhammad (născut circa 570 CE în Mecca).Dreptul musulman a suferit suferit o dezvoltare fundamentală, începand cu domnia califilor Abu Bakr (632-634) si Umar (634-644), timp în care multe probleme au fost aduse in atenția celor mai apropiați camarazi ai lui Muhammad pentru consultare. În timpul domniei lui Muawiya Abu Sufyan ibn Harb, circa 662., Islamul a început o transformare urbană, ridicând probleme care nu erau tratate la început de dreptul islamic. De atunci, schimbările în societatea islamică au jucat un rol continuu în dezvoltarea Șariei, care se împarte în Fiqh si Coran.

Perioada formativă a jurisprudenței islamice se întinde până la primele comunități musulmane. În această perioadă, juriștii erau mai preocupați de problemele pragmatice de autoritate și predare, decât de teorie. Progresul în teorie a apărut odată cu apariția juristului musulman Muhammad ibn Idris ash-Shafi’s (767-820), care a pus baza principiilor islamice de jurisprudentă în cartea sa Al-Risala. Cartea detaliază cele patru rădăcini ale legii (Corran, Sunnah, ijma, si qiyas) și specifică faptul că principalele texte islamice (Coranul si hadith-ul) trebuiesc înțelese în conformitate cu reguli obiective de interpretare derivate din studiul atent al limbii arabe.

Un număr important de concepte legale și instituții au fost dezvoltate de juriști islamici în timpul perioadei clasice a islamului, cunoscută sub numele de Perioada de Aur a Islamului, care s-a desfășurat între secolele VII si XIII.

Printre unii musulmani, legile tribale au fost adaptate pentru a se conforma cu Șaria. În plus, Noel James Coulson, profesor de Lege Islamică la Universitatea din Londra, a declarat că “tribului ca întreg îi aparținea puterea de a determina standardele după care vor trăi membri săi. Dar aici tribul este conceput nu numai ca un grup al membrilor din prezent, ci ca o entitate istorică ce înglobează generațiile trecute, prezente și viitoare.”

Așadar, în timp ce “fiecare lege trebuie să-și aibă originea ori în Coran ori în Sunnah”, fără să existe contradicții, viața tribală a adus în scenă un sentiment de participare. Asemenea participare a fost mai departe întărită de Muhammad, care a declarat “Comunitatea mea nu va decide niciodata eronat”.

În timpul secolului al 19-lea, istoria legii islamice a luat o întorsatură bruscă datorată noilor provocări întâmpinate de societatea musulmană: vestul s-a ridicat spre a fi o putere globală și a colonizat o mare parte din lume, inclusiv teritorii musulmane. În lumea vestică, societățile s-au schimbat de la stadiul agricultural la cel industrial, au apărut noi idei sociale și politice, iar modelele sociale s-au schimbat progresiv de la cele ierarhale la cele egalitariene. Imperiul Otoman și restul lumii musulmane erau în declin, iar cererea pentru o reformă era foarte ridicată. În țările musulmane, legea statală codificată a început să înlocuiască opinia legală a erudiților. Țările din vest au inspirat uneori, iar alteori au presat și forțat țările musulmane spre schimbarea legilor. Mișcările seculare au insistat ca legile sa derive din opiniile erudiților islamici. Învățătura islamică legală era singura autoritate de consultat în materie de ritualuri, venerare și spiritualitate, în timp ce aceasta a pierdut autoritate în favoarea statului în alte domenii. Comunitatea musulmană s-a divizat în grupuri care au reacționat diferit la schimbare: seculariștii credeau că legile statului ar trebui să se bazeze pe principii seculare, și nu pe doctrinele legale islamice; tradiționaliștii credeau că noua teorie islamică privitoare la lege poate produce un drept islamic modernizat și poate duce la opinii acceptabile în domenii precum drepturile femeii. Această diviziune persistă pâna în prezent.

Izvoarele sistemului musulman de drept

Salim Rustum Baz considera că sursele dreptului islamic sunt în număr de 4: Coranul, Sunna, Ijma (consensul) și analogia (qiyas). Unii autori consideră unele surse raționale ca fiind instrumente de logică sau principii juridice în slujba surselor principale.Pentru acești autori, izvoarele dreptului musulman ar fi doar 3: Coranul, Sunna și efortul rațional (ijtihad).Cu toate acestea, majoritatea autorilor au revizuit critic diferitele surse din punct de vedere al importanței lor, fără a fi prea interesați de metodologie în special.Toți acești autori sunt de acord în privința faptului că cel mai important izvor al dreptului musulman este Coranul.

Izvoarele dreptului islamic pot fi clasificate, în concordanță cu natura lor formală, după cum urmează:

Coranul, împreună cu exegeze și interpretări

Diferitele colecții ale Sunnei și interpretări ale acesteia

Biografiile lui Muhammed ca surse complementare Sunnei

Lucrări în legătură cu principiile jurisprudenței (usul al-fiqh) ca metodă de deducere a normelor

Tratate generale, decizii judiciare (amal’), colecții de oprinii religioase (fatawa) și monografii editate de juriști clasici sau autori contemporani.

Texte legislative pe care unele state musulmane le-au adoptat în anumite domenii, cu precadere în materie de familie și succesiuni.

Este notabil faptul că izvoarele formale clasice sunt scrise în limba arabă, limba în care este scris Coranul.Desigur, există traduceri ale acestor surse, însă în ceea ce privește Coranul si Sunna, doar textele scrise în limba arabă sunt considerate ca fiind demne de încredere.

Secțiunea I: Coranul

“O caracteristică definitorie a discursului juridic musulman este asumpția potrivit

căreia Coranul reprezintă Comunicarea lui Dumnezeu cu umanitatea… Dumnezeu

vorbește în Coran și între cele pe care le transmite este și legea căreia îi cere comunității sale

să se supună.”

Coranul, cartea sfântă a islamului are un rol important, atât în plan religios, cât și la nivelul vieții economico-sociale în ansamblu.Aceasta deoarece Coranul este considerat trimisul divinității pe pământ, cuvântul lui Allah.Așa este explicată legătura indisolubilă între practicile religioase și cele sociale, însăși semnificația cuvântului „islam” evoluând pe parcursul timpului spre o generalizare la întreaga civilizație, cu un cadru legislativ unic, cu structuri politice specifice, cu tradiții sociale și morale care derivă din această religie.

 Numele original al Coranului este قرآن .Deși este numit "carte" (“cartea sfântă)”, când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită.Acest nume este cel mai des folosit pentru a desemna cartea sacră a musulmanilor.Acesta este menționat de aproximativ 60 chiar în textul cărții, înseamnând “recitare”.Cu toate acestea, există mult mai multe denumiri pentru Coran, chiar în textul acestuia fiind folosiți 55 de asemenea termeni.

 Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, lui Muhammad de către îngerul Gabriel în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pentru a evidenția noțiunea de revelație, Coranul folosește termenul “nazila”(a coborî) și “nuzul” (care coboară), termeni folosiți pentru a descrie apa care cade din cer.

Noi ți-am trimis ție Coranul treptat (76:23)

El ți-a pogorât Cartea cu Adevãrul [Coranul], întărindu-le pe cele de dinaintea ei. El a pogorât Tora și Evanghelia. Mai înainte, drept călăuză pentru oameni și a pogorât Îndreptarul[Al-Furqan] .Cei care nu cred în semnele lui Allah vor avea parte de chin aspru. Allah este Atotputernic [’Aziz] și dătător de pedeapsă. (3:3-4)

Codificarea

În legătură cu codificarea Coranului, pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.

Atât în timpul lui Muhammad, cât și după moartea acestuia, multe persoane au încercat să își atribuie calitatea de profet în scopul de a domina și manipula societatea. Pentru a evita toate formele de rivalitate, Coranul l-a declarat pe Muhammad ultimul profet, iar autoritățile islamice au început să fie nemiloase cu persoanele care susțineau acest lucru.

Se spune că după moartea profetului, Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum.De menționat este faptul că adepții islamului susțin faptul că sfânta carte a Coranului a fost revelată lui Muhammed doar în limba arabă, astfel încât orice altă traducere a Coranului nu reprezintă o altă versiune a acestuia, ci doar o traducere a sensurilor sale.Astfel, Coranul există și va exista doar în limba arabă.

Versiunea cea mai răspândită a Coranului este cea de la Cairo , preparat în 1923 sub patronajul regelui Fu'ad I al Egiptului. Acesta conține 114 de capitole.

Coranul canonizat, așa cum este cunoscut astăzi, este alcătuit din 114 capitole (Sura) si 6236 versete (Aya). Cele 114 capitole (sure), sunt de lungimi diferite, de la minimum 3 până la maximum 287 de versete, dispuse nu cronologic, ci după lungime, în ordine aproximativ descrescătoare, începând cu cea de-a doua sură.

Teologia islamică deosebește două perioade de dăruire a Coranului: meccană și medineză. În perioada meccană, considerată pînă la migrarea lui Muhammad din Mecca în Medina în anul 622 (hidjra), a fost descoperită o mare parte din Coran și suratele dăruite în acea vreme, denumite meccane. Perioada medineză a continuat începînd cu imigrarea lui Muhammad din Mecca în Medina (hidjra) și continuă timp de 10 ani (pînă la moarte), din anul 622 pînă în anul 632. Perioada dată cuprinde 24 de surate. Acestea au fost transmise ucenicilor săi în formă orală

Musulmanii consideră Coranul ca fiind „ultima revelare a Cuvântului lui Dumnezeu”, sursa primară în materie de credință și practică pentru fiecare musulman. În el sunt tratate aspecte ce țin de întelepciune, dogmă, tranzacții, legislație, adorare, etc.În acelasi timp, musulmanii susțin ideea conform căreia Coranul oferă îndrumare și învățături detaliate pentru a se crea o societate dreaptă, cu un sistem economic echitabil și pentru a se forma indivizi cu un comportament corect.

Așadar, Coranul pune, neîndoielnic, cel mai mare accept pe credință și pe comportatea morală a oamenilor și a națiilor.Cu toate acestea, enunță, atât explicii, cât și implicit, principiile, limitele generale, legile și regulile necesare, care sunt esențiale în formarea comunității islamului.

Pentru ca legea sa fie obligatorie, trebuie autentificat faptul că aceasta emană de la o autoritate investită cu competența de a legifera. De asemenea, textul trebuie sa fie în varianta originală, nealterată.Același lucru este valabil si pentru musulmani, juriștii evocând 2 condiții ce trebuie îndeplinite de către textele religioase:

A) trebuie demonstrat că, întradevăr, acestea emană de la divinitate

B) trebuie demonstrat că textele puse la dispoziție au fost transmise fără întreruperi și fără alterări

Conținutul normativ al Coranului

Coranul este alcatuit din 6236 de versete subdivizate în 114 capitole cuprinzând narațiuni moralizatoare amestecate, fapte istorice sau mitice din Arabia, polemici și rapoarte despre războiul purtat împotriva adversarilor religiei noi.

Din cele peste 6200 de versete pe care le cuprinde, aproximativ 500 au legătură cu dreptul în mod explicit. Coranul, însă, nu dă detalii legate de procedura aplicării dreptului, el nu cuprinde decât anumite obligații în materia familiei, a succesiunilor sau în legătură cu dreptul penal.

juristul nu se poate limita la acestea, el fiind obligat să cunoască și versetele care servesc ca ajutor pentru stabilirea normelor juridice.Acest lucru este necesar și din cauza faptului că normele nu sunt codificate ca în dreptul modern, împărțite în capitole referitoare la fiecare materie în parte.Aceste versete juridice se află peste tot în Coran, făcând astfel necesară coroborarea lor de către juriști.

Normele juridice conținute de Coran pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.

Astfel, în funcție de claritatea acestora, ele pot fi împărțite în norme clare (muhkamat) și norme echivoce (mutashabihat).În timp ce normele clare sunt susceptibile de o singură interpretare, fiind ușor de înțeles, cele echivoce pot atrage mai multe interpretări, adevăratul înțeles al acestora fiind cunoscut doar de către divinitate.

De asemenea, normele juridice pot fi clasificate în norme aparente și norme oculte.Versetele conținute de Coran pot avea 2 înțelesuri: unul aparent (dhahir) și unul ezoteric, ascuns.În timp ce

înțelesul aparent nu necesită decât ca cititorul să cunoască limba arabă, cel ascuns nu poate fi înțeles decât de cei inițiați, care cunosc mecanismul după care funcționează Coranul și elementele care îl înconjoară.

De asemenea, Abu Zahrar consideră că în Coran se regăsesc 5 tipuri de texte:

1)explicit (nass)

2)aparent (dhahir) – un înțeles aparent derivat dintr-un text care este general și non-specific

3)indicativ (dalil) – o interpretare care decurge din întelesul său aparent, evident

4)implicit (mafhum) – o interpretare adăugată, care coincide cu înțelesul aparent

5)expozitiv (tanbih)

În Coran există 200 de versete care insituie exclusiv reguli juridice.Acestea pot fi clasificate în felul următor:

a.70 de versete privind dreptul familiei și dreptul succesoral

b.70 de versete cu privire la obligații și contracte

c.30 de versete instituind reguli de drept penal

d.20 de versete legate de procedură

Coranul este considerat un instrument legislativ incomplet.Din acest motiv, juriștii musulmani au încercat completarea acestui sistem legislativ prin surse laice.

Secțiunea a II-a: Sunna

Noțiune

Sunna este considerată cea de-a doua sursă religioasă a dreptului islamic.Juriștii musulmani folosesc termenul acesta pentru a desemna toate spunerile, faptele și aprobările implicite sau explicite atribuite lui Muhammad.Deseori, este folosit termenul de hadith, dar acesta de obicei indică o explicație orală.

Încă de pe vremea profetului Muhammad, musulmanii s-au străduit să urmeze principiile acestuia.Acest lucru a dus la necesitatea prezervării acestor principii, atât pe cale orală, cât și în scris.Totuși, conform unui hadith atribuit lui Muhammad, acesta ar fi interzis scrierea acestor reguli pentru a se evita confuzia cu cartea sfântă (Coranul).Cu toate acestea, cu timpul, au apărut colecții de astfel de hadith-uri.Cu titlu de exemplu, aceste 3 colecții sunt cele mai vechi:

Musnad, atribuit lui Imam Zayd (d.740)

Muwatta’, atribuit lui Imam Malik (d.795)

Musnad, atribuit lui Ahmad Ibn-Hanbal (d.855)

Structură

În legătură cu structura acesteia, Sunnah este compusă din 2 părți: isnad-ul și matn-ul.Prima este un lanț de emițători, canalul prin care hadith-ul a ajuns la ultimul emițător. A a relatat că B i-a relatat, aflând de la C, care știa de la D, etc.A doua parte (matn) constituie textul în sine.

De asemenea, trebuie îndeplinite câteva condiții de către transmițător:

Să aibă capacitatea de a concepe (ahliyyat al-tahammul) – nu este neapărat necesar ca emițătorul să fie major.

Să aibă capacitatea de a transmite (ahliyyat al-ida') – naratorul trebuie să fie musulman, matur, să aibă discernamânt și să fie capabil să mențină hadith-ul de la repeceptare până la transmitere.

Hadith-urile pot fi clasificate, cele mai importante categorii fiind:

1) Hadith-urile atribuite lui Dumnezeu sau lui Muhammad – marea majoritate a haith-urilor sunt atribuite lui Muhammad și au ca origine ori efortul intelectual al lui Muhammad, ori revelații.Astfel cele care emană de la Muhammad sunt numite ahadith nabawiyyah (relatări profetice), iar cele care emană de la Dumnezeu sunt relatări divine (ahadith qudsiyyah). În acest ultim caz, Dummnezeu vorbește catre om, prin intermediul lui Muhammad și de obicei acestea sunt în legatură cu morala și nu cu dreptul.

2) Hadith-urile recurente (ahadith mutawatirah) – unele hadith-uri au fost transmise de câțiva naratori dintre companionii lui Muhammad și repetate de un număr mare de adepți și de adepții adepților.Hadith-urile recurente sunt considerate a fi autentice și determină norme imperative.Totuși, conform unor autori musulmani, acest tip de hadith este rar, Al-Suyuti (d.1505) considerând că numărul acestora nu depășește o sută.

3)Hadith-urile faimoase (ahadith mashhurah) – hadith-uri provenind de la profet și relatate de un număr minor de companioni ai săi.Cu toate acestea, nu există siguranța că acestea au emanat de la profet, astfel încât forța lor probantă este mai mică decat a hadith-urilor recurente, deși unii juriști le atribuie aceeași valoare.

4)Hadith-urile unici – conform Khallaf-ului, în această categorie intră majoritatea hadith-urilor conțtinute în colecții.Aceste hadith-uri pun însă o problemă, existând opinii că aceste hadith-uri nu trebuie luate în considerare întrucăt ele nu furnizează cunoștințe autentice.

5)Hadith-urile autentice, bune sau slabe, în funcție de acceptabilitatea lor pe baza analizei lanțului de transmitere.Astfel, există hadith-uri autentice (sahih).Acestea nu au niciun defect din punct de vedere al lanțului de transmitere.Hadith-urile bune (hasan) au mici imperfecțiuni în lanțul de transmitere, iar cele slabe (dha’if) au un lanț de transmitere vizibil defect.

Sunnah este considerat izvor religios al dreptului musulman întrucât multe dintre versetele din Coran pun la același nivel atât supunerea față de Dumnezeu, cât și supunerea față de profet.Astfel, avem câteva exemple din Coran:

Spune: “Fiți cu supunere fațã de Allah și de Trimis, dar dacã întoarceți spatele, Allah nu-i iubește pe necredincioși!” (89/3:32).

Cel ce se supune Trimisului se supune, neîndoielnic, și lui Allah. Cât despre cei care întorc spatele, Noi nu te-am trimis sã fii peste ei pãzitor! (92/4:80)

Importanța Sunnei ca izvor de drept reiese și din faptul că musulmanii menționează mai multe hadith-uri ale lui Muhammad în care se impune datoria de a urma ordinele și exemplul lui.De asemenea, încă de pe timpul profetului, musulmanii au fost de acord în legătură cu necesitatea implementării acestui izvor de drept.

În timpul lui Muhammad, companionii acestuia obișnuiau să se conformeze și să aibă încredere în judecata acestuia.În acest sens, aceștia nu făceau distincția între regulile emanând din Coran și cele venind de la Muhammad.După moartea acestuia, oamenii obișnuiau să caute în Sunnah soluții pentru situații și evenimente pe care Coranul nu le menționa.

De asemenea, recurgerea la Sunnah era necesară, Coranul fiind imposibil de înteles fără această completare.Juriștii musulmani consideră ca dacă Muhammad este acceptat ca fiind mesagerul lui Dumnezeu, nu este de conceput faptul de a nu avea încredere în mesajul său.Aceștia spun că nu poate exista posibilitatea de a te supune lui Dumnezeu în timp ce te opui lui Muhammad. Prin nerecurgerea la Sunnah s-ar pune în discuție infailibilitatea lui Muhammad, lucru de neconceput având în vedere ca Dumnezeu nu ar fi susținut o persoană cu ale cărei fapte și ziceri nu era de acord.

Funcții

Sunnah, ca izvor de drept religios complementar Coranului, îndeplinește mai multe funcții.Astfel, raportat la Coran, se pot distinge 4 situații:

1) Confirmă norme conținute de către Coran – este cazul hadith-urilor care afirmă caracterul obligatoriu al rugăciunii, al postului, al pelerinajului sau al acelora care condamnă politeismul sau uciderea părinților.

2)Clarifică înțelesul unor norme conținute de către Coran – Sunnah este considerată cea mai bună modalitate de a înțelege Coranul. Clarificarea poate îndeplini 3 funcții: detalierea, limitarea și specificarea.

– Detalierea – Coranul vorbește despre obligativitatea rugăciunii, dar fără a preciza perioadele, pregătirea și modalitatea.Aceste elemente sunt prevăzute de Sunnah.Astfel, Coranul spune:

” Împliniți cu sârguință Rugăciunile, cu osebire Rugăciunea [As-Salat] de la mijloc ! Și stați în picioare dinaintea lui Allah, cusmerenie!”(87/2:238).Această regulă este completată de Sunnah cu interzicerea de a discuta unii cu alții în timpul rugăciunii.

Limitarea – Coranul instituie ca pedeapsă amputarea mâinii hoțului.(112/5:23).În acest caz, Sunnah prevede faptul că amputarea trebuie sa fie făcută de la încheietură.De asemenea, Coranul insituie cotele de moștenire după executarea legatelor testamentare.(92/4:11 și 92/4:12).Și în acest caz, prin Sunnah, se limitează puterea lui de cuius cu privire la moștenirea lăsată terților.

Specificarea – Sunnah poate, de asemenea, stabili o normă specială în legătură cu o normă generală din Coran.Astfel, de exemplu, Coranul stabilește norme referitoare la moștenire, iar Sunnah, prin norma specială exceptează de la aplicarea acestora profeții, ale căror bunuri nu vor fi împărțite moștenitorilor, ci vor face obiectul unor acte de caritate.De asemenea, Coranul prevede că fiul este îndreptățit la o parte din moștenire, iar în completarea acestei norme vine Sunnah, care instituie faptul că fiul care atentează la viața ascendentului său este exceptat de la aplicarea normei generale.

3)Stabilește norme care nu există în Coran – cu toate că Sunnah completează Coranul prin adăugarea unor norme, autorii islamici consideră că toate completările aduse de Sunnah au rădăcina în Coran.Pe cale de consecință, aceștia caută întotdeauna asemenea conexiuni.

4)Abrogă unele norme conținute de Coran – autorii musulmani nu sunt de acord cu acest concept și insistă asupra faptului că o normă autentică din Sunnah nu ar trebui sa intre în conflict cu Coranul.Dacă, însă, există o contradicție între cele 2, ar trebui să se recurgă la o interpretare care să aibă ca scop reconcilierea acestora.Cu toate acestea, având în vedere că abrogarea este acceptată de Coran în sensul ca versetele mai vechi sunt abrogate de cele ulterioare, iar Coranul și Sunnah constituie împreună o singură revelație, nu există argumente care să ducă la concluzia că Sunnah nu ar putea abroga norme din Coran.

Cu toate acestea, Sunnah, ca izvor de drept religios, este pusă sub semnul întrebării din 2 motive principale:

Nu se poate autentifica veridicitatea tuturor hadith-urilor.Autorii islamici admit faptul că distincția între ce este autentic și ce este fals este foarte greu de realizat cu atât mai mult când se vine în contact cu hadith-uri inventate, dar care sunt citate de juriști, biografi ai lui Muhammad și unii comentatori.

De asemenea, Coranul poate fi considerat suficient ca intrument legislativ, cu consecința folosirii exclusive a acestuia.

Secțiunea a III-a: Ijma

Noțiune

Ijma sau consensul este a treia sursă a dreptului islamic.Autoritatea consensului ca sursă secundară de drept este bazată pe un hadith atribuit profetului în care se instituie caracterul infailibil al comunității musulmane.

Ijma poate fi definită ca fiind acordul unanim sau consensul cu privire la anumite materii.Cu privire la protagoniștii consensului, având în vedere că nici Coranul și nici Sunna nu prevede consensul, juriștii musulmani nu au ajuns la un numitor comun în privința condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a exista consens.Prima problemă care se pune vizează protagoniștii consensului și anume cine este chemat să participe la acesta.Textele din Coran și din Sunna vorbesc în general despre comunitate și pe alocuri despre cei cu autoritate.Se poate deduce pe această cale că Ijma semnifică acordul unanim a comunității musulmane.Cu toate acestea, Malik (d.795) consideră ca doar consensul oamenilor din medina este convingător, argumentând faptul că aceștia cunosc religia mult mai bine, dat fiind faptul că Muhammad a trăit printre ei.

Ijma, ca izvor al dreptului islamic, se ocupă în principal cu stabilirea de norme religioase.Cei responsabili cu instituirea de norme prin acordul unanim nu sunt liberi în totalitate, aceștia trebuie sa să respecte cele două surse principale ale dreptului islamic.Consensul poate avea ca preocupare și materii care au fost soluționate întru totul de către Coran și Sunna, însă până și în acest caz, consensul trebuie sa se bazeze pe aceste două surse.Acesta nu poate fi rezultatul speculației raționale exclusiv, astfel încât este necesar să se găsească o conexiune, oricât de mică, cu Coranul sau cu Sunna.

Unii juriști consideră că Ijma poate stabili reguli și în domeniile profane.În acest caz însă, responsabilitatea revine celor care dețin autoritatea necesară în materia respectivă.Este vorba despre deciziile de natură științifică și politică.Se pune însă problema în a determina ce ține de religie și ce nu, deoarece distincția între religie și drept este practic imposibilă.

Din punct de vedere al timpului și spațiului, consensul trebuie stabilit de către juriști care trăiesc în aceeași eră, și nu de toți juriștii din toate timpurile..

Atunci când juriști contemporani se pun de acord cu privire la un anumit caz în mod unanim, se consideră că soluția acestora este validă pentru totdeauna.Astfel, atunci când acel caz este prezentat juriștilor din era urmatoare, aceștia trebuie să adopte soluția dată de predecesorii lot și să se abțină de la eforturi în vederea rezolvării aceluiași caz.Așadar, o normă religioasă decurgând dintr-un consens nu poate fi disputată, fiind definitivă.Aceasta nu poate fi nici contrazisă și nici abrogată.Astfel, este posibil ca o anumită generație să nu cadă de acord asupra stabilirii unei norme, iar generația următoare să fie unanim de acord cu privire la aceeași normă, dar nu este posibilă și situația opusă.Pe cale de consecință, dacă o generație a adoptat în mod unanin o normă religioasă, nu este posibil ca o generație subsecventă să instituie prin consens o normă contrară primei.

În legătură cu valoarea practică a consensului, condițiile stabilite pentru realizarea acordului unanim fac această modalitate de obținere a normelor aproape imposibil de aplicat.Nu sunt cunoscute situații în care toți juriștii musulmani au fost chemați pentru a-și da opinia în legătură cu un caz particular.Cu toate acestea, există situații în care autoritățile politice au recurs la întâlniri ale juriștilor și ale căror opinii au fost aprobate chiar de către aceste autorități.

Deși se afirmă că acordul unanim, în adevărata sa esență, nu a existat niciodată, se consideră că este posibil să se ajungă la asemenea consens dacă fiecare țară islamică ar desemna specialiști și dacă opinia fiecăruia dintre acești specialiști în legătură cu un subiect anume ar fi comunicată tuturor.

Astfel, Ijma este folosită în puține situații.Cu titlu de exemplu, atunci când există nelămuriri cu privire la interpretarea unor versete din Coran, este posibilă studierea trecutului în vederea găsirii unei interpretări care a fost acceptată prin Ijma.În acest sens, trebuie ca acea interpretare să fi fost acceptată de către toți juriștii și să fi fost urmată un timp îndelungat.

O bună ilustrare pentru noțiunea de Ijma avut loc imediat după moartea lui Muhammed: nu exista nicio regulă care să instituie modalitatea de determinare a următorului lider politic după moartea profetului.Astfel, alegerea lui Abu Bakr pentru a fi Calif prin voturile oamenilor a fost prima maniferstare a consensului.

Deși în general Ijma este considerată a treia sursă a dreptului islamic, există unii autori care califică consensul ca făcând parte din Ijtdihad.

Secțiunea a IV-a: Surse laice

Cercetãtorii musulmani evidențiază în sistemul dreptului musulman două grupe

de norme.Prima dintre ele este formată din prescrierile juridice (Coran și Sunna), iar cea de-a doua grupă de norme este formulatã în baza izvoarelor „raționale”. De aceea, în cazul lipsei răspunsului în Coran și Sunna, juriștii creau noi norme cu ajutorul unor tehnici logice, pe care știința musulmană le numește izvoare „raționale” ale dreptului musulman.Sursele laice dreptului islamic sunt surse secundare, care vin în completarea celor religioase, principale și care se bazează pe acestea din urmă.

a.Cutuma (‘Urf)

Noțiunea de ‘urf poate fi definită ca fiind “acel lucru care este înrădăcinat în suflete și pe care oamenii cu o bună conduită dintr-o anumită regiune islamică au ajuns să îl accepte, cu condiția ca acesta să nu fie contrar vreunui text din Sharia.”

Autorii musulmani au stabilit o distincție între regulile de cutumă și cele dobândite prin consens sau ijma.Astfel, o normă bazată pe consens este rezultatul opiiei unor specialiști, în timp ce norma dobândită prin cutumă este acceptată de public, în general.Totodată, în timp ce consensul necesită unanimitate din partea juriștilor din perioada în care norma este stabilită, pentru formarea cutumei este suficientă aprobarea majorității din comunitate.

Juriștii musulmani tradiționali susțin că folosirea cutumei ca sursă de drept este validă atunci când nu există niciun text în Coran sau în Sunna.De asemenea, pentru a putea fi evocată cutuma, trebuie îndeplinite patru condiții:

a) Cutuma nu trebuie sa fie contrară Coranului sau Sunnei – este, totuși, posibil ca o cutumă să stabilească o normă specială sau cazuri în care cutuma este baza unui text din Sharia.În acest din urmă caz, daca intervine schimbarea cutumei, acest lucru nu contravine Shariei astfel încât această schimbare trebuie luată în considerare.Un exemplu de situație este regula instituită de Muhammad conform căreia tacerea unei fiice virgine echivalează cu un consimțământ.Acest obicei datează de pe vremea profetului, când fiicele erau foarte rezervate, lucru care nu mai este general valabil în ziua de astăzi.Astfel, acum este necesar consimțământul verbal al fetei cu privire la căsătorie.Pe cale de consecință, schimbarea situației duce la necesitatea schimbării normei de drept.

Atunci când cutuma este generală și textul este specific, doar partea din cutumă care contravine textului este nevalabilă.Atunci când cutuma este specifică, iar textul general, unii consideră că obiceiul sau cutuma este regulă specială față de textul general.

b) Cutuma să aibă generalitate – este suficient ca cutuma să fie acceptată de majoritate, nefiind necesară unanimitatea.Pentru a putea demonstra generalitatea cutumei, trebuie sa ne referim la oamenii care cad sub incidența ei.

c) Cutuma nu poate avea efect retroactiv, acesta trebuie să existe la momentul nașterii raportului juridic.

d) Cutuma nu trebuie sa fie contrară voinței părților – acordul de voințe dintre părți prevalează în acest caz.

Cutumele sunt susceptibile de clasificare astfel:

1.Cutume verbale ('urf qawli) și cutume faptice ('urf 'amali)

Astfel, cutuma verbală este aceea care atribuie unui termen un anumit înțeles.Astfel, termenul „walad” semnifică un copil de sex masculin, cu toate că în limbă și în Coran termenul desemnează atât fete, cât și băieți.

Cutuma faptică este aceea cu care oamenii s-au obișnuit în viața și în raporturile lor.Cu titlu de exemplu, putem menționa obiceiul de a plăti zestrea în două rate, una în avans și una în caz de repudiere.

2.Cutume speciale și cutume generale

Cutumele generale sunt considerate a fi cunoscute de către toată lumea, în timp ce cutumele speciale sunt specifice unei anumite regiuni ori unei anumite categorii de profesii.De exemplu, în anumite regiuni, soțul trebuie să ofere daruri specifice unor anumiți membri ai familiei soției sale.

3.Cutume licite, ilicite și necesare

O cutumă licită este aceea care nu permite ceva ce legea islamică interzice și nici nu interzice ceea ce legea islamică permite.

O cutumă ilicită sau invalidă este aceea care este acceptată de către public, dar care interzice ceva ce este permis de către legea islamică sau care permite ceva ce legea islamică interzice.Cu titlu de exemplu, menționam întâlnirile mixte între bărbați și femei în cluburi sau în timpul posturilor, abandonarea rugăciunii în timpul posturilor publice, pariurile la cursele de cai, etc.Aceste cutume sunt contare Shariei deoarece există texte care le interzic expres.

Cutumele necesare sunt acele cutume contrarii unor principii ale dreptului islamic, dar care sunt acceptate pe cale de excepție datorită necesității acestora.

b.Analogia (qiyas)

Analogia presupune folosirea logicii si a argumentării în vederea aplicării unei legi cunoscute la o situație nouă, situație care nu cade sub incidența niciuneia dintre legile deja existente.Astfel, se încearcă extinderea unor reguli existente la situații noi, evitând totuși inovația.

Cercetarea în scopul realizării unei analogii pentru un caz particular nu este limitată la o dispoziție legală anume din Coran sau Sunna, si poate presupune analiza întregului drept, în ansamblul său, cu scopul de a găsi soluția optimă și care este cea mai apropiată de spiritul general al dreptului musulman.

Analogia folosește rațiunea pentru a stabili similitudinile legale dintre situația rezolvată în trecut și situația pentru care este nevoie de soluții în scopul calificării din punct de vedere legal a acesteia din urmă prin aplicarea la aceasta (prin intermediul analogiei) a calității care garantează caracterul legal al celei dintâi.Astfel, există o primă soluție care servește ca bază (asliyyah) și o soluție care este selectată prin analogie (qiyasiyyah).

Coranul interzice consumul vinului făcut din struguri:

„O, voi cei care credeți! Vinul, jocul de noroc, pietrele ridicate[idolii] și săgețile [pentru prezicere] sunt numai murdării din lucrătura lui Șeitan. Deci feriți-vă de ele ca să izbândiți!”

Această normă din Coran interzice vinul produs din struguri.Motivul pentru care există această prohibiție constă în faptul că vinul cauzează intoxicație.În conformitate cu această normă, juriștii islamici au procedat la interzicerea oricărei băuturi fermentate, dar și a drogurilor.

Juriștii consideră că analogia, ca izvor de drept, este necasară întrucât legea musulmană trebuie să se poată aplica în orice perioadă și în orice loc.Acest lucru este posibil doar prin aplicarea normelor create în trecut la situații în continuă schimbare.De asemenea, aceștia susțin faptul că în lipsa analogiei, s-ar ajunge la concluzii absurde, cum ar fi situația în care consumul vinului ar fi interzis întrucât există un text expres cu privire la acest lucru, dar consumul de tării ar fi permis din cauza lipsei unui text în cauză.

Unii juriști, însă, nu sunt de acord cu analogia ca izvor de drept, susținând faptul că aceste norme sunt bazate pe simple supoziții și speculații, iar conform acestora nu este permisă stabilirea de norme juridice bazându-te doar pe speculații.

În orice caz, pentru a se putea recurge la analogie, este nevoie de împlinirea unor condiții.Potrivit doctrinei tradiționale, qiyas cuprinde patru elemente:

Rădăcina – prescripția legală de la care pornește raționamentul;

Ramura – aspectul litigios ce urmează a primi o rezolvare;

Cauza – calitatea comună care apropie cei doi termeni ce urmează a fi comparați;

Judecata – rațiune în temeiul căreia regula este extinsă de la un termen la celălalt.

Aceste elemente par identice cu cele ale silogismului obișnuit: rădăcina – premisa majoră; ramura – premisa minoră; cauza – termenul mediu; judecata – concluzia. Diferența dintre aceste două moduri de raționament constă în faptul că în cazul silogismului premisa majoră cuprinde întotdeauna premisa minoră, în timp ce, în cazul lui qiyas, rădăcina este o decizie care emană de la Dumnezeu sau de la profetul său, avînd aproape întotdeauna o formă concretă, din care ulterior urmează a fi extrasă o regulă generală.

Situația principală (care poate fi un text din Coran sau un hadith din Sunna) care servește ca bază pentru comparație nu trebuie să fie limitată la un caz particular și trebuie sa fie generalizabilă.

Rațiunea din spatele situației principale trebuie sa fie clară, și nu echivocă.Astfel, vânzarea este considerată legală de către Coran pe motiv că este un contract, iar Coranul nu interzice acordul de voințe dintre părți.Așadar, când s-a discutat contractul de locațiune, s-a ajuns prin analogie la concluzia că acesta este licit, având în vedere că este un acord de voințe.

Trebuie să existe similitudini din punct de vedere al consecințelor practice între situația principală și cea pentru care se dorește rezolvare.Astfel, când s-a avut în vedere interzicerea altor băuturi care provoacă intoxicare, nu s-a ținut cont de faptul că unele băuturi provoacă intoxicație de intensitate mai mică, de exemplu, ci a contat doar consecința.

Situația pentru care se dorește rezolvare nu trebuie sa fie calificată printr-o dovadă legală directă, întrucât se consideră a nu fi rezonabilă renunțarea la o calificare dată de o dovadă determinată în favoarea alteia, care poate fi obținută prin analogie.Astfel, consimțământul este necesar pentru incheierea unei căsătorii, însă această normă nu se poate extinde în sensul instituirii obligativității consimțământului și la dizolvarea căsătoriei prin repudiere întrucât Coranul si Sunna prevăd acest drept numai în favoarea soțului.

Analogia poate fi a fortiori, a pari sau a contrario.Astfel:

1.a fortiori – dacă o normă juridică oferă soluție la o anumită situație, însă neglijează o situație mai serioasă, se poate deduce că acea normă se aplică și în privința acesteia din urmă, întrucât cu atât mai mult s-ar dori rezolvarea situației mai grave.

2.a pari – se presupune că dacă legiuitorul a soluționat expres o anumită ipoteză, ar menține aceeași abordare și față de alte ipoteze similare.

3.a contrario – această interpretare nu poate fi luată în considerare întotdeauna, ci este nevoie de o analiză a textului de la caz la caz.

În legătură cu rațiunea din spatele soluției date situației principale, aceasta poate fi prevăzut clar în Coran sau poate fi latentă, caz în care a fost determinată prin consens.

c. Istihsan

Istihsan este o procedură juridică care are ca scop rezolvarea conflictelor între diferite norme.Astfel, aceasta este o modalitate de a alege între diferitele soluții găsite pentru aceeși situație pe cea optimă, chiar dacă asta înseamnă alegerea soluției mai puțin evidente în defavoarea celei evidente, bineînțeles cu condiția ca prima să fie mai potrivită în contextul respectiv decât cea din urmă.

În timp ce unii autori consideră istihsan-ul ca fiind un izvor separat de drept, alții pun semnul egal între acest procedeu și analogia.De asemenea, unele școli admit recurgerea la această procedură, în timp ce altele resping ideea, argumentând că aceia care recurg la istihsan creează norme juridice bazându-se pe subiectivism, lucru care este interzis.În orice caz, cei care recunosc această modalitate de a legifera, consideră că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții pentru a putea produce efecte:

Aceasta este admisibilă doar atunci când soluția la care s-a ajuns inițial nu este potrivită

Soluția optimă trebuie să fie bazată pe sursele dreptului islamic

Aceasta trebuie să salvgardeze interesul public al dreptului musulman

Aceasta trebuie să nu fie contrară unui text clar din Coran sau Sunna

Aceasta nu trebuie sa ducă la un rezultat ilicit

Norma juridică trebuie stabilită de către cineva care are capacitatea de a deduce norme prin ijtihad

Capitolul III : STRUCTURA SISTEMULUI MUSULMAN DE DREPT

Coranul este sursa principală de drept în sistemul musulman.Acesta conține norme care țin exclusiv de juridic, dar și norme care abordează morala și religia, pe lângă juridic.Trebuie menționat că nu este întotdeauna simplu de făcut distincția între aceste trei elemente.De asemenea, normele conținute de Coran nu sunt ușor de găsit având în vedere că nu sunt structurate pe categorii, ci sunt împrăștiate în diferite capitole.Cu toate acestea, în lucrarea “Introduction to islamic law, Sami A. Aldeeb Abu-Sahlieh a realizat o clasificare a nomelor din Coran în funcție de domeniile pe care acestea le tratează.Astfel, Coranul conține versete referitoare la:

I.Viziunea religioasă asupra lumii

II.Izvoarele dreptului islamic

III.Prinncipiile generale ale dreptului musulman

IV.Puterea politică

V.Stâlpii Islamului

VI.Dreptul succesoral și al familiei

VII.Dreptul contractual

VIII.Dreptul penal

IX.Drepturile fundamentale

X.Dreptul social-economic

XI.Dreptul procedural

XII.Relații internaționale și drept umanitar

Secțiunea I: Dreptul penal

Dreptul penal este o ramură de drept și reprezintă ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracțiuni (crime și delicte), pedepsele ce se aplicã și dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, pentru apărarea ordinii de drept. În literatura de specialitate dreptul penal apare și sub denumirea de drept criminal, această denumire derivând de la cuvântul de origine latină “crimen”, cuvânt ce are semnificația de faptă infracțională. Noțiunea de drept penal provine de la cuvântul de origine latină “poena”(=pedeapsă), reprezentând sancțiunea ce se va aplica pentru săvârșirea faptei interzise.

Immanuel Kant, în lucrarea “Principes metaphysiques du droit”, susținea că dreptul penal este „dreptul pe care îl are suveranul de a cauza o suferință supușilor săi, când aceștia săvârșesc o infracțiune”.

În literatura juridică musulmană întâlnim încercări de a formula o definiție generală a noțiunii de infracțiune – djarima (ilicit penal). Ali Halefsa Așrad formulează următoarea definiție a infracțiunii: este recunoscută infracțiune fapta care atentează la drepturile (voința) lui Allah sau (și) la drepturile persoanelor particulare pedepsite în baza Coranului, Sunnei ori legii.

Islamul convinge adepții săi de faptul că infracțiunea este nu numai o acțiune îndreptată asupra întregii societăți sau a unui membru al societății, ci că este, mai înainte de toate, o încălcare a voinței lui Allah. Esența infracțiunii în Islam constă în aceea că infracțiunea încalcă acele limite de comportament îngăduite de Dumnezeu, limite care oferă protecție societății musulmane în general.

Dreptul penal ca ramură a dreptului musulman prezintă interes prin specificitatea și originalitatea lui. Șaria este un „set amănunțit de legi religioase” care se ocupă de fiecare aspect al

vieții devoționale și personale a unui musulman, cât și de conducerea unui stat islamic.

Toate normele și poruncile Coranului se împart tradițional în trei categorii: teologice, etice și practice. La cea din urmă categorie se referă prevederile care reglementează cultul și normele juridice. Prin calculare s-a stabilit că Coranul numără aproximativ 500 de versete avînd caracter juridic printre care, găsim norme juridico-penale care stabilesc unele fapte ca infracțiuni și tipurile de pedeapsă pentru săvârșirea lor și de asemenea norme procesuale ce reglementează procedura de judecată, depunerea de mărturii, jurămîntul etc.

Dreptul musulman delimitează domeniul de reglare a relațiilor juridico-penale, numit „ucubat” și stabilește faptele care sunt infracțiuni, pedeapsa pentru săvârșirea acestora, incluzând de asemenea normele procesual-penale și execuțional-penale.Insepararea normelor în: materiale, procesuale și execuționale constituie una dintre particularitățile dreptului penal musulman tradițional.

Deoarece dreptul musulman reflectă voința lui Allah, el cuprinde toate sferele vieții sociale, și nu numai acele care de regulă intră sub incidența dreptului. Dreptul musulman în sensul larg determină motivele pe care trebuie să le știe un musulman, posturile care trebuie respectate, pomana care trebuie dată. În acest sens, el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atât norme juridice, cât și nejuridice religioase și obiceiuri.

Princiopiile care guvernează legile penale în sistemul islamic sunt:

1.Pedeapsa trebuie să fie destul de eficientă astfel încât să împiedice comiterea infracțiunii – trebuie, deci, ca pedeapsa să aibă și rol preventiv, pe lângă cel represiv

2.Pedeapsa este necesară

3.Pedeapsa este o garanție pentru securitatea socială

Asemenea altor sisteme de drept, dreptul musulman a apărut și există în scopul consolidării și protecției unui anumit sistem de valori și relații sociale, a modului islamic de viață. De aceea, evaluarea acestui sistem de drept, ca și oricare altul trebuie realizată de pe poziția eficacității ocrotirii și păstrării valorilor și intereselor anumitei comunități. De pe aceleași poziții urmează a fi apreciat și conținutul uneia dintre instituțiile de bază ale dreptului penal musulman, infracțiunea.

Erudiții musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:

datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;

îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;

lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);

lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.

lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea aceasta.

Secțiunea a II-a: Infracțiuni

În dreptul musulman, comportamentul musulmanului și valoarea acestuia sunt prevăzute ca rezultat al inspirației divine; faptele sunt utile sau dăunătoare exclusiv ca rezultat al aprecierii lor ca bune sau rele de către Allah.

Sharia isi clasifică reglementările în 5 categorii:

Obligatorii – mustahab

Recomandate – mubah

Condamnabile – fard

Permise – makruh

Interzise – haram

Astfel, toate faptele prevăzute de Șariat se împart în cinci categorii: mustahab, mubah, fard, makruh și haram. Dintre acestea, săvârșirea unei fapte interzise (haram) și nesăvârșirea faptei obligatorii (mustahab) este considerată păcat, pentru care se cuvine pocăința religioasă (caffara) ori pedeapsă. Mai concret, ceea ce ar urma după săvârșirea unui păcat – pocăința ori pedeapsa, se apreciază de șariat ad hoc. Reieșind din aceasta, infracțiunea în dreptul penal musulman se definește ca păcat ce atentează la drepturile lui Allah sau ale persoanei, pentru care se cuvine o pedeapsă.

În majoritatea țărilor arabe nu găsim o noțiune legislativă a infracțiunii.Doctrina juridică musulmană acordă puțină atenție definirii științifice a noțiunii de infracțiune, limitându-se la o definire formală a ilicitului penal.

În dreptul islamic nu există ramura dreptului penal în sensul restrâns al cuvântului.Astfel, tribunalele islamice nu au procurori, iar cazurile din toate materiile, inclusiv cele ce țin de dreptul penal, sunt în principiu gestionate ca niște dispute între persoane.

Printre altele, religia islamică interzice: carnea de porc, carnea animalelor care au murit natural, băuturile alcoolice, drogurile (în cazul în care nu sunt folosite ca medicament), vânătoarea ca sport, cultivarea drogurilor și a tutunului, adulterul, prostituția, divorțul fără motiv sau amenințarea cu divorțul, minciuna, superstițiile, vrăjitoria, înșelăciunea, invidia, specula, jocurile de noroc, sinuciderea, mita, risipa, etc.

În timp ce în alte sisteme de drept, infracțiunile sunt văzute ca încălcări ale drepturilor statului, dreptul musulman împarte infracțiunile în patru categorii, în funcție de natura dreptului încălcat:

Hudūd– încălcarea unei limite impuse de divinitate, pentru care există în Coran sau în Sunna menționată pedeapsa ce urmează a fi aplicată.Termenul „hudud” este luat din Coran, unde are următorul conținut: „Iată limitele (hudud) stabilite de Allah și dacă cineva depășește aceste limite, acela atrage răul și nenorocirea.”

Taʿzīr– încălcarea drepturilor unei persoane – pedepsele nu sunt stabilite, si sunt discreționare, acestea fiind la latitudinea judecătorului.Din această cauză, infracțiunile din această categorie nu au o definiție concretă și nici nu sunt tratate în detaliu elementele ce intră în conținutul lor.

Qiṣāṣ (legea talionului) – se referă la infracțiuni împotriva drepturilor unei persoane, cum ar fi omorul și vătămarea corporală.Acestea sunt, ca și infracțiunile din prima categorie, menționate în Coran sau Sunna.Pedeapsa prin retribuție este stabilită de lege, însă victima poate renunța la acest drept și poate accepta în schimb o compensație financiară.Datorită caracterului permisiv al acestei categorii, s-a sugerat că infracțiunile conținute de aceasta vatămă un interes personal, privat, mai degrabă decât unul public.

Hudūd

Majoritatea doctrinarilor musulmani încadrează la hudūd faptele care, în primul rând atentează la interesele comunității islamice (drepturile lui Allah) și în al doilea rând, sunt supuse pedepsei stabilite numai de Coran sau Sunna. Întrucât aceste hudud au fost trasate de Allah și nu de om, nicio autoritate umană nu poate să le reducă sau să le depășească dintr-un simț al milei mai pronunțat decât cel al lui Allah și niciun tiran sau autocrat nu poate să le înăsprească în baza unei percepții mai acute și stricte a dreptății. În timp ce unii cercetători consideră că în această categorie intră șapte cele mai grave infracțiuni, alții susțin că doar cinci astfel de fapte periculoase pot fi structurate astfel.

l.adulterul

2.jaful pe autostradă (highway robbery)

3.furtul

4.defăimarea – falsa acuzație adusă unei persoane cum că ar fi comis adulter

5.consumul de băuturi alcoolice

6.apostazia

7.rebeliunea

Infracțiunile qiṣāṣ aduc atingere doar drepturilor persoanelor.Această categorie cuprindea cinci infracțiuni:

1.omorul sau uciderea cu intenție;

2.loviturile cauzatoare de moarte;

3.uciderea din culpă;

4.vătămarea corporală cu intenție;

5.vătămarea corporală din culpă.

Aceste 2 categorii de infracțiuni sunt considerate ca fiind prescrise de Dumnezeu, pe când crimele din categoria ta'zir nu sunt reglementate, fiind lăsate la discreția legiuitorului și judecătorului, aceștia trebuind să se ghideze după interesul general al societății.Din acest tip de infracțiuni fac parte două categorii de fapte.Prima este compusă din faptele care nu împlinesc condițiile stricte cerute pentru a face parte din hudūd (cu toate ca sunt de aceeși natură), ca de exemplu furtul între rude sau furtul de obiecte care nu au o valoare foarte mare, neatingând pragul cerut pentru a face parte din hudūd.De asemenea, în această categorie intră tentativa de furt.Din a doua categorie fac parte acele fapte care pun în pericol interesul public sau ordinea publică sau care prezină pericol în acest sens.Această categorie este susceptibilă de a atrage măsuri de precauție care ar putea pune în pericol drepturile persoanelor, astfel încât trebuie menținut un echilibru între ordinea publică și drepturile oamenilor.

Pentru a proteja valorile fundamentale ale societății, judecătorul musulman, pentru infracțiunile din categoria ta'zir, invocând interesul public, poate pedepsi orice faptă pe care o consideră el periculoasă pentru pacea socială.

Secțiunea a III-a: Pedepse

În Arabia preislamică, infracțiunile erau pedepsite când tribul victimei aplica legea talionului împotriva tribului celui considerat vinovat de fapta respectivă.Astfel, pedepsele erau severe.De exemplu, pedeapsa pentru omor era moartea, pentru furt era amputarea, iar pentru adulter omorul cu pietre sau flagelarea.

Totuși, pedepsele variau în funcție de poziția socială a tribului.Astfel, un trib care era superior din punct de vedere social putea să pedepsească două persoane în loc de una, un bărbat în loc de o femeie sau un om liber în loc de un sclav.Cu toate acestea, părțile puteau discuta și rezolva conflictul cu ajutorul unor compensații (care constau, în general, în cămile).În practică, acest sistem al legii talionului a condus la conflicte între triburi, iar rezolvarea amiabilă a conflictului nu apărea decât după un conflict prelungit, ca ultimă soluție.

Practicile Arabiei preislamice au format baza dreptului penal, procedurii și pedepselor menționate în Coran. Cu toate acestea, Islamul a fost reformist, înlocuind sistemul legii talionului cu o uniformizare a infracțiunilor, procedurii și pedepselor, acestea atrăgând responsabilitatea individuală, și nu colectivă ca în trecut.

Cum spuneam în subsecțiunea precedentă, infracțiunile sunt de trei tipuri: hudūd, qiṣāṣ și ta’zir.În timp ce pentru faptele hudūd, pedepsele sunt menționate în Coran, pedeapsa pentru infracțiunile qiṣāṣ este legea talionului (ochi pentru ochi și dinte pentrur dinte).În astfel de cazuri este însă posibil ca victima sau urmașii acesteia să ierte pe cel vinovat sau să ceară în schimb o compensație.Pentru faptele din categoria ta’zir nu sunt stabilite pedepsele de către Coran sau Sunna și sunt lăsate la latitudinea judecătorilor.

1.Infracțiunile hudūd (furtul, adulterul, furtul pe autostradă, defăimarea, infracțiunea de a bea vin, rebeliunea și apostazia)

Furtul este sustragerea bunului aflat în proprietatea altuia.Bunul trebuie să aibă o valoare cel puțin egală cu cea prescrisă.Sustragerea bunului trebuie să aibă caracter secret, iar hoțul trebuie să obțină posesia deplină a bunului.Furtul este pedepsit sever, întrucât individul este privat de proprietatea sa și se creează teamă și neîncredere în societate.Astfel, pedepasa pentru primul și al doilea act de furt este amputare mâinilor, iar pentru cea de-a treia și cea de-a patra, amputarea picioarelor.Unii juriși susțin, însă, că pentru al treilea delict, pedeapsa ar trebui să fie închisoarea pe perioada de timp necesară pentru reabilitarea făptuitorului.

Cu toate acestea, un hoț care fură pentru a supraviețui nu comite o infracțiune hudūd.De asemenea, furtul săvârșit adupra anumitor bunuri nu intră în categoria hudūd.Asemenea bunuri sunt imobilele, bunurile care se găsesc în cantități mari (ex: lemn, fân, fructe, cereale, pește), bunurile care nu sunt prin natura lor susceptibile de a fi proprietatea cuiva (ex: păsări, pești), bunurile perisabile (ex: ouă, carne), cărțile sau icoanele religioase (ex: Coranul), etc.Este, de asemena, exclus din categoria hudūd, furtul săvârșit de soțul sau soția, ruda apropiată, musafirul sau sclavul victimei.

Atât adulterul (relațiile sexuale dintre două persoane dintre care cel puțin una este căsătorită) cât și relațiile sexuale între persoane care nu sunt căsaătorite sunt două infracțiuni care pot fi incluse în categoria zina.În timp ce alte delicte pot fi dovedite prin declarațiile a doi martori sau două mărturisiri ale pârâtului la ocazii diferite, infracțiunile zina necesită pentru a putea exista o condamnare declarațiile a patru martori sau patru mărturisiri ale pârâtului.Se consideră că adulterul și relațiile sexuale înainte de căsătorie compromit institiția căsătoriei și duc la conflicte în familie, gelozie, divorț, sarcini ilegitime și răspândirea de boli.Astfel, adulterul este pedepsit cu omorul prin lapidare, iar relațiile sexuale premaritale cu o sută de lovituri de bici.Unii juriști adaugă la aceste pedepse flagelarea pentru aduler și exilul în cazul persoanelor nemăritate.

Defăimarea cuprinde pe lângă fapta de a acuza pe fals o persoană că ar fi comis adulter, și fapta de a contesta legitimitatea copilului unei femei.Pedeapsa pentru această infracțiune este de 80 de lovituri de bici în cazul unei persoane libere și 40 de lovituri în cazul unui sclav.

Jaful pe autostradă (highway robbery) se pedepsește cu amputarea sau, câteodată, cu moartea, întrucât această infracțiune interferează cu comerțul și creează panică printre persoanele care călătoresc.Astfel, pedeapsa pentru un asemenea infractor care sustrage bunuri este amputarea mâinii drepate și a piciorului stâng în cazul primei abateri și a mâinii stângi și a piciorului drept la a doua abatere.De asemenea, când un asemenea delincvent omoară, pedeapsa este decapitarea, iar dacă acesta omoară și răpește, la pedeapsa decapitării se adaugă crucificarea.

Infracțiunea de a bea vin sau alte băuturi susceptibile de a produce intoxicare se pedepsește cu 80 de lovituri de bici.Această faptă este incriminată deoarece musulmanii consideră că alcoolul produce indolență și duce la neglijarea datoriilor de natură religioasă.Această interzicere a fost extinsă prin analogie și în ceea ce privește drogurile, întrucât au același efect asupra minții umane, fiind pasibile de a produce aceeași daună publică care a dus la interzicerea alcoolului.

Apostazia este renunțarea voluntară la Islam de către un membru al religiei musulmane și se pedepsește cu moartea.Apostazia are loc atunci când un musulman se convertește la o religie non-islamică sau când acesta respinge una dintre dogmele acestei religii.Cel care renunță la religia sa are la dispoziție un termen pentru a reveni asupra deciziei de a respinge Islamul.Astfel, bărbatul care nu își schimbă punctul de vedere este executat, iar femeia care își menține decizia este închisă până se răzgândește în legătură cu renunțarea la religia musulmană.

Rebeliunea este răsturnarea cu intenție sau tentativa de a da jos conducătorul legitim (imam-ul) al statului musulman.Imam-ul este obligat să ia în considerare solicitările celor care au cauzat rebeliunea, însă dacă cererile acestora nu merită, conducătorul îi poate obliga pe revoluționari să înceteze conflictul.În caz contrar, acesta poate folosi justificat forța armată.Astfel, rebelii care sunt omorâți sunt considerați ca fiind pedepsiți conform hudūd, cei care sunt arestați sau care se predau sunt pedepsiți conform ta’zir, iar cei care sunt capturați în luptă sunt executați.

2.Infracțiunile qiṣāṣ

Aceste infracțiuni sunt împărțite în infracțiuni împotriva vieții și infracțiuni împotriva integrității corporale.

Omorul sau uciderea cu intenție presupune uciderea unei persoane cu o armă letală.Infractorul este pedepsit conform legii talionului sau, dacă este cazul se aplică compensația.

Infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte presupune uciderea unei persoane folosind un instrument care nu este considerat armă letală.Pedeapsa în acest caz este ispășirea religioasă și plata unei sume de bani (blood-money).

Uciderea din cuplă este fapta care conduce la moarte din neglijență sau din eroare.Cel vinovat este obligat să elibereze un sclav musulman sau să țină post două luni și să plătească o sumă de bani cu titlu de compensație.

Vătămarea corporală este pedepsită conform legii talionului dacă are ca rezultat răni grave, permanente sau desfigurarea.În cazul rănilor, pedeapsa este cauzarea unei răni identice cu cea a victimei.Cu toate acestea, această lege nu se aplică atunci când este vorba despre limbă, oase (altele decât dinții), organele genitale, etc., în aceste cazuri fiind necesară compensația.Nici Coranul și nici Sunna nu stabilesc cuantumul compensației necesare pentru răni, acest lucru rămânând la latitudinea juriștilor.

3.Infracțiunile ta’zir

Infracțiunile ta’zir sunt acelea pentru care Coranul sau Sunna nu stabilesc pedepsele aplicabile.În acest caz, legiuitorul și judecătorul sunt în măsură să facă acest lucru ghidându-se după interesul public al societății.Prin comiterea infracțiunilor ta’zir, sunt puse în pericol cinci dintre cele mai importante valori ale comunității musulmane: practicarea religiei, dezvoltarea minții, dreptul de a procrea, dreptul la securitate personală și dreptul la proprietate.

Infracțiunile ta’zir sunt pedepsite conform punctului de vedere al judecătorului cu privire la gravitatea faptei, trecutul făptuitorului și interesul public protejat.

Există patru situații în care se pedepsesc, de obicei, infracțiunile ta’zir:

1.pentru fapte care nu se pot încadra nici la qiṣāṣ și nici la hudūd

2.infracțiuni care în mod normal sunt pedepsite conform hudūd, însă datorită unor circumstanțe atentuante sau chiar datorită existenței unor dubii, sunt pedepsite în practică conform ta'azir.Cu toate acestea, în teorie, judecătorul nu se bucură de această putere.

3.fapte condamnate de către Coran sau Sunna sau contrare bunăstării comunității, dar care nu intră sub incidența hudūd sau qiṣāṣ: consumul de carne de porc, mărturia mincinoasă, mita, inducerea în eroare a publicului prin astrologie, ghicit, etc.

4.câteva fapte care încalcă normele morale sau sociale, cum ar fi comportamentul gălăgios și indecent sau refuzul soției de a se supune bărbatului său.

Unii juriși recunosc dreptul conducătorului de grația o infracțiune ta’zir, la cerere victimei.Alții susțin că pedeapsa ta’zir poate fi evitată când făptuitorul se căiește și oferă dovezi de aderență la Islam.

În ceea ce privește procedura penală, aceasta nu este reglementată de Coran sau de Sunna, ci este lăsată la puterea discreționară a conducătorului care este responsabil cu bunăstarea comunității.Cu toate acestea, formularea de către acesta de reguli și norme procedural este ghidată de principii care se regăsesc în Coran.

Secțiunea a IV-a: Dreptul privat

După cum rezultă și din clasificarea făcută de Sami A. Aldeeb Abu-Sahlieh a nomelor din Coran în funcție de domeniile tratate, acesta conține versete referitoare la:

I.Viziunea religioasă asupra lumii

II.Izvoarele dreptului islamic

III.Prinncipiile generale ale dreptului musulman

IV.Puterea politică

V.Stâlpii Islamului

VI.Dreptul succesoral și al familiei

VII.Dreptul contractual

VIII.Dreptul penal

IX.Drepturile fundamentale

X.Dreptul social-economic

XI.Dreptul procedural

XII.Relații internaționale și drept umanitar

Normele care prezintă interes în sistemul musulman de drept sunt cele din domeniul dreptului familiei, dreptului patrimonial și cel al obligațiilor.

§1. Dreptul familiei

Dreptul familiei în dreptul islamic este un subiect controversat, care a fost dezbătut cu diferite ocazii atât în statele musulmane, cât și în vest.Islamul încurajează căsătoria, cu toate că aceasta nu este o legătură religioasă între un bărbat și o femeie, ci este un contract de drept civil încheiat între soți sau adesea chiar o alianță între familii. Familia reprezintă unitatea fundamentală a sistemului general al ordinii sociale islamice. Ea se bucură de cel mai înalt statut și de cel mai puternic prestigiu. Ea este izvorul întregii rase umane, originea culturii, societății și civilizației umane.

Cu toate acestea, căsătoria nu este posibilă dacă există anumite impedimente, cum ar fi rudenia, poligamia, gradul de rudenie dintre soțiile aceluiași soț, religii diferite, sclavia și altele.

Dacă înainte de aparitia islamului, nici femeia si nici institutia căsătoriei nu aveau un statut general valabil, ci se baza pe traditie si pe legile fiecărui trib, după aparitia acestuia lucrurile s-au schimbat simtitor. Astfel, notarea în scris a Coranului, precum si povestirile despre viata si spusele profetului Muhammad (hadīṯ), au stabilit anumite restrictii respectate cu sfintenie de către toti musulmanii:.

1.Religia este un impediment temporar, întrucât o femeie musulmană nu se poate căsători decât cu un bărbat musulman, astfel încât el trebuie să se convertească la islam dacă este adeptul unei alte religii.Totuși, un bărbat musulman se poate căsători cu o femeie aparținând religiilor Cărții (adică iudaică sau crestină), fără ca ea să trebuiască sa-și abandoneze credința , dar copii lor vor fi obligatoriu musulmani. Cât despre femeile care sunt adeptele altor religii ele trebuie să se convertească la islam dacă vor să se mărite cu un musulman.

2.Rudenia este, de asemenea un impediment.Astfel, bărbatului musulman îi este interzis să se căsătorească cu una dintre fostele soții ale tatălui său. De asemenea, bărbaților le este interzis să se căsătorească cu rudele de sex feminin, cu excpepția verișoarelor.Aceștia nu au voie să se căsătorească nici cu două femei între care există o legătură de sânge,

3.Femeile divorțate și văduvele trebuie să aștepte o perioadă de patru luni înainte de a se recăsători, așa cum prevede expres Coranul.

4.Poligamia este legală conform Coranului, însă numărul soțiilor este limitat la patru.Astfel, bărbații pot avea numai o soție, dacă este suficientă pentru nevoile lui și este fertilă, dar poate să aibă până la patru neveste dacă situația lui financiară îi permite, dacă poate să le ofere tuturor aceeași grijă.

În unele state este recunoscut statutul legal de concubină, astfel încât o a cincea femeie ar beneficia de acest statut.Coranul nu limitează numărul concubinelor.

5.În ceea ce privește vârsta necesară căsătoriei,, nici Coranul și nici Sunna nu precizează expres, însă este recomandată încheierea căsătoriei după ce cei doi viitori soți sunt apți de a întreține relații sexuale.Cu toate acestea, dacă atât părinții ambilor tineri, cât și cei doi viitori soți sunt de acord, aceștia pot încheia o înțelegere mult mai devreme cu privire la acest aspect. .

În legătură cu îndatoririle și obligațiile soților, musulmanii consideră că, la fel ca orice altă instituție, familia poate supraviețui doar dacă rolurile din cadrul ei sunt clar diferențiate și respectate cu strictețe.Căsătoria reclamă atribuirea de către bărbat a unei dote femeii. Femeia are obligația de fidelitate și ascultare. Ea trebuie să locuiască în domiciliul conjugal, soțul putându-i interzice să iasă din casă și să-i cenzureze vizitele. Dacă un bărbat are mai multe soții, el e dator să le trateze în mod egal și să le ofere o locuință separată.Islamul consideră că femeia deține responsabilitatea principală în ceea ce privește căminul și familia, iar bărbatul este responsabil în primul rând pentru viața din afara casei.Cu toate acestea, asta nu înseamnă că bărbații nu trebuie să participe la rezolvarea treburilor casnice sau că femeile nu au niciun rol în societate. Și în cadrul căminului femeia împarte puterea și responsabilitatea cu capul familiei; mai mult, chiar poate deveni ea însăși cap de familie, dacă situația o cere. Astfel, adepții islamului consideră că diferențele sexuale, reproducerea, rolul diferențierii, moralitatea sexuală, supraviețuirea familiei, dezvoltarea sănătoasă a copilului, sănătatea și forța societății sunt fenomene aflate în strânsă interacțiune și dependență reciprocă, iar diferențierea rolurilor pe sexe reprezintă cheia asigurării stabilității întregului sistem. Se susține ideea conform căreia Islamul recunoaște diferențele evidente dintre bărbat și femeie și le modelează rolurile sociale aferente în consecință, dar subliniază la fel de mult identitatea de esență a naturii lor de ființe umane și dreptul de a avea șanse egale la împlinire personală prin rolurile lor. Conform Șariei, bărbatul și femeia sunt egali în calitate de ființe umane și au un număr egal de îndatoriri și drepturi reciproce, iar faptul că bărbatul este conducătorul familiei, ca și unitate, nu ar trebui să ducă la concluzia că femeia este inferioară acestuia.

Cu toate acestea, există numeroase diferențe între bărbați și femei, cu privire la diverse aspecte, printre care și divorțul.

Deși divorțul nu este bine văzut în Islam, acesta este permis din punct de vedere juridic.Există mai multe tipuri de divorț, cele mai importante fiind:

1.TALAQ ar-Raji (divorțul revocabil prin repudiere) – acest tip de divorț necesită pronunțarea de către soț a cuvântului “talaq” o data sau de două ori.După pronunțare, începe să curgă perioada iddah.Înainte ca această perioadă să expire, soțul poate reveni asupra deciziei dacă dorește.După împlinirea termenului iddah, caracterul revocabil al căsătoriei încetează.De menționat este faptul că atunci când căsătoria nu a fost consumată, divorțul TALAQ este întotdeauna irevocabil, întrucât în acest caz nu există perioada iddah.

2.TALAQ al-BA’IN (divorțul irevocabil prin repudiere) – în cazul acestui tip de divorț sunt necesare trei pronunțări succesive a cuvântului „talaq”.În cazul în care un bărbat divorțează de nevasta sa în acest fel, cei doi nu se pot recăsători unul cu altul decât după ce femeia s-a căsătorit cu altcineva și apoi a divorțat.

3.Khulu’ (divorțul la cererea femeii) – femeia poate cere divorțul în anumite cazuri, însă este posibil ca aceasta să fie nevoită să înapoieze dota, împreună cu bijuteriile și alte astfel de bunuri primite de la soțul ei.

4.Fasakh (anularea căsătoriei) – poate interveni în cazul în care există anumite probleme în căsătorie, probleme care nu permit continuarea acesteia, ca de exemplu cazurile în care soțul nu își mai poate îndeplini obligațiile maritale.

5.Ta’liq (divorțul sub condiție sau termen) – preupune, de asemenea repudierea, însă divorțul nu intervine la momentul pronunțării, ci depinde de împlinirea unei condiții sau a unui termen.

6.Li’an – intervine atunci când soțul o acuză pe nevasta sa de adulter sub jurământ, iar aceasta, tot sub jurământ, neagă acuzațiile aduse.

Cu toate acestea, deși desființarea căsătoriei este permisă de către legea islamică, religia instituie obligația soților de a depune toate eforturile pentru a salva mariajul.

§ 2.Dreptul contractelor

Conform dreptului musulman, definiția contractului este “o disciplină legală complexă atât din punct de vedere al fundației sale jurisprudențiale, cât și din punct de vedere al funcției sale practice.”De asemenea, acesta mai poate fi definit ca fiind un acord între două părți, într-o manieră legală și cu scopul de a lega și de a a produce efecte.

În sistemul islamic, pentru a fi valid, un contract trebuie să îndeplinescă anumite condiții.Acesta trebuie să aibă obiect, părți contractante și să existe ofertă și acceptare.

Cu privire la obiectul contractului, acesta trebuie să existe, să fie legitim, să fie determinat și să fie susceptibil de a fi livrat.

1.Să fie legitim – prestația sau bunul să fie susceptibile de a face obiectul unui contract.Astfel, cauza trebuie să fie și ea legitimă, iar părțile să aibă drept de dispoziție.

2.Să existe – bunul trebuie să existe la momentul încheierii contractului.Astfel, în dreptul islamic nu se pot încheia contracte asupra unor bunuri viitoare, orice asemenea contract fiind nul.

3.Să fie determinat – în dreptul islamic, obiectul trebuie să fie determinabil din punct de vedere al esenței, al cantiății și al valorii.De altfel, obicetul trebuie să fie legal, iar legea musulmană prevede că obiectul trebuie să aibă valoare comercială, sub sancțiunea nulității contractului respectiv. De exemplu, vânzarea unor bunuri ca vinul sau carnea de porc este nulă, chiar dacă acestea au valoare comercială conform dreptului civil.

În ceea ce privește părțile contractante, acestea trebuie să fie competente din punct de vedere legal să-și asume obligații și să încheie contracte.Criterii după care se determină capacitatea unei persoane de a încheia contracte în dreptul musulman dunt menționate în Coran și sunt legate de maturitatea persoanei respective. Astfel, părțile trebuie să fie diligente și să fi atins vârsta pubertății,De asemenea, ele trebuie să aibă discernământ la momentul încheierii contractului.

Al treilea element al contractului se referă la ofertă (‘ijab) și acceptare (qabul).În dreptul musulman, oferta este o acțiune specifică care exprimă consimțământ și voință din partea ofertantului și care este presupusă de la primul cuvânt rostit în acest sens de către una dintre părțile contractante.Oferta poate fi făcută oral sau în scris.Cuvântul qabul folosit pentru a exprima acordul celuilalt contractant în privința ofertei primite.Jurițtii islamici au opinii diferite în ceea ce privește interpretarea cuvântului qabul.Viziunea majoritară este că acceptarea vine întotdeauna de la cumpărător sau de la persoana căreia îi este adresat obiectul contractului, neavând importanță dacă aceasta vine înainte sau după ‘ijab.

În ceea ce privește prețul, dreptul Islamic nu-l limitează la bani, acesta putând fi exprimat și prin alte produse.Cu toate acestea, prețul trebuie să existe și să fie determinat la momentul încheierii contractului astfel încât acesta nu poate fi fixat ulterior cu referire la prețul pieței și nici nu poate fi lăsat la latitudinea unui terț al contractului.

Capitolul IV : ORGANIZAREA JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL MUSULMAN DE DREPT

Sistemul judiciar este un sistem administrativ independent în statul Islamic, conceput pentru a găsi soluții la toate tipurile de conflicte juridice dintre diferiți reclamanți. Sistemul este structurat în așa fel încât să asigure dreptatea între oameni, să oprească oprimarea și să-i pedepsească pe opresori. Sistemul Islamic urmează poruncile lui și ale Profetului Mohammed, conform Coranului și Sunnei (Tradiția Profetică).Existe criterii bine stabilite pentru judecătorul care aplică pentru un post în sistemul judiciar Islamic. Solicitantul trebuie să fie matur, cu judecata sănătoasă, capabil mental și sănătos, pentru a depăși toate dificultățile și provocările pe care le presupune această muncă. El trebuie să cunoască foarte bine Shari'ah (Legislația Islamică și principiile legale și ilegale în Islam).De asemenea, trebuie să fie conștient de lucrurile lumești, astfel încât să nu poate fi înșelat sau dezinformat. El trebuie să aibă capacitatea de a da verdicte atât în domeniile lumești, cât și în cele religioase. Un judecător trebuie să fie onorabil, demn, cinstit și cu un caracter moral ridicat. El trebuie să fie un om de o conduită și poziție verticală, astfel ca hotărârile lui să fie unanim acceptate de către părțile aflate în litigiu. Islamul prescrie un cod specific de conduită pentru judecători, care trebuie să fie respectat.

În societatea Islamică, fiecare individ, indiferent de credința sa, statutul sau poziția socială, are anumite drepturi imuabile, care includ următoarele:

1. Dreptul de a cere a judecată dreaptă împotriva opresorilor: oricine îl poate da în judecată pe opresorul său.

2. Dreptul egal de audiere în fața judecătorului. Acesta este bazat pe hadith-ul Mesagerului lui Allah care, atunci când l-a însărcinat pe Ali să judece, l-a instruit astfel: „Cu siguranță, Allah va ghida inima ta și va acoperi limba ta cu adevărul. Atunci când reclamatul și inculpatul stau în fața ta, nu aduce tu nicio hotărâre până când nu asculți declarația celui de la doilea, așa cum l-ai ascultat și pe primul.” (Abu Dawud)

3. Dreptul de a fi considerat nevinovat până la demonstrarea vinovăției. Muhammad a spus:

„Dacă oamenilor li s-ar da (judecată) în funcție de cerințele lor, ai vedea oameni care ar cere sângele altora și averile lor. Cu toate acestea, inculpatul trebuie să ofere un jurământ.” (Muslim și Bukhari)

4. Dreptul ca o simplă bănuială să nu priveze reclamatul de un proces echitabil și de drepturile sale. De exemplu, un suspect nu trebuie să fie torturat în niciun fel, nici supus violenței, cruzimii sau muncilor grele cu scopul de a-l forța să dea vreo declarație. Profetul a interzis acest lucru atunci când a spus: „Allah o iartă pe Ummah (comunitatea) mea pentru următoarele: greșeală, pentru uitare, și pentru tot ceea ce a fost forțat să facă.” (Ibn Majah)

Al doilea calif, Omar ibn Al-Khattab , a afirmat:„O persoană nu va fi responsabilă pentru mărturisirea lui, dacă voi i-ați provocat durere, l-ați speriat sau l-ați închis pentru a obține mărturisirea.” [Abu Yusuf în cartea sa, Al-Kharaj]

5. Dreptul ca numai cei cu adevărat vinovați să fie pedepsiți pentru faptele lor. Aceasta înseamnă că nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru greșelile altora. Acuzația, suspiciunea și pedeapsa trebuie să se limiteze doar la persoana vinovată și să nu se extindă și asupra membrilor familiei sale.Muhammad a spus: „Nimeni nu va fi pedepsit pentru nelegiuirea tatălui sau a fratelui său.”

Capitolul V : TendinȚe ACTUALE ALE SISTEMULUI MUSULMAN

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI ȘI MONOGRAFII

1. Efim Mohorea, Elena Botnari, Roman Eșanu, Dreptul ca sistem si sistemul dreptului, Bălți, 2009

2.R. David, Les grands systèmes de droit contaimporains, 2-ème, Ed. Dalloz, Paris, 1966.

3.Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept , Editura Continent XXI, București, 1994

4.Baz: Sharh al-majallah

5.Robert Gleave, The 'First Source' of Islamic Law: Muslim Legal Exegesis of the Quran, în Richard O' Dair, Andrew Lewis, (ed.), Law and Religion. Current Legal Issues, 2001, vol. 4, Oxford University Press, 2001

6. Nadia Anghelescu, Introducere în Islam

7. Al-Hafni: Mawsu'at al-Qur'an al-'adhim, vol. I

8. Sharia – Calea spre Allah

9. Al-Hakim: Al-usul

10. Al-Zarqani, vol. 2

11. Sami A. Aldeeb Abu-Sahlieh, Indroduction to islamic law, 2012

12. Al-Khatib: Al-wajiz

13. Mawsu'at 'ulum al-hadith al-sharif

14. Zaydan: Al-wajiz

15. Hallaf: Les fondements

16. Dr. Aurel Teodor Moldovan, Drept penal. Partea generală, Ed. Lux Libris, Brașov, 2009

17. Basim A. Abbas Al-Atibi, Infracțiunea în doctrina și legislația musulmană contemporană, 2013

18. Patrick Sookhdeo, Ghidul creștinului în religia islamică

19. Abū Hamid al-Ghāzlī, al-Mustasfā min 'Ilm al-Usūl, Vol. 2, p. 66. apud Anwarullah, The Criminal Law of Islam, Ed. Kitab Bhavan, Islamabad 2004,

20. M. Sharif, Crimes and punishment in Islam

21. M. SiddiqiI, The penal law,

22. Khurram Murad, Șaria Calea dreptății, Ed.Taiba

II. SITE-URI INTERNET

1.http://en.wikipedia.org

2.http://www.islamiccentre.org

3.http://www.islam.gov.my

4.http://www.lawteacher.net/

INDEX

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI ȘI MONOGRAFII

1. Efim Mohorea, Elena Botnari, Roman Eșanu, Dreptul ca sistem si sistemul dreptului, Bălți, 2009

2.R. David, Les grands systèmes de droit contaimporains, 2-ème, Ed. Dalloz, Paris, 1966.

3.Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept , Editura Continent XXI, București, 1994

4.Baz: Sharh al-majallah

5.Robert Gleave, The 'First Source' of Islamic Law: Muslim Legal Exegesis of the Quran, în Richard O' Dair, Andrew Lewis, (ed.), Law and Religion. Current Legal Issues, 2001, vol. 4, Oxford University Press, 2001

6. Nadia Anghelescu, Introducere în Islam

7. Al-Hafni: Mawsu'at al-Qur'an al-'adhim, vol. I

8. Sharia – Calea spre Allah

9. Al-Hakim: Al-usul

10. Al-Zarqani, vol. 2

11. Sami A. Aldeeb Abu-Sahlieh, Indroduction to islamic law, 2012

12. Al-Khatib: Al-wajiz

13. Mawsu'at 'ulum al-hadith al-sharif

14. Zaydan: Al-wajiz

15. Hallaf: Les fondements

16. Dr. Aurel Teodor Moldovan, Drept penal. Partea generală, Ed. Lux Libris, Brașov, 2009

17. Basim A. Abbas Al-Atibi, Infracțiunea în doctrina și legislația musulmană contemporană, 2013

18. Patrick Sookhdeo, Ghidul creștinului în religia islamică

19. Abū Hamid al-Ghāzlī, al-Mustasfā min 'Ilm al-Usūl, Vol. 2, p. 66. apud Anwarullah, The Criminal Law of Islam, Ed. Kitab Bhavan, Islamabad 2004,

20. M. Sharif, Crimes and punishment in Islam

21. M. SiddiqiI, The penal law,

22. Khurram Murad, Șaria Calea dreptății, Ed.Taiba

II. SITE-URI INTERNET

1.http://en.wikipedia.org

2.http://www.islamiccentre.org

3.http://www.islam.gov.my

4.http://www.lawteacher.net/