Sistemul Monetar European Si Rolul Acestuia In Contextul Globalizarii
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ȘI ROLUL ACESTUIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
GLOBALIZAREA CA ȘI CONCEPT ACTUAL
1.1. Globalizarea fenomen ireversibil
1.2. Globalizarea – noua viziune asupra lumii
1.3. Globalizarea economiei – trăsătura definitorie a lumii contemporane
CAPITOLUL 2
NECESITATEA INTEGRĂRII MONETARE EUROPENE
2.1. Etapele infaptuirii Monetare Europene
2.2. Sistemul Monetar European instrument al integrarii monetare
2.2.1 Raportul Werner
2.2.2 Șarpele monetar European
2.2.3 Fondul European de cooperare Monetară
2.3. Perspectivele Uniunii Monetare Europene
CAPITOLUL 3
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME) – APARIȚIE, STRUCTURA,
ORGANIZARE, ATRIBUȚII
3.1. Etapele constitutive ale SME
3.2. Structura SME-ului
3.3. Organizarea SME-ului
3.4. Atribuțiile SME-ului
CAPITOLUL 4
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME) – TRECUT, PREZENT ȘI
VIITOR
4.1. Scopul crearii SME-ului și a mecanismelor de funcționare ale acestuia
4.2. Evoluția și caracteristicile SME-ului
4.3 Perspectiva SME-ului
CAPITOLUL 5
SISTEMUL MONETAR FINANCIAR INTERNAȚIONAL (SMFI) – MECANISM AL GLOBARIZĂRII RELAȚIILOR
5.1. Apariția SMFI-ului
5.2. Componentele instituționale și funcționale ale SMFI-ului
5.3. Organisme financiare cu vocative universala: FMI, Banca Mondială
5.4. Relația și rolul SMFI-ului în economia mondială
CAPITOLUL 6
NOUA STRUCTURA A SME-ULUI si SMFI-ULUI IN CONDITIILE DE INTEGRARE SI GLOBALIZARE AL RELATIILOR
CAPITOLUL 7
STUDIU DE CAZ- APLICAREA SME-ULUI ÎN ROMÂNIA
7.1 Perspectivele aderarii monedei euro in Romania
7.2 Politica monetara a SME-ului si implicatiile macroeconomice pentru Romania
CAPITOLUL 8
CONCLUZII SI PROPUNERI
LISTĂ DE ABREVIERI
BCE Banca Centrală Europeană
BCN Banca Centrală Națională
FMI Fondul Monetar Internațional
FECOM Fondul European de Cooperare Monetară
ISD Investiții străine directe
NBER National Bureau of Economic Research
Op. cit. opera citată
p. pagina
PIB Produsul Intern Brut
SEBC Sistemul European al Băncilor Centrale
SME Sistemul Monetar European
SUA Statele Unite ale Americii
UE Uniunea Europeană
UEM Uniunea Europeană Monetară
INTRODUCERE
Economia contemporană parcurge, la acest sfârșit de mileniu, un proces evolutiv de transformări structurale, calitative și cantitative desprinse din însăși dinamica proceselor economice ce se desfășoară la scară planetară.
Creșterea interdependențelor între entitățile economice, fie ele economii naționale, firme de afaceri încadrate în spațiul național sau multinațional, ramuri sau subramuri de un anumit specific, este rezultatul conjugat al schimbărilor evolutive ale tehnicii și tehnologiei care aplicate la micro și macroscară au determinat creșterea volumului producției și nevoia de răspândire a acesteia dincolo de limitele piețelor naționale.
Ultimele decenii au adus prosperitate unor națiuni și un complex de probleme tuturor națiunilor. Ele au ridicat un semn de întrebare în legătură cu multe din valorile, ideile și rațiunile pe baza cărora au fost făcute relațiile dintre națiuni și în cadrul națiunilor. Ele au legat națiunile într-o rețea complexă de interdependențe, din care nici o națiune, oricât de puternică ar fi, nu se poate auto exclude în mod realist.
Noua paradigmă tehnoindustrială, proprie societății informaționale, conjugată cu o nouă viziune asupra administrării rezultatelor cercetării tehnico-științifice și a resurselor umane a determinat o schimbare a modului de organizare a activității economice, obligând entitățile economice la o schimbare a de atitudine în privința viziunii asupra locului ocupat și rolului jucat de către fiecare dintre acestea în cadrul diviziunii internaționale a muncii.
Mondializarea sau globalizarea – integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri șiservicii în cadrul piețelor specifice la dimensiuni mondiale – considerată drept cea mai complexă formăa internaționalizării activității economice reprezintă acea formă a integrării economice noninstituționale și nonformale, în cadrul căreia agenșii economici își desfășoară activitatea independent de restricțiile impuse de frontierele naționale, concurează pe piețe globale și se adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare.
Spre deosebire de globalizare, ale cărei caute, evoluție, forme de manifestare și efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică nonformală și noninstituțională, regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependență dintre factorii de natură, politică, economică, culturală, istorică și de securitate care o determină și a efectelor multiple pe care le generează.
Lucrarea de față încearcă să expună într-o formă cât mai naturală procesele și fenomenele care modifică și contribuie la dezvoltarea și creșterea economică atât la scară națională și zonală, cât și la scară globală. Intre fenomenele noi apărute și care solicită atât preocupări teoretice, cât și de politică economică, sunt de reținut regionalizarea și globalizarea care atrag după sine, în funcție de natura lor, o serie de consecințe de ordin economic, politic și social.
CAPITOLUL 1
GLOBALIZAREA CA ȘI CONCEPT ACTUAL
1.1. Globalizarea – proces ireversibil
Primul care a susținut globalizarea a fost Marco Polo. El împreună cu fratele său au pus bazele unei afaceri cu schimburi comerciale în vremea când Veneția era un centru mondial al comerțului. Marco Polo a dezvăluit prin călătoriile pe care le-a făcut o lume nouă prin care a pus bazele unor domenii atât de complexe și importante precum comerț, politică și cultură. El a descoperit că lumea este compusă din diferite culturi cu oameni care gândesc diferit.
Globalizarea poate fi definită ca acea acțiune de a globaliza, acel fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara întregului glob, prin mijloace specifice (evenimentele care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor din alte părți ale globului). Globalizarea este un fenomen omniprezent, ireversibil, având consecințe favorabile și nefaste. Aceste consecințe determină dispute aprinse între oamenii de știință, unii fiind contra fenomenului, alții lăudând efectele lui. În orice caz, fenomenul globalizării este unul în expasiune și nu poate fi stopat in niciun fel. Tot ce putem face este să îi permitem să facă parte din viața noastră atât cât să ne aducă beneficii, cântărind foarte bine efectele pe termen lung și beneficiile imediat următoare. Globalizarea, este un termen tot mai întâlnit în ziua de azi în mai toate domeniile existente, ca să nu mai vorbim de sutele sau chiar miile de pagini în care se prezintă tot felul de puncte de vedere referitoare la cauzele și în special efectele acestui fenomen. Deși termenul este des folosit, acceptat și de mult timp cunoscut, încă nu s-a găsit încă o definiție simplă, clară care să fie unanim recunoscută. Oamenii de știinta și opinia publică nu au cazut de acord asupra unei singure definitii.
Fiecare zi aduce după sine o nouă realizare în știință, tehnică, un eveniment major în viața socială sau politică care atrage după sine un număr din ce în ce mai mare de oameni. Prin intermediul tuturor mijloacelor mass-media ies în evidență informațiile ce conțin o frecvență sporită de termeni cum ar fi: internațional, multinațional, transnațional, dar nu în ultimul rând : dezvoltarea globală.
Fiecare persoană caută să facă o legatură între evenimente de ordin cotidian și informațiile venite din întreaga lume, din domenii diverse și mai ales să întrevadă ce schimbări vor avea loc și cum se va modifica felul său de a trăi și muncii cât și la cum se va integra în viața economică, socială și politică.
Termenii de globalizare, mondializare si regionalizare sunt foarte des întâlniți cu sensuri diferite,c âteodată sunt prea simplificați, câteodată devin prea cuprinzători. Analiștii consideră globalizarea, mondializarea si regionalizarea o realitate a lumii contemporane.
Marii producători tind tot mai mult să-și extindă activitatea dincolo de granițele țării lor trecând de la o producție autohtonă la internaționalizarea si mondializarea producției și chiar la globalizarea acesteia.Aceasta este însă in dezacord cu creșterea populației.
Ne universalizăm sau suntem globalizați?
Percepția lucrurilor „care scapă de sub control” a fost coagulată în conceptul -acum la modă- de globalizare. Cel mai profund sens transmis de acest proces constă în caracterul nedefinit, dezorganizat si autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial. Globalizarea este un alt nume pentru noua „dezordine mondială”. Precum conceptele de civilizație, dezvoltare, convergență, consens și alte cuvinte-cheie de la începuturile gândirii moderne și din perioada clasică a acesteia,ideea de "universalizare" emana speranța, intenția si hotărârea de a face ordine; în plus față de sensurile celorlalți termeni înrudiți, ea făcea referire la o ordine universală-a face ordine la scară universală, cu adevărat globală.
Economia globală prezintă un nou cadru de reglementare și noi posibilități de intituționalizare.În lume există intitute specializate care analizează evoluția statelor naționale și perspectivele dezvoltării unei economii globale.
Cuvântul globalizare stă pe buzele tuturor începând cu specialiști,jurnaliști și nu în ultimul rând cu politicienii.Globalizarea reprezintă un concept la modă despre care se afirmă că ne guvernează viețile.Ea influențează cultura,economia și sfârșește prin a elemina granițele dintre state.Însă cel mai important este că în centru se află globalizarea economică prin care se dorește înfăptuirea unei economii mondiale globale urmând ca economiile naționale distincte și strategiile interne de management economic să nu mai existe.Companiile transnaționale sunt cele care domică piețele prin modul lor de a nu se supune vreunui stat.Ele au internaționalizat economia deoarece se situează acolo unde avantajele primează,fiind dominante ale pieței incontrolabile.Astfel prin imaginea creată analiști au fost hipnotizați și politica a fost alimentată în acest sens adică să se creeze o putere mondială care să guverneze lumea.Un efect al globalizări a fost paralizarea strategiilor naționale deoarece s-a considerat că nu se pot realiza din punct de vedere rațional și după felul în care evoluează piețele internaționale.În cazul unor schimbări economice foarte complexe globaliștii extremiști consideră că există o singură posibilitate și anume o strategie politică și de control național și internațional al tuturor economiilor de piață pentru a putea fi promovate dezideratele sociale.
Paul Hirst și Grahame Thompson susțin că din anii 60 și până astâzi multe lucruri s-au schimbat în mod evident cum ar fi că strategiile de expansiune și redistribuție ale managementului economic național nu mai sunt posibile în fața unor constrângeri atât de mari la nivel internațional.De asemenea ei susțin că problemele cauzate de globalizare sunt nefondate și superficiale.Primul ar fi faptul că nu există un model de economie comun și acceptat de noi toți,dar și faptul că diferă în funcție de aspectele anterioare economice internaționale.Al doilea ar fi inexistența unui raport legat de tendințele economice și nu în ultimul rând că avocații globalizării economice descriu schimbările care se petrec acum ca fiind unice fără să aibă precedent.
1.2. Globalizarea – noua viziune asupra lumii
Globalizarea se folosește des în prezent, oamenii de rând nu știu exact ce anume înseamnă fiecare venind cu propria definiție. Unii vorbesc despre globalizare ca și cum aceasta ar fi definită ca o capacitate de a produce și de a vinde produse și servicii înăuntru și în afara granițelor unei țări. Totuși această imagine este foarte limitată dacă ne gândim în sens larg la efectele directe și indirecteri a fost paralizarea strategiilor naționale deoarece s-a considerat că nu se pot realiza din punct de vedere rațional și după felul în care evoluează piețele internaționale.În cazul unor schimbări economice foarte complexe globaliștii extremiști consideră că există o singură posibilitate și anume o strategie politică și de control național și internațional al tuturor economiilor de piață pentru a putea fi promovate dezideratele sociale.
Paul Hirst și Grahame Thompson susțin că din anii 60 și până astâzi multe lucruri s-au schimbat în mod evident cum ar fi că strategiile de expansiune și redistribuție ale managementului economic național nu mai sunt posibile în fața unor constrângeri atât de mari la nivel internațional.De asemenea ei susțin că problemele cauzate de globalizare sunt nefondate și superficiale.Primul ar fi faptul că nu există un model de economie comun și acceptat de noi toți,dar și faptul că diferă în funcție de aspectele anterioare economice internaționale.Al doilea ar fi inexistența unui raport legat de tendințele economice și nu în ultimul rând că avocații globalizării economice descriu schimbările care se petrec acum ca fiind unice fără să aibă precedent.
1.2. Globalizarea – noua viziune asupra lumii
Globalizarea se folosește des în prezent, oamenii de rând nu știu exact ce anume înseamnă fiecare venind cu propria definiție. Unii vorbesc despre globalizare ca și cum aceasta ar fi definită ca o capacitate de a produce și de a vinde produse și servicii înăuntru și în afara granițelor unei țări. Totuși această imagine este foarte limitată dacă ne gândim în sens larg la efectele directe și indirecte cauzate de globalizare sau mondializare putem spune. Oamenii au în minte diferite imagini despre semnificația acestui termen în funcție de țara din care provin și în funcție de efectele resimțite. De fapt toate aceste lucruri puse laolaltă ne oferă o imagine de ansamblu a ceea ce dus la globalizare, la efectele ei și la ceea ce va urma.
Globalizarea în esență se referă la o sinteză despre viitor în privința comunicațiilor, comerțului, ideilor, oportunităților, libertății și prosperității globale. Aceste schimbări se petrec într-un ritm alert guvernate de industrii rescrise sau nou apărute.
Primele zece tendințe ale globalizării sunt:
Legarea economiilor tuturor națiunilor într-o rețea economică efervescentă,prosperă și interconectată la nivel global constituie cheia globalizării
Globalizarea durabilă ar putea fi o forță centrală în sprijinirea reformelor democratice,contribuind la reducerea terorismului,la promovarea progresului social și la construirea de punți între țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate;
Globalizarea promite să contribuie la creșterea schimburilor comerciale globale,la îmbunătățirea calității vieții și a prosperității individuale;
Globalizarea este o forță puternică împotriva celor angajați în racolarea teroriștilor,întrucât sprijină spiritele libere,standardele de viață ridicate,diminuarea sărăciei,ameliorarea sănătății și educației;
Globalizarea va deveni un factor catalizator pentru drepturile universale ale omului,pe măsură ce reformele democratice și liberul schimb îl vor ajuta pe individ să aibă încredere în sine
Tehnologiile bazate pe inovații,cum ar fi internetul,biotehnologia,nanotehnologia și comunicațiile wireless,vor facilita comerțul global,piețele libere și libera inițiativă;
Globalizarea va avea ca efect o coliziune a culturilor și o bătălie pentru viitor.Tirani,criminali,extremiști și teroriști vor încerca să deturneze globalizarea,pe măsură ce comerțul și colaborarea dintre națiuni se intensifică;
Economiile Chinei și Indiei vor fi transformate pozitiv de globalizarea și vor oferi exemple constructive pentru țările în curs de dezvoltare;
Statele Unite vor beneficia de pe urma poziției de susținător al globalizării,dar vor trebui să continue să sprijine inovațiile,democrația globală și liberul schimb;
Globalizarea va contribui la ridicarea nivelului de înțelegere dintre culturi,sfărâmând barierele dintre diferitele națiuni,pe măsură ce alianțele comerciale se vor dezvolta tot mai mult,trecând peste granițe.
„Compania aparține oameniilor care investesc în ea-nu angajaților,furnizorilor sau localității în care este situată”. Citatul aparține lui Albert J. Dunlap si se referă la faptul că adevărații oameni de decizie, investitorii,sunt cei care au dreptul de a anula printr-o semnătură,de a declare irelevante ori deplasate orice considerații venite din partea celorlalți,cu privire la modul în care administreză compania.
Ceea ce vrea să spună Dunlap este că salariații sunt selectați din rândul populației,ei au datorie morală față de familie și casă prin urmare ei nu ar putea urma compania dacă aceasta s-ar muta din localitate.Furnizorii fac aprovizionarea, iar cheltuielile mici de transport le oferă un avantaj care dispare o dată ce compania își schimbă sediul. Acționarii sunt cei care dețin puterea și cei care au ultimul cuvânt într-o afacere,iar distanța față de companie este cel mai mic criteriu luat în considerare de cumpărarea sau vânzarea de acțiuni. Așadar compania se va muta în funcție de abilitatea lor de a anticipa șansele de sporire a numărului de dividende, lăsându-i pe ceilalți în urmă. Libertatea de mișcare le aduce avantaje mult superioare celor aflați în vârful ierarhiei conform celor spuse de Dunlap.
Paul Virilio sugera recent că,dacă pare prematur să vorbim despre "sfârșitul istoriei" anunțat de Francis Fukuyama,putem astăzi discuta cu toată încrederea despre "sfârșitul geografiei”.Distanțele nu mai contează,iar ideea de graniță geofizică devine din ce in ce mai greu de susținut in "lumea reală".Împărțirea continentelor s-a făcut în funcție de distanțele care odată erau perfect reale,din cauza mijloacelor de transport primitive și a dificultăților călătoriei.
Să remarcăm că, poate, acesta este motivul pentru care granița a fost aproape întotdeauna un fenomen de clasificare socială:în trecut, dar și acum elita celor bogați și puternici era de regulă mai cosmopolită decât restul populației de pe pământurile peste care stăpânea. În orice moment, ea tindea să creeze o cultură proprie prea puțin legată de obiceiurile locale și avea mai multe în comun cu elitele de peste hotare decât cu populația dinăuntrul ei.
Bill Clinton, reprezentantul celei mai puternice elite a lumii contemporane,spunea că,pentru prima oară în istorie,nu există nici o diferență între politica externă și cea internă. Într-adevăr,experiența de viață a elitelor nu se mai constituie în raport cu diferența dintre "aici" si "acolo", "înăuntru" și "afară","aproape" și "departe". Acum vorbim despre secunde căci timpul este prețios,dar tehniologia face posibila ca fiecare secundă să o putem prețui. Mijloacele tehnice s-au dezvoltat în mod susținut, ceea ce a permis informației să circule independent de agentul său transportator și,de asemenea,de obiectivele despre care informația furnizează informații. Viteza de deplasare a informației a crescut mai rapid decât cea a corpurilor sau a vitezei cu care se schimbă situațiile despre care informează aceea informație.În sfârșit,apariția rețelei computerizate World Wide Web a schimbat-în ceea ce privește informația-semnificația noțiunii de călătorie și pune la dispoziția noastră pretutindeni în lume în mod instantaneu,atât teoretic cât și practic.
1.3. Globalizarea economiei – trăsătura definitorie a lumii contemporane
Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind „procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală”. O definiție cu un caracter mai didactic este cea exprimată de Eduardo Gianett da Fouseea: „fenomenul globalizării este rezultatul unei conjuncturi formate pe baza intersecției a trei forțe:
a treia revoluție tehnologică (tehnologiile legate de căutarea, procesarea, difuzarea și transmiterea informațiilor, inteligența artificială și ingineria genetică);
formarea zonelor de comerț liber și a blocurilor de integrare economică;
creșterea legăturilor și interdependențelor dintre piețe, atât din punct de vedere fizic, cât și financiar, la scară mondială”.
Întreprinderile consimt la apariția unui „cod de bune maniere”. Tendința care se manifestă este diminuarea capacității guvernelor de a controla activitatea companiilor producătoare internaționale. Afirmația că cei care conduc emit reglementări și măsuri fiscal prea dure a determinat în final concentrarea centrului de forțe în statele cu legislația cea mai suplă și, de aici, posibilitatea întreprinderilor de a se sustrage cu ușurință controlului
La scară mondială integrarea piețelor bunurilor, serviciilor și capitalurilor progresează într-un ritm alert care determină, în mare măsură, fizionomia economiei mondiale contemporane, puternic și alert marcată de globalizare. Dinamica globalizării este imprimata existenta a mai mulți factori: „tendințele tot mai accelerate de liberalizare a schimburilor comerciale, dezvoltarea, fără precedent, a piețelor de capitaluri care reclamă o tot mai mare libertate de mișcare, internaționalizarea producției și a distribuției marilor societăți transnaționale, saltul uriaș al comerțului cu servicii și – nu în ultimul rând – mijloacele oferite de progresele rapide din domeniul tehnologiilor”.
Data de o formă sau alta de natură economică, aproape tot ceea ce ni se întâmplă astăzi, în cadrul relațiilor noastre socio-umane, în planul conștientului sau subconștientului nostru. Atunci când se apreciaza că prețurile se majorează sau se asista la o perioadă de scădere a lor (ce-i drept mai rar în țara noastră), atunci când salariile cresc mai puțin decât prețurile, la creșterea șomajului sau descreșterea investițiilor care se realizează mai mult sau mai puțin pasivi, se constată că se are de a face cu fapte economice. Pentru a se câștiga existența – sub o formă sau alta – se intră în relații economice, cel puțin pentru că se oferi forța de muncă și priceperea cu intenția ca mai apoi cu „agoniseala” acumulata să se poata satisface trebuințele, visele sau proiectele.
În mod conștient sau inconștient oferim ceea „ce avem” pentru „ceea ce dorim”. Astfel, suntem deja în condițiile pieței și ne derulăm activitatea în concordanța cu legile ei, suportând – de o natură sau alta – cel puțin efectele și consecințele raporturilor dintre cerere și ofertă. Totodata, în permanență tot ceea ce „visăm” ori ne propunem să înfăptuim îmbracă forma unor proiecte, care în funcție de cât de bine suntem informați, planificați și organizați, prind contur materializându-se încet. În plus, de fiecare dată, este bine să se conștientizeze, că trebuie rezolvata și problema economică generală: resursele sunt finite, în timp ce dorințele au dimensiuni infinite.
Departe de a exagera, cât de puțin – poate minimalizând, la o scară dificil de precizat – trebuie evidentiata o altă constatare: viața poate fi considerată, ea însăși, ca o serie de proiecte în cadrul cărora avem nevoie de parteneriatul familiei, a prietenilor, colegilor, în general a celor din jurul nostru, al întregii societăți în cadrul căreia activăm, pentru a înfăptui – în cele din urmă – ceea ce ne propunem. In mod incredibil, fără să constientizăm, tot timpul avem nevoie unii de alții. Privind cu atenție în jur și adaptându-ne nevoilor, exprimate sau întrezărite, pe de altă parte, se constată cu surprindere că este loc pentru toată lumea, fiecare este bun la ceva și are un rol în acest mare ansamblu, sistem, univers.
Atunci când se conștientizeaza toate acestea aparent, se are senzația, că totul este greu de controlat și coordonat; totuși cineva face regula în această orânduială. Din punct de vedere economic, privind prin prisma comerțului, cea care reglează aproape totul este piața. Piața care indiscutabil există, dar care, în bună parte, este opacă mai ales pentru „amatorii de chilipiruri” sau pentru cei care se bazează doar pe inspirație și șansă.
În același timp, atâta timp cât lumea are, înțelesuri politice și tehnice, grupuri diferite vor avea istorii diferite ale globalizării. Cu alte cuvinte, în termeni generali, folosiți în economie și economie politică, este o istorie a creșterii comerțului inter-statal bazat pe instituții stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai ușor bunuri.
Liberalizarea este o combinație între teoria economică a liberului schimb și îndepărtarea barierelor în care se mișcă bunurile. Aceasta a determinat creșterea specializării țărilor în exporturi și presiuni care să termine o dată pentru totdeauna cu tarifele protecționiste și a altor bariere în fața comerțului.
Etapa liberalizării și cea în care aurul definea standardul economic este, deseori, numită “Prima eră a Globalizării”. Avand la baza pe Pax Britannica și pe schimbul de bunuri în numerar, această eră a crescut odată cu industrializarea. Baza teoretică a fost munca lui Ricardo în Avantajul comparativ și Legea generală a echilibrului a lui Say. Acestia din urma susțineau că țările vor face comerț eficient și că orice neajunsuri temporare în cerere sau ofertă se vor corecta automat. Instituirea standardului în aur s-a realizat, treptat, în țările intens industrializate, între anii 1850 și 1880.
Odată cu Primul Război Mondial, “Prima eră a Globalizării” se crede că s-ar fi împărțit în etape și, apoi, căzând sub criza standardului în aur, spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Țările ce începuseră să îmbrațișeze era globalizării, incluzând nucleul european, câteva state de la marginea Europei și câteva lăstare europene din cele două Americi și Oceania prosperau. In timp ce bunurile, capitalul și forța de muncă formau, în mod excepțional, fluxuri libere între state inegalitatea dintre acele state dispărea.
Globalizarea în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost condusă prin runde de negocieri în prima fază sub auspiciile GATT, ce a dus la mai multe consensuri în îndepărtarea restricțiilor asupra liberului schimb. Runda Uruguay a dus la semnarea unui tratat prin care se creează Organizația Mondială a Comerțului (WTO), cu rolul de a media dispute comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale, inclusiv secțiuni ale Tratatului de la Mastricht și NAFTA, au fost, de asemenea, semnate cu scopul de a minimiza tarifele vamale și barierele comerciale.
Față de procesele economice globale există și un aer de scepticism iar față de posibilitățile de control ale economiei internaționale și față de viabilitatea strategiilor politice naționale un optimism. Un efect de maxima importanta al conceptului de globalizare a fost paralizarea strategiilor naționale de reformă radicală, fiind privite ca imposibil de realizat din punct de vedere rațional și al evoluțiilor piețelor internaționale. Integrarea la scară mondială a piețelor bunurilor, serviciilor și capitalurilor progresează într-un ritm rapid care determină, în mare măsură, fizionomia economiei mondiale contemporane, puternic și alert marcată de globalizare. Există mai mulți factori ce imprimă dinamica globalizării: „tendințele tot mai accelerate de liberalizare a schimburilor comerciale, dezvoltarea, fără precedent, a piețelor de capitaluri care reclamă o tot mai mare libertate de mișcare, internaționalizarea producției și a distribuției marilor societăți transnaționale, saltul uriaș al comerțului cu servicii și – nu în ultimul rând – mijloacele oferite de progresele rapide din domeniul tehnologiilor”.
„Globalizarea oferă – în noi dimensiuni – oportunitatea unor piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai mari de bunuri, șanse sporite pentru atragerea de capitaluri și pentru accesul la tehnologiile de vârf. Totodată însă globalizarea conduce la eliminarea barierelor existente în calea liberei concurențe, sectoare întregi fiind amenințate cu dispariția sau cel puțin cu raționalizări „drastice” pentru creșterea eficienței”.
Globalizarea economiei mondiale este percepută ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, având drept implicație majoră faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai degrabă globală decât națională. Inainte de toate, deși acest proces este susținut, de progresele rapide înregistrate pe plan tehnologic – în special în domeniul informaticii, telecomunicațiilor, al materialelor noi, prin dimensiunile sale și prin implicațiile pe care le are asupra întregii vieți economice și sociale – la nivel național și internațional – depășește cu mult sfera impactului direct al tehnologiilor.
Datorită faptului că piețele interne nu mai pot susține costurile crescânde ale cercetării și dezvoltării și nici ciclurile tot mai scurte de fabricație a produselor sub aspect tehnologic acestea tind să se globalizeze. Motivele accentuării globalizării economiei mondiale rezidă într-un complex de tendințe convergente, în cadrul cărora se conturează, cu o pregnanță deosebită, evoluțiile rapide din domeniul tehnologiilor de informatică și telecomunicații și, legat de acestea, expansiunea susținută a sistemului de operare prin rețele internaționale, internaționalizarea piețelor financiare și extinderea cooperării la nivel de corporații, expansiunea turismului internațional și creșterea contactelor interculturale, tendințele accentuate de liberalizare în numeroase domenii cum ar fi comerțul cu bunuri materiale, transporturile și telecomunicațiile.
„Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane. O rețea mondială de producție permite firmelor să își diversifice sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate și, într-un sens mai general, le oferă o mai mare amplitudine de acțiune”.
”Globalizarea” este cuvântul în top al momentului, cel mai discutat și probabil cel mai puțin înțeles concept al acestui mileniu; foarte «tânăr», ar putea fi doar un «accident», un moment fulgurant pe scara viitoarei istorii. Ecologiști, apărători ai drepturilor omului, grupuri de fermieri și cetățeni ai lumii a treia strigă aceasta la întâlnirile elitei puterii mondiale în Seatle, Washington, Praga sau Veneția. În același timp economiști și jurnaliști specializați în lumea afacerilor umplu rafturi și tomuri proclamând “globalizarea” ca o “inevitabilitate istorică”.
Cresterea fǎrǎ precedent a științei și tehnologiei tinde acum spre “globalizarea cunoștințelor”, care face ca țǎrile și întreprinderile sǎ edifice noi forme de cooperare bazate pe schimbul de experiență dintre experți și pe oportunități rezultând din crearea de capacitǎți tehnologice suplimentare în țǎri în curs de dezvoltare și în țǎri cu economia în tranziție.
Lumea de azi este foarte diferită de lumea care a existat cu două-trei decenii în urmă, când abordarea introspectivǎ și industrializarea condusă de cǎtre stat erau soluțiile adoptate de cele mai multe țǎri. Cum cunoștințele tot mai bogate sub forma tehnologiei, inovației și informației, devin “un motor puternic al bunăstării”, capacitatea tehnologicǎ devine vitalǎ pentru atingerea dezvoltării economice și a competitivității susținute.
La rândul ei, globalizarea atrage după sine creșterea puternicǎ a concurenței internaționale, ceea ce stimuleazǎ inovația și sporește eficiența. “Actuala revoluție în domeniul telecomunicațiilor și informaticii constituie un instrument important al globalizǎrii, oferind noi posibilități de dezvoltare a relațiilor economice internaționale, comparabile cu cele create pentru dezvoltarea industrială din secolul trecut de către revoluția mijloacelor de transport. Comerțul electronic, care înlocuiește suportul de hârtie cu suportul electronic facilitează mondializarea afacerilor, asigurând comunicații instantanee și reducând costul tranzacțiilor”.
Concluzia care se desprinde din cele evidentiate mai sus este aceea cǎ progresul științific și tehnologic a contribuit la accentuarea fenomenelor care definesc globalizarea economiei mondiale, prin accelerarea comunicațiilor, dezvoltarea transporturilor, serviciilor, turismului, crearea unor obiceiuri de consum tot mai standardizate, identificarea unui numǎr tot mai mare de probleme de interes universal și care atrag participarea tot mai multor state și instituții la soluționarea lor. Astfel, influența a fost și inversă, în sensul că procesul de globalizare a stimulat cercetarea științifică și tehnologică prin crearea cadrului inter-relațional mondo-economic, favorabil circulației resurselor materiale și umane și a informațiilor care pot contribui la aceasta și coordonǎrii acțiunilor la nivel de state sau instituții.
Informația devine o resursă esențială în dezvoltarea societăților moderne, evoluate în plan politic, economic și social, daca privim in zilele noastre. Dinamismul și complexitatea noului tip de societate, care antrenează o creștere continuă a volumului și diversității informațiilor prelucrate și care utilizează pe scară largă tehnologiile informației și comunicațiilor (TIC), au condus la conceptul de Societate informațională.
Societatea informațională reprezintă o nouă perioadă a civilizației umane, un nou mod de viață, calitativ superior, care implică folosirea intensivă a informației în toate sferele activității și existenței umane, cu un impact economic și social semnificativ. Societatea informațională permite accesul larg la informație al membrilor săi, un nou mod de cunoaștere și de lucru, amplifică posibilitatea globalizării economice și creșterea coeziunii sociale.
Folosirea largă a tehnologiilor informației și comunicațiilor și progresul către Societatea Informațională asigură creșterea economică în condiții de protecție sporită a mediului, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informației și a cunoașterii, deplasarea centrului de greutate de la investiții în mijloacele fixe la investiții în capitalul uman. In acest fel, Societatea Informațională incorporează și obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socială și egalitatea șanselor, libertate, diversitate culturală și dezvoltare inovativă, protecție ecologică, restructurarea industriei și a mediului de afaceri.
In ultimii ani au existat schimbări majore ceea ce au determinat creșterea exponențială a comunicațiilor mobile și a numărului utilizatorilor de Internet, contribuția sectorului TIC la creșterea economică și la crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor și a business-ului în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerțului electronic – susțin tranziția de la era industrială la cea post – industrială.
Tehnologiile digitale noi fac accesul, stocarea și transmiterea informației din ce în ce mai facile și mai accesibile. Avand acces la informația digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice și sociale, creând imense oportunități pentru dezvoltarea de noi produse și servicii. Informația devine resursa-cheie pentru economia digitală.
Sintagma de “noua economie” face referire în special la transformările actuale ale activităților economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea și stocarea informației intr-o manieră mai ieftină și mai facilă. Noua economie este caracterizată de intensificarea înglobării cunoașterii în noile produse și servicii, creșterea importanței invățării și a inovării, a globalizării și a dezvoltării durabile. Modul de funcționare a piețelor este schimbat de volumul enorm al informațiilor, făcând posibile restructurarea întreprinderilor și apariția de noi oportunități pentru crearea de valoare prin exploatarea informațiilor disponibile.
CAPITOLUL 2
NECESITATEA INTEGRĂRII MONETARE EUROPENE
2.1. Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene
Istoricul monedei unice. Primele eforturi pentru crearea unei monede internaționale în Europa au apărut în 1800.
Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit în actuala marcă, în 1873.
Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 și a durat până în 1914, incluzând Franța, Belgia, Elveția și Italia. Fiecare țară a consimțit baterea unei monede unice standard care să fie acceptată ca monedă legală în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare având o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie de raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuațiilor cursurilor dintre cele mai importante valute, între 1870 și 1914 când primul Război Mondial a dus la suspendarea convertibilității.
Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internațional, nu s-au obținut succese decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Au fost și alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea Război Mondial, dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative: atunci când o țară mică a preluat moneda unei țări mai mari, și atunci când mai multe țări au renunțat la controlul asupra politicii lor monetare în favoarea unei bănci centrale supranaționale. Ca exemplificare, Belgia și Luxemburg au avut aceeași monedă cu începere din 1944.
În concluzie, evenimentele monetare au evidențiat o continuă dorință de aderare la o singură monedă, atunci când din punct de vedere economic și politic sunt îndeplinite toate condițiile, întrucât avantajele de a avea o singură monedă sunt mai mari decât costurile.
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice și Monetare în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mișcării capitalurilor și punerea bazelor unei politici de convergență în materie de stabilitate a prețurilor și gestiune sănătoasă a finanțelor publice.
2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înființarea unor instituții premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME),cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale și de a asiguracoordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost înființat un Comitet Monetar, care a supravegheat situația monetară și financiară a țărilor membre.
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost desființat și transformat în Banca Centrală Europeană. S-a înființat și Sistemul European al Băncilor Centrale.
2.2 Sistemul Monetar European instrument al integrării monetare
2.2.1 Raportul Werner
Acesta a prescris trei elemente principale pentru uniunea monetară:
In zona unei uniuni monetare, monedele trebuie sa fie convertibile complet si ireversibil, marjele de fluctuatie in jurul cursului de schimb trebuie sa fie eliminate, valorile nominale fixate in mod irevocabil, si miscarile de capital complet gratuit.
Este de o importanta primordiala ca principalele decizii privind politica monetara sa fie centralizate, indiferent daca aceste decizii se refera la lichiditate, ratele dobanzilor, de interventie pe pietele de schimb valutar, gestionarea rezervelor, sau de stabilire a paritatii monedelor vis-a-vis de restul lumii, si
Sub un astfel de sistem, ar putea fi mentinute monedele nationale, sau ar putea fi creata o singura moneda comunitara… dar factorii psihologici si politici cantaresc in favoarea adoptarii unei monede unice, care ar demonstra natura ireversibila a actiunii.
Sistemul de la Bretton Woods sa prabusit in august 1971, si membrii Comunitatii Economice Europene (CEE) au urmarit politici economice diferite, care in schimb au dus la tensiuni intre ele si au amenintat chiar de a perturba uniunea vamala si piata comuna agricola
In timp ce obiectivul final al uniunii monetare, nu a fost atins, caci raportul Werner s-a dovedit a fi prea avansat pentru nivelul de integrare economica si financiara in vigoare la acel moment, unele dintre elementele sale au putut insa fi puse in aplicare.
2.2.2 Șarpele monetar
Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la +/- 1 % la +/- 2,25 %, nu a asigurat decat o stabilitate limitata a ratelor de schimb. Daca o moneda se afla la limita superioara, in timp ce o alta se afla la limita inferioara (respectiv, moneda este la nivelul „plafon” sau al nivelului „planseu”) rezulta ca cele doua monede inregistreaza o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definiția oficială. Dacă o monedă care se afla la nivelul plafon trece la nivelul planseu, în timp ce o alta monedă urmează o traiectorie inversă, rezultă ca ecartul ajunge la 9%.
Să presupunem că definiția oficială a francului francez corespunde egalității: 1 $ = 5,5
FF, în timp ce definiția mărcii corespunde egalității 1 $ = 2 DM. Se poate deduce astfel că:
Practicarea marjelor de fluctuație de +- 2,25% are ca efect situarea francului la nivelul său cel mai scăzut atunci dolarul valorează: 5,5 + (5,5 × 0,0225) = 5.623 FF. De asemenea, francul înregistrează cel mai bun nivel al său, atunci când dolarul valorează:
Marca cunoaște cel mai bun curs al său, atunci când dolarul valorează:
2 – (2 × 0,0225) = 1,955 DM
cel mai scăzut nivel al cursului este atunci când dolarul reprezintă:
2 + (2 × 0,0225) = 2,04 DM.
Dacă se determină cursul DM față de FF se poate constata că
Comparativ cu situația precedentă, cursul DM exprimat în funcție de FF s-a modificat cu:
Dacă FF se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarul reprezintă: 5,5 – (5,5 × 0,0225) = 5,376 FF.
În același timp, dacă marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii, rezultă că dolarul valorează: 2 + (2 × 0,0225) = 2,044 DM.
În acest caz, 1 DM reprezintă
Trecând de la 2,876 FF la 2,62 FF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci, a înregistrat o diminuare de 8,9%. În cazul invers, cel în care, cursul trece de la 2,62 FF la 2,876 FF, cursul DM față de FF, cunoaște o creștere de: 9,7%.
Amploarea acestor fluctuații poate fi redată grafic, prin analiza situațiilor observate în momentele t1 și t2, ceea ce permite explicarea voinței țărilor europene de a restrânge marjele de fluctuare.
La data de 21 martie 1972 Consiliul de ministri al CEE a decis reducerea marjelor de fluctuatie ale monedelor europene la jumatate fata de ceea ce se autorizase in 1971. Această rezolutie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înființează „șarpele monetar”.
Acordul de la Basel:
Monedele europene se deplasau intr-un tunel fata de dolar:
Existau rate pivot bilaterale in raport cu dolarul, marja de variatie fiind de 2.25%.
Existau rate pivot bilaterale intre monedele europene, marja de variatie fiind fixata la 1%.
Pentru prima dată se pune la punct un mecanism de interventie si un suport financiar pentru rezolvarea problemelor monetare ale tarilor membre.Denumirea de sarpe monetar este data de imaginea evolutiei cursului monedelor europene.
Acestea formeaza, in evolutia lor, o linie ondulata („un sarpe”) care se incadreaza intr-un tunel ce reprezinta marjele de fluctuatie autorizate de sistemul monetar international. Tunelul dispare cu incepere din martie 1973, cand marjele de fluctuatie vis a vis de dolar inceteaza sa existe, odata cu trecerea la fluctuatia libera a monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
– șarpele in tunel (24.04.72 – 11.03.73)
– șarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79)
Șarpele in tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene față de $ SUA si intre ele, in anumite limite, respectiv: ± 2,25% fata de $ si ± 4,5 % intre ele. Astfel, exista doua tipuri de marje fata de $: inferioara si superioara, care formeaza un tunel, iar in interiorul acestuia exista o banda de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci cand cursul de piata al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesara interventia Bancii Centrale prin vanzarea sau cumpararea de devize cerute sau oferite excedentar.
Șarpele in tunel a fost afectat de practica speculativa a detinatorilor de $ care au incercat sa se debaraseze de moneda americana pentru a cumpara aur pe piata libera de la Londra.
În aceste conditii, tarile europene au eliminat obligatia mentinerii unei limite de fluctuatie fata de $ american, dar mentin acelasi nivel de fluctuatie intre monedele europene (± 4,5%).
În decursul perioadei in care a functionat, mecanismul „sarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile.
În iunie 1972, de exemplu, lira sterlina abandoneaza acest mecanism. Marea Britanie nu a putut sa mentina cursul monedei sale, datorita riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneza paraseste „sarpele monetar”, dar este reintegrata la finalul anului 1972. Lira italiana iese definitiv din sistem in 1974, iar francul se retrage si revine in ianuarie 1974, respectiv iulie 1975.
Sarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorita nici pentru monedele care au ramas fidele sistemului. Marca germana a fost reevaluata de 4 ori, guldenul olandez a facut obiectul a doua reevaluari, iar francul belgian a fost reevaluat o singura data.
În acest mod, se poate explica de ce in anul 1979, țările europene încearcă o alta modalitate de asigurare a stabilitatii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
2.2.3 Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM)
Este un organism european care are drept scop aplicarea în practică a măsurilor monetare în cadrul Sistemului Monetar European.
Pentru susținerea unei monede slabe și pentru a face față dezechilibrelor, băncile centrale sunt obligate să își pună reciproc la dispoziție facilități de credit în ecu prin intermediul Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM), care girează pozițiile creditoare și debitoare ale băncilor și asigură compensația multilaterală Mecanismele prevăzute se inspiră din procedurile stabilite în cadrul Șarpelui, pe care le consolidează și urmăresc garantarea unor solide comuniuni între statele membre:
– finanțare pe termen foarte scurt (45 de zile), permițând țărilor a căror monedă este atacată și susținând-o prin recurgerea la vânzarea devizelor împrumutate de la partener, rambursarea putând fi realizată în ecu;
– credite comunitare, alimentate prin contribuția fiecărui stat membru în limita unei cote-părți, sub forma unui ajutor bănesc pe termen scurt (3 luni), ce se poate reînnoi de două ori (adică 9 luni în total) și printr-o colaborare financiară pe termen mediu.
2.3. Perspectivele Uniunii Monetare Europene
Europa nu este o ZMO, astfel nu întruneste înca conditiile monedei comune. Economia irlandeza poate cunoaste boom-ul, concomitent cu o altă stare economica a Germaniei. O mare dilema este non-convergenta ciclica pentru BCE. Cum se va conduce politica monetara în ansamblul zonei? Gradul de integrare europeana este înca insuficient, atât pe partea bunurilor si serviciilor, cât si pe partea factorilor. Cel mai important factor, înca neintegrat, este munca. si cu atât mai delicat odata cu implicatiile sale sociale si nationale. Optimistii prevad cresterea mobilitatii odata cu dezvoltarea si consolidarea Euro. Se leaga de factorul munca flexibilitatea salariilor si capacitatea firmelor de a angaja munca dupa nivelul cererii propriului produs. Europa este traditionala prin salarii si pensii mai generoase decât în restul lumii. La aceasta se adauga rezistenta tot tipic europeana la schimbarile de pe piata muncii.
Dar reforma legislativa a muncii este stringent necesara.
1. Europa Unionala s-a dovedit, totusi, mai departe, în anii nouazeci, receptiva si la situatia monetara a lumii, ca si la atentionarile si criticile ce i se adresau. Altfel spus, europenii nu au lasat Sistemul lor Monetar, cu ancora nominala unica, sa cada în mod natural, precum etalonul lirei sterline, în anii treizeci, sau Sistemul de la Bretton Woods, la începutul deceniului saptezeci.
L-au înlocuit cu moeda Euro. Tot altfel spus, au transferat raspunderea asupra monedei ce o foloseau în comun, ca baza a functiilor monedei, de la Bundesbank si guvernul german la ceea ce devenea Banca Centrala Europeana, împreuna cu administratia Uniunii: politica monetara era transferata de la Bonn la Bruxelles. Sunt opinii care precizează că era singura formula prin care se evita perspectiva dezastrului monetar, având în vedere ca posibilitatea "cautarii unei alte ancore", dupa prabusirea celei existente s-ar fi tradus, pentru tarile UE, în termeni principial diferiti (adica duri si distrugatori) de situatia altor tari si zone ale lumii.
Aici, însa, teoria integrarii capata o precizare, în ce priveste exemplul european actual: integrarea monetara – sintagma prin care întelegem aici exclusiv finalizarea procesului prin adoptarea monedei comune – devine, astfel, obligatorie, în contextul integrarii. Iar, daca unele voci din Europa si de aiurea, o mai contesta înca, substratul ramâne acela ca, din punct de vedere strict economic, moneda europeana putea veni ceva mai târziu – era însa obligatoriu necesar sa vina cândva.
Administrarea monedei ancora de catre o singura tara, fie ea si Germania (între timp) reunificata, pentru un bloc de economii integrate ar fi fost cândva un betesug nepermis pentru integrare.
2. Întâi de toate, o performanta financiara
În urmatorul rând, ne întoarcem, în sfârsit cu fata spre prezent, pentru a consemna ceea ce, tot în opinia noastra contine prima mare reusita a noii monede: acumularea la nivel mondial a titlurilor financiare în Euro creste exploziv, în 1999, fata de anul anterior, 1998, ultimul an fara moneda comuna europeana. Curios si nu simplu de explicat acest lucru. Dezbaterea asupra acestui aspect poate fi mai larga. În ce ne priveste credem ca aici intervin alate doua aspecte. Mai întâi, se vede, însfârsit, situatia ca tarile europene, membre sau nemembre UE, împreuna cu propriile monede, faceau mai mult decât sa se ancoreze de moneda germana. În al doilea rând, initiativa Uniunii a putut capata, în psihologia investitorilor internationali de oriunde, aplauze, în contextul economiei actuale purtatoare de globalizare. Aspectul ramâne curios si în sensul în care succesul unei monede se face simtit în alt domeniu decât cel monetar (în speta, în planul financiar).
Ramâne curios în sensul în care piata financiara, prin definitie atribuita initiativei private, face mai putin obiectul Tratatului, reglementărilor sau preocuparii autoritatilor Unionale. Ramâne curios si în conditiile în care marea bursa de la Londra – calificata de autori drept ultima reminiscenta a puterii imperiale britanice de altadata – ramâne si astazi în afara zonei Euro – ca un esec al initiativei Unionale. Euroland ramâne sa se multumeasca cu bursa de la Frankfurt, drept cea mai mare din zona.
3. Extinderea – o chestiune cu doua taisuri
Un alt aspect este ceea ce o Uniune de state contine, în conditiile de astazi, tot prin definitie: am numit capacitatea, chiar dorinta ei de extindere. Aici, lucrurile chiar se departajeaza, într-un fel: înainte si dupa desavârsirea uniunii economice si monetare. Înainte, sa reamintim, monede ca lira sterlina (rămasă înca în afara "Euroland"), francul francez și, nu mai puțin bineînțeles marca germană posedau zone proprii în afară teritoriului Uniunii de astăzi. Lira sterlină are încă o zona monetară, fie și în decădere, dar ea privește țări ale Common-Weath-ului și nu numai. Francul era ancora unor monede de peste mari, iar marca, în ciuda politicii restrictive ale Bundesbank, se revarsă înspre estul și nordul bătrânului continent. Aceste aspecte "dinainte" pălesc, însă în față programului de integrare adresat astăzi economiilor central-europene post-comuniste, inclusiv celor din zona Baltică sau celor ex-iugoslave ieșite din războaie, dar și Ciprului sau Turciei. O situație către care privesc astăzi cu interes și Israelul, că și forțe politice și de afaceri pro-europene din Comunitatea Statelor Independente, din jurul Rusiei.
Această din urmă rămâne, la rândul ei, o mare forță politică și economică, dar, fie și negândindu-se actualmente la perspectiva de a fi membru UE sau "Euroland", poate evolua către un statut nescris de arbitru interzonal, care îi poate aduce bune beneficii – să ne amintim politică externă sovietică de altădată, prin care se urmarea diviziunea între Europa și America, în sânul comunității occidentale. Important se face, astfel, că extinderea Uniunii nu pare să întâlnească în Rusia vreun obstacol real sau de temut. Dimpotrivă, Rusia ar putea opta pentru zona Euro extinsă – respectiv vecinătatea Euro – în viitor, așa cum se aud în interiorul ei voci ale bancherilor și finanțiștilor. Important este că puterea economiei rusești s-a făcut deja verificată la începutul deceniului nouăzeci, în favoarea extinderii zonei dolarului.
Pe scurt, regionalizarea economică, în Europa, apoi integrarea până la Uniune au fost șansă Europei de până în prezent – extinderea Uniunii pare a păstra șanse de același calibru în perspectiva. Îngrijorarea, remarcă unele cercuri din jurul autorității Unionale, nu ar privi extinderea însăși, cât rezultatele acesteia, în interiorul Uniunii și în țările membre.
4. Un tablou monetar al lumii însfârșit mai omogen și mai transparent
Un alt aspect al contextului monetar internațional pare să ajute, totuși, la securizarea parțială a deschiderii și extinderii Uniunii și zonei Euro. Să revedem configurația "arborescentă" a monedei internaționale, sprijinită până în 1999 pe legătură dolar-yen-marca-franc-lira sterlină și să înțelegem că moneda europeană revine absorbind marca și francul și împingând brutal lira sterlină înspre eșalonul monedelor ordinare, lipsite de forță internațională, cu somația astfel de a se integra în Euroland, alături de celelalte economii și monede. Există aici precedentul anilor șaptezeci, al aderării Regatului Unit la Comunitatea Europeană, o aderare care a atras după sine și opțiunea similară a altor state europene, astfel întărirea semnificativă a Comunității.
Dar rezultatul cel mai important al nașterii noii monede este altul. Bunăoară, abia acum cei trei mari poli monetari ai lumii – dolar-yen-euro – sunt însfârșit bine cristalizați. Economia mondială are trei mari forțe sau zone monetare, raportate la regiuni geo-economice distincte. Pentru ansamblul lumii, moneda internațională de astăzi conține, nu numai un plus serios de experiență și experiment post-etalon aur și post-Bretton Woods, dar și un tablou însfârșit mai omogen, mai transparent și cu trend de stabilitate a cursurilor de schimb. Un alt câmp de opțiune pentru tranzacțiile economice și financiare, că și pentru economiile celorlalte regiuni. Exemplul economiilor central și est-europene, în tranziție, de integrare în Uniune, poate fi unul absolut particular, în ce privește o opțiune economică și nu numai, într-o anume parte a lumii situată în imediată vecinătate a inițiativei Unionale. Dar și alte economii, țări și zone se fac influențate de Euro, iar evenimentele au demonstrat-o deja.
5. Lumea va fi altă, iar jocurile inter-monetare se vor schimbă
Se poate chiar avansa pe această parte a analizei, încercând a răspunde la întrebarea ce aduce Euro în tabloul monetar și economic al anilor douamii și apoi ? Privim din nou la ceilalți poli monetari și descoperim un fel de antiteză a comportamentelor dolarului și yenului. De o parte, un dolar a cărui valoare în afară Americii nici face obiectul preocupării mai mult din partea altora, decât din aceea a Rezervei Federale de la Washington, conduse de domnul Allan Greenspan; de cealaltă, yenul, dimpotrivă, restricționat până la a se lipsi de calitatea de lider (ancora) monetar zonal. Toate acestea date de o configurație zonală care permitea, cum subliniam și altădată, impunerea specificităților monedelor ancora. Într-un astfel de context, Euro intră în scenă în poziția unei monede și deschise liberei circulații în lume, și formării unei alte zone, în structura clasică a ancorei nominale, dar și bine susținute de autoritatea emitentă de la Bruxelles. Pe partea dolarului, amenință să fie pusă în discuție "metafizică" politică a "neglijenței benigne", post-Bretton Woods, a autorităților americane. După cum, pe partea yenului, se va îngustă statutul lui de replică la prea liberă mișcare și la deprecierea cronică a dolarului. Dacă Euro va rezistă propriilor vicisitudini – și are șanse să reușească – lumea va fi altă, iar jocurile inter-monetare se vor schimbă, antrenând cu ele finanțele, economia și politică pe termene prelungite.
6. Uniune monetara, fără uniune fiscală.
Dezvoltarea și integrarea națiunilor, în noile condiții democratice, lasă însă transparente alte vicisitudini specifice și nu mai puțin profunde. Să observăm aici și aspectele care fac obiectul criticilor, în contextul societății democratice, promovate de actuală Uniune. În speță, să observăm criticile adresate direct Uniunii Monetare. Prima critică serioasă face apel la comparația cu modelul pluri-statal al SUA, dar, mai departe, privește către toate precedentele de uniune monetară ce au putut dăinui numai prin uniunea monetară și fiscală. Statele Euroland au renunțat de comun acord la propria suveranitate monetară. Cu alte cuvinte, la capacitatea proprie de a-și regla autohton rată dobânzilor, în ajutorul investițiilor și nivelului prețurilor, și de a-și devaloriza și revaloriza moneda, în condițiile în care, inițial, își regalu astfel echilibrul balanței externe, își impulsionau exporturile, iar prin acestea își înviorau producțiile și absorbeau șomajul.
Cât și-ar mai putea, astfel, permite Uniunea Europeană de astăzi să își gestioneze moneda în mod centralizat, prin Banca Centrală Europeană, în vreme ce atât impozitele, cât și gestiunea bugetară rămân la îndemână vechii autorități a statelor membre ?! Există moneda europeană; nu există, însă, sintagma de "fiscalitate europeană", iar această rămâne, deocamdată, reclamată numai de specialiști, lipsind din programul autorităților Unionale. Există un substitut al fiscalității europene absente: "Pactul de Stabilitate și Creștere" este un program care încearcă să limiteze deficitele bugetare, după cum "Criteriile de Convergență" sunt elocvente atât pentru acestea, cât și direct pentru nivelul inflației.
Subzistă teamă pentru ideea de "Europa a națiunilor", deci aceea a de a provoca adevărate răsturnări în dezbaterile ce ar fi aici implicate. În vreme ce Banca Centrală Europeană coordonează băncile centrale din fiecare stat Euroland, Comisia Europeană, organismul ce ar corespunde guvernării ansamblului Unional, persistă încă la statutul de simplu substitut de guvernare. Presupusă trecere la uniunea monetară și fiscală ar implică mult mai mult decât o simplă modificare a Statutului Uniunii, adoptat la Maastricht, în 1992.
7. Aderarea Marii Britanii la Euro este încă un obiectiv neatins
O altă observație critică a fost deja amintită aici. Tocmai în zona financiară, în care s-a făcut simțită încă de la început (1999, când moneda Euro nici nu era efectivă) un succes de proporții, să amintim că aderarea Marii Britanii la Euro este încă un obiectiv neatins. "City of London" (marea bursă londoneză) era și marea miza ratată, sau, cel puțin, încă neatinsă. Suferință Euro rămâne nu numai în planul financiar al de-concentrării acestei piețe – de cealaltă parte, o presupusă aderare a Marii Britanii la Euro ar chema cu siguranță clarificarea poziției altor state vizavi de Uniune și moneda ei. Autorii surprind aici persistența unor profunde specificități pe care insularii le păstrează în raport cu lumea de pe "continent".
8. O ruptură între opțiunile guvernanților de la Bruxelles și cele ale popoarelor europene
Problema este acolo unde și în alte țări – vezi exemplele Danemarcei și Suediei – democrația a oferit unor populații cu nivel de trăi superior altora posibilitatea de a opta pentru păstrarea netulburată a condițiilor existente. Cei mai bogați știu dintotdeauna că uniunea cu cei mai săraci le încarcă notă de plata în favoarea celor din urmă. Dimpotrivă, popoarele din Spania, Portugalia sau Irlanda, în dezvoltare impetuoasă, în context Unional, au votat pro-Euro, iar Grecia a renunțat în mare viteză la o drahmă veche de mii de ani. Această pentru a nu mai aminti de popoarele țărilor asociate, din est, care votează unanim și fără rezerve pentru Uniune și integrare. În Franța s-a votat pro-Euro "pe muche" – cei mai loviți de integrare par a fi aici agricultorii; în final s-a optat aici pentru întărirea poziției naționale, între economiile puternice ale organismului comunitar. Din nou, Marea Britanie pare să se și teamă de un referendum național pe tema aderării la moneda comună. Această țară insulară, în condițiile democrației, împreună cu Danemarca și Suedia, păstrează diferența specifică nefericită între Euroland și Uniunea că atare. Se profilează, din păcate, o ruptură între opțiunile guvernanților de la Bruxelles și cele ale popoarelor europene, iar perspectiva formării celei mai importante comunități politice a lumii pare electoratului ușor neconvingătoare.
CAPITOLUL 3
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME) – APARIȚIE, STRUCTURĂ,
ORGANIZARE, ATRIBUȚII
3.1. Etapele constitutive ale SME
Noul sistem monetar european s-a dorit să fie independent de cel internațional creat la Bretton Woods, în 1944, și deci, implicit, față de dolar. Acest sistem (SME) a început să funcționeze de la 13 martie 1979. El a reprezentat un mecanism al cărui obiectiv principal a fost asigurarea stabilității raporturilor de schimb între monedele statelor membre ale Comunității Economice Europene.
SME a constituit o etapă esențială a procesului de integrare economică interstatală europeană, în general, de integrare monetară, în special.
Obiectivele principale ale SME au fost:
1) Existența unor rate de schimb stabile, dar ajustabile. Realizarea acestei ținte a implicat: un numerar comun – European Currency Unit (ECU); determinarea pentru fiecare monedă a unui curs pivot în raport cu ECU; fixarea unor limite de fluctuație () în jurul cursului pivot; posibilitatea modificării cursului pivot.
2) O justă repartiție între parteneri a sarcinilor de intervenție pentru corectarea ratei de schimb, ajustarea acesteia făcându-se în funcție de evoluția unui „indicator de divergență”. Băncile Centrale acționau în tandem.
3) Dezvoltarea solidarității între statele membre. Atingerea acestui scop a presupus: punerea în comun, în cadrul Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM), creat în 1973, a 20% din rezervele din aur și dolari deținute de Băncile Centrale care, în contrapartidă, primeau cantități corespunzătoare de ECU folosibile în relațiile reciproce; acordarea de ajutor membrilor în dificultate, îndeosebi credite pe termen scurt și mediu.
ECU n-a reprezentat o monedă în adevăratul sens al cuvântului. El nu era utilizat sub formă de monedă, ci ca unitate de cont. În această calitate, el a îndeplinit următoarele funcții:
Unitate de cont, care a jucat rolul de instrument de măsură și de exprimare a valorii. În această calitate ECU a fost utilizat de Instituțiile CEE în calculul bugetelor proprii, la plata salariilor funcționarilor, dar și la exprimarea prețurilor produselor agricole comunitare.
Instrument de reglementare – rolul avut dovedindu-se limitat. În această calitate ECU a fost utilizat doar de către Băncile Centrale și de către FECOM pentru menținerea stabilității cursurilor de schimb bilaterale.
Active de rezervă, funcție în cadrul căreia ECU a avut, de asemenea, un rol limitat. El n-a reușit să reprezinte mai mult de 9% din rezervele mondiale.
În practică s-a conturat un ECU oficial și un ECU privat. Primul reprezenta unitatea de cont folosită de către Băncile Centrale. Cel de-al doilea era utilizat de către agenți economici particulari ca instrument financiar – emisiuni de obligațiuni bancare, instrument de facturare și ca active bancare.
Cursul ECU se calcula zilnic ca o medie ponderată a unui „coș valutar” alcătuit din monedele statelor membre. Se ținea seama de cursul curent al fiecărei monede și de ponderea ei în ansamblul tranzacțiilor europene.
Cursul pivot era o rată de schimb care reprezenta cursul fiecărei monede europene exprimat în ECU. El definea câte unități monetare naționale valora un ECU. Limitele de fluctuație monetară oficial admise în jurul cursului pivot era de ±2,25% (cu excepția lirei italiene, lirei sterline, pesetas-ului, unde variația a fost de ±6%).
Indicele (pragul) de divergență reprezenta un semnal de alarmă care se declanșa atunci când erau atinse trei sferturi din marja de fluctuație admisă. El permitea autorităților monetare să acționeze anticipat (înainte ca moneda respectivă să depășească limitele de curs stabilite) și să se repartizeze sarcinile de intervenție între Băncile Centrale.
Această intervenție se făcea prin cumpărare /vânzare de monedă, după caz; prin acțiune asupra ratei dobânzii; prin modificarea cursului pivot în urma unor reevaluări sau devalorizări convenite între parteneri.
Din păcate, nici acest mecanism, foarte bine articulat, n-a beneficiat de o conjunctură economică favorabilă în cele mai multe țări. Raporturile de schimb au suferit numeroase modificări care au accentuat instabilitatea pe plan monetar. Campioana revalorizărilor a fost marca germană (de 8 ori în perioada 1979-1992), iar a devalorizărilor – lira italiană (de 6 ori în același interval). Unele monede (lira sterlină și cea italiană) au părăsit sistemul (1992). Ca urmare a puternicei crize monetare, marja de fluctuație autorizată față de ECU a fost mărită, în august 1993, de la ±2,25% la ±15%.
Fără doar și poate, experiența acumulată în perioada funcționării SME, s-a dovedit foarte utilă pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare (UEM). Ea a pus bazele convergenței economice și monetare a statelor membre.
3.2. Structura SME-ului
Principalele componente ale sistemului au fost:
– unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;
– un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;
– mecanismul ratei de schimb;
– Institutul Monetar European.
Ecu (European Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunității Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coș monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European.
Fondul European de Cooperare Monetarã, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari (fi ecare în proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcționa pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanței de plăți și mecanismul mobilizării de ECU.4 Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a mUniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European. Institutul Monetar European a fost înfi ințat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente și proceduri fi nanciare specifi ce, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor.
Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fl uctuațiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le infl uența valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii și al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede.
3.3 Organizarea SME
Dezvoltarea efectivă a SME a trecut prin patru perioade, conducând la o transformare treptată a sistemului inițial. Evaluarea SME se poate face ținând cont de patru criterii, și anume: realinieri ( respectiv stabilitate externă), inflație, metode de apărare a ratelor de schimb, precum și ambițiile de reformă ale participanților.
Dacă performanțele SME sunt evaluate în acest mod observăm că prima perioadă ( martie 1979-martie 1983) nu obține o notă prea bună. După primul șoc petrolier din 1974-1975, moștenindu-se rate ale inflației destul de ridicate, un al doilea șoc petrolier exact în anul de lansare al SME a determinat o inflație de două cifre. Divergența nominală la niveluri ridicate ale inflației trebuia să ducă la realinieri repetate, deseori cu anumite turbulențe pe piețele valutare. Este posibil ca rațiunea existenței SME să fi fost numai împiedicarea unui proces de deprecieri competitive,ceea ce s-ar fi perceput ca o amenințare în perioada 1975-1976. Rămâne de văzut dacă criteriul non-alinierii era adecvat într-o perioadă în care SME era testat atât de sever, imediat după naștere. În această perioadă, realinierile mai curând frecvente pot fi considerate o politică adecvată- ideea de a decide în comun, construind simultan un consens pentru o strategie de stabilitate pe termen lung. Această strategie a fost identificată în 1982.
A doua perioadă ( aprilie 1983-început 1987) este una de disciplină și dezinflație, chiar dacă dolarul american scăzuse considerabil de la începutul anului 1985. Acest succes și-a avut costurile sale.
A treia perioadă ( început 1987-septembrie 1992) a dat impresia că timp de 5 ani și jumătate , SME devenise o cvasi-uniune monetară. Convergența era puternică la nivelurile scăzute ale inflației și cu rate ale dobânzi în scădere, în timp ce ratele de schimb erau ,,înghețate”. Lira italiană a intrat în banda îngustă ,iar lira sterlină, peseta și escudo au intrat toate în mecanismul ratelor de schimb. Piața de capital a început să se integreze, cu un efect mai curând stabilizator, aceasta nefiind incompatibilă cu stabilitatea ratei de schimb, după cum se temuseră mult timp Franța, Spania și Italia.
A patra etapă (septembrie 1992-jumătatea lui 1996) este inițial caracterizată de crize. O slăbiciune critică a sistemului a fost eliminată prin lărgirea benzilor de fluctuație la +/-15%.
3.4 Atribuțiile SME Atribuțiile manifestate de SME, pe durata funcționării sale, sunt următoarele :
– practicarea unor rate sporite ale dobânzii- aceeasta a dus la frânarea accesului întreprinderilor la finanțarea pe calea creditului, astfel fiind lăsate multe proiecte de investiții;
– practicarea cursurilor de schimb fixe- a provocat multe reacții adverse din partea autorităților monetare ale țărilor membre; când oferta de monedă dintr-o țară sporea cu scopul relansării economiei celelalte țări aveau de suferit. De aceea se acționa cu maximă prudență în cazul relansărilor monetare ce antrenau devalorizarea monedei față de celelalte state.
– criza economică și reunificarea Germaniei au antrenat, la începutul anilor 90 creșterea ratei dobânzii; din acestă cauză marca s-a apreciat considerabil, lira italiană și cea sterlină au părăsit sistemul până în 1992. Acest lucru a dus la mărirea marjei de fluctuație la +/- 15% (august 1993)
– alinierea politicilor economice ale țătilor membre la cea a Germaniei și trecerea de la sistemul de cursuri fixe ajustabile la cursuri fixe rigide au marcat o nouă tendință în evoluția SME, în anii ’80. În anul 1987 au fost redefinite obligațiile țărilor europene în domeniul cursurilor, astfel că moneda ECU a devenit un instrument de reglare între băncile centrale. Ca urmare, până în anul 1992, SME a cunoscut o perioadă de stabilitate lipsită de ajustări monetare
CAPITOLUL 4
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME) – TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR
4.1. Scopul crearii SME-ului și a mecanismelor de funcționare ale acestuia
Sistemul monetar european II poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate cu privire la instituționalizarea, realizarea și circulația banilor la scară europeană; acesta cuprinde un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede.
Consiliul European a hotărât prin Rezoluția din data de 16 iunie 1997 introducerea unui mecanism al cursului de schimb (ERM II) în a treia etapă a uniunii economice și monetare care a început la 1 ianuarie 1999, prin care se stabilea o legătură între euro și monedele statelor membre care nu au participat la zona euro.
Acordul de la Amsterdam din 1 septembrie 1998 între BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre neparticipante la zona euro a fixat modalitățile de funcționare a mecanismului cursului de schimb, denumit Mecanismul Cursului de Schimb II (în română) sau Exchange Rate Mechanism II (în engleză), care a înlocuit Sistemul Monetar Europen existent. Pentru mai multă claritate și transparență, Acordul din 1998 a fost înlocuit de Acordul din 16 martie 2006 (C 73/08) încheiat între BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre neparticipante la zona euro, pus în aplicare începând cu data de 1 aprilie 2006.
4.2 . Evoluția și caracteristicile SME-ului
Mecanismul Cursului de Schimb II vizează evitarea compromiterii pieței unice prin dezalinierea ratelor de schimb reale sau prin fluctuații excesive ale ratelor de schimb nominale între euro și alte monede ale Uniunii Europene, întrucât un mediu economic stabil este necesar pentru buna funcționare a pieței unice și pentru un nivel mai ridicat al investițiilor, serviciilor și a progresului, toate acestea fiind în interesul tuturor statelor membre. Acest mecanism al cursului de schimb orientează politica statelor membre neparticipante la zona euro spre stabilitate și spre îndeplinirea criteriilor de convergență sprijinind astfel eforturile lor pentru adoptarea euro.
Participarea la MCS II este facultativă pentru statele membre care nu aparțin de zona euro, dar, totuși, se așteaptă ca aceste state să participe la acest mecanism.
Rezoluția MCS II menționează că „participarea la mecanismul cursului de schimb va fi voluntară pentru statele membre din afara zonei euro. Cu toate acestea, se așteaptă ca statele membre cu derogare să adere la acest mecanism. Un stat membru care nu participă de la început la mecanismul cursului de schimb poate adera la o dată ulterioară.” În același timp, participarea la MCS II pentru o perioadă de cel puțin doi ani înaintea examinării stadiului de convergență este unul dintre criteriile care trebuie îndeplinite în vederea adoptării euro.
În conformitate cu Rezoluția Consiliului European de la Amsterdam, din data de 16 iunie 1997, deciziile privind cursurile centrale în MCS II se adoptă de comun acord de către miniștrii finanțelor din statele membre ale zonei euro, de BCE și miniștrii finanțelor și guvernatorii băncilor centrale din statele nemembre ale zonei euro care participă la noul mecanism, conform unei proceduri comune, cu implicarea Comisiei Europene, după consultarea Comitetului Economic și Financiar. Miniștrii finanțelor și guvernatorii băncilor centrale din statele membre care nu participă la MCS II iau parte la lucrări, dar nu au drept de vot.
Pentru monedele statelor membre neparticipante la zona euro, dar participante la MCS II s-a stabilit un curs pivot și o marjă standard de fluctuație de +/- 15 % față de cursul pivot.
Intervenția pentru nerespectarea marjei de fluctuație se face, în principiu, în mod automat și nelimitat, cu finanțarea pe termen scurt. Intervenția trebuie făcută, în principiu, în euro și în monedele statelor membre neparticipante la zona euro. Totuși BCE și băncile centrale ale statelor membre neparticipante la zona euro, pot să suspende intervenția, dacă aceasta ar fi contrară obiectivului de menținere a stabilității prețurilor, ținând însă seama de imperativul asigurării credibilității MCS II.
BCE și băncile centrale naționale, care nu aparțin de zona euro pot decide să procedeze la intervenții intramarginale coordonate în paralel cu alte măsuri corespunzătoare, inclusiv prin utilizarea ratelor dobânzii de către băncile centrale naționale, neparticipante la zona euro.
Orice ajustare a cursului central este transmisă într-o manieră rapidă astfel încât să se evite o dezaliniere semnificativă. De aceea, toate părțile acordului mutual asupra cursului central (cursul pivot), inclusiv BCE, au dreptul de a iniția o procedură confidențială îndreptată spre reconsiderarea cursului central.
Cooperarea în materie de politică a cursului de schimb poate fi încă întărită, de exemplu, prevăzând posibilitatea unei legături de schimb mai strânse între euro și alte monede participante la MCS II, în măsura în care acest lucru apare oportun cu progresele realizate în materie de convergență.
În scopul intervenției asupra cursului de schimb între euro și monedele statelor membre neparticipante la zona euro, BCE și Băncile Centrale Naționale își deschid facilități de creditare pe termen foarte scurt.
Scadența pentru operațiunile de finanțare pe termen foarte scurt este de trei luni. BCE trebuie să înregistreze toate tranzacțiile efectuate datorită facilității de finanțare pe termen foarte scurt.
Finanțarea în cadrul intervenției marginale – este, în principiu, automată și nelimitată ca valoare în scopul finanțării intervenției marginale în monede participante. Banca centrală debitoare trebuie să-și folosească în mod corespunzător rezervele în valută înainte de a apela la facilitate de finanțare. BCE și Băncile Centrale Naționale neparticipante la zona euro pot suspenda, în mod automat, finanțarea dacă aceasta intră în conflict cu obiectivul primar de menținere a stabilității prețurilor.
Finanțarea în cadrul intervenției intramarginale – în scopul intervenției intramarginale, facilitatea finanțării pe termen foarte scurt poate fi făcută în următoarele condiții:
Banca centrală debitoare trebuie să-și folosească în mod corespunzător rezervele în valută înainte de a apela la facilitatea de finanțare.
Suma cumulată a acestor finanțări disponibilă pentru băncile centrale debitoare nu trebuie să depășească plafoanele menționate în tabelul următor:
Milioane euro
Sursa: AGREEMENT of 16 March 2014 between the European Central Bank and the national central banks of the Member States outside the euro area laying down the operating procedures for an exchange rate mechanism in stage three of Economic and Monetary Union, (2006/C 73/14), Anexa nr. II
4.3 Perspectiva SME-ului
Inițial la MCS II au participat coroana daneză și drahma grecescă. Acestor monede li s-a stabilit un curs pivot față de euro și marjele lor de fluctuare +/- 15% pentru drahmă și +/ – 2,25% pentru coroana daneză. La 15 ianuarie 2000 cursul pivot al drahmei a fost reevaluat cu 3,5% față de euro. La 1 ianuarie 2001, Grecia a adoptat euro, sistând participarea sa la MCS II.
Statele membre ale Uniunii Europene, neparticipante la zona euro, care fac parte din Sistemul Monetar European II, în prezent, sunt enumerate în tabelul următor
Sursa: http://www.ecb.int/stats/exchange/eurofxref/html/index.en.html#info
Statele membre ale Uniunii Europene pentru a trece la etapa adoptării monedei euro trebuie, pe lângă îndeplinirea criteriilor de convergență, să participle la MCS II o perioadă de cel puțin doi ani.
Slovenia a participat la MCS II până la 1 ianuarie 2007, când a adoptat moneda euro.
Ciprul și Malta au adoptat moneda euro începând cu data de 01.01.2008.
CAPITOLUL 5
SISTEMUL MONETAR FINANCIAR INTERNAȚIONAL (SMFI) -MECANISM AL GLOBALIZĂRII RELAȚIILOR
5.1 Apariția SMFI-ului
Consecințã a revizuirilor strategice postbelice, în 22 iulie 1944 sistemul monetar-financiar multinațional, dominat de uniuni și de blocuri monetare, cunoaște o transformare istoricã: – devenirea sa ca sistem monetar-financiar internațional, fapt marcat de drept, prin Conferința monetarã și financiarã a Națiunilor Unite de la Bretton Woods (United Nations Monetary Conference, New Hampshire, U.S.A.). Sistemul monetar internațional intrã într-o nouã etapã, respectiv aceea a afirmãrii mondiale, devenind un sistem de jure în locul celui de facto care funcționase pânã atunci. Lucrãrile conferinței s-au finalizat prin tratatul internațional adoptat la Bretton Woods, în care marile puteri aliate, învingãtoare, au cooperat și au deliberat în premierã într-un consens oficial, asupra aspectelor legate de: reconstrucția economiei occidentale, instituirea unor reguli revizuite și armonizate de funcționare a sistemului monetar-financiar internațional, instaurarea unui regim de schimb stabil și coerent, instituirea unor mecanisme de supraveghere și a unor instituții-garant al echilibrului Definirea cadrului general privind identitatea și funcționarea S.M.F.I. 23 monetar internațional s-a bazat de fapt, pe alegerea uneia din cele douã variante aflate în discuție: teza lui J.M. Keynes (Planul Keynes, publicat la 7 aprilie 1943), reprezentând Anglia și teza lui Harry White (U.S. Act, publicat la data de 5 aprilie 1943), reprezentând S.U.A..
Începând cu anul 2001, omenirea intrã într-un nou mileniu marcat de provocãrile globalizãrii și de așteptãrile grandiosului experiment integraționist european, dar și de apariția sau amplificarea unor fenomene, cum ar fi terorismul internațional, explozia demograficã, exacerbarea diferențelor între țãrile cele mai sãrace și nivelul țãrilor cele mai dezvoltate, procese care impun o atitudine mult mai concentratã, mai fermã, mai elaboratã și mai reprezentativã din partea comunitãții internaționale.
5.2 Componentele instituționale și funcționale ale SMFI-ului
Sistemul monetar financiar internațional cuprinde ansamblul coerent structurat și complex constituit din totalitatea entitãților – organisme, instituții sau organizații – care guverneazã, coordoneazã, intervin sau sunt implicate total ori tangențial în relațiile financiar-monetare integrate, din suma comportamentelor, actelor, legitãților. Definirea cadrului general privind identitatea și funcționarea S.M.F.I. tehnologiilor, tehnicilor și mecanismelor întrunite de jure sau de facto în formarea, delimitarea și guvernarea piețelor monetar-financiare la nivel local, regional, internațional sau global, inclusiv cadrul juridic și principial aferent acestor manifestãri la toate nivelurile. Definiția este limitativã conceptual, gradul de generalizare fiind insuficient de relevant pentru a acoperi complet problematica relațiilor financiar-monetare internaționale, însã, suficient de sugestivã în demersul determinãrii componentelor instituționale și funcționale ale sistemului monetar financiar internațional. Într-un model simplificat, sistemul financiar monetar internațional poate fi reprezentat în complexitatea sa, printr-o sumã de entitãți, cu calitate de subiecți permanenți, agreați sau ocazionali ai sistemului, care guverneazã sau dezvoltã funcțional, printr-un comportament cu rațiune economicã, mecanisme și tehnologii specifice, efectele directe sau indirecte ale manifestãrii fiind determinarea și dezvoltarea de relații sau fenomene financiar-monetare, cumulate interactiv de la micro la global, la nivelul piețelor financiar-monetare.
La nivelul organizãrii instituționale a sistemului monetar financiar internațional, se disting urmãtoarele categorii de subiecți:
– autoritãți financiar-monetare;
– agenți ai economiei financiar-monetare;
– instituții rezultate din organizarea piețelor financiar monetare;
– alte entitãți componente ale sistemului economiei mondiale cu implicații în fenomenele financiar-monetare internaționale.
Schema simplificatã a vectorilor care determinã mecanismul de funcționare a sistemului monetar financiar internațional, poate fi reprezentatã astfel:
5.3 Organisme financiare cu vocație universală
Principalii actori în sfera autoritãții monetar-financiare internaționale sunt: Fondul Monetar Internațional, Grupul Bãncii Mondiale ºi Banca Reglementelor Internaționale.
FMI
Fondul Monetar Internațional este o organizație hibrid, reunind caracteristici ale unei organizații internaționale interguvernamentale dar și ale unei societăți anonime pe acțiuni, de drept american. 10 Fondul este situat pe teritoriul SUA, în Washington D.C. „Acționarii” săi sunt țările participante la Conferința de la Bretton Woods și cele care au semnat Acordul de înființare până la data de 27 decembrie 1945, plus țările care au aderat între timp la acest acord și la organizație.11 Guvernele statelor (viitoare) membre au decis așadar înființarea sa, pentru a rezolva într-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce îl face să fie, în egală măsură, o organizație internațională, afiliată de altfel sistemului specializat al agențiilor ONU. Spre deosebire de alte organizații, statele membre sunt reprezentate în structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proporționalitate cu puterea economiei naționale. Țările membre ale FMI au următoarele drepturi:
• dreptul la vot și la participare în adoptarea deciziilor
• dreptul de a efectua tranzacții și operații cu FMI
• dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din resursele Fondului, în schimbul monedei naționale, pe termen scurt sau mediu, în caz de nevoie pentru echilibrarea balanței de plăți;
• dreptul de a primi alocații de DST
• dreptul de a deveni membu al Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Dreptul la vot este proporțional cu participarea țării la resursele de ansamblu ale Fondului, similar cu acționarii, în cazul unei societăți pe acțiuni. Țările membre subscriu și participă la capitalul Fondului prin cote-părți; o cotă parte are valoarea nominală egală cu 100.000 de Drepturi Speciale de Tragere (DST), unitatea de calcul proprie FMI.12 Numărul de cote-părți care poate fi subscris de către o țară anume este decis de conducerea FMI, în funcție de situația economică și financiară a țării membre. Tendința generală a fost însă ca, pe măsură ce numărul membrilor FMI a crescut, cotele-părți să fie diminuate, pentru ca principalii membri (statele cu cele mai puternice economii) să aibă o pondere de vot constantă, raportată la numărul total. Deciziile FMI se iau cu majoritate de voturi, pentru deciziile importante fiind nevoie de reunirea unei majorități calificate (70% din voturi), iar pentru deciziile majore, care vizează viitorul FMI (schimbări de cote-părți, alocarea DST, vânzarea unor părți din rezervele de aur) este nevoie de o majoritate calificată de 85% din voturi. Practica însă face recursul la votarea propriu-zisă destul de rar, deciziile luându-se cel mai adesea pe baza unui consens al statelor
Banca Mondială
Banca Mondială reprezintă o sursă vitală de asistență financiară și tehnică pentru țările în curs de dezvoltare la nivel mondial. Nu este o bancă în sensul comun al cuvântului, fiind de fapt constituită prin cooperarea din mai multe instituții de dezvoltare care cumulează 185 de țări membre.
Banca Mondială este una dintre cele mai mari surse de finanțare și cunoștințe din lume pentru țările aflate în tranziție și în curs de dezvoltare. Scopul ei principal este de a ajuta pe cei mai săraci oameni și cele mai sărace țări. Banca Mondială își folosește resursele financiare, echipa și experiența bogată pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să reducă sărăcia, să sporească creșterea economică și să îmbunătățească nivelul de trai.
Odata cu înființarea Fondului Monetar Internațional s-a decis și crearea unei bănci internaționale care să se axeze pe finanțarea și reconstrucția economiilor europene, slăbite în timpul celui de al doilea război mondial : Banca Internaționala pentru Reconstrucție si Dezvoltare (BIRD), această bancă este cunoscută în general sub numele de Banca Mondiala.
Banca Mondială a fost înființată la 1 iulie 1944 în urma conferinței de la Bretton Woods (SUA). Banca reunește 185 țări membre, responsabile de modul în care este finanțată instituția și de alocarea fondurilor. Sediul Bancii Mondiale este la Washington, iar președintele instituției este , din iulie 2012, Jim Yong Kim (SUA).
Banca Mondială este cea mai prestigioasă intituție internațională de dezvoltare, reprezentând un model pentru majoritatea băncilor de dezvoltare. Procedurile sale de aprovizionare și aprobare a fost deoseori preluate și adaptate necesitaților instituțiilor regionale. De aceea, studierea metodelor utilizate de Banca Modială este necesară atât pentru înțelegerea acestora, cât și scopul extrapolării lor.
Banca Mondială în sine este mai mare, mai cuprinzătoare și mai complexă decât era. A devenit un Grup, care cuprinde cinci instituții de dezvoltare strâns legate intre ele :
– Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – inființată în 1944 ( 1945), deseori numită și Banca Modială – principala agenție de finanțare, cu sediu central la Washington.
– Asociația Internaționala pentru Dezvoltare (AID) – înființată în 1960, debitorii acesteia sunt țările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a obține spijinul Băncii Modiale; aceasta împrumută pe termene lungi, care se pot extinde pe 30-40 de ani.
-Corporația Financiară Internaționala (CFI) – inființată în 1956, se ocupă cu creditarea comercială cu scop lucrativ și investiții de capital. BIRD finanțează reconstrucția țărilor europene prăbușite după cel de-al doilea război mondial, ulterior atunci când economiile acestor state s-au refacut, BIRD și-a reorientat activitatea și către țările în curs de dezvoltare.
-Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor ( AGMI ) – oferă garanții în sprijinul invesțiilor străine din țările dezvolate.
– Centrul International de Rezolvare a Litigiilor din Domeniul Investitiilor (CIRCDI) – a luat fiinta la 14 octombrie 1966,fiind o organizatie internationala autonoma si are legaturi stranse cu Banca Mondială.
5.4 Relația și rolul SMFI-ului în economia mondială
Globalizarea economicã este, în mod cert, cel mai complex ºi mai radical fenomen al ultimului secol, în sensul în care, sub o formã sau alta, aceasta a monopolizat baza de raportare în explicarea transformãrilor sociale, culturale, demografice sau economice globale contemporane În acest context, globalizarea relațiilor monetar-financiare internaționale urmeazã trendul fenomenului universal al globalizãrii economice și face referire, pe de o parte, la integrarea relațiilor monetar-financiare la nivelul piețelor internaționale și, pe de altã parte, la universalizarea circulației fluxurilor monetar-financiare dincolo de granițele naționale. Noua arhitecturã a SMFI în condițiile fenomenelor de integrare și globalizare . Deși sesizabilã încã din timpurile începutului epocii moderne, marcatã de internaționalizarea comerțului și diversificarea în paralel a metodelor de finanțare și a tehnicilor de platã la nivel internațional, globalizarea relațiilor monetar-financiare a devenit distinctã și pregnantã începând cu momentul cãderii etalonului aur-devize și odatã cu instituirea libertãții pieței ca principiu fundamental în aranjamentul funcționãrii piețelor. Începând cu anul 1980, dupã impunerea funcționalã a sistemului flotației libere a cursurilor valutare, are loc, odatã cu asaltul opțiunii neoliberale și deschiderea economiilor, debutul liberalizãrii circulației capitalurilor, predominant spre țãrile Americii Latine și ale Asiei de Sud-Est. Dupã un deceniu de dinamicã monetar-financiarã, comparația dintre cele douã regiuni ale lumii, defavorabilã ca rezultate Americii de Sud, a condus la formularea, în anul 1990, a doctrinei ,,Consensului de la Washington de cãtre John Williamson
CAPITOLUL 6 – NOUA STRUCTURĂ A SME-ULUI ȘI SMFI-ULUI ÎN CONDIȚIILE DE INTEGRARE ȘI GLOBALIZARE A RELAȚIILOR
Tendința fenomenului de globalizare se definește prin ansamblul de interacțiuni manifestate între economiile astfel definite, dinamica acestui fenomen cuantificându-se statistic prin două elemente motrice și anume: (1) evoluția comerțului mondial și (2) nivelul de integrare a piețelor financiare. După cum se poate observa din figura 5, economiile sunt legate funcțional între ele prin fluxuri de mărfuri și prin fluxuri de capital.
În măsura în care, ca rațiune primară, rezultatele obținute din comerțul exterior sunt utilizate pe filiera economisirii sau a investițiilor directe prin sectorul intermedierii financiare, echilibrul dintre cele trei tipuri de economii nu este afectat de dezechilibre majore rezultate din interacțiunea economiei reale cu economia financiară speculativă, anticipările de evoluție urmărind practic legile economice clasice. În măsura în care capitalul speculativ devine principalul furnizor al segmentului intermedierii financiare, în detrimentul randamentelor economice și al economisirii, atunci rațiunile economice se inversează, primând speculația. Capacitatea statelor de a reacționa nu este însă identică și atunci formele de manifestare a crizelor capătă valențe diferite. Statele puternic industrializate vor suferi în primă instanță pe termen scurt și mediu fiind afectate de corecțiile valorilor de piață impuse de pierderile din speculațiile financiare.
Din perspectiva echilibrului dinamic al comerțului mondial și al stabilității economice internaționale, globalizarea economică trebuie guvernată în efectele sale în primul rând prin redefinirea legăturilor dintre sistemul monetar-financiar și economia mondială. Rezultatul dinamicii fenomenului de globalizare nu poate fi decât o nouă ordine economică mondială, în care însă trebuie „reinventate” sau „ajustate”, din punct de vedere funcțional, rolul și poziția fiecărei categorii de economii naționale în sistemul economic și financiar internațional. Guvernarea rezonabilă a procesului de globalizare nu presupune „avalizarea” notelor de plată privind dezechilibrele financiare sau economice, ci dimpotrivă, presupune acțiuni comune, în avantajul întregii comunități internaționale. Pe de altă parte, intervențiile repetate și insuficient de bine argumentate, pot conduce la respingerea radicală a ideilor pieței libere fără argumente suficiente, promovând în extremă închiderea economiilor și debutul fenomenului de deglobalizare. Separarea industriei financiare speculative de industria intermedierii financiare propriu-zise, printr-o reîntoarcere la vechile concepte legate de economisire, investiție și credit, respectiv adecvarea scadențelor în funcție de durata reală a alocării, au devenit din acest punct de vedere unul din imperativele noii ordini economice și financiare propuse pentru o lume globală funcțională.
Noua arhitectură a sistemului monetar-financiar internațional presupune în mod fundamental elemente de supraveghere prudențială, un aparat de apreciere a riscurilor și un ansamblu de politici și strategii corect formulate, de prevenire și atenuare a crizelor economice și financiare pe termen scurt, mediu și lung
CAPITOLUL 7
STUDIU DE CAZ – APLICAREA SME-ULUI ÎN ROMÂNIA
7.1 Perspectivele aderarii monedei euro in România
Introducerea monedei euro presupune pregătiri de durată, sub atenta monitorizare a instituțiilor europene responsabile cu acest demers. Ca atare, Comisia Europeană întocmește rapoarte periodice cu privire la stadiul pregătirilor legate de introducerea monedei unice pentru fiecare din statele membre care nu fac parte din zona euro, precum și pentru statele în curs de aderare.
Ca atare, conform Tratatului CE, un stat membru poate să adopte moneda Euro dacă dovedește că îndeplinește condițiile de convergență nominală și pe cele de convergență reală, după ce face parte pentru o perioadă de cel puțin doi ani din Mecanismul Ratei de Schimb 2, sau poate să rămană stat membru cu statut de derogare. Un stat membru căruia i se aplică o derogare este,conform articolului 122 al Tratatului, exclus de la drepturile și obligațiile aferente Sistemului European al Băncilor Centrale .
Strauss-Kahn (directorul general FMI ) spune că țările din Uniunea Europeană nu sunt obligate să adopte euro cât mai repede, "dar sunt obligate să adopte euro" . În opinia directorului FMI, majorarea deficitelor și a gradului de îndatorare ale guvernelor au fost necesare în perioada de criză, dar pe viitor autoritățile trebuie să se confrunte cu problema reducerii datoriilor. El a comparat situația cu un incendiu în care copiii au rămas în casă și singura decizie este să torni multă apă. "La sfârșit ți-ai salvat copiii, dar peste tot este plin de apă și trebuie să accepți asta. Guvernele trebuie să se confrunte cu problema creșterii îndatorării, de aceea noi insistăm astăzi pe limitarea deficitelor în viitor", a spus Strauss-Kahn.
7.2 Politica monetara a SME-ului si implicatiile macroeconomice pentru Romania. Adoptarea de către România a monedei euro la momentul propus (2014, modificată recent în 2015) prin Programul de convergență, pe care țara noastră l-a înaintat Comisiei Europene la începutul anului 2007, depinde de îndeplinirea concomitentă a criteriilor de convergență nominală și a criteriilor de convergență juridică. Dintre criteriile de convergență nominală, România continuă să îndeplinească criteriul privind sustenabilitatea poziției fiscale (care se referă la ponderea deficitului fiscal și a datoriei publice în PIB), în timp ce evaluarea criteriului referitor la stabilitatea cursului de schimb nu poate fi realizată cu acuratețe, atât timp cât leul nu participă la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II).
În anul 2013 progresul procesului de pregătire a economiei românești pentru adoptarea monedei unice a fost afectat de propagarea efectelor crizei economice și financiare internaționale. Stadiul în care s-a aflat economia românească în anul 2012 și în luna martie 2013 în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de convergență nominală este sintetizat în tabelul următor conform Raportului de convergență pentru anul 2013 elaborat de BNR, completat cu date apărute ulterior :
Tabel 1 : Convergența nominală
Sursa : Raport Anual BNR 2009, cu completări
Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în România, inflația măsurată prin prețurile de consum s-a poziționat pe un trend clar descendent, dar a rămas totuși ridicată, la o valoare medie de aproximativ 5,6% în anul 2013. Evoluția inflației pe parcursul ultimului deceniu trebuie analizată în contextual unei creșteri robuste a PIB până la jumătatea anului 2012, urmată de un declin puternic al activității economice. Majorarea câștigurilor salariale a depășit dinamica productivității, ceea ce a alimentat creșterea costului unitar cu forța de muncă și presiunile de supraîncălzire, conducând la erodarea competitivității. În cursul anului 2012 însă, tendința observată la nivelul inflației IAPC s-a inversat, în principal datorită scăderii prețurilor alimentelor și energiei, urmată de un declin puternic al activității economice începând cu finele anului 2008. Analizând evoluțiile recente, inflația IAPC s-a accelerat la finele anului 2013, urcând până la 5,2% în luna ianuarie 2014 și ulterior scăzând la 4,2% în luna martie 2014. Această creștere temporară s-a datorat îndeosebi “majorării accizelor la produsele din tutun. În pofida declinului semnificativ al activității economice, inflația a avut un caracter deosebit de persistent, reflectând rigiditățile marcante pe piața bunurilor și serviciilor și pe cea a forței de muncă, precum și creșterea puternică, deși într-un ritm mai lent, a costului unitar cu forța de muncă “ .
În anul curent, după ultimele studii România prezintă cea mai mare inflație dintre toate stalele UE, “rata anuală a inflației a crescut de la 7,6% în februarie până la 8,01%, nivelul maxim înregistrat după luna august 2014” . Banca Națională a României a revizuit în urcare prognoza de inflație pentru 2013 de la 3,6% la 5,1%, iar pe cea de anul viitor de la 3,2% la 3,6%, a anunțat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Amintim că Banca Centrală s-a încadrat în ținta de inflație doar în 2006.
În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv și anume recomandând remedierea situației bugetare până în anul 2013, iar în februarie 2012 acest termen a fost prelungit până în anul 2013. Astfel, România trebuie să întreprindă în perioada 2015-2018 o consolidare fiscală de cel puțin 1,75% din PIB pe an. În anul 2014, România a înregistrat un deficit bugetar de 8,3% din PIB, valoare mult superioară celei de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB s-a situat la 23,7%, fiind net inferioară valorii de referință de 60%. Totuși, este preocupant ritmul rapid de creștere a ponderii datoriei publice în PIB (cu circa 10 puncte procentuale într-un singur an), care, în absența unor măsuri proactive de reducere sustenabilă a deficitelor bugetare, poate compromite în câțiva ani și încadrarea în acest criteriu.
Pentru demararea procesului de corectare a deficitului bugetar, acordul stand-by încheiat cu FMI prevede “elaborarea și implementarea a trei acte legislative, care vizează salarizarea unitară a personalului bugetar, reforma pilonului I al sistemului de pensii și întărirea responsabilității fiscale”. Totuși, în adoptarea acestora s-au înregistrat întârzieri semnificative: legea salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice a fost adoptată în septembrie 2009, dar necesită amendamente și stabilirea unor noi grile,iar legea responsabilității fiscale a intrat în vigoare în martie 2010. Deși guvernul a impus o înghețare a numărului de posturi și a salariilor personalului bugetar, sunt necesare măsuri suplimentare în vederea reducerii mai accelerate a deficitului bugetar.
România ar trebui să limiteze deficitul la 4,4% în 2015 și la 3,1% în 2016, și cum cheltuielile sunt greu de redus, se acționează în direcția măririi încasărilor. Pe fondul majorării TVA, anul trecut Ministerul Finanțelor “a strâns cu 34,3% la buget, adică cu 2% mai mult decât în 2013” .
Leul a consemnat o depreciere substanțială în raport cu euro în intervalul cuprins între jumătatea anului 2014 și primele luni ale anului 2013, pentru ca ulterior să se redreseze ușor. Acordul multilateral de finanțare externă derulat sub coordonarea UE și FMI a contribuit, în ultima parte a lunii martie 2014, la atenuarea presiunilor de depreciere resimțite de moneda românească. Cursul de schimb al leului față de euro a cunoscut un grad înalt de volatilitate până în primele luni ale anului 2014, apoi aceasta s-a diminuat, iar diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au menținut la un nivel ridicat (aproximativ 9,1 puncte procentuale) pe parcursul ultimilor doi ani. În luna martie 2014, cursul de schimb real al leului românesc a depășit ușor mediile istorice corespunzătoare din ultimii zece ani. România a înregistrat o majorare treptată a deficitului contului curent și de capital al balanței de plăți, a cărui pondere în PIB a sporit de la 3,1% în anul 2002 până la niveluri foarte ridicate, de 12,8% din PIB, în anul 2007. Din perspectiva respectării criteriilor de convergență nominală, întrucât moneda națională nu participă, deocamdată, la ERM II, nu a fost definită o paritate centrală în raport cu care să poată fi apreciată încadrarea fluctuațiilor cursului de schimb în banda de ±15%. Cu toate acestea, poziția față de acest criteriu poate fi apreciată pe baza metodei de calcul utilizate de BCE în rapoartele de convergență, și anume calcularea deviației procentuale maxime pentru o perioadă de doi ani a cursului de schimb zilnic în raport cu euro față de nivelul mediu din luna care precede acest interval. Astfel, ca urmare a escaladării presiunilor în sensul deprecierii leului în trimestrul IV 2008 și trimestrul I 2009, valoarea maximă a deviațiilor a depășit limita inferioară a intervalului de fluctuație acceptat.
În perioada aprilie 2012 – martie 2013 ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 9,4%, valoare net superioară celei de referință corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În ultimii ani, ratele dobânzilor pe termen lung din România au cunoscut o creștere accentuată în contextul unor niveluri ridicate ale aversiunii investitorilor față de risc și al incertitudinilor referitoare la perspectivele economiei. Recent, acești indicatori s-au înscris pe un trend descrescător, dar au continuat să se plaseze la niveluri relativ înalte, iar rata dobânzii pe termen lung asociată obligațiunilor emise de statul român a fost de 7,1% în luna martie 2013. Creșterea cu 2 puncte procentuale față de nivelul corespunzător anului precedent (7,7% în 2012) a reflectat necesitățile sporite de finanțare a deficitului bugetar. Relevanța actuală a raportării la acest criteriu este mai redusă, în condițiile în care în 2013 a avut loc o singură emisiune de obligațiuni cu scadența de 5 ani și nici o emisiune cu scadența de 10 ani.
În vederea intrării în cea de-a doua etapă (în ERM II), se are în vedere și îndeplinirea unor criterii de convergență reală, care, deși nu sunt menționate expres în Tratatul de la Maastricht, au un conținut predictiv ridicat privind succesul acestui demers. Îndeplinirea criteriilor de convergență reală asigură un grad înalt de coeziune a economiilor țărilor membre ale unei uniuni monetare. Principalele criterii avute în vedere sunt: nivelul real al PIB/locuitor ( Anexa nr. 1), structura sectorială( Anexa nr. 2) și gradul de deschidere a economiei, respectiv ponderea comerțului cu UE în total comerț exterior (Anexa Nr. 4 ).
În anul 2013 România s-a situat pe penultimul loc din Uniunea Europeană după valoarea Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor, cu 45% din media UE, fiind urmată doar de Bulgaria . Economia României a intrat în recesiune în trimestrul al treilea din 2008, odată cu scăderea Produsului Intern Brut cu 0,1%. Începând de atunci, PIB-ul a înregistrat scăderi în fiecare trimestru, exceptând creșterea ușoară, de 0,1%, din trimestrul al treilea din 2009. În mai 2010, economia subterană era estimată la un nivel de 35%-40% din PIB. Evaziunea fiscală din industria alimentară se ridică la 7-8 miliarde euro anual, iar alte două miliarde de euro se pierd prin evaziunea cu tutun, alcool și produse petroliere.
Valoarea Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor va ajunge la nivelul din 2008 abia în 2015-2016, potrivit estimărilor agentiei de rating Coface, care a prognozat o creștere economică de 1,5% în 2015, față de o scădere de 1,9% anul trecut, și o inflație de 5,2%, peste ținta băncii centrale, potrivit Mediafax .
În structura sectorială a PIB, se observă că agricultura joacă un rol mult prea mare (aproximativ 7% ) de aproape 7 ori mai mai mare decât în cazul țărilor central-europene. Circa trei milioane de români lucrează în agricultură, aproximativ 30% din totalul persoanelor ocupate (august 2009), comparativ cu doar 4-5 procente în țările occidentale . Agricultura României este departe de ceea ce se practică în Europa atat ca producție, cât și ca tehnologie. Produsele „made in România” sunt prezente în cantități mici pe piața externă, în timp ce importurile cresc de la an la an, fostul grânar al Europei în perioada interbelică devenind un importator net, pe anumite segemente – exemplele cele mai concludente sunt carnea, fructele și legumele . De asemenea se constată o relativă subdezvoltare a serviciilor, care contribuie cu mai 20% mai puțin la PIB decât în cazul celorlalte țări ale Uniunii Europene.
Motivele pentru care aceste dicrepanțe sunt de natură structurală, profunde, și nu vor putea fi soluționate fără o voință politică fermă. “În primul rând, în ceea ce privește agricultura, în ultimul deceniu al secolulul XX, în România ea a fost folosită masiv ca tampon împotriva creșterii șomajului. Așa se explică faptul că țara noastră are una dintre cele mai reduse rate al șomajului din zonă, dar este și singura în care în ultimul deceniu s-a înregistrat un flux net dinspre urban spre rural. În al doilea rând , ca urmare a retrocedării terenurilor, s-a ajuns la o situație în care marea majoritate a gospodăriilor ( peste 80%) dețin suprafețe de teren mici (mai puțin de 5 ha ), pe care se poate practica doar o agricultură de subzistență. […] În al treilea rând , mediul rural românesc suferă datorită dotării precare cu cea mai elementară infrastructură (drumuri asfaltate și canalizare ), rezultat al unor decenii întregi de ignorare de către diferite regimuri, doar electrificarea satelor acoperind o proporție satisfăcătoare. Lipsa infrastructurii elementare face problematică dezvoltarea serviciilor în mediul rural. De fapt, economia României are un aspect dual, care se accentuează cu fiecare an : sector urban, dominat de paradigma industrială a secolului XX și cu vagi elemente de modernitate, respectiv un sector rural cantonat într-o economie a secolului al XIX- lea” .
România a avut un grad mediu de deschidere a economiei de 67,4% în 2013, cunoscând o scădere de aproximativ 5% față de 2012. Se poate aprecia că în anii următori ponderile exporturilor și importurilor în PIB vor continua să crească, iar România va avea o economie asemănătoare cu cea a țărilor de mărime mijlocie sau mică din UE din punct de vedere al gradului de deschidere al economiei. Însă și aici apare o problemă și anume structura comerțului cu țările UE. Dacă Ungaria se bazează pe exportul de autovehicule, bunuri electrocasnice și tehnică de calcul, comerțul extern al României constă în mare parte în produse cu grad redus de prelucrare ( confecții, mobilier, produse metalurgice ).
Dupa aderarea la UE, schimburile comerciale ale României cu țările membre a crescut spectaculos. Astfel, dacă în 2006, valoarea acestor schimburi era de 43 miliarde euro, în 2008, la doar 2 ani de la aderare, cifra a crescut cu 47%, ajungând la 63 miliarde euro .
De aceasta creștere însă au beneficiat în principal importatorii și secundar exportatorii, ceea ce înseamnă că România a fost mai mult piață de desfacere decât producător de bunuri și servicii.
Între ianuarie 2007 și august 2009, totalul exporturilor în țările comunitare a fost de 58.5 miliarde euro, în timp ce totalul importurilor a fost de 92.8 miliarde euro, de unde rezultă un deficit comercial ( Anexa nr. 3) în relația cu UE de peste 34 miliarde euro în mai puțin de trei ani.
În concluzie, „vom converge dacă vom reuși să identificăm corect factorii cu rol important pentru convergență și dacă prin politici le vom crea loc de acțiune.Între acești factori, economisirea joacă un rol important. Obiectivele convergenței reale fac necesară creșterea capacității de economisire internă “ . Această afirmație este sprijinită de faptul că țările cu rate ridicate de convergență au rate relativ mari de economisire. Investițiile pot fi finanțate atât prin economisire internă, cât și externă, dar utilizarea excesivă a finanțării externe nu este sustenabilă pe termen lung. Experiența foarte recentă a României confirmă acest lucru. Astfel, pe termen mediu-lung, convergența depinde de un echilibru bun între economisirea internă și cea externă.
CAPITOLUL 8 CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Recapitulând cele menționate, primul pas în adoptarea monedei euro se referă la analiza criteriilor de convergență ce trebuiesc îndeplinite de România în vederea aderării la Uniunea Economică și Monetară.De altfel, „România ar putea adopta moneda euro mai târziu decât a programat, în anul 2015, dar că trebuie să își consolideze politicile monetare și financiare pentru a intra pe „drumul cel bun"(Dominique Strauss-Kahn).
Intrarea în ERM-II, mecanismul european al ratelor de schimb, este etapa premergătoare aderării la zona euro. Înainte de a intra în zona euro, o țară trebuie să respecte criteriile economice incluse în Tratatul de la Maastricht, respectiv să se afle timp de doi ani în ERM II, în cadrul căruia moneda națională să fluctueze într-un intervalul de plus-minus 15% față de euro. “Termenul estimat pentru intrarea României în ERM-II a fost introdus în proiectul programului de convergență pentru perioada 2011-2014, document obținut de MEDIAFAX și pe care Executivul urmează să îl transmită Comisiei Europene. În document nu mai este însă menținut și angajamentul asumat distinct în perioada anterioară, de adoptare a monedei euro la 1 ianuarie 2015” .
România îndeplinește, în prezent, două dintre cele cinci criterii de convergență la euro. Cursul de schimb a rămas stabil după deprecierea rapidă de la sfârșitul lui 2008 și începutul lui 2009, cu o “bandă de fluctuație de 9% de atunci, în care este inclusă și panica creată de majorarea TVA, care a împins cursul către 4,4 lei pe euro” . Datoria publică, deși în creștere, este încă în parametrii acceptabili, România fiind în zona de top a clasamentului cu un nivel de 30,8% din PIB, mult sub media UE de 80% și ținta setată la 60%. Rata anualizată a inflației este, pe de altă parte, cea mai ridicată din UE, de peste 8% în martie. „Inflația va trebui coborâtă, iar deficitul public redus în continuare prin ajustări structurale. Aceste obiective ar putea fi teoretic atinse, însă unele riscuri rămân. Scăderea ratei de dobândă nominale pe termen lung în marja agreată (2% peste cea a celor trei state cu cea mai slabă inflație) ar putea fi adusă o dată cu încrederea pieței în capacitatea de menținere a unei inflații scăzute și stabile”, spune Victor Safta, directorul X-Trade Brokers România.
Chiar dacă economia României se poate încadra nominal în parametrii pentru euro, deși cu eforturi considerabile, convergența economiei reale rămâne încă o problemă.
Noutatea în privința adoptării euro de către România este impunerea unei perioade de rezervă de 11 luni, între 1 ianuarie 2015 și 1 decembrie 2015, timp în care euro și leul ar urma să circule în paralel. Deși în mod normal tranziția durează două luni, perioada de 11 luni va fi o "rezervă" de timp pentru convergența indicatorilor macroeconomici, astfel încât aderarea să fie făcută practic tot în 2015.
Adoptarea monedei unice ar avea drept primă consecință vizibilă dispariția riscurilor curente de schimb valutar ale leului în relația cu Euro. Introducerea monedei Euro face mai ușoară comparația între prețurile bunurilor, serviciilor și muncii la nivel continental, antrenând apropierea acestora. Transparența și siguranța tranzacțiilor (lipsite de comisioane de risc valutar) vor duce la creșterea concurenței între agenții economici, cu efecte benefice pentru consumatori. Cetățenii români își vor putea folosi economiile lichide sau aflate în conturi din țară sau străinătate, pentru a investi pe orice piață europeană, fără riscuri valutare. Pe de altă parte, moneda unică europeană, reprezentând un simbol al stabilității și siguranței economice, va impulsiona investițiile străine directe; scopul prioritar urmărit de membrii este acela de a construi un viitor comun și prosper, în conformitate cu respectarea integrității mediului natural, conservarea valorilor tradiționale și a trecutului istoric, implementarea valorilor moderne în spiritul globalizării mondoeconomice și a beneficiilor ce decurg din acest proces.
În mod cert, trecerea la moneda unică implică un anumit grad în care suveranitatea statului este pierdută, cedată în favoarea unor organisme decizionale comunitare. Cu toate acestea, avantajele deja dovedite de utilizare a monedei unice pentru întreaga zonă euro confirmă creșterea economică generală și dovedesc justețea celor care au susținut proiectul monetar european. Moneda unică nu are doar o dimensiune de ordin economic, ci și una politică pentru Europa în construcție, ceea ce impune euro drept a doua monedă cu valoare internațională, concurând, din acest punct de vedere, dolarul SUA.
BIBLIOGRAFIE
Baldwin, R, Wyplosz, C. The Economics of European Integration, manuscript, 2009
Banca Națională a României, Fundația Culturală Magazin Istoric- Leul românesc: prezent și perspective. Trecerea la euro- Simpozionul de istorie și civilizație bancară “Cristian Popișteanu”, Bucurețti, 25 aprilie 2007
Benec-Mincu, Maricica- Politici ale cursului de schimb în România (în perspectiva adoptării monedei euro), Ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2009
Chabot, Christian N. 2000. „Euro- Moneda Europeană”, trad. Voin, Doru-Sorin, Ed. Teora
Dumitru Miron- ”Economia Uniunii Europene”, Editura ”Luceafărul”, București 2012
Dumitru Miron- ”Economia Integrării Europene”, Editura ASE, București 2012
Mugur Isărescu, „ ROMÂNIA : DRUMUL CĂTRE EURO”, prezentare la Conferința organizată de Colegiul Academic al Universității „Babeș Bolyai”,2007
Gal, Ramona Ioana . 2009. “Perpectivele adoptării monedei Euro in România”
Raport de convergență realizat de Banca Centrală Europeană. Mai 2012
Pop, Napoleon. 2005. „ Adoptarea euro de către România- Recomandări pentru pregătirea unei strategii de succes” seria Probleme economice, Colecția Biblioteca economică, Centrul de Informare și Documentare Economică, București
Socol, Cristian si Niculescu Aura .2009 . “Dilemele aderării României la UEM”
Aderarea la Uniunea Europeana a transformat Romania in piata de desfacere pentru produsele “Made in UE”, 13 octombrie 2009, disponibil on-line la www. gandeste.org
Guvernul renunţă la anul 2015 ca obiectiv pentru trecerea la euro
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nominal-putem-adera-la-euro-in-2015-dar-pentru-convergenta-reala-mai-avem-de-asteptat-146764.html
Lucian Croitoru, “Putem accelera convergența reală a economiei românești cu economia UE?”, Business Standard, 6 octombrie 2009, disponibilă on-line pe www.bnr.ro
„ Studiu: abia în 2013-2014 România va avea un PIB/locuitor ca în 2008”, 20 ianuarie 2011, disponibil on –line la www.dailybusiness.ro
Simona Gaftoniuc – ,,Finanțe internaționale, Ed.Economică., București, 2007
“Țăranul român față-n față cu reacțiunea comasării terenurilor”,28 august 2009, disponibil on-line la www.standard.ro
“ Agricultura – starea de fapt”, 06 octombrie 2006, disponibil on-line la www.standard.money.ro
Top țări din UE după valoarea puterii de cumparare. Vezi pe ce loc se claseaza România”, 22 Iunie 2010, disponibil on-line la www.wall-street.ro
“Popa, BNR: Revenirea pe creștere a economiei, în a doua parte din 2011”, 9 August 2010, disponibil on-line la www.wall-street.ro
“Top prognoze de scădere economica. Cât timp mai rămâne România în recesiune?”, 12 Iulie 2010, disponibil on-line la www.wall-stret.ro
“Record absolut: economia subterană a ajuns la 40% din PIB”, 18 Mai 2010, disponibil on-line la www.financiarul.com
www.money.ro, Mihai Banita, “ A rămas 2015. Cum trecem noi la Euro”, 02 mai 2011
Raport de convergență realizat de Banca Centrală Europeană. Mai 2012
Chabot, Christian N. 2000. „Euro- Moneda Europeană”, trad. Voin, Doru-Sorin, Ed. Teora
Pop, Napoleon. 2005. „ Adoptarea euro de către România- Recomandări pentru pregătirea unei strategii de succes” seria Probleme economice, Colecția Biblioteca economică, Centrul de Informare și Documentare Economică, București
Banca Națională a României, Fundația Culturală Magazin Istoric- Leul românesc: prezent și perspective. Trecerea la euro- Simpozionul de istorie și civilizație bancară “Cristian Popișteanu”, Bucurețti, 25 aprilie 2007
Socol, Cristian si Niculescu Aura .2009 . “Dilemele aderării României la UEM”
Vaubel, R, Monetary integration theory, în vol. Surveys în Economics, International Economics, Longman, London & New York, 2008
The Future of the Global Financial System. A Near-Term Outlook and Long-Term Scenarios, World Economic Forum, Geneva, 2009
www.europa.eu.int
BIBLIOGRAFIE
Baldwin, R, Wyplosz, C. The Economics of European Integration, manuscript, 2009
Banca Națională a României, Fundația Culturală Magazin Istoric- Leul românesc: prezent și perspective. Trecerea la euro- Simpozionul de istorie și civilizație bancară “Cristian Popișteanu”, Bucurețti, 25 aprilie 2007
Benec-Mincu, Maricica- Politici ale cursului de schimb în România (în perspectiva adoptării monedei euro), Ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2009
Chabot, Christian N. 2000. „Euro- Moneda Europeană”, trad. Voin, Doru-Sorin, Ed. Teora
Dumitru Miron- ”Economia Uniunii Europene”, Editura ”Luceafărul”, București 2012
Dumitru Miron- ”Economia Integrării Europene”, Editura ASE, București 2012
Mugur Isărescu, „ ROMÂNIA : DRUMUL CĂTRE EURO”, prezentare la Conferința organizată de Colegiul Academic al Universității „Babeș Bolyai”,2007
Gal, Ramona Ioana . 2009. “Perpectivele adoptării monedei Euro in România”
Raport de convergență realizat de Banca Centrală Europeană. Mai 2012
Pop, Napoleon. 2005. „ Adoptarea euro de către România- Recomandări pentru pregătirea unei strategii de succes” seria Probleme economice, Colecția Biblioteca economică, Centrul de Informare și Documentare Economică, București
Socol, Cristian si Niculescu Aura .2009 . “Dilemele aderării României la UEM”
Aderarea la Uniunea Europeana a transformat Romania in piata de desfacere pentru produsele “Made in UE”, 13 octombrie 2009, disponibil on-line la www. gandeste.org
Guvernul renunţă la anul 2015 ca obiectiv pentru trecerea la euro
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nominal-putem-adera-la-euro-in-2015-dar-pentru-convergenta-reala-mai-avem-de-asteptat-146764.html
Lucian Croitoru, “Putem accelera convergența reală a economiei românești cu economia UE?”, Business Standard, 6 octombrie 2009, disponibilă on-line pe www.bnr.ro
„ Studiu: abia în 2013-2014 România va avea un PIB/locuitor ca în 2008”, 20 ianuarie 2011, disponibil on –line la www.dailybusiness.ro
Simona Gaftoniuc – ,,Finanțe internaționale, Ed.Economică., București, 2007
“Țăranul român față-n față cu reacțiunea comasării terenurilor”,28 august 2009, disponibil on-line la www.standard.ro
“ Agricultura – starea de fapt”, 06 octombrie 2006, disponibil on-line la www.standard.money.ro
Top țări din UE după valoarea puterii de cumparare. Vezi pe ce loc se claseaza România”, 22 Iunie 2010, disponibil on-line la www.wall-street.ro
“Popa, BNR: Revenirea pe creștere a economiei, în a doua parte din 2011”, 9 August 2010, disponibil on-line la www.wall-street.ro
“Top prognoze de scădere economica. Cât timp mai rămâne România în recesiune?”, 12 Iulie 2010, disponibil on-line la www.wall-stret.ro
“Record absolut: economia subterană a ajuns la 40% din PIB”, 18 Mai 2010, disponibil on-line la www.financiarul.com
www.money.ro, Mihai Banita, “ A rămas 2015. Cum trecem noi la Euro”, 02 mai 2011
Raport de convergență realizat de Banca Centrală Europeană. Mai 2012
Chabot, Christian N. 2000. „Euro- Moneda Europeană”, trad. Voin, Doru-Sorin, Ed. Teora
Pop, Napoleon. 2005. „ Adoptarea euro de către România- Recomandări pentru pregătirea unei strategii de succes” seria Probleme economice, Colecția Biblioteca economică, Centrul de Informare și Documentare Economică, București
Banca Națională a României, Fundația Culturală Magazin Istoric- Leul românesc: prezent și perspective. Trecerea la euro- Simpozionul de istorie și civilizație bancară “Cristian Popișteanu”, Bucurețti, 25 aprilie 2007
Socol, Cristian si Niculescu Aura .2009 . “Dilemele aderării României la UEM”
Vaubel, R, Monetary integration theory, în vol. Surveys în Economics, International Economics, Longman, London & New York, 2008
The Future of the Global Financial System. A Near-Term Outlook and Long-Term Scenarios, World Economic Forum, Geneva, 2009
www.europa.eu.int
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Monetar European Si Rolul Acestuia In Contextul Globalizarii (ID: 146753)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.