Sistemul Monetar European In Contextul Stabilizarii Financiare

CUPRINS

Introducere

1.Sistemul Monetar European

1.1 Etape premergatoare crearii sistemului monetar

1.2 EURO –scurt istoric

1.3 Stabilirea denumirii oficiale a monedei si crerea simbolului €

1.4 Alegerea momentului introducerii noii monede

1.5 Argumente pro si contra formarii Uniunii Economice si Monetare in spatiul european

1.6 Obiective economice importante pe care Uniunea Europeana spera sa le realizeze EURO

1.7 Banca central europeana

2. Criza din zona EURO

2.1 Cum a apărut criza economică și financiară?

2.2 2007-2008 –Criza financiara globala

2.3 2009- Criza economica

2.4 2010-2012 Criza datoriei suverane

2.6 2013-2014 –revenirea din criza

2.7 Modificari produse de criza.

3.Sistemul monetar international in contextul stabilizarii financiare

3.1 Semestrul European – o noua abordare a cooperarii economice

3.1.1 Ce schimbari propune Strategia Europa 2020?

3.2 O strategie completa pentru garantarea stabilitatii finanaciare

3.2.1 Pactul de stabilitate si crestere economica (PSC)

3.2.2 Pactul bugetar

3.2.3 Fondul European de stabilitate financiara

3.2.4 Mecanismul European de Stabilitate ( MES )

3.3 Anticiparea si corectarea dezechilibrelor economice majore

3.4 O supraveghere mai stricta a bancilor – protejarea contribuabililor

3.5 Calea de urmat catre o UEM mai aprofundata si mai corecta.

Având în vedere profundele transformări pe care le au suferit sistemele financiare sub acțiunea puternicei mișcări de inovare tehnologică, liberalizare și globalizare care a avut loc în ultimele decenii, realizarea stabilității financiareconstituie una din noile provocări cărora trebuie să le facă față economiilecontemporane. Într-adevăr, la acest început de mileniu III, capitalurile circulă instantaneu și în forme tot mai sofisticate pe piețe din ce în ce mai integrate la nivel mondial. Pe termen lung, această evoluție favorizează alocarea cu eficiență sporită aresurselor mondiale de capital, permițând adaptarea rapidă a modalităților de finanțare la nevoile economiei reale, datorită, în principal, capacității de inovare aindustriei financiare; însă, în fața acestei reactivități și eficacități sporite, sfera financiară nu este scutită de tensiuni și mișcări destabilizatoare, generatoare de riscuriatât pentru actorii propriu-ziși ai sistemului financiar, cât și pentru economie înansamblul său.Conceptul de „stabilitate financiară” este unul complex. O definiție posibilă ar  fi situația în care diversele componente ale sistemului financiar – piețele de capitaluri,infrastructurile de plăți, de decontare a tranzacțiilor cu titluri, de compensare,instituțiile financiare etc. – funcționează fără zguduiri și blocaje, manifestând fiecare omare rezistență la diverse pericole potențiale. Însă, este mai util și, poate, mai firesc,ca noțiunea de „stabilitatea finaciară” să se definească „a contrario”, ca stare a sistemului financiar în care nu apar perturbații sistemice: formarea unor bule financiare sau explozia unor asemenea bule, volatilitatea excesivă a prețurilor titlurilor, reducerea anormală a lichidității pe anumite segmente de piață, intreruperiîn fincționarea sistemelor de plăți, creșterea sau limitarea excesivă a creditului,

falimente ale instituțiilor finaciare etc. Toate aceste fenomene pot provoca distorsiuni grave în alocarea acestei resurse rare care este capitalul, perturbând constelația de semnale pe care agenții economici își bazează deciziile: prețuri artificiale, evaluărieronate ale profitabilității, divizări deformate de riscuri, prime de risc insuficiente sauexcesive etc. Având în vedere fenomenele financiare care se manifestă în economia mondială în ultimele decenii, unii autori consideră că un risc de instabilitate financiară sporit este prețul ce trebuie plătit pentru a beneficia de efectele, de altfel, benefice, alemodernizării tehnologice, liberalizării și interconectării piețelor financiareinternaționale. Este o ipoteză care în prezent se află în curs de verificare prinnumeroase investigații de factură empirică. Însă, indiferent de rezultatul acestor studii,este indubitabil că o acțiune metodică de prevenire a riscului de instabilitate financiară este mai necesară ca niciodată într-o lume caracterizată printr-ointerdependență generalizată și, deci, printr-o mai mare posibilitate de contagiune șide răspândire a crizelor la nivel mondial. Aceasta necesită o analiză riguroasă atuturor elementelor care constituie cadrul natural al sistemului financiar mondial -inovațiile financiare, principiile de funcționare a piețelor, codurile de bună conduită șide bună practică, regulile prudențiale, soliditatea instituțiilor etc. – prin prismaefectelor lor asupra stabilității finaciare. Asigurarea stabilității financiare constituie o preocupare naturală, iar înultimul timp una devenită prioritară, pentru bancile centrale, care se află în fruntea sistemelor financiare naționale. Într-adevăr, având responsabilitatea asigurării stabilității prețurilor, băncile centrale contribuie la stabilitatea financiară; reciproc,un mediu financiar stabil facilitează realizarea stabilității prețurilor. Băncile centrale veghează, de asemenea, la buna funcționare și la fluiditateacircuitelor de finanțare și de plăți, acesta fiind sensul major al sarcinii lor de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit și de supraveghere a sistemelor de plăți și decontări. În fine, în cazul în care este necesară contracararea consecințelor sistemice aleunui eventual blocaj pe piața interbancară sau în circuitele de plăți, băncile centrale pot interveni ca creditori de ultimă instanță în monedă primară. În exercitarea funcțiilor lor, băncile centrale participă astfel activ laconceperea și adoptarea reglemetărilor și pârghiilor de natură să mențină și să întărească stabilitatea financiară. Ele realizează, de asemenea, monitorizarea atentă aevoluțiilor financiare prin prismă atât conjuncturală, cât și structurală, încercând să detecteze factorii de risc subdiacenții. Această monitorizare permanentă urmăreșteîndeosebi identificarea mecanismelor și interacțiunilor susceptibile să alimentezedinamici destabilizatoare în sânul sferei financiare, precum și evaluarea rezistenței șieventualelor vulnerabilități ale diverselor sale comopnente. Într-un mediu financiar mondializat și din ce în ce mai complex, aprecierea și promovarea stabilității financiare necesită o strânsă cooperare – la nivel național șiinternațional – între diverse autorități de supraveghere: ministere și agenții guvernamentale, bănci centrale, autorități de reglementare și de supraveghere. Ele presupun, de asemenea, menținerea unui dialog direct cu actorii comunității financiare. În acest scop, o serie de bănci centrale, printre care și BNR, au decis să  publice periodic „Rapoarte” asupra stabilității financiare.

1.1Etape premergatoare crearii sistemului monetar european

Procesului de integrare europeana incepe in deceniul al VI-lea , cand s-au semnat doua tratate esentiale in crearea unei comunitati economice:

Tratatul cu privire la Comunitatea Economica a Carbunelui si a Otelului – anul 1951 , Paris – la cara participa 6 tari ( Franta, Germania,Italia,Belgia, Olanda, Luxemburg)

Tratatul privind crearea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si Tratatul privind crearea Comunitatii Economice Europene ( CEE)- 1957, Roma

Tratatul de la Roma cuprinde urmatorul scop pentru Comunitatea Economică Europeană, : „prin realizarea unei piețe comune și adoptarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, CEE are ca scop promovarea unei dezvoltări armonioase pentru activitățile economice, o extindere continuă și cumpătată, o creștere a stabilității, o creștere accelerată a standardului de viață și relații mai strânse între toate statele membre”.

Integrarea monetara in cadrul Sistemului Monetar European incepe prin mecanismul “sarpelui monetar” in anul 1972 , continuata cu infiintarea SME (1979) si urmata de procesul infiintarii monedei unice EURO . In aprilie 1972, a fost pus in aplicare mecanismul „șarpelui monetar” in cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunității Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau intre ele o marjă de fluctuație de +/- 2,25% avand drept pivot dolarul american, ceea ce insemna că intre moneda cea mai bine cotată și cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menținerea raporturilor valorice stabilite intre monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale.

Mecanismul “sarpelui monetar” a functionat cu greu si au existat dese momente de retrageri si reveniri ale statelor membre. Acest sistem nu a asigurat stabilitatea dorita nici pentru monedele care i-au ramas fidele. Dificultatile acestui mecanism au dirijat autoritatile monetare europene spre cautarea unei zone de stabilitate monetara , punandu-se astfel bazele unui nou sistem care a fost pus in aplicare incepand cu 12 martie 1797. La acest sistem au aderat : Franta, Germania, Belgia , Italia, Danemarca , Olanda , Luxemburg si apoi Anglia. Sistemul Monetar European a fost privit ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetara in spatiul comunitar. Principala caracteristică a acestuia era mecanismul cursului de schimb (MCS) , care a introdus cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, între monedele celor nouă state.

Principalele componente ale sistemului au fost :

Unitatea de cont europeana ( ECU) utilizata in decontarile financiare;

Un fond de cooperare monetara ,instituit in 1973;

Institul Monetar European

Mecanismul ratei de schimb

ECU a reprezentat o moneda nominala ,de fapt un cos monetar constituit in functie de puterea economica a statelor membre participante la constituirea acestuia.

Infiintat in 1973, Fondul European de Cooperare Monetara, reprezinta un fond comun format din depunerile in aur si dolari (fiecare in proportie de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse in ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcționa pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt, pe care bancile si le acordau intre ele, credite pe termen scurt și mediu pentru crearea unui echilibru intre balanța de plăți și mecanismul mobilizării de ECU.

Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. In conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a

Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

Institutul Monetar European , inființat in 1994, avea rolul de a intări cooperarea intre Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a intări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre in scopul asigurării stabilității prețurilor.

Mecanismul ratei de schimb, introdus in 1979 pentru a reduce fluctuațiile in valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vanzarea de monede, pentru a le influența valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii și al ofertei: atunci cand valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede.

În 1989, au fost schițate planuri pentru a realiza Uniunea Europeană Economică și Monetară (EMU) în 3 stadii. Prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mișcare capitalurilor în întreaga CEE. În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergență economică pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat CEE în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene și adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în același an, al doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga, și anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare țară candidata

mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate și de legislația UE și prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.

La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „EURO”. Așa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea Euro în contabilitate și mai târziu ca și monedă lichidă. Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizica, cu ratele de schimb ale monedelor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 țări ale așa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania și Portugalia. A fost folosit în contabilitate, și companiile au putut să conducă tranzacții euro-denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naționale pentru a obișnui populația cu noua monedă.
Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească Criteriile de Convergență” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile includeau patru cerințe:

valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliți de Mecanismul European a Ratei de Schimb pentru cel puțin 2 ani;

ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanței;

inflația trebuie să fie sub valoarea de referință (în decurs de trei ani prețurile nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);

datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat acestei ținte) și deficitele bugetare să fie sub 3%.

EURO – SCURT ISTORIC

Bancnotele și monedele euro au fost puse în circulație în anul 2002, însă planificarea și pregătirea introducerii acestei monede au fost inițiate de la începutul anilor ’90. Pe data de 7 februarie 1992 a fost semnat la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta stabilește competențele Băncii Centrale Europene (BCE), ale guvernelor și ale băncilor centrale din cele 12 țări din zona euro cu privire la emiterea numerarului euro. Tratatul prevede că BCE deține dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote pentru zona euro, atât BCE, cât și băncile centrale naționale (BCN) având însă drept de emisiune. Cu toate acestea, având în vedere faptul că BCE nu desfășoară nicio operațiune cu numerar, băncile naționale sunt cele care pun de fapt în circulație, retrag, prelucrează și depozitează bancnotele. Bancnotele aflate în circulație se regăsesc în bilanțurile BCE și ale BCN conform grilei de repartiție, indiferent de țara în care se află efectiv în circulație. De fapt, numărul de bancnote aflate în circulație într-o țară nu mai poate fi determinat, având în vedere fluxurile transfrontaliere de numerar neînregistrate în zona euro, provenind, de exemplu, din turism. Responsabilitatea pentru monedele euro revine guvernelor naționale, sub coordonarea Comisiei Europene de la Bruxelles. Guvernele țărilor din zona euro sunt emitenții oficiali de monede euro și, în această calitate, dețin toate atribuțiile în ceea ce privește grafica și caracteristicile tehnice ale monedelor, precum și în ceea ce privește confecționarea acestora. Cu toate acestea, BCE răspunde de aprobarea volumului anual de monede euro care urmează a fi emise și acționează totodată ca evaluator independent al calității monedelor confecționate.

STABILIREA DENUMIRII OFICIALE A MONEDEI ȘI CREAREA SIMBOLULUI €

La reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținând seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa. Moneda trebuia să fie reprezentată și de un simbol. La fel ca și denumirea, simbolul trebuia să fie clar asociat Europei, ușor de scris și atractiv. O listă incluzând treizeci de posibilități "întocmită de angajați ai Comisiei Europene" a fost redusă la zece în momentul în care a intrat în dezbaterea publică. Din această listă redusă au rămas două simboluri, iar alegerea finală a revenit președintelui de atunci al Comisiei, Jacques Santer, și comisarului pentru afaceri economice și financiare, YvesThibault de Silguy. Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia este leagănul civilizației europene. „E“ este, desigur, și prima literă din cuvântul „Europa“. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenționează să simbolizeze stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost înregistrată la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).

(WWW.ECB.EUROPA.EU)

ALEGEREA MOMENTULUI INTRODUCERII NOII MONEDE

La reuniunea Consiliului European de la Madrid, șefii de state și de guverne au convenit ca bancnotele și monedele euro să circule în paralel cu valutele naționale începând cu data de 1 ianuarie 2002 cel târziu. Data exactă, situată între 1 ianuarie 1999 și 1 ianuarie 2002, nu a fost precizată, pentru a ține seama de preferințele diverșilor utilizatori și de timpul necesar imprimării bancnotelor și confecționării monedelor. Alegerea datei de 1 ianuarie 2002 prezenta atât avantaje, cât și dezavantaje. Perioada de vârf în utilizarea bancnotelor este sfârșitul de an, când circulația acestora este cu aproximativ 10% peste medie datorită sărbătorilor de iarnă, iar primele zile ale lunii ianuarie reprezintă, de obicei, o perioadă de reduceri de sezon și inventar pentru comerțul cu amănuntul. Au fost luate în considerare și alte date, însă în final s-a convenit că data de 1 ianuarie 2002 este cea optimă, aceasta marcând începutul anului calendaristic și fiind așteptată de administrațiile publice naționale. Reuniunea Consiliului European de la Madrid a stabilit, de asemenea, ca euro să circule în paralel cu monedele naționale pe o perioadă de maximum șase luni, în pofida faptului că ulterior au existat dezbateri cu privire la argumentele pro și contra reducerii acestei perioade. O perioadă mai scurtă de circulație în paralel ar fi redus costurile procesării simultane a două valute de către bănci, comercianții cu amănuntul și populație, în timp ce o perioadă mai lungă ar fi facilitat adaptarea distribuitoarelor automate. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis, prin decizia de a reduce perioada de tranziție. În luna noiembrie 1999, Ecofin a hotărât ca perioada de circulație în paralel să dureze între patru săptămâni și două luni. Băncile erau autorizate să preschimbe moneda națională și după expirarea acestei perioade, monedele naționale pierzându-și puterea circulatorie.

Ordinea aderarii la UE :

Membri fondatori: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – 1957

Danemarca, Irlanda, Marea Britanie – 1973

Grecia – 1981

Portugalia, Spania – 1986

Austria, Finlanda, Suedia – 1996

Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria – 2004

ROMÂNIA, Bulgaria – 2007

Ordinea tarilor care au adoptat moneda EURO

4. Argumente pro si contra formãrii Uniunii economice si monetare în

spatiul european

Uniunea economică și monetară considerată a fi ,dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică. Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării acesteia, Uniunea economică și monetară nu s-ar fi realizat nici in prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.

Din punct de vedere politic, formarea Uniunii economice și monetare reprezintă cedarea de suveranitate și de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre.Mai mult, introducerea și utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.

Nici strict din punct de vedere economic, Uniunea economică și monetară nu prezintă argumente sufi ciente pentru crearea ei, in primul rand deoarece spațiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune:

– un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar

– un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă,

– flexibilitate inaltă a prețurilor și salariilor,

– transferuri fi scale in condițiile in care venituriledin impozite sunt redistribuite spre zone aflate in recesiune. In esență, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot caștiga reciproc din deținerea unei monede comune doar atunci cand fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci cand structurile lor economice sunt similare și cand nu există riscul ca șocurile asimetrice să afecteze doar unele din aceste țări. Cum insă intre economiile statelor membre există diferențe notabile intre nivelurile de dezvoltare, acestea vor reacționa in mod diferit la șocurile venite din exterior. Astfel, pentru acele state membre care sunt exportator net modifi carea prețului mondial al unui produs va avea efecte opuse celor inregistrate de statele care se situează pe poziția de importator net. In mod similar, consumatorii din unele state membre se imprumută mai mult, alții mai puțin și ca atare vor percepe in mod diferit fl uctuațiile ratelor dobanzilor de pe piața internațională. Șocurile asimetrice pot genera disfuncționalități și din perspectiva incompatibilității ciclurilor de afaceri, in sensul că unele state membre se pot afla in faza de creștere, altele in cea de declin sau stagnare, astfel incat o politică monetară unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea rezolva problemele tuturor statelor implicate. Particularizand pentru zona Euro, care nu reprezintă nici in acest moment o zonă monetară optimă, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-și stabili propria rată a dobanzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migrația, nivelul salariilor, mișcările de capital, politica fi scală, transferurile fi scale sau ajutoarele directe nu funcționează la parametri optimi in spațiul Euro. In același timp, există bariere culturale și lingvistice legate de mobilitatea forței de muncă, ceea ce determină variații legate de nivelul salariilor și de rata șomajului. Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă și in prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment in această etapă a integrării. In ciuda statutului de zonă monetară sub optimă, există insă o serie de argumente pro (și desigur și contra) constituirii unei Uniuni economice și monetare in spațiul european.

1.5 OBIECTIVELE ECONOMICE IMPORTANTE PE CARE UNIUNEA EUROPEANĂ SPERA SĂ LE REALIZEZE EURO

Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de rată de schimb, reducerea costurilor tranzacțiilor, sporirea transparenței prețurilor și adâncirea piețelor financiare) rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, silitului, markkai, francului, kronei, guldenului, pesetei, lirei sterline, lirei italiene și escudo-ului cu o singură modalitate de plată. Dar euro mai oferă și o serie de avantaje indirecte. Aceste beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul piețelor financiare și al companiilor și, prin urmare, sunt mai controversate.

Stabilitatea macroeconomică. Multe dintre statele membre ale Uniunii europene, inclusiv câțiva participanți din prima rundă la Uniunea Economică și Monetară, s-au confruntat cu inflația după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia și Spania au fost în special sensibile față de inflație.

Dar euro introduce un nou regim cu inflație redusă și stabilitate macroeconomică pentru multe din țările din zona euro. Potrivit unor experți, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro poseda acum cea mai independentă banca centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală Europeană. Istoria a demonstrat că băncile centrale din multe țări din zona euro nu sunt imune fata e influențele politice. Exact din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung.

Ratele reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflația, el mai exercita și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligațiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câștig procentual mai mare decât rata inflației.

Euro aduce rate mai mici ale inflației și prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. Este esențial să subliniem că țările care au înregistrat în istorie rate reduse ale dobânzilor (de exemplu Germania, Austria și Olanda) este puțin probabil să fie ajutate de euro în această privință.

Reforma structurală. Unii experți argumentează că euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa. Pe scurt, țările care doresc să se califice pentru euro trebuie să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate și creștere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale și care forțează guvernele să își ajusteze finanțele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru țările care recurg la prea multe împrumuturi.

Asemenea măsuri au ridicat întrebări fundamentale despre fezabilitatea pe termen lung a programelor de cheltuieli publice și sociale, notorii prin mărimea lor. Ele au condus, în special, la mari reduceri bugetare și au acordat o nouă atenție importanței unei creșteri economice susținute. Reducerea bugetară în țări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor foarte devreme în cursul procesului, deoarece piețele financiare și-au schimbat părerea despre guvern, pe care îl consideraseră anterior iresponsabil din punct de vedere financiar. Aceasta a declanșat în schimb o creștere economică prelungită în țara respectivă, creștere care continuă și astăzi. Exact din acest motiv guvernul Statelor Unite a sprijinit cu putere efectul euro asupra reformei structurale de peste Atlantic, afirmând că euro modernizează economiile europene, micșorând mărimea bugetelor lor sociale și încurajând un punct de vedere modern, global.

Statutul de monedă în care se păstrează rezervele. Liderii Uniunii Europene spera că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaționale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne și de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii și pentru a răspunde cerințelor lor financiare continue. Dolarul este în prezent cea mai importantă monedă în care se plasează rezervele, ele regăsindu-se în casele de bani ale băncilor centrale și ale instituțiilor financiare majore. Deși Statele Unite sunt răspunzătoare pentru mai puțin de 20% din comerțul mondial, dolarul este folosit în aproximativ 83% din tranzacțiile care implică două devize externe și înglobează 63% din rezervele monetare oficiale din întreaga lume. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide, stabile și care sunt acceptate ca modalitate de plata într-o largă arie economică au potențialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele.

Liderii Uniunii Europene sunt conștienți de avantajele extraordinare pe care le aduce economiei Statelor Unite statutul dolarului american în finanțele globale. Monedele în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate și, prin urmare, beneficiază de pe urma acestei lichidități ridicate și a costurilor extrem de reduse ale tranzacțiilor de pe piețele externe de schimb. Acesta reprezintă un câștig de mai multe milioane de dolari, pentru companiile din Statele Unite care convertesc în dolari veniturile obținute în străinătate. Statutul de monedă în care se plasează rezervele aduce de asemenea beneficii piețelor de capital dintr-o tară, deoarece cumpărătorii interesați să păstreze o monedă în care se plasează rezervele cumpără active exprimate în această monedă.

Creșterea economică. Costurile reduse ale tranzacțiilor și riscul mai mic legat de rață de schimb, împreună cu transparenta prețurilor și cu o modalitate unică de plată, au sporit mărimea efectivă a piețelor de produse din zona euro. Ca rezultat, unii afirma că acum companiile multinaționale realizează economii la scara care nu au fost niciodată întâlnite în mediile de afaceri europene. Istoricii economiei știu că economiile la scara au constituit un factor cheie care a determinat succesul industrial al Statelor Unite de-a lungul secolelor.

Acum, zona euro spera să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma productivității mai ridicate și a competitivității îmbunătățite, factori care sunt promiși pe piața internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, afirma ei, cu cât Banca Centrală Europeană aduce prețuri stabile și rațe mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor factori, afirma mulți politicieni, este acela că euro va duce Europa într-o epocă de creștere economică ridicată. Unii economiști, inclusiv președintele Băncii Centrale Europene, au prezis că euro poate spori în cele din urmă creșterea economică cu până la un procent pe an.

Banca Central Europeana

BCE este banca centrală responsabilă de euro, moneda unică europeană. Principala misiune a BCE este menținerea puterii de cumpărare a euro și, implicit, asigurarea stabilității prețurilor în zona euro. Aceasta cuprinde cele 19 țări din Uniunea Europeană care utilizează moneda euro, introdusă în anul 1999.Misiunea Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale alcătuiesc Eurosistemul – sistemul băncilor centrale din zona euro. Obiectivul principal al Eurosistemului îl constituie menținerea stabilității prețurilor, respectiv protejarea valorii monedei euro.

Banca Centrală Europeană răspunde de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit situate în zona euro și în statele membre participante din afara zonei euro, în cadrul Mecanismului unic de supraveghere, care include și autoritățile naționale competente. Banca Centrală Europeană contribuie astfel la siguranța și soliditatea sistemului bancar și la stabilitatea sistemului financiar în cadrul UE și în fiecare stat membru participant.

La Banca Centrală Europeană ne angajăm să îndeplinim cu eficacitate toate atribuțiile care ne revin. În acest sens, aspirăm la cel mai înalt nivel de integritate, competență, eficiență și responsabilitate. Respectăm separarea atribuțiilor noastre de politică monetară de cele de supraveghere. Suntem transparenți în îndeplinirea sarcinilor noastre, respectând totodată pe deplin cerințele aplicabile în materie de confidențialitate.

Misiunea Eurosistemului

Eurosistemul, alcătuit din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre care au adoptat euro, reprezintă autoritatea monetară a zonei euro. Obiectivul principal al Eurosistemului îl constituie menținerea stabilității prețurilor în interes general. Întrucât acționăm și în calitate de autoritate financiară principală, avem drept scop menținerea stabilității financiare și promovarea integrării financiare la nivel european.

În urmărirea obiectivelor stabilite acordăm o importanță deosebită credibilității, încrederii, transparenței și responsabilității. Vizăm realizarea unei comunicări eficace cu cetățenii europeni. Ne-am angajat să menținem relații cu autoritățile europene și cu cele naționale în deplină concordanță cu dispozițiile Tratatelor și cu principiul independenței.

Stabilitate financiară și integrare financiară europeană

În cadrul Eurosistemului și al Mecanismului unic de supraveghere (MUS), avem drept obiectiv protejarea stabilității financiare și promovarea integrării financiare europene în cooperare cu structurile instituționale constituite. În acest scop, vom contribui la politici care să asigure o arhitectură europeană și internațională solidă pentru stabilitatea financiară.

AVANTAJELE EURO

Instituirea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a însemnat pentru UE un pas important în direcția realizării pieței interne. Consumatorii și firmele pot compara acum cu ușurință prețurile și pot selecta furnizorii cei mai competitivi din zona euro. De asemenea, UEM asigură un mediu economic și monetar stabil la nivel european, ceea ce favorizează creșterea durabilă și crearea de locuri de muncă, iar moneda unică a pus capăt dezechilibrelor cauzate de fluctuațiile bruște ale cursurilor de schimb ale monedelor naționale anterioare. Introducerea bancnotelor și monedelor euro, la data de 1 ianuarie 2002, a simplificat călătoriile în interiorul zonei euro. Prețurile bunurilor și serviciilor pot fi comparate fără dificultate, iar plățile pot fi efectuate cu aceeași monedă în toate țările participante.

Odată cu introducerea euro, costurile tranzacțiilor valutare și riscul valutar au fost eliminate în interiorul zonei euro. În trecut, aceste costuri și riscuri au împiedicat concurența între țări. Intensificarea concurenței favorizează o alocare cât mai eficientă a resurselor disponibile. Grație unei monede unice, deciziile de investiții sunt mult mai ușor de luat, deoarece fluctuațiile cursului de schimb nu mai pot influența randamentele plasamentelor transfrontaliere în cadrul zonei euro. Înainte de introducerea euro, piețele financiare au avut, de regulă, caracter național. Instrumentele financiare, precum obligațiunile de stat și acțiunile, erau exprimate în monedele naționale. Lansarea euro a constituit un pas major în direcția integrării piețelor financiare din zona euro și va continua să influențeze structura economiei acesteia. Indicii ale integrării se găsesc, în măsuri diferite, în toate componentele sferei financiare:

• Piața monetară interbancară din zona euro este complet integrată.

• Piața obligațiunilor exprimate în euro este bine integrată, profundă și lichidă, oferind posibilități variate de plasament și finanțare.

• Piața bursieră din zona euro este tot mai mult privită ca o piață unică.

• Fuziunile și achizițiile interne și transfrontaliere s-au intensificat în sectorul bancar al zonei euro.

Profunzimea și calitatea unei piețe financiare integrate facilitează finanțarea creșterii economice și, prin urmare, crearea de locuri de muncă. Populația dispune de o paletă mai diversificată de posibilități de economisire și de investiții. Companiile au acces la o piață de capital considerabilă pentru finanțarea activităților proprii și pot face uz de instrumente financiare noi pentru a se proteja împotriva diverselor riscuri financiare și pentru a-și îmbunătăți gestionarea investițiilor.

2. Criza din zona EURO

2.1 Cum a apărut criza economică și financiară?

Criza economică și financiară care, începând din 2009, a afectat profund numeroase țări din interiorul și din afara UE a fost de fapt rezultatul cumulării mai multor crize și factori. A fost o criză financiară (sau bancară), o criză economică și o criză a datoriei suverane (*) care a adus întro situație dificilă mulți cetățeni europeni. Criza datoriilor din Europa a avut la origine evenimente din sectorul bancar american. Într-o perioadă de încetinire a creșterii economice din SUA, o serie de proprietari americani nu și-au mai putut plăti creditele ipotecare. Bănci din întreaga lume, care făcuseră investiții legate de aceste credite ipotecare, au început să piardă bani. Cea de-a patra bancă de investiții din SUA, Lehman Brothers, s-a prăbușit sub greutatea propriilor alegeri investiționale proaste, fapt care a speriat alte bănci și alți investitori cu care se afla în relații de afaceri.

Începând din anul 2000: datorii și divergențe economice…

Dea lungul anilor, multe țări din UE au acumulat deficite și datorii semnificative. Pactul de stabilitate și creștere își atingea limitele; până în 2004, mai multe țări încălcaseră normele prevăzute de acesta, iar punerea lor în aplicare se dovedea dificilă. O monedă comună le cere actorilor economici din țările participante să fie suficient de flexibili pentru a se adapta la schimbări. Totuși, divergențele dintre statele membre, referitoare la aspecte precum productivitatea muncii și salariile, nu încetau să se accentueze. În plus, unele țări nu mai erau competitive din punct de vedere economic. Aceste dezechilibre acumulate dea lungul mai multor ani nu au fost corectate în unele țări; în același timp, UE nu avea instrumentele necesare pentru a interveni. De fapt, ea dispunea de o uniune monetară deplină, dar nu și de o uniune economică în sprijinul acesteia.

2007-2008: o criză financiară globală

În 2007 și 2008, mai multe bănci americane, inclusiv Lehman Brothers, a patra bancă de investiții din SUA, au intrat în faliment ca urmare a acordării de împrumuturi riscante pe piața creditelor ipotecare. Pentru că întro lume globalizată economiile sunt interconectate, contagiunea financiară sa extins la bănci din toată lumea. Acestea au încetat să își mai acorde reciproc împrumuturi și a apărut criza creditelor. Pentru a preveni intrarea în colaps a întregului sistem bancar, între 2008 și 2011, țările din UE, atât din zona euro, cât și din afara acesteia, au răspuns injectând aproximativ 1 600 de miliarde de euro în băncile proprii, sub formă de garanții și capital direct (aproximativ 13 % din PIBul UE), sporind astfel deficitele și datoria existentă.

2009: criza economică

Economia UE a intrat întro recesiune adâncă în 2009. Țările europene au elaborat politici de stimulare economică, menite să contracareze criza.criza s-a extins în toată Europa, pe măsură ce problema apărută în rândul băncilor a început să afecteze din ce în ce mai mult guvernele. Piețele s-au temut că anumite țări nu își mai puteau permite să salveze băncile aflate în dificultate. Investitorii au început să analizeze mai atent finanțele publice ale fiecărei țări. Grecia a devenit ținta unor examinări amănunțite, din cauza stării foarte proaste a economiei sale și a faptului că un șir de guverne succesive acumulase datorii de aproape două ori mai mari decât economia țării.

Asistență financiară pentru Grecia

La sfârșitul lui 2009, guvernul grec a admis că deficitul său public este mult mai mare decât se raportase anterior. La originea acestei situații sau aflat cheltuielile mult prea mari (de exemplu, cu un sector public ineficient și supradimensionat), evaziunea fiscală și politicile economice inadecvate care au favorizat apariția unor structuri de piață rigide, dominate adesea de grupuri de interese organizate și puternice.

Pentru a salva Grecia de la faliment și pentru ai permite să plătească prestațiile sociale și salariile angajaților din sectorul public, țările din zona euro și Fondul Monetar Internațional (FMI) iau acordat, începând din 2010, împrumuturi în valoare de aproximativ 240 de miliarde de euro, cu o perioadă lungă de scadență.

În schimbul acestui sprijin, autoritățile elene sau angajat să remedieze deficiențele printro serie de măsuri. Scopul acestora este să crească sustenabilitatea finanțelor publice, protejând totodată categoriile cele mai vulnerabile, să creeze un sistem fiscal mai corect și mai eficient, să modernizeze administrația publică pentru a o ajuta să răspundă mai bine la nevoile populației, să redreseze băncile pentru ca acestea să ofere din nou împrumuturi cetățenilor și întreprinderilor și să schimbe legislația care pune obstacole în calea concurenței, investițiilor și creării de locuri de muncă.

Implementarea acestor măsuri este monitorizată de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI, care prezintă rapoarte periodice membrilor lor (Comisia Europeană raportează țărilor din zona euro). Grecia primește împrumuturile în tranșe, după ce oferă asigurări că își onorează angajamentele în materie de reformă.

Implicarea activă a Greciei în elaborarea acestor măsuri și echitatea socială sunt esențiale pentru garantarea succesului programelor de reformă.

Cu sprijinul țărilor membre și al grupului operativ care oferă asistență tehnică pentru Grecia, se abordează o gamă largă de reforme. Ele vizează, printre altele, raționalizarea fondurilor de securitate socială, sprijinirea strategiei naționale anticorupție, creșterea eficienței sistemului de colectare a taxelor și crearea unei administrații publice mai simple și mai eficiente.

SOMAJUL PE TIMPUL CRIZEI

Conjunctura descrisă anterior relevă eșecul pachetelor de stimulente în privința obiectivului urmărit: păstrarea locurilor de muncă și crearea altora noi. Pe parcursul crizei s-au pierdut nu mai puțin de cinci milioane locuri de muncă la nivelul UE, rata șomajul devenind 10,3% în luna aprilie a anului 2012

Așa cum se poate observa din figura de mai sus, rata șomajului a crescut în majoritatea țărilor pe durata crizei, deși în cazul unora a înregistrat ușoare scăderi sau stagnări în anul 2011. Statele care au cele mai mari probleme financiare înregistrează și cele mai mari rate ale șomajului (Spania, Grecia, Irlanda, Portugalia). Excepția o reprezintă Germania. Rata șomajului în această țară a scăzut în ultimii trei ani ai crizei. O analiză asupra contribuției diferitelor sectoare ale economiei la creșterea numărului de angajați oferă o posibilă explicație. Performanțele Germaniei în această privință se bazează pe câștigurile din sectorul construcțiilor și serviciilor nonpiață (administrația publică). Deloc surprinzător, acesta din urmă a adus contribuții nete pozitive în privința angajărilor în majoritatea țărilor. Sectorul construcțiilor, principalul beneficiar al pachetelor de stimulente (direct sau indirect), nu a generat performanțe notabile în privința creării unor noi locuri de muncă. În majoritatea statelor membre contribuția a fost negativă. În cazul Germaniei, sectorul construcțiilor a generat o creștere a ocupării cu 3,5%, iar sectorul public a contribuit cu 3,2%. Evoluții similare se observă în cazul Belgiei (3,3%, respectiv 5,0%) și al Austriei (0,4%, respectiv 3,8%) (Comisia, 2012c, p. 23). Ambele state au înregistrat rate ale șomajului în scădere pe parcursul anului 2011. Dacă în cazul Germaniei și Belgiei evoluțiile pot fi puse pe seama revitalizării sectorului construcțiilor, în Austria acesta a contribuit modest la creșterea gradului de ocupare. Analizând evoluția la nivelul pieței muncii, se poate deduce că reducerea șomajului nu este atât efectul implementării pachetelor de stimulente, cât mai degrabă al creșterii angajărilor în sectorul public. În sectoarele tradiționale (agricultura, industria) gradul ocupării a scăzut, ceea ce denotă lipsa unor reforme structurale în aceste direcții. Anticipările privind evoluția ocupării în perioada următoare relevă performanțe modeste, trendul fiind acela de menținere a ratei șomajului pe fondul unor creșteri nesemnificative ale gradului de ocupare. Cele prezentate anterior sugerează nevoia unor schimbări în privința aranjamentului instituțional care grevează asupra pieței muncii. Măsurile implementate, dincolo de caracterul contradictoriu, nu și-au atins scopurile din pricina lipsei cadrului instituțional adecvat încurajării apariției unor noi afaceri sau stimulării celor deja existente. Astfel, foarte multe dintre statele membre au adoptat politici de stimulare a ocupării prin subvenționarea unei părți din salariu, în special pentru angajatorii care creau locuri de muncă pentru debutanți sau persoane care provin din grupuri sociale defavorizate. Măsurile de acest gen au eșuat în bună măsură întrucât au intrat în conflict cu fiscalitatea ridicată asupra muncii. Taxarea muncii se află la niveluri ridicate, iar statele membre au continuat să mărească povara pe fondul nevoii consolidării financiare.

2010-2012: criza datoriei suverane

Guvernele care se obișnuiseră să împrumute an de an sume mari pentru a-și finanța bugetele, acumulând astfel datorii imense, s-au trezit deodată în situația în care piețele nu mai erau dispuse să le acorde împrumuturi. Astfel, ceea ce a început ca o criză bancară a devenit o criză a datoriei suverane. La sfârșitul anului 2009, câteva dintre economiile cele mai expuse din zona euro (de exemplu, Grecia, Irlanda și Portugalia) nu au mai putut să susțină nivelul foarte ridicat al datoriei și, în același timp, să facă față crizei financiare. Acest lucru a dus la apariția crizei datoriilor suverane. Investitorii de pe piața financiară șiau pierdut încrederea în capacitatea acestor țări de ași plăti datoriile și în competitivitatea lor generală. Dobânzile pe care investitorii le cereau pentru a achiziționa obligațiuni guvernamentale ajunseseră la un nivel atât de ridicat, încât aceste țări nu sau mai putut împrumuta pe piețele financiare prin vânzarea de titluri. Și, întrucât o parte din obligațiuni erau deținute de investitori (de exemplu, bănci) din alte țări ale zonei euro, criza sa agravat. Băncile au încetat să mai acorde împrumuturi întreprinderilor și cetățenilor, ceea ce a dus la apariția crizei creditelor.

Pentru a depăși această situație, era nevoie de stabilizarea finanțelor publice și de reforme structurale care să stimuleze competitivitatea. Țările din zona euro au creat Mecanismul european de stabilitate, prin care sau oferit împrumuturi semnificative țărilor care aveau cea mai mare nevoie de ele (a se vedea secțiunea 3). O redresare economică timidă sa făcut simțită în 2011, urmată însă de o nouă recesiune ușoară în 2012.

Cauze ale crizei datoriilor suverane

Anii de dinaintea declansarii crizei creditelor subprime din 2007 si aceia care au urmat, au fost caracterizati de o crestere semnificativa a datoriilor publice in tarile in curs de dezvoltare , dar si in cele nedezvoltate. Una dintre cauzele acestor cresteri a reprezentat-o esecul politicilor publice de reformare a sectorului guvernamental la momentul potrivit (calitatea slaba a politicilor publice ) prin urmatoarele mijloace :reducerea cheltuielilor publice ineficiente , cresterea productibitatii muncii din sectorul public , tratarea incipienta a problemelor determinate de imbatranirea populatiei , cresterea presiunilor asupra sistemelor publice de pensii si eficientizarea unor societati cu capital de stat. Sectorul public in perioada 2010-2011 simtea mult mai profund venirea unei alte crize , pe cand sectorul privat al economiei din multe tari cunosteau o iesire din recesiune , pe care o asteptau de mult timp.

De aseemenea, printre alte cauze se numara si supraindatorarea guvernelor , ele nemaiputand interveni pentru a stopa recesiunea prin cresterea deficitelor bugetare , singura lor optiune fiind adoptarea unor bugete de austeritate care, din pacate , se manifesta ca si criza prin pierderea locurilor de munca , alocatii bugetare individuale.

Daca la inceput pietele financiare internationale au manifestat toleranta fata de nivelurile mult prea inalte ale datoriilor publice ( de peste 60% din PIB , limita stabilita prin tratatul de la Mastricht ) , in anii 2010 – 2011 situatia s-a schimbat radical , iar investitorii au devenit extrem de precauti in finantarea deficitelor bugetare si refinantarea datoriilor publice ale unor tari cu grave probleme structurale.

Sporirea deficitelor bugetare in perioada 2007-2009 s-a petrecut din cauza unor programe de stimulare a economiei ce au fost puse in aplicare de mai multe tari pentru a reduce efectele crizei .

La nivelul Uniunii Europene valoarea absoluta a deficitelor bugetare cumulate a crescut de 8 ori de la aproximativ 100 mld. Euro la aproximativ 800 mld. Euro . La nivelul zonei Euro cresterea este si mai mare ,de la 60 mld. Euro la 600 mld. Euro , de 10 ori. Tarile cu deficite anuale de peste 100 mld. Euro sunt Franta, Germania si Regatul Unit, insa ele detin o putere economica mare.

Deficitele bugetare mari sunt cauzate de cresterea cheltuielilor publice ale majoritatii statelor din UE. Ele si-au crescut cheltuielile intr-un mod necontrolat deoarece se temeau de o adancire a recesiunii , dar ceea ce au reusit sa faca a fost sa intarzie efectul pentru a fi gasita o solutie.

Criza economică și financiară care a început în anul 2008 a adus statele membre ale UE într-o situație precară la nivel fiscal. În 2009, anul de vârf al crizei economice, deficitul UE-27 a ajuns la 6,8% din PIB, rămânând la un nivel ridicat și în anul 2010. Datoria publică a crescut de la 62,3% din PIB în 2008 la 80,3% în 2010 și este de așteptat să crească în continuare. Ciclul economic este cel care a condus în cea mai mare măsură la creșterea deficitului, însă ajutorul financiar acordat sectorului bancar, și măsurile luate în vederea contracarării efectelor crizei sunt alți doi factori care trebuie luați în considere. Produsul intern brut al UE-27 s-a redus cu 4,2% în 2009. În toate statele membre ratele de creștere au fost negative, mai puțin în Polonia care a înregistrat o creștere reală de 1,6%. În plus față de funcționarea stabilizatorilor automați, cele mai multe țări au încercat să ofere stimulente fiscale discreționare suplimentare. Doar unele țări, cum ar fi Irlanda, Estonia, Letonia și Lituania, a adoptat deja în 2009, măsuri de consolidare substanțiale care vizau menținerea sau chiar reducerea nivelului deficitelor.

Creșterea deficitului a fost cauzată în principal de creșterea ponderii cheltuielilor în PIB cu 4% din PIB. Ponderea veniturilor în PIB (din care venituri fiscale aproximativ 90%), a scăzut doar cu 0,6% din PIB. În timp ce creșterea ponderii cheltuielilor în PIB a fost observată în toate statele membre, mai puțin Malta, mai mult de o treime din state au înregistrat creșteri ale ponderii veniturilor fiscale în PIB. Cu toate acestea, potrivit Comisiei Europene (2011) trei sferturi din statele membreTPF 1 FPT au introdus măsuri de reducere a taxelor în 2009. Chiar dacă măsurile de creștere a veniturilor au fost, în medie mai mari, măsurile discreționare au redus veniturile din impozite cu aproximativ 0,5% din PIB media UE. Acest lucru a dus la o pondere medie a veniturilor în PIB (inclusiv contribuțiile la asigurările sociale) de 38,4% în 2009.

Unele guverne au permis apariția unor dezechilibre economice grave, cum ar fi bulele imobiliare.  Și, în cele din urmă, unele state au ignorat normele menite să asigure succesul monedei euro și, deși au convenit să utilizeze aceeași monedă și aceeași politică monetară ca și alte țări, nu au făcut destule eforturi pentru a-și coordona și politicile economice.

Astfel, într-un număr tot mai mare de țări s-a creat un cerc vicios. Instabilitatea financiară a frânat creșterea economică, fapt care a redus veniturile fiscale și a mărit datoriile statelor. Acumulând datorii din ce în ce mai mari, guvernele au ajuns să nu mai poată împrumuta bani de pe piață decât cu costuri foarte ridicate, ceea de a dus la mărirea instabilității financiare. Toate acestea au pus sub semnul întrebării gradul de adecvare a cadrului instituțional al monedei euro și al uniunii economice și monetare și euro în perioade de criză. Grecia și, ulterior, Irlanda, Portugalia, Spania și Cipru s-au regăsit în situația de a nu mai putea obține credite cu dobânzi rezonabile de pe piețele financiare. Statele membre au solicitat intervenția UE, moment în care aceasta a creat mecanisme de soluționare a crizelor și de protecție financiară, printre care o serie de fonduri substanțiale aflate în stand-by pentru a fi utilizate în caz de urgență de către țările din zona euro care se confruntă cu dificultăți financiare.

Notă: Modificarea este calculată la nivelul anului 2011,

2013-2014: revenirea din criză

În 2013, economia europeană a început să iasă treptat din lunga recesiune. Uniunea șia centrat politicile pe creștere durabilă și crearea de locuri de muncă și lea permis statelor membre să continue consolidarea finanțelor publice întrun ritm mai lent și adaptat la situația lor specifică. În același timp, țările UE au înțeles că este nevoie de intensificarea reformelor structurale pentru a debloca potențialul de creștere.

Principala provocare rămâne crearea de locuri de muncă, în special în Spania și Grecia, unde ratele șomajului au depășit 25 %. Comisia și țările membre au inițiat o serie de măsuri care să le permită șomerilor să ia parte la programe de educație și formare și care să promoveze o creștere economică puternică și durabilă.

Criza a arătat clar că țările din UE, în special cele din zona euro, sunt atât de interconectate încât nu pot progresa decât împreună. Dacă una este prosperă și celelalte beneficiază de pe urma acestei prosperități; dacă una eșuează și celelalte suferă. Aplicând principiul solidaritate în schimbul solidității, țările din zona euro au oferit Greciei, Irlandei, Portugaliei și Ciprului asistență financiară condiționată, ajutându-le, în special, să evite acumularea de datorii excesive și să reintre pe calea către prosperitate economică și noi locuri de muncă (a se vedea ilustrația de mai jos). Între timp, Spania a primit ajutor financiar pentru a-și redresa sectorul bancar.

Modificările produse de criză

Criza economică a fost rezultanta dezechilibrelor externe dintre țările nordice, mai competitive, și țările din sud, mai puțin competitive. Înainte de criză, surplusurile de fonduri private din unele țări nordice au fost intermediate pentru a finanța deficitele private în alte țări 8 din zona euro. Odată cu venirea crizei, aceste fonduri private străine au fost tăiate și deficitele private s-au prăbușit. Criza a determinat două schimbări importante, care însă nu au dus nici la eliminarea deficitelor de cont curent și nici la modificări semnificative ale distribuției lor pe țări. Prima schimbare constă în apariția surplusurilor de cont curent în sectoarele private, astfel că toate țările, exceptând Cipru, au avut, în medie, surplusuri externe în sectorul privat în perioada 2009-2010 (Fig. 6). Apariția surplusurilor externe private în țările PIIGS reflectă scăderi substanțiale ale ritmurilor medii de creștere a costurilor unitare cu forța de muncă până la niveluri sub media zonei euro (Fig. 8 și Fig. 9), cu excepția Greciei și Italiei, inclusiv prin devalorizări interne, adică prin reducerea salariilor relative. Față de ritmurile medii individuale din perioada 1999-2007, în perioada 2009-2010, ritmurile medii de creștere a costurilor unitare ale muncii au scăzut în țările PIIGS, cu excepția Greciei, și au crescut în Germania, Slovenia, Finlanda, Luxemburg, Austria, Franța, Belgia și Olanda (Fig. 10). Crearea surplusurilor este recesionistă, dar are în spate o cauză foarte puternică: nevoia entităților private de a reduce datoriile externe în condițiile în care valoarea activelor lor scade. A doua modificare importantă a apărut de la politicile economice. Fondurile private din zona nordică au fost înlocuite cu fonduri publice. În consecință, deficitele bugetare au crescut în toate țările zonei euro în perioada 2008-2010 cu mult peste nivelul mediu înregistrat în perioada 1999-2007, aproape de nivelurile medii din perioada 1990-1998. Astfel, deficitele de cont curent ca procent din PIB au rămas relativ la dimensiunile de dinainte de criză. Țările din nord au rămas cu surplusuri iar cele din sud cu deficite de cont curent.

CAPITOLUL III

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN IN CONTEXTUL STABILIZARII FINANCIARE

STUDIU DE CAZ

Literatura și practica economică nu au ajuns încă la un punct de vedere comun cu privire la conținutul conceptului de „ stabilitate financiară” , relevarea notelor acestuia pornind adesea de la notiune opusa„instabilitate financiară”. Astfel, unii autori, cade exemplu, J. Chant consideră că „ instabilitatea financiară  se referă la condițiile de pe pietele financiare , care afecteaza sau amenință să afecteze performanțele economice prin impactul pe care îl au asupra sistemului finaciar”(Chant, 2003, p. 3-4). De asemenea A. Crockett definește „

 stabilitatea finaciară ”caabsență ainstabilității ”, mai precis ca fiind „situația în care performanța economică nu este afectata in mod potential de fluctuatia preturilor activelor sau de incapacitatea instituțiilor financiare de a-și îndeplini obligațiile” (Crockett, 1997, p.1-2).

Generalizând, vom conchide că „ stabilitatea financiară este acea stare în caremecanismele economice de formare a prețurilor, de evaluare, divizare și gestionare ariscurilor financiare funcționează suficient de bine pentru a contribui la creșterea performanței economice”.Mai precis, „ stabilitatea financiară ” este starea în care seaflă sistemul financiar atunci când este capabil să îndeplinească simultan următoareletrei funcții esențiale (Schinasi, 2004, p.82):

intermedierea intertemporală (dinamică), eficientă și lipsită de șocuri a resurselor financiare (transferul fondurilor de la cei care le dețin la cei care leutilizează);

evaluarea, anticiparea și gestionarea cu relativă rigoare a riscurilor  implicate deacest proces;

absorbția șocurilor pe care le suferă sau generază economia reală  și financiară 

2. O STRATEGIE COMPLETĂ PENTRU GARANTAREA STABILITĂȚII FINANCIARE

O mai bună prevenire a deficitelor și datoriilor excesive…

Pentru a se evita acumularea de datorii și deficite excesive, în decembrie 2011 a fost consolidat Pactul de stabilitate și creștere , prin intrarea în vigoare a unui nou pachet legislativ al UE. Este vorba despre un pachet format din șase acte legislative („sixpack”) destinate să consolideze guvernanța economică în UE. Astfel, Pactul de stabilitate și de creștere include acum șase acte legislative care au intrat în vigoare la 13 decembrie 2011:

Regulamentul (UE) nr. 1173/2011 privind aplicarea eficientă a supravegherii bugetare în zona euro;

Regulamentul (UE) nr. 1174/2011 și Regulamentul (UE) nr. 1176/2011 privind prevenirea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice și măsurile de executare în acest sens;

Regulamentul (UE) nr. 1175/2011 de modificare a procedurilor de supraveghere a pozițiilor bugetare;

Regulamentul (UE) nr. 1176/2011 privind prevenirea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice;

Regulamentul (UE) nr. 1177/2011 de modificare a procedurii de deficit excesiv;

Directiva 2011/85/UE privind cerințele referitoare la cadrele bugetare ale statelor membre.

Datorită acestei reforme, PSC a devenit mai transparent și obligatoriu, dar și mai flexibil. Pe de o parte, a fost consolidată aplicarea normelor. Dacă o țară UE încalcă limitele convenite de comun acord cu privire la deficite/datorie, trebuie să demonstreze că ia măsurile adecvate pentru a remedia situația, respectând un calendar clar stabilit. Recomandările adresate de Comisie fiecărei țări sunt acum mai bine implementate. În cazul țărilor din zona euro care nu reușesc să își țină conturile în echilibru, se pot aplica mai devreme sancțiuni financiare, inclusiv amenzi, care pot fi mărite progresiv. Pe de altă parte, reforma a influențat pozitiv flexibilitatea PSC. Concret, a oferit mai multe posibilități de a ține cont de condițiile economice specifice din fiecare țară în diverse etape ale procesului, în detrimentul utilizării unei abordări standard în aplicarea normelor.

Pactul de stabilitate și de creștere stabileste două reguli principale:

Datoria publică (suma pe care a împrumutat-o statul respectiv) nu poate depăși 60% din PIB valoarea totală a producției unei țări într-un an);

Deficitul național (diferența dintre cheltuieli și venituri într-un an dat) nu poate să depășească 3% din PIB.

În 2012, toate țările din UE, cu excepția Regatului Unit și a Republicii Cehe, și-au intensificat angajamentul față de Pact, semnând un acord internațional intitulat Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare, cunoscut și sub denumirea de „Pactul bugetar”. El demonstrează voința țărilor europene de a integra în legislația lor cultura stabilității financiare, care le impune fie să mențină un buget echilibrat, fie să înregistreze un surplus. Tratatul sporește caracterul automat al măsurilor corective, prin extinderea prevederilor referitoare la vot și impune asumarea de angajamente mai ferme de către țările din zona euro.

În mai 2013, au intrat în vigoare alte două acte legislative („two-pack”). Acestea întăresc cooperarea economică și bugetară (prin urmare și PSC) între țările din zona euro. Așa-numitul „pachet de două acte legislative” constă din două regulamente ale UE aplicabile statelor membre din zona euro care fac parte din efortul de construire a unui cadru economic și de guvernanță mai solid pentru Uniunea Economică și Monetară.

Unul dintre regulamente introduce proceduri de monitorizare și supraveghere mai stricte pentru statele membre care se confruntă sau riscă să se confrunte cu probleme grave în ceea ce privește stabilitatea financiară.

Conform acestui regulament, statele membre pot face obiectul unei supravegheri mai stricte din partea Comisiei, inclusiv țările care beneficiază de anumite tipuri de asistență financiară preventivă. Ele pot , de asemenea, să facă obiectul unui program de ajustare macroeconomică.

Se consolidează, în special, coordonarea și monitorizarea politicilor bugetare naționale. De acum înainte, semestrul european include o ultimă etapă importantă: Comisia analizează proiectele anuale de planuri bugetare ale țărilor din zona euro (care trebuie transmise Comisiei până cel târziu la data de 15 octombrie) și face recomandări înaintea adoptării bugetelor de către parlamentele naționale. Comisia evaluează aceste planuri, precum și perspectivele zonei euro în ansamblu, ceea ce asigură o mai bună coordonare generală a politicilor bugetare. Ea își bazează evaluarea pe cerințele Pactului de stabilitate și creștere (PSC) și monitorizează atent cum sunt implementate „recomandările de țară”. Comisia își emite avizul cel târziu la data de 30 noiembrie. În cazul în care constată încălcări grave ale obligațiilor prevăzute de Pact, poate solicita revizuirea unui proiect de plan bugetar până la o anumită dată.

De asemenea, noile acte legislative intensifică monitorizarea de către Comisie a țărilor din zona euro care se confruntă cu dificultăți financiare severe și conferă caracter obligatoriu unor secțiuni din Pactul bugetar. Scopul este să se asigure un echilibru la nivelul bugetelor naționale și să se împiedice acumularea de datorii și deficite excesive în special în zona euro, pentru a se evita astfel apariția altor crize economice.

În 2009 și 2010, sau creat două fonduri temporare de urgență („firewalls”) menite să sprijine țările care se confruntă cu datorii: Fondul european de stabilitate financiară și Mecanismul european de stabilizare financiară .La sfârșitul anului 2012, a fost creat un nou fond permanent, respectiv Mecanismul european de stabilitate, care, de atunci, a acordat împrumuturi semnificative țărilor din zona euro aflate în dificultate.

Fondul european de stabilitate financiară ( FESF ) a fost creat ca un mecanism temporar de soluționare a crizelor de către statele membre din zona euro în iunie 2010. FESF a oferit asistență financiară pentru Irlanda , Portugalia și Grecia .FESF este un fond pentru situații de urgență, cu o capacitate de creditare de 440 de miliarde de euro, destinat țărilor din zona euro care întâmpină probleme. Acesta colectează fonduri de pe piețele financiare, în baza garanțiilor oferite de țările din zona euro. Finantarea s-a facut prin emiterea de obligațiuni și alte titluri de creanță pe piețele de capital .

Domeniul de aplicare al Fondul european de stabilitate financiară

În scopul de a-și îndeplini misiunea , Fondul european de stabilitate financiară este autorizat să emită obligațiuni sau alte titluri de creanță pe piață pentru a mari fondurile necesare pentru a oferi asistență financiară . Fondul european de stabilitate financiară poate furniza următoarele tipuri de asistență :

credite acordate țărilor în dificultăți financiare ,

recapitalizarea instituțiilor financiare prin împrumuturi către guverne ,

furnizarea de asistență financiară preventivă sub forma unei linii de credit ,

achiziționarea de obligațiuni ale unui stat membru EFSF pe piețele datoriei primare și secundare .

Întreaga asistență financiară pentru statele membre este legată de condițiile impuse .

Mecanismul european de stabilitate (MES), cu o capacitate totală de împrumut de 500 de miliarde de euro, este destinat utilizării de către țările din zona euro care întâmpină dificultăți temporare în a împrumuta bani de pe piețele financiare.

În toamna anului 2012, țările din zona euro au creat Mecanismul european de stabilitate, un nou fond de urgență cu caracter permanent care se dorește a fi o barieră de protecție. Dispunând de o capacitate totală de creditare de 500 de miliarde de euro, se numără printre cele mai importante instrumente de acest tip din lume. Poate acorda împrumuturi țărilor din zona euro care nu se mai pot împrumuta pe piețele financiare din cauza îngrijorărilor suscitate de nivelurile ridicate ale datoriilor. Acordarea împrumuturilor este supusă unor condiții stricte care includ, printre altele, readucerea finanțelor publice la niveluri sustenabile, în conformitate cu prevederile Pactului de stabilitate și creștere, și continuarea reformelor structurale. Astfel se consolidează încrederea piețelor financiare în capacitatea acestor țări de ași plăti datoriile și de ași spori competitivitatea în timp. Per total, contribuie la garantarea stabilității financiare a zonei euro în ansamblu.

Conducere MES

Membrii conducerii:

• Miniștrii de finanțe al țărilor zonei euro (cu drept de vot)

• Comisarul CE pentru Economie și Afaceri Monetare – în calitate de observator

• Președintele BCE – în calitate de observator

MES poate acorda sprijin de stabilitate de:

acordarea de împrumuturi țărilor în dificultăți financiare,

achiziționarea de obligațiuni ale unui stat membru MES în piețele datoriilor primare și secundare,

furnizarea de asistență financiară preventivă sub forma unei linii de credit,

recapitalizările de finanțare a instituțiilor financiare prin împrumuturi către guverne,

recapitalizare direct instituțiilor financiar

Capitalul și capacitatea efectivă de creditare MLD EURO

Fondul european de ajustare la globalizare este un alt instrument utilizat pentru a atenua efectele negative ale crizei. El vine în sprijinul persoanelor care șiau pierdut locul de muncă din cauza efectelor globalizării (de exemplu, atunci când companiile își delocalizează activitățile în afara UE) sau ca urmare a crizelor economice și financiare majore. Fondul sprijină acțiunile de formare, mentorat și orientare profesională destinate lucrătorilor și persoanelor care desfășoară activități independente. În perioada 2014-2020, Fondul va dispune de un buget de 1 miliard de euro. FEG cofinanțează măsuri timp de maximum 24 de luni, incluzând asistență pentru căutarea unui loc de muncă, orientare profesională, reconversie profesională, certifi care a experienței și ajutor pentru desfășurarea de activități independente. Acesta sprijină și fi nanțarea de măsuri pe o durată limitată, cum ar fi alocații pentru căutarea unui loc de muncă, alocații de mobilitate sau alocații acordate persoanelor care participă la activități de educație și de formare. Aceste servicii sunt puse la dispoziția lucrătorilor afectați în cel mai scurt timp după pierderea locului de muncă, în vreme ce statul membru pregătește o cerere de fi nanțare din partea FEG. Aceasta ar trebui să demonstreze că numărul de concedieri este semnifi cativ și că acestea reprezintă rezultatul unei schimbări majore a structurii comerțului mondial sau al crizei economice și fi nanciare. În cerere se va explica de ce este necesară asistența și cum va fi aceasta utilizată, demonstrând impactul concedierilor asupra regiunii în cauză și modul în care finanțarea din partea FEG va ajuta lucrătorii să găsească noi locuri de muncă în același sector sau în noi industrii potențial promițătoare.

Cererea este apoi depusă de statul membru la Comisia Europeană, care o evaluează înainte de a propune o contribuție Parlamentului European și Consiliului. De îndată ce aceasta este aprobată, FEG poate cofi nanța serviciile relevante, inclusiv serviciile deja prestate înainte de depunerea cererii.

Nu în ultimul rând, ca răspuns la situația de criză, sa accelerat finanțarea destinată proiectelor de investiții regionale, în special finanțarea destinată țărilor din UE care beneficiau de pachete de asistență economică. În plus, pentru a reduce presiunea cu care se confruntă bugetele naționale întro perioadă în care se reduc masiv cheltuielile, contribuția UE la proiectele regionale a crescut, iar cea națională s-a redus.

Prezentare a măsurilor pe care instituțiile UE și statele membre le-au adoptat începând din 2010 pentru a asigura o mai bună coordonare a politicilor economice, pentru a preveni crizele datoriilor/deficitelor și pentru a oferi asistență financiară țărilor aflate în dificultate.

3. ANTICIPAREA ȘI CORECTAREA DEZECHILIBRELOR ECONOMICE MAJORE

Criza a scos la iveală amplele dezechilibre economice care există de la o țară a UE la alta, de exemplu în termeni de competitivitate și productivitate. Aceste dezechilibre sunt deosebit de problematice când afectează țările din zona euro, deoarece colaborarea în cadrul unui sistem comun presupune, de exemplu, că țările participante nu pot compensa temporar pierderea de competitivitate prin ajustarea ratelor de schimb în scopul devalorizării monedei. (Devalorizările de acest tip sunt de regulă urmate de inflație, fenomen care, în timp, anulează oricum efectele pozitive obținute.) Cu cât dezechilibrele economice sunt mai mici la nivelul țărilor UE, cu atât devine mai puternică și Uniunea în ansamblu, în special zona euro.

Prin urmare, UE a consolidat monitorizarea economiilor statelor membre, acordând o atenție specială țărilor din zona euro. Pachetul de șase acte legislative adoptat în 2011 a introdus Procedura privind dezechilibrele macroeconomice , un nou sistem de alertă menit să identifice și să stopeze eventualele dezechilibre, mult mai repede ca înainte. Comisia monitorizează o serie de indicatori economici care pot afecta competitivitatea în ansamblu, cum ar fi prețurile la locuințe, costurile forței de muncă și exporturile în afara și în interiorul UE. Dezechilibrele ar putea include, de exemplu, majorările salariale care nu țin cont de nivelul productivității sau o creștere rapidă a prețurilor la locuințe care nu se raportează la cheltuielile totale ale gospodăriilor.

Dacă se identifică dezechilibre excesive, Comisia formulează recomandări pentru a redresa situația, iar Consiliul de miniștri le transmite țării vizate. Autoritățile din țara respectivă trebuie apoi să elaboreze un plan de măsuri corective. În cazul țărilor din zona euro care refuză sistematic să respecte recomandările Comisiei se pot aplica sancțiuni iar pentru restul țărilor, UE poate suspenda finanțările.

Pentru identificarea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice într-o etapă mult mai timpurie, a fost instituită o nouă procedură de supraveghere și de aplicare a normelor: procedura privind dezechilibrele macroeconomice (PDM). PDM are drept obiectiv preîntâmpinarea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice în statele membre, o atenție specială fiind acordată dezechilibrelor macroeconomice care pot avea efecte de contagiune asupra celorlalte state membre. Temeiul juridic: articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeana ; articolele 119,121,136 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene.

Procedura privind dezechilibrele macroeconomice (PDM) este un mecanism de supraveghere și de aplicare a normelor al cărui obiectiv este preîntâmpinarea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice în cadrul UE. Supravegherea efectuată este un element din cadrul semestrului european pentru coordonarea politicilor economice.

Supravegherea se bazează pe:

Un Raport privind mecanismul de alertă (RMA) elaborat de Comisie și bazat pe un tablou de bord cu indicatori și praguri. Indicatorii din tabloul de bord fac referire la dezechilibrele externe (conturi curente, poziția investițională internațională netă, rata de schimb reală efectivă, variații în cotele de export, costul unitar al muncii) și dezechilibrele interne (prețul locuințelor, fluxul de credit din sectorul privat, datoria din sectorul privat, datoria publică, rata șomajului și variații ale datoriei din sectorul financiar). Pentru fiecare indicator s-a stabilit un prag care semnalează posibila apariție a unei probleme specifice; unele praguri sunt diferite pentru statele membre care fac parte și cele care nu fac parte din zona euro. În cazul în care un stat membru depășește o serie de praguri, Comisia efectuează un bilanț aprofundat, și anume o analiză economică suplimentară cu scopul de a stabili dacă pot apărea dezechilibre macroeconomice sau dacă acestea există deja.

Recomandări preventive. În cazul în care, pe baza rezultatului bilanțului aprofundat, Comisia ajunge la concluzia că există dezechilibre macroeconomice, aceasta trebuie să informeze Parlamentul, Consiliul și Eurogrupul. La recomandarea Comisiei, Consiliul poate adresa recomandările necesare statelor membre vizate, în conformitate cu procedura stabilită la articolul 121 alineatul (2) din TFUE. Aceste recomandări preventive din cadrul PDM fac parte din recomandările specifice fiecărei țări adresate de Consiliu fiecărui stat membru, în luna iulie, în cadrul semestrului european.

Recomandări corective în cadrul procedurii de dezechilibru excesiv (PDE). În cazul în care, pe baza rezultatului bilanțului aprofundat, Comisia ajunge la concluzia că statul membru vizat este afectat de dezechilibre excesive, aceasta trebuie să informeze Parlamentul, Consiliul, Eurogrupul, autoritățile europene de supraveghere competente și Comitetul european pentru risc sistemic (CERS). La recomandarea Comisiei, Consiliul poate adopta o recomandare, în conformitate cu articolul 121 alineatul (4) din TFUE, prin care constată existența unui dezechilibru excesiv și recomandă statului membru în cauză să întreprindă măsuri corective. Recomandarea Consiliului trebuie să determine natura și implicațiile dezechilibrelor și să precizeze un set de recomandări de politică care trebuie urmate, precum și termenul până la care statul membru vizat trebuie să transmită un plan de măsuri corective.

Planuri de măsuri corective. Statul membru împotriva căruia s-a inițiat o procedură de dezechilibru excesiv trebuie să prezinte un plan de măsuri corective într-un termen care va fi precizat în recomandarea Consiliului. În termen de două luni de la prezentarea unui plan de măsuri corective și pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul trebuie să evalueze planul prezentat.

Evaluarea măsurilor corective. Pe baza unui raport din partea Comisiei, Consiliul trebuie să stabilească dacă statul membru vizat a întreprins sau nu măsurile corective recomandate. În cazul în care consideră că statul membru nu a întreprins astfel de măsuri, Consiliul trebuie să adopte, pe baza unei recomandări a Comisiei, o decizie (prin vot cu majoritate calificată inversă) prin care constată nerespectarea recomandărilor și formulează o recomandare în care stabilește noi termene pentru întreprinderea măsurilor corective. În acest caz, Consiliul trebuie să informeze Consiliul European.

Sancțiuni financiare posibile. Statele membre care fac parte din zona euro și care nu dau curs recomandărilor formulate în cadrul procedurii de dezechilibru excesiv pot face obiectul unor sancțiuni progresive care pot varia de la un depozit purtător de dobândă până la amenzi anuale. Depozitul purtător de dobândă sau amenda ar trebui să reprezinte 0,1% din PIB.

4. O SUPRAVEGHERE MAI STRICTĂ A BĂNCILOR: PROTEJAREA CONTRIBUABILILOR

Criza datoriilor suverane s-a intersectat cu criza financiară. În lipsa unui cadru european pentru supravegherea activităților din sectorul bancar, guvernele UE au fost nevoite să-și salveze băncile în mod individual și necoordonat, folosind în acest scop banii contribuabililor. Acest lucru a accentuat datoriile și recesiunea în unele țări și, în cele din urmă, a dus la prelungirea crizei financiare, economice și sociale.

Pentru o mai bună supraveghere a sectorului financiar, Consiliul European a recomandat în 2009 instituirea unui cadru unic de reglementare pentru toate instituțiile bancare prezente pe piața unică a UE. Începând din 2010, Comisia a propus aproape 30 de măsuri suplimentare pentru a garanta că toți actorii și toate produsele și piețele financiare din UE fac obiectul unei supravegheri adecvate. S-au înființat noi autorități paneuropene care au, printre altele, rolul de a evalua capacitatea băncilor din UE de a face față unor potențiale șocuri financiare. Scopul acestor măsuri este să garanteze că băncile se comportă responsabil, au suficientă capacitate de creditare și pot garanta depozitele cetățenilor.

Totuși, liderii europeni au recunoscut că, pentru a rupe cercul vicios dintre bănci și datoriile suverane, consolidarea sectorului financiar nu este suficientă, mai ales în zona euro unde se impune o abordare mai integrată. Prin urmare, în iunie 2012, liderii UE s-au pronunțat în favoarea creării unei uniuni bancare. Uniunea bancară face parte dintr-un cadru financiar integrat și este rezultatul a numeroase crize financiare și economice, care a fost apoi conceptualizat atunci când a devenit evident faptul că este nevoie de o reformă care să abordeze deficiențele în materie de reglementare și de supraveghere. Membrii zonei euro fac automat parte din Uniunea bancară, pe când celelalte state membre pot opta să adere. Uniunea bancară se bazează pe trei piloni: (i) Mecanismul unic de supraveghere (MUS), (ii) Mecanismul unic de rezoluție (MUR) și (iii) mecanisme de finanțare conexe, inclusiv un Fond unic de rezoluție (FUR), sisteme de garantare a depozitelor (SGD) și un mecanism de sprijin comun (linie de creditare). Cel din urmă nu este finalizat și va fi discutat ulterior. Cei trei piloni au la bază două seturi orizontale de norme care se aplică tuturor statelor membre: cerințele de capital pentru bănci (pachetul CRD IV) și dispozițiile din Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (BRRD). Pe baza propunerilor Comisiei vizând realizarea treptată a acestui obiectiv, Banca Centrală Europeană (BCE) a devenit, de exemplu, supraveghetorul șef al băncilor din zona euro. Alte propuneri prevăd crearea de instrumente europene pentru restructurarea băncilor falimentare, cum ar fi un fond de ajutor pentru băncile din zona euro, finanțat din taxe impuse băncilor la nivel național. În acest fel se va garanta că sistemul bancar plătește pentru propriile greșeli și că nu se recurge aproape deloc la banii contribuabililor.

Uniunea bancară este o completare esențială adusă Uniunii economice și monetare (UEM) și pieței interne, care stabilește responsabilitatea de supraveghere, rezoluție și finanțare la nivelul UE și forțează băncile din zona euro să respecte aceleași norme. Aceste norme asigură, mai ales, faptul că băncile își asumă riscuri măsurate și că o bancă ce comite o eroare plătește pentru pierderile sale și poate fi în situația de a fi închisă. Prin noile norme care sunt introduse în prezent prin mai multe acte legislative se asigură faptul că băncile și acționarii lor își asumă riscurile și plătesc pentru eventualele pierderi și nu, ca până acum, contribuabilii.

În decembrie 2012, președintele Consiliului European, în strânsă colaborare cu președinții Comisiei, Băncii Centrale Europene (BCE) și Eurogrupului, a elaborat o foaie de parcurs specifică și cu termene-limită bine definite pentru realizarea unei veritabile UEM. Una dintre părțile esențiale ale acestei foi de parcurs a fost crearea unui cadru financiar mai integrat, adică uniunea bancară.

În martie 2013, Parlamentul și Consiliul au încheiat un acord politic privind instituirea primului pilon al uniunii bancare, Mecanismul unic de supraveghere (MUS), care se aplică în cazul tuturor băncilor din zona euro. MUS a fost instituit în cadrul BCE și va fi responsabil pentru supravegherea directă a celor mai mari 128 de bănci, iar autoritățile naționale de supraveghere vor continua să supravegheze alte bănci, responsabilitatea finală fiind însă a BCE. Statele membre din afara zonei euro pot lua parte la MUS. Pentru a evita un posibil conflict de interese, separarea organizațională și operațională a rolurilor BCE în materie de supraveghere și de politică monetară face obiectul unor norme clare. Se prevede ca MUS să fie pe deplin operațional în noiembrie 2014.

În martie 2014, Parlamentul și Consiliul au încheiat un acord politic privind instituirea celui de-al doilea pilon al uniunii bancare, Mecanismul unic de rezoluție (MUR). Principalul obiectiv al MUR este acela de a asigura gestionarea eficientă a unor potențiale falimente bancare în uniunea bancară, contribuabilii și economia reală suportând costuri minime. Domeniul de aplicare al MUR îl reflectă pe cel al MUS, adică acestuia îi revine responsabilitatea finală pentru rezoluția tuturor cazurilor bancare din zona euro, la nivel practic având însă loc o împărțire a sarcinilor între MUR și autoritățile naționale; MUR poartă în mod direct răspunderea pentru băncile importante și pentru cazurile transfrontaliere.

Dacă, pe de-o parte, normele care reglementează uniunea bancară au ca scop să asigure faptul că orice rezoluție este în primul rând finanțată de o bancă și de acționarii acesteia, și, dacă este necesar, parțial și de creditorii unei bănci, pe de altă parte, va mai exista o sursă de finanțare care poate fi folosită în cazul în care nici contribuțiile acționarilor, nici cele a creditorilor unei bănci nu sunt suficiente. Fondul unic de rezoluție (FUR) a fost instituit pentru o astfel de situație printr-un acord interguvernamental (AIG), care va reglementa și dispozițiile legate de transferul contribuțiilor și de mutualizarea FUR. Perioada atât pentru mutualizare, cât și pentru contribuția la FUR este de 8 ani, mutualizarea fiind una nelineară, de 40% în primul an și de încă 20% în al doilea an.

În martie 2014, Parlamentul și Consiliul au încheiat un acord politic referitor la Directiva privind sistemele de garantare a depozitelor (SGD), care contribuie, împreună cu FUR și cu Mecanismul european de stabilitate (MES), la cel de-al treilea pilon al uniunii bancare. Directiva privind SGD stabilește pragul de 100 000 EUR pentru protecția deponenților. Tot aici se solicită protejarea sumelor ridicate în cazul în care apar balanțe temporar mari în urma, de exemplu, vânzării de case. Termenul-limită pentru rambursarea totală a sumelor depuse în cazul unui faliment bancar a fost redus la exact 7 zile, mult mai rapid decât în prezent, iar deponenții vor putea avea acces la sume suficiente pentru cheltuielile de zi cu zi în exact 5 zile. În directivă se recunoaște posibilitatea ca SGD să fie folosite în finanțarea unor măsuri destinate evitării falimentelor bancare, precum și protejării deponenților în cazul în care are loc un faliment.

Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (BRRD) prevede modalitățile prin care băncile aflate în dificultate pot fi supuse rezoluției fără a fi necesare acțiuni de salvare finanțate de contribuabili. Aceasta prevede planuri de redresare și de rezoluție („dispoziții testamentare”), precum și faptul că pierderile trebuie suportate în primul rând de acționari și de creditori și nu prin folosirea fondurilor de stat. În cazul în care este nevoie de fonduri din surse externe, statele membre trebuie să creeze un mecanism de finanțare din contribuții ale sectorului bancar. Cerințele respective se aplică tuturor băncilor și societăților de investiții. În cazul în care sunt afectați deponenții, intervin SGD. Nivelul fondului de rezoluție (sau al mecanismului de prelevare) se ridică la 1 % din depozitele acoperite în 8 ani, dar aceste fonduri pot fi utilizate în cazul unei rezoluții numai după ce 8 % din pasivele băncii au fost deja recapitalizate sau depreciate.

În aprilie 2014, Parlamentul a adoptat pachetul CRD IV compus din cea de-a patra Directivă privind cerințele de capital (CRD) și din Regulamentul privind cerințele de capital (CRR). Aceste două acte legislative transpun în dreptul european cerințele de capital prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții bazate pe principii stabilite la nivel internațional (Basel III). Pachetul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014 și menține condițiile de concurență echitabile din piața unică prin instituirea unui cadru de reglementare unic pentru toate cele 8 200 de bănci din UE. Prin acesta se consolidează standardele privind capitalul și lichiditățile bancare și se abordează natura prociclică a normelor Basel II, precum și cerințele de informare. Și normele privind practicile de despăgubire (de exemplu bonusuri) au fost reformate, la fel și stimulentele pentru acordarea de împrumuturi pentru economia reală, în special pentru IMM-uri. În legislatura următoare (2014-2019), Comisia va prezenta și alte acte legislative de revizuire a anumitor dispoziții din pachetul CRD IV și măsuri de nivelul 2

Sursa: www.BNR.ro

Măsuri adoptate pentru a permite o supraveghere bancară mai integrată:

La 1 ianuarie 2011 au fost înființate trei autorități europene de supraveghere odată cu introducerea unei arhitecturi de supraveghere:

Autoritatea bancară europeană (ABE), care se ocupă de supravegherea bancară, inclusiv supravegherea recapitalizării băncilor,

Autoritatea europeană pentru valori mobiliare și piețe (AEVMP), care se ocupă de supravegherea piețelor de capital

Autoritatea europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale (AEAPO), care se ocupă de supravegherea sectorului asigurărilor.

Cele 27 de autorități naționale de supraveghere sunt reprezentate în toate cele trei autorități de supraveghere. Rolul lor este să contribuie la dezvoltarea unui set unic de norme în domeniul reglementării financiare în Europa, să soluționeze probleme transfrontaliere, să prevină acumularea riscurilor și să ajute la restabilirea unui climat de încredere. Autoritățile europene de supraveghere au roluri specifice: de exemplu, AEVMP exercită la nivelul UE activități de supraveghere a agențiilor de rating, în timp ce ABE și AEAPO efectuează simulări de criză (stress tests) în sectoarele de care sunt responsabile. ABE s-a ocupat și de supravegherea actualului exercițiu de recapitalizare a băncilor din UE. AEVMP poate să interzică anumite produse care amenință stabilitatea sistemului financiar global în situații de urgență.

În plus, Comitetul european pentru riscuri sistemice (CERS) a fost însărcinat cu supravegherea macroprudențială a sistemului financiar din Uniune.

Acest nou cadru de supraveghere financiară a intrat în vigoare în noiembrie 2010.

ABE a avut rezultate bune și și-a creat imediat credibilitate în calitate de instituție nouă. Meritele sale trebuie analizate în funcție de regulile convenite de Consiliu și de Parlamentul European. În prezent, cele mai multe dintre competențele de supraveghere ale sectorului bancar sunt în continuare în mâinile autorităților naționale, ABE având un rol de coordonare. Pe viitor, este clară nevoia de a stabili competențe de supraveghere directe la nivelul UE.

4.2 Obiectivul principal: stabilitatea prețurilor

Obiectivul principal al Eurosistemului de a menține stabilitatea prețurilor constituie dispoziția cea mai importantă a capitolului privind politica monetară din Tratat. Acesta reflectă gândirea economică modernă în ceea ce privește rolul, domeniul de aplicare și limitele politicii monetare și stă la baza structurii instituționale și organizatorice a activității de bancă centrală în cadrul UEM.

Obiectivul de menținere a stabilității prețurilor a fost stabilit prin Tratatul CE din

motive bine întemeiate. În primul rând, decenii de experiență practică și numeroase studii economice sugerează că, prin menținerea durabilă a stabilității prețurilor, politica monetară va contribui în cea mai mare măsură la ameliorarea perspectivelor economice și la îmbunătățirea nivelului de trai al cetățenilor.În al doilea rând, bazele teoretice ale politicii monetare, precum și experiența dobândită în trecut dovedesc faptul că, în ultimă instanță, politica monetară poate influența numai nivelul prețurilor în economie .Astfel, menținerea stabilității prețurilor este singurul obiectiv realizabil al politicii monetare pe termen mediu. În schimb, dincolo de impactul pozitiv exercitat de stabilitatea prețurilor, politica monetară nu are potențialul necesar pentru a exercita o influență durabilă asupra variabilelor reale.

Obiectivul privind stabilitatea prețurilor se referă la nivelul general al prețurilor în economie și implică evitarea atât a inflației, cât și a deflației prelungite. Există mai multe modalități prin care stabilitatea prețurilor contribuie la obținerea unor niveluri ridicate de activitate economică și de ocupare a forței de muncă

Calea de urmat: către o UEM aprofundată și mai corecta

Crizele care sau acumulat începând din 2008 în Europa și în lume sau numărat printre cele mai grave de la Marea criză economică din anii ′30. Ele au reprezentat un test major pentru solidaritatea și integrarea europeană.

Printro colaborare strânsă, Uniunea Europeană și țările membre au reușit să facă față situației și să pună bazele relansării economice. Uniunea Economică și Monetară a fost reformată pentru a garanta stabilitatea financiară și creșterea în UE, prin consolidarea cooperării economice și a monitorizării la nivel european. Banca Centrală Europeană a jucat un rolcheie prin intermediul politicii privind rata dobânzii, contribuind la reinstaurarea unui climat de încredere pe piețe. UE șia consolidat capacitatea de gestionare a crizelor pe mai multe fronturi, pentru a se asigura în primul rând că țările din zona euro evită acumularea de datorii nesustenabile, caută soluții la problema dezechilibrelor economice și nu îi mai pun pe contribuabili în situația de a salva pe viitor băncile falimentare.

Deși sau făcut progrese majore, Uniunea Economică și Monetară nu sa finalizat încă. Pe fondul discuțiilor legate de viitorul UEM, Comisia a publicat în 2012 Proiectul pentru o Uniune Economică și Monetară profundă și veritabilă. Proiectul arată ce se poate face pentru a consolida Uniunea Economică și Monetară în anii următori și propune un calendar pentru realizarea de reforme. De asemenea, pledează pentru integrarea mai rapidă și mai profundă a țărilor din zona euro, lăsând totuși și altor state posibilitatea de a participa în viitor, dacă își doresc acest lucru. Concret, proiectul prevede pentru zona euro:

o uniune bancară, cu supravegherea strictă a piețelor financiare și a băncilor (deja introdusă) și cu norme și fonduri comune pentru a ajuta băncile în dificultate, pentru a garanta că acestea se comportă responsabil și pentru a-i proteja pe contribuabili;

o uniune economică mai profundă care să sprijine uniunea monetară, cu investiții direcționate către stimularea creșterii și a competitivității, dar și cu o puternică dimensiune socială;

o uniune bugetară (*) care să garanteze soliditatea finanțelor publice și să sporească solidaritatea financiară dintre țări pe timp de criză.

Uniunea bancară este în prezent în curs de implementare în țările din zona euro însă, pentru realizarea unei uniuni economice și bugetare mai profunde, va fi nevoie de modificarea tratatelor UE. Cooperarea strânsă în materie de politici bancare, economice și bugetare trebuie însoțită de mecanisme mai solide, care să legitimeze deciziile luate în comun, să garanteze controlul democratic necesar al guvernelor europene și să faciliteze participarea cetățenilor la procesul decizional. Altfel spus, Comisia va depune toate eforturile pentru realizarea unei veritabile uniuni politice.

1. SEMESTRUL EUROPEAN: O NOUĂ ABORDARE A COOPERĂRII ECONOMICE

Europa 2020 (*) este strategia actuală a UE pentru creștere economică și crearea de locuri de muncă. Elementul său esențial este „semestrul european”, lansat în 2010, ca ciclu anual de coordonare a politicilor economice și de dialog între instituțiile europene, guvernele statelor membre și parlamentele naționale. Ca parte a acestui exercițiu, Comisia verifică starea economiei și finanțelor statelor membre, în cadrul așanumitei Analize anuale a creșterii (AAC). Rezultatele sale sunt publicate în noiembrie și ulterior discutate în detaliu de autoritățile naționale și europene. În perioada maiiunie a anului următor, Comisia formulează recomandări de politică economică și bugetară, adaptate la contextul național („recomandări de țară”). Acestea sunt discutate și adoptate de toți liderii și miniștrii de finanțe din UE. Recomandările își propun, printre altele: să contribuie la relansarea creșterii, să stimuleze crearea de locuri de muncă, să îmbunătățească oportunitățile de formare, educație și ucenicie, să faciliteze accesul IMMurilor la finanțare, să stimuleze creșterea prin încurajarea cercetării și inovării.

Semestrul european consolidează Uniunea Economică și Monetară în ansamblu. Prin colaborare pot fi puse în aplicare soluții pe termen lung, mult mai eficiente decât remediile rapide menite să faciliteze atingerea unor obiective pe termen scurt. De asemenea, semestrul european oferă un cadru și un calendar anual obligatoriu pentru gestionarea noilor măsuri menite să contracareze criza și să promoveze creșterea, care au fost adoptate de la începutul crizei și până în prezent .Semestrul european urmărește consolidarea guvernanței economice printr-o coordonare mai strictă a elaborării politicilor economice în UE.

Ce schimbări propune Strategia Europa 2020?

Pentru a măsura progresele realizate în îndeplinirea obiectivelor Strategiei 2020, au fost stabilite 5 obiective majore la nivelul Uniunii Europene:

Ocuparea forței de muncă: o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani;

Cercetare, dezvoltare și inovare: un nivel al investițiilor publice și private în cercetare și dezvoltare de 3% din PIB-ul UE;

Schimbări climatice și energie: reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră față de nivelurile înregistrate în 1990, creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%, creșterea cu 20% a eficienței energetice;

Educație: reducerea abandonului școlar la sub 10%, creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani;

Sărăcie și excluziune socială: reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.

Stategia Europa 2020 propune o creștere economică a Uniunii Europene, dezvolată pe 3 piloni (3 priorități majore) și definită prin 5 obiective generale. Deși eforturile statelor membre sunt esențiale pentru a atingerea acestor obiective, Uniunea Europeană susține implementarea cu succes a strategiei, prin inițierea a 7 acțiuni majore / emblematice, asociate celor 7 domenii cheie de acțiune identificate.

UE a luat măsuri decisive pentru a preveni apariția unor crize similare în viitor și pentru a relansa creșterea, printro mai bună coordonare a procesului decizional.

Lecții învățate: intensificarea cooperării

Criza a arătat clar că țările din UE, în special cele din zona euro, sunt atât de interconectate încât nu pot progresa decât împreună. Dacă una este prosperă și celelalte beneficiază de pe urma acestei prosperități; dacă una eșuează și celelalte suferă. Aplicând principiul solidaritate în schimbul solidității, țările din zona euro au oferit Greciei, Irlandei, Portugaliei și Ciprului asistență financiară condiționată, ajutându-le, în special, să evite acumularea de datorii excesive și să reintre pe calea către prosperitate economică și noi locuri de muncă (a se vedea ilustrația de mai jos). Între timp, Spania a primit ajutor financiar pentru a-și redresa sectorul banca.

Principiul de bază este că o solidaritate mai mare nu se poate oferi decât în schimbul asumării unei responsabilități mai mari, iar aceasta, la rândul său, nu poate rezulta decât dintrun proces profund democratic.

O altă lecție importantă ne învață că țările aflate întrun sistem economic interdependent, cum este zona euro, nu pot permite acumularea la nesfârșit a deficitelor și datoriei. În mod similar, divergențele economice dintre țările UE cu privire la creștere și competitivitate nu pot fi lăsate necorectate. Uniunea monetară nu poate funcționa în absența unei uniuni economice mai profunde, care necesită o mai mare integrare politică. De aceea, începând din 2010, guvernele naționale au decis să își consolideze cooperarea la nivelul UE, introducând o serie de măsuri noi, prezentate mai jos. Scopul acestora este să pună la dispoziția Uniunii mijloacele de care are nevoie pentru a acționa eficient, atât pentru a preveni apariția unor crize similare, cât și pentru a impulsiona creșterea și crearea de locuri de muncă peste tot în UE. Măsurile implică o consolidare semnificativă a cooperării economice și politice, în special între țările din zona euro, acum și în viitor.

Ce am învățat de la criză?

Criza ne-a arătat că amenințările la adresa stabilității macrofinanciare se poate dezvolta sub o aparentă liniștite a prețurilor stabile, a outputului de producție redus și a finanțelor publice sănătoase. Criza ne-a arătat că reglementarea financiară poate avea un impact macroeconomic major. Deficiențele de reglementare, inclusiv în zonele de reglementare și supraveghere, au permis creșterea riscurilor majore, permițând explozia bulei imobiliare din Statele Unite să se transforme într-o criză globală.

http://www.fin.ase.ro/

WWW.BNR.RO

WWW.ECB.COM

http://europedirect.centras.ro/europa-2020-si-semestrul-european-1.html

http://www.esm.europa.eu/publications/index.html

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/trezorerie/Persp_comp_UE.pdf

http://store.ectap.ro/articole/829_ro.pdf

www.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_4.2.2.html

https://www.ecb.europa.eu/pub/annual/html/index.en.html