Sistemul Monetar European. Evolutii Si Perspective
Cuprins:
Introducere……………………………………………………………………………1
Capitolul 1. Istoricul Sistemului Monetar European……………….2
1.1 Origini și începuturi ale Sistemului Monetar European………………….3
1.2 Teoria zonelor monetare optime……………………………………………….10
Capitolul 2. Introducerea monedei unice europene………………..14
2.1 Noul proiect de unificare monetară
2.2 Funcționarea monedei unice euro
2.3 Sistemul European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană
2.3.1. Structura Băncii Centrale Europene
2.3.2. Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană
2.3.3. Sistemul de derulare a plăților transfrontaliere TARGET…………..
Capitolul 3. Zona euro și schimbările generate după introducerea monedei unice
Cap 4 Concluzii și Propuneri
Bibliografie
Anexe
Introducere
Moneda concentrează puterea. Indiferent de modul de organizare al societății și de modificările din cadrul sistemelor monetare, moneda a îndeplinit roluri și funcții esențiale. Ea a declanșat și finanțat războaie, a dezvoltat și prăbușit economii, a reunit țări în regiuni și blocuri monetare, a stimulat comerțul mondial, a accentuat dezechilibre între țări, a constrâns instituții și reglementări speciale. Astfel spus, moneda a delimitat cel mai spectaculos salt al omenirii, din momentul trecerii de la economia nemonetară la cea monetară. Un salt care încă nu s-a finalizat, pentru că astăzi asistăm la alte aspecte ale monedei și instituțiilor monetare: moneda privată, moneda unică, moneda electronică. Problematica relațiilor monetare internaționale, adeseori controversată în plan toretic, a fost și continuă să rămână un subiect cu un oarecare grad de dificultate. În acest sens, având drept scop îndrumător două coordonate – simplificarea și rigoarea, voi încerca să îmbin diferitele modalități de abordare. O abordare istorică ne va ajuta să cunoaștem evoluția, permanența, importanța teoriei și rezultatele obținute.
Parcurgând paginile care urmează, voi prezenta Sistemul Monetar European cu evoluțiile si perspectivele aferente acestuia. După care voi aborda problematica monedei unice europene. Și în final voi veni cu zona euro și schimbările generate după introducerea monedei unice.
1. Istoricul Sistemului Monetar European
În decursul istoriei, toate sistemele monetare competente s-au izbit de același obstacol: cel al stabilirii ajustărilor necesare, fără un rezultat convenabil până în prezent. Această dificultate este legată, în mod evident, de procesul de internaționalizare un deficit al balanței curente reprezintă, o serie de dezechilibre interne, dar poate fi generat și de excedentele partenerilor. S-a crezut că sistemul instituit la Bretton – Woods va diminua asemenea inconveniente prin introducerea producerilor de revizuire a ratelor de schimb sau prin împrumuturile de ajustare. În realitate s-a produs acel efect de asimetrie, pus în evidență de Robert Triffin: dacă SUA ducea, pe plan intern, o politică economică ce viza restabilirea echilibrului balanței curente, asigurând, totodată, credibilitatea procesului convertibilității dolarului în aur, exista riscul diminuării lichidităților internaționale care își aveau originea tocmai în deficitul american. Dacă, în sens invers, evoluția deficitelor era lăsată liberă, în sensul creșterii lor, se producea alimentarea restului lumii cu lichidității (cu riscurile inflaționiste) ceea ce a determinat, neputința asigurării convertibilității efective a dolarului în aur.
Cu toate acestea, sistemul actual al cursurilor flotante a permis, în continuare, agravarea și durabilitatea dezechilibrelor americane, deficitul balanței curente accentând tensiunile economice internaționale volatilitatea, cursurilor de schimb și ratelor dobânzii, întărindu-se, astfel, dezechilibrul fenomenului.
Evoluțiile economiei mondiale din ultimii ani, 1995 – 1997 și anume relansarea economică din țările industrializate, pe fondul unei inflații foarte scăzute, menținerea procesului de creștere susținută în numeroase țări în dezvoltare, stoparea declinului și demararea creșterii în economiile în tranziție confirmă necesitatea, importanța și puterea decisivă a politicilor macroeconomice sănătoasă pentru o creștere economică durabilă. Transformările impresionante din economia mondială, în principal, următoarele trei mai importante, pun într-o lumină nouă rolul instituției FMI.
– creșterea și internaționalizarea rapidă a piețelor private de capital având, drept consecință, un sistem monetar european mai vulnerabil la dezeichilibrele macroeconomice din țările industrializate și îndeosebi la orice distorsiune sau abatere a cursului de schimb de la datele economice fundamentale;
– marile curente de integrare regională, economică și monetară, îndeosebi în Europa, dar și în alte părți ale lumii;
– trecerea la convertibilitatea monetară pentru tranzacțiile curente într-un număr impresionant de țări și reformele bazate pe mecanismele de piață.
Aceste recipricotăți fără precedent necesită o creștere a responsabilității Fondului, fiind foarte important ca instituția să-și îndeplinească în mod eficient misiunea sa de monitorizare. Creșterea numărului de țări membre a determinat o schimbare de optică, chiar și din partea pozițiilor mai reținute care recunosc, în prezent, rolul consultanței economice, asistenței financiare și programelor de pregătire acordate de FMI unui număr record de guverne.
În ceea ce privește Sistemul Monetar European acesta este un sistem dual, presupunând, flexibilitatea față de moneda țărilor terțe, cu marje de fluctuație strânsă față de partenerii europeni.
Sistemul Monetar European a fost reglementat în cadrul CEE, ultimele evoluții instituționale fiind reprezentate prin acordurile de la Maastricht (1992) și Amsterdam (1997). SME stabilește marjele de fluctuație și modalitățile de intervenție pe piață. În general, asemenea reglementări pot atribui un rol aparte unor monede (cazul dolarului în cadrul sistemului de la Bretton – Woods) sau pot împuternici anumite regimuri de schimb, interzicându-le pe celelalte. Statutul modificat al FMI interzice, în prezent, orice ancoraj față de aur. Instituirea flotării generalizate poate fi considerată și ca un proces de dereglementare a Sistemului Monetar European.
1.1 Origini și începuturi ale Sistemului Monetar European
Începuturile procesului de integrare europeană se plasează la sfârșitul deceniului al 6-lea și începutul deceniului al 7-lea al secolului XX și a fost creat în decursul a 10 ani, pe fondul încheierii formării uniunii vamale și a lansării Politicii Agricole Comune, au avut loc o serie de întâmplări de natură monetar financiară la nivelul statelor membre, urmărindu-se în special creșterea economică, mai buna utilizare a forței de muncă și ameliorarea mediului și nivelului de viață; stabilizarea relațiilor economice și monetare internaționale.
Bazele construcției monetare europene au fost puse la reuniunea de la Haga (decembrie 1969), în cursul căreia Consiliul European adoptă o directivă de relansare a construcției comunitare. Planul Werner a fost repus în cauză de criza Sistemului Monetar Internațional.
Din acest considerent în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au determinat obiectivele și etapele uniunii Monetare. Prin prisma acelui plan, uniunea monetară avea drept scop „convertibilitatea deplină și irevocabilă a monedelor statelor membre eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fluxurilor de capital”.
Planul Werner, împuternicit de către ECOFIN (Consiliul de Afaceri Economice și Financiare) în 1971, nu a putut fi pus în practică datorită circumstanței economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care sprijinea sistemul de cursuri fixe, refuzarea ideii de înființare a unei instituții monetare comune și de întrebuințare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar.
Începund cu aprilie 1972, a fost pus în aplicare acordul cunoscut sub numele de „șarpele monetar” în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunității Economice Europene, păstrând între ele o marjă de fluctuație +/- 2,25 % având drept răsucire dolarul american, prin urmare între moneda cea mai bine cotată și cea mai slab cotată putea să existe o distanță de maximum 4,5 % . Menținerea raporturilor valorice stabilite între monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale.
Sistemul „șarpele monetar” a funcționat cu dificultate, cu dese momente de retrageri și reveniri ale statelor membre și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare.
El a fost substituit de către Sistemul Monetar European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza opiniei comune a cancelarului Helmet Schmidt și a președintelui Franței Valery Giscard d`Estaing s-a generat Sistemul Monetar European, apreciat ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spațiul comunitar, dar și ca o verigă de legătură între Bretton Woods și Uniunea Economică și Monetară.
Sistemul Monetar European a intrat în vigoare la 13 martie 1979 reprezentând același mecanism al „șarpelui monetar” (1972) îmbunătățit inițial și urmat de procesul de înființare a monedei unice EURO, cu începere din anul 1993. Un element nou apărut a fost tuturor monedelor comunitare.
Șarpele monetar
Acordul de la Washington din 1971, prin care profitul de variație a monedelor s-au modificat de la +/- 1 % la +/- 2,25 %, nu a asigurat decât un echilibru limitat a ratelor de schimb. În cazul în care o monedă este la granița superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planșeu”), rezultă că cele două monede notează o abatere a cursului de 4,5 % vis – a – vis de definiția oficială. Dacă o monedă care se află la nivelul plafon trece la nivelul planșeu, în timp ce o altă monedă succedă un parcurs invers, reiese că distanța va ajunge la 9 %.
Consiliul de miniștri al CEE decide la data de 21 martie 1972 simplificarea marjelor de fluctuație ale monedelor europene la jumătate față de ceea ce se aprobase în 1971. Această cocncluzie a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de 10 aprilie 1972, moment în care se constituie șarpele monetar. Numirea era dată de imaginea evoluției cursului monedelor europene.
Prin acordul de la Bâle și crearea „șarpelui tunel”, marjele de fluctuare ale monedelor europene sunt stabilite la +/- 2,5 % față de alte monede europene și la +/- 4,5 față de $.
Tunelul și șarpele monetar impuneau aceleași reguli de intervenție pentru băncile centrale, în vederea resăectării parităților.
Un punct esențial al „șarpelui monetar” a fost faptul ca dolarul nu era singura monedă de intervenți. Băncile centrale, care trebuiau să intervină pentru menținerea parității față de $ și alte monede europene, trebuiau să dețină importante rezerve valutare, diversificate.
La un an după crearea acestui mecanism „șarpele” iese din tunel, ca urmare a crizelor financiare; în ianuarie 1973, dolarul era subevaluat cu 10 %, în martie 1973, marca germană era supraevaluată cu 3 %, iar monedele Italiei, Irlandei și Marii Britanii au părăsit „șarpele” prin partea inferioară a tunelului. În ianuarie 1974 șarpele monetar era „anemic” și în cadrul acestui mecanism nu mai existau decât 4 monede: marca, guldenul olandez, francul belgian și coroana daneză.
La sfârșitul anului 1974 s-a declanșat eșecul șarpelui monetar, dar tentativa construcției unui asemenea mecanism se înscrie într-un proiect al unei uniuni monetare mai ambițioase: coordonarea politicilor economice și monetare pentru punerea în aplicare a unei monede europene.
Acest proiect a fost preluat după 4 ani, prin crearea Sistemului Monetar European și a monedei ECU.
Acestea formează, în evoluțiua lor, o linie ondulată („un șarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuație autorizate de sistemul monetar internațional. Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuație vis – a – vis de dolar încetează să existe, o dată cu trecerea la fluctuația liberă a monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
șarpele în tunel (24 aprilie 1972 – 11 martie 1973)
șarpele fără tunel ( 12 martie 1973 – 12 martie 1979)
Șarpele în tunel
Acesta se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene față de $ SUA respectiv o rată de +/- 2,25 % față de $ și +/- 4,5 % între monedele europene. Astfel, există două tipuri de marje față de $ (inferioară și superioară), care formeză un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursului de schimb ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piață a unei al unei monede se apropie de limitele stabilite, este necesară intervenția Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.
Șarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deținătorilor de $ care au încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piața liberă de la Londra.
În aceste condiții, țările europene au eliminat obligația menținerii unei limite de flucutație față de $ american, dar mențin același nivel de fluctuație între monedele europene (+/- 4,5 %), mecanismul fiind șarpele fără tunel.
În decursul perioadei în care a funcționat, mecanismul „șarpelui” monetar a cunoscut momente dificile.
În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să mențină cursul monedei slabe, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneză părăsește „șarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage și revine în ianurie 1974, respectiv iulie 1975.
Șarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori, guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce, în anul 1979, țările europene încearcă o altă modalitate de asiguarare a stabilității monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
Principalele tratate semnate pentru crearea unei comunități economice sunt în număr de două și respectiv:
1. Tratatul de la Paris în anul 1951, Tratatul vu privire la Comunitatea Economică, a Cărbunelui și Oțelului la care participă șase țări: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca).
2. Tratatul de la Roma în anul 1957, Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) și Tratatul privind crearea Comunității Economice europene (CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcțiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activității monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:
realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecții comune tarifare față de terți;
realizarea libertății de circulație a capitalurilor, a forței de muncă și a serviciilor;
realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii;
Integrarea monetară în cadrul SME este inițiată prin mecanismul „șarpele monetar” (1972), continuată cu înființarea SME (în 1979) și urmată de procesul înființării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.
Obiectivul principal al Sistemului Monetar European este acela de creare „a unei zone de stabilitate monetară” în Europa. Procesul de negociere pentru adoptare a Sistemului Monetar European a inceput în anul 1978 și finalizat în 1979 de către cele nouă țări membre ale Comunității Europene. Între 6 – 7 iulie 1978, cancelarul german Schmidt și președintele francez Giscar d`Estaign au propus lansarea unui sistem de cooperare monetară, la care să participe toate monedele comunitare.
În decembrie 1978 a fost aprobat de către cei opt membri ai Comunității Europene. Sistmul Monetar European ce constituie punctul de intrare pentru valori de țări care aderă la Uniunea Europeană. Acest sistem a fost constituit pentru a evita fluctuațiile mari ale ratei de schimb valutar în țările intraeuropene.
După ce în anul 1971 a căzut sistemul Bretton Woods, țările membre ale CEE au convenit, în anul următor, pentru a menține stabil cursul de schimb, prin prevenirea fluctuațiilor cursului de schimb, de mai mult de 2,25 %. În anul 1979, acest sistem a fost înlocuit cu Sistemul Monetar European, fiind definită Unitatea Monetară Europeană. Sistemul Monetar European este precursorul Uniunii Economice și Monetare, ce a condus la stabilirea monedei euro.
Sistemul Monetar European este constituit ca o prefață la unificarea monetară. Sistemul Monetar va facilita convergența dezvoltării economice și va înviora procesul trecerii la Uniunea Eropeană.
Sistemul Monetar European are însemnătatea unei suprafețe monetare fixate față de marca și politica monetară germană.
Trăsăturile principale ale sistemului, la lansare, au fost următoarele:
obilgația de a interveni nelimitat în cadrul marjei de fluctuație;
indicatorul de divergență;
facilități de creditare;
mecansimul de decontare în ECU;
Sistemul Monetar European era un sistem de cursuri de schimb, care obliga țările membre să intervină pe piață pentru a menține cursul de schimb al monedelor în cadrul unor limite de variație stabilite.
Elementele de bază ale acordului sunt:
1. ECU cu acest aranjament, se stabilește o rată de schimb valutar cu o bandă îngustă de +/- 2,25 % și o bandă mai largă de +/- 6 %;
2. Mecanismul ratei de schimb (ERM);
3. o extindere a facilităților de credite europene;
4. Fondul Monetar de Cooperare, creat în octombrie 1972 și alocă băncilor centrale ți membrilor săi în schimbul aurului depozite în dolari americani.
Chiar dacă noua valută a fost desemnată ca o ancoră marca gemană și Budesbank au apărut ca centre ale EMS (Sistemul Monetar European). Datorită puterii sale, precum și politicile reduse de inflație a băncii, toate celelalte monede au fost nevoite să urmeze exemplul în cazul în care au vrut să rămână în teritoriul sistemului. În cele din urmă, această situație a dus la teritoriul sistemului. În cele din urmă, această situație a dus la nemulțumirea în majoritatea țărilor, și a fost una dintre forțele principale din spatele unității a uniunii monetare (adică euro).
Ajustări periodice precum ridicări puternice ale valorii valutei și reducerea ale celor mai slabe, dar după 1986 modificările naționale ale ratelor dobânzii au fost utilizate pentru a menține monedele într-un interval îngust. La începutul anului 1990 Sistemul Monetar European a fost presat de diferite politici și condiții din partea membrilor saăi, în special Germania reunită recent, și Marea Britanie (care a refuzat inițial să se alăture dar a făcut acest lucru în 1990), care din motive economice s-a retras din sistem în luma septembrie 1992. Așa zise „atacuri speculative” au fost asupra francului francez în cursul anului următor a dus la Compromis Bruxelles în august 1993, care a stabilit bandaă de fluctuație de + 15%.
Componentele Sistemului Monetar European
Principalele componente ale sistemului au fost:
1. Unitatea de cont Europeană (ECU) utilizată în decotările financiare;
2. Un fond de Cooperare monetară instituit în 1973;
3. Mecansimul ratei de schimb;
4. Institutul Monetar European;
1. ECU (Eropean Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunității Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a repreyentat o monedă nominală, de fapt un coș monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia.
Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European.
Inițial paritatea ECU – Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacțiilor financiar – monetare, (inclusiv emisiunilor de obligații și a altor titluri de creanță), publice și private de unde și denumirile de ECU public și respectiv ECU privat, și mai puțin (aproximativ1%) pentru acoperirea tranzacțiilor comerciale.
Ulterior, funcția de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de euro iar din 1999 ECU și-a încetat existența.
În conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziția coșului monetar ECU a fost „înghețată” la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziției coșului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării în cadrul coșului a pesetei și escudo-ului.
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca la începutul celei de a treia etape, numele dat monedei europene să fie acela de euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limibile ofociale ale Uniunii Europene.
2. Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari (fiecare în proporție de 20 %) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb.
Fondul funcționa pe perincipiul acordării decredite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanței de plăți și mecanismul mobilizării de ECU.
Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.
3. Institutul Monetar European a fost înființat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente și proceduri financiare specifice, Institutul Monetar Eropean avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor.
Resursele s-au constituit din contribuția băncilor centrale, calculate 50 % în funcție de populație și de 50 % în funcție de PIB.
4. Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuațiile în volare nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre.
Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influența valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii și al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede.
În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri. Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 și Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu afăcut parte din mecanism datorită economiei neperformante, iar Luxemburg-ul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în același timp, o rată centrală de paritate în ECU.
Inițial, monedelor li s-a permis o fluctuație de +/- 2,25 % în jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6 % datorită unei inflații crescute și dificultăților politice interne.
Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb a înregistrat o serie de trăsături particulare, în sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de refrințe extraeuropeană.
În același timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992 – 1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15 % a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilitatea operațională și crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s-a aoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2, în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro.
Acest mecanism permite intervenția de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor membre, atunci când cursul de schimb depășește marja de +/- 15 % față de cursul central.
Din MRS 2 (Mecanismul ratei de schimb) fac parte statele membre din zona din zona euro și Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuație de +/- 2,25 %.) precum și un număr de șase state membre nou intrate în spațiul comunitar în 2004.
Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsării acestora pentru a atinge convergența necesară intrării în zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcționarea mecanismului ratei de schimb sunt:
creșterea stabilității mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiționale și de afaceri;
acțiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menținere a valorii monedelor lor;
impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflației prin stabilirea prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;
mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb și, prin aceasta, a utilizării mecansimului prețurilor ca instrument de alocare a resurselor;
stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilirea cursului de schimb; în absența acestei stabilități, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătură cu exportul;
stimularea firmelor mici și mijlocii mai puțin expuse riscului legat de cursul de schimb;
creșterea schimburilor comerciale la nivel intraunional;
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporții cum au fost cea din 1992, au fost:
faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menționată prin intervenție guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piața;
faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenția lor la stabilitatea acestora;
mecanismul a funcționat bine în condițiile unor rate ale inflației scăzute și constante, dar a reacționat violent și negativ în momentul în care pe piață au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;
a încurajat speculanții care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;
a contribuit la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranității monetare asupra economiilor naționale cu toate implicațiile care derivă din acest aspect;
Funcționarea Sistemului Monetar European și în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuație în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenței băncilor centrale, generând așa numita „trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în același timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe și o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilirea ratei de schimb combinată cu un riguros al mișcării capitalurilor.
Independența monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflației însă șocurile petroliere din anii `70 au determinat o creștere a diferenței dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei prin renunțarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunțare la independența în stabilirea ratei inflației și menținerea sistemului cursurilor fixe.
Soluția aleasă a fost aceea a menținerii divergențelor între ratele inflației și ajustarea ratelor de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern și extern.
În același timp, evoluția Sistemului Monetar Eurpean a condus la reducerea imprectibilității cursului de schimb între monedele componente ale acestuia, introducerea și creșterea gradului de convergență între ratele inflației la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creștere a ofertei de bani din ce în ce mai mici și mai apropiate.
Transformarea Comunității Europene în Uniune Economică și Monetară, așa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii economice și monetare, cunoscut și sub numele de Raportul Delors.
Acest raport a prefigurat construcția noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice.
1.2 Teoria zonelor monetare optime
În economia internațională, o regiune monetară optimă este definită ca o regiune geografică unde eficiența economică ar fi maximizată dacă s-ar folosi o singură monedă. O altă definire a conceptului de zonă monetară optimă ar putea fi că o zonă monetară optimă este un spațiu economic unde factorii de producție (capital, muncă) sunt suficient de mobili pentru a realiza o ajustare în caz de șoc asimetric. În schimb, dacă o regiune este atinsă asimetric de un șoc și dacă factorii de producție nu sunt destuli de mobili, o altă formă de ajustare va trebui utilizată, cum ar fi rata de schimb. Deci, în acest caz regiunile nu constituie o zonă monetară optimă, ele nu pot deci să formeze o uniune monetară căci flexibilitatea ratei de schimb îi este indispensabilă.
Teoria OCA descrie de fapt caracteristicile optime care permit fuziunea mai multor monede naționale și crearea unei singure monede globale. Teoria este utilizată adesea ca argumentație în sprijinul creării unei uniuni monetare într-o regiune, ca una din ultimele etape ale integrării economice. O regiune monetară optimă poate fi – și adesea este – mai mare decât o țară. De exemplu, rațiunea care a stat în spatele creării monedei euro este aceea că țările europene, luate individual, nu formează o arie monetară optimă, dar Europa ca întreg formează o asemenea regiune.
Fără nici un dubiu, Sistemul Monetar European a permis concretizarea obiectivelor politice ale membrilor fondatori, conferind Comunității Europene o poziție mai puternică pe plan internațional. Totuși, viitorul obiectivelor Comunității Europene depindea și de realizarea obiectivelor economice, în acest caz, situația fiind mai ambiguă, pentru că decizia de a avea rate de schimb fixe putea duce, și a dus, în principiu, la avantaje, dar și la dezavantaje. Modificându-și rata de schimb o țară poate să absoarbă efectele perturbante ale șocurilor asimetrice; pe de altă parte, flexibilitatea cursurilor de schimb poate avea efecte nedorite, cum ar fi eliminarea treptată a implicării guvernelor în controlul inflației. Pentru a măsura costurile economice, pe care o țară trebuie să le suporte prin trecerea la cursurile de schimb fixe, în raport cu avantajele acestei decizii, trebuie să existe un cadru sistemic de analiză privind gradul în care țara respectivă își pierde stabilitatea economică, cât și câștigurile în eficiență și credibilitatea pe care le poate obține.
În teorie, o arie monetară optimă poate fi chiar mai mică decât o țară. Unii economiști sunt de părere că Statele Unite, de exemplu, sunt formate din două regiuni monetare optime. Așadar, această țară ar trebui să aibă, potrivit acestei opinii, două monede, una pentru jumătatea de est, cealaltă petru jumătatea de vest.
Teoria regiunii monetare optime a fost creată de economistul Robert Mundell (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1999). Cu toate acestea, alți cercetători îi acordă pionieratul pentru această idee economistului american Abba Lerner, care ar fi vorbit despre conceptul de arie monetară optimă cu ani înaintea lui Mundell.
Robert Mundell a demonstrat importanța regimurilor cursului de schimb; în cazul în care cursul de schimb este flotant, politica monetară devine puternică, iar politica fiscală slabă. Inversul este valabil atunci când există un curs de schimb fix. În cazul unei mobilități perfecte a capitalului, ratele externe ale dobânzii coincid cu cele interne, presupunând un curs de schimb fix. În aceste condiții, Banca Centrală trebuie să intervină pe piața monetară în vederea satisfacerii cererii de monedă externă și, ca urmare, Banca Centrală pierde controlul ofertei de monedă, pe care o adaptează pasiv la cererea de monedă.
Costurile și beneficiile pe care le poate avea o țară care aderă la o zonă în care cursurile de schimb sunt fixe, cum a fost Sistemul Monetar European, depind de măsura în care propria economie se poate integra și face față concurenței economiilor potențialilor parteneri.
Analiza care a dus la această concluzie e cunoscută sub numele de Zonele Monetare optime. Aceasta a indicat că un sistem de cursuri de schimb fixe e potrivit pentru acele țări integrate în comerțul internațional și în care factorii de producție sunt destul de mobili.
Mundell subliniază deasemenea importanța unei mari mobilități a forței de muncă în scopul contracarării unei distorsiuni care pot să apară. El presupune că într-o zonă monetară optimă tendința de migrare este destul de mare pentru a asigura ocuparea deplină atunci când una dintre regiuni cunoaște un șoc asimetric.
Zonele monetare optime sunt spații economice unde factorii de producție (capital și muncă) sunt suficient de mobili pentru a realiza o ajustare în caz de șoc asmetric. Dacă o regiune este atinsă de un asemenea șoc, iar factorii de producție nu sunt destul de mobili, țara respectivă va trebui să utilizeze o formă de ajustare, cum ar fi rata de schimb. În acest fel, regiunea nu poate fi o zonă monetară optimă. Rezultatul ar fi că un spațiu în care cursurile de schimb sunt fixe, servește mai bine interesele economice ale fiecăruia din membrii săi dacă schimburile de bunuri și factori sunt intense.
Această perspectivă arată de ce S.U.A, Japonia și Europa permit monedelor lor să fluctueze între ele, și chiar dacă aceste regiuni întrețin relații comerciale una cu cealaltă, mobilitatea interregională a forței de muncă este slabă.
Întrebarea exprimată de Mundell în articolul său referitor la zonele monetare optime din 1961, a fost radicală: „Când este oportun pentru un număr de regiuni să renunțe la suveranitatea monedei lor în favoarea unei monede comune?”. Articolul menționează pe scurt avantajele și dezavantajele unei monede comune, dezavantajul major fiind dificultatea menținerii ocupării când cererea internă se schimbă sau când șocurile asimetrice cer o reducere reală a salariului într-o regiune particulară. Analiza lui Mundell este simplă, dar concluziile sunt numeroase și clare. Autorul introduce comerțul exterior și mișcările de capital în modelul IS – LM al unei economii închise, aceasta permițându-i să arate că efectele politicii de stabilizare depind de gradul de mobilitate al capitalului.
În general vorbind, teoria ariei monetare optime se ocupă de relațiile dintre țări, regiuni și monede naționale. Lumea în care trăim nu este unitară din punct de vedere politic. Ea se împarte în aproape 200 de state independente, marea lor majoritate fiind împărțite în mai multe regiuni. Problema monedei naționale poate avea o prioritate destul de scăzută la momentul formării unui nou stat. De exemplu, zecile de țări care s-au format odată cu destrămarea imperiilor coloniale, sau statele apărute după colapsul Uniunii Sovietice, aparțineau toate aceleiași zone monetare. Totuși, în ciuda dificultăților economice previzibile aduse de câștigarea independenței, se vorbește foarte puțin despre chestiunea eventualelor zone monetare optime care existau înainte de dezintegrarea fostelor imperii coloniale sau a fostelor țări socialiste. Pe de altă, parte, problema zonei monetare unice a fost (și încă mai este, într-o anumită măsură) în centrul discuțiilor cu privire la integrarea economică europeană.
Creteriile unei zone monetare optime
O țară are mai multe avantaje odată ce aderă la o zonă monetară, dacă economia sa e bine integrată cu celelalte economii ale țărilor membre. Gradul global de integrare economică se poate estima dacă se ia în calcul integrarea piețelor bunurilor – adică dezvoltarea schimburilor și integrarea piețelor factorilor – sau ușurința cu care se deplasează forța de muncă și capitalul.
Potrivit economistului Julius Horvath caracteristicile principale ale unei regiuni monetare optime sunt următoarele:
1. Mobilitatea forței de muncă în cadrul regiunii. Care cuprinde posibilitatea reală, fizică, de a călători (vize, legislația privind drepturile lucrătorilor etc.), lipsa granițelor culturale (cum ar fi limbile diferite) și multiplele aranjamente la nivel instituțional (de exemplu, posibilitatea ca un lucrător ieșit la pensie să-și poată primi pensia în altă țară sau regiune).
2. Mobilitatea capitalurilor și flexibilitatea salariilor și a prețurilor în cadrul regiunii. Aceast fapt înseamnă că oferta și cererea, ca forțe ale pieței, repartizează automat banii și bunurile acolo unde este nevoie de ele. În realitate, această condiție teoretică nu este niciodată perfect pusă în practică.
3. Existența unui mecanism fiscal pentru reîmpărțirea banilor către zonele sau sectoarele care au fost afectate negativ de primele două caracteristici. Cel mai bun exemplu aici este sistemul de impozitare, care admite direcționarea banilor colectați din impozite către regiunile mai puțin dezvoltate. Această politică, este destul de greu de pus un practică, deoarece sectoarele sau regiunile bogate nu renunță ușor la veniturile proprii în beneficiul altora.
Din punctul de vedere a lui J. Fidrmuc (2002), criteriile cele mai importante pentru oportunitatea creării unei zone monetare unice sunt următoarele:
1. Gradul de deschidere al economiilor, reprezintă rata lor de participare la schimburile economice ale uniunii monetare, calculată ca procent din produsul intern brut al țării respective. Cu cât o țară este mai “expusă” la comerțul cu țările din zona ei monetară, cu atât mai avantajoasă ar fi crearea unei monede unice. Acest lucru se datorează în principal reducerii costurilor neproductive ale schimburilor valutare și reducerii (până la zero) a cursului de schimb.
2. Similaritatea șocurilor și ciclurilor economice. Șocurile asimetrice și ciclurile economice asincrone sunt cel mai mare pericol pentru optimalitatea unei arii monetare unice. Cu cât ciclurile economice sunt mai puțin similare de la o țară la alta, cu atât sunt mai utile măsuri unice de adaptare pentru fiecare țară în parte. Dar uniunea monetară delimitează strict posibilitățile de îndeplinire a acestor ajustări, interzicând țărilor membre să folosească instrumente de politică monetară. Acestora nu la mai rămâne decât utilizarea unor politici fiscale, care au însă un impact negativ asupra prosperității economice.
3. Mobilitatea muncii și a capitalurilor. Această mobilitate ușurează ajustările în caz de șocuri adverse, diminuând astfel necesitatea reordonării cursurilor de schimb. De exemplu, în cazul unei reduceri puternice a cererii la export, dacă o țară nu poate reduce cursul de schimb pentru a-și îmbunătăți performanța (și acesta este cazul într-o uniune monetară), rezultatul va fi o creștere a șomajului. Dar dacă forța de muncă este suficient de mișcătoare, muncitorii disponibilizați vor putea merge în altă parte, diminuându-se astfel șomajul. Același raționament se poate folosi și pentru mobilitatea capitalurilor.
4. Diversificarea producției. După cum afirmă mulți economiști, țările care produc și comercializează o diversitate mare de produse sunt mai puțin destabilizate la șocurile care afectează diverse sectoare economice, aceasta deoarece diferitele șocuri (pozitive și negative) aspiră a se compensa unele pe altele. Deci, o țară va fi mai puțin înclinată să folosească ratele de schimb ca mecanism de ajustare.
5. Integrarea politicilor economice. Întrucât moneda comună concepe o politică monetară comună pentru toate țările participante, este utilă asemănarea politicilor economice ale acestor țări în privința inflației și șomajului. Prin urmare, cercetarea zonei euro duce la concluzia că ea este încă un grup de țări diferit sub raportul politicilor economice.
De-a lungul timpului au fost propuse și alte criterii pentru definirea unei regiuni monetare optime, cum ar fi egalitatea preferințelor consumatorilor individuali și comunitatea de destin istoric a țărilor din regiunea respectivă.
Formularea lui Mundell asupra teoriei OCA a dus la existența anumitor critici. Cea mai însemnată dintre acestea afirmă că zonele unde există condiții pentru o monedă unică au deja o monedă unică, iar multe din regiunile unde a fost forțată o monedă unică nu îndeplinesc condițiile teoretice. Discuțiile dintre specialiști pe această temă nu sunt încă încheiate.
Există două avantaje principale pe care le poate aduce o zonă monetară unică. Primul dintre acestea este stabilitatea ratelor de schimb valutar. Existența unei singure monede elimină cu totul fluctuațiile și riscurile cursurilor valutare, ceea ce are consecințe pozitive în planul bunăstării economice, mai ales pentru micile economii deschise larg pentru comerțul internațional. Eliminarea ratelor de schimb duce la scăderea primelor de risc pentru împrumuturile destinate finanțării operațiunilor de comerț internațional, iar pericolul insolvabilității debitorilor este de asemenea redus. În afară de aceasta, întrucât nu rămâne prea mult loc pentru exersarea oportunismului politic (prin împrumuturi masive din afară, urmate de devalorizarea monedei naționale), zona monetară unică mărește credibilitatea guvernului, fapt ce are de asemenea o serie de consecințe pozitive asupra economiei.
Al doilea beneficiu important al zonei monetare unice este dat de eliminarea costurilor de tranzacție neproductive. Aici, exemplul cel mai vizibil îl constituie comisioanele de schimb valutar. Date fiind nivelul tranzacțiilor internaționale și diferențele dintre ratele de schimb de la vânzare și de la cumpărare, unificarea monedei conduce la economii uriașe în ceea ce privește balastul pierderilor cauzate de schimburile valutare. Mai mult decât atât, odată cu eliminarea acestui balast, volumul comerțului internațional tinde să crească, ceea ce permite țărilor să beneficieze de pe urma tranzacțiilor în moneda comună mai mult decât ar fi beneficiat în cazul existenței mai multor monede naționale diferite.
Aceste avantaje au drept consecința o serie de alte efecte secundare pozitive, cum ar fi o mai mare transparență a prețurilor, reducerea costurilor călătoriilor și altele. Este de notat faptul că uniunea monetară este preferabilă altor aranjamente internaționale care vizează menținerea stabilității cursurilor de schimb, deoarece o monedă unică face mai dificilă încălcarea angajamentului de a menține cursuri fixe, decât cazul în care există mai multe monede naționale, deci mai multe autorități monetare independente.
Introducerea unei monede unice prezintă totuși un cost: pierderea suveranității în materie de politică monetară pentru țările care devin membre ale uniunii monetare. O țară luată individual nu mai poate decide în mod independent asupra cursului monedei și asupra dobânzilor practicate de banca centrală. În felul acesta ea pierde un instrument de ajustare important. Sunt cazuri în care autoritatea monetară este interesată de reducerea ratei de schimb pentru a stimula exporturile, sau de creșterea acesteia pentru a atrage capital în scopul finanțării deficitului de cont curent. Acum însă ea nu mai poate face acest lucru, deoarece există o unitate monetară unică, singura care are dreptul de a stabili rata dobânzii.
Din aceste motive, mulți dinte specialiștii care s-au ocupat de teoria ariei monetare unice au studiat problema raporturilor dintre avantajele și dezavantajele acesteia, dintre beneficii și costuri. Aplicațiile teoriei zonei monetare optime pot fi găsite în principal în trei domenii. În primul rând, teoria OCA a dat o nouă formă dezbaterilor cu privire la alegerea unui regim al cursului de schimb valutar pentru o anumită țară. Volumul substanțial al literaturii de specialitate referitoare la alegerea ratelor de schimb valutar, publicate de susținătorii acestei teorii, ne îndreptățește să spunem că teoria ariei monetare unice joacă un rol tot mai important în analiza și selectarea criteriilor utilizate pentru stabilirea ratei de schimb.
În al doilea rând, teoria ariei monetare unice oferă multe informatii cu privire la rolul ajustării ratelor de schimb valutar în condițiile dezechilibrelor balanței de plăți. Drept dovadă stau lucrările științifice care tratează măsurarea simetriei și asimetriei șocurilor în procesul schimburilor economice dintre țări. În sfârșit, această teorie a contribuit substanțial la dezvoltarea modelelor de integrare monetară, având un rol fundamental în conceperea uniunii economice și monetare europene. Ea oferă de asemenea un punct de plecare pentru discuțiile cu privire la “dolarizarea” unor țări și crearea unor noi uniuni monetare.
În anii din urmă, teoria OCA a fost aplicată cel mai frecvent la zona euro și la Uniunea Europeană. Dacă ar fi să luăm în considerare criteriile teoretice, am putea spune că Uniunea Europeană nu constituie o zonă monetară optimă și deci, pe termen lung, moneda euro nu va avea succes. Totuși, factorii de decizie politici speră că existența acestei monede unice va încuraja ea însăși crearea condițiilor enumerate de Mundell. Ținând cont de cele spuse până aici, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că multe uniuni economice și monetare există acolo unde criteriile teoriei OCA nu sunt îndeplinite în totalitate; există foarte multe considerente de natură politică și economică ce “forțează” construirea unor asemenea uniuni.
Analiza Uniunii Economice Monetare din perspectiva Teoriei ariilor optimale
Global, s-ar părea ca piețele de bunuri și factori sunt suficient de unificate în Europa pentru a realiza o arie monetară optimală. Totuși, chiar dacă sunt puține interferențe care se opun deplasării capitalurilor, mobilitatea forței de muncă nu atinge nici pe departe nivelul necesar pentru ca țările să se adapteze la șocurile de pe piața bunurilor.
Combinația actuală din U.E. între o puternică mobilitate a capitalului și o mobilitate redusă a forței de muncă poate crește și mai mult costul de adaptare la șocurile asimetrice, fără să se mai poată apela la modificarea cursului de schimb. Chiar dacă forța de muncă rămâne relativ imobilă în interiorul Europei, succesul U.E. în ceea ce privește liberalizarea fluxului de capital poate avea un efect invers, de a crește pierderile de stabilitate economică, liberalizarea unei piețe putând reduce eficiența economică a unei alte țări.
Și totuși se pune întrebarea dacă moneda unică va reuși să facă față diverselor șocuri care vor apare, susținută fiind de actualul buget comunitar. În absența fiscalității unice, fiecare stat stabilește singur nivelul taxelor care urmează să fie aplicate, rezultând astfel o concurență între statele vecine, câștigând, acela care vaavea cea mai redusă fiscalitate. Cu cât fiscalitatea este mai redusă, cu atât statul respectiv este mai atractiv pentru investitori, veniturile bugetare putând să scadă în continuare. În schimb, țările cu fiscalitate mai mare, își diminuează activitățiule, fiind nevoite să compenseze pierderile prin creșterea taxelor și reducerea cheltuielilor publice, concurența fiscală pe plan european putând favoriza concentrarea spațială a activităților și veniturilor.
Moneda unică nu a reușit încă să influențeze o repartizare echitabilă a resurselor, resursele bugetare și fiscale nemodificându-și esențial nici structura și nici destinația după introducerea monedei unice.
Același lucru se poate spune și în privința resurselor umane, forța de muncă neputându-se deplasa în orice loc datorită diferențelor culurale și lingvistice. Întradevăr, moneda euro facilitează deplasarea în interiorul zonei euro, dar datorită puterii decumpărare diferite, de exemplu: un italian din sud nu-și permite o ședere îndelungată în Germania. În ceea ce privește piețile de capital, acestea au rămas aceleași ca și înainte de introducerea euro.
Referitor la întreprinderi și la delocalizarea acestora, situația nu s-a modificat, firmele europene preferând să-și mute producțiile poluante în țări în curs de dezvoltare, cu un cost redus al forței de muncă, decât să le deplaseze în zonele mai puțin favorabile din statele partenere, unde costul forței de muncă este mult mai ridicat.
În concluzie, euro a avut un impact foarte mare la nivel european și mondial, dar în privința repartizării echitabile a resurselor, moneda unică trebuie susținută printr-o politică bugetară și fiscală unice, care la rândul lor să fie impuse de instituțiile politice unice.
2. Introducerea monedei unice euro
2.1 Spre o monedă unică: istoricul Uniunii Economice Monetare
Uniunea monetară putem spune că este ca o fuziune de spații economice și monetare naționale și o zonă unde circulă liber bunurile, serviciile, capitalurile și persoanele și în care este utilizată o singură monedă.
Euro este moneda unică adoptată de 19 state membre ale Uniunii Europene care, împreună, formează zona euro. Aceasta este acum parte din viața de zi cu zi. Introducerea monedei euro în 1999 a reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. A fost, de altfel, și unul dintre succesele sale majore: aproximativ 337.5 milioane de cetățeni europeni folosesc moneda unică și se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce și alte țări vor adopta moneda euro.
În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede naționale – precum marca germană și francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operațiuni de plată care nu implicau bancnote și monede, precum și în scopuri contabile, în timp ce vechile monede, considerate subunități ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăți în numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote și monede.
Euro nu este moneda tuturor statelor membre. Două țări (Danemarca și Regatul Unit) au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în Tratat, iar restul (majoritatea noilor state membre și Suedia) nu au îndeplinit criteriile stabilite în vederea adoptării monedei unice. În momentul în care le vor îndeplini, monedele lor naționale vor fi înlocuite de euro.
Cel de-al doilea război mondial, un nou început
În 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial economia Europei a avut de suferit un impact deosebit de grav din punct de vedere al economiei și nu numai. La 22 iulie 1944 la Bretton Woods în Statele Unite ale Americii a avut loc o conferință privind restructurarea relațiilor financiare și monetare internaționale la care au participat peste 40 de țări semnatare. Acordurile de la Bretton Woods stabilesc normele și procedurile care reglementează economia mondială. Ei ai condus la crearea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care a devenit acum parte a Băncii Mondiale și Fondul Monetar Internațional. În plus, acordurile de la Bretton Woods a pus în aplicare Sistemul Monetar Etalon aur. Acest sistem oferă cursuri de schimb satbile, bazate pe aur, care devine standardul pe referință. Numai dolarul american este convertibil în aur și alte valute sunt indexate pentru un dolar. Omenirea a suferit schimbări profunde după cel de-al Doilea Război Mondial. Experiențele de război a dat naștere la o conștientizare că cooperarea internațională a fost crucială pentru a se evita suferința în continuare. Organizația Națiunilor Unite (ONU) a fost înființată în 1945. În Europa, primele baze pentru ceea ce va avea să devină mai târziu Uniunea Europeană au fost stabilite de către trei tratate care reunesc șase state semnatare (Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) și anume:
1. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951;
2. Tratele de la Roma, respectiv Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM), semnat în martie 1957;
Crearea Uniunii Economice și Monetare
La summit-ul de la Haga din decembrie 1969, șefii de stat și de guvern au definit un nou obiectiv de integrare europeană și anume: Uniunea economică și Monetară (UEM). La nivel înalt un grup prezidat de Pierre Werner, prim – ministru al Luxemburgului, acesta din urmă numindu-se grupul Werner, a propus în mod concret un program, care a dus la instituirea Sistemului Monetar European (SME) în martie 1979. SME urmărea să scadă disparitățile de curs de schimb dintre monedele statelor membre (sistemul permitea marje de fluctuație între 2,25% și 6%). Totuși, sistemul s-a dovedit a avea numeroase slăbiciuni, agravate de instabilitatea dolarului american. Necesitatea unei zone monetare stabile în contextul finalizării pieței unice s-a reflectat în succesivele reforme ale tratatului, precum Actul Unic European, care a impulsionat în direcția unei mai mari convergențe între economiile europene. Urmând aceeași orientare, în iunie 1989, la Consiliul European de la Madrid, președintele Comisiei, Jacques Delors, a prezentat un plan și un calendar pentru crearea unei Uniuni Economice și Monetare (UEM). Acest plan a fost înscris ulterior în Tratatul de la Maastricht semnat în februarie 1992. În Tratatul de la Maastricht sunt menționate câteva criterii ce trebuie îndeplinite de un stat membru pentru a se califica pentru UEM (așa-numitele „criterii de convergență de la Maastricht”):
• Rata inflației: cel mult cu 1,5% peste media celor mai bune 3 state membre;
• Cursul de schimb: fără devalorizări în cadrul mecanismului ratei de schimb timp de cel puțin doi ani;
• Rata dobânzii pe termen lung: cel mult cu 2% peste media celor mai bune 3 state membre;
• Deficitul bugetar anual: sub 3% din PIB;
• Datoria publică: cel mult 60% din PIB.
O Uniune Economică Monetară presupune:
• O monedă unică (euro) care înlocuiește monedele naționale și fixează o singură rată de schimb cu alte monede, de exemplu, dolarul american;
• O politică monetară unificată cu o singură rată a dobânzii, un control comun al masei monetare și al cursului de schimb;
• Libera circulație a capitalului;
• Politici fiscale coordonate;
• Crearea unui cadru instituțional comun, precum Banca Centrală Europeană.
În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra a înființat un comitet prezidat de Jacques Delors, atunci președinte al Comisiei Europene, pentru a studia evoluția Uniunii Economice și Monetare. Raportul comisiei, prezentat în aprilie 1989, a propus să consolideze introducerea UEM în trei etape. În special, a subliniat necesitatea unei mai bune coordonări a politicilor economice, norme care să reglementeze deficitele bugetare naționale, precum și o nouă instituție, complet independentă care ar fi responsabilă pentru politica monetară a Uniunii aceasta fiind: Banca Centrală Europenă (BCE).
Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid a decis în iunie 1989 lansarea primei etape de introducere a UEM și anume: liberalizarea completă a mișcărilor de capital.
În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință interguvernamentală având ca obiectiv identificarea nodificărilor ce trebuiau aduse tratatului pentru realizarea UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană, adoptat oficial de șefii de stat și de guvern la Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991 și semnat la 7 februarie 1992.
Tratatul prevede introducerea Uniunii Economice și Monetare în trei etape:
Etapa 1: (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): libera circulație a capitalului între statele membre.
Etapa 2: (de la 1 ianuarie 1994 până la 3 decembrie 1998): convergența politicilor economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea instittutului Monetar European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale naționale și de a face pregătirile necesare pentri introducerea monedei unice. Băncile Centrale naționale trebuiau să devină independente în această etapă.
Etapa 3: (demarată la 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a euro ca mondeă unică a statelor membre și aplicarea unei politici monetare comune sub egida BCE. Tranziția la cea de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare au devenit obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind supus la penalități. A fost introdusă o politică monetară unică, condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), format din băncile centrale naționale dar și din bănca centrală europeană.
Primele două etape ale UEM au fost finalizate. Cea de-a treia este în curs de realizare. În principiu, toate statele membre ale UE trebuie să participe la această a treia etapă și, prin urmare, să adopte euro ( articolul 119 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Cu toate acestea, anumite state membre nu îndeplinesc încă criteriile de convergență. Statele membre respective beneficiază deci de o derogare provizorie până când vor fi în măsură să participe la atreia etapă a UEM. În plus, Regatul Unit și Danemarca și-au notificat intenția de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin urmare, de a nu adopta euro. În consecință, aceste două state membre beneficiază de o derogare privind participarea la UEM. Dispozițiile detaliate privind derogările sunt prevăzute în protocoalele referitoare la aceste două țări anexate la tratatele fondatoare ale UE. Totuși, Regatul Unit și Danemarca își rezervă dreptul de a pune capăt derogării și de a solicita participarea la cea de-a treia etapă a UEM. În prezent, 18 din cele 28 de state membre participă la cea de-a treia etapă UEM și folosesc euro ca monedă unică.
Caracterizarea generală a Uniunii Economice și Monetare Europene
„Uniunea Economică și Monetară Europeană” (UEM), cunoscută și aub denumirea de „zona euro” sau „Euroland”, a luat ființă la 1 ianuarie 1999, odată cu apariția monedei unice europene: euro. Această uniune este cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută până în prezent în lume, realizată de țări independente din punct de vedere politic.
Uniunea Economică se corelează obligatoriu cu Uniunea Monetară. O dată cu Tratatul de la Maastricht, satele membre sunt angajate într-un proces de unificare economică și monetară destul de avansat astfel încât să prevadă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, o politică monetară unică și anumite limite pentru punerea în practică a politicilor bugetare naționale.
Dar, Uniunea Monetară și unificarea anumitor politici economice nu sunt mai excelente în sine – ca și marea piață. Trebuie examinate pe rând rațiunile ce determină statele să avanseze în această direcție, trebuie studiate diferitele modalități ale acestei unificări monetare și constrângerile care se impun atât pe planul de rezultate economice, cât și pe al conducerii politicilor economice.
Principalele momente ale formării UEM:
Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăți (1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline și a zonei francului, și din țările africane aflate în spașiul colonial. A facilitat compensarea multilaterală de plăți între țările membre;
Crearea Comunității Economice Europene care a condus la liberalizarea fluxulirilor de bunuri și servicii și a Pieței Comune pentru liberalizarea mișcării factorilor de producție;
Crearea Sistemului Monetar European (1979):
Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunității Europene, care a devenit membri de facto ai acestuia are ca și componente:
o unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;
un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;
mecanismul ratei de schimb;
Institutul Monetar European;
Alte momente ale integrării monetare europene:
Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice și monetare;
Planul Werner 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităților dintre monedele statelor membre și liberalizarea totală a fluxurilor de capital. În 1970, raportul Werner schițează un obiectiv de uniune monetară pentru anul 1980. În acest scop, următoarele axe de acțiune au fost trasate: convertibilitatea monedelor, diminuarea fluctuațiilor ratelor de schimb, până la fixitatea irevocabilă a parităților; liberalizarea mișcărilor de capital. Această încercare de uniune monetară nu a putut însă fi pusă în practică, deoarece se baza pe sistemul de la Bretton Woods, care se prăbușește în 1971. După prăbușirea acestuia, marjele de fluctuații ale monedelor europene în raport cu dolarul sunt lărigite de la +/- 1% la +/- 2,25 %. Aceasta înseamnă că două țări europene pot avea o marjă maximă de 9 % (+/- 4,5 % între ele). Considerând acest interval prea mare și dorind să se protejeze împotriva variațiilor dolarului, cele 6 comunități ale Uniunii Europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) și apoi Danemarca, Marea Britanie, Irlanda și Norvegia, reduc la jumătate în martie 1972, marja maximă între ele, adică 4,5 % (+/- 2,25 % în raport cu dolarul, dar și +/- 2,25 % între ele). Datorită acetei constrângeri, sistemul a fost numit șarpele monetar. Dar politica SUA continuă să fie inflaționistă. În aceste condiții, paritățile nu pot fi fixe, iar dolarul continuă să se deprecieze. Marea Britanie și Irlanda părăsesc șarpele în iunie 1992, Italia în februarie 1973. Se ivesc două grupuri de țări: o grupă cu monedă care tinde să crească – Germania și o grupă cu monedă care tinde să scadă – Franța. După primul șoc petrolier, Franța părăsește șarpele în ianuarie 1974. Intră din nou în sistem în iulie 1975 și iese din nou în martie 1976. Șocurile din anii `70 (prăbușirea sistemului de la Bretton Woods, deprecierea și fluctuația dolarului, șocul petrolier) au determinat țările să răspundă prin politici economice independente. Creșterea ratei inflației, creșterea ratei șomajului conduc astfel la divergențe crescute între țările europene. Absența coordocării a dus la eșecul șarpelui monetar.
Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice și Monetare, sub conducerea președintelui Comisiei Europene din acea perioadă, Jacques Delors, care a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus la realizarea, în mai multe etape, a uniunii monetare.
Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care în plan monetar, a consfințit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Ununii și a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spațiului monetar european.
Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale, a cărui funcționare se bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independența instituțională și financiară, transparența, subsidiaritatea și responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht;
Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999:
2.2 Adoptarea monedei euro
Uniunea Economică și Monetară (UEM) reprezintă o înțelegere între națiunile europene participante, în vederea de a împărtăși o monedă unică, euro, și o politică economică unică cu un set de condiții de responsabilitate fiscală. Actualmente, sunt 28 de state memvre cu nivele de integrare variate în UEM.
Uniunea Europeană se extinde pe măsură ce țările candidate îndeplinesc condițiile de aderare și aderă la Uniune – acest proces este cunoscut sub numele de extindere. În mod similar, zona euro crește pe măsură ce statele membre care nu fac parte din zona euro îndeplinesc condițiile de aderare și adoptă moneda euro.
Zona euro curpinde acele state membre UE care au adoptat moneda unică. Zona euro nu este însă statică – conform tratatului, toate statele membre UE trebuie să adere la zona euro imediat ce îndeplinesc condițiile necesare, cu excepția Danemarcei și a Regatului Unit, care au negociat o „clauză de neparticipare” care le permite să rămână în afara zonei euro. De asemenea, se așteaptă ca Suedia să participe la zona euro în viitor, însă aceasta nu îndeplinește, pentru moment, condițiile necesare.
Un stat în curs de aderare la Uniunea Europeană treuie să armonizeze multe dintre aspectele societății sale – economice, politice și sociale, – cu cele ale statelor membre. O mare parte din acest proces de armonizare își propune să ofere garanții că un stat în curs de aderare poate opera cu succes pe piața unică a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și muncii – aderarea fiin un proces de integrare.
Adoptarea monedei euro și participarea la zona euro duc procesul de intgrare și mai departe – este vorba despre un proces de integrare economică mult mai strânsă cu celelalte state membre din zona euro. Adoptarea monedei euro presupune, de asemenea, numeroase pregătiri, fiind necesară, în special, o convergență economică și juridică.
Înainte ca un stat membru să poată adopta moneda euro, acesta trebuie să îndeplinească anumite criterii economice și juridice. Criteriile de convergență economică au rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru adoptarea monedei unice și că se poate integra cu ușurință în regimul monetar al zonei euro. Convergența juridică cere ca legislația națională, în special cea referitoare la banca centrală națională și la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispozițiile tratatului.
Înlocuirea unei monede naționale cu moneda euro este o operațiune complexă, care necesită numeroase pregătiri de ordin practic – cum ar fi: să se ofere garanții că moneda națională este retrasă rapid, prețurile mărfurile trebuie să fie corect convertite și prezentate, populația trebuie să fie bine informată. Toate aceste pregătiri se bazează pe un anumit “scenariu de trecere la moneda unică”, adoptat de statul candidat la zona euro. O experiență semnificativă s-a câștigat odată cu lansarea monedei euro, experiență de care beneficiază astăzi țările candidate la zona euro. Comisia Europeană oferă ajutor considerabil și consiliere țărilor candidate la zona euro.
Unele state care nu fac parte din zona euro dar sunt membre ale Mecanismului de schimb valutar (ERM II). ERM II este un sistem menit să contribuie la evitarea fluctuațiilor excesive ale ratelor de schimb dintre monedele participante și moneda euro, care ar putea perturba stabilitatea economică a pieței unice. Participarea la acest mecanism este voluntară, ea reprezintă însă unul din criteriile de convergență adică țările candidate la zona euro trebuie să participe la ERM II, fără tensiuni majore, cu cel puțin doi ani înainte de îndeplini criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice.
Moneda și integrarea. Avantajele instruirii monedei unice
În expresia ei cea mai sintetică, integrarea monetară se reduce la instituirea și utilizarea de către membrii uniunii monetare a monedei unice, care înlocuiește monedele naționale. Dacă moneda unică definește integrarea monetară, aceasta din urmă la rândul ei este consecința integrării comerciale și financiare, fundalul celei productive în viitor. Moneda este un fenomen macroeconomic și prin aceasta un fenomen politic. Integrarea monetară este deci, în esența ei, o integrare din perspectivă politică. În practică, atingerea unui asemenea obiectiv presupune o serie de etape și procese, un ansamblu de măsuri care, luate împreună, dau contur unei constituții monetare, pe baza căreia va funcționa spațiul monetar ce se va crea. Contrarul unei asemenea constituții l-a dat Tratatul asupra Uniunii Economice (Tratatul de la Maastricht).
Moneda este un fenomen complex. Ea, ca și piața, nu reprezintă numai un instrument al schimbului, ci și o instituție de alocare a resurselor și în același timp de socializare a activităților. Ca instituție caracteristică economică de piață, ea mai poate fi definită prin intermediul funcțiilor sale în economie și prin intermediul proprietăților sale. Cele trei critereii care pot fi luate în considerare – instituțional, funcțional și al proprietăților – sunt în primul rând complementare. Fiecare dintre ele pune accentul pe anumite aspecte ale fenomenului monetar asupra modului în care acesta își îndeplinește rolul în economie și societate. Caracterul instituțional al monedei este foarte important, fără a fi neglijate celelalte două.
Într-o economie complexă, descentralizată și deschisă, moneda este instrumentul unic al schimbului, iar prin intermediul prețului ea reglează accesul diferitelor persoane la bunurile și serviciile din societate. Ca instituție, moneda are o natură social – politică și are la bază încrederea agenților în sistemul care a produs-o și o garantează. Din perspectivă funcțională moneda îndeplinește rolul de instrument unic de tranzacții, de rezervă de valoare și de numerar sau etalon de valoare. Din punct de vedere al proprietăților care o definesc, moneda este un bun economic specific a cărui elasticitate de ofertă și de substituire sunt nule. Acest lucru înseamnă că nu exista mecanisme care în mod automat, printr-o realocare a „factorilor de peoducție” spre „sectorul monetar” să „sporească bunul” rar „moneda”, așa cum de regulă se întâmplă cu restul bunurilor, fie ele și rare. În acest sens, moneda, ca monedă – bani, are o valoare intrinsecă. Când moneda – bani este „insuficientă”, nu există nici o altă posibilitate de a fi substituită în funcțiile ei specifice. Proprietatea de nonsubstituibilitate îi întărește monedei – bani caracterul de raritate și deci de constrângere pentru cei ce o utilizează. Constrângerea bănească, restricția de buget în termeni microeconomici, este una din cele mai stricte reguli de comportament.
Instituția monedei unice – EURO ca expresie sintetică a integrării monetare europene, va fi semnul vizibil al aceteia, respectiv al Uniunii Monetare Europene. Ea va impune formarea conștiinței apartenenței tuturor membrilor acestei uniuni la un spațiu monetar unic și îi va obliga pe toți cetățenii să recunoască oneda unică europeană ~EURO~ ca simbol al dreptului de a obține în schimbul său o parte din bunurile și serviciile oferite spre vânzare pe teritoriul uniunii. Această recunoaștere se va dubla cu încrederea colectivă că sistemul care o introduce are capacitatea de a o garanta și a o individualiza în raport cu alte monede.
Moneda unică va nominaliza spațiul ei de funcționare în concertul monedelor contemporane ea va da nume comunității și îi va purta în lume identitatea. Moneda unică – EURO, va face din Uniunea Monetară Europeană zonă monetară capabilă să redistribuie rolul monedelor internaționale în sistemul monetar internațional și să ducă la realizarea unei mai bune coordonări monetare internaționale. În același timp, prin intermediul monedei unice EURO, cu funcții de monedă internațională, Europa Uniunii Monetare va putea beneficia de un drept de seigneuriage și o realocare a portofoliilor în favoarea titlurilor în moneda proprie – care este moneda unică a membrilor Uniunii.
Instituirea monedei unice va însemna, totodată, asigurarea stabilităților prețurilor, garantată printr-o Bancă Centrală Europeană și diminuarea costurilor întreprinderilor, ca urmare a eliminării cheltuielilor cu tranzacțiile de schimb și a variației trezorăriei în devize.
Moneda unică va elimina toate cheltuielile făcute de întreprinderi și particulari, în procesul de convertire a unei monede în altă monedă. Costurile de convertire, legate de cursurile de schimb, se grupează în două categorii – costuri externe și interne. Unele calcule estimează pierderile din schimburile valutare, pentru rezidenți, la peste 50 % din suma inițială, în trecerea lor prin cele 15 state membre ale U.E., fără să se achiziționeze nimic. Costurile externe sunt vărsămintele pe care întreprinderile le fac în favoarea intermediarilor financiari. Favorizând fuziunea piețelor instrumentelor financiare din aceeași categorie, în termeni de concurență, moneda unică va aduce importante economii de scară.
Instituirea monedei unice va însemna și condiții mai bune de finanțare pentru întreprinderi și gospodării, ca urmare a unei politici monetare independente, perfecționate, și a unor deficite bugetare reduse și reglate. O lărgire deosebită a debușeelor pentru rețelele bancare va permite o mai bună repartizare a riscurilor. În plus, va reduce la minim incertitudinile în politica de investiții și în stimularea creșterii și ocupării, asigurând totodată perfecta funcționare a pieței unice și greutatea monetară pentru Uniune, în raport cu greutatea specifică în economie și comerț, mondial, cu diminuarea sensibilă a efectelor riscurilor externe.
Noul Proiect de Unificare Monetară
Apariția euro este ultima consecință majoră a intervenției statului asupra monedei. Politizarea monedei are la bază urmărirea sporirii veniturilor statului. Concurența inter – statală duce la centralizarea mondială a producției de monedă. „Adoptarea monedei unice în Europa reprezintă poate cea mai îndrăzneață încercare din toate timpurile a unui grup numeros și divers de state suverane de a capta câștigurile de eficiență rezultate din folosirea unei monede comune”.
De-a lungul timpului au existat numeroase preocupări pentru o unificare monetară în Europa, fiecare înregistrând succese sau eșecuri. Încercarea de introducere a unei monede comune nu este deci o noutate. De altfel, șarpele monetar și apoi Sistemul Monetar European reprezintă dovezivîn acest sens. Ideea unei monede a apărut în contextul creșterii econoice de la sfârșitul anilor `80, o dovedesc și vestitele controversatele criterii de la Maastricht, „croite” după realitățile economice ale acelor ani. Între timp însă, Uniunea Europeană a cunoscut o puternică criză a sistemului monetar european, precum și o perioadă de declin economic.
Criteriile de eligibilitate pentru moneda unică nu au fost în totalitate respectate de țările din zona euro, care și în prezent înregistrează dificultăți în ceea ce privește criteriile bugetare. În același timp, noii membri ai Uniunii Monetare se pregătesc, fiecare în propriul ritm, pentru adoptarea monedei unice.
Uniunea economică și monetară reprezintă o etapă superioară a integrării mutinaționale, care presupune:
o politică monetară comună;
o strânsă coordonare a politiclor economice ale statelor membre;
o monedă unică;
liberalizarea fluxurilor de capital;
un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară;
Argumente PRO a unei Uniuni Monetare în Europa
Țările europene au înregistrat în ultimele decenii un proces de integrare tot mai pronunțat. Acum, europenii vând bunuri și servicii peste granițele naționale, dețin acțiuni și obligațiuni ale altor țări, muncesc în străinătate. Deoarece fiecare țară a avut și are monedă în alta. Pentru a ușura această activitate, 11 țări din Europa au decis să formeze Uniunea Monetară Europeană, care va avea o singură monedă: EURO. O monedă comună va produce economii de timp și bani pentru țările membre, va facilita și multiplica schimburile comerciale în interiorul Europei, va determina creșterea volumului și tranzacțiilor transfrontaliere de cumpărare și vânzare a acțiunilor și obligațiunilor din țările membre. Uniunea Monetară este însă acompaniată și de costuri uriașe. Țările europene membre aveau posibilitatea de a ajusta, la nevoie, în mod operativ, cursurile de schimb ale monedei naționale, precum și politicile monetare pentru rezolvarea problemelor economice drastice. Cu toate că existența monedei unice va simplifica schimburile comerciale dintre țările membre, fiecare țară membră va renunța la capacitatea de a utiliza politica monetară pentru a influența economia. Nici o bancă centrală din țările membre nu va mai avea capacitatea de a stabili sau influența nivelul dobânzilor. De asemenea, vor pierde capacitatea de a stabili periodic cursurile de schimb ale monedei naționale.
Beneficiile aduse de Moneda unică
Participarea la un spațiu comun, presupune beneficii (avantaje) dar și costuri. În cadrul beneficiilor includem:
a. Reducerea costurilor pentru schimburile valutare
Când un importator plătește pentrumărfurile importate, trebuie să convertească la o bancă moneda națională în moneda exportatoruluisau în moneda convenită prin contract. Banca va adăuga un comision pentru operațiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă sau exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de țări, asemenea tranzacții de schimb valutar au și ele un volum însemnat, deci și costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea prețurilor, costuri suportate de consumatori.
b. Reducerea riscului valutar
Cu toate că în multe țări se lucrează cu mecanismele flexibile ale cursurilor de schimb, după cum se știe membre ale UEM au stabilit limite de fluctuație a cursurilor valutare, s-au putut pune în practică ajustări ale cursurilor în momentul în care circumstanțele economice dintr-o țară s-au modificat într-o mare măsură în comparație cu cele din celelalte țări membre. Sistemul precedent al monedei unice permitea o volatilitate valutară de la o zi la alta. Nesiguranța în ceea ce privește nivelul viitor al cursului valutar al monedei naționale față de alte monede a pus o serie întreagă de probleme și riscuri importatorilor și exportatorilor. Moneda unică elimină riscul de țările membre EURO, va ajuta creșterea schimburilor comerciale și a beneficiilor legate de acestea. Mulți economiști consideră că unul din cele mai mari beneficii ale monedei unice derivă de la efectul favorabil asupra comerțului internațional prin creșterea competiției, a concurenței.
c. Prevenirea devalorizărilor competitive
După cum se știe, în perioada dintre cele două războaie mondiale, țările europene s-au angajat în acțiuni care au fost numite generic „devalorizări competitive”. O țară și-a devalorizat moneda națională pentru a sprijini creșterea exporturilor, partenerii ei comerciali au procedat la fel cu monedele lor naționale pentru a contracara măsurile din țara parteneră și a sprijini exporturile lor. Devalorizarea monedei naționale poate fi o măsură inflaționaistă, deci devalorizarea competitivă poate cauza o spirală inflaționistă în decursul perioadei respective. În condițiile actuale ale creșterii volumului de schimburi între țările membre, menținerea pericolului unei devalorizări competitive ar putea cauza costuri majore unor parteneri, iar pe de altă parte, câștiguri majore pentru alții. Existența monedei unice elimină amenințarea unei astfel de competiții.
d. Preîntâmpinarea unor atacuri speculative
Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor speculative; dacă un „speculator” prevedea o devalorizare a unei monede naționale, el vindea imediat cantitățile deținute din astfel de monedă. Dacă un asemenea trend era văzut de mai mulți jucători de piață, confidența în acea monedă începea să scadă, ceea ce forța guvernul țării de origine să o devalorizeze în continuare forțat, chiar dacă aceasta nu era intenția inițială. Bineînțeles că guvernele au acționat împotriva speculațiilor cu moneda respectivă; dar reversul unei asemenea politici nu se lasă mult așteptat, creșterea dobânzilor ducând la creșterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie respectate de către împrumutați, aceștia putând decide să scadă volumul activității și al investițiilor și deci să influențeze negativ creșterea economică.
O dată cu moneda unică, toate țările membre vor fi reprezentate la luarea deciziilor de politica monetară și vor avea un cuvânt la fel de greu de spus. Deci, și țările mici pot influența nivelul dobânzilor din Europa.
e. O politică monetară coordonată
Schimbarea cea mai importantă în acest proces de tranziție către moneda unică este legată de faptul că fiecare tare membră va renunța la controlul individual asupra politicii monetare, care va fi transferat Băncii Centrale Europene.
Argumentele în favoarea unei uniuni economice și monetare în spațiul Uniunii Europene au fost, de asemenea:
Completarea pieței unice (o piață unică are nevoie de o monedă unică);
Creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie;
Reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fluctuațiilor ratei de schimb;
Transparența prețurilor;
Disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică;
Scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona Euro;
Fuziunea piețelor financiare, care poate conduce la economii la scară;
Creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte;
Întărirea poziției Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internațional;
Facilitează atingerea țelului creării uniunii politice;
Argumente contra formării unei uniuni monetare
Argumentele împotriva formării unei uniuni monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
Pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
Pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politicăț monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, în detrimentul altor țări;
Diferențe relativ mari în ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele mebre;
Pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii Monetare;
Costurile materiale pe care le incubă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă cerute de acest demers;
2.3 Sistemul European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) a fost creat în conformitate cu Tratatul de la Maastricht și Stattutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. Este format din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale (BCN) ale tuturor statelor membre ale UE.
Eurosistemul cuprinde BCE și BCN ale statelor membre care au adoptat euro. Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv. Deciziile de politică monetară ale BCE sun luate de Consiliul guvernatorilor. Comitetul executiv pune în aplicare deciziile și este răspunzător de activitățile zilnice ale BCE. Al treilea organ de decizie al BCE este Consiliul general, care va continua să funcționeze atât timp cât există state membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă euro ca monedă națională.
2.3.1. Structura Băncii Centrale Europene
BCE a fost înființată în iunie 1998 la Frankfurt pe Main și a preluat funcțiile predecesorului său, Institutul Monetar European (IME). Este o instituție supranațională dotată cu personalitate juridică. BCE își desfășoară activitatea în trei sedii în centrul orașului Frankfurt, dar din 2014 s-a mutat în partea de est a orașului. Personalul BCE este european în adevăratul sens al cuvântului, provenind din toate cele 28 de state ale Uniunii Europene.
Eurosistemul are patru atribuții majore. Prima constă în aplicarea politicii monetare adoptate de către Consiliul guvernatorilor BCE – de exemplu, deciziile privind ratele dobânzilor reprezentative (rata dobânzii minimă acceptată, aplicată la operațiunile principale de refinanțare, precum și ratele dobânzilor aplicate la facilitatea de creditare marginală și facilitatea de depozit, și, după caz, luarea de decizii referitoare la obiectivele mopnetare și furnizarea de lichiditate). Comitetul executiv este responsabil pentru aplicarea politicii monetare, responsabilitatea pe care o exercită prin dispoziții adresate BCN. De exemplu, Comitetul executiv decide o dată pe săptămână asupra alocării de lichiditate sectorului bancar prin intermediul operațiunilor principale de refinanțare.
Cea de-a doua și de-a treia dintre atribuțiile Eurosistemului constau în derularea operațiunilor valutare și, respectiv, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor din zona euro.
BCN din Eurosistem au transferat către BCE active externe de rezervă în valoare de aproximativ 40 miliarde de EUR (85 % în valută și 15 % în aur). În schimb, BCN dețin crențe în euro purtătoare de dobândă asupra BCE. BCN din Eurosistem sunt implicate în administrarea rezervelor internaționale ale BCE, acționând în calitate de agenți ai BCE, conform orientărilor privind administrarea portofoliului stabilite de BCE. Activele externe de rezervă rămase se află în proprietatea BCN și sunt administrate de către acestea. Operațiunile cu aceste active de rezervă sunt reglementate de către Eurosistem. Concret, operațiunile care depășesc un anumit prag necesită aprobarea prealabilă a BCE.
O a patra atribuție esențială a Eurosistemului constă în promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți. De asemenea, Eurosistemul contribuie la realizarea supravegherii financiare: consiliază legislatorii în sfera de competență și elaborează statistici monetare și financiare.
Tratatul de la Maastricht sprecifică, că BCE deține dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote euro.
În îndeplinirea atribuțiilor care decurg din statutul de membru al Eurosistemului, BCE și băncile centrale naționale nu le este permisă solicitarea sau acceptarea de instrucțiuni din partea instituțiilor sau a organismelor comunitare, a oricărui guvern al unui stat UE sau a oricărui alt organism. În mod similar, instituțiile și organismele comunitare, precum și guvernele statelor membre, nu pot influența membrii organelor de decizie ale BCE sau ale BCN în îndeplinirea atribuțiilor care le revin.
Statutul SEBC și al BCE prevede continuitatea mandatelor guvernatorilor BCN și ale membrilor Comitetului executiv, după cum urmează:
Un mandat cu o durată minimă de cinci ani pentru guvernatorii BCN;
Un mandat cu odurată fixă de opt ani, care nu poate fi reînnoit, pentru membrii Comitetului executiv al BCE;
Demiterea din funcție a membrilor Comitetului executiv doar în caz de incompetență sau greșeli grave de conduită; în aceste cazuri, Curtea de Justiție a Comunităților Europene este în măsură să soluționeze litigiile.
Eurosistemul este independent și pe plan operațional. BCE și BCN dispun de toate instrumentele și competențele necesare pentru aplicarea unei politici monetare eficiente și sunt autorizate să decidă în mod independent asupra momentului și modului de folosire a acestora. Eurosistemului îi este interzisă acordarea de credite organismelor comunitare sau entităților din sectorul public național, fapt care îi sporește independența, protejându-l de orice tip de influență exercitată de către autoritățile publice. Mai mult, Consiliul guvernatorilor BCE are competența de a adopta norme cu caracter obligatoriu pentru îndeplinirea atribuțiilor SEBC, precum și în anumite alte cazuri, astfel sunt definite acestea în documente specifice ale Consiliului UE.
Băncile centrale naționale din Eurosistem au personalitate juridică (potrivit legislației statului respectiv), diferită de cea a BCE. În acelși timp, ele fac parte integrantă din Eurosistem, care este responsabil pentru stabilitatea prețurilor în zona euro și își desfășoară activitatea în conformitate cu orientările și instrucțiunile BCE în îndeplinirea atribuțiilor încredințate Eurosistemului. BCN sunt implicate în procesul de aplicare a politicii monetare unice a zonei euro. Aceasta efectuează operațiuni de politică monetară, precum furnizarea de lichiditate instituțiilor de credit, și asigură decontarea plăților scripturale interne și transfrontaliere. De asemenea, acestea realizează operațiuni de gestionare a rezervelor internaționale în nume propriu și ca agenți ai BCE. În plus, BCN răspund în mare măsură de colectarea de date statistice naționale, precum și de emiterea și procesarea bancnotelor euro în respectivele țări. BCN îndeplinesc și funcții care depășesc sfera de aplicare a Statului, în măsura în care Consiliul guvernatorilor nu le consideră incompatibile cu obiectivele și atribuțiile Eurosistemului. Conform legislației naționale, BCN pot avea și alte atribuții, în afara celor care vizează politica monetară. Anumite BCN sunt implicate în activități de supraveghere bancară și/sau îndeplinesc rolul de trezorier al statului.
Organul de decizie ale Băncii Centrale Europene. Consiliul guvernatorilor BCE este format din membrii Comitetului executiv al BCE și guvernatorii BCN din statele care fac parte din zona euro. Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an. Datele reuniunilor sunt hotărâte chiar de către Consiliul guvernatorilor, în baza unei propuneri a Comitetului executiv. Exceptând situațiile în care cel puțin trei guvernatori obiecteză, ședințele pot avea loc și prin teleconferință.
În prezent, Consiliul guvernatorilor se reunește de două ori pe lună, de obicei în prima și a treia zi de joi a fiecărei luni. Sunt discutate aspecte privind politica monetară, de obicei, doar în cadrul primei reuniuni lunare.
Președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot asista la ședință, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot. Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor are un vot și, exceptând deciziile legate de chestiunile financiare ale BCE, Consiliul guvernatorilor decide cu majoritate simplă. În caz de paritate de voturi, președintele are votul decisiv. În ceea ce privește chestiunile financiare – de exemplu, subscrierea la capitalul BCE, transferul rezervelor valutare sau repartizarea veniturilor monetare – voturile sunt ponderate în funcție de capital subscris la BCE de fiecare BCN.
Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și Statutul SEBC și al BCE, acordă Consiliului guvernatorilor competența de luare a deciziilor cu semnificație strategică primordială pentru Eurosistem.
Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt:
Stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE;
Adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate Eurosistemului.
În procesul de luare a deciziilor de politică monetară sau legate de alte atribuții ale Eurosistemului, Consiliul guvernatorilor ia în considerare evoluțiile la nivelul întregii zone euro. Comitetul executiv are în componență președintele și vicepreședintele BCE și alți patru membri. Aceștia sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre ale zonei euro la nivel de șefi de stat sau guvern, la recomandarea Consiliului UE, după consultarea Paralmentului European și a Consiliului guvernatorilor BCE, dintre persoane a căror autoritate și experiență preofesională în domeniul monetar și bancar sunt recunoscute. Comitetul executiv se reunește, de regulă, în fiecare zi de marți.
Președintele BCE sau, în absența acestuia, vicepreședintele, conduce întrunirile Consiliului guvernatorilor, ale Comitetului executiv și ale Consiliului general al BCE. Președintele este invitat la ședințele Eurogrupului – reuniunea informală a miniștrilor economiei și finanțelor din statele membre ale zonei euro – și poate participa la ședințele Consiliului UE atunci când acestea vizează obiectivele și atribuțiile Eurosistemului.
Principalele responsabilități ale Comitetului executiv sunt:
Pregătirea întrunirilor Consiliului guvernatorilor;
Aplicarea politicii monetare în zona euro conform orientărilor și deciziilor Consiliului guvernatorilor și, în acest context, transmiterea instrucțiunilor către BCN;
Administrarea activităților zilnice ale BCE;
Exercitarea anumitor competențe, inclusiv de natură normativă, delegate de Consiliul guvernatorilor;
Consiliul general este format din președintele și vicepreședintele BCE, precum și din guvernatorii băncilor centrale naționale din toate statele membre ale UE. Ceilalți membri ai Comitetului executiv, președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot asista la ședințele Consiliului general, fără a avea însă drept de vot. Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel puțin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.
Consiliul general nu este răspunzător de luarea deciziilor de politică monetară în zona euro. Acesta a preluat unele atribuții de la IME, pe care BCE trebuie să le realizeze în cea de-a treia etapă a UEM, atât timp cât există state membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă moneda euro. Aceasta presupune că principala responsabilitate a Consiliului general se referă la raportarea progreselor înregistrate în procesul realizării convergenței de către statele membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă euro și la consiliere privind pregătirile pentru adoptarea euro ca monedă. Consiliul general contribuie la exercitarea funcțiilor consultative ale SEBC și la colectarea de date statistice.
Comitetele Sistemului European al Băncilor Centrale. Organele de decizie ale BCE sunt susținute de către comitetele SEBC. Aceste comitete sunt importante și în cadrul cooperării intra – SEBC. Ele sunt formate din membri ai BCE și ai băncilor centrale naționale BCN ale Eurosistemului, precum și din membri ai altor organisme competente, cum ar fi autoritățile de supraveghere naționale, în cazul Comitetului de supraveghere bancară. BCN ale statelor din afara zonei euro au numit experți care să participe la ședințele comitetelor SEBC ori de câte ori un comitet supune dezbaterilor aspecte care țin de competența Consiliului general. Mandatele comitetelor sunt stabilite de către Consiliul guvernatorilor, căruia comitetele îi raportează prin intermediul Comitetului executiv.
În prezent există următoarele comitete: Comitetul de contabilitate și venituri monetare, Comitetul de supraveghere bancară, Comitetul pentru bancnote, Comitetul pentru metodologia costurilor, Comitetul de comunicare al Eurosistemului/ SEBC, Comitetul director al Eurosistemului pentru IT, Comitetul pentru tehnologia informației, Comitetul auditorilor interni, Comitetul pentru relații internaționale, Comitetul juridic, Comitetul pentru operațiuni de piață, Comitetul de politică monetară, Comitetul pentru sistemele de plăți și de decontare și Comitetul de statistică.
În 1998, Consiliul guvernatorilor a înființat, de asemenea, un Comitet pentru buget, format din membri ai BCE și ai BCN din Eurosistem. Comitetul pentru buget asistă Consiliul guvernatorilor în aspecte privind bugetul BCE.
În cele din urmă, în anul 2005 a fost înfințată Conferința ărivind resursele umane, din care fac parte membri ai SEBC. Această conferință vizează promovarea în continuare a cooperării și a spiritului de echipă între băncile centrale din Eurosistem/ SEBC în domeniul managementului resurselor umane.
2.3.2. Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale și Banca Centrală Europeană
Obiectivul principal al Eurosistemului este acela de a menține stabile prețurile. Fără a aduce atingerea acestui obiectiv, Eurosistemul trebuie să susțină politicile econoice generale ale Comunității Europene. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că Uniunea Europeană vizează promovarea „progresului economic și social, a unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă, precum și atingerea unei dezvoltări echilibrate și durabile”. Eurosistemul contribuie la îndeplinirea acestor obiective prin menținerea stabilității prețurilor. În plus, în acțiunea sa de asigurare a stabilității prețurilor, Eurosistemul ține seama de aceste obiective. În eventualitatea unui conflict între obiective, BCE trebuie să acorde prioritate menținerii stabilității prețurilor. Eurosistemul acționează conform principiului unei economii de piață deschise și cu liberă concurență, favorizând o alocare eficientă a resurselor.
În vederea obținerii stabilității prețurilor, BCE trebuie eă influențeze condițiile de pe piața monetară și, prin urmare, nivelul ratelor dobânzilor pe termen scurt.
BCE a adoptat o strategie care asigură adoptarea deciziilor de politică monetară într-o manieră coerentă și sistematică. Coerența contrbuie la stabilizarea anticipațiilor inflaționiste și sporește credibilitatea BCE. Un element de bază al strategiei de politică monetară a Consiliului guvernatorilor BCE este definiția cantitativă dată de acesta stabilității prețurilor, și anume „o creștere anuală, sub nivelul de 2 %, a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru o zona euro”. Stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu, ceea ce reflectă necesitatea unei politici monetare proactive. În vederea asigurării stabilitații prețurilor, BCE intenționează să mențină rata inflației la un nivel inferior, dar apropiat, celui de 2 % pe termen mediu. În acest fel, BCE subliniază angajamentul său de a asigura o marjă de siguranță suficientă împotriva riscurilor deflației.
Politica monetară trebuie să fie orintată către viitor, deoarece există importante întârzieri în mecanismul de transmisie. În plus, politica monetară ar trebui să ancoreze anticipațiile inflaționiste și să sprijine reducerea volatilității determinate de evoluțiile economice. În completarea definiției stabilității prețurilor, strategia de politică monetară constă într-o evaluare exhaustivă a riscurilor la adresa stabilității prețurilor, formată dintr-o analiză economică și una monetară. Fiecare decizie privind politica monetară este precedată de verificări încrucișate atente ale informațiilor furnizate de cele două analize.
Instrumente de politică monetară. Mecanismul de transmisie a politicii monetare începe cu administrarea lichidității și orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de către BCE. Ca parte integrantă a pieței financiare, piața monetară deține un rol fundamental în transmiterea deciziilor de politică monetară, fiind prima piață influențată de schimburi ale politicii monetare. O piață monetară profundă și integrată este esențială pentru o politică monetară eficientă, întrucât aceasta asigură o distribuție uniformă a lichidității băncii centrale și un grad omogen al ratelor dobânzilor pe termen scurt în întreaga zonă a monedei unice. Această condiție prealabilă a fost îndeplinită aproape simultan cu debutul celei de-a treia etape a UEM, atunci când piețele monetare naționale au fost integrate cu succes într-o piață monetară eficientă a zonei euro.
Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt, Eurosistemul dispune de un set de instrumente de politică monetară, și anume operațiuni de piață, facilități permanente și rezerve minime obligatorii.
Operațiunile de piață pot fi clasificate în:
Operațiuni principale de refinanțare; acestea sunt operațiuni obișnuite de furnizare de lichidități, cu frecvență săptămânală și scadență la o săptămână;
Operațiuni de refinanțare pe termen lung, acestea sunt operațiuni de furnizare de lichidități, cu frecvență lunară și scadență la trei luni;
Operațiuni de reglaj fin, acestea pot fi executate în regim ad-hoc în scopul gestionării situației lichidităților de pe piață și al orientării ratelor dobânzilor. În mod deosebit, acestea vizeză atenuarea efectelor dezeichilibrelor neașteptate ale lichidităților de pe piață asupra ratelor dobânzii;
Operațiuni structurale, pe care Eurositemul le poate efectua sub forma operațiunilor reversibile, a operațiunilor definitive și a emoterii certificatelor de îndatorare.
Eurositemul oferă, de asemenea, două facilități permanente, care stabilesc limite pentru rata dobânzii overnight prin furnizarea, respectiv absorbția, de lichiditate:
Facilitatea de creditare marginală, care permite instituțiilor de credit să obțină lichiditate overnight, alocată de băncile centrale naționale și garantată cu active eligibile;
Facilitatea de depozit, care poate fi folosită de către instituțiile de credit pentru a constitui depozite overnight la băncile centrale naționale din Eurosistem;
Eurosistemul impune instituțiilor de credit să mențină rezereve minime în conturile deschise la băncile centrale naționale. Fiecare instituție de credit este obligată să mențină un anumit procent din depozitele clienților proprii (precum și din alte pasive bancare), calculat ca nivel mediu pe parcursul unei perioade de aplicare a rezervelor minime obligatorii de aproximativ o lună, într-un cont de depozit deschis la banca centrală națională relevantă. Eurosistemul aplică o rată a dobânzii pe termen scurt la disponibilul din aceste conturi. Scopul sistemului rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară și crearea (sau extinderea) unui deficit structural de lichiditate în sistemul bancar.
Comunicarea externă eficientă constituie un aspect esențial al sarcinilor unei bănci centrale. Comunicarea contribuie la eficacitatea și credibilitatea politicii monetare. Pentru a facilita o mai buna înțelegere a politicii monetare și a altor activități ale băncii centrale de către publicul larg, BCE trebuie să fie deschisă și transparentă. Acesta este principiul călăuzitor fundamental al Eurosistemului privind comunicarea externă, care implică cooperarea strânsă între BCE și BCN.
Pentru a obține o comunicare eficientă, BCE și BCN utilizează o gamă largă de instrumente. Cele mai importante sunt:
Conferințe de presă periodice, după prima întrunire lunară a Consiliului guvernatorilor;
Publicarea unui buletin lunar, care conține o descriere detaliată a evoluțiilor economice din zona euro și articole despre subiecte relevante pentru activitățile BCE;
Audieri publice ale președintelui BCE și ale altor membri ai Comitetului executiv în cadrul Parlamentului European;
Discursuri și interviuri acordate de către membrii organelor de decizie ale BCE;
Comunicate de presă explicând deciziile și opiniile Consiliului guvernatorilor;
Site-urile BCE și BCN, care permit accesul la toate materialele publicate, inclusiv la o colecție vastă de date statistice;
Documente de lucru:
Articole ocazionale;
BCE elaborează și publică statistici financiare și monetare, în strânsă cooperare cu BCN. Aceste informații statistice stau la baza politicii monetare a zonei euro, precum și a procesului decizional al BCE. BCN (și, în unele cazuri, alte autorități naționale) colectează date de la instituții financiare și alte surse din țările respective și calculează agregate la nivel național, pe care le transmit BCE, care calculează agregate pentru zona euro. Baza juridică pentru elaborarea, colectarea, calculul și difuzarea datelor statistice de către BCE este prevăzută în Statul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, anexat la tratat. Asigurându-se că cerințele statistice sunt îndeplinite, BCE urmărește minimizarea efortului asociat raportărilor statistice efectuate de insituțiile financiare șe de alți agenți raportori.
La nivel european, realizarea de statistici este responsabilitatea comună a BCE și a Comisie Europene. Statisticile monetare și cele ale instituțiilor și piețelor financiare din zona euro, statisticile internaționale (inclusiv balanța de plăți), conturile financiare și elaborarea de conturi triestriale nefinanciare ale sectoarelor instituționale (gospodăriile populației, corporații și administrații publice) intră în responsabilitatea BCE, asumată prioritar sau în comun cu Eurostat. La nivelul european, responsabilitatea unor norme privind infrastructura statistică (inclusiv ajustarea sezonieră, proiectarea unor norme privind calitatea statisticilor și standardele de transmitere a datelor) revine ambelor instituții. Ori de câte ori este posibili, statisticile SEBC trebuie să fie în conformitate cu standardele internaționale.
Rezervele Băncii Centrale. Rezervele obligatorii (minimum reserves) are ca scop stabilizarea ratei dobânzii și crearea sau accentuarea nevoii de refinanațare, precum și contribuția la controlul expansiunii monetare. Necesarul de rezerve obligatorii pentru fiecare instituție este determinat în funcție de elemente din bilanț. Rezervele obligatorii sunt remunerate la nivelul ratei medii marginale a operațiunilor prinicpale de refinanțare practicate în perioada respectivă de Ecosistem.
Cele trei instrumente (operații) sunt în acord cu:
Contrapartidele exigibile a pieței monetare care reprezintă un antecontract într-o operație financiară și trebuie să la anumite criterii de exigibilitate;
Activele exigibile unde toate operațiile de credit a Sistemului European al Băncilor Centrale trebuie să fie efectuate asupra unei baze de siguranță;
Sisteme de plăți ce abordează atât operațiile de plăți cât și cele de titluri de valoare. Sistemul European al Băncilor Centrale a pus în funcțiune două tipzuri de plăți:
Sistemul TARGET (Trans – european Automated Real – time Gross settlement Express Transfer) pentru plățile interbancare;
Sistemul de plăți a titlurilor de valoare;
Banca Centrală poate interveni direct și pe piața operațiunilor valutare. Spre deosebire de perioada trecută cand exista o cerere monetară semnificativă, rezervele ajută la inducerea unei lipse structurale de luchiditate în Eurosistem. Pentru a-și îmunătăți lichiditatea, băncile se împrumută de la Banca Centrală Europeană fie pe termen scurt, fie pe termen mai lung. Băncile pot obține (sau plasa) lichiditățile de care dispun la Bamva Centrală (Banca Centrală Europeană) la o rată de schimb prederterminată (sau așa numita facilitate de împrumut sau de depozit permanentă).
Banca Centrală Europeană controlează lichiditatea în Zona Euro de obicei prin intermediul operațiunii „Repo – reverse” pe termen scurt. În fiecare sătămână Banca Centrală europeană deschide o licitație pentru instituțiile echivalente din Zona Euro (bănci și instituțiifinanciare). Apoi poate împrumuta lichidități băncilor (contra depunerii unei garanții) pentru o perioadă de o săptămâna (obligațiuni de rang înalt). Băncile sunt rugate să informeze Banca Centrală Europeană asupra ratei dobânzii pe care ele sunt dispuse să o plătească pentru fiecare euro pentru fiecare euro îmrpumutat, fiind bine cunoscut faptul că vor fi împrumutate cele care oferă cea mai bună rată, deci vor cumpăra la cel mai mare preț. În fiecare lună, Consiliul Director hotărăște limita inferioară a ratelor dobânzii în cadrul acestei operațiuni de licitație, așa nuimita rata minimă de licitare. În conformitate cu informațiile furnizate de Banca Centrală Europeană, această rată minimă de licitare e menită să semnaleze poziția politicii monetare față de operatorii pe piața monetară. Considerând o curbă a cererii stabilă pentru baza monetară, o rată mare a dobânzii pe termen scurt este echivalentul unei politici monetare restrctive și vice versa.
Băncile pot plasa și împrumuta resurse între ele overnight pe piața monetară, la așa numita rată onernight EONIA; această rată a dobânzii este apropiată de rata minimă de licitație și este mărginită superior de rata marginală de plasare și de depozit overnight, la care băncile comerciale pot plasa și împrumuta resurse overnight la Banca Centrală Europeană.
Ratele dobânzilor au influență și asupra valorii internaționale a euro. Relația de bayă sugerează că o rată a dobânzii va conduce la o apreciere a euro și invers. Experiența a demonstrat însă că legătura dintre rata dobânzii și rata de schimb nu este chiar așa puternică și stabilă. Ca să contracareze o apreciere sau o depreciere excesivă a euro, Banca Centrală Europeană poate de asemenea să intervină direct pe piața valutară (ceea ce și s-a întâmplat).
În conformitate cu articolul 18.1 din Statut, toate operațiunile de credit ale Eurosistemului trebuie însoțite de garanții corespunyătoare. Garanțiile eligibile în cadrul operațiunilr de refinanțare se împart în două categorii, cunoscute sub numele de ”nivelul 1” și ”nivelul 2”.
”Nivelul 1” cuprinde titulri negociabile de piață, care îndeplinesc criteriile uniforme de eligibilitate stabilite pentru întreaga Zonă Euro. Lista acestor titluri este întocmită de Banca Centrală Europeană împreună cu Băncile Centrale Naționale.
”Nivelul 2” cuprinde garanțiile adiționale, negociabile pe piața sau nenegociabile, cu o mare importanță pe piețele de capital și în sistemele bancare naționale și care răspund sistemelor de eligibilitate stabilite de Băncile Centrale Naționale.
2.3.3. Sistemul de derulare a plăților transfrontaliere TARGET
Sistemul TARGET
Sistemele de plăți de sumă mare reprezintă unul dintre elementele esențiale ale pieței monetare pentru toate țările. Din 1999, piața monetară europeană a trebuit să se sprijine pe un sistem de plăți conceput pentru a efectua reglări de sume mari într-un mod sigur și rapid în toată Uniuniea Europeană. În scopul ușurării punerii în aplicare a politicii monetare unice și a implementării unor dispozitive sigure și eficace care să permită efectuarea în orice moment a decontărilor la valoarea zilei a plăților transfrontaliere, băncile centrale europene au decis crearea sistemului TARGET.
Înființat în baza Directivei nr. 95/5/EC/ 27 ianuarie 1997 a Parlamentului European, sistemul Target asigură o derulare, extrem de rapidă, a plăților între țările membre ale Uniunii Europene. De asemenea, prin înființarea acestui sistem, s-a urmărit:
Asigurarea funcționării unei piețe monetare europene;
Promovarea unei politici monetare comune;
Eficientizarea plăților internaționale în cadrul Uniunii;
Asigurarea unui mecanism sigur pentru plățile din cadrul Uniunii;
Realizarea unui management eficient al lichidităților;
Structura
Sistemul TARGET este alcătuit din 15 sisteme naționale de plăți RTGS (Real Time Gross Settlement) interconectate prin intermediul unei rețele electronice de procesare automată a datelor, la care se adaugă sistemului propriu de plăți al Băncii Centrale Europene, EPM (European Central Bank Payment Mechanism).
Sistemele naționale prin care se poate accesa sistemul TARGET pentru derularea unei plăți internaționale sunt:
Belgia: ELLIPS;
Danemarca: DEBES;
Germania: ELS;
Grecia: HERMES euro;
Spania: SLBE;
Franța: TBF;
Irlanda: IRIS;
Italia: BI-REL;
Luxemburg: LIPS-Gross;
Olanda: TOP;
Austria: ARTIS;
Portugalia: SPGT;
Finlanda: BOF-RTGS;
Marea Britanie: CHAPS euro;
Banca Centrală Europeană: EPM;
La începutul anului 1997 a demarat simultan construirea TARGET în cadrul fiecărei bănci naționale, iar din semestrul al doilea al aceluiași an a început testarea fiecărui model al sistemului, testare ce s-a realizat pe parcursul a 18 luni. Din semestrul al doilea al anului 1998 s-a efectuat, timp de 6 luni, testarea întregului sistem, testarea ce a cuprins toate modulele și procedurile de lucru. În urma testului final, sistemul TARGET și-a demonstrat buna fucționalitate asugurând rapiditate, exactitate și securitate transferului informațiilor.
Mod de lucru
Sistemul TAREGT este conceput astfel încât o plată inițială să se finalizeze în maximum câteva minute. Acest interval de timp, denumit timp de operare, începe în momentul în care se realizează debitarea contului celui ce trimite banii și se finalizează în momentul în care se creditează contul beneficiarului transferului.
În scopul asigurării securității maxime a informațiilor, a unei viteze de lucru optime și a unei capacități de procesare corespunzătoare, pentru transfer se utilizează sistemul SWIFT Fin. Prin urmare, accesarea sistemului și adresarea unei plăți se efectuează pe baza unei adrese construite pe modelul SWIFT care, pe lângă codul de adresă a mesajului, este necesar ca fiecare instituție de credit să aibă deschis un cont la banca centrală națională prin care să deruleze tranzacțiile TARGET. Adresa instituției de credit se construiește urmându-se structura:
Pozițiile 1 – 4: codul de identificare al băncii;
Pozițiile 5 – 6: codul țării;
Pozițiile 7 – 8: codul localității;
Pozițiile 9 – 11: codul filialei;
Odată cu confirmarea de către sistem a adresei de destinație are loc, instantaneu, creditarea contului beneficiarului, care poate dispune imediat de bani.
Avantaje
Prin modul în care este conceput, sistemul TARGET asigură o gestiune zilnică, corespunzătoare, a lichidităților băncilor centrale naționale. Pe baza principiului conform căruia încasările din cursul unei zile operative aparțin băncii receptoare, sumele primite de la un sistem național pot fi utilizate pentru plăți către același sistem, în aceeași zi.
În cursul unei zile operative, prin tranzacțiile TARGET nu este necesară asigurarea unei lichidități imediate. Este posibilă derularea unei plăți prin existența unei poziții deschise a unui participant. În scopul asigurării unei operativități crescute a derulării plăților și pentru a beneficia de facilitățile de plată prin poziții deschise, băncile participante trebuie să dispună de garanții colaterale. În baza acestor garanții, băncile participante pot beneficia zilnic de credite gratuite, acordate de către băncile centrale naționale. Garanțiile aferente creditelor acordate în euro se stabilesc de către băncile centrale naționale. Garanțiile aferente creditelor acordate în euro se stabilesc de către fiecare bancă centrală națională și pot proveni și de la alte bănci centrale. Acest mecanism de creditare reprezintă o componentă principală a sistemului de politică monetară implementat de băncile centrale naționale la recomandarea Băncii Centrale Europene.
Sistemul TARGET2
TARGET2 (Sistem transeuropean automat de transfer de fonduri cu decontare pe bază brută în timp real) a înlocuit prima generație a sistemului TARGET, care a început să funcționeze în luna ianuarie 1999, când a fost introdusă moneda euro. La fel ca și predecesorul său, TARGET2 este folosit pentru decontarea operațiunilor băncilor centrale, pentru transferuri interbancare de valoare mare, în euro, precum și pentru alte plăți în euro. Sistemul permite procesarea în timp real, decontare în moneda băncii centrale șo are finalitate imediată. De asemenea, prin sistem se decontează și transferurile de fonduri aferente sistemelor auxiliare (sisteme de plăți și sisteme de compensare – decontare a operațiunilor cu instrumente financiare).
Cu toate acestea, spre deosebire de predecesorul său, care asigura procesarea tuturor plăților în mod descentralizat la nivelul băncilor centrale naționale, noul sistem folosește o singură platformă comună, fără intervenția băncilor centrale naționale. Această platformă face posibilă furnizarea de servicii solide și armonizate, permițând totodată reducerea comisioanelor și îmbunătățirea eficienței costurilor, prin intermediul economiilor de scară. Trebuie de asemenea menționat că nu există limite de valoare minimă sau maximă în ceea ce privește plățile efectuate în cadrul TARGET2.
Avantaje
Folosind TARGET2 pentru toate plățile de mare valoare, în special cele legate de operațiunile interbancare, participanții pe piață beneficiază de un serviciu de calitate și contribuie substanțial la reducerea riscului sistemic în întreaga Uniune, adică a riscului de „contagiere” a altor zone din cauza numărului mare de oprațiuni interbancare și a valorii ridicate a acestora.
Un alt progres înregistrat în acest context este lansarea în anul 2008 a zonei unice de plăți în euro (SEPA), în cadrul căreia toate plățile electronice vor fi tratate ca plăți interne; diferența dintre operațiunile efectuate la nivel național și cele la nivel transfrontalier vor dispărea. TARGET2 și SEPA vor transforma piața plăților în zona euro, imprimându-i un caracter mai dinamic și mai eficient din punct de vedere al costurilor.
Important de meționat este faptul că sistemul oferă servicii de bază armonizate și o infrastructură tehnică comună, cu eficiență sporită, inclusiv din punct de vedere al recuperării costurilor. Sistemul a fost proiectat pentru a permite modificări ulterioare, datorate atât evoluției tehnologice, cât și procesului continuu de extindere a Eurosistemului
Din punct de vedere juridic, sistemul TARGET2 este structurat ca o multitufine de sisteme de plăți naționale (denumite componente naționale TARGET2), având reguli de funcționare armonizate.
Infrastructura tehnică și platforma comună unică a TARGET2 este pusă la dispoziție și operată din punct de vedere tehnic, în numele Eurosistemului, de către Banca d’Italia, Banque de France și Deutsche Bunesbank.
TARGET2 este unul dintre primele trei sisteme de plăți de mare valoare din lume, alături de Fedwire și CLS, prin sistem putând fi transmise plăți în euro către aproape 60.000 de bănci din întreaga lume.
Totodată, TARGET2 deține 91 % din valoarea totală a plăților în euro procesate de toate sistemele de plăți de mare valoare din lume. Volumul tranzacțiilor decontate prin sistem s-a cifrat în anul 2010 la aproximativ 89 milioane de plăți, având o vlaoare totală de circa 600.000 miliarde euro.
3. Zona euro și schimbările generate după introducerea monedei unice
Ținând cont de importanța economică a zonei euro, introducerea monedei unice va avea consecințe majore, nu doar pentru statele membre care nu vor participa, ci și pentru țările terțe. Acest aspect extern al euro a fost tot mai mult discutat în cadrul forurilor internaționale precum Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Fondul Monetar Internațional (FMI).
Pornind de la ipoteza că toate statele membre vor participa la zona euro, se preconiza că Uniunea Economică și Monetară (UEM) va prezenta următoarele caracteristici:
Dimensiunea sa economică și comercială va fi comparabilă cu cea a Statelor Unite și superioară Japoniei;
Excluzând schimburile comerciale intracomunitare, gradul de deschidere al zonei euro este de 10,2 %, adică nivelul echivalent cu cel al Statelor Unite și cel al Japoniei;
Sincronizarea sporită a ciclurilor conjuncturale ale diferitelor state membre, datorită unei mai bune coordonări a politicilor economice, va consolida importanța evoluțiilor economice din zona euro pentru restul lumii;
Datorită dispariției tensiunilor dintre monedele europene (care puteau fi cauza de șocuri exterioare Uniunii), performanța economică a zonei euro va fi mai puțin sensibilă la fluctuațiile cursurilor de schimb valutar;
Odată cu realizarea Uniunii Economice și Monetare, piața financiară europeană ar deveni într-adevăr integrată:
Dezvoltarea unui sistem eficient de plăți transfrontaliere (TARGET), care să conecteze centrele financiare;
Armonizarea instrumentelor financiare și convergența către mijloacele de finanțare cele mai eficiente;
O piață unitară unificată, implicând o concurență sporită între bănci și intermediarii financiari;
Eliminarea riscurilor de schimb valutar între țările participante;
În ciuda decompartimentalizării, se putea aștepta păstrarea anumitor caracterisitici naționale ale piețelor financiare. Dimensiunea UEM, stabilitatea monedei și piața financiară amplă pe care aceasta se bazează trebuiau să favorizeze utilizarea internațională a monedei euro. Ca monedă de facturare în schimburile comerciale, euro trebuia să fie utilizată pe scară largă în relațiile comerciale care implică direct Uniunea Europeană, dar și, într-o anumită măsură, în tranzacții comerciale în care nu intervin state membre ale Uniunii.
Datorită independenței Băncii Centrale Europene (BCE) și a politicii sale axate pe stabilitate, euro trebuia să constituie o monedă de rezervă importantă și să joace un rol major în portofoliile de active financiare la nivel internațional. Dacă aceeași factori trebuiau să conducă la o creștere a atractivității euro în rândul incestitorilor privați, era mai dificil de prevăzut importanța monedei euro în alcătuirea portofoliilor private.
Transformarea monedei euro într-o mare monedă internațională era preconizată a se efectua în mod treptat, mai întâi trebuia să se manifeste în țările care aveau legături economice strânse cu Uniunea Europeană.
Internaționalizarea euro ar însemna că intervențiile BCE vor avea repercusiuni internaționale. Cu toate acestea, într-o primă fază, ar complica desfășurarea politicii monetare, pe seama influenței deciziilor agenților exteriori asupra agregatelor monetare. Trecerea la euro implica riscul potențial al unei perioade de instabilitate a cursurilor de schimb între euro și late mari monede, din diferite motive:
Percepția privind orientarea viitoare a politicii monetare a BCE: poziția acesteia în centrul Sistemului European de Bănci Centrale (SEBC), independența sa reglementară și obiectul său statutar de stabilitate a prețurilor erau preconizate totuși a-i asigura imediat credibilitatea;
Un eventual exces al rezervelor în dolari din băncile centrale: acestea fiind deplin conștiente de impactul potențial al tranzacțiilor lor pe piețele de schimb valutar, se putea aștepta ca eventualele tranzacții pentru reducerea deținerilor excesive de dolari să fie făcute progresiv și în strânsă cooperare;
Realocările portofoliilor private după instaurarea euro constituiau o chestiune complexă: cu toate că acestea, se preconiza că efectele în sens invers ar trebui să se combine astfel încât să echilibreze efectele nete la nivel global.
Pe termen lung, cursurile de schimb valutar sunt determinate în principal de factorii economici fundamentali (creștere, inflație, productivitate, solduri bugetare și solduri curente etc), acești factori fiind ei înșiși influențați de politicile economice ale Uniunii, dar și ale partenerilor acesteia.
Cadrul de politică economică definit în tratat era preconizat să permită condiții monetare de o restricitvitate redusă, menținând totodată cursul de schimb valutar la nivel corespunzător. Politicile economice la nivel european era preconizate a constitui un punct de referință valabil în afacerile economice internaționale.
Realizarea UEM era în măsură să antrenze o evoluție importamtă a sistemului monetar european, în special conferindu-i un caracter simetric: câștigurile potențiale ale unei coordonări macroeconomice urmau să fie repartizate într-un mod mai uniform între parteneri.
Uniunea Economică și Monetară ar fi urmat să aibă, de asemenea, o incidență asupra funcționării instituțiilor internaționale precum FMI. Chestiunile legate de reprezentarea Uniunii în cadrul acestor instanțe trebuiau să fie examinate, iar copatibilitatea practicilor existente cu dispozițiile tratatului trebuia verficată.
3.1 Natura Uniunii Economice și Monetare
Euro este o monedă utilizată în prezent de 19 state membre ale UE și de peste 330 milioane de cetățeni. În ciuda crizei, euro este cea de a doua monedă din lume, în ordinea importanței, cu o pondere de 24,4 % (18 % în 1999) din rezervele mondiale în valută, în comparație ponderea de 61,2 % a USD. La nivel mondial, 59 de țări și teritorii și-ai legat, în mod direct sau indirect, moneda națională de moneda euro.
Euro nu este numai o monedă, ci și un proiect politic. Uniunea noastră monetară impune statelor membre să își abandoneze definitiv moneda națională șă să își împartă permanent suveranitatea monetară cu celelalte țări din zona euro. Moneda euro a creat, așadar, un ”destin comun” pentru cele 19 state membre care au adoptat euro ca monedă națională; acest lucru necesită atât solidaritate în perioadele de criză, cât și respecatrea de către toate aceste state a normelor stabilite de comun acord.
Zona euro dispune de un cadru instituțional unic. În timp ce politica monetară este hotărâtă în comun la nivel european, politicile economice și bugetare rămân, în mare măsură, de competența statelor membre. Într-un astfel de cadru, vulnerabilitățile dintr-un stat membru pot deveni vulnerabilități pentru zona euro în ansamblul său. Prin urmare, succesul economic este interesul comun al tuturor. O uniune monetară va avea succes numai dacă participarea la uniunea respectivă aduce, de-a lungul timpului, mai multe avantaje decât neparticiparea la aceasta. În acest sop, toate statele membre trebuie să își asume răspunderea, acceptând să își considere propriile politici economice și bugetare drept un spect de interes comun.
Tratatele stabilesc un set clar de obiective – creșterea durabilă și favorabilă incluziunii, stabilitatea prețurilor, poziții bugetare solide și niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă, iar cadrul UEM prevede un set de norme comune pentru coordonarea strânsă a acestor politici. Criza a arătat că un cadru deficitar sau punerea în aplicare insuficientă a acestui cadru aduce atingere integrității zonei euro în ansamblul său și duce la neîndeplinirea obiectivelor prevăzute de tratate. De aceea, asigurarea unui cadru UEM pe deplin compatibil cu cerințele care decurg din utilizarea unei monede comune a reprezentat principala provocare din ultimii ani și rămâne un obstacol care nu a fost încă depășit pe deplin.
Fig. 1 Harta Europei
Următoarele state membre ale Uniunii Europene, din zona euro care utilizează euro:
1. Germania – stat membru al Uniunii Europene din 1957, este unul dintre statele membre fondatoare, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
2. Franța – stat membru al Uniunii Europene din 1957, este unul dintre statele membre fondatoare, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
3. Italia – stat membru al Uniunii Europene din 1957, este unul dintre statele membre fondatoare, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
4. Belgia – stat membru al Uniunii Europene din 1957, este unul dintre statele mebre fondatoare, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
5. Țările de Jos (Olanda) – stat membreu al Uniunii Europene din 1957, este unul dintre statele mebre fondatoare, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
6. Luxemburg – stat membru al Uniunii Europene din 1957, este unul dintre statele membre fondatoare, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
7. Irlanda – stat membru al Uniunii Europene din 1973, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
8. Grecia – stat membru al Uniunii Europene din 1981, utilizează euro din 2001 (numerar în circulație din 2002);
9. Spania – membru al Uniunii Europene din 1986, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
10. Portugalia – membru al Uniunii Europene din 1986, utilizează euro din1999 (numerar în circulație din 2002);
11. Austria – membru al Uniunii Europene din 1995, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
12. Finlanda – stat membru al Uniunii Europene din 1995, utilizează euro din 1999 (numerar în circulație din 2002);
13. Slovenia – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2007;
14. Malta – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2008;
15. Cipru – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2008;
16.Slovacia – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2009;
17. Estonia – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2011;
18. Letonia – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2014;
19. lituania – stat membru al Uniunii Europene din 2004, utilizează euro din 2015;
Următoarele state membre ale Uniunii Europene care fac parte din zona euro dar nu utilizează euro:
1. Regatul Unit al Marii Britanii – stat membru al Uniunii Europene din 1973;
2. Danemarca – stat membru al Uniunii Europene din 1973;
3. Suedia – stat membru al Uniunii Europene din 1995;
4. Polonia – stat membru al Uniunii Europene din 2004;
5. Republica Cehă – stat membru al Uniunii Europene din 2004;
6. Ungaria – stat membru al Uniunii Europene din 2004;
7. România – stat membru al Uniunii Europene din 2007;
8. Bulgaria – stat membru al Uniunii Europene din 2007;
9. Croația – stat membru al Uniunii Europene din 2013;
Următoarele țări sunt în afara Uniunii Europene:
1. Islanda;
2. Norvegia;
3. Elveția;
4. Bosnia și Herțegovina;
5. Serbia;
6. Muntenegru;
7. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei;
8. Albania;
Analiza retrospectivă: cauzele multiple ale crizei
Criza care a început să afecteze zona euro încă din vara anului 2007 și care continuă ți acum să afecteze dezvoltarea economică a mai multor state membre din zona euro are la bază numeroase cauze și origini. În timp ce mai multe dintre acestea sunt comune tuturor țărilor industrializate, unele se manifestă mai puternic în zona euro, unde au prelungit și au intensificat efectele crizei.
La început, criza a fost, în principal, ”o criză financiară”. Aceasta a pornit de pe piața creditelor ipotecare subprime din SUA și s-a răspândit rapid în întregul sistem financiar interconectat la nivel global, inclusiv în băncile și în celelalte instituții financiare europene, în special în țările din zona euro, unde condițiile favorabile din primii zece ani de existență a monedei euro au dus la crearea de bule financiare și imobiliare. O caracteristică deosebit de importantă pentru zona euro a fost spirala negativă dintre bănci și datoria publică suverană: pe măsură ce băncile care au căpătat o importanță sistemică prea mare pentru a putea să dea faliment au început să se confrunte cu dificultăți financiare și au cerut ajutorul entităților lor suverane, stabilitatea sistemului bancar nu mai putea fi garantată decât în detrimentul finanțelor publice ale țărilor în cauză și cu prețul unei fragmentări financiare mai mari (graficul 1). Astfel, în aceste țări, criza băncilor s-a transformat rapid într-o criză a finanțelor publice, cu un impact direct asupra economiei reale.
Graficul 1
Dobânzile la creditele bancare
Credite acordate întreprinderilor; procentaje pe an
sursa: BCE, Reuters;
Randamentele obligațiunilor de stat din zona euro
Randamente la 10 ani (în %, medie lunară)
Criza s-a transformat apoi într-o criză a datoriilor suverane. Primii zece ani de existență a monedei euro au dus la o reducere durabilă a datoriilor și a deficitelor publice sub nivrlul valorilor de referință de 3 % și, respectiv, 60 % din PIB, astfel cum prevede Tratatul de la Maastricht. Datoria publică în zona euro, care se situa la nivelulu de 72,8 % din PIB în 1998, nu a putut fi redusă decât la 66,2 % din PIB, în medie, în 2007, chiar dacă prevalența unor condiții macroeconomice favorabile ar fi permis o mai mare consolidare bugetară. Deficitele în zona euro se ridicau, în medie, la 1,9 % din PIB în perioada 1999 – 2007, ajungând la un vârf de 3,1 % din PIB în 2003. Nu s-a putut realiza obiectivul comun de politică în ceea ce privește bugetele naționale aflate în echilibru sau excedentare, care viza reducerea nivelurilor datoriei publice. S-a întâmplat adesea ca normele bugetare menite să limiteze deficitele publice excesive (așa numitul ”Pact de stabilitate și de creștere”)să nu fie respectate și puse în aplicare.
Din 1997, majoritatea țărilor din zona euro (toate, cu excepția Estoniei și Luxemburgului) au făcut, o dată sau chiar de mai multe ori, obiectul unei proceduri aplicabile deficitelor excesive. În 2003, normele pactului au fost parțial suspendate de Consiliu, printr-un vot cu majoritatea calificată, în cazul specific al procedurilor aplicabile deficitelor excesive care vizau Germania și Franța. În 2005, pactul a fost reformat într-un mod care a fost perceput în mare parte ca o relaxare a normelor. Ambele acțiuni au ssubminat credibilitatea pactului. Atunci când criza a început să își facă simțite efectele în zona euro, au ajuns la un vârf de 6,2 % din PIB în 2010, înainte de a putea fi reduse la 2,6 % din PIB în 2014. Deși datoria publică este în continuare în creștere ca urmare a măsurilor luate în timpul crizei, aceasta a ajuns, în 2014, la 94,3 % din PIB, în medie, în zona euro, cu mult peste nivelurile din perioada anterioară a crizei.
Graficul 2
Datoria și deficitul din zona euro
1995 – 2013, din PIB
Surse: Comisia Europeană, BCE;
Criza din zona euro, declanșată de turbulențele financiare mondiale, poate fi considerată, de asemenea, o criză de competitivitate, cu mai multe deficiențe anterioare crizei. Deși s-a ajuns uneori la egalarea nivelului de productivitate din SUA până în anii `90, cu timpul, acest proces s-a întrerupt. Mai multe țări din zona euro nu au profitat de perioada de creștere economică pentru a soluționa rigiditățile existente pe piețele produselor ți forței de muncă.
În schimb, vulnerabilitățile adânc înrădăcinate nu au permis ofertei să ajungă la nivelul cererii. In același timp, o creștere semnificativă a rigidităților nominale și reale a afectat alocarea eficientă a resurselor, inclusiv între sectorul comercial și cel necomercial, împiedicând, astfel, funcționarea canalului competitivității.
Graficul 3: Rigiditățile de pe piața produselor și a fosrței de muncă și evoluția ratei șomajului (2009 – 2013)
Surse: Eurostat și OCDE
Notă: rigiditățile de pe piața forșei de muncă și a produselor măsurate ca medie a indicatorilor OCDE în materie de legislație privind protecția fosței de muncă și de reglementare a pieței produselor.
În acest context, în primii zece ani de existență a monedei euro, costul forței de muncă (măsurat în costul unitar al muncii) a crescut în mod semnificativ în mai multe țări din zona euro, ceea ce a dus la scumpirea produselor acestora și, implicit, la reducerea copetitivității acestora și la un sold negativ al plăților în raport cu alte țări din zona euro care au menținut costul unitar al muncii la un nivel stabil sau chiar l-au redus.
Graficul 4: Evoluția costului unitar al muncii (2001 – 2009) și a ratei șomajului (2009 -2013)
Sursă: Eurostat
Notă: Datele sunt prezentate pentru țările din zona euro care au intrat în UEM înainte de 2002; pentru rata șomajului, sunt utilizate datele din septembrie.
Acest lucru a dus la creșterea ratelor șomajului în timpul crizei (a se vedea graficul 4). In plus, evoluția destul de favorabilă a condițiilor de finanțare din primii ani ai monedei eruo a dus la o alocare neadecvată a surselor de finanțare către forme de investiții mai puțin productive, cum ar fi bunurile imobiliare, precum și la asumarea mai multor riscuri și la un grad mai mare de îndatorare pentru mulți actori din sectorul public și privat. Atunci când criza și-a făcut simțite efectele în zona euroși când piețele au reevaluat riscul și potențialul de creștere aferente fiecărei țări, pierederea competitivității a devenit vizibilă și a dus la retragerea unor surse de finanțare imperios necesare pentru investiții, ceea ce a intensificat și mai mult impactul crizei în țările respective. Deși mai multe părți interesante la nivel european au trimis avertismente cu privire la aceste evoluții, cadrul de guvernanță de la momentul respectiv nu prevedea detectarea și corectarea în mod sistematic a dezechilibrelor și, prin urmare, nu a putut impiedica acumularea acestora.
Nu în ultimul rând, criza poate fi considerată și o criză a piețelor în ceea ce privește capacitatea acestora de a evalua corect riscul de țară. Tratatul de la Maastricht s-a bazat pe ipoteza că disciplina pieței va fi un element esențial în prevenirea evoluțiilor divergente ale economiilor din zona euro și ale pozițiilor bugetare, creșterea ratelor dobânzii pentru obligațiunile suverane având un efect de semnalizare în acest sens, dar această ipoteză nu s-a confirmat în realitate în zona euro în perioada 1999 – 2008. În schimb, investitorii au tratat zona euro ca un tot unitar, fără a lua în considerare riscurile economice și financiare diferite. Criza a scos la iveală divergențe, iar reevaluarea ulterioară a riscurilor a făcut ca ratele dobânzii aferente obligațiunilor emise de anumite țări din zona euro să fie cu mult peste cele ale obligațiunilor emise de unele țări în curs de dezvoltare (a se vedea graficul 1).
Toate aceste evoluții au dovedit existența unui decalaj semnificativ între obiectivele și performanța reală a cadrului de guvernanță al UEM în perioada premergătoare crizei, precum și faptul că politicile convenite de comun acord nu au fost respectate și nu au fost puse în aplicare în mod constant.
3.2 Măsurile luate începând din 2010 pentru a consolida reziliența uniunii economice și monetare
Criza a arătat că slăbiciunile și rigiditățile structurale semnificative și politicile bugetare și economice nesustenabile din unele state membre pot submina dezvoltarea economică a zonei euro în ansamblul său, punând astfel în pericol avantajele care decurg din participarea la UEM. Aceasta a evidențiat, de asemenea, deficiențele majore ale cadrului de guvernanță,care nu au fot în măsură să împieduce aceste evoluții.
La nivelul zonei euro, au fost adoptate, încapând din 2010, reforme semnificative pentru abordarea și remedierea acestor deficiențe:
Mecanismul european da stabilitate (MES),care nu a fost disponibil înaintea crizei, a fost creat ca un instrument permanent de gestionare a crizelor.
Uniunea bancară a fost instituită, iar BCE a preluat rolul de mecanism unic de supraveghere, exercitând o supraveghere directă asupra tuturor băncilor semnificative din zona euro de la 1 noiembrie 2014. Mecanismul unic de rezoluție și noile norme de recapitalizare internă prevăzute de Directiva UE privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare oferă acum un cadru pentru rezoluția ordonată a băncilor și pentru repartizarea sarcinilor între acționari și creditori. Aceste măsuri, împreună cu Fondul unic de rezoluție, reprezintă contribuții importante la reducerea legăturii negativedintre entitățile suverane șă bănci, precum și la protejarea deponenților, concomitent cu sistemele naționale armonizate de garantare a depozitelor.
Există acum o nouă procedură privind dezechilibre macroeconomice (PDM) care vizează detectarea, într-un stadiu incipient, a apariției unor vulnerabilități macroeconomice și oferirea de instrumente pentru corectarea acestora.
Reforma ”Pactului de stabilitate și de creștere” din 2011 – 2013 și acordul cu privire la ”pactul bugetar” au consolidat cadrul bugetar pentru a preveni acumularea unor dezeichilibre bugetare importante în viitor. Monitorizarea evoluției cheltuielilor a devenit mai importantă în cadrul componentei preventive, iar procedurile din cadrul componentei preventive și al celei corective au fost consolidate, nu în ultimul rând prin sancțiuni noi, aplicabile mai devreme și cu un grad de strictețe progresiv. O lecție importantă în urma crizei a fost necesitatea de a introduce o valoare numerică de referință pentru datori, menită să asigure convergența către rate adecvate ale datoriei, sub valoarea de referință de 60 % din PIB prevăzută în Tratatul de la Maastricht. Prin introducerea modalităților de vot cu majoritatea calificată inversă în cadrul Consiliului pentru deciziile adoptate în cadrul procedurii aplicabile deficitelor excesive s-a urmărit sporirea caracterului cvasi-automat al procedurilor.
Competențele Eurostat au fost consolidate în 2011 în ceea ce privește datele statistice utilizate pentru procedura aplicabilă deficitelor excesive. În temeiul regulamentului modificat, Eurostat are, în prezent, dreptul să verifice conturile publice ale statelor membre și să efectueze cercetări la fața locului în statul membru vizat.
Acestea sunt măsuri importante care ar fi putut îmbunătăți performanța zonei euro în mod considerabil, atât înainte, cât și în timpul crizei, dacă ar fi fost deja în vigoare acum zece ani. Cu toate acestea, noile structuri vor fi eficace numai dacă sunt puse în aplicare pe deplin, atât la nivelul UE, cât și la nivel național.
4.3 Situația actuală
Deși a început o ajustare semnificativă a dezechilibrelor bugetare și economice, în special în țările care beneficiază de asistență financiară din partea EU/FMI și în alte țări mai vulnerabile din zona euro, dezechilibrele acumulate își fac simțite, în continuare, efectele dureroase: ratele șomajului au sporit foarte repede, iar datoria sectorului public și a sectorului privat a crescut în mod semnificativ în doar câțiva ani. Rata șomajului în zona euro a depășit 10 % începând din 2009 și a ajuns la 11,6 % în 2014, față de 7,5 % în 2007. Șomajul în rândul tinerilor în zona euro ajunge chiar la 23 % (față de 16,6 % în 2007).
Gradul ridicat de îndatorare și șomajul important, alături de obstacolele semnificative în calea unor piețe flexibile, frânează potențialul de creșterea al țărilor (a se vedea graficul 5).
Graficul 5: PIB-ul real pe cap de locuitor
(creștere medie)
Sursă: Comisia Europeană
În plus, în timp ce nivelul ridicat al datoriilor are, de obicei, un efect negativ asupra creșterii (a se vedea graficul 6), o rată scăzută a creșterii și a inflației îngreunează, de asemenea, procesul prin care țările încearcă să își reducă gradul de îndatorare, cu scopul de a-și spori reziliența și dezvoltarea durabilă. În acest context, unele dintre țările din zona euro cu datorii foarte mari și cu rate scăzute ale creșterii potențiale a producției se pot confrunta cu mari dificultăți în ceea ce privește reducerea rapidă a nivelului datoriei. O capacitate de adaptare mai mare la șocuri și un nivel al creșterii potențiale necesită noi acțiuni în ceea ce privește reformele structurale naționale.
Graficul 6: Creștere potențială medie în raport cu datorie publică și privată
Surse: Comisia Europeană, Eurostat
Notă: Cele mai recente date se referă la iunie 2014 pentru datoria din sectorul public și privat și la 2019 pentru producția potențială.
Indicatorii internaționali în materie de flexibilitate a pieței forței de muncă și a produselor arată că țările din zona euro încă mai prezintă rigidități semnificative care trebuie soluționate. În plus, guvernele naționale trebuie să creeze un mediu favorabiul pentru antreprenorii care doresc să creeze o nouă întreprindere sau pentru dezvoltarea întreprinderilor existente. Indicatorii internaționali sugerează că se mai pot aduce îmbunătățiri semnificative în zona euro: în prezent, atunci când se analizează situația generală în lume, zona euro se situează, în medie, cu mult în urma Regatului Unit și a SUA.
În clasamentul Băncii Mondiale privind climatul favorabil de afaceri (Ease of Doing Business), o singură țară din zona euro (Finlanda) se situează printre primele 10, iar o serie de țări nu sunt nici măcar în primele 50. Măsurile de îmbunătățire a acestui aspect nu sunt numai în interesul fiecărui stat membru, ci și în interesul zonei euro în ansamblul său, ca urmare a legăturilor puternice dintre economiile statelor membre.
4.4 Perspective: către o Uniune Economică și Monetară profundă și veritabilă
Având în vedere mediul economic nefavorabil care afectează în prezent zona euro în ansamblul său, precum și vulnerabilitățile și rigiditățile persistente din mai multe țări, la nivel individual, se impune necesitatea trecerii treptate către ”mecanisme concrete pentru mai strânsa coordonare, convergență și solidaritate a politicii economice”. Aceste mecanisme ar trebui să se bazeze pe situația reală a econbomiei, a ocupării forței de muncă și a aspectelor sociale din statele membre din zona euro, pe natura interdependenței care există între acestea, precum și pe capacitatea acestora de a ajunge, în timp, la convergență.
Pe termen scurt, este important să se pună în aplicare o strategie coerentă axată pe ”triunghiul virtuos” al reformelor structurale, investițiilor și responsabilității bugetare și, în acest context, să se realizeze trecerea către angajamente mai eficace în ceea ce privește reformele structurale de stimulare a creșterii economice în zona euro.
Angajamentele în materie de politici, asumate de țările din zona euro, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, în favoarea reformelor structurale de stimulare a creșterii nu au fost puse în aplicare în mod satisfăcător. Adesea, angajamentele sunt puternice în perioada de criză, iar apoi scad din nou în intensitate odată cu îmbunătățirea climatului economic general. În acest sens, efectul stabilizator al monedei unice generează anumite efecte contraproductive în ceea ce privește voința guvernelor naționale de a acționa în mod hotărât pentru lansarea și punerea în aplicare a reformelor structurale necesare, în ciuda caracterului urgent al acestora. Este nevoie de un nou consens politic la cel mai înalt nicel politic pentru aplicarea reformelor structurale care ar trebui să fie abordate cu prioritate în țările din zona euro.
În plus, funcționarea pieței unice trebuie îmbunătățită, în special în domeniile care sunt esențiale pentru creșterea capacității de ajustare a economiilor din zona euro. Consolidarea mobilității forței de muncă este esențială în această privință. În plus, pentru finalizarea uniunii bancare și pentru diversificarea și extinderea surselor de finanțare ale economiei europene, trebuie să eliminăm barierele rămase în calea investițiilor și a liberei circulații a capitalurilor și să considerăm integrarea pieței de capital o prioritate politică, inclusiv prin analizarea unor aspecte precum impozitarea, insolvența și dreptul societăților comerciale. Un sistem financiar bine integrat în UE, care să fie rezultatul unei uniuni a piețelor de capital, poate spori reziliența la șocuri a uniunii monetare, oferind un element de partajare a riscurilor în sectorul privat, precum și eficacitatea acesteia în materie de creare de locuri de muncă, creștere economică și investiții. Noile inițiative pentru finalizarea pieței unice, de exemplu, în domenii precum economia digitală și energia, sunt esențiale pentru consolidarea perspectivelor de creștere.
Progresele concrete în ceea ce privește aceste două componente – reformele structurale de stimulare a creșterii economice și aprofundarea pieței unice – vor cont ribui la buna funcționare a uniunii economice și monetare pe termen scurt (în următoarele 18 luni), cu condiția ca acestea să se bucure de un sprijin politic ferm.
Cu toate acestea, este în continuare necesar, deopotrivă pentru cetățeni și pentru piețe, să se stabilească o perspectivă pe termen lung referitoare la modul în care ar trebui dezvoltat cadrul UEM, determinându-se aspectele în care acesta ar putea fi considerat complet și cele în care vor fi necesare activități suplimentare pentru dezvoltarea unei guvernanțe comune consolidate, așa cum s-a solicitat deja în cadrul raportului celor patru președinți din 2012 și al proiectului Comisiei pe această temă, ambele documente fiind în continuare valabile. Zona euro nu a reușit să se redereseze în urma crizei în acelși mod ca SUA, ceea ce ar putea indica faptul că o uniune monetară incompletă se adaptează mult mai încet decât o uniune care dispune de un cadru instituțional mai complet (a se vedea graficul 7).
Graficul 7: PIB real pe cap de locuitor
Bibliografie:
1. http://www.mi.bxb.ro/wp-content/uploads/2012/Articole/Art3-15.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Monetar European. Evolutii Si Perspective (ID: 123936)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.