Sistemul Metodelor de Instruire

2.1. Noțiunea de metodă de învățământ

,,Cuvântul metodă provine de la grecescul ,,methodos” (alcătuit din “odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) care înseamnă cale, drum ce trebuie urmat pentru atingerea unor scopuri determinate în prealabil, unul dintre acestea fiind descoperirea sau aflarea adevărului. Aceeași semnificație o are și corespondentul său latin ,,methodus”=cale, drum, mod de lucru. ”(Postelnicu C-tin, 2002, p.154)

Altfel spus, metodele de învățământ reprezintă căile folosite în instituțiile școlare de către cadrul didactic cu scopul de a-i sprijini pe copii să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

Prin „metodă de învățământ" se înțelege, așadar, o modalitate comună de acțiune a cadrului didactic și a copiilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze copilul într-o situație de învățare, mai mult sau mai puțin dirijată”. Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operații, de procedee.

În anumite situații, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex. problematizarea poate fi inclusă într-o demonstrație). În procesul de învățământ, cadrul didactic, ca și copiii, acționează prin intermediul unor metode de predare și învățare. Calitatea muncii lor este în funcție de aceste metode; ele constituie o sursă însemnată de creștere a eficacității și eficienței învățământului. Aplicându-se metode diferite se obțin diferențe esențiale în pregătirea copiilor. De asemenea , însușirea unor cunoștințe noi poate deveni mai dificilă sau mai ușoară pentru unii și aceiași copii, în funcție de metodele utilizate. În același timp, s-a putut constata că exersarea funcțiilor intelectuale este condiționată nu numai de conținuturile date, ci și de forma în care acestea sunt aduse la cunoștința copiilor, adică de metodele utilizate.

Metoda reprezintă calea sau modalitatea de a rezolva problemele instrucției și educației. În practica școlară, metoda se definește drept o cale de urmat în vederea atingerii unor obiective instructiv-educative dinainte stabilite, ca cele de transmitere și însușire a unor cunoștințe, de formare a unor priceperi și deprinderi, sau mai nou , metoda desemnează o cale pe care învățătorul o urmează pentru a ajuta copii să găsească ei înșiși o cale proprie de parcurs în vederea aflării (redescoperirii) unor noi adevăruri, consemnate în noi cunoștințe, în forme comportamentale etc. În sens general, metoda presupune ansamblul operațiilor ce se constituie ca instrument al acțiunii umane prin intermediul căruia subiectul (cercetătorul) dezvăluie esența lumii obiective.

Procedeele reprezintă auxiliare ale metodei sau părți componente, elemente structurale metodice. Astfel, vorbind într-o alta maniera, metoda este ansamblul de procedee și procedeul reprezintă componenta metodei.

Mijloacele de învățământ reprezintă materialele didactice pe care le folosim în lecție. Materialele didactice sunt tradiționale (fișe de lucru, manualul, cretă, hărți) și moderne (videoproiector, calculatorul, dvd-player, tabla magnetică, machete, mulaje, cd-player, flip-chart, smartboard-ul).

Procesul instructiv-educativ este cu atât mai bine organizat cu cât putem să îmbinăm într-un mod creativ metodele clasice cu cele moderne, respectiv materialele didactice tradiționale, clasice, cu cele moderne. Între metodă, procedeu și mijloc de învățământ există o strânsă interdependenta, ele sunt absolut necesare în organizarea și desfășurarea procesului de învățământ. Trebuie să știm când folosim anumite procedee în contextul metodei expunerii sistematice a cunoștințelor, în contextul demonstrației, al conversației, a metodelor de muncă independentă, sau procedee în contextul metodelor moderne: problematizarea, algoritmizarea, modelarea, învățarea prin descoperire, învățare-investigare, cercetare etc.

De asemenea este foarte important să știm când trebuie sǎ folosim materialele didactice: prealabil lecției, concomitent cu lecția sau după ce se termină lecția pentru consolidarea cunoștințelor.

În cadrul unei metode, procedeele pot varia ca număr și poziție, își pot schimba locul, fără să afecteze atingerea scopului urmărit. Varietatea procedeelor face metoda mai atractivă, mai interesantă și mai eficace. Între metodă și procedeu relațiile sunt dinamice: metoda poate deveni ea însăși un procedeu în cadrul altei metode; tot așa un procedeu poate fi ridicat la rang de metoda la un moment dat. De ex. prezentarea unei planșe, demonstrarea unui fenomen, pot constitui un simplu procedeu în cadrul metodei povestirii, explicației, descrierii sau conversației euristice. Dar și invers, explicației poate deveni un procedeu în cazul demonstrației unui fenomen etc.

Ansamblul metodelor de predare și învățare utilizate constituie ceea ce se numește metodologia procesului de învățământ (metodologia instruirii, metodologia activitățtii didactice în sens restrâns). Ea studiază, totodată, natura, funcțiile, locul și clasificarea metodelor, principiile și regulile care stau la baza utilizării lor optimale.

Metodologia are un caracter dinamic, se distinge prin flexibilitate și suplețe, permanenta deschidere spre nou, preocupare de abordare la cerințele actuale ale învățământului.

Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învățământ precum și teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcțiile, clasificarea metodelor de învățământ, precum și caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerințelor de utilizare.

Metodele de învățământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relație cu mijloacele de învățământ și cu modalitățile de grupare a copiilor. De aceea, opțiunea pentru o anumită strategie didactică condiționează utilizarea unor metode de învățământ specifice.

Totodată, metodele de învățământ fac parte din condițiile externe ale învățării, care determină eficiența acesteia. De aici decurge importanța alegerii atente a metodelor corespunzătoare fiecărei activități didactice.

2.2 Metoda – locul și rolul în procesul instructiv-educativ

Înfăptuirea obiectivelor informative și formative ale învățământului matematic impun folosirea unor metode și procedee de lucru specifice, adică a unei metodologii adecvate. Ca orice activitate umană și activitate de instruire și educare prin matematică, se situează întotdeauna într-un context determinat și concret, în interiorul căruia intervin anumite variabile (factori, componente, condiții), care pot fi cunoscute, altele identificabile, menținute sub control, altele pot fi adaptate nevoilor curente ale procesului didactic, iar altele trebuie acceptate, frecvent așa cum sunt. Așadar fiecare acțiune de predare-învățare a matematicii poate avea urmatoarele caracteristici: are un punct de start, o motivație, conștientizarea prin obiectivele care trebuie îndeplinite, angajează cei doi poli ai educației , se desfășoară în conformitate cu anumite reguli,recurge la metode și mijloace specifice de realizare, se înscrie într-o formă de organizare a muncii,urmărește rezultate care să fie supuse evaluării.

Metodele joacă un rol foarte important în relația cu aceste variabile, interdependente de altfel.

Transpunerea intențiilor educatoarei în acțiuni didactice concrete necesită ca acestea să detalieze sarcina pe care urmează să o efectueze la grupa de copi . În acest sensea dispune de ansamblul componentelor care alcătuiesc repertoriul abilităților de predare, adică de proceduri acționale și cognitive specifice matematicii, adică:

– strategii;

– metode;

– procedee;

– tehnici de predare;

Cunoștințele metodologice stăpânite de cadrul didactic iau o formă concretă în fiecare activitate didactică și se obiectivează în activitatea didactică efectivă. Realizarea acestor acțiuni didactice are drept consecință modificări în structurile:

– cognitive;

– psiho-motorii;

– afective;

– caracteriale ale copiilor.

Datorită transparenței lor, anumite reacții ale copiilor ajung ușor la percepția educatoarei, ca de exemplu:

– stăpânirea unei noțiuni atestată prin răspuns;

– o atitudine de comprehesiune sau de nedumerire, deci o confuzie, relevată prin reacțiile neverbale ale copiilor.

Alte modificări în personalitatea copilului rămân ascunse observației directe, iar punerea lor în evidență face obiectul unor studii sistematice de evaluare. Percepția cadrului didactic, monitorizarea și evaluarea cunoștințelor copiilor, generează multitudinea de criterii ce urmează sa fie aplicate în selecția metodelor didactice optime, iar apoi în realizarea efectivă a secvențelor de instruire. Rezultă că acțiunea de predare-învățare a matematicii se prezintă ca relația procesuală de transformare a copilului. Desigur că ceea ce întreprinde educatorul ca acțiune exterioară, nu se răsfrânge automat asupra dezvoltării intelectuale a copilului, ci devine condiție a unei schimbări numai în măsura în care reușește să angajeze preșcolarul într-un efort intelectual, într-o trăire afectivă și manifestare volițională.

În practică, acțiunea de instruire la matematică tinde să ia o forma optimală de organizare. Modul optimal de organizare a acțiunii instructiv-educative, în măsura sa îmbină optim eforturile educatoarelor și ale copiilor. Acestea se realizează datorită și a ceea ce reprezintă metoda de învățământ matematic.

Metodele de învățământ au anumite caracteristici, între care un rol determinant îl ocupă demersurile teoretico – acționale. Acestea sunt forme executive de predare-învățare, care asigură desfășurarea și finalizarea cu eficiență a procesului de învățământ, îndeplinind funcții informative, normative de genul:

– Ce și cât predăm și învăță m?

– Cum și când evaluăm cunoștințele?

Alte caracteristici ale metodelor de învățământ sunt legate de demersurile de cunoaștere științifică, de documentare și experimental – aplicative, contribuind la dezvoltarea teoriei și practicii instructiv -educative, îmbinându-se, în acest scop, cu formele cunoașterii și cu operațiile logice. Demersurile de cunoaștere științifică au un pronunțat caracter executiv, prin aceasta metodele nefiind doar simple practici didactice de aplicare a unei teorii, ci ele cuprind și dinamizarea elementelor teoretice, care asigură fundamentarea științifică a acțiunilor de predare-învățare, contribuind astfel la evoluția teoriei didactice.

Metodele sunt o importantă componentă a strategiilor didactice. Ele din punct de vedere teoretic și al acțiunii, necesită o anumită tehnică de execuție, de realizare a acțiunilor instructiv-educative. Fiecare metoda impune o anumită cale de urmat în vederea atingerii unor obiective dinainte stabilite.

Pe baza cercetărilor de didactică, s-au descoperit caracteristici noi ale metodelor si în special ale metodelor de învățământ matematic cum ar fi:

1) metodele sunt modalitatea de acțiune, instrumente cu ajutorul cărora copiii, sub îndrumarea educatoarei sau în mod independent, însușesc cunoștințele matematice, și formează priceperi și deprinderi, aptitudini și atitudini la / față de matematică;

2) metoda este un plan de acțiune, o succesiune de operații realizate în vederea atingerii unui scop; ea este un instrument de lucru în activitatea de cunoaștere și de formare a abilităților la matematică;

3) metoda este un ansamblu de operații mintale și practice ale binomului educațional, datorită cărora elevul dezvăluie sau i se dezvăluie esența evenimentelor, proceselor, fenomenelor matematice, cu ajutorul profesorului sau în mod independent;

4) metoda reprezintă un anumit mod de a proceda, care tinde să plaseze într-o situație de învățare, mai mult sau mai puțin dirijată, uneori mergându-se până la una similară aceluia de cercetare științifică, de urmărire și descoperire și de raportare a lui la aspectele practice ale vieții;

5) metoda este o tehnică de care cei doi poli ai educației se folosesc pentru efectuarea acțiunii de predare-învățare a matematicii, ea asigură realizarea în practică a unei activități proiectate de către educator, conform unei strategii didactice;

6) metoda este o cale de a pune în evidență o modalitate de lucru, o necesitate de a acționa practic, sistematic și planificat, un demers programat menținut în atenția și sub reflecția continuă a cadrului didactic.

În general, metodele de învățământ se elaborează și se aplică în strânsă legătură cu gradul și profilul învățământului, cu specificul disciplinei de învățământ, cu activitățiile didactice si cu nivelul de pregătire a copiilor. La nivelul metodelor se concep, se îmbină și se folosesc pârghiile cunoașterii în funcție de particularitățile de vârstă și individuale, astfel încât, colaborate cu profilul învățământului, să se ajungă la realizarea obiectivelor autoinstrucției și autoevaluării, la pregătirea tineretului studios pentru instruirea permanentă.

Metodele de predare-învățare a matematicii privesc atât modul cum se transmit și asimilează cunoștințele matematice cât și dezvoltarea unor calități intelectuale și morale, precum și controlul dobândirii cunoștințelor și al formării abilităților la matematică. Rezultă deci, că în învățământul matematic, metodele servesc unor scopuri:

– de cunoaștere;

– de instruire;

– formative.

Așadar, organizarea eficientă a activității didactico-educative la matematică, corespunde unei elaborari metodice adecvate. Astfel din punct de vedere metodologic, procesul de predare-învățare la matematică este un ansamblu de metode de instruire. Cum acest proces este orientat cu prioritate spre obiective de cunoaștere și de acțiune, adică spre elaborarea structurilor cognitive și operaționale noi ale elevului, esența metodei din învățământul matematic rezultă din esența însăși a activității de învățare a acestei discipline școlare. Din această perspectivă, metoda de învățământ matematic constituie o cale de acces spre cunoașterea și transformarea conținutului național matematic, spre însușirea și aplicarea lui în rezolvări de exerciții și/sau probleme sau la studiul altor discipline școlare.

Plasarea copilului într-o situație de învățare presupune o anumită modalitate de a proceda,o metodă prin care să se dobândească, cât mai eficient, ceea ce este prefigurat în obiective. Așa cum am precizat mai înainte, o anumită metodă se aplică în funcție de:

– specificul disciplinei de predat;

– obiectivele;

– conținutul;

– mijloacele;

– forma de organizare a lecției;

– tipul activității didactice.

În procesul predării-învățării matematicii trebuie respectate următoarele reguli de bază:

1. Cunoașterea în profunzime a metodelor de învățare și a folosirii lor în strânsă corelație cu:

– cercetările de specialitate

– cercetările de didactică

– cercetările de psiho-pedagogie

2. Folosirea adecvată a metodelor în funcție de:

– structură

– obiectivele operaționale

– capacitatea de înțelegere

– preocupările

– interesele

– criteriile valorice ale auditorului.

3. Evitarea folosirii excesive a unor metode prin:

– valorificarea în predare a părților pozitive ale metodelor de învățare;

– accentuarea laturii formative a metodelor de învățare.

Trebuie subliniat faptul că metoda din învățământul matematic ține de sistemul condițiilor externe ale învățământului matematic, adică de acele condiții care fac ca învățarea să devină eficientă, să impulsioneze dezvoltarea personalității celui care învață. Ținând să orienteze și să programeze acțiunea de predare-învățare, metoda rămâne mereu subordonată acestei acțiuni și se supune rigorilor ei, ea însoțește acțiunea instructiv-educativă, dar nu se identifică cu acțiunea însăși.

Metodologia în didactica matematicii are două mari componente:

a) Metodologia pedagogică, care desemnează ansamblul metodelor pedagogice de predare-învățare a matematicii, metode pe care pedagogia le-a inventat, practica didactică a fost cea care le-a validat in timp, iar didactica matematicii nu a făcut altceva decât sa le atragă de partea ei.

b) Metodologia specifică care desemnează ansamblul metodelor specifice de predare-învățare a matematicii, metode determinate de structura ideatică internă a conținutului matematic vehiculat.

În concluzie, putem spune ca rolul și locul metodelor activ-participative, au o mare importanță în procesul instructiv – educativ. Copilul are posibilitatea să se informeze, să gândească, să se exprime, să fie motivat și să se implice în propriile experiențe ale activităților de exprimare.

2.3.Funcțiile metodelor de învățământ

În cadrul procesului de învățământ, metodele au un rol fundamental, deoarece ele sunt instrumente de realizare a obiectivelor prestabilite.Acest rol se exprimă și se evidențiază prin funcțiile lor.

Funcția cognitivă. Activitățile de învățare realizate în cadrul organizat al procesului de învățământ, dar și în afara lui, sunt defapt activități de descoperire și cunoaștere a unor adevăruri. Actul descoperirii se realizează cu ajutorul unor metode de învățământ.Astfel, ele reprezintă după cum afirma N.Volkov, o ,,cale de descoperire a lucrurilor descoperite,, anterior de alții, o cale de acces spre cunoașterea și însușirea unor valori fundamentale și perene ale culturii umane; implicit o cale de cunoaștere prin intermediul acestora, a realității obiective și a propriei existențe a omului.(Postelnicu C. ,2002, p.161)

Funcția formativ-educativă

Metodele selectate în vederea atingerii obiectivelor prestabilite contribuie la formarea capacităților intelectuale, de cunoaștere și creație, a unor priceperi, deprinderi și aptitudini;a unor sentimente,convingeri, atitudini, trăsături caracteriale și intelectuale. Fiecare metodă de învățământ are partea sa de contribuție specifică în realizarea acestor achiziții de ordin formativ, aportul cel mai consistent avându-l metodele activ-participative prin solicitarea și exersarea intensă și susținută a funcțiilor și proceselor intelectuale.

Funcția instrumentală evidentiaza faptul că metoda servește drept tehnica de execțtie, instrument de lucru ,"unealta" de care se folosesc profesorii și copiii în îndeplinirea obiectivelor informative sau formativ-educative. Aceasta conduce la necesitatea ca metodele utilizate într-o anumită situație de instruire să fie gândite în raport de obiectivele spre care tinde aceasta.

(http://www.scritub.com/profesor-scoala/METODOLOGIA-INSTRUIRII71723.php, 22.06.2015)

Funcția motivațională este exercitată prin intermediul structurilor afectiv-motivaționale generate de unele metode de învățământ și de conținutul asimilat.Se poate vorbi despre satisfacția intelectuală, curiozitate, interese cognitive, sentimente intelectuale, atitudine favorabilă față de învățare etc.

Functia normativa, de optimizare a activității relevă că metodele de învățământ evidențiază cum trebuie să se predea, cum să se învee, cum trebuie să se procedeze în desfășurarea procesului instructiv-educativ pentru a se obține rezultatele dorite. Prin intermediul metodei, profesorul stăpânește acțiunea instructiv-educativă, o dirijează, o corectează și o reglează continuu în direcția impusă de finalitățile actului didactic și în felul acesta creează premise eficiente pentru progresul, succesul școlar al tuturor copiilor.

În afară de acestea, fiecare metodă deține, de obicei, o funcție specifică, prin care se impune față de alte metode care-i conferă o anumită identitate. De exemplu, exercițiul este exercițiu si nu altceva, tocmai prin funcția lui aparte, formativă de noi structuri operatorii, de noi priceperi și deprinderi, prin repetiție a unor acțiuni sau operații. Alte metode pot deține și unele funcții adaptate unor sarcini concrete. De exemplu, conversația poate servi simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective: la descoperirea unor cunoștințe noi (sub forma de concluzii, generalizări) obținute pe baza prelucrării datelor existente deja în minte (conversația euristică); la fixarea ori la sistematizarea și verificarea cunoștințelor însușite; la dirijarea învățării etc.

Aceasta înseamnă că o metodă sau alta poate avea un caracter polifuncțional.

2.4. Clasificarea metodelor de învățământ

În sens larg, metoda reprezintă un mijloc de îndeplinire a unui obiectiv, adică un ansamblu de procedee și operații folosite pentru îndeplinirea unui obiectiv. Structura metodelor de învățământ trebuie să reflecte unitatea dintre activitatea cadrelor didactice și activitatea copiilor. Ținând cont de aceasta, metodele de învățământ trebuie definite ca mijloace de activitate interdependente cadrelor didactice și a copiilorr, orientate spre îndeplinirea obiectivelor instructiv-educative.

Metodele de învățământ sunt modalități practice de utilizare a mijloacelor didactice și a unor tehnici specifice învățământului de organizare și desfășurare a activității instructiv-educative. Prin funcțiile pe care le îndeplinesc, metodele de învățământ sunt elementele de optimizare a activității instructiv-educative. Ele le deschid copiilor căile de acces către cultură, către cucerirea adevărurilor științifice și tehnice, servesc la dotarea lor ca instrumente de achiziționare a culturii și contribuie la sporirea eficienței formative a conținuturilor învățământului, prin antrenarea acestora la o participare activă în procesul instruirii.

Trăsătura caracteristică a metodologiei didactice actuale constă în perfecționarea și modernizarea metodelor și mijloacelor de învățământ, astfel ca ele să servească realizării obiectivelor actuale și de perspectivă ale instituțiilor școlare prin:

– activizarea maximă a copiilor pe plan intelectual și practic;

– cultivarea atitudinii euristice, investigatoare, înarmarea lor cu tehnicile de cercetare;

– deschiderea către originalitate, inventivitate.

Imperativele la care trebuie să răspundă o metodă de învățământ și în funcție de care se apreciază eficiența ei, constau în modul în care este prezentată informația și gradul de antrenare al copiilor în procesul învățării.

Capacitatea activizantă a unei metode ține de priceperea și de folosirea ei. Astfel, expunerea cunoștințelor ca și conversația pot să acționeze în sensul stimulării activității de cunoaștere a copilului, dar pot să și frâneze, să mențină gândirea la suprafața fenomenelor, să nu conducă la cunoașterea esențialului. Deci, are importanță nu metoda ca atare, ci concepția, spiritul în care este utilizată aceasta. Totuși în funcție de cerințele învățământului științific pe primul plan trebuie situate metode care conduc copiii spre izvoarele științei, care îi inițiază în arta descoperirii și care stimulează căutarea, efortul de investigație. Ele sunt, în esență, modalități de introducere a spiritului euristic de învățare prin folosirea unor strategii ale gândirii, cu participarea directă și cât mai independentă a copilului.

Alegerea, din varietatea metodelor de învățământ, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumită activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul deciziei cadrului didactic. În luarea acestei decizii, cadrul didactic ține seama de următoarele considerente: obiectivele pedagogice urmărite; specificul conținutului de învățat; particularitățile elevilor; condițiile materiale locale (mijloace de învățământ, spațiu școlar etc.), timpul disponibil, propriile sale competențe pedagogice și metodice. Alternarea metodelor de învățământ, diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativității cadrului didactic.

Atât în legătură cu stabilirea criteriilor clasificării cât și în raport cu apartenența metodelor la anumite clase, problematica taxonomiei rămâne încă deschisă. În literatura de specialitate se operează cu diverse criterii de clasificare a metodelor de învățământ.

Marea varietate de clasificări ale metodelor de învățământ atestă diversitatea de concepții, puncte de vedere și criterii adoptate de autori.

Didacticienii români cum ar fi Constantin Cucoș, Vasile Chiș, Ioan Cerghit și M.Bocoș au realizat clasificări ale metodelor de învățământ și au dat caracterizări ale acestora.

2.3.1. Clasificarea metodelor de învățământ după V.Chiș

V.Chiș prezintă evoluția metodelor didactice, stabilind trei momente principale în evoluția lor, fiecare etapă imprimând caracteristici specifice metodelor didactice.

Caracteristici ale metodelor tradiționale:

Printre metodele tradiționale se enumeră: povestirea, expunerea, explicația etc.

• pasive, verbale;

• permit transmiterea unor cunoștințe „gata făcute”;

• copilul este simplu receptor de informații;

• mecanismul predilect al învățării este memorarea;

• în centrul procesului instructiv-educativ se află educatoarea.

Caracteristici ale metodelor activ-participative :

Metodele activ-participative amintite sunt: problematizarea, studiul de caz, modelarea etc.

• metodele activ-participative au capacitatea de a mobiliza energiile copilului în direcția concentrării atenției, a interesului și curiozității pentru activitate;

• cunoștințele sunt redescoperite, elaborate;

• copilul dobândește cunoștințe prin efort propriu;

• învățarea angajează operațiile gândirii și rezolvării de probleme.

Caracteristici ale metodelor activ-participative :

• integrează în sistemele didactice variate, metode verbale, iconice, active;

•stimulează participarea activă ( personală ) și interacțiunea cu colegii și educatoarea;

• învățarea presupune documentare, evaluare, schimb de opinii, rezolvări de probleme.

2.3.2. Clasificarea metodelor de învățământ după C.Cucoș

Pornind de la cercetările lui Ioan Cerghit, Constantin Cucoș propune o clasificare a metodelor după următoarele criterii:

1.Din punct de vedere istoric:

Metode tradiționale :

– expunerea;

– conversatia;

– exercițiul etc.

Metode moderne :

– algoritmizarea;

– problematizarea;

– brainstorming-ul;

– instruirea programată etc.

2. Extensiunea sferei de aplicabilitate:

– particulare (folosite numai în anumite faze ale procesului didactic, numai la anumite discipline) ;

– generale (folosite în mai multe faze ale procesului didactic, la mai multe discipline).

3. Modalitatea principală de prezentare a cunoștintelor:

– intuitive;

– verbale.

4. Gradul de angajare al copiilor:

– pasive;

– active.

5. Funcița didactică principală:

– predare – comunicare;

– fixare – consolidare;

– verificare – apreciere;

6. Modul de administrare a experienței care urmează a fi însușită:

– algoritmice (dacă se bazează pe secvențe operaționale stabile,anterioar fixate);

– euristice(descoperirea și rezolvarea problemelor noi).

7. Forma de organizare a muncii:

– individuale;

– pe grupe (omogene saueterogene);

– frontale;

– mixte.

8. Axa de învățare:

– receptare;

– descoperire -dirijată

– propriu-zisă

9. Originea schimbării produse elevilor:

– heterostructurale;

– autostructurale.

2.3.3.Clasificarea metodelor didactice specifice instruirii interactive după M.Bocoș

1. Metode de dezvoltare a spiritului activ

1.1. Reflecția personală:

 Reflecția poate fi:

• individuală;

• colectivă.

 Reflexia se presupune a fi:

• eursitică;

• critică;

• bazată pe experimentare mintală.

 Reflexia poate fi deasemenea:

• spontană / ocazională;

• sistematică / metodică.

 Reflexia se poate coordona astfel:

• dirijată din interior;

• autodirijată.

1.2. Metode de activitate independentă sunt caracterizate prin:

– studiul independent cu cărți;

– observarea sistematică și independentă;

– învățarea cu ajutorul fișelor de lucru;

– efectuarea de lucrări practice și lucrări experimentale.

1.3. Conversația este metoda cea mai folosită în procesul instructiv-educativ și poate fi:

-introductivă;

-de dobândire și descoperire;

-de recapitulare și sistematizare;

-de fixare și consolidare;

-finală.

1.4. Învățarea prin cooperare

1.5. Învățarea prin problematizare

1.6. Învățarea prin descoperire

Descoperirea este metoda care se aseamana cu cercetarea si poate fi:

• introductivă;

• deductivă;

• transductivă;

• analogică.

1.7. Învățarea cu ajutorul modelelor:

Modelele sunt o sursa pentru dobandirea noilor cunostinte.Ele pot fi:

• materiale;

• ideale;

• obiective;

• figurative;

• semiholice;

• explicative;

• predicative.

1.8. Învățarea bazată pe experiment:

Experimentele se pot clasifica după anumite criterii printre care: modalitatea de realizare, caracterul creativ, caracterul critic etc.

 Experimente care se realizează cu ajutorul descoperirii:

•cu caracter de descoperire;

•demonstrativ / ilustrativ;

•destinat formării abilităților practice;

•aplicativ.

 Experimentele se pot realiza:

•individuale;

•frontale;

•efectuate pe grupe;

•combinate.

 Experimente cu caracter creativ pot fi:

•reproductive;

•productiv-creative;

•de cercetare.

 Experimente cu caracter critic:

•pentru rezvoltarea unor deprinderi intelectuale;

•destinate stimulării interesului față de noile achiziții;

•destinate aprofundării, fixării, evaluării.

 Experimente care presupun o situație reală sau o situație imaginară:

•directe, efectuate în plan material;

•mentale.

1.9. Învățarea prin intermediul lucrărilor experimentale și lucrărilor practice:

 Lucrări experimentale și practice:

•frontale;

•individuale;

•de grup;

 Lucrări experimentale și practice:

•bazate pe crearea de produse intelectuale;

•bazate pe scriere.

1.10. Învățarea bazată pe studii de caz

Studiul de caz mijlocește o confruntare directă cu o situație din viața reală, autentică.

1.11. Învățarea bazată pe jocuri didactice:

 Jocuri didactice specifice învățământului preșcolar, dar folosite cu mare succes și în învățământul primar. Ele pot fi:

• de sensibilitate;

• de pregătire pentru înțelegerea unor noi noțiuni.

 Jocuri didactice:

•bazate pe modele naturale;

•bazate pe completare de rebusuri;

 Jocuri didactice se pot realiza:

•colective;

•în perechi;

•pe echipe.

1.12. Învățarea bazată pe joc de rol:

Acest tip de învățare (jocul de rol), în cărțile de specialitate este prezentată următoarea clasificare:

• structurale;

• de modelare a structurilor organizatorice din instituții;

• de decizie;

• de competiție;

• de previziune;

• strategice;

• de negociere în relații umane;

• de-a educatoarea și copiii etc.

1.13. Învățarea cu ajutorul calculatorului și multimedia

B.Metode si tehnici de dezvoltare a spiritului critic:

• metoda “Cubului”;

• tehnica “Cuvintelului”;

• tehnica “ Știu / Vreau să știu / Am învățat”;

• metoda predării reciproce;

• metoda “ Mozaicului Jigsaw ”;

• tehnica “ Ciorchinelui ”;

• tehnica “turul Galeriei ”;

• metoda “ Sineling ”;

• metoda “ Jurnalului cu dublă intrare ”,

C.Metode de dezvoltare a spiritului creativ:

• Brainstorming / Asaltul de idei;

• Brainstorming cu schimb de roluri;

• Metoda Frisco;

• Metoda Brainwriting;

• Sinectica / Metoda Gordon.

2.3.4. Clasificarea metodelor de învățământ care îi aparține lui Ioan Cerghit:

A. Metode de comunicare verbală

Procesul de învățământ este un proces de comunicare prin care elevii dobândesc anumite informații. Aceste informații se transmit pe cale orală sau scrisă cu ajutorul următoarelor metode:

I. Metode de comunicare orală:

– expozitive: povestirea, explicația, prelegerea

– interogative: conversația (euristică), dialogul

II. Metode de comunicare scrisă

– munca cu manualul

B. Metode de explorare a realității

I. Metode de explorare directă a obiectivelor și fenomenelor are o anumită importanță în organizarea instruirii care situează elevul pe prim plan, punându-se accentul pe efortul de descoperire prin:

– învățarea prin descoperire (redescoperire);

– observarea independentă;

– experimentul;

– studiul de caz.

II. Metode de explorare indirectă (nemijlocită) a realității înseamnă investigarea acestei lumi cu ajutorul profesorului care recurge la substitute ale realității, la materiale înlocuitoare ale obiectelor și fenomenelor originale cu ajutorul:

– demonstrația;

– problematizarea;

– modelarea.

C. Metode de acțiune (operaționate, instrumentate)

I. Metode de acțiune reală (efectivă)

Între metodele de acțiune reală, care dau posibilitatea de a învăța cercetând, investigând obiectele și fenomenele se enumeră:

– exercițiul;

– lucrările practice de laborator;

– metoda proiectelor sau a temelor de cercetare-acțiune:

II. Metode de acțiune simulată (fictivă) ajută la formarea priceperilor și deprinderilor necesare într-o activitate.

– jocuri didactice;

– jocuri de simulare a unei activități.

D. Instruirea programată

Instruirea asistată pe calculator contribuie la micșorarea intervalului de timp pentru asimilarea informației și creșterea calității cunoștințelor elevilor.

2.5. Prezentarea selectivă a unor metode ce pot fi utilizare în cadrul activităților matematice din învățământul preșcolar

Explicația- este o metodă verbală de asimilare a cunoștințelor prin care copilul progresează în cunoaștere.

D Hainaut susține că a explica înseamnă a descoperi, a face să apară clare pentru copii relații de tipul cauză- efect.

Pentru a utiliza eficient această metodă, educatoarea trebuie să țină seama de caracteristicile acesteia: să justifice o idee pe bază de argumente, adresându-se direct rațiunii, antrenând operațiile gândirii (analiza, clasificarea, discriminarea); să contribuie la dobândirea de cunoștințe, a unor tehnici de acțiune; să respecte rigurozitatea logică a cunoștințelor adaptate pe nivel de vârstă; să dețină un rol concluziv, dar și anticipativ; să influențeze pozitiv resursele afectiv-emoționale ale copiilor.

Cerințe imperioase în utilizarea eficientă a acestei metode:

• să fie precisă, concentrând atenția copiilor asupra unui anume aspect;

• să fie corectă din punct de vedere matematic;

• să fie accesibilă, adică adaptată nivelului experienței lingvistice și cognitive a copiilor;

• să fie concisă

Metoda exlicației în cadrul activităților matematice este utilizată de educatoareș dar și de către copii.

Educatoarea explică procedeul de lucru (grupare de obiecte, formare de mulțimi, ordonare etc.) și termenii matematici prin care se verbalizează acțiunea ,explică modul de utilizare a mijloacelor didactice și regulile de joc sau sarcinile de lucru.

Copilul oferă explicații referitoare la modul în care a acționat, explică soluțiile găsite în rezolvarea sarcinii didactice, folosind un limbaj matematic adecvat.

Explicația este însoțită de demonstrație. În cursul explicației se pot face întreruperi, cu scopul de a formula și adresă întrebări copiilor, prin care să se testeze gradul de receptare și înțelegere a celor explicate, dar întreruperile trebuie să fie de scurtă durată, pentru a nu rupe firul logic al demersului susținut.

( Petrovici C-tin., p.214)

Demonstrația- este o metodă de învățare care se bazează pe contactul direct al copilului cu materialul intuitiv.

Demonstrația are rolul de a valorifica noutatea cunoștințelor și a situațiilor de învățare. Ca metodă intuitivă, ea este dominantă în activitățile de dobândire de cunoștințe și valorifică caracterul activ, concret senzorial al percepției copilului. Orice situație matematică nouă de învățare , un procedeu nou de lucru ,vor fi demonstrate și explicate de educatoare. Nivelul de cunoștințe al copiilor și vârsta acestora determină raportul optim dintre demonstrație și explicație.

Cerințe de ordin psihopedagogic în utilizarea eficientă a demonstrației:

• demonstrația trebuie să se sprijine pe diferite materiale didactice demonstrative ca substitute ale realității, în măsură să reprezinte o susținere figurativă, indispensabilă gândirii concrete a copilului, noțiunile fiind prezentate în mod intuitiv prin experiențe concret-senzoriale;

• demonstrația trebuie să respecte succesiunea logică a etapelor de învățare a unei noțiuni sau acțiuni;

• demonstrația trebuie să păstreze proporția corectă în raport cu explicația, funcție de scopul urmărit;

• demonstrația trebuie să favorizeze învățarea prin crearea motivației specifice (trezirea interesului).

La vârsta preșcolară, demonstrația se poate face cu:

 obiecte și jucării – fapt specific pentru grupa mică și grupa mijlocie din grădiniță, folosindu-se în activitățile de dobândire de cunoștințe, dar și în activități de consolidare și verificare. La acest nivel de vârstă, demonstrația cu acest tip de material didactic contribuie la formarea reprezentărilor corecte despre mulțimi, submulțimi, corespondență, număr.

 material didactic structurat – specific pentru grupa mare și grupa pregătitoare precum și pentru învățământul primar. Materialul confecționat va fi demonstrativ (al educatoarei/ educatoarei) și distributiv (al copiilor), favorizând transferul de la acțiunea obiectuală la reflectarea în plan mental a reprezentării.

Contactul senzorial cu materialul didactic structurat favorizează atât latura formativă, cât și pe cea informativă a învățării perceptive. Acest material didactic trebuie să respecte cerințe pedagogice ca:

o adaptare la scop și obiective;

o să asigure perceperea prin cât mai mulți analizatori: formă stilizată; culoare corectă (conform realității); dimensiune adaptată necesităților cerute de demonstrație.

o funcționalitate (ușor de manipulat).

 reprezentări iconice – specifice pentru grupa mare și grupa pregătitoare.

( Petrovici C-tin., p.215)

Conversația – metodă de instruire care se realizează prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor cu scopul atingerii unor obiective prestabilite.

În funcție de obiectivele stabilite și cu tipul de activitate în care este utilizată, conversația are următoarele funcții:

• euristică, de valorificare a cunoștințelor anterioare ale copiilor pe o nouă treaptă de cunoaștere (conversație de tip euristic);

• de clarificare, de aprofundare a cunoștințelor (conversația de aprofundare);

• de consolidare și sistematizare (conversația de consolidare);

• de verificare sau control (conversația de verificare).

Conversația presupune existența unei succesiuni logice de întrebări. Aceste întrebări trebuie: să respecte succesiunea logică a sarcinilor de învățare; să stimuleze gândirea copilului orientând atenția spre elementele importante; să ajute copiii în a-și valorifica și reorganiza propriile cunoștințe, pentru a ajunge la noi structuri cognitive prin întrebări ajutătoare, necesare rezolvării unor situații problematice;să fie clare, corecte, precise; să nu sugereze răspunsurile; să nu supraestimeze capacitatea de explorare a copiilor, respectând principiul „pașilor mici”.

Educatoarea trebuie să urmărească ca răspunsurile copiilor să fie:complete și să fie formulate în mod independent; să dovedească înțelegerea cunoștințelor matematice, să fie motivate;

Rolul educatoarei în utilizarea metodei conversației este de a oferi copiilor cât mai multe situații generatoare de întrebări și căutări, să ofere copilului șansa de a face o selecție a posibilităților de lucru, să recurgă la întrebări-problemă, să-i încurajeze pe copii să pună și să își pună întrebări.

În conversația de consolidare, răspunsul urmărește adaptarea la o situație problematică și presupune o elaborare mentală sau practică. Educatoarea acordă copiilor timpul necesar pentru a formula răspunsurile sau acțiunile. Dacă pe parcursul activității preșcolarii vor oferi răspunsuri incorecte, acestea vor fi corectate și apoi abordate din nou la activitatea diferențiată.

Conversația euristică presupune existența un dialog ce are loc între cadrul didactic și copil, trezind la interes preșcolarului printr-un set de întrebări, care în final duc la aflarea adevărului. Prin această metodă, copiii sunt determinați să facă propriile plimbări în universul cunoașterii și să facă legăturile necesare dintre cunoștințele găsite. Aceste conexiuni între informațiile primite ajută la aflarea de noi cunoștințe.

Conversația (dialogul) educatoare-copil sau educatoare-copii este considerată ca una dintre cele mai active și mai eficiente modalități de instrucție și educație.

Pedagogii contemporani caută să îmbunătățească această metodă prin perfecționarea întrebărilor. Tipuri diferite de întrebări, sub raportul conținutului și al formulării lor, orientează diferențiat și solicită la diferite nivele activitățile mintale. Întrebărilor cu funcție reproductivă sau reproductiv-cognitive trebuie să le ia locul întrebărilor productiv-cognitive de tipul: de ce?, cum?.

Metoda observării (observația) – constă în urmărirea sistematică de către copil a obiectelor și fenomenelor ce constituie conținutul învățării cu scopul surprinderii însușirilor semnificative ale acestora.

Ion Cerghit susține că,, observarea este una dintre metodele de învățare prin cercetare și descoperire. Este practicată de copii în forme mai simple sau complexe, în raport cu vârsta.,, ( Gerghit I., 2006)

Metoda observării are un caracter formativ, adică de introducere a copilului în cercetarea științifică pe o cale simplă.

Dacă întâi copilul doar recunoaște, descrie, analizează progresiv, el trebuie învățat să explice cauzele, să interpreteze datele observate, să reprezinte grafic rezultatele, să arate dacă corespund sau nu cu unele idei, să aplice și alte situații, create prin analogie. Copilul trebuie să-și noteze, să-și formuleze întrebări, deci să aibă un caiet de observație, putând face ușor transferul la caietul de studiu.

Observația științifică însoțită de experiment atinge cote maxime în învățarea matematicii.

Observația este o activitate perceptivă, intenționată, orientată spre un scop, reglată prin cunoștințe, organizată și condusă sistematic, conștient și voluntar.

Formularea unui scop în observație impune sarcina de a dirija atenția copilului spre sesizarea unor elemente esențiale, astfel încât, treptat, reprezentările să se structureze, să se clarifice și să se fixeze. Prin scop este concentrată atenția copilului spre observarea unor anumite elemente și sunt activizate mecanisme discriminative.

Observația, ca metodă, asigură baza intuitivă a cunoașterii, asigură formarea de reprezentări clare despre obiecte și însușirile caracteristice ale acestora. Îmbogățirea bazei senzoriale a copilului se realizează în mare măsură prin observație dirijată, copilul învață prin explorare perceptivă, ce depinde în mare măsură de calitatea observației.

Calitatea observației poate fi sporită prin respectarea următoarelor condiții:

• organizarea unor condiții materiale propice observației;

• acordarea timpului necesar pentru observație;

• dirijarea prin cuvânt (explicație, conversație);

• acordarea libertății de a pune întrebări în timpul observației;

• valorificarea cunoștințelor obținute prin observație;

• reluarea observării însoțite de explicații, de câte ori se impune.

Observația, ca metodă, apare însoțită de explicație, ultima fiind elementul de dirijare a observației spre scopul propus.

Explicația, ca procedeu, are un rol deosebit în cadrul observației, datorită faptului că prin intermediul cuvântului:

• se stabilește scopul observației;

• sunt actualizate cunoștințe și integrate în cadrul observativ;

• se explorează câmpul perceptiv, scoțându-se în evidență elementele semnificative;

• se fixează și se valorifică rezultatele observației în activitatea (acțiunea) ce asigură integrarea percepției;

• se introduc simbolurile verbale specifice limbajului matematic, cu asigurarea unui raport corect între rigoare științifică și accesibilitate.

Aceste aspecte ale limbajului constituie și elemente de continuitate între ciclurile de învățământ preșcolar și primar și conduc la înțelegerea corectă a unor noțiuni. Din aceste considerente, este necesar să se țină cont de importanța utilizării unui limbaj corect în cadrul explicației ce însoțește observația.

În funcție de nivelul de vârstă și de tipul de activitate, observația dirijată se regăsește în diferite secvențe ale demersului didactic.

( Petrovici C-tin., p.217,218)

Exercițiul – este o metodă ce are la bază acțiuni motrice și intelectuale, efectuate în mod conștient și repetat, în scopul formării de priceperi și deprinderi, al automatizării și interiorizării unor modalități de lucru de natură motrice sau mentală.

Prin acțiune exersată repetat, conștient și sistematic, copilul dobândește o îndemânare, o deprindere, iar folosirea ei în condiții variate transformă deprinderea în pricepere. Ansamblul deprinderilor și priceperilor, dobândite și exersate prin exerciții în cadrul activităților matematice, conduce la automatizarea și interiorizarea lor, transformându-le treptat în abilități.

La nivelul activităților matematice din grădiniță, abilitățile se dobândesc prin acțiunea directă cu obiecte și exersează potențialul senzorial și perceptiv al copilului.

O acțiune poate fi considerată exercițiu numai în condițiile în care păstrează un caracter algoritmic. Ea se finalizează cu formarea unor componente automatizate, a unor abilități deci, ce vor putea fi aplicate în rezolvarea unor noi sarcini cu alt grad de complexitate.

Pentru ca un ansamblu de exerciții să conducă la formarea unor abilități, acesta trebuie să asigure copilului parcurgerea următoarelor etape:12

• familiarizarea cu acțiunea în ansamblul ei, prin demonstrație și aplicații inițiale;

• familiarizarea cu elementele componente ale deprinderii (prin descompunerea și efectuarea pe părți a acțiunii);

• unificarea acestor elemente într-un tot, asigurând organizarea sistemului;

• reglarea și autocontrolul efectuării operațiilor;

• automatizarea și perfectarea acțiunii, dobândirea abilității.

Cunoașterea și respectarea acestor etape de către educatoare favorizează:

• consolidarea cunoștințelor și deprinderilor anterioare;

• amplificarea capacităților operatorii ale achizițiilor prin aplicarea în situații noi;

• realizarea obiectivelor formative asociate (psihomotrice, afective).

Pentru a asigura formarea de abilități matematice, ca finalități ale disciplinei, exercițiul trebuie să fie integrat într-un sistem, atât la nivelul unei abilități, dar și la nivel de unitate didactică.

Conceperea, organizarea și proiectarea unui sistem de exerciții în scopul dobândirii unei abilități trebuie să asigure valorificarea funcțiilor exercițiului:13

• formarea deprinderilor prin acțiuni corect elaborate și consolidate;

• adâncirea înțelegerii noțiunilor prin exersare în situații noi;

• dezvoltarea operațiilor mentale și constituirea lor în structuri operaționale;

• sporirea capacității operatorii a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor și transfor-marea lor în abilități (operaționalizarea achizițiilor).

În cadrul activităților matematice, sistemul de exerciții vizează, pentru început, capacitatea de reproducere a achizițiilor. Odată dobândite, abilitățile asigură prin exersare caracterele reversibil și asociativ ale operației, iar exercițiul devine astfel operațional.

În conceperea unui sistem eficient de exerciții, educatoarea trebuie să țină cont de următoarele condiții psiho-pedagogice, subordonate etapelor de formare a abilităților:

• asigurarea succesiunii sistemice a exercițiilor, respectând etapele de formare a unei noțiuni;

• succesiunea progresivă prin eșalonarea lor după gradul de dificultate;

• aplicarea diferențiată a exercițiilor, funcție de particularitățile capacităților de învățare;

• varietatea exercițiilor prin schimbarea formei, a modului de execuție sau a materialului didactic;

• creșterea treptată a gradului de independență a copiilor în executarea exercițiilor (de la exercițiul de imitație dirijat, la exercițiul de exemplificare semidirijat și independent);

• repartizarea în timp a exercițiilor, în scopul sporirii eficienței învățării;

• asigurarea unei alternanțe raționale între exercițiile motrice și cele mentale, funcție de nivelul de vârstă și scopul urmărit.

Sistemul de exerciții nu-și poate atinge scopul formativ fără a acorda atenția cuvenită desfășurării exercițiilor ce formează ansamblul. Din acest motiv, este util pentru cadrul didactic să rețină câteva aspecte pentru organizarea situațiilor și sarcinilor de învățare.

El trebuie

• să cunoască bine structura, valoarea și limitele exercițiului de executat;

• să motiveze corect efectuarea repetată a unor exerciții, precum și performanțele de atins;

• să explice și să demonstreze modelul acțiunii;

• să creeze situații cât mai variate de exersare;

• să aibă în vedere o ordonare a exercițiilor, după complexitate și grad de dificultate;

• să îmbine procedeul execuției globale cu cel al fragmentării;

• să impună (precizeze) un ritm optim de acțiune, cu unele verificări imediate, ca și crearea unor posibilități de autocontrol.

După funcțiile pe care le îndeplinesc în formarea deprinderilor, exercițiile sunt imitative (domină funcția normativă și cea operațională) și de exemplificare (funcțiile cognitivă și formativă).

Exercițiile de imitare. Orice exercițiu nou din cadrul unui sistem de exerciții este, pentru început, de tip imitativ. Copiii imită, luând ca model exercițiul educatoarei, sunt îndrumați și corectați spre a evita greșelile și procedeele incorecte. Educatoarea urmărește modul de îndeplinire a sarcinilor, insistă asupra fazelor și a succesiunii etapelor exercițiului, urmărind modul cum copiii aplică îndrumările date.

Exercițiile de exemplificare (de bază) asigură consolidarea unei deprinderi (priceperi, abilități matematice) și se regăsesc sub forma repetărilor succesive pe care le realizează copiii, căutând să se apropie de model.

Exercițiul se poate folosi în scopul de a consolida cunoștințele însușite anterior, de a forma priceperi și deprinderi, cât și pentru a dezvolta capacitățile creatoare.

Treptat, prin intermediul metodei exercițiului, copiii trebuie să treacă de la o activitate imitativă spre o activitate creatoare.

( Petrovici C-tin., p.218)

Problematizarea reprezintă una dintre cele mai utile metode, prin potențialul ei euristic și activizator. Se face o distincție foarte clară între conceptul de problemă și conceptul de situație – problemă implicat în metoda problematizării. Primul vizează problema și rezolvarea acesteia din punctul de vedere al aplicării, verificării unor reguli învățate, al unor algoritmi ce pot fi utilizați în rezolvare.

O situație-problemă desemnează o situație contradictorie, conflictuală, ce rezultă din trăirea simultană a două realități: experiența anterioară, cognitiv-emoțională și elementul de noutate, necunoscutul cu care se confruntă subiectul. Acest conflict incită la căutare și descoperire, la intuirea unor soluții noi, a unor relații aparent inexistente între ceea ce este cunoscut și ceea ce este nou pentru subiect. O întrebare devine situație-problemă atunci când se declanșează curiozitatea, tendința de căutare, de depășire a obstacolelor. În problematizare, cea mai importantă este crearea situațiilor problematice și mai puțin punerea unor întrebări.

Problematizarea trebuie înțeleasă ca fiind o modalitate instructivă prin care se recurge la cunoașterea realității, constituind forma pedagogică prin care stimulăm copilul să participe conștient și intensiv la autodezvoltarea să pe baza unei probleme propuse și o nouă experiență care tinde să restructureze vechea să experiență.

O problemă trebuie să dezvolte o atitudine creatoare. Creativitatea ca găsire a unei soluții noi, originale, implică o situație problematizantă și se cultivă pe terenul conflictual al acesteia asigurând flexibilitatea gândirii. Lipsă de încurajare, de apreciere a efortului, pot curma o gândire creatoare.

O problemă sau o situație problemă nu trebuie confundată cu conversația euristică, unde copilul este pus în situația de a da un răspuns, cu un efort relativ ușor, la o întrebare care-i direcționează procesele de cunoaștere. Scopul întrebării de tip euristic în problematizare este de a deschide calea pentru rezolvarea altor probleme mai simple, ca trepte în soluționarea problemei centrale.

În orice situație problematică, în general, se disting două elemente principale: primul – o scurtă informație care-l pune pe copil în temă și al doilea –întrebarea care provoacă dificultatea de rezolvare, antrenând capacitatea de reflexie.

Etape posibile în abordarea unei situații-problemă: definirea punctului de plecare și a scopului urmărit; punerea problemei prin cunoașterea profundă a situației de plecare și selectarea informației; organizarea informației; transformarea informației pe calea raționamentului, inducției și deducției, a intuiției și analogiei, inclusiv a utilizării și a altor procedee para-logice în vederea identificării soluțiilor posibile; luarea deciziilor – opțiunea pentru soluția optimă; verificarea soluției alese și a rezultatelor.

Problematizarea are o deosebită valoare formativă: se consolidează structuri cognitive; se stimulează spiritul de explorare; se formează un stil activ de muncă; se cultivă autonomia și curajul în afișarea unor poziții proprii.

Utilizarea acestei metode presupune o antrenare plenară a personalității copiilor, a componentelor intelectuale, afective și voliționale.

Problematizarea este atributul activ al învățământului și constă în a transforma actul instructiv dintr-un act de receptare relativ pasiv a cunoștințelor, într-un act de permanentă căutare, prin cunoștințe și cunoaștere a unui răspuns la o întrebare. Prin aplicarea acestei metode copilul participă conștient și activ la autodezvoltarea sa pe bază de cunoaștere dobândită și o nouă experiență care tinde să restructureze și să-i dezvolte capacitatea cognitivă.

Dezvoltarea potențialului de gândire și creativitate se realizează prin activități care solicită independență, originalitate. De aceea, trebuie să fim receptivi la ceea ce interesează și place copiilor, la ceea ce vor și pot realiza, valorificând în activitate toate capacitățile lor, satisfăcându-le interesele.

(http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=1979407, 29.06.2015)

Studiul de caz este metoda care valorifică în învățare „cazul”, adică o situație reală, semnificativă pentru un anumit domeniu și care se cere a fi analizată și rezolvată. „Cazul” ales trebuie să fie autentic, reprezentativ, accesibil, să conțină o problemă de rezolvat prin adunare de informații și luarea unei decizii.

În utilizarea metodei se conturează următoarele etape: alegerea cazului de către cadrul didactic; prezentarea lui elevilor; obținerea informațiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau în mod independent); prelucrarea informațiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei optime; verificarea deciziei adoptate.

Valoarea metodei rezidă în faptul că favorizează investigarea unor situații reale, dezvoltând capacități de analiză, interpretare, anticipare, luare de decizii ș.a.

De cele mai multe ori metoda se bazează pe activități de grup, putând fi îmbinată și cu jocul cu roluri.

Modelarea constă în utilizarea modelelor ca sursă pentru dobândirea noilor cunoștințe.

Modelul didactic este un sistem artificial, construit prin analogie cu cel real (originar), din care reține numai trăsăturile esențiale, semnificative. Modelul constituie deci o simplificare, o schematizare a realului. Investigând modelul, operând cu acesta, copiii dobândesc informații despre sistemul originar.

În funcție de nivelul de abstractizare, pot fi delimitate mai multe forme de modelare, cărora le corespund diferite tipuri de modele : modelarea prin similitudine, care se bazează pe utilizarea de modele materiale (machete, mulaje), care reproduc cu fidelitate sistemul real, dar la alte dimensiuni (de obicei mai mici); modelarea prin analogie, care utilizează modelele ideale (abstracte), cum ar fi modelele grafice (modelul grafic al atomului) sau modelele matematice (formule, ecuații, scheme matematice); modelarea simulatorie, care valorifică modelele simulatoare (simulacre) ale unor fenomene, procese, acțiuni prezentate, de exemplu, prin intermediul unor filme didactice.

Modelarea poate fi abordată și ca o formă a demonstrației (demonstrația cu ajutorul modelelor).

2.5. Paralelă între metodele tradiționale și metodele activ-participative utilizate în procesul instructiv-educativ

Activitatea instructiv-educativă ce se desfășoară în baza unor finalități, este pusă în practică prin intermediul unui sistem de metode și procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate și evaluate prin strategii specifice.

Copiii prezintă particularități psiho-individuale, astfel încât se impune utilizarea unei game cât mai ample de metode de predare care să le valorifice potențialul. Semnificația metodelor depinde, în cea mai mare măsură, de utilizator și de contextul în care este folosită.

Metodele tradiționale, expozitive ori frontale, lasă impresia că nu ar mai fi în conformitate cu noile principii ale participării active și conștiente a copilului la lecție. Acestea pot însă dobândi o valoare deosebită în condițiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-i asigure accesul la mesajul informațional transmis raportat la unitatea de timp.

Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă și conștientă a copiilor în procesul propriei formări și stimularea creativității acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învățământ cunosc câteva direcții definitorii. Relația dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învățare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcție de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relațiile sociale pe care le are elevul în procesul de culturalizare și formare a personalității. Reevaluarea permanentă a metodelor tradiționale vizează adaptarea lor în funcție de necesități și raportarea lor la evoluția științei.

Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în :

1. Tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, lucrul cu manualul, exercițiul;

2. Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare( jocurile, învățarea pe simulator), învățarea prin descoperire.

Principala metodă de educare a gândirii în învățământul tradițional o constituie expunerea profesorului. Această metodă a fost criticată, susținându-se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu realitatea vine de la atitudinea copiilor: ei asistă pasiv la expunere, pe care știu că trebuie să o repete. Cealaltă metodă tradițională, convorbirea cu întreagagrupă de copii, antrenează mai mult participarea copiilor, dar aceștia sunt ghidați, nu știu ce se urmărește. Așadar, forma clasică a învățământului dezvoltă puțin gândirea preșcolarilor.

Ulterior s-au preconizat diverse moduri de organizare a învățământului, în care accentul cade pe studiul individual efectuat de copii. Modul nou, activ, de organizare a învățământului se dovedește superior, dar solicită mult timp.

Metodele activ-participative pun accent pe învățarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu metodele tradiționale de învățare. Educația pentru participare îi ajută pe copii să-și exprime opțiunile în domeniul educației, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanți la propria formare. Ei nu sunt doar un receptor de informații, ci și un participant activ la educație. În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul de la „a învăța” la a „învăța să fii și să devii”, adică pregătirea pentru a face față situațiilor, dobândind dorința de angajare și acțiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea copiilor în actul didactic și formarea capacității acestora de a emite opinii și aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, copiilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităților cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea și evaluarea soluțiilor posibile într-o situație dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deține cunoștințe valoroase și utile, a avea convingeri raționale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate și evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ și a colabora la găsirea soluțiilor.

Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: metoda Ciorchinelui; metoda Mozaic; metoda Cubul; metoda Turul Galeriei; metoda 6/3/5; metoda Lotus; metoda Pălăriile gânditoare; metoda Frisco; metoda Schimba perechea; metoda Explozia stelara; diagrama Venn; metoda Cauza-efect.

Pentru ca învățarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se impune respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru ca preșcolarii să fie dispuși să lucreze în echipă, se impune respectarea a două condiții: asigurarea unui climat pozitiv în clasă; formularea unor explicații complete și corecte asupra sarcinii de lucru, astfel încât aceasta să fie înțeleasă de toată lumea.

În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca preșcolarii să aibă impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul într-o clasă sunt: formularea de expectanțe pozitive față de copii; utilizarea unor strategii de management educațional eficient; stabilirea de obiective clare și comunicarea acestora elevilor; valorificarea la maxim a timpului destinat predării; evaluarea obiectivă.

Eficiența muncii în grup depinde de claritatea explicației pentru sarcinile de lucru. Educatoarele trebuie să ofere explicații cât mai clare și să se asigure că ele au fost corect înțelese de către copii.

Literatura de specialitate oferă o imagine corecta asupra antitezei care se creează între metodele tradiționale și cele moderne utilizate în predare.

Metodele tradiționale au următoarele caracteristici:

• pun accentul pe însușirea conținutului, vizând, în principal, latura informativă a educației,;

• sunt centrate pe activitatea de predare a cadrului didactic, copilul fiind văzut ca un obiect al instruirii, așadar comunicarea este unidirecționalǎ;

• sunt predominant comunicative;

• sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunoștințelor;

• au un caracter formal și stimulează competiția;

• stimulează motivația extrinsecă pentru învățare;

• relația educator-copil este autocratică, disciplina fiind impusă. Aceste metode generează pasivitatea în rândul copiilor.

La polul opus, metodele activ-participative se caracterizează prin următoarele note:

• acordă prioritate dezvoltării personalității copiilor, vizând latura formativă a educației;

• sunt centrate pe activitatea de învățare a copilului, acesta devenind subiect al procesului educațional;

• sunt centrate pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

• sunt orientate spre proces;

• sunt flexibile, încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la copii, evaluarea fiind una formativă;

• stimulează motivația intrinsecă;

• relația educator-copil este democratică, bazată pe respect și colaborare, iar disciplina derivă din modul de organizare a lecției. Prin metodele activ-participative se încurajează participarea activă a copiilor, inițiativa si creativitatea.

Din toate cele menționate rezultă faptul căeducatorul trebuie să-și schimbe concepția și metodologia instruirii și educării, să coopereze cu copiii, să devină un model real de educație permanentă, să se implice în deciziile educaționale, să asigure un învățământ de calitate. Pregătirea managerială a cadrului didactic, însușirea culturii manageriale, nu numai cea tradițională psihopedagogică și metodică, pot asigura înțelegerea și aplicarea relației autoritate-libertate, ca nou sens al educației, prin predare-învățare și rezolvarea altor situații din procesul educațional.

(http://www.educatori.isjbihor.ro/, 29.06.2015)