Sistemul Legislativ Si Ordinea Juridica In Uniunea Europeana

Secțiunea 1. Aspecte introductive privind izvoarele Uniunii Europene

La nivel internațional, nevoile „actorilor internaționali”, trebuie reglementate astfel încât normele de drept să ducă la o ordine juridică internațională care să confere o respectare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor indiferent de poziționarea în timp și spațiu.

În sens formal, reglementările internaționale poartă denumirea izvoare ale dreptului internațional.

Când însă ne referim la reglementările întâlnite pe teritoriul vechilor comunități europene și actualei Uniuni Europene, ne aflăm în prezența izvoarelor de drept comunitar, ca formă de expresie a normelor juridice comunitare, indiferent de modalitatea sau mijlocul juridic de exprimare.

În literatura de specialitate, izvoarele dreptului comunitar au fost desemnate prin totalitatea modalităților specifice prin care regulile de conduită considerate indispensabile, pentru și în cadrul structurilor europene se transformă în norme juridice cu vocație comunitară, prin acordul de voință al statelor membre.

Transformările alerte de ordin social și economic depășind nivelul anticipat, impun configurarea normelor juridice și a voinței statelor în acest sens. Această voință reflectă sancționarea din punct de vedere juridic a regulilor de conduită și transformarea lor în norme de drept.

Este deja cunoscut faptul că noțiunea de izvor al dreptului nu suportă un singur înțeles, distincția între izvoarele materiale ale dreptului și cele formale, făcându-se și la nivelul dreptului european.

Izvoarele dreptului comunitar în sens material reprezintă condițiile materiale de existență ale societății , concretizate în acele fapte sau evenimente, cu caracter nejuridic, generatoare de norme juridice, precum : opinia publică europeană, interdependențele sociale, convingerile juridice europene, sau în unele cazuri, simple exprimări.

În sens formal, izvoarele dreptului comunitar presupun formele de exteriorizare a acestora.

Nu putem afirma că a existat de la început o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar, opiniile doctrinare variind în a le clasifica după cum urmează :

a)

– tratate instituind comunitățile;

– dreptul derivat;

– dreptul internațional;

– principiile generale de drept și respectarea drepturilor omului.

b)

– tratatele instituind comunitățile;

– tratatele subsidiare;

– legislația secundară;

– deciziile, opiniile și principiile generale aplicate de Curtea de Justiție.

c):

– tratatele instituind comunitățile, protocoalele, convenții și acte adiționale, tratate de modificare a acestora, acorduri ale statelor membre între ele sau cu terțe state;

– acte legislative și decizii ale instituțiilor comunitare în baza tratatelor, inclusiv decizii ale Curții de Justiție;

– jurisprudența Curții de Justiție;

– principiile generale de drept derivând din Constituțiile și legile statelor membre, din acordurile internaționale și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

d)

– dreptul originar;

– dreptul derivat;

– tratatele și acordurile internaționale;

– izvoarele complementare;

– izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene;

Așadar, izvoarele dreptului comunitar pot fi clasificate în următoarele categorii:

– izvoarele primare sau originare, care formează dreptul comunitar primar (incluzând normele juridice cuprinse în tratatele inițiale și tratatele modificatoare ale Comunităților europene și Uniunii Europene);

– izvoarele secundare, sau derivate ( regulamente, decizii, directive, recomandări și avize);

– izvoarele complementare ( covenția, deciziile și acordurile convenite prin reprezentanții statelor member reunite în cadrul Consiliului, declarațiile, rezoluțiile și luările de poziție relative ale Uniunii, adoptate prin acordul comun ale statelor membre).

– izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene ( metodele de interpretare ale Curții de Justiție și principiile generale de drept);

Secțiunea 1. Metodele de interpretare ale Curții de Justiție

Vom începe analiza izvoarelor dreptului Uniunii Europene cu izvoarele nescrise, întrucât acestea stau , indirect, la baza tuturor celorlalte, trasând liniile călăuzitoare atât în folozofia juridică, dar și în elaborarea normelor.

Cele două tipuri de izvoare nescrise ( principiile generale de drept și metodele de interpretare ale Curții de Justiție) își găsesc puntea de legătură în tocmai menirea instituției de la Luxembourg, și anume garantarea ”respectării dreptului în interpretarea/aplicarea tratatelor”, la care se adaugă suprapunerile de conținut recunoscute în literatura de specialitate.

Potrivit art.200 TCE, Curtea de Justiție, întru realizarea obiectivului mai sus menționat, îndeplinește următoarele funcții:

De verificare a conformității actelor instituțiilor Uniunii Europene cu dispozițiile tratatelor;

De soluționare a diferendelor apărute între Uniune și agenții săi;

De organ jurisdicțional cu rol consultativ;

Trebuie menționată distincția dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu coompetențe de ordin civil și administrativ, și Curtea Europeană a Drepturilor omului (Strassbourg). Unii autori asemuiesc rolul CJCE cu cel al unei veritabile Curți constituționale comunitare. În adoptarea hotărârilor cu caracter obligatoriu și executoriu pe întreg teritoriul Uniunii, dar fără a avea efecte erga omnes, cei 28 de magistrați ai CJCE fac abstracție de apartenența lor la un anumit stat membru, urmărind interesul comunitar.

Calitatea de izvor al dreptului unional acordată jurisprudenței CJCE este confirmată prin însăși activitatea creatoare a magistraților ( asemănatoare cu cea a pretorilor romani), care pe lângă obiectivul stabilit, adeseori interpretează și completează dispozițiile tratatelor.

Cu privire la metodele de interpretare ale CJCE, creativitatea judecătorului se pune în evidență tocmai prin maniera în care acesta interpretează normele juridice., libertatea acestuia încadrându-se între limitele unei bazice explicări a respectivei norme și a creării unei potențiale reguli noi. Totuși, o asemenea apropiere de limita superioară a libertății judecătorului este extrem de periculoasă și suportă inerent multe critici, întrucât acesta nu doar că și-ar asuma prerogativele unui veritabil legiuitor, dar ar și cutremura credibilitatea instituției.

După cum spuneam, între metodele de interpretare ale Curții de Justiție și principiile generale ale dreptului există o legătură evidentă, CJCE, în lipsa unor metode determinate apelând adesea la cele din urmă în interpretarea normei. Desigur, CJCE nu este limitată la aceste principii, având la îndemână metodele de interpretare specifice sistemelor juridice statelor membre, adaptate la cerințele comunitare. Dintre acestea amintim : metoda istorică, metoda sistematică(caracterizată prin raportarea la sistemul general al normelor dintr-un anumit domeniu) , metoda gramaticală și metoda teleologică (cea mai utilizată de Curte, prin care se realizează analiza scopului unei anumite norme), ca instrumente de care Curtea de Justiție se poate folosi după cum consideră potrivit atingerii scopurilor unionale. În cazul recurgerii la metoda gramaticală (mult mai des utilizată decât cea istorică, a cărei relevanțe piere în contextul unional), analiza sensurilor lingvistice comparate se va face în spiritul și direcția comunității europene cu întâietate față de cele naționale.

În căutarea justului și întru înfăptuirea justiției, interpretarea actului normativ nu capătă forma unei opțiuni, ci a unei condiții sine qua non, întrucât norma juridică generală și abstractă prinde viață prin activitatea creatoare a judecătorului care , prin analiza sa îi valorifică sensul originar și îi conferă finalitate practică, ”în conformitate cu idealul de justiție”.

Secțiunea 2. Principiile generale de drept

Înainte de a analiza individual fiecare principiu, se impune a delimita principiile specifice dreptului Uniunii Europene de principiile dreptului internațional public și de cele generale ale dreptului intern al statelor membre. Astfel, CJCE recurge la principiile dreptului internațional public sub condiția existenței unei compatibilități între acestea și structura instituțională/natura juridică a Uniunii (cum ar fi în cazul principiului pacta sunt servanda sau a efectului util). Regula generală este ca pe lângă conformitatea pe care acestea trebuie să o aibă cu ordinea juridică a Uniunii, apelul la ele să se realizeze în urma constatării unei potențiale deficiențe de reglementare la nivelul comunitar.Legătura dintre principiile dreptului Uniunii și cele ale sistemelor naționale este prevăzută în art. 340, alin.(2) TFUE care precizează că ” în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul atribuțiilor lor.” Dintre principiile (comune) inspirate din dreptul național al statelor membre consacrate prin intermediul CJCE enumerăm: principiul securității juridice, dreptul la apărare și nu în ultimul rând, principiul bunei credințe.

Principiile clasice ale dreptului comunitar au fost impuse spre respectare de către Curtea de Justiție îndeosebi în ceea ce privește dreptul de apărare, ca și în ceea ce privește corecta administrare a justiției, principiul bunei credințe și a echității, neretroactivarea actelor administrative, recunoașterea drepturilor dobândite.

2.1.Principiul respectării drepturilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului

Promovarea respectării drepturilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului a constituit de la început unul din obiectivele comunitare, deși enumerarea lor nu s-a regăsit în fază incipientă în conținutul tratatelor constitutive, fiind completate ulterior. În acest sens, CJCE a statuat că drepturile fundamentale ale omului vor căpăta rolul unui ghid pentru principiile dreptului comunitar, cărora le va asigura respectarea și aplicabilitatea.

Ulterior recunoașterii jurisprudențiale, o declarație comună a președinților Consiliului, Parlamentului și Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat atașamentul instituțiilor unionale la respectarea și promovareadrepturilor omului.

Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, se statuează că Uniunea se va fundamenta pe principiile libertății, democrației, respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale ca și a statului de drept, principii comune statelor membre. Totodată, se mai prevede și obligativitatea Uniunii de a respecta identitatea națională a fiecărui stat membru. Dovadă a faptului că respectarea acestor drepturi și libertăți fundamentale nu este una pur declarativă stă reglementarea unor sancțiuni în caz de nerespectare a lor. Spre exemplu, cu respectarea unei proceduri foarte bine stabilite, în urma constatării unei astfel de grave încălcări, , Consiliul poate decide, cu majoritate calificată, sancționarea prin suspendare a unora dintre drepturile respectivului stat membru (cum ar fi dreptul la vot în cadrul Consiliului ). De altfel, o poziție fruntașă a promovării drepturilor fundamentale ale omului în rândul preocupărilor unionale reiese și din reglementarea acestora prin dispozițiile Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene sau a Convenției Europeane pentru Salvgardarea Drepturilor Omului și a libertăților sale fundamentale (Roma, 1950). Cincizeci de ani mai târziu, cu prilejul negocierii Tratatului de la Nisa, s-a elaborate și Carta Uniunii Europene a drepturilor fundamentale (CEDOLF), iar odată cu Tratatul de la Lisabona se statuează că „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strassbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.”

Carta grupează dispozițiile privind drepturile fundamentale ale omului astfel :

Titlul I – Demnitatea;

Titlul II – Libertățile;

Titlul III – Egalitatea;

Titlul IV – Solidaritatea;

Titlul V – Cetățenia;

Titlul VI – Justiția;

Dispozițiile acestui instrument juridic călăuzitor(Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene) se adresează instituțiilor și organismelor din structura Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre, numai dacă acestea aplică dreptul Uniunii. Carta nu a avut menirea să creeaze nicio competență și nicio sarcină nouă pentru Comunitate sau pentru Uniune și nici nu modifică atribuțiile și competențele stabilite prin tratate. Numai prin intermediul unui act normativ de tip lege, se pot aduce limitări în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute și statuate de cartă. Conform principiul de bază al dreptului comunitar și anume cel al proporționalității, limitările aduse acestor drepturi pot fi aplicate numai dacă sunt necesare și răspund efectiv interesului general recunoscut de Uniune sau necesității de a proteja drepturile și libertățile omului în general.

2.2.Principiile fundamentale ale dreptului Uniunii Europene:

Aceste principii sunt întemeiate pe principiile generale ale dreptului,care prin jurisprudența CJCE au fost valorificate înspre respectareîn special cu privire la drepturi precum cel la apărare, corecta administrare a justiției, principiul bunei credințe și a echității, neretroactivitatea actelor administrative, etc.

Principiile fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, statuate prin jurisprudența Curții de Justiție sunt :

– Principiul împuternicirii speciale limitate;

– Principiul împuternicirii implicite (implied powers)

– Principiul subsidiarității;

– Principiul proporționalității;

– Principiul echilibrului instituțional („checks and balances“)

– Principiul rangului prioritar al dreptului unional față de dreptul național

– Principiul aplicării directe a dreptului unional(principiul preferinței comunitare)

– Principiul democrației și transparenței (principiul solidarității statelor în ceea ce privește informarea cu privire la comportamentul lor, atât în relațiile comunitare, cât și în cele cu statele terțe);

– principiul nediscriminării sau al egalității de tratament;

Principiul împuternicirii speciale limitate ( principiul atribuirii).

Acest principiu al împuternicirii speciale limitate al dreptului Uniunii Europene, își găsește exprimarea atât la nivelul Uniunii cât și la cel al instituțiilor UE, prin care Uniunea Europeană este împuternicită exclusiv cu acele competențe și drepturi care decurg din transferul unor drepturi de suveranitate ale statelor membre, ori din restrângerea (asumată prin tratate) competențelor acestora. Cu privire la aceste competențe cu care Uniunea este înestită,Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene face distincție între : competențele exclusive, competențele partajate și competențele de sprijinire, completare ori coordonare. Astfel, prin art.3 TFUE se alocă o competență exclusivă Uniunii în domenii precum:

Uniunea vamală;

Normele concurențiale care pot afecta piața internă;

Politicile comune privind pescuitul;

Politicile comerciale comune;

Încheierea anumitor acorduri internaționale;

Armonizarea politicilor econoice și de ocupare a forței de muncă.

Art.4 TFUE este dedicat stabilirii competențelor partajate, în domenii precum:

Piața internă;

Coeziunea economică/socială/teritorială;

Politica socială;

Protecția consumatorului;

Mediul;

Transporturile;

Agricultura și pescuitul ( excluzând problemele care țin de conservarea resurselor biologice marine –cu privire la care competența atribuită este esxclusivă);

Energia;

Rețelele transeuropene;

Libertate, securitate, justiție;

Obiectivele comune statelor membre cu privire la securitatea în domeniul sănătății publice;

Acțiunile de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunilor statelor membre , pot viza, potrivit art.5 alin (2) TFUE domenii precum:

Cultura;

Industria;

Turismul;

Protecția și îmbunătățirea sănătății;

Portecția civilă;

Educația, formarea profesională, tineretului și sportului;

Cooperarea administrativă.

Astfel, dacă inițial , în conținutul tratatelor de constituire a comunităților, competențele comunitare apăreau în mod dispersat, Tratatul de la Lisabona, prin reglementarea clară a poziției normelor comunitare în ceea ce privește competețele unionale (art. 2-6 TFUE), realizează nu numai o simplificare radicală a activității de interpretare a competențelor Uniunii în raport cu cele naționale, dar și fixează principiul atribuirii definitiv în rândul principiilor dreptului Uniunii Europene.

Totodată, ulterior consacrării acestui principiu prin Tratatul de la Lisabona, dreptul pozitiv preia și definitivează reglementarea acestuia atât la nivelul instituțiilor Uniunii cât și la nivelul Uniunii Europene în sine, în dispoziții precum : ” delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii”, ”orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate, le revine statelor membre”, ” Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate”, sau ” fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care ii sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea, sub semnul cooperării interinstituționale loiale”.

Din analiza celor două tipuri de dispoziții prin care se reglementează competențele și aptitudinile în materie pe două nivele ( al Uniunii și al instituțiilor Uniunii), se desprinde regula potrivit căreia competența statală rămâne cu titlu de regulă și are prioritate față de cea a Uniunii Europene, iar excepția este reprezentată de competența unională ce are un caracter secundar față de cea național statală.

2.2.2. Principiul împuternicirii implicite (implied powers)

Pornind de la principiul atribuirii, acest principiu al împuternicirii implicite acoperă gama extrem de largă a situațiilor care nu au putut fi anticipate la momentul elaborării tratatelor. Principiul implied powers vine ca o consecință firească a trăsăturii de ”organism viu” de care Uniunea Europeană beneficiază, un organism puternic vascularizat de raporturi complexe , determinate de o dinamică extraordinară a dezvoltării economice. În aceste condiții, tocmai întru atingerea obiectivelor stabilite prin tratate, statele membre permit prin principiul împuternicirii implicite o rază de acțiune mai extinsă decât traiectoriile stabilite prin atribuire. Recunoașterea principiului s-a realizat odată cu Tratatul de la Lisabona, al cărui articol 352 prevede următoarele:

(1)„În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. La data la care dispozițiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăște în unanimitate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European “.

(2)” Comisia, în cadrul procedurii de control al principiului subsidiarității menționate la articolul 5 alin.(1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenția parlamentelor naționale asupra propunerilor întemeiate pe acest articol.”

(3)” Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în cazul în care tratatele exclud o astfel de armonizare.”

(4)” Prezentul articol nu poate fi folosit pentru atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe și de securitate comună și orice act adoptat în conformitate cu prezentul articol trebuie să respecte limitele prevăzute la articolul 40, al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

Din cuprinsul acestui articol se extrag și condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca Uniunea Europeană să poată beneficia de o astfel de putere de acțiune, și anume :

Prezența unui obiectiv unional;

Atribuțiile și competențele existente să fie insuficiente;

Să nu existe puteri de acțiune;

Politicile definite prin tratate să fie cele care impun realizarea obiectivului;

Măsurile luate să fie adecvate realizării obiectivului.

Așadar, principiul împuternicirii implicite, bazat tocmai dinamica dreptului unional și a normelor acestui drept cuprinse în tratate și în toate celelalte izvoare de drept comunitar, care la un moment dat ar putea fi depășite de nevoile sociale înregistrate la nivelul Uniunii Euopene, nu presupune punerea la dispoziția Uniunii a unor puteri nelimitate. Plecându-se de la premisa că orice act nomativ, fie el comunitar și cu forța juridică a unui tratat, este perfectibil , s-a admis că în situația în care anumite obiective propuse prin tratate impun intervenția Uniunii ( care să presupună desfășurarea unor acțiuni neprevăzute în tratate), aceasta să se poată realiza prin prezentul principiu.

Desigur, pornind de la puterea oferită prin acesta, se va pune în mișcare un mecanism solid prin care vor fi implicate esențialele instituții ale Uniunii, cum ar fi Comisia Europeană ( cu rol de inițiator), Consiliul (responsabil cu adoptarea în unanimitate a porpunerii făcute de Comisia Europeană) și Parlamentul European ( al cărui sarcină va fi a aproba ansamblul de măsuri și proceduri corespunzătoare îndeplinirii respectivelor atribuții ale Uniunii, nereglementate până la acel moment prin normele comunitare/tratate).

Deși o astfel de reglementare nu permite extinderea sferei competențelor unionale peste limita dispozițiilor tratatelor ( în sensul că este exclusă prin acesta modificarea frauduloasă a tratatelor – îmiedicându-se și potențiale abuzuri din partea instituțiilor Uniunii), totuși poate fi privită ca o soluție sau chiar salvare în anumite situații neprevăzute. , în care astfel interventia Uniunii capătă un caracter legitim.

2.2.3.Principiul subsidiarității

Deși subsidiaritatea nu este o creație proprie a dreptului comunitar, apariția principiului subsidiarității pe scena unională se datorează Tratatului de la Maastricht și modificat prin Tratatului de la Amsterdam. Cu ocazia Tratatului de la Amsterdam, problematicii principiului subsidiarității i-a fost dedicat Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Creat cu scopul de a găsi un echilibru între tendințele de regionalizare și centralizare și de a promova ideea de cooperare supranațională, întru consolidarea încrederii în mecanismul unional, principiul subsidiarității este statuat în prezent în dispozițiile TUE la art. 5 alin. 3 care prevede : „În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol “.

Din prezentul articol se observă așadar că relația dintre național și comunitar nu se bazează pe o raportare de tip subordonare- supremație, ci pe ideea de ajutor și complementaritate.

Aplicarea principiului subsidiarității presupune îndeplinirea anumitor condiții:

Existența unor competențe paralele/concurente;

Inexistența unei competențe exclusive a Uniunii Europene;

Statele membre să se afle în imposibilitatea de a realiza obiectivul într-o manieră corespunzătoare;

Realizarea obiectivului la nivel unional să fie o opțiune vădit mai bună decât la nivel statal;

Trebuie precizat că principiul nu vizează extinderea sau restrângerea cometențelor Uniunii, ci strict acțiunile desfășurate conform competențelor. Vorbim așadar despre situația în care un stat membru se află în imposibilitatea de a soluționa obiectiv, conform cerințelor uniunii, o problemă asupra căreia Uniunii Europene să nu îi fie recunoscute competențe exclusive.

În aplicarea principiului subsidiarității, instituțiile Uniunii sunt legate de regulile stabilite prin Protocolul nr.2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității (anexat TFUE). Astfel, atât înstituțiile , cât și statele membre au obligația de a asigura respectarea principiului, optându-se pentru forma cea mai simplă (dar totodată suficientă și eficientă) a acțiunii comunitare menite să răspundă realizării obiectivului propus.

2.2.4. Principiul proporționalității

Acest principiu (indisolubil legat de cel al subsidiarității) are în vedere raportul dintre întregul pe care statele membre îl alcătuiesc și autonomia ori independența de care acestea se bucură în organizarea vieții propriei societăți.

Odată ce statele au consfințit să adopte o formă politică, administrativă, economică, socială, financiară și juridică pe cât posibil comună, acestea și-au dat acordul spre respectarea anumitor standarde, fără a renunța însă la autonomia și independența ptoprie. Astfel s-a simțit nevoia nu doar a recunoașterii unei forme administrative superioare statului (Uniunea Europeană) ci și asigurarea păstrării identităților statale, prin consacrarea de reguli clare, precise și respectate de toți actorii unioniști.

Se consacră astfel, cu rang de principiu proporționalitatea acțiunilior Uniunii în problematica statelor membre, problematică încadrată în obiectivele tratatelor de constituire ale comunității. Dacă înaintea Tratatului de la Lisabona art. 5 alin.(3) TCE preciza că ” Nici o acțiune a Comunității nu va depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat”, art. 5 alin.(4) TUE prevede că „În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.“

Așadar, vizând măsura acțiunilor unionale, proporționalitatea ca principiu, trebuie să se raporteze la următoarele repere: obiectivele prevăzute în tratate, necesitatea concretă de la acel moment, conținutul și forma acțiunii Uniunii în raport cu cea a statalității.

2.2.5. Principiul echilibrului instituțional („checks and balances“)

Forma uniuonistă se desprinde de regulile clasice în ceea ce priveste structura organizatorică și dependența dintre aceste organe. Dacă în cazul instituțiilor Uniunii principiul separației puterilor în stat nu este portretizat în forma deja cunoscută, totuși acestea se supun unui control reciproc, întru cooperare și codecizie și asigurarea realizării obiectivelor Uniunii Europene.

„Checks and balances“ = control reciproc + echilibru de putere

Noile realități unionale semnalează nevoia promovării unui nou principiu care să guverneze relațiile unioniste.

Potrivit acestui principiu: organele și instituțiile acționează exclusiv în temeiul competențelor asigurate prin tratate, cu respectarea competenței fiecărei instituții –parte integrantă a sistemului instituțional unional.. Odată cu acest principiu, se interzic și orice forme de transfer de competență atât în mod orizontal (între organismele din structura Uniunii Europene) cât mai cu seamă în plan vertical (între Uniune și state).

Cu toate că separațiaputerilor în stat nu este înfățisată tradițional în cadrul insituțional, asta nu înseamnă că acțiunile de control interinsituțional sunt lăsate la voia hazardului, fiind temeinci determinate. Astfel, împrumutul de competențe și atribuții între organisme este exclus, întrucât ar putea cauza înflorirea unor abuzuri. Aceeași ”soartă” le revine și ipoteticelor împrumuturi de prerogative ale insituțiilor comunitare înspre statele membre, întrucât o astfel de situație ar plasa pe poziții ierarhic diferite statele și ar duce la anihilarea principiul nediscriminării și egalității statelor membre. Stabilitatea unui asemena colos unionist depinde în mod direct de rigurozitatea în care sunt stabilite reperele și atribuțiile fiecărei instituții în parte.

2.2.6. Principiul rangului prioritar al dreptului unional față de dreptul național

În cazul în care reglementarea unei anumite stări de fapt se regăsește atât în dreptul Uniunii Europene cât și în normele interne, apare dilema priorității. În mod firesc, se poate vorbi despre o problemă în astfel de situații numai în măsura în care cele două reglementări sunt diferite, apărând între ele un conflict. În cazul unei identități de reglementare, nu se mai ridică semne de întrebare cu privire la întîietatea unuia din cele două tipuri de norme, întrucât este evident că ambele urmăresc atingerea acelorași obiective prin valorificarea acelorași valori.

S –a ajuns la concluzia că pentru garantarea aplicării și valabilității unitare a dreptului unional pe întreg teritoriul Uniunii Europene este de importanță vitală aplicarea dreptului unional cu prioritate față de dreptul național, recunoscându –se în acest sens supremația normei comunitare față de cea internă în cazul conflictului de norme.

Esența principiului primordialității dreptului unional față de cel național, este că în cazul în care există o coliziune între cele două, instanța națională este obligată să lase la o parte (set aside) dreptul național contrar, deci să nu-l mai aplice (inaplicabil de plin drept) și să nu îl mai considere reper în motivarea de drept. În acest caz instanța nu trebuie să aștepte nici o hotărâre preliminară și nici măsuri interne de abrogare ale actelor normative potrivnice dreptului unional, ci trebuie să își exercite rolul activ în soluționarea pricinilor, cu care este înzestrat și să aplice norma comunitară.

O altă componentă a acestui principiu este dată și de interdicția ca statele membre să creeze un drept contrar dreptului unional sau să adopte acte normative în domenii care sunt rezervate strict dreptului unional pe baza principiului preemțiunii.

Din aplicarea principiului primordialității decurg efecte precum :

Renunțarea la aplicarea normei interne aflate în conflict cu cea comunitară trebuie să fie respectată de toate autoritățile naționale;

Paricularii prejudiciați de un stat membru prin nerespectarea acestui principiu au la îndemână o acțiune în responsabilitate, prin care respectivului stat îi va incumba repararea prejudiciului cauzat;

Atunci când vor exista dubii întemeiate cu privire la compatibilitatea dintre o normă națională (inclusiv lege) și una unională , judecătorul național va suspenda aplicarea celei interne;

În situația în care norma națională incompatibilă cu cea comunitară a cauzat cheltuieli unei persoane fizice sau juridice, sumele respective vor fi restituite de către autoritățile naționale;

Obligația statelor membre de a supraveghea respectarea și aplicarea normelor de drept comunitar, sub imperiul aplicării unor sancțiuni proporționale.

Caracterul supranațional al normelor comunitare este consacrat și de Constituția țării noastre. În acest sens, Constituția României în alin. 2 al art. 148 consacră în mod expres primordialitatea dreptului unional față de cel național, prevăzând următoarele: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“.

Cu toate că principiul primordialității (rangului prioritar) nu își regăsește o reglementare expresă în conținutul Tratatului de la Lisabona, acesta s-a înrădăcinat în rândul principiilor dreptului Uniunii Europene pe cale jurisprudențială.

2.2.7. Principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene

Aflat în strânsă legătură cu principiul analizat anterior, principiul aplicării directe a dreptului unional, consacrat tot prin metodele de interpretare a normelor ale CJCE promovează ideea potrivit căreia: cetățenii statelor membre au posibilitatea de a invoca normele juridice de drept unional chiar dacă nu sunt destinatarii direcți ai acestora, fără ca aceste norme să fi fost preluate de legislativul național, în dreptul intern. Astfel particularii dobândesc în mod direct drepturi și obligații, ceea ce însemnă că dreptul unional are „efect direct“. Norma comunitară se aplică cetățeanului unionist, respectând orice regulă juridică bazată pe conceptul că dreptul are întrodeauna ca principal destinatar omul în sine.

Acțiunea directă a normelor comunitare înseamnă deci că aceste normele unionale care sunt dotate cu un asemenea efect creează imediat, pentru cetățenii unioniști, drepturi de care aceștia pot să se prevaleze direct în fața organelor de jurisdicție naționale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ținute să asigure protecția juridică decurgând, pentru justițiabili, din efectul direct al dreptului unional . Prin consacrarea acestui principiu,cetățeanului european i se garantează statutul juridic. Astfel, pe cale pretoriană, CJCE stabilește condițiile în care dispozițiile dreptului comunitar pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice în scopul apărării unui drept unional garantat.

2.2.8. Principiul democrației și transparenței

Conceptul de libertate, egalitate, securitate socială ,ca aspirație atât la nivel individual cât și la nivel global se poate manifesta numai în condiții democratice și de transparență. Aceste valori capătă la nivelul Uniunii aaspectul unor piloni călăuzitori în elaborarea normelor. Ca urmare a noilor cerințe, Tratatul de la Lisabona reglementează acest nou principiu, prin care cetățenii europeni sunt practic implicați în adoptarea actelor normative care urmează a li se aplica.

Dispozițiile art. 10 TUE, statuează că :funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative, care în concret se manifestă în următoarele valori sociale:

(1) Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii prin reprezentanții pe care și i–a ales sau în mod direct în condițiile legii;

(2) Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean; lucrările sunt în plen, informațiile sunt publice, iar normele sunt promovate și îndreptate de și către cetățenii unioniști;

(3) Reprezentarea statelor membre se realizează în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor;

(4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii;

Conform articolului 11 al aceluiași tratat :

(1) Instituțiile europene nu sunt unele de tip închis. Acestea acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii;

(2) Instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă.

(3) În vederea asigurării coerenței și a transparenței Unmiunii,Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părților interesate.

(4) La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

Articolul 15 TFUE stabilește cerințele bazice de transparență, arătând că, în scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează , întru respectarea principiului transparenței prin: ședințe publice,drept de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii (exceptând motive de interes public sau privat) și

asigurarea publicării documentelor privind procedurile legislative de către Parlamentul European și Consiliu, în condițiile prevăzute de regulamentele menționate la al doilea paragraf.

În îndeplinirea aceluiași scop al maximizării transparenței, , Comisia și Parlamentul și-au reunit , în data de 23 iunie 2011, registrele reprezentanților de interese din UE, lansând Registrul comun de transparență.

2.2.9. Principiul nediscriminării sau al egalității de tratament

Este un principiu care își găsește sorgintea în totalitatea sistemelor naționale de drept și care își justifică pe deplin drept prezenșa și în rândul normelor comunitare cu rang de principiu.

Principiul suportă două componente: egalitatea și nediscrimanarea tuturor cetățenilor unioniști, sub aspectul drepturilor și obligațiilor proprii, indiferent de statul membru de unde vin și unde se găsesc pe teritoriul Uniunii Europene și cea de a două a componentă se referă la drepturile și obligațiile tuturor statelor membre în ceea ce privește viața Uniunii Euorpene.

La nivelul comunității, cetățenii se bucură de egalitate de șansă și tratament în toate domeniile vieții: social, politic, economic, cultural, etc. fără să fie supuși relelor tratamente sau actelor de discriminare. Atât statul gazdă cât și statul de origine trebuie să se îngrijească de promovarea acestui principiu al egalității de tratament și nediscriminării indiferent dacă ne raportăm la conaționali sau la ceilați cetățeni unioniști, apatrizi, refugiați sau alte categorii cu drepturi unionale recunoscute.

Capitolul II

Sistemul legislativ și ordinea juridică în Uniunea Europeană

Secțiunea 1. Izvoarele primare

Caracterizare generală

Izvoarele primare (sau originare) ale dreptului comunitar sunt constituite din instrumentele care au creat norme cu caracter constituțional pentru comunități, toate celelalte norme având o forță juridică inferioară lor în calitate de cadru general. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene sunt reprezentate de tratate, la care, odată cu Tratatul de la Lisabona li se adaugă și Carta drepturilor fundamentale ale UE. .

Poziția pe care tratatele o ocupă în ierarhia juridică europeană împiedică atît CJCE să se pronunțe asupra validității lor cât și cetățenii de la a acționa în justiție Uniunea pentru eventuale pierderi suferite în temeiul tratatelor.

Tratatele care constituie izvoare primare ale dreptului unional sunt la rândul lor împărțite în categorii, după cum urmează:

Tratatele de instituire a Comunităților:

Tratatul de la Paris instituind CECO/CECA ( intrat în vigoare în 1952, care nu mai produce efecte din 23.07.2002, întrucât a fost încheiat pe perioada determinată de 50 de ani);

Tratatele de la Roma instituind CEE și CEEA/Euratom (intrate în vigoare în 1958);

Tratatele modificatoare (și Protocoalele anexate lor are au aceeași valoare pe care o au tratatele cărora le sunt anexate):

Actul Unic European ( Luxembourg – 17.02.1986, Haga- 28.02.1986, intrate în vigoare în 1987;

Tratatul privind Uniunea Europeană , de la Maastricht (intrat în vigoare în 1 noiembre 1993);

Tratatul de la Amsterdam – 1 mai 1999;

Tratatul de la Nisa – 1 februarie 2003;

Tratatul de la Lisabona, (sediul principal al tratatelor modificatoare, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009):

Din rațiunea de a răspunde unor nevoi distincte ale viitoarelor comunități, Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. și Euratom) au fost concepute în mod diferit nu doar la nivel structural, dar și în ceea ce privește metodele de integrare, completându-se totodată și alcătuind o construcție juridică unitară.

Prin utilizarea tratatului-lege ca mijloc juridic, Tratatele C.E.C.O. și Euratom au urmărit demolarea zidurilor (în special economice și industriale) interstatale. Astfel, au fost reglementate în detaliu relațiile privitoare la piața cărbunelui și a oțelului, dar și energiei atomice, ca piețe comerciale –cheie ale acelui moment.

Tratatul C.E.E. în schimb, viza crearea unei piețe unice europene precum și a unei uniuni vamale. Fără a limita statele membre în materia procedurilor prin care aceste obiective urmau a fi realizate, și deci îmbrăcând haina unui tratat – cadru, punctele principale ale tratatului urmăreau libera circulație a capitalurilor, serviciilor, persoanelor și a bunurilor. Acesta se mai distinge de celelalte două tratate și prin faptul că obiectivele sale nu privesc o dezvoltare sectorială, ci economia statelor membre ca tot unitar.

Se observă așadar că fundamentul legislației primare este alcătuit din tratatele privind integrarea europeană, în al căror conținut se regăsesc reguli materiale și formale creatoare ale cadrului juridic în care se vor dezvolta politicile instituțiilor europene. Prin dispozițiile acestora s-a stabilit raportul competențelor și atribuțiilor Uniunii Europene / statelor membre, precum și competențele instituțiilor unionale.

Pe același plan și cu aceeași importanță, tratatele conțin norme materiale privind domeniul de aplicare al politicilor europene și structurarea acțiunilor instituțiilor europene.

Se poate observa cum prin statuarea unor elemente fundamentale, tratatele îndeplinesc niște funcții similare cu cele constituționale din dreptul intern. Această trăsătură reiese și din forța lor juridică, dovedită atât prin directa aplicare de care beneficiază în situația unei contradicții cu norma internă, dar și prin poziția ierarhic superioară pe care o ocupă în raport cu celelalte tratate încheiate de statele membre ( încheiate anterior intrării lor în vigoare).

Constituind vârful piramidal al izvoarelor Uniunii Europene, înfățișându-se ca un veritabil cadru legislativ și decizional, tratatele beneficiază de protecție jurisdicțională, prin care nerespectarea prevederilor lor este pasibilă de sancționare.

O prezentare generală a tratatelor istitutive ar crea nu doar o imagine completă asupra izvoarelor primare ci ar ajuta și la înțelegerea evoluției surselor dreptului unional.

În acest sens în subsecțiunile ulterioare ne aplecăm atenția supra unei prezentări de ansamblu a acestor tratate.

Tratatul de la Paris

Deși a încetat a mai produce efecte din anul 2002 , Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO, intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 , semnat pe o durată limitată de 50 de ani) a reprezentat un real stâlp de susținere a construcției Uniunii Europene. Unii autori menționează în acest sens că în conținutul Preambulului Tratatului CECO viețuiește, în afara oricăror termene, însăși filosofia creerii unei asemenea comunități.

Cu toate că semnatare ale acestui tratat au fost doar 6 state (Franța, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) , prin acesta s-a lăsat, în anumite condiții, posibilitatea aderării ulterioare și altor state europene. Primul pas întru consolidarea Comunității a fost constituirea unor organe supranaționale cu competență de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre și semnatare ale tratatului.

Potrivit literaturii de specialitate, Tratatul de la Paris reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei Europe economice. O economie europeană comună nu putea fi lipsită de o politică europeană comună.

Noua structură organizatorică economică, ce ajuta unirea piețelor naționale într-o piață comună, avea drept principal deziderat promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe singulare, “ușor izolate” și supuse unor reguli și politici mult prea restrictive.

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, raportată la o piață comună, guvernată de principii și reguli bine stabilite menite a realiza atingerea de obiective comune prin acțiunea unor instituții comune, își propunea să contribuie în concordanță cu economia generală a statelor membre, la dezvoltarea economică și la creșterea nivelului de trai în statele membre.

Pentru realizarea misiunii Comunității și obiectivelor propuse în acest sens, instituțiilor comunitare, se impun următoarele interdicții:

– impunerea de taxele la intrare sau ieșire a mărfurilor, precum și restricțiile cantitative pentru circulația produselor;

– stabilirea măsurilor discriminatorii între producători, între cumpărător sau utilizatori, și mai cu seamă în ceea ce privește condițiile de preț sau de livrare ori a tarifelor transporturilor;

– acordarea subvențiilot de către state;

– adoptarea practicilor restrictive ce tind la repartizarea sau exploatarea piețelor;

Deși considerată doar o piață comună sectorială (limitată la cărbune și oțel), această comunitate crea un precedent instituțional de o deosebită importanță, pentru viitoarea Uniune Europeană.

Pentru buna funcționare a acestei comunități, prin Tratatul de la Paris s -au constituit patru organe ale comunității:

– Înalta Autoritate, organ internațional, însărcinat cu favorizarea intereselor preponderent comunitare;

– Consiliul Special de Miniștri, care era un organ cu caracter interguvernamental;

– Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic;

– Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, a cărei sarcină era de a asigura respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunității, și care avea să joace un rol atât de important prin metodele sale de interpretare a normelor comunitare în făurirea și statuarea de noi izvoare de drept unional.

Aceste instituții erau chemate să răspundă nevoii de împlinire a noii comunități sectoriale și să răspundă noii forme de viață economică la nivel european.

Planul Schuman promovează cele 4 principii consecrate prin Tratatul de la Paris, care dăinuie dincolo de încetarea efectelor tratatului, și anume:

Superioritatea instituțiilor;

Independența acestora;

Colaborarea interinstituțională;

Egalitatea între state;

1.1.2. Tratatul de la Roma-privind înființarea Comunității Economice Europene
și a Comunității Europene a Energiei Atomice

La numai 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris, în 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate, respectiv Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), membre fiind tot cele șase state care participau la CECO.

Cele două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 , lor adăugându-se adoptarea unei Convenții de constituire a instituțiilor comune necesare funcționării Comunității, precum și de unele protocoale care au fost semnate la Bruxelles în data de 17 aprilie 1957 prin care sestabileau imunitățile și privilegiile Curții de Justiție a CEE și Euratom.

Spre deosebire de Tratatul de la Paris, aceste două tratate prin care s-au constituit noile comunități nu au fost limitate temporal, iar prin acest lucru s-a garantat pavarea unui drum cu sens unic înspre construirea Uniunii Europene.

Scopul constituirii Comunității Economice Europene a fost desigur de natură economic, vizându-se în principal noi reguli cu privire la înfăptuirea comerțului, producției și consolidarea relațiilor economice. Principalele obiective ale CEE au fost enunțate în art.2 TCEE, după cum urmează:

Constituirea unei piețe comune precum și armonizarea progresivă a politicilor economice aparținând statelor membre;

Promovarea unei dezvoltări armonioase a activitățiilor economice în ansamblul Comunității;

Extinderea continuă și echilibrată;

Stabilitatea sporită;

Fundamentarea unor relații durabile între statele membre;

Obiectivul Tratatul de instituire a CEEA avea să fie numit încă din primul articol, potrivit dispozițiilor căruia este: “să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte țări”.

Ca efect al unei realități de pe piața energetică mondială ( un vădit deficit energetic în comparație cu Statele Unite ale Americii și nu numai) , dar și din dorința de dezvoltare a sectorului energetic nuclear întru promovarea intereselor comune, apariția acestei comunități era doar o chestiune de timp.

Din punct de vedere al structurii instituționale cele două comunități nu s-au îndepărtat fundamental de structura CECO, fiind organizate tot prin patru organisme cu atribuții similare, îndreptate spre aceleași sectoare de activitate, diferențele fiiind dictate de natura ușor diferită a obiectivelor.

Din evoluția dar și din statuarea creării Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, s-a putut observa importanța de care consolidarea unei piețe comune și realizarea unei uniuni politice beneficiau în rândul obiectivelor unionale.

Tratatul CE reprezintă piatra de temelie a sitemului juridic ce a dus la crearea unei piețe comune în cadrul căreia urmau să fie eliminate barierele comerciale existente între statele membre în vederea realizării unei libere circulații a mărfurilor, serviciilor, forței de muncă și capitalurilor. În istoria și dezvoltarea dreptului internațional, s –a folosit întâia oară, conceptul de integrare, în sensul conturării unui întins teritoriu comunitar-european, guvernat de regulile specifice cererii și ofertei în domeniile de competență comunitară.

Apariția celor trei comunități a reprezentat începutul unui amplu proces de integrare comunitară la nivel european.

Evoluția Comunităților europene s-a desfășurat pe două planuri:

– pe plan cantitativ, prin creșterea numărului membrilor comunității în urma aderării de noi state la aceste structuri organizatorice europene;

– pe plan calitativ, prin dezvoltarea șiaprofundarea domeniilor competenței comunitare în paralel cu perfecționarea instituțiilor aflate în componența comunităților.

Pentru planul cantitativ se pot afirma următoarele:

După constituirea celor trei comunități, poziția Marii Britanii a fost una activă și de repoziționare față de inițiativa european continentală, în sensul încercării constituirii unei zone de liber schimb (în anul 1958), și mai târziu, a constituirii Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) în baza Convenției de la Stockolm din 1960, prin care se urmărea contrabalansarea activităților comunităților europene. Această inițiativă este însă una de scurtă durată deoarece Marea Britanie se reorientează catre comunitățile nou create și face importanți pași în sensul acesta.

Așa cum am afirmat, în scurt timp, s-a produs o schimbare radicală în poziția Marii Britanii, care depune cererea de aderare la comunitățile europene la 9 august 1961. Solicitarea de aderare a sa se lovește de opoziția vehementă a Franței, care prin președintele De Gaulle se declară împotrivă la 14 ianuarie 1963, ceea ce duce la respingerea candidaturii acestui tradiționalist stat european, într –o primă fază.

A doua încercare de aderare a Marii Britanii la comunități are loc în mai 1967, când guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar pentru a doua oară Franța se opune și de această dată.

Retragerea președintelui De Gaulle de la conducerea țării coincide cu o schimbare a poziției Franței privind aderarea Marii Britanii iar cu ocazia Conferinței de la Haga a șefilor de state și de guverne (1-2 decembrie 1969), unde cea mai spinoasă problematică de pe agenda de zi era deblocarea construcției europene, se reanalizează și solicitarea aderării Marii Britanii, care de această dată are loc intr –un cu totul alt context.

Extinderea Comunității, prin acceptarea de noi membrii începe la 30 iunie 1970 la Luxemburg cu negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei. Aceste demersuri, s –au materializat la 22 ianuarie 1972 prin semnarea la Bruxelles a acordul de aderare a acestor state.

Procesul de aderare a acestor țări este umbrit însă de referendumul național din Norvegia unde se obține un rezultat negativ, și în acest sens această țară renunță la planurile de aderare la comunitățile europene.

La 1 ianuarie 1973, se consemnează aderarea Mariii Britanii, însă aceasta devine efectivă la sfârșitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziție. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea aderării, în contextul revenirii ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în 1967, și a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care s –a soldat cu un rezultat pozitiv. După aderarea acestor state s-a ajuns la existența a nouă state membre ale Comunităților.

B. Al doilea val al extinderii comunitare(de la nouă la doisprezece)

Din cel de al doilea val al extinderii comunităților europene, primul stat care a adresat o cerere de aderare a fost Grecia, la 12 iunie 1975, care însă avea deja un acord de asociere cu comunitățile la acea dată. Semnarea tratatului de aderare dintre cele două entități are loc la 28 mai 1979, și intră efectiv în vigoare la 1 data de ianuarie 1981.

Alte două state reprezentative ale Europei de Apus, Spania și Portugalia solicită aderarea la comunități în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la existența a douăsprezece state membre ale Comunității europene.

C. Al treilea val al extinderii comunitare (de la doisprezece la cincisprezece)

Continuându –se politica de extindere și deschidere a comunităților față de alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

Un caz aparte se întâlnește în cazulu foste Republici Democrate a Germaniei. Aceasta, capătă statutul de membru al Comunitățiilor europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării cu fosta Republică Federală Germania și reântregirea Germaniei. Pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziție), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de tranziție mai lungă, supravegheată de către Comisie.

Noi cereri de aderare din partea altor state precum, Austria, Finlanda, Suedia și Norvegia au fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European și-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare.

Referendumul național având ca obiect aderarea Austriei organizat în 12 iunie 1994 s-a încheiat cu un vot pozitivîn sensul aderării acestei țări la comunitățile europene. Următoarele trei referendumuri s-au desfășurat în lunile octombrie și noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană a avut cincisprezece membri.

D. Al patrulea val al extinderii (de la cincisprezece la douăzeci și șapte)

Ulterior, au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).

Cu privire la aceste cereri de aderare, Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000 – Pentru o Europă mai puternică și mai extinsă”, prin care erau făcute recomandări cu privire la fiecare cerere de aderare în parte.

În cadrul Consiliul european de la Luxemburg din 12 decembrie1997 s –a decis lansarea procesului de aderare a celor 10 state, la care se adăuga și Cipru.

La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană: Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Letonia, Lituania, Slovecia, Slovenia, Malta și Cipru, Uniunea totalizând 25 membri.

Deși aderarea României și Bulgariei a fost amânată până în anul 2007, totuși, aderarea acestor state face parte din același val de extindere comunitară.

De la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene și România și Bulgaria, Uniunea totalizând douăzeci și șapte de membrii.

Valul extinderii comunitare 2004-2007 a fost cel mai amplu și complex din evoluția comunitară, însă nu și ultimul, porțile Uniunii Europene fiind deschise și altor țări care împărtășesc aceleași idealuri cu statele membre ale Uniunii.

Cel mai nou stat membru al Uniunii Europene este Croația care a dobandit această calitate la 1 iulie 2013 și astfel Uniunea are 28 de state membre.

Se observă că în conținutul Tratatelor nu se regăsește nici o dispoziție referitoare la încetarea calității de membru al Comunităților Europene sau al Uniunii Europene, nici în ceea ce privește retragerea, nici referitor la excludere. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest domeniu nu este întâmplătoare sau nu reprezintă o scăpare juridică, este considerată ca fiind intenționată, în scopul de a sublinia caracterul deosebit de important al acordului de aderare la aceste organizații internaționale.

Însă nu trebuie privită ca o limitare de drepturi, lipsa dispozițiilor referitoare la încetarea calității de stat membru; tratatele de constituire nu creează statelor membre un statut care să contravină drepturilor și obligațiilor de care se bucură toate statele membre al altor organizații internaționale (Unesco, OMS..).

Se recunoaște însă aptitudinea de încetare a calității de membru în două situații: retragerea statului și excluderea sa.

1.2. Tratatele și acordurile de modificare a tratatelor constitutive

Cea de a doua categorie din cadrul izvoarelor principale este reprezentată de către tratatele și acordurile de modificare a tratatelor institutive. Evoluția oricărei societăți de a lungul timpului, inclusiv ce unională de la nivelul Europei, pune o presiună asupra spectrului normativ care se materializează în modificarea și adaptarea normelor juridice la noile reale.

Tratatele de modificare reflectă tocmai acest proces de adaptare a cadrului normativ la realitățiile sociale;un adevărat procesul de perfecționare a cadrului juridic comunitar în funcție de necesitățile impuse de evoluția comunităților. Din rândul lor fac parte, printre altele:

– Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965);

– Decizia și Tratatul de la Luxemburg (21 și 22 aprilie 1970) privind modificarea unor dispoziții financiare și bugetare;

– Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare(1975)

– Actul Unic European (28 februarie 1986);

– Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992);

– Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997) ;

– Tratatul de la Nisa (25. februarie 2001).

Sub aspectul planului calitativ, evoluția Comunităților Europene poate fi analizată pe două coordonate:

sub aspectul perfecționării instituționale;

sub aspectul aprofundării domeniilor de competență comunitară.

Constituirea celor trei comunități cu domenii de activitate specifice, dar cu structură instituțională identică, deși distinctă, avea în esență același obiectiv general: constituirea unei piețe comune între aceleași state membre, cu sisteme politice, economice și juridice asemănătoare și cu culturi apropiate.

Realizarea obiectivelor propuse nu se putea realiza decât prin unificarea instituțiilor crearea unei structuri unice la nivelul tuturor comunitaților. Această măsură a avut la bază și considerente de eficiență a activității acestora și de reducere a costurilor funcționării lor.

Prima instituție care s –a bucurat de o astfel de măsură a fost Curtea de Justiție. Astfel, în 1957 s- a hotărât statutul Curții de Justiție drept instituție comună a celor trei comunități.

În 1958 se ajunge la cocluzia că una dintre cele mai importante instituții comunitare să poarte denumirea de “Adunare parlamentară“.

La 8 aprilie 1965 se adoptată prin Tratatul de la Bruxelles, o nouă dispoziție extrem de importantă, prin intermediul căreia se instituia un Consiliu unic și o Comisie unică pentru cele trei comunități. În ceea ce privește, Tratatul de la Bruxelles, trebuie precizat că a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și s –a făcut drept “Tratatul de fuziune a executivului comunităților”.

Prin acest document nu s-a unificat și competențele instituțiilor comunitare, acestea păstrându -și atribuițiile acordate prin fiecare tratat în parte.

Procedura de unificarea a Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, dacă ne raportăm la rolul acestei instituții în activitățile comunităților. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor și administrațiilor. Tot prin intermediul acestui act internațional, au fost stabilitite proceduri uniforme de desemnare a comisarilor bazate pe acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat la nivelul Comisie și durata mandatului comisarilor europeni.

Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea conceptuală “Comunitățile Europene”. Noul demers juridic comunitar nu s –a identificat cu o adevărată contopire a celor trei comunități inițiale, ci această nouă entitate apare doar în cadrul și în limitele realizării funcțiunilor comune. Se observă în continuare că, funcționarii nu mai fac parte dintr –o anumită comunitate, ci se raportează la “Comunitățile Europene”. Noua entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât și în ceea ce privește privilegiile și imunitățile diplomatice să se încheie acte și să se angajeze demersuri în numele Comunităților Europene, iar pe plan internațional, acreditarea unor reprezentanți diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei noii entități.

Aparțiția și adoptarea Actului Unic European (AUE) își are originea în seria de documente care au început a fi elaborate încă din anul 1981. Așadar, în noiembrie, miniștrii afacerilor externe ai Germaniei și Italiei (Gensher și Colombo) elaborează proiectul unei declarații de principii în scopul analizei și supunerii ei spre adoptare de către Consiliului European.

Conținutul acestui demers juridic este reluat în “Declarația solemnă asupra Uniunii Europene” adoptată la Stuttgart .

Parlamentul European, în 14 septembrie 1984 reușește să adoptate un document sub formă de proiect ce viza constituirea viitoarei forme de organizare la nivel european: “Uniunea Europeană”, document ce avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli și grupul de nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de “Clubul crocodilului”, după numele restaurantului din Strasbourg unde aceștia se întâlneau.

Documentul de constituire a “Uniuni Europene” avea în vedere o entitate europeană de tip unionist cu competențe mult lărgite față de cele ale Comunităților prin modificarea sistemului instituțional, în special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect important în rândul parlamentarilor.

În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau face publice demersurile sale în privința perfecționării instituționale a comunităților și instituie “Comitetul Dooge” (după numele președintelui său), care avea ca principală sarcina să studieze această problematică și să întreprindă demersuri în acest sens. Analiza acestui comitet se materializează printr –un raportul în martie 1985 care face vorbire despre posibila inițiere a unei proceduri de revizuire a tratatelor de instituire a comunităților și se pronunță pentru crearea unei “entități veritabile”, perfecționarea mecanismelor instituționale și realizarea unei piețe comune veritabile.

În cadrul întrunirii de lucru de la Milano din data de 28-29 iunie 1985 la nivel interguvernamental, Consiliul European a decis inițierea demersurilor privind elaborarea unui nou tratat cu privire la politica externă și securitatea comună a noii entități dar pentru modificarea tratatelor institutive. Comisia europeană a redactat, în aceeași lună, un raport intitulat “Cartea albă”, în care se precizau în mod concret barierele ce se interpuneau în demersurile realizării unei reale circulații libere în cadrul comunităților și măsurile pentru înlăturarea lor.

Conferința interguvernamentală avea să aibă loc la Luxemburg în perioada 9 septembrie1985 – 17 februarie 1986,conferință în cadrul căreia s-a elaborat conținutul “Actului Unic European” care a fost semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca și Grecia.

Actului Unic elaborat în anului 1986 a fost ratificat de către unsprezece state, numai Irlanda a amânat această conduită invocând necesitatea modificării întâi a Constituția, datorită prevederilor legate de securitatea în cadrul politicii externe a comunităților ceea ce au făcut ca Actul Unic European s –ă intre în vigoare doar la 1 iulie 1987 (față de data propusă 1 ianuarie 1987).

În esență adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluției ideilor de unitate europeană pe cele două planuri: realizarea uniunii economice și monetare; realizarea uniunii politice.

Opinia majoritară a statelor comunitare a fost că motorul înfăptuirii Uniunii Europene este reprezentat de uniunea economică și monetară.

În sensul acestei forme de uniune, Comisiei europene în februarie 1969 avea să propună această nouă realitate unională, iar șefii de state și guverne membre, la întâlnirea de la Haga din decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică și monetară europeană. Ca urmare a acestei decizii de la Haga, în martie 1970, Consiliul a delegat pe Pierre Werner (Luxemburg) să redacteze un raport în vederea reliefării aspectelor fundamentale ale creării uniunii. Raportul, prezentat în octombrie același an, a fost analizat de Comisie, care a propus ca într-o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice și monetare.

Avântul unionist avea să fie încetinit de realitățile internaționale și interesele actorilor principali de pe scena mondială. În acest sens S.U.A. a abandonat sistemul stabilit la Bretton Wood, arătând pe de o parte ineficiența “șarpelui monetar european” și pe de altă parte ineficiența “Sistemului monetar european”; ultimele două nefiind realizate prin acte comunitare, ci doar la nivel interstatal.

Reținerea Marii Britanii, manifestată cu ocazia renegocierii Actului Unic European, în ceea ce privește uniunea economică și monetară, nu a permis decât reintroducerea în art. 102A a unei prevederi generale de cooperare în domeniul economic și monetar.

Noile dispoziții introduse, cu un pronunțat caracter general, au fost preluate cu ocazia Consiliului European ținut la Hanovra (27-28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii economice și monetare, președinția acestuia fiind încredințată lui Jacques Delors.

La următorul Consiliul European ținut la Madrid în iunie 1989 a fost analizat raportul comitetului și s –a hotărât revizuirea tratatului CEE, iar în cadrul Consiliul European desfășurat la Strasbourg în decembrie 1989 s- a stabilit inițierea Conferinței de revizuire înainte de sfârșitul anului 1990.

În paralel cu această inițiativă, cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franței și Germaniei de realizare a uniunii politice, iar în cadrul Consiliului European de la Dublin (iunie 1990) s –a stabilit ca în decembrie să se desfășoare la Roma două conferințe interguvernamentale, una privind constituirea uniunii economice și monetare și cea de a doua privind constituirea uniunii politice.

În cadrul ședinței de la Roma a Consiliului European din 27-28 decembrie 1990 s-au trasat liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste uniuniunile politice și cele econonice monetare. La aceste lucrări ale Consiliu European discuțiile privind realizarea uniunii politice au fost purtate la nivelul miniștrilor afacerilor externe, iar cea privind uniunea economică și monetară la nivelul miniștrilor finanțelor și cei ai economiei statelor membre.

În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat, în locul celor două propuse, care să se refere la “Uniunea Europeană”.

Ultimele apecte de drept și de fapt privind realizarea Uniunii Europene au fost lămurite în cadrul Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), unde pentru definitivarea tratatului, negocierile au continuat la nivel de experți.

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor douăsprezece state, Tratatul care a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht a fost diferit de la stat la stat și nu de puține ori s –au întâmpinat dificultăți pe parcursul acestui proces.

La nivel parlamentar, pe care ordinară, Tratatul de la Mastrich a fost ratificat în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg și Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia.

La nivelul Spania și Portugalia, s –au impus modificări ulterioare ale Constituției prin itervenția parlamentelor naționale, cu privire la dispozițiile legate de dreptul de a alege și eligibilitatea rezultată din cetățenia europeană. Ulterior tratatul a fost ratificat de parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi.

În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%) după care a fost ratificat de parlament.

În Franța, Consiliul Constituțional a constatat la 9 aprilie 1992 că tratatul nu poate fi ratificat decât după revizuirea Constituției, existând incompatibilități între acestea, fapt pentru care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la referendum. Totuși, în urma referendumului negativ din Danemarca, președintele Mitterrand a decis, în baza prevederilor constituționale, organizarea unui referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51,05% în favoarea tratatului, fapt pentru care președintele a procedat la ratificarea acestuia.

În Danemarca, neînregistrându-se procentul favorabil tratatului de 5/6 din numărul parlamentarilor, conform reglementărilor interne, trebuia organizat un referendum la 2 iunie 1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, înregistrându-se 50,7% voturi împotrivă. În aceste condiții s-a întrunit Consiliul European extraordinar la Oslo în 4 iunie 1992, care a stabilit necesitatea continuării procesului de ratificare pe baza tratatului existent. Consiliul European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile privind “Danemarca și Tratatul asupra Uniunii Europene” și s-a ajuns la supunerea Tratatului la un nou referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat cu 56,8%.

Una dintre țările în care s- au întâmpinat probleme chiar din timpul negocierilor tratatului a fost Marea Britanie, deși partenerii europeni au făcut foarte multe concesii. Ceea a surprins poate cel mai mult a fost că ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase opoziții, unele chiar în rândul partidului conservator. În această țară, ratificare, într –o primă fază, a fost întreruptă de eșecul primului referendum danez și abia ulterior reluată după reușita celui din mai 1993. Deoarece rezultatul unui referendum nu era sigur ca fiind pozitiv în Marea Britanie, s-au întreprins eforturi de către guvern pentru evitarea acestei proceduri de ratificare. Invocându –se diverse strategii politice, s-a reușit în final ratificarea tratatului de către regină și depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.

Și la nivelul Germaniei, s –a obsevat necesitatea unei revizuiri constituționale, întrucât s-a invocat de către landuri faptul că trebuie să transfere Uniunii Europene unele dintre competențele lor. Deșă a existat un acord în sensul revizuirii constituționale pentru a se putea ratifica tratatul, totuși legea respectivă a fost supusă recursului în fața Tribunalului Constituțional, care a statuat la 12 octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituția.

Uniunea Europeană instituită prin Tratatul Maastricht Uniunea Europeană avea să înglobeaze Comunitățile la un nivel superior, însă acestea au fost menținute și chiar dezvoltate prin dispozițiile tratatului.

Uniunea Europeană, s- a evidențiat mai mult ca un concept politic, entitatea fiind lipsită de personalitate juridică.

În concluzie, Comunitățile europene își păstrează personalitatea juridică putând să se angajeze în raporturi juridice de drept internațional și să angajeze statele membre în plan acestor raporturi ca subiecte ale dreptului internațional, Uniunea Europeană putându-se angaja numai în plan politic.

În art. A1 alin.3 din Tratat se arată că Uniunea se bazează pe Comunitățile Europene completate cu politicile și formele de cooperare instaurate de tratat.

Tratatul de la Maastricht a constituit doar “o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.

La nivelul uniunii Europene, un rol deosebit de important l –a constituit adoptarea Tratatului de la Amsterdam, care aduce elemente semnificative privind reforma instituțiilor comunitare și în dezvoltarea integrării, prin extinderea comunităților și acceptarea de noi state, în special din centrul și estul Europei. Acest tratat reprezenta un nou pas care are rolul de a adapta construcția comunitară la cerințele perioadei în care a fost adoptat și a celor de perspectivă.

Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activități intense și nu lipsite de dificultăți. Astfel, instituțiile comunitare au depus eforturi importante pentru analizarea și găsirea de soluții care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în vedere.

Printre nevoile care au dus la elaborarea acestui tratat de modificare a celui de la Maastricht se află următoarele:

necesitatea creșterii rolului Parlamentului în procesul decizional;

necesitatea perfecționării sistemului de funcționare a doi importanți piloni ai Uniunii Europene: politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI);

necesitatea înlăturării tehnocrației care domina activitatea instituțiilor comunitare și care avea ca efect distanțarea acestora de cetățeni;

necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici și cele mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale activităților comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni politice.

Pentru o cât mai corectă și reală elaborare a textului tratatului s-au cooptat în procesul amintit, toți factorii ce puteau fi implicați: reprezentanți ai statelor membre, instituțiile comunitare și alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar și unele organizații neguvernamentale pentru a înainta unele avize.

Act final a fost însoțit de un număr de 51 de declarații, cu scopul păstrării supleței textelor tratatului dar în același timp și acoperirea necesităților unionale.

În concluzie se observă ponderea foarte mare a declarațiilor în raport cu volumul textelor obligatorii sub raport juridic.

Tratatul conține și o anexă privind tabelele de echivalență între numerotarea anterioară a articolelor tratatelor și noua numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în direcția unificării tratatelor comunitare.

Ca orice act normativ, Tratatul este perfectivil și supus înbunătățirii, el nu este unul perfect și nu a reușit să răspundă tuturor cerințelor și dorințelor comunitare sau ale statelor membre, în complexitatea procesului unional. Documentul nu a putut oferi soluții de rezolvare a problematicii sociale și a ocupării forței de muncă, a scăderii ratei șomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investițiile care se bucură de garanții guvernamentale, precum și de reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finanțare a investițiilor, avându-se în vedere unele restricții prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, așa cum am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare europeană, care va continua să fie perfecționat prin noi măsuri politice, economice, legislative și de altă natură.

Sfârșitul mileniului II și perspectiva celui de-al treilea au găsit Uniunea Europeană într-un proces de profunde transformări care priveau atât perfecționarea procesului de integrare, cât și extinderea sferei sale de responsabilități și a numărului de state membre. Așadar, în anul 1999 au intrat în vigoare EURO și Uniunea economică și monetară.

La reuniunea Consiliului șefilor de state și guverne au fost aprobate reformele înscrise în documentul denumit „Agenda 2000”, iar la 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

Agenda 2000 și-a înscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii și pregătirea acesteia în vederea extinderii care să răspundă unor cerințe și aspirații legitime ale cetățenilor Uniunii Europene, cum ar fi:

– o mai mare egalitate a șanselor și îmbunăttățirea vieții pentru persoanele care trăiesc în regiunile mai puțin favorizate;

– eficientizarea protecției mediului înconjurător după intervențiile brutale și nocive din trecut, astfel încât să se asigure transmiterea către generațiile viitoare a unui mediu sănătos;

– accesul la o gamă largă de produse alimentare de înaltă calitate care nu prezintă nici un risc și sunt realizate la prețuri concurențiale de către producători care beneficiază de venituri rezonabile;

– o gestionare responsabilă și eficientă a finanțelor comunitare în scopul garantării aceleiași rigori bugetare, atât la nivelul Uniunii, cât și la cel al statelor membre.

O altă sarcină importantă a Uniunii Europene va fi aceea de a suprima decalajul existent în Europa și pentru a aduce țările din centrul și estul acesteia la nivelul statelor care în prezent sunt membre ale Uniunii în vederea asigurării succesului procesului de extindere. Nu trebuiau neglijate dificultățile pe care le presupun negocierile privind extinderea cu cele 13 țări candidate și pregătirea acestora cu temeinicie pentru aderare și prin participarea cu ajutor financiar în procesul de preaderare.

Comisia vedea o modernizare și consolidare Uniunii Europene prin atingerea a trei mari obiective:

a) – modernizarea modelului agricol european și prin promovarea dezvoltării economice și a mediului înconjurător;

b) – reducerea diferențelor existente între diferite regiuni din punct de vedere al bogățiilor acestora și al perspectivelor economice (ex. venitul pe locuitor al țărilor candidate reprezintă o treime din venitul mediu al țărilor comunitare).

c) – respectarea priorităților fixate, chiar dacă veniturile bugetare nu vor crește, și întocmirea unui cadru financiar foarte strâns pentru perioada 2000 – 2006, care să fie în măsură să asigure atât costurile extinderii, cât și necesitățile statelor membre, dar prin strategii de limitare a cheltuielilor acestora în cadrul Uniunii economice și monetare.

Reuniunea interguvernamentală a șefilor de state și guverne de la Nisa din decembrie 2000, a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul și estul Europei.

Negocierile, concretizate într-un proiect de tratat, semnat la 25 februarie la Nisa. Tratatul a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Dispozițiile tratatului au vizat modificări instituționale, însă și aprofundarea domeniilor de competență comunitară.

La nivel instituțional, dispozițiile tratatului au urmărit și abordat următoarea problematică:

– Componența Comisiei europene, prin renunțarea de către statele mari la cel de al doilea comisar în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depășească 27 de membri;

– Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziție importantă în procesul de adoptare a deciziilor.

– Extinderea, în unele domenii, a votului cu majoritate calificată în locul unanimității, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creșterii numărului statelor membre.

– Componența Parlamentului european, limitată la732 de membri și o redistribuire a numărului de locuri, spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam.

– Reorganizarea Curții de Conturi, prin crearea unei camere în cadrul ei și o mai bună cooperare cu instituțiile similare din statele membre.

La nivelul competențelor comunitare, dispozițiile tratatului au vizat:

– Îmbunătățirea sistemului cooperării intensificateprin care se are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii.

– Aprofundarea și completarea dispozițiilor privind libera circulație a persoanelor și a bunurilor, precum și privind acordarea vizelor.

Tratatul instituind o Constituție pentru Europaa fost conceput ca un act constitutiv al unei organizații internaționale – Uniunea Europeană – fiind considerat actul fundamental de legitimare a existenței și funcționării unei asociații de state care depășesc forma clasică de organizare a statelor reunite, dar și al organizațiilor internaționale interguvernamentale.

Tratatul Constituțional reprezintă un document politic ce reflectă dimensiunile economice și politico-administrative ale unor societăți democratice ajunse pe o treaptă superioară a culturii și civilizației, ce atestă perspectiva unei evoluții progresive de la interguvernamental la integrat, prin intermediul căruia, Uniunea Europeană se transformă într-un actor de primă forță pe arena internațională.

Adoptarea Tratatului de instituire a Constituției Europene la 19 iunie 2004, de către cele 25 de state membre, a fost considerată la momentul respectiv una dintre cele mai mari realizări ale Uniunii Europene.

Deși adoptat Tratatului de instituire a Constituției Europene, datorită rezultatului negativ obținut în urma referendumului înregistrat în Franța și Olanda, acesta nu a intrat în vigoare.

Statelor membre li s-au recunoscut posibilitatea ca într –un termen de 2 ani de la adoptare(2004) să –l ratifice. Tratatul a fost ratificat de 18 state membre, însă prin votul negativ al Franței și Olandei, s-a ajuns la un blocaj privind aplicabilitatea acestui act juridic, în final neintrând în vigoare.

În urma compromisului de la Bruxelles din iunie 2007, la inițiativa cancelarului german Angela Merkel, s-a ajuns la concluzia adoptării unui nou tratat de reformă comunitară, care să înlocuiască Tratatul Constituțional.

Textul Tratatului de instituire a Constituției Europene este structurat pe 4 părți, precedate de un Preambul.

Ca Motto, în Preambul se arată că “Constituția noastră…se numește democrație, pentru că puterea nu se găsește în mâinile unei minorități, ci în mâinile majorității (TucidideII, 37)”.

Adoptarea Constituției are la bază convingerea că, “unită în diversitate”, Europa le oferă cele mai bune șanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia și cu conștiința răspunderii față de generațiile viitoare ale planetei, marea aventură care își găsește aici un spațiu privilegiat de speranță umană. Referitor la acest deziderat, în art IV-1 din Constituție, privind Însemnele Uniunii, se stabilește că deviza Uniunii este “Unită în diversitate”.

Tratatul Constituțional a încercat să valorifice la un nivel superior de sintetizare ansamblul reglementărilor comunitare adoptate pe parcursul evoluției comunitare.

Abrogarea tratatelor anterioare nu înseamnă că se renunță la dispozițiile acestor acte normative apreciate ca fiind revoluționare la momentul adoptării lor, ci presupune că acquis-ul comunitar cuprins în aceste acte normative este preluat și valorificat în mod superior sub aspect legislativ în textul Constituției Europene.

Liderii statelor membre ale Uniunii Europene reuniți la summitul din capitala Portugaliei din 18-19 octombrie 2007 au ajuns la un acord asupra unui nou Tratat de reformă(semnat la 13 decembrie 2007 și a intra în vigoare în anul 2009).

Acest Tratat de la Lisabona pune capăt blocajului creat în 2005, după ce francezii și olandezii au respins, prin referendum, Constituția Europeană, și se referă la următoarele aspecte: Uniunea Europeană devine persoană juridică având capacități de reprezentare pentru toate statele; Uniunea va avea un înalt reprezentant pentru politică externă și probleme de securitate, care va avea statut de vicepreședinte al Comisiei Europene; iar executivul european va avea un număr de comisari egal cu două treimi din numărul de state, desemnați prin rotație, începând cu 2014; președintele Consiliului European va fi ales pentru un mandat de doi ani și jumătate; Parlamentul European își va extinde puterea de co-decizie legislativă în chestiuni privind justiția, securitatea și imigrația.

Referitor la procesul de luare a deciziilor, regula va fi înlocuită, din 2014, de votul cu dublă majoritate, al statelor și cetățenilor (55% din statele membre – minimum 15 state, reprezentând 65% din populație, pot lua decizii valabile pentru toate țările din blocul comunitar). Dacă un singur stat se împotrivește votului cu dublă majoritate, adoptarea acestei măsuri poate fi amânată până în 2017.;

Carta Drepturilor Omului, în privința drepturilor civice – libertate, egalitate, drepturi economice și sociale va avea caracter obligatoriu(exceptate fiind Marea Britanie și Polonia care au obținut derogari ).

Se avea în vedere crearea unor politici comune europene de apărare și securitate, care stabilesc modalități de ajutor între statele membre în caz de agresiune, calamități etc. dar și a unor politici comune în domeniul energiei și combaterii efectelor încalzirii climei.

S –a mai prevăzut că un stat membru are posibilitatea ieșirii din Uniunea Europeană dupa negocieri cu celelalte țări. De asemenea au fost eliminată orice referire la un posibil superstat, așa cum ar fi sigla sau steagul Uniunii Europene, prezente în fostul Tratat Constituțional.

În concluzie se vor elimina termenii care ar putea asimila Uniunea Europeană unui stat federal, cum ar fi o Constituție, drapel, imn etc.

1.3. Acordurile de aderare

Se înscriu în rândul izvoarelor de drept comunitar și acordurile de aderare a altor state la Comunități, respectiv:

– Tratatul și actul de aderare al Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii (22 ianuarie 1972),

– Tratatul și actul de aderare al Greciei (28 mai 1979);

– Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984);

– Tratatul și actul de aderare al Spaniei și Portugaliei (12 iunie 1985);

– Tratatul de aderare al Austriei, Suediei și Finlandei ;

– Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta și Cipru (16 aprilie 2003);

– Tratatul de aderare privind România și Bulgaria (25 aprilie 2005).

– Dispozițiile acestor documente se încorporează în tratatele constitutive.

Prin intermediul acestor instrumente juridice se stabilesc drepturi și obligații statelor aspirante la calitatea de stat membru, drepturi și obligații care se înscriu în sfera de aplicabilitate a tratatelor institutive ale comunităților europene.

1.4. Convențiile și protocoalele anexă

Aceste documente, care în conformitate cu practica internațională în domeniul încheierii tratatelor, fac parte constitutivă din tratatele de bază, reprezintă a patra categorie a surselor principale.

În legătură cu acestea, Curtea de Justiție a statuat că ele au forța juridică a tratatelor inițiale. Practica adoptării de convenții și protocoale anexă a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, care cuprinde 17 protocoale, precum și prin Tratatul de la Amsterdam, toate având valoarea juridică a tratatului.

Prin completarea corpului Trataului de bază cu diverse protocoale anexă se urmărea acoperirea tuturor necesităților unioniste, dar fără o încărcare inutilă a trataului, care se dorea a fi un instrument juridic ușor de aplicat și interpretat.

O situație diferită o au declarațiile anexate unor tratate comunitare, care sunt făcute de către toate statele membre sau numai de către unele din acestea.

Declarațiile reprezintă punctul de vedere al statelor care le –au elaborat cu privire la anumite dispoziții ale tratatului. Principala lor trăsătură caracteristică este că ele nu au forță juridică obligatorie, dar se observă din practica jurisdicțională că s-a ținut seama de ele în interpretarea tratatelor de către Curtea de Justiție, precum și de către Consiliu și Comisie în activitatea desfășurată.

Declarațiile aparțin unui singur stat și nu angajează restul statelor.

Secțiunea 2. Izvoarele derivate

2.1. Aspecte generale

Dreptul derivat constituie a doua sursă importantă de drept european, după tratate și acordurile internaționale (dreptul primar).

În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se includ acte normative elaborate de instituțiile comunitare în baza abilitării lor de către tratatele constitutive cu scopul atingerii dezideratelor stabilite în izvoarele primare ale dreptului comunitar. Aceste izvoare sunt cele mai numeroase, constituind o sursă esențială și foarte bogată a dreptului comunitar.

Fac parte din dreptul derivat actele obligatorii și fără forța de constrângere prevăzută în tratatul CE, dar și o serie de alte acte, cum ar fi regulamentele interne ale instituțiilor, programele pentru acțiunile comunitare, de exemplu.

Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din dreptul derivat a fost diferită în cadrul celor trei comunități.

Astfel, art. 14 din Tratatul CECO prevede trei categorii de acte: deciziile, recomandările și avizele.

Tratatul CE (art. 189(249)) și Tratatul CEEA (art. 161) prevăd cinci categorii de acte: regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.

Din cercetarea tratatelor și prin prisma jurisprudenței, se apreciază că izvoarele derivate pot fi clasificate în patru categorii: regulamentele (CE și CEEA); deciziile generale (CECO); directivele (CE și CEEA); recomandările (CECO); deciziile (CE și CEEA); deciziile negenerale (CECO); recomandările și avizele (C.E. și CEEA); avizele (CECO).

Conform art.189(249) C.E., așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuțiilor lor, instituțiile comunitare adoptă regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări sau avize. Avem deci o dispoziție legală în tratat care prevede și forța juridică a fiecăreia dintre aceste acte normative.

În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele originare și în alte acte juridice, ca de exemplu: “deliberări” sau “programe generale” acestea din urmă având mai ales un caracter politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic, aceste acte unilaterale, în esență, trebuie să facă parte din categoria regulamentelor, deciziilor și directivelor și pot fi adoptate împreună, de către Consiliu, Comisie și Parlament (art. 189 B) sau de către Banca Centrală Europeană.

Natura juridică a actelor ce fac parte din conținutul izvoarelor derivate, potrivit interpretării Curții de Justiție, nu este dată de denumirea sa, ci de conținutul său. În acest sens, Curtea poate să procedeze la “recalificarea” actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.

Instituția căreia i serecunoaște posibilitatea să adoptă un anumit gen de act normativ comunitar, trebuie să respecte prevederile tratatului în privința acestuia sub toate aspectele: formă, fon, forță juridică.

Conform art.190(253) C.E. și practicii instituite de Curtea de Justiție, adoptarea fiecărui act normativ de către organele comunitare trebuie să fie motivată, fiind considerată ca un viciu de formă nu numai lipsa motivației, dar și insuficiența acesteia.

Actele pot fi modificare oricând de organul care le-a emis.

* Actele juridice adoptate în cadrul pilonului III.

Conform dispoz. art. K6(34) alin 2 – TUE, Consiliul, statuând în unanimitate, la inițiativa unui stat membru sau a Comisiei, poate:

să adopte poziții comune definind abordarea de către Uniune a unei anumite chestiuni;

să adopte decizii-cadru în scopul apropierii dispozițiilor legislative și de reglementare a statelor membre; Deciziile-cadru sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins lăsând instanțelor naționale opțiunea asupra formelor și mijloacelor; ele nu pot avea efect direct;

să adopte decizii cu orice alt scop conform obiectivelor tratatului, cu excepția oricărei apropieri a dispozițiilor legislative și de reglementare a statelor membre. Aceste decizii au un caracter obligatoriu și nu pot avea efect direct. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, adoptă măsurile necesare pentru punerea în practică a acestor decizii la nivelul Uniunii;

să stabilească convenții a căror adoptare o recomandă statelor membre conform regulilor lor constituționale.

2.2. Regulamentele

Regulamentul este actul cel mai eficient pus la dispoziția instituțiilor europene în calitate de instrument legislative și care impune voința autorității Uniunii Europene.

Potrivit definiției din tratat, regulamentul reprezintă actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în fiecare stat membru al Uniunii Europene.

Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu, Comisii și Parlament, Comisie și Banca Centrală Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).

Conținutul regulamentelor le califică drept “regulamente de bază” sau “regulamente de execuție”.

Regulamentele de bază sunt de competența exclusivă a Consiliului, iar cele de execuție pot fi emanația și a celorlalte organe abilitate.

Trăsăturile specifice Regulamentelor sunt următoarele:

– aplicabilitate generală, adresându-se tuturor subiectelor de drept din spațiul comunitar;

În conformitate cu Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale, este direct aplicabil în toate statele membre, și forța sa juridică este superioară celei de care beneficiază actele normative interne.

Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în abstract, în vederea aplicării sale la un număr nedeterminat de persoane, fiind corespondentul actului normativ din dreptul intern al statelor membre. De aceea, regulamentul va fi, prin definiție, aplicabil în mod repetat, unor situații descrise în mod obiectiv în conținutul său. Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate prețurile unei categorii de produse, sau prin care se impun anumite obligații producătorilor de automobile din Uniune. Curtea de Justiție a Uniunii Europene are menirea de a interpreta în mod adecvat conținutul unui regulament, și de a valida calificarea ca atare a acestui act comunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată unui act comunitar este esențială, ci natura sa, ce rezultă din conținutul său. Prin urmare, un regulament care conține decizii individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzînd deciziile individuale.

– sunt obligatorii în totalitatea dispozițiilor lor;

Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l diferențieze de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce privește rezultatul de obținut, nu și în privința mijloacelor de realizare a acestuia.

Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă și incompletă un regulament, chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situații specifice unei anumite zone din spațiul comunitar, deoarece regulamentul pătrunde cu aceeași forță juridică în toate sistemele de drept naționale, concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost emis pentru o situație existentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate situațiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.

– au o aplicabilitate directă în toate statele membre.

Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act comunitar, se referă la două aspecte: a) aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme naționale. Este interzisă preluarea dispozițiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative interne având forță juridică diferită de la un sistem de drept la altul. b) regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi și de a impune obligații celor vizați prin dispozițiile sale, drepturi și obligații ce pot fi invocate de cei interesați în fața jurisdicțiilor naționale sau comunitare, și de care acestea vor ține seama. Prin urmare, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanță, ci și un terț, care se prevalează de el pentru a susține existența unei obligații în sarcina destinatarului actului.

– intrarea în vigoare este condiționată de publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (conform art. 191 CE), ele intrând în vigoare la data prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de la publicare.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este foarte vast, începând cu armonizarea legislațiilor interne în scopul creării pieței interioare, până la stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună a pieței agricole și a dispozițiilor privind regulile de concurență.

În concluzie atunci când regulamentul instituie o obligație pentru un stat membru, acestei obligații îi corespunde dreptul corelativ al resortisanților statului de a se prevala de obligația respectivă în fața jurisdicțiilor naționale sau comunitare, și de a obține obligarea statului la respectarea ei deplină. În fine, din jurisprudența comunitară se desprinde ideea că efectul direct al unui regulament destinat statelor se produce și pentru resortisanții acestuia, în momentul în care intră în sfera lui de aplicare; astfel, obligația de a remunera echitabil munca egală prestată de femei și de bărbați se impune nu numai angajatorilor publici, ci și celor privați din statele membre, chiar dacă destinatarele regulamentului ce reglementează acest aspect sunt statele membre, deci angajatorii publici.

2.3. Directivele

Directivele sunt definite ca acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului pentru care sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităților naționale cărora le sunt adresate alegerea formei și mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor scopuri.

Aceste acte normative comunitare, se emit în sistemul T.F.U.E. și sunt adresate numai statelor membre, prin urmare numai acestora le pot fi impuse obligații; directiva poate fi normativă sau individuală.

În ceea ce privește obligativitatea directivei, aceasta fixează doar cadrul, pe care fiecare din statele membre trebuie să-l aplice prin mijloace naționale (legi, acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în cadrul ei.

Uneori însă, pentru a se asigura că directiva va fi implementată în conformitate cu interesul comunitar, instituțiile comunitare aduc limitări libertății statelor de a alege forma sau mijlocul concret de implementare a directivei, stabilind direct anumite măsuri de implementare obligatorii a fi luate. Alteori, este suficientă stabilirea obiectivului de atins – libera circulație a persoanelor, de exemplu, pentru ca acțiunea de executare să fie, într-un fel, orientată. Metodele și formele de implementare a directivei trebuie stabilite în așa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei și funcționarea acesteia. Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului comunitar în norme naționale, ci trebuie făcută distincție între directivă și măsurile de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în norme naționale.

Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discutabilă, ce a stat în atenția doctrinei și jurisprudenței comunitare. Din tratat reiese, printr-o interpretare per a contrario, că doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu și directiva. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat însă, prin deciziile sale, concepția contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a directivelor: fiind texte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în fața jurisdicției naționale sau comunitare. Intervenția Curții a fost determinată de întârzierea cu care statele implementau directivele.

Condițiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele: a) conținutul directivei să fie precis formulat și necondiționat, b) invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancționare a netranspunerii ei sau a transpunerii ei defectuoase în norme naționale de către statul membru.

Cu toată hotărârea instanței judiciare comunitare de a tranșa problema, paradoxurile rămân:

– dacă statul aplică directiva prin norme naționale, aceste norme vor constitui obiectul acțiunilor în justiție exercitate de particularii vătămați, pe când dacă directiva nu este implementată sau este implementată defectuos, particularii se vor prevala de dispozițiile acesteia din urmă;

– conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil cu existența acțiunii în obligarea statelor la executarea lor.

– argumentul folosit pentru formularea poziției jurisprudențiale este acela că aplicabilitea directă se manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar aparține directivei, nu acestora. Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar și în condițiile impuse jurisprudențial de Curtea de Justiție, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct vertical, în relația cu statul membru.

În ce ne privește, considerăm ca, în situația în care regulamentului efectul direct este ușor de demonstrat, în cazul directivelor situația trebuie analizată de la caz la caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este însoțit întotdeauna și de efectul direct orizontal. Cât despre celălalt aspect al aplicabilității directe – lipsa unei măsuri de receptare internă – este admis că directiva nu este receptată prin dispoziții legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată prin astfel de mijloace.

Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleași discuții ca și aplicabilitatea directă a cestora, în partea referitorare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membru, prin urmare nu mai revenim.

Supremația directivelor în fața dreptului național a fost confirmată prin deciziile Curții Europene de Justiție, în sensul existenței unei obligații pentru administrația și justiția statelor membre de a interpreta legislația națională în conformitate cu dispozițiile directivelor, după intrarea lor în vigoare.

Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14 CECO) cât și din directive (art. 189(249) CE și art. 161 CEEA).

Deosebirea dintre recomandări și directive ar consta în faptul că recomandările CECO sunt adresate unor anumiți destinatari – aceștia putând fi atât statele, cât și alți agenți comunitari – în timp ce directivele CE și CEEA pot fi adresate doar statelor membre, neputând impune obligații persoanelor. O persoană care este implicată într-un proces judiciar poate însă să invoce o directivă împotriva unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de autoritate publică.

Caracteristici din punctul de vedere al regimului juridic:

directivele nu au forță generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins;

nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatorilor avuți în vedere chiar dacă au același conținut general. Ele trebuie deci comunicate fiecărui destinatar, făcând parte din categoria actelor care – chiar dacă sunt publicate în JO – nu înseamnă că publicarea este o condiție de aplicabilitate, ea având doar valoare documentară.

Statele destinatare au obligația de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru a aplica în mod concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri asupra fundamentării sau oportunității directivei în cauză, controlul Comisiei și al Curții asupra acestei situații fiind foarte riguros.

Deși nu se prevede în tratate, Comunitatea impune statelor să prezinte lista tuturor măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absența notificării sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o neîndeplinire a obligațiilor rezultate din dreptul comunitar. Se apreciază că directivele au mai ales un rol de armonizare a legislațiilor statelor membre.

2.4. Deciziile

Decizia, așa cum este definită de alineatul (4) al art. 249 TCE, este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile își au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alin.(1) al aceluiași art. 249. În situația în care dispozițiile care abilitează instituțiile comunitare să emită acte se abțin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o opțiune între decizie și alte categorii de măsuri, instituțiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit.

Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituția trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziția tratatului. Definiția deciziei nu elimină toate ambiguitățile care pot apărea în legătură cu ea. Termenul „decizie‖ este frecvent utilizat și pentru a desemna acte care — după cum se notează în doctrină — nu corespund celor arătate în alin. (4) al art. 249. Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul european, sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituțiile comunitare soluționează o situație particulară. Prin intermediul unei decizii, instituțiile pot pretinde unui stat membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se abțină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligații.

Deciziile se caracterizează prin următoarele trăsături:

– deciziile nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor destinatari preciși, desemnați sau identificați, de regulă, conform articolului final al acestora. Se deosebește deci în acest fel de regulament, acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, în special în cazurile privind concurența, când se adresează îndeosebi agenților economici. Prin aceste decizii se pot impune subiecților cărora le sunt adresate unele obligații, sau aplicarea unor sancțiuni. Nu se impune completarea lor cu măsuri de aplicare luate la nivelul statului.

– pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarului, lipsa acestuia atrăgând neintrarea lor în vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la nevaliditatea acestora, ci doar la situația de a fi inopozabile, chiar dacă au fost publicate în JO.

– deciziile trebuie motivate în mod clar și pertinent, iar cele care se bazează pe o practică constantă, pot fi motivate și sumar.

– deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii acestora.

Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament și Consiliu, care intră în vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecea zi de la publicare, în afara cazurilor când este necesară modificarea.

Se acordă și Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta decizii, ea putând hotărî publicarea lor (art. 108A(110) Tratatul C.E.).

Atunci când apare îndoială în ceea ce privește regimul aplicabil unui act al unei instituții comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudența sa că esențial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esențial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor categorii private abstract și în ansamblul lor‖(Hotărîrea din 14 decembrie 1962, Fédération nationale de la Boucherie/Consiliu, cauza 19-22/62). Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de destinatari identificabili. O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca și regulamentul și spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci și mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.

2.5. Recomandările și avizele

Avizele prevăzute în Tratatul CECO și recomandările din Tratatele CE și CEEA se caracterizează prin faptul că nu au forță juridică obligatorie, ele neimpunând obligații pentru statele membre și nefiind supuse controlului jurisdicțional.

Există însă și alte acte denumite avize care au un alt statut juridic și care au deci o anumită forță juridică. Este situația avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea obligațiilor rezultând din tratate și al avizelor CECO în domeniul programelor de investiții al întreprinderilor siderurgice și miniere, precum și în cazul unor avize ale Consiliului și Parlamentului, situații în care jurisdicția trebuie să procedeze la clarificarea acestora și să facă distincție între cele care reprezintă simple opinii și cele care impun o conduită obligatorie statelor membre.

Avizul este o simplă opinie emisă de instituția comunitară, pentru a-și face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituții comunitare, și nu produc efecte juridice.

Recomandarea permite instituțiilor să se exprime, sugerând o linie de conduită fără a crea obligatii juridice pentru destinatari (state membre, alte instituții, și în mod egal cetățenilor Uniunii).

-Secțiunea 3. Izvoarele complementare-

Sursele complementare ale dreptului comunitar sunt convențiile deciziile și acordurile internaționale, încheiate fie de Uniune, fie de statele membre, alături de declarațiile, rezoluțiile și luările de poziție relative ale Uniunii Europene. În primul rând, Uniunea Europeană, prin instituțiile sale, poate încheia acorduri internaționale cu alte state, aceste acorduri devenind parte a dreptului comunitar din momentul intrării lor în vigoare. Important de reținut în legătură cu aceste acorduri este faptul că ele au forță juridică superioară dreptului comunitar derivat sau altor surse de drept, însă inferioară dreptului comunitar primar și principiilor generale de drept.

Acordurile internaționale ca sursă a dreptului comunitar pot fi de mai multe feluri: – acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune, – acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituțiile comunitare; – acorduri comerciale cu grupări sau organizații internaționale (spre exemplu, cu GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț). Alături de acordurile internaționale încheiate de instituțiile comunitare, există și acorduri între statele membre, pentru anumite obiective determinate în tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste acorduri pot participa și state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor interne și întărirea controlului la frontierele externe.

Ne putem adresa următoarea întrebare: dreptul internațional public poate fi aplicat sau nu în relațiile dintre statele membre și UE respectiv între statele membre? Răspunsul este, fără putință de tăgadă, că în afara sferei de competență a UE în aceste relații poate fi aplicat dreptul internațional public în mod nestingherit, iar în domeniile unionale nu se aplică, dar se poate apela la el ca „ultima ratio“.

În caz de coliziune dreptul primar unional în calitate de reglementare specială se impune în fața dreptului internațional public general în măsura în care nu este vorba despre norme de drept internațional public tip „ius cogens“ care nu pot fi încălcate prin norme contractuale. În raport cu dreptul secundar însă dreptul internațional public beneficiază de un rang prioritar.

În concret aceste izvoare complementare sunt următoarele:

Acordurile încheiate de statele membre cu state terțe anterior creării Comunităților sau anterior aderării la aceasta

Acordurile complementare tratatelor de înființare

Acordurile încheiate de Comunități sau UE cu state terțe sau cu organizații internaționale.

Acordurile internaționale. Acordurile internaționale sunt a doua sursă de drept a Uniunii Europene și permit Uniunii să dezvolte relații economice, sociale, politice cu restul statelor. Este vorba despre acorduri între subiecte de drept internațional care au ca scop punerea bazelor unei colaborări la nivel internațional.

Acordurile încheiate de către Uniunea Europeană în cadrul primului pilon leagă instituțiile Uniunii și statele membre. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană în cadrul celui de-al doilea și al treilea pilon angajează instituțiile Uniunii dar nu întotdeauna angajează și statele membre.

Legislația consolidată. Consolidarea constă în reunirea într-un text unic, fără valoare oficială, a unui act normativ de bază (tratat sau alt act al legislației comunitare) și modificările sale succesive. Ansamblul actelor normative în vigoare a fost consolidat și este disponibil spre consultare celor interesați (EURLEX). Aceste texte au doar valoare de documentare, iar instituțiile care furnizează variante consolidate ale actelor normative comunitare își declină orice responsabilitate cu privire la conținutul textelor consolidate.

În ceea ce privește situația acordurilor internaționale încheiate de către statele comunitare și de către Comunități se recunoaște ca principiu general superioritatea acestora față de dreptul derivat, dar nu și față de tratatele constitutive și principiile generale, cărora le sunt subordonate.

Se face însă diferențierea între acordurile încheiate de către statele membre și acordurile încheiate de către comunități.

Pozițiile comune definesc abordarea Uniunii cu privire la un anumit aspect.

Deciziile-cadru sunt adoptate în scopul aproximării legislației din statele membre. Acestea sunt obligatorii pentru statele membre și nu au efect direct. În ceea ce privește rezultatul ce trebuie atins, se lasă la latitudinea statelor membre alegerea formelor și mijloacelor procedurale.

Deciziile-cadru din pilonul III reprezintă echivalentul directivelor din pilonul I. Ca și directivele, deciziile-cadru, odată intrate în vigoare, obligă statele membre pentru transpunerea conținutului lor în legislația internă. Lipsa transpunerii constituie o violare a dreptului comunitar și poate fi sancționată de CJCE, la cererea oricărui stat membru, prin acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor ce revin statelor membre.

Deciziile sunt obligatorii pentru statele membre și nu au efect direct. În principiu, deciziile au același regim juridic cu deciziile cadru, cu precizarea că cele din urmă au un caracter general.

Convențiile prezintă caracteristicile generale ale convențiilor clasice de drept internațional public. Pentru intrarea lor în vigoare este necesară ratificarea conform procedurilor interne specifice fiecărui stat membru. Convențiile intră în vigoare în momentul în care sunt ratificate de cel puțin jumătate dintre statele membre.

Concluzia care se poate desprinde în urma studiului este că dreptul unional și –a căutat forma de exprimare pornind la început de la necesitățile de reglementare a relațiilor pur economice(în domeniul cărbunelui, oțelului și energiei) și ajungând să răspundă celor mai evoluate trepte de dezvoltare a societății europene dar având întotdeauna omul în centrul atenției, într –o unitate în diversitate în care din fericire suntem cu toții diferiți dar avem nevoi ce se înscriu în aceeași sferă a sitemului de valori unanim acceptat.