Sistemul Juridic In a Ii a Jumatate a Secolului Xix In Romania

INTRODUCERE

Istoria dreptului românesc este un segment din istoria noastră națională, este o modalitate aparte de studiere a trecutului nostru, a vieții sociale și publice. Aceasta pentru că dreptul este strâns legat de viața socială a unui popor, instituțiile lui politice și sociale fiind încadrate în norme și raporturi juridice.

Studierea sistemului juridic în evoluția sa înseamnă nu numai cunoașterea vechilor norme juridice, care au reglementat activitatea politică și socială a românilor, dar și istoria luptei pentru apărarea integrității teritoriale, a integrității și suveranității.

Lucrarea de față, pe care am intitulat-o "Sistemul juridic în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea în România", are în vedere evoluția dreptului de la înființarea Curții de Casație și Justiție până la sfârșitul secolului.

Perioada la care ne vom referi este una de mari transformări atât în plan politic și socio-economic, cât și în plan juridic. În domeniul dreptului, în această perioadă se pun bazele sistemului juridic modern.

Înainte de Unirea Principatelor Române, cele două țări se conduceau după legislații diferite. Un prim pas spre unitate l-a constituit înființarea Înaltei Curți de Justiție și Casație, instanță juridică supremă, comună ambelor principate. După unire urmează o perioadă de consolidare a statului, în care sarcina principală a Domnului Alexandru Ioan Cuza era de a unifica instituțiile politice și administrative și de a înzestra Principatele Române cu noi instituții politice și juridice. În timpul domniei lui a fost adoptată și pusă în lucrare o cuprinzătoare legislație, cu caracter reformator, situând România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație. În această perioadă se pun bazele unui sistem juridic unitar. Unirea a consacrat victoria românilor pe calea înfăptuirii statului unitar român, a constituit premisa cuceririi independenței și suveranității României la 1887.

Constituția din 1866 a consacrat în textul ei principiul separării puterilor, care a stat la baza constituirii organelor de stat. Câștigarea independenței și proclamarea României regat a consolidat statul și i-a crescut prestigiul internațional.

În această perioadă statul a manifestat o preocupare deosebită pentru dezvoltarea industrială și comercială. Aceasta a fost posibilă printr-o serie de legi speciale date în acest sens, dar și prin elaborarea noului Cod comercial.

Fiind un subiect de o importanță deosebită pentru dezvoltarea statului român, am considerat că realizarea unei astfel de lucrări, despre cum a evoluat dreptul de la constituirea statului național unitar este binevenită, cu atât mai mult cu cât despre o evoluție a acestuia din punct de vedere istoric s-a scris foarte puțin și nu a fost realizat un studiu care să cuprindă întreaga perioadă, poate doar cu excepția cărților de istorie a dreptului, unde aceste probleme sunt dezbătute sumar.

Lucrarea de față am structurat-o în 3 capitole la care am adăugat o scurtă introducere și un ultim capitol ce cuprinde concluziile la care am ajuns după studierea temei și elaborarea întregii lucrări.

În primul capitol, "Un prim pas al justiției române, Înființarea Curții de Casație și Justiție", vom arăta cum s-a înființat aceasta, prin ce greutăți au trecut legiuitorii acelor vremuri pentru a pune în practică acest lucru. Vom trata acest subiect într-un capitol, dată fiind importanța lui, Curtea de Casație și Justiție fiind unul dintre cele 3 elemente prevăzute în Convenția de la Paris comune ambelor principate. În acest prim capitol ne vom ocupa și de organizarea judecătorească existentă în principate până la înființarea acestei Curți și de principiile înscrise în Convenția de la Paris. La începutul secolului XX s-au scris câteva lucrări de o importanță deosebită, precum cele ale lui Andrei Rădulescu ("Înființarea Curții de Casație în România" și "Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație") pe care le-am utilizat alături de Monitorul Oficial din acea perioadă, precum și materialul găsit în Arhivele Naționale. De un mare ajutor au fost și lucrările lui Nedelcu George, "Inviolabilitatea așezământului Curții de Casație", precum și "Legea pentru Curtea de Casație și Justiție".

Am intitulat cel de al doilea capitol al lucrării "Formarea sistemului juridic modern în timpul domniei lui Cuza" și l-am structurat în 3 subcapitole: "Organizarea judecătorească", "Înfăptuirea Codului civil și de procedură civilă", "Înfăptuirea Codului penal și de procedură penală".

În deschiderea acestui capitol vom face o prezentare a domniei lui Cuza, eforturile pe care le-a făcut acesta pentru unificarea legislativă și introducerea de norme juridice moderne.

În primul subcapitol vom arăta cum s-a înființat cea de a IV-a Curte de apel de la Focșani, pentru care am folosit doar material de arhivă, neexistând o lucrare pe această temă, iar apoi am urmărit reforma organizării judecătorești concretizată prin Legea de organizare judecătorească din 1865, unde vom utiliza lucrarea lui Petrescu Gh., "Evoluția organizării judecătorești", precum și Monitorul Oficial și material de arhivă.

În cel de al doilea și al treilea subcapitol voi încerca să prezint modul cum s-au elaborat codurile de legi, respectiv Codul civil și de procedură civilă și Codul penal și de procedură penală, având în vedere și proiectele din anii 1862 – 1863. Pentru aceasta am folosit lucrarea lui Crețiescu Al., "Comentariu alu Codiciloru României" și lucrarea lui G. Nedelcu, "Textul autentic al Codului civil", lucrarea lui Rădulescu A., "Șaizeci de ani de Cod civil", lucrarea lui Angelescu G., "Câteva știri nouă relative la un proiect de cod civil întocmit în 1862 – 1863", și acolo unde a fost cazul Monitorul Oficial și material de arhivă.

În capitolul III, "Sistemul juridic în perioada 1866 – 1900 în România", vom prezenta evoluția organizării judecătorești și elaborarea Constituției și a Codului comercial român. Deoarece despre această perioadă s-a scris foarte puțin, am folosit mai ales Monitorul Oficial și materiale de arhivă.

Aceasta este pe scurt prezentarea lucrării de diplomă pe care am ales-o pentru a absolvi cursurile Facultății de Istorie și pe care am elaborat-o cu sprijinul prof. univ. dr. Nicolae Isar.

CAPITOLUL I:

UN PRIM PAS AL JUSTIȚIEI MODERNE, ÎNFIINȚAREA CURȚII DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Justiția poate fi privită sub două aspecte: ca sistem al organelor judecătorești și ca activitate desfășurată de aceste organe. Instituirea unui control menit să satisfacă interesele justițiabililor presupune atribuirea lui unor organe separate de puterea executivă, organe având o poziție suficient de consolidată, fără amestec, indiferent de partea cui ar interveni. În situația în care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea a organizat modul de apărare și valorificare a acestora, pentru a fi soluționate conflictele ce apar, de către instituții juridice specializate. Așadar, sarcina de a face dreptate, de a înfăptui justiția, revine unor organe special constituite în acest sens. Dar până a se ajunge la o astfel de independență a justiției a fost nevoie de timp și de o legislație care să-i reglementeze activitatea.

La începutul sec. al XIX-lea justiția se înfăptuia conform Codului lui Caragea, promulgat în Muntenia la 1818 și Codului Calimach, promulgat în Moldova la 1831, rămase în vigoare până la 1 decembrie 1865. Ele conțineau dispoziții cu privire la judecățile civile și penale, procedura de urmat în fața instanțelor, recuzarea judecătorilor, etc.

În anul 1832, Principatelor Române, puse sub protectoratul rusesc, li s-a impus Regulamentul Organic, ce conținea dispozițiuni de drept public și privat, cu privire la organizarea internă a celor două țări, completându-se în același timp lacunele cuprinse în legiuirea Caragea și Calimach. Prin Regulamentul Organic se dădea o importanță deosebită organizării judecătorești. Aceasta pentru prima dată primea o ierarhie "cu competențe după natura litigiilor și valoarea lor bănească și se încerca să se facă o selecție mai riguroasă a celor ce se ocupau cu împărțirea dreptății". Regulamentul Organic a conceput organizarea de stat pe baza principiului separării puterilor. Puterea legislativă era încredințată unei Adunări obștești, iar domnul, ales pe viață dintre marii boieri, era șeful puterii executive. El participa împreună cu adunarea la întocmirea legilor, numea și revoca miniștrii și funcționarii publici. Puterea judecătorească era încredințată tribunalelor independente, atât de puterea legiuitoare, cât și de cea executivă.

Potrivit principiului regulamentar al separării funcțiilor în stat, activitatea judiciară a fost organizată separat de cea administrativă, instanțele judecătorești fiind constituite în mod ierarhic și specializate pe domenii de competențe. În ceea ce privește magistrații, regulamentul nu a stabilit inamovibilitatea lor, dar a arătat-o ca un deziderat care s-ar fi putut realiza după 10 ani de la punerea lor în aplicare. Regulamentele dispuneau numirea judecătorilor pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă 3 ani, dacă dovedesc capacitate si competență în funcție.

Prin dispozițiile regulamentelor s-au alcătuit următoarele organe de judecată cu competență generală: 1. Trbunalele de întâia instanță de la ținuturi (art. 280 R.O. Moldova), numite judecătorii de județ în Țara Românească (art. 213 și 243) aceste instanțe erau compuse dintr-un președinte și 2 judecători, având competență generală ca instanțe de drept comun. Când judecau pricini comerciale, judecătoriile de județ și de ținut se completau cu 2 judecători aleși dintre comercianți; 2. Divanurile judecătorești, cu o secție civilă și una criminală, care funcționau în Țara Românească la București și Craiova, ca instanțe de apel, judecând apelurile făcute contra hotărârilor date de tribunalele județene. În Moldova ca instanță de apel era un singur Divan judecătoresc la Iași numit Divan de apelație; 3.Înaltul Divan ca instanță supremă, care funcționa la București și Iași, compus dintr-un președinte și 6 membri numiți de domn. Această instanță judeca apelurile făcute contra hotărârilor divanurilor judecătorești și a judecătoriilor de comerț (art. 319 Țara Românească, art. 302 Moldova).

Așadar, Divanul pe vremuri instanța judecătorească supremă, care uneori judeca și fără domn, devine prin Regulamentul Organic al Țării Românești, Înaltul Divan, apoi Înalta Curte, iar în Moldova rămâne Divanul Domnesc, care devine mai apoi Curte Princiară. Tot în epoca regulamentară a luat ființă în Muntenia și Înalta Curte de Revizie, care era o a patra instanță, un al patrulea grad de jurisdicție, având o existență de numai câțiva ani. A mai existat în Țara Românească un Sfat consultativ, de câțiva ani, iar în Moldova instituția Pravilistului oficial, Nomofilax, tot ca organe superioare de justiție. Atribuțiile acestora vor fi preluate de Curtea de Casație și Justiție. Deși Regulamentele Organice au fost elaborate sub controlul și cu acordul Rusiei, acestea au introdus norme cu caracter constituțional marcând începutul modernizării instituțiilor noastre politice și de apropiere între acestea, în vederea viitoarei uniri.

Cea dintâi propunere de a se înființa o instanță de casare figurează în proiectul de constituție de la 1822 al boierimii secundare, așa-zișilor "cărvunari" din Moldova. În art. 33 se spunea "Divanul întâi să nu poată strica actul judecății făcute în judecătoria aceea de unde a pășit apelația către dânsul, ci numai să cerceteze pricina după cursul actului… și dacă va găsi vreo greșeală, sau vreo urmare de nedreptate să întoarcă înapoi actul la judecătoria de unde l-a primit, întovărășit cu porunca arătătoare și greșeala sau pricina găsită și îndatoritoare ca să prefacă actul și să îndepărteze greșeala".

O altă cerere de a se înființa o Curte de Casație se găsește în proiectul de constituție al lui M. Kogălniceanu de la 1848. În art. 71 se spunea că "o Curte de Casație se va statornici, spre revizuirea formelor păzite de instanțele de jos". Dacă la 1857, Divanul ad-hoc al Moldovei n-a cerut decât deplina neatârnare a puterii judecătorești de puterea administrativă, totuși în discuțiile ce au dus la această formulă, s-a recunoscut între altele și nevoia înființării unei Curți de Casație.

La Conferința de la Paris din 1856, hotărându-se autonomia și organizarea Principatelor Române, s-a dispus ca o comisie formată din câte un delegat al Franței, Prusiei, Austriei, Angliei, Rusiei, Sardiniei și Turciei, să se informeze asupra stării lucrurilor din Muntenia și Moldova și să redacteze proiectul de revizuire a legilor și statutelor, pentru a se da o deplină libertate cultului, legislației, comerțului. Comisia, luând în discuție dezideratele divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova, propune cu privire la organizarea justiției independența ramurei judecătorești față de cea administrativă și inamovibilitatea judecătorilor. Comisia europeană propune în raportul către Conferința de la Paris, la capitolul III să se organizeze autoritatea judecătorească în Muntenia și Moldova astfel: Fiecare județ trebuia să aibă câte un tribunal cu competență civilă, comercială și penală, compus dintr-un președinte, 2 judecători, un procuror și un supleant, numiți dintre boierii de clasa a II-a; Curțile de apel să fie alcătuite dintr-un președinte și 5 membri, numiți dintre boierii de clasa I; completa separare a puterii judecătorești de cea executivă prin fixarea atribuțiilor celei dintâi; organizarea instituției actelor de notariat, cu autenticitate și putere executorie; organizarea corpurilor avocaților. Dezideratele comisiei, susținute cu căldură de reprezentații Franței au fost în parte acceptate de membrii Conferinței de la Paris. Prin art. 34-41 ale Convenției încheiate în 1858, s-a admis înființarea unei Înalte Curți de Casație și Justiție, comună ambelor țări, cu sediul la Focșani. Această Curte reprezenta unul dintre cele 3 organe comune Principatelor, pe lângă Comisia Centrală și armată.

Convenția de la Paris a prevăzut în art. 38 înființarea unei Înalte curți judecătorești și de casație, comună ambelor principate, cu sediul la Focșani. Se prevedea întocmirea ei printr-o lege specială în care să fie inclusă și inamovibilitatea membrilor ei, respectându-se principiile prevăzute în Convenție.

Noul domn Cuza, invitase Comisia Centrală să întocmească un proiect de lege pentru înființarea unei Curți de Casație. Aceasta, deși se afla în întârziere și-a îndeplinit misiunea. Lucrarea a început, curând după alegerea lui Cuza dar n-a fost gata din cauza divergenței de păreri din sânul comisiei decât în martie 1866. Necesitatea înființării Curții de Casație era recunoscută de toți oamenii politici ai vremii și acest lucru este foarte bine arătat prin cuvintele lui Constantin Bosianu: "Uniformitatea jurisprudenței bazată pe spiritul legii și regularitatea procedurii sunt scopul esențial al Curții de Casație. Ideea înființării Curții de Casație este o consecință a unității de legislație, fără un tribunal înalt care prin autoritatea și luminile sale să recheme neîncetat jurisprudența la spiritul legii, unitatea de legislație ar fi iluzorie, alături de legea pozitivă s-ar naște în jurisprudența tribunalelor o nouă lege, străină principiilor legislației scrise, norma ce reglementează interesele private ale cetățenilor ar fi variată ți incertă". Marele om politic M. Kogălniceanu spunea despre Curtea de Casație că este "tot așa de mare necesitate ca și Unirea, cel puțin în momentele actuale".

După alcătuirea proiectului de către Comisia Centrală, acesta a fost trimis Adunării Legislative din București, unde a ajuns în mai 1860. O comisie ad-hoc avându-l pe A. Filipescu președinte și raportor pe C. Bosianu, Decanul facultății de drept, trebuia să studieze proiectul. Acesta a fost pus pe ordinea de zi în ședința din 17 iunie, dar recunoscându-i-se importanța legiuitorii au hotărât ca discuțiile să înceapă în următoarea ședință și "să i se consacre pe fiecare săptămână câte trei seri".

Raportorul C. Bosianu arată că "în cercetarea proiectului de casație (comisia), n-a cătat a face decât acele îndreptări ce au socotit că nu se pot trece cu vederea; lucrarea ei vă roagă a fi judecată cu indulgență considerându-se gravitatea subiectului, ce ați binevoit a-i încredința și scurtul timp ce celelalte lucrări ale Adunării a permis membrilor Comisiei a da la cercetarea proiectului ce vi se înfățișează". Sistemul de elaborare al legilor îngreuna destul de mult bunul mers al lucrurilor. Acest proiect trebuia supus deliberării Adunărilor din fiecare țară. Dacă proiectul era aprobat fără modificări putea fi promulgat, iar dacă i se aduceau modificări trebuia

înapoiat Comisiei și retrimis Adunărilor, care nu puteau decât să-l aprobe sau să-l respingă în totalitate. Acest lucru dă ocazia pentru mai multe dezbateri al căror obiect este modul în care trebuia să se lucreze pentru a se ajunge la un rezultat cât mai apropiat asupra diferitelor amendamente propuse în cele două adunări, aduse proiectului original. G. Costaforu propune să se întrebuințeze o procedură specială de lucru care să înlăture această dificultate. Se propunea ca Adunarea din București să comunice celei din Moldova articolele votate în fiecare ședință "asemenea se va invita și Camera de acolo ca să urmeze". Se propunea ca la sfârșitul dezbaterilor amendamentele ce se vor lua într-una din Camere să fie acceptate sau respinse în cealaltă Cameră. "Aceasta să se comunice la biroul Camerei de la Iași, ca să urmeze și acolo întocmai, spre a se putea înțelege, de a vota cu același proiect". Această propunere supusă la vot, este acceptată în unanimitate în Adunarea din București, în schimb declanșează o serie de discuții contradictorii în cea din Moldova.

Raportorul Teodor Veisa, jurist de seamă, ia primul cuvântul și spune că deși în lucrările celor două Adunări trebuie să urmeze cât se poate mai multă înțelegere, totuși vede neputința de a se conforma cu invitația Camerei din București. Grigore Sturdza își explica nelămurirea în privința propunerii muntene, deoarece Camera din București votase deja mai multe articole. El considera că Adunarea din Iași trebuie să-și rostească liber opinia și să lase Comisiei Centrale sarcina de a ajunge la un numitor comun. Anastase Panu care luptase așa de mult pentru Unire, consideră că unificarea legislației ambelor țări este o condiție a existenței noastre politice. "Toate mijloacele trebuiesc căutate pentru a putea ajunge la acest sfârșit", dar nici el nu

susține propunerea munteană, propunând totuși o întâlnire a celor două Camere "măcar pentru oara aceasta". În aceeași direcție, minoritatea propune ca Adunarea Moldovei să se mute provizoriu la București, spre a îndeplini acest scop de interes comun. După mai multe discuții Gr. Sturdza propune o soluție de compromis, să se țină seama de amendamentele propuse la București, când se discută proiectul Comisiei. Adunarea a primit propunerea și s-a trecut la citirea proiectului.

În Adunarea munteană raportorul C. Bosianu arată că proiectul Curții de Casație n-are ca scop să organizeze a treia treaptă judecătorească, ci că "scopul principal al Curții de Casație este de a priveghea ca legea să fie observată în litera și spiritul ei", și că aceasta reprezintă "cel mai înalt tribunal politic, chemat ca prin justiție să facă a se respecta instituțiile noastre constituționale".

Ambele adunări pun în discuție proiectul care era împărțit în 4 titluri, fiecare în mai multe capitole și capitolele în mai multe secții. Primul articol al acestui proiect, mulțumește atât Adunarea din București cât și pe cea din Iași. Adoptarea lui fără nici o modificare este ușor de explicat deoarece cel puțin în teren juridic, acest articol consacra Unirea. Cele două țări formau un singur stat, întreg, unitar, de aici expresia "pentru întregul Stat al Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească". În articolul 2 va fi reluată această expresie, dar acesta va da ocazia unor numeroase discuții. Curtea de Casație avea jurisdicție asupra tuturor tribunalelor și curților așa cum prevedea Convenția de la Paris, discuțiile fiind provocate cu privire la tribunalele bisericești. În Adunarea din București, deși Episcopul Argeșului se opusese, proiectul Comisiei ad-hoc fusese admis. Comisia Centrală propunea să fie supuse casației hotărârile acestor tribunale, numai când erau atacate cu recurs pentru de exces de putere și incompetență. Comisia din București a găsit că nu este rațional să fie scoase de sub controlul Casației hotărârile tribunalelor bisericești nici în chestiuni civile ca în materie de căsătorie care, explică raportorul, "deși este binecuvântată de biserică este tot un contract civil".

Discuții aprinse au avut loc și în Adunarea de la Iași deoarece, deși căsătoria este un sacrament, nu poate nici ea, nici divorțul, să fie scoase de sub jurisdicția casației. T. Veisa și M. Kogălniceanu combat articolul din proiectul Comisiei Centrale. În special, M. Kogălniceanu vorbind de căsătorie îi recunoaște caracterul de sacrament "dar căsătoria deși binecuvântată de cer este făcută pentru pământ, în cer nu se căsătorește nimeni". Prin urmare căsătoria ale cărei efecte sunt eminent civile, trebuie să depindă și de legile civile.

După proiectul Comisiei Centrale, Curtea de Casație era împărțită în 2 secțiuni: civilă și criminală, această formulă fiind preluată din sistemul belgian. Comisia ad-hoc din București a propus împărțirea ei în 3 secțiuni ca în Franța: secțiile reclamațiunilor, civilă și criminală. Și Comisia Centrală admitea sistemul cercetării anterioare al recursurilor, al reclamațiunilor, ca în Franța, dar propunea ca acesta să se facă tot în secția civilă. Comisia ad-hoc a socotit că nu este bun acest sistem, deoarece judecătorul și-a format deja o părere asupra cazului, când a admis o reclamație. C. Bosianu considera că "metodul Belgiei" avea serioase inconveniente.

O discuție interesantă este declanșată de numărul membrilor care făceau parte din Curtea de Casație. În proiectul Comisiei Centrale se propuneau câte 7 membri pentru fiecare secție. Comisia Camerei propunea 7

membri în plus pentru secția reclamațiunilor. Ministrul de Justiție V. Boerescu considera că numărul membrilor ar fi prea mare și recunoscând utilitatea doar a 2 secții din cele trei, roagă ca numărul să fie redus "pentru că aduce mari cheltuieli". C. Bosianu este de părere că numărul nu este nicidecum prea mare "având în vedere că Curtea de Casație stă în culmea organismului judiciar". V. Boerescu nu renunță la ideea sa și explică că pe lângă motivele economice este greu de găsit atâtea persoane "pentru un post așa de înalt ca acela de membru al Curții de Casație", propunând 5 membri la secția reclamațiunilor și câte 7 la celelalte 2. Considerând că nu-i este recunoscută însemnătatea pe care o are această a treia secție, C. Bosianu arată că "un legiuitor trebuie să caute garanții mai materiale și acestea nu le poate găsi decât ridicând numărul membrilor, comparativ cu înălțimea instanțelor". În sprijinul afirmațiilor sale vine și depoziția lui G. Costaforu "dacă numărul ei se reduce la 5, atunci majoritatea se compune din trei și nu e cuviincios ca același număr de membri ce condamnă pe un om într-o Curte

de apel, să-l respingă și în Curtea de Casație". V. Boerescu a propus un amendament în sensul susținerilor sale, dar a fost respins, iar Adunarea a primit propunerea comisiei sale, ca fiecare secțiune să aibă 7 membri care împreună cu președinții și primul-președinte să ajungă la numărul de 25 de membri.

În ceea ce privește Adunarea de la Iași, aceasta a adoptat textul Comisiei Centrale fără discuții și modificări până la art. 17.

Comisia Centrală propunea pentru alcătuirea secțiilor, ca la începutul fiecărui an să se schimbe toți membrii și ca președinții să treacă de la o secție la alta, neexistând decât 2 secții. Comisia ad-hoc a propus numai o schimbare parțială, câte 4 membri din fiecare secțiune, desemnați prin tragere la sorți să fie înlocuiți. Acest lucru se propunea pentru a evita întârzierea lucrărilor, deoarece în proiectul inițial prin schimbarea totală, se ocupau de lucrări judecători care nu le cunoșteau. Textele care făceau referire la competența secțiunilor au suferit puține modificări. Hotărârile Curții de Casație trebuiau dictate de președinte și redactate de grefier.

În proiectul Comisiei Centrale se specifica că "pe lângă Curtea de Casație să fie un minister public care reprezenta societatea în dezbaterile judecătorești, avocat al societății el este obligat a lua cuvântul și a apăra legea când va vedea că este încălcată de instituțiile judecătorești". Această dispoziție a fost suprimată de comisia ad-hoc pentru că "acești magistrați înfățișează societatea, iar nu Guvernul, puterea executivă".

Se mai prevedea că procurorii vor lua cuvântul în mod obligatoriu, ori de câte ori sunt în discuție interesele nevârsticilor, și interesele Statului sau ale altor așezăminte publice, iar în alte cazuri sunt liberi să hotărască intervenția. Comisia a fost de părere că procurorul trebuie să intervină în toate afacerile, fiindcă în toate este un interes principal mai presus de interesele private: observarea legii. Intră în misiunea Ministerului Public, ca mandatar al societății, să fie rechematorul tribunalelor la observarea legii "în special Curtea de Casație este creată mai mult în interesul legii, decât al persoanelor private".

În Adunare s-au citit și textele corespunzătoare din proiectul alcătuit în Adunarea de la Iași, dar acestea au fost respinse. Despre unul din acele texte se spunea că nu a fost adoptat fiindcă "termenii ce întrebuințează nu sunt aceia cu care trebuie să se servească un legiuitor". Un alt articol fusese respins pentru că se considera că un legiuitor nu trebuie să-și motiveze legea, nu trebuie să cuprindă motivări în text.

Capitolul IV al legii se ocupă de orânduiri la Curtea de Casație. În proiectul Comisiei Centrale, art. 17-22 se ocupau de admisibilitatea membrilor Curții de Casație, ai Ministerului Public și funcționarilor Cancelariei. C. Bosianu explică principiile pe care s-a bazat Comisia Centrală: capacitatea, stagiul și ierarhia. Comisia ad-hoc nu a fost de acord cu articolele din proiect, admițând doar capacitatea și stagiul și a propus ca art. 17-19 să fie incluse într-unul singur. Comisia Camerei și-a motivat propunerea prin faptul că personalul Curții "care este pus în culmea puterii judecătorești, trebuie să fie compus astfel încât să facă o autoritate prin luminile și experiența sa" și că "aceste 2 condiții sunt independente de ierarhie care n-a fost făcută totdeauna, nici după merit, nici după anii de serviciu; că impunând condiția ierarhiei s-ar limita numărul persoanelor din care s-ar face o alegere luminată și cu aceasta s-ar împuțina șansele de avea cel puțin la Curtea de Casație, un număr de magistrați, demni prin luminile și experiența lor de a se numi apărători ai legii". Membrii Camerei adoptă propunerea Comisiei ad-hoc, fiind de acord că nu se vor găsi destule persoane care să îndeplinească condițiile din proiect.

În ceea ce privește numirile la Curtea de Casație, în proiectul Comisiei Centrale se propunea să fie făcute de Domn după 2 liste, ce îi vor fi prezentate de Adunările elective din cele două țări. Comisia ad-hoc a fost de părere ca aceste numiri să fie făcute, după oarecare reguli speciale, dar numai

de domn, în conformitate cu prevederile Convenției și că sistemul propus de

Comisia Centrală ataca prerogativele domnului.

Modul în care se făceau numirile la Curtea de Casație i-a preocupat și pe moldoveni. Raportorul T. Veisa propunea ca numirile să se facă după liste alcătuite de cele 2 adunări, urmând sistemul Belgiei. Motivul era să se asigure o cât mai mare importanță adunărilor, pentru ca acestea să fie tot mai necesare pentru nevoile obștești. T. Veisa și D. Ghica au fost de părere ca ar trebui să se ceară membrilor, diploma de doctor sau licențiat de la facultățile din țară sau străinătate și numai în lipsă să se numească alte persoane. Deoarece în proiectul Comisiei Centrale nu era prevăzută nici o dispoziție cu privire la intrarea în funcțiune a membrilor Curții de Casație, s-a propus ca aceștia să depună un jurământ: "Jur în numele lui Dumnezeu, a Patriei și a onoarei mele, că voi respecta Constituția și legile țării, că voi fi credincios Domnului stăpânitoriu și voi îndeplini cu sfințenie îndatoririle mele". În privința numirii membrilor la Curtea de Casație, Manolache Kostachi a propus ca acestea să fie făcute de puterea executivă, iar nu după liste ca la belgieni. C. Hurmuzachi arată deosebirile între diferitele sisteme europene și lăudând sistemul belgian, contrar părerii lui M. Kostachi, propune să fie luat drept model. Tot el propune modificarea dispozițiunilor atingătoare de numire a membrilor Curții de Casație și spune "că nimănuia nu i-a venit în minte să dea miniștrilor dreptul de a-și alege ei singuri pe judecătorii lor", și că dându-le acest drept "se sacrifică una din cele mai importante garanții ale nepărtinirii, iar responsabilitatea ministerială înscrisă în Convenție ar rămâne un sunet deșert, o literă moartă".

CAPITOLUL II:

FORMAREA SISTEMULUI JURIDIC MODERN ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA VODĂ

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă. Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept modern, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaltă legislație. Nu întâmplător, unii oameni politici conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Această viziune fatalistă, nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că s-au întâmpinat, unele dificultîți în aplicarea acestor coduri și în special a Codului civil, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de dezvoltare a noilor relații moderne, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât după câteva decenii s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementare juridică și conținutul ei.

În același timp opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învățământului juridic, al științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității și practicii judiciare.

După dubla alegere a lui Cuza, una dintre marile probleme ale Principatelor Unite a fost aceea a unificării legislației lor. În anul 1859, în Moldova și Țara Românească erau în vigoare pentru aceleași materii legi diferite. Astfel, pentru dreptul civil, în Țara Românească se aplica Legiuirea Caragea, iar în Moldova Codul Calimah. În ceea ce privește dreptul penal în Țara Românească fusese promulgat, în 1850, sub domnia lui Barbu Știrbei, un nou cod penal și de procedură penală după exemplul francez, în timp ce în Moldova rămăsese în vigoare o condică criminală din 1820 – 1826, inspirată din Legiuirea penală austriacă de la 1803.

Încă de la începutul domniei, Cuza Vodă s-a străduit să realizeze cât mai curând unificarea legislativă, așa încât pe întregul teritoriu al Principatelor Unite să fie aplicată aceeași lege. "El și-a dat seama că, atâta timp cât legile din Moldova vor fi diferite de acelea din Țara Românească, Unirea nu va fi desăvârșită și uneltirile separatiste vor fi încurajate de asemenea situații".

Astfel, au fost extinse în Moldova instituții care, în decursul vremii, își dovediseră utilitatea în Țara Românească. Legea de la 2 apr. 1862 a prevăzut să fie numiți "dincolo de Milcov" procurori la instanțele judecătorești, în aceleași condiții ca în Muntenia. La 23 iulie 1862 a fost desființată Curtea de Întărituri din Iași și tribunalele de întâia instanță au devenit competente, în circumscripția lor teritorială, pentru materiile care până atunci aparținuseră numai căderii acelei Curți, introducându-se, în această privință, peste Milcov rânduielile din Țara Românească. Prin Legea de la 10 dec. 1863, s-a hotărât să intre în vigoare, peste trei luni, pe întregul teritoriu al Principatelor Unite Codul de comerț al Țării Românești.

Pe lângă extinderea în Moldova a acestor legi, unificarea s-a realizat și prin elaborarea unor legi noi: Legea presei de 13 apr. 1862, Legea secularizării averilor mânăstirești de la 17 dec. 1863, Legea de la 13 feb. 1864 pentru înființarea Consiliului de Stat, Legea de la 27 mar. 1864 relativă la cimitire, Legea comunală de la 1 apr. 1864, Legea de la 2 apr. 1864 pentru înființarea consiliilor județene.

În realizarea marelui său proiect de a dota Principatele Unite cu instituții moderne, Cuza a acordat o atenție specială sistemului judecătoresc, pe care dorea să-l remodeleze în conformitate cu nevoile unui stat european.

Puterea judecătorească se exercita în numele Domnului, dar el nu mai judeca. În desfășurarea proceselor, el nu mai are nici un amestec. "Vremea nesfârșitelor apelații la Domnitor, ofiselor domnești și a circulărilor ministeriale cu putere obligatorie pentru rezolvarea judecăților, s-a dus". Puterea judecătorească era exercitată de magistrați, numiți de domn. În fruntea organizării judecătorești se înființa o Înaltă Curte judecătorească și de casație, una singură pentru amândouă Principatele.

În ceea ce privește codurile de legi, Cuza le-a anulat pe cele care erau în vigoare, elaborate la începutul secolului și a introdus coduri noi. Noul Cod civil, pe care l-a promulgat la 16 dec. 1864, era alcătuit după modelul Codului civil francez din 1804 și punea individul la baza legii, asigurându-i libertățile individuale, garantând tuturor cetățenilor egalitatea în fața legii și apărând propietatea privată. Codul de procedură civilă (21 sept. 1865) se baza pe Codul cantonului elvețian al Genevei din 1819, iar Codul penal (30 oct. 1864) și Codul de procedură penală (14 dec. 1864) au avut ca modele codurile franceze din 1810 și, respectiv, din 1808. Despre cum s-au înfăptuit aceste coduri de legi vom vorbi mai pe larg în acest capitol.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

Regulamentele Organice au introdus în Țara Românească și Moldova reglementări noi, în ceea ce privește organizarea judecătorească. Întregul sistem judecătoresc a fost supus unei reorganizări profunde de la nivel sătesc până la Divanul domnesc. Regulamentul Organic introduce principiul separării puterilor în stat "despărțirea puterilor cârmuitoare și judecătorească, fiind cunoscută că este neapărat de trebuință pentru buna rânduială în pricini de judecată și pentru paza dreptății particularilor, aceste două ramuri vor fi de acum înainte cu totul deosebite".

Acesta cuprindea, separat, prevederi referitoare, atât pentru Țara Românească, cât și pentru Moldova, la admisibilitatea în funcțiile judecătorești, la stabilitate, la incompatibilitate, la recuzare. Instanțele judecătorești erau în Țara Românească: judecătoriile de județ; divanurile judecătorești din București și Craiova; judecătoriile de comerț din București și Craiova; tribunalul de comerț de la Galați; judecătoria de poliție din București, iar în Moldova: tribunalele județelor; divanurile de apelație; tribunalul de poliție. Pentru ambele principate existau înalte divanuri de apelație, unul la București prezidat de marele ban, având 6 judecători și 2 supleanți, iar altul la Iași având ca președinte pe însuși domnitorul asistat de 6 judecători. Judecătorii erau numiți de domn pe termen de 3 ani și puteau fi menținuți în funcție "dacă se arătau vrednici și cu bună purtare". După 10 ani de la punerea în aplicare a regulamentelor, judecătorii puteau deveni inamovibili, cu avizul Adunării obștești și aprobarea domnitorului. Regulamentul Organic prevedea și numirea procurorilor "care vor priveghea a se păzi cu scumpătate pravila și regulamentele". Pentru a fi numiți în funcții se cerea o anumită vârstă: de 25 ani, pentru judecător de tribunal, 27 ani pentru divanuri, iar pentru postul de președinte 30 ani. Nimeni nu putea îndeplini funcția de judecător sau de procuror "de nu va avea vârsta, de nu va ști îndestul pravila pământului și de nu va jura mai întâi că va fi credincios pravilei și nu se va abate niciodată din calea dreptății". Acțiunea disciplinară contra judecătorilor se exercita de domn, prin marele logofăt.

Această organizare, justiția principatelor o va păstra până la Conferința de la Paris, când comisia care trebuia să redacteze proiectul de revizuire a legilor a adus modificări și acesteia. Astfel, comisia propune cu privire la organizarea justiției independența ramurei judecătorești față de cea administrativă și inamovibilitatea judecătorilor.

Comisia europeană ce-și fixase sediul la București, luând în considerare dezideratele divanurilor ad-hoc, propune în raportul către Conferința din Paris, la capitolul III, să se organizeze autoritatea judecătorească din cele 2 țări. În fiecare județ trebuia să existe câte un tribunal cu competență civilă, comercială și penală. La București urmau să se înființeze 4 tribunale, din care 2 civile, unul comercial și unul penal. Curțile de apel trebuiau să fie alcătuite dintr-un președinte și 5 membri, numiți dintre boierii de clasa I. La București urmau să fie 4 secțiuni, iar la Craiova 2 secțiuni.

Aceasta mai propunea: completa separare a puterii judecătorești de cea executivă, prin fixarea atribuțiunilor celei dintâi; selecționarea magistraților, după criterii obiective și fără a se ține cont de considerații de boierie; organizarea instituției actelor de notariat, cu autenticitate și putere executorie; organizarea penitenciarelor; organizarea corpului avocaților; desființarea privilegiului străinilor de a fi judecați de instanțele consulare.

Propunerile comisiei de la București, susținute cu căldură de reprezentanții Franței, au fost acceptate de membrii Conferinței din Paris. Prin art. 38 – 41, Convenția a admis să se înființeze o Înaltă Curte de Casație, comună ambelor țări cu sediul la Focșani. Competența Înaltei Curți era de a cenzura hotărârile pronunțate de Curțile de apel și tribunale, exercitând totodată și un drept de disciplină și jurisdicțiune prestată asupra membrilor ei. Ca Înaltă Curte de Justiție, ea urma să judece fără apel, urmăririle deschise de domn sau de către Adunare, contra miniștrilor. Membrii Înaltei Curți, trebuiau să fie inamovibili. Întrucât Convenția avea caracterul unei Constituții pentru Principate, inamovibilitatea acordată membrilor Curții de Casație, a fost considerată ca fiind de ordin constituțional.

În capitolul anterior am arătat cum s-a înființat Curtea de Casație, acum urmând a ne ocupa de celelalte instanțe de judecată.

Încă după deplina unire, la 23 iulie 1862 se dă o lege prin care se desființează Curtea de Întărituri din Iași și se înființează un al III-lea tribunal civil la Iași.

Pe lângă cele trei Curți de apel de la București, Iași, Craiova se va înființa o a IV-a Curte în orașul Focșani.

Prin Convenția de la Paris, se stabilise ca orașul Focșani să fie sediul Comisiei Centrale și sediul Curții de Justiție și Casație care urma să ia ființă. În acest oraș, aflat la granița dintre cele două principate, cu resurse materiale reduse și în care mijloacele de confort nu prea existau, iar distanța dintre el și cele două capitale era destul de mare, avea să se înființeze a IV-a Curte de apel din Principatele Unite. Aceasta poate ca o consolare a faptului că nu-și puteau îndeplini menirea istorică pe care Europa i-o dăduse. Comisia Centrală funcționase foarte puțin, dovedindu-și ineficiența a fost desființată, iar Curtea de Casație se instalase la București.

Legea pentru înființarea Curții de apel în orașul Focșani avea să apară în nr.2 al Monitorului Oficial din anul 1864. În urma raportului "Ministrului Nostru, Secretarul de Stat la Departamentul Justiției cu No.25794" se votase în Adunarea Generală a României, în ședința de la 13 dec. 1863, această Curte, compusă din o Secțiune, va avea sub jurisdicția sa teritorială Tribunalele județene Putna, Râmnicu – Sărat, Brăila, Covurului, Ismail și Tecuci. Această Curte va avea aceleași atribuții ca și Curtea de apel din Craiova. Legea s-a votat cu majoritatea de 76 de voturi contra 7.

Punerea în practică a acestei legi a creat numeroase probleme. Noua Curte înființată avea nevoie de un sediu precum și de alte bunuri pentru a-și putea desfășura activitatea. Din cele ce urmează se va vedea că era mult mai ușor de a se da o lege, decât a fi pusă în practică. Voi prezenta în cele ce urmează demersurile ce s-au făcut pentru ca această curte să existe în realitate. În acest scop Ministrul Justiției îl roagă pe Ministrul de Interne "a binevoi a da de urgență cererile necesarii Domnului Prefect al Districtului Putna să caute o casă și găsindu-o să intre în tratație cu proprietarul pentru prețul chiriei" care urma a se comunica Ministrului Justiției pentru ca acesta

să poată aproba încheierea contractului. Îl mai roagă totodată pe ministru să depună "toate silințele spre a găsi casa cu un preț cât se poate mai avantajos pentru fisc". Se mai cere să se țină și o licitație pentru facerea mobilierului prevăzut în lista anexată legii. Sau dacă se vor mai fi păstrat din mobilierul fostei comisii Centrale "atunci să se ia din acele mobile câte sunt trebuincioase pomenitei Curți". Ministrul de Interne în răspunsul său arată că l-a însărcinat pe Prefectul Județului Putna să caute un local pentru Curte, iar în ceea ce privește mobilierul el consideră că ar trebui să se adreseze Ministrului de Finanțe care dispune atât de mobilele desființatei Comisii Centrale cât și de mobilierul autorităților din Iași ce s-au strămutat în București. Cu această ocazie i se aduce la cunoștință că în Focșani se află Casele Domnului Dăscălescu, care au fost cumpărate de stat pentru autoritățile locale și că această casă este ocupată de Tribunal și Prefectură și îl sfătuiește pe Ministrul Justiției "a chibzui dacă Tribunalul nu s-ar putea strămuta în altă parte și Curtea Apelativă să se așeze în acest local". Casele ocupate de Tribunalul Putna și Prefectură se compun din 10 camere, dintre care 5 erau ocupate de tribunal. Președintele Curții apelative din Focșani vine cu propunerea de a se muta Prefectura cu chirie în altă parte, iar Curtea să ocupe etajul de sus și Tribunalul pe cel de jos al clădirii statului "ceea ce ar duce o mare înlesnire atât în interesul serviciului judiciar cât și în al împricinaților, aflându-se Curtea și Tribunalul la un loc".

În ceea ce privește mobilierul Curții, nici aici Președintele N. Dumitrescu nu a primit din partea Ministrului de Finanțe un răspuns foarte clar. Mobilierul nu putea fi trimis deoarece o parte a sa a fost adus în capitală pentru Cancelaria Consiliului de Miniștri și o parte a fost distribuită pe la diferite autorități care le-au solicitat, iar în ceea ce privește mobilele ce se află la Iași a cerut o listă pentru a le confrunta și după ceea ce știa ministrul "mobilele după cunoștința ce am fiind de lucsu prin transportul lor de la Iași la Focșani s-ar putea ruina", precum și costul transportului ar fi la fel cu cel al unui mobilier nou.

Prefectura Putna reușește să găsească spre închiriere casele Domnului Constandinu Stoienescu, care se compun din 6 camere, un salon și un antreu, cu suma de 1.500 lei.

Astfel, din 1864 pe lângă cele 3 Curți de apel de la București, Iași și Craiova, va funcționa și cea din Focșani. Acestea reprezintă a doua instanță judecătorească, după Curtea de Casație, iar atribuțiile lor precum și regulamentele acestora vor face obiectul unei alte legi din 1865, care privește întreaga organizare judecătorească.

Organizarea judecătorească a continuat a fi supusă modificărilor în anii 1864 -1865. Astfel, la 6 dec. 1864 a fost promulgată prima lege, prin care s-a reglementat admisibilitatea și înaintarea în magistratură. Condiția esențială pentru numirile în ierarhia judecătorească era cetățenia română și lipsa oricărei condamnări pentru vreo crimă sau vreun delict. Ca vârstă se cerea: 35 de ani pentru președinții de Curte, 30 de ani pentru membrii, procurorii și supleanții de Curte, 25 de ani pentru judecători, procurori și supleanți de tribunal. Pentru a încuraja pe tinerii cu studii universitare, legea prevedea că licențiații în drept, care solicitau locuri în magistratură, erau preferați chiar dacă le lipseau 3 ani din etatea cerută pentru admitere.

Încă din 3 feb. 1864 se trimisese președinților tribunalelor din țară, o circulară, prin care se interzicea profesorilor publici, retribuiți de stat și care erau și avocați, să pledeze în procese civile împotriva statului.

La 11 mar. 1865 se pune în discuție în Adunarea Electivă proiectul legii de organizare a justiției. D. Gusti, vicepreședintele Adunării Elective dă cuvântul lui C. Boerescu, care prezintă raportul comitetului delegaților asupra proiectului de lege pentru organizarea judecătorească. Chestiunea inamovibilității a declanșat numeroase discuții. C. Boerescu arată că acest lucru a fost acceptat de toți "nimeni nu s-a găsit în sânul comitetului, care să conteste avantajele inamovibilității, toți au recunoscut în unanimitate cât este de salutar acest principiu". Modul în care a fost introdus acest principiu a fost de fapt motivul discuției. Guvernul propusese ca membrii curților să devie inamovibili la un an după promulgarea legii, iar cei ai tribunalelor, la 5 ani după promulgarea lor. În aceste condiții majoritatea a socotit că nu poate admite inamovibilitatea, fără a expune pe justițiabili la cele mai mari pericole. D. G. Vernescu arată că principiul inamovibilității a fost pus și în Regulamentul Organic, însă "nimeni nu s-a gândit la el în curs de 30 de ani". Acest principiu se regăsea și în Constituția țării și prin urmare nu putea, să nu figureze și în legea de organizare judecătorească.

Proiectul de lege începea cu dispoziții generale, în care se spunea că justiția se dă în numele Domnului, numirea funcționarilor judecătorești se face de Domnitor, justiția se va da de judecătorii comunale, de tribunalele județene, de Curțile de apel și de curțile cu jurați și de Curtea de Casație.

La titlul I, cap.1 se vorbește despre judecătorii comunali, dintre care unul își va avea reședința în orașul principal, iar ceilalți vor fi ambulanți. Acești judecători vor avea câte un scriitor. Pe lângă procesele civile, aceștia vor judeca și anumite cauze în materie polițienească.

ÎNFĂPTUIREA CODULUI PENAL ȘI DE PROCEDURĂ PENALĂ

În istoria justiției noastre putem deosebi 3 faze: cea dintâi, pe care ne-o oglindesc cele mai vechi izvoare de care dispunem după întemeierea Principatelor Române și care se prelungește până în a II-a jumătate a sec. XVIII; cea de a II-a pe care o putem numi de tranziție spre modernizare și care se sfârșește cu aplicarea Regulamentelor Organice; și cea de a III-a, faza modernizării când se introduc procedurile apusene. Aceasta ar putea fi o împărțire a evoluției justiției în prag de secol XX.

Încă din a II-a fază se introduc în principate elemente ale modernizării. În anul 1820 a apărut în Moldova prima parte a Condicii criminalicești (Pravilniceștile orânduieli întru cercetarea faptelor criminalicești), care este un Cod de procedură penală, întocmit de Iordache Cantacuzino, Grigoraș Sturdza și Iordache Ruset. Întrucât, partea a II-a cuprinzând dreptul penal, nu a putut fi elaborată tot atunci datorită evenimentelor de la 1821, în anul 1825, din ordinul lui Ioniță Sandu Sturdza s-a numit o comisie care, în 1826, a desăvârșit lucrarea. Autorii au folosit următoarele izvoare: Bazilicalele, obiceiul tradițional, Codul penal austriac din 1803 și Codul Caragea (partea a V-a). În Țara Românească, până la 1851, principalele izvoare de drept penal au fost Bazilicalele și legiuirea Caragea (partea a V-a), iar de la această dată Condica criminalicească. Denumirea identică cu cea a codului corespunzător din Moldova indică asemănarea de conținut a celor 2 legiuiri. Condica criminalicească din Țara Românească a avut ca principale izvoare Codul penal și Codul de instrucție criminală din Franța, fără să fie o copie a acestora. Aceste coduri penale au rămas în vigoare până în 1865 când a fost publicat Codul penal.

Încă de la 1860, apăruse ideea de schimbare a legilor penale existente, apărând chiar un proiect al lui V. Boerescu . În anul 1861 s-a întocmit un proiect de lege pentru abrogarea pedepsei bătăii din Condica penală și aplicarea condicii în Principatul Moldovei, încercându-se astfel o unificare legislativă.

După ce Unirea Principatelor s-a desăvârșit prin fuziunea celor două Adunări și prin crearea unui minister unic pentru ambele țări, unificarea legislativă s-a produs începând cu anul 1862. În anul 1862 s-a format o comisie care trebuia să lucreze la întocmirea unui proiect de Cod penal. Această comisie era alcătuită din D.N. Crețulescu, atunci președinte al Consiliului de Miniștri și având ca membri pe D.C. Donescu, L. Steege, D. Rosetti, G. Crețianu, Gr. Filitiș, T. Veisa, P. Teulescu. Așa cum arată G. Crețiescu, este "totu acea comisiune ce a elaborat proiectul primitivu alu Codicelui Civile". Acesta arată că, deși nu a putut găsi proiectul în Arhivele Ministerului de Justiție, după informațiile obținute de la membrii comisiei, proiectul a avut la bază Condica din 1850 din Țara Românească și experiența aplicării acestei legi în curs de 10 ani (1852 – 1863), precum și unele articole ale Codului francez, introducându-se "adause și corecțiuni". Proiectul Codului de procedură penală a fost prezentat de către guvern Adunării din 1863 – 1864 sub forma în care G. Crețiescu l-a redactat în 1862. Acesta fusese însărcinat cu elaborarea proiectului procedurii penale de Ministrul de Justiție de atunci, D.D. Cornea.

Acest proiect pentru Procedura criminală a Principatelor Unite s-a lucrat ca și Codul penal, după cel francez. În ceea ce privește mai ales autoritățile de judecată s-a căutat a se completa, fără a se modifica prin creații noi, legile organice în vigoare, precum Codicele din 1850 al Țării Românești și legea Curții de Casație.

Așadar, pe de o parte dispozițiile legii franceze privitoare la judecătorii de plășii, la Camera de punere în acuzație, la judecata crimelor prin jurați, ori nu au fost introduse în acest proiect, ori s-au adoptat conform autorităților de judecată din Codul din 1850, iar pe de altă parte s-a completat legea Curții de Casație în ceea ce privește procedura, s-a reglementat materia conflictelor de jurisdicție. Sunt multe puncte în care proiectul, pentru a urma legea franceză, s-a îndepărtat de codicele nostru din 1850. Aceasta s-a făcut mai ales în ceea ce privește eficacitatea acțiunii publice, urmărirea și instrucțiunea.

La redactarea sa s-a stabilit o terminologie juridică care să fie mai ușor de înțeles de către judecători, pentru ca legea să fie respectată.

Celor două proiecte guvernul nu le-a adus nici o modificare în Consiliul de Miniștri deoarece se respectaseră instrucțiunile acestora, iar înainte de a fi discutate în Consiliu, Ministrul de Justiție adusese corecturile necesare. După declarația Ministerului de Justiție la 10 mar. 1864, Proiectul Codului penal și de procedură penală, sunt gata de a intra în discuțiile Adunării. Gh. Costaforu, în lipsa domnului raportor, dă citire proiectului. Pentru început acesta arată importanța viitoarei legi. "Este de prisos, D – lor Deputați a vă mai arăta importanța acestei lucrări. Fiecare din Domnia voastră știe că într-o bună lege penală, cată să se afle toate măsurile protectoare, toate garanțiile reale pe care societatea cată să le ia, spre a-și păstra interesele sale generale, precum onoarea, viața, libertatea și proprietatea fiecărui cetățean". El arată că această comisie, însărcinată cu elaborarea codului a făcut totul ca legea să corespundă cu scopul său, totuși îi roagă pe deputați să țină cont de timpul și mijloacele pe care comisia le-a avut la dispoziție. Comisia era alcătuită din: B. Boerescu, G. Costaforu, C. Brăiloiu, A. Panu, D. Cornea, A. Arion, I. Cantacuzino.

"Pentru a pune legea noastră la nivelul științei europene", comisia a avut ca material: Codul francez, "sorgintea condicii noastre celei vechi, dar și cele mai noi și mai bune legi din Germania unde mai cu seamă se află cultivată știința penală, precum și ameliorațiunile aduse legii franceze în Belgia". S-a căutat să nu se îndepărteze foarte mult de sistemul nostru penal, păstrându-se uneori tradiția, obiceiurile și trebuințele țării noastre. În ceea ce privește textul Codului penal, comisia s-a îndepărtat de textul propus de guvern considerând această lucrare prea imperfectă și incompletă. În schimb pentru Codul de procedură penală, textul guvernului era mult mai corect și mai complet și chiar dacă prezenta mai multe lacune, prin lipsa procedurii juraților, a putut fi folosit de Comisie, care i-a făcut modificările și adăugirile necesare.

Raportorul Gh. Costaforu explică în materie de pedeapsă, hotărârile pe care le-a luat Comisia. Societatea încearcă ca prin pedeapsă să nu se răzbune, ci să protejeze și acolo unde există posibilitatea să îndrepte răul făcut, s-o facă. Legiuitorii considerau că pedeapsa este de natură morală și nu materială. Comisia a hotărât ca pedeapsa cu moartea să fie suprimată.

După citirea raportului, se trece la stabilirea procedurii pe care Adunarea ar trebui să o urmeze, pentru a vota proiectul. B. Boerescu propune ca manuscrisele să le fie date cel puțin 24 de ore, pentru a putea discuta proiectul în cunoștință de cauză. "Nu ne putem Domnilor, rosti asupra unei lucrări, pe care n-o cunoaștem, pe care n-am văzut-o". Cu această propunere se încheie ședința din 10 mar. 1864, dezbaterile continuând în ziua următoare.

Raportorul Gh. Costaforu, arată că proiectul nu poate fi votat articol cu articol, deoarece ar dura un timp îndelungat, căci proiectul conține 1200 de articole și acest lucru ar putea dura chiar o sesiune întreagă. D.D. Văsescu propune să fie prezentate doar modificările mai însemnate și să se voteze proiectul în bloc. Această propunere este respinsă, iar D. J. Ghica propune ca Gh. Costaforu să citească fiecare capitol sau titlu și modificările aduse acestora. Președintele Adunării respinge propunerea ca nefiind constituțională, deoarece regulamentul prevedea votarea unei legi articol cu articol. După ce D. G. Vernescu arată că membrii comisiei, care au elaborat proiectul sunt oameni "care au toată stima și încrederea acestei Adunări", propune ca proiectul să fie votat, așa cum comisia l-a elaborat. Propunerea este acceptată și se trece la votarea proiectului, acceptat de către 60 de deputați, 6 respingând propunerea.

După cum arată C. C. Văsescu, Comisia numită de Cameră a lucrat la Codul penal și de procedură penală, 3 luni și pentru "opera mare pe care a făcut-o" propune să i se aducă mulțumiri, mai ales pentru cele 3 îmbunătățiri aduse noului cod: juriul, abolirea pedepsei cu moartea și circumstanțele atenuante. Președintele mulțumește în numele Adunării, Comisiei, iar Gh. Costaforu își exprimă mulțumirea pentru votarea Codului: "Camera astăzi a făcut o operă, pentru care celelalte națiuni au suferit mult până să o dobândească". Tot el propune ca tipărirea Codului să se facă la imprimeria statului, sub supravegherea domnului V. Boerescu, "căci cunoașteți că dintr-o mică greșeală de tiparu, de mai multe ori se strică tot sensul adevărat al legii" și "numai când se va adeveri de dumnealui, că e bună, atunci să se publice".

Proiectul Codului penal și de procedură penală, a fost trimis Consiliului de Stat, care era însărcinat să-l studieze. Consiliu. D. C. Bosianu, vicepreședintele Consiliului de Stat a însărcinat cu această lucrare un Comitet din D. A. Crețiescu – președinte și G. Vernescu și I. Strat – membri. Dar acest comitet nu avea de studiat numai codul și procedura penală și prin urmare, s-a propus, datorită importanței și timpului care trebuia acordat lucrării, să se formeze 2 comisii. D. C. Bosianu și I. Stratu urmau să se ocupe de revizuirea Codului penal, iar Al. Crețiescu și G. Vernescu de procedură penală. După terminarea lucrărilor cele 2 comisii au făcut câte o dare de seamă în adunarea generală a Consiliului de Stat. Pentru Codul penal a fost ales raportor D. I. Stratu, iar Al. Crețiescu a prezentat proiectul procedurii penală.

Din Consiliul de Stat au făcut parte ca membrii: P. Poenaru, Al. Papadopol, Calimach, Al. Crețiescu, Gr. Bengescu, I. Strat, G. Apostoleanu, D. Bolintineanu, iar ca secretar general a fost Al. Vericeanu. Cele 2 rapoarte și procesele verbale ale Consiliului de Stat sunt prezentate în Adunarea Generală.

În urma raportului Ministrului Secretar de Stat la Departamentul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice, cu no. 50640, prin care se supusese în dezbaterea Consiliului de Miniștri, Codul penal, și ținându-se cont de opinia Consiliului de Stat, în baza Statutului de la 14 iulie, Al. Ioan Cuza promulgă noul cod la 30 oct. 1864 și se începe publicarea lui. Punerea în aplicare a noului cod este fixată pentru 1 mai 1865.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa – zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea. Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele 2 condici criminalistice au fost abrogate.

Structura Codului penal este următoarea: dispozițiuni preliminarii; Cartea I – a – despre pedepsele și efectele lor; Cartea a II – a – despre crime și delicte în special și despre pedepsele lor; Cartea a III – a – contravențiuni polițienești și pedepsele lor.

De fapt clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, devreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție. Pin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Dacă pedepsele sunt de 3 feluri și infracțiunile trebuie să fie de 3 feluri: Dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată prin pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Pedepsele criminale erau pedepsite prin muncă silnică pe timp limitat sau pe viață, recluziunea care se execută în anumite locuri speciale, detențiunea, degradațiunea civică; pedepse pentru delicte: pedepsite prin închisoare corecțională, interdicția unor drepturi politice sau civile și amenzi de la 26 lei în sus; pedepse pentru contravenții pedepsite cu închisoarea de la 1 zi până la 15 zile și amendă de la 5 până la 25 lei.

În art. 2 se specifică faptul că pedepsele nu pot fi hotărâte înaintea faptei ce atrage răspunderea penală, iar acțiunile săvârșite în timpul legiuirii celei vechi, se vor pedepsi după acea legiuire, în cazul în care noul cod nu prevede o pedeapsă mai ușoară, astfel alegându-se pedeapsa cea mai ușoară. Infracțiunile săvârșite până la intrarea în vigoare a noului cod, dar neprevăzute de acesta, nu se mai pedepsesc.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezintă astfel: 1. crime și delicte împotriva siguranței statului (înalta trădare, complotul, atentatul, răzvrătirea); 2. împotriva Constituției (infracțiunile contra exercițiului drepturilor publice de către adunările legiuitoare, falsificarea operațiunilor electorale, infracțiuni contra libertății); 3. crime și delicte împotriva intereselor publice: abaterile funcționarilor statului de la îndeplinirea obligațiilor lor, falsificarea de acte publice, fapte comise de cler precum îndemnul la rebeliune, nesupunerea prin practici religioase, nesupunerea cetățenilor față de măsurile luate de autoritățile de stat, ultragiile, uzurparea de titluri sau funcțiuni, refuzul funcționarilor de a-și îndeplini atribuțiile, asocierea de răufăcători; 4. crime și delicte contra particularilor precum omoruri, amenințarea, rănirile, calomnia, injuria, mărturia mincinoasă, sechestrarea de persoane, atentate împotriva moravurilor, împotriva proprietății: furtul, distrugerea de bunuri, mutarea hotarelor.

În cartea a III – a Codul se ocupă de contravenții care sunt abateri de mai mică importanță, normele de reglementare a pedepsirii lor fiind cuprinse atât în codul penal cât și în dispoziții emise de autoritățile administrative.

Sancțiunea penală cuprindea un maxim și un minim al pedepsei în limita cărora judecătorul putea da pedeapsa în raport de circumstanțele faptei și a infractorului. Codul penal avea în vedere apărarea aparatului de stat, a proprietății private.

În raport cu legiuirile anterioare Codul penal al lui Cuza a avut un caracter progresist, deoarece a procedat la o reglementare precisă a incriminării, stabilind cu mai multă claritate condițiile încriminării anumitor fapte considerate periculoase pentru societate. El a introdus o notă de legalitate în sensul că nu putea nimeni fi tras la răspundere numai dacă săvârșea o faptă prevăzută și sancționată de legea penală. De asemenea, în raport cu cruzimea pedepselor din legislația anterioară, codul a introdus un sistem mai ponderat, mai umanitar.

În aplicarea pedepselor codul ține seama de tentativă și infracțiune consumată, de modul de săvârșire a infracțiunii, de participanți, deși uneori complicele era pedepsit ca și autorul principal.

Cu privire la răspunderea penală, au fost introduse în cod câteva reglementări prin care s-au stabilit cauzele care apără de răspunderea penală sau micșorează pedeapsa (ex: alienație mintală, legitimă apărare, minoritatea în raport de vârsta făptuitorului).

Concomitent cu Codul penal a fost adoptat și aplicat și Codul de procedură penală. El a avut ca model Codul de instrucție criminală francez adoptat la 1808.

Acest cod a realizat un compromis între vechea procedură și judecata penală modernă. Concepțiile moderne preconizau o judecată publică, orală și contradictorie, pe când vechea procedură era secretă, scrisă și nu presupunea dezbaterea contradictorie a probelor. Codul este compus din 2 mari părți: Cartea I – a reglementează descoperirea, urmărirea și instrucția infracțiunilor, iar Cartea a II – a judecarea proceselor.

Descoperirea infracțiunilor revenea ofițerilor de poliție judiciară. Aceștia strângeau probele referitoare la infracțiunile săvârșite de autor și dacă socoteau că sunt întrunite elementele unei infracțiuni înaintau dosarul procurorului, care se ocupa de procedura urmăririi infractorului. După efectuarea urmăririi, procurorul putea sesiza instanța de judecată.

Codul prevedea ca instanțe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de județ, Curțile cu juri și Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca și în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcționat, atribuțiile lor fiind încredințate subprefecților care administrau plasa respectivă. De regulă, delictele erau de competența tribunalelor, iar crimele de competența Curților cu juri care erau compuse dintr-un complet de judecători și dintr-un juriu compus din cetățeni. Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la 2 întrebări: dacă persoana este sau nu vinovată, iar în cazul în care era găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanțe atenuante.

Căile de atac potrivit codului sunt: apelul – prin care erau atacate hotărârile judecătoriilor și a tribunalelor; recursul – înaintat la Curtea de Casație; revizuirea unei hotărâri rămase definitive.

Înfăptuirile de importanță istorică privind unirea celor două țări românești și constituirea statului național unitar, organizarea politico-juridică și administrativă a României pe baze moderne, asigurarea autonomiei interne a acesteia, realizarea legii electorale, a reformei agrare, a reformei învățământului, adoptarea unei legislații moderne care ar ridica țara la nivelul statelor cel mai avansat sistem juridic, s-au încheiat cu abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 feb. 1866.

"Organizarea statului înfăptuită sub Cuza a durat aproape o jumătate de secol, ceea ce reprezintă dovada cea mai bună că n-a fost rea și nepotrivită, iar în unele privințe trăim și astăzi cârmuiți de aceleași norme sau măcar pe aceleași temeiuri".

CAPITOLUL III

SISTEMUL JURIDIC ÎN PERIOADA 1866 – 1900 ÎN ROMÂNIA

În perioada 1866 – 1900, sistemul de drept, evoluând în strânsă legătură cu transformările sociale și economice, a reflectat tendința constantă în direcția dezvoltării și consolidării industriei naționale, vizând modernizarea vieții sociale și de stat. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituția din 1866 și codurile adoptate în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de aceste izvoare s-au adoptat o serie de legi speciale, care dădeau expresie unor principii progresiste din Constituție sau din coduri. În multe domenii, în linii generale, legislația a evoluat pe linia principiilor formulate în opera legislativă a lui Cuza.

Perioada de care ne vom ocupa în acest capitol este marcată de 4 mari evenimente: elaborarea unei legi fundamentale după care țara se va conduce până la 1923, aducerea unui principe străin la conducerea țării, proclamarea independenței și războiul pentru obținerea acesteia precum și proclamarea țării ca regat.

După abdicarea lui Al. I. Cuza, corpurile legiuitoare alcătuite în timpul acestuia au fost dizolvate. Între 9 și 14 apr. 1866 a fost aleasă o nouă Adunare. Misiunea acesteia consta în elaborarea unei legi fundamentale prin care să se pună bazele unui regim politic în concordanță cu epoca, dar și cu aspirațiile oamenilor politici, divizați atunci în 2 tabere: liberalii și conservatorii. Pentru realizarea unor asemenea obiective, Locotenența domnească, care a suplinit vacanța tronului până la venirea noului domn Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, alcătuită din N. Golescu, L. Catargiu și N. Haralambie, printr-o adresă contrasemnată de I. Ghica, șeful guvernului, la 1 mai pune la dispoziția deputaților un proiect de Constituție. Proiectul de Constituție, conceput de către guvernul I. Ghica, nu venea pe un teren gol și prelua încercări și elaborări parțiale sau totale survenite începând din 1859 până în acel moment, sub acest raport fiind deopotrivă valorificate proiectele elaborate de Comisia Centrală și de Consiliul de Stat.

La 11 iul. 1866 cei 91 de deputați au aprobat în unanimitate Constituția pe care Carol a promulgat-o în ziua următoare. "Deși conservatorii, reprezentând în special marii moșieri, câștigaseră majoritatea principalelor bătălii în Adunarea Constituantă, Constituția de la 1866 era, în mod paradoxal, esențialmente un document liberal"1. Ea limita prerogativele Domnului la cele ale unui monarh constituțional, prevedea o guvernare reprezentativă, îi făcea pe miniștri răspunzători pentru actele lor și consolida principiul separării puterilor. Consemna, de asemenea, pe larg drepturile și libertățile cetățenilor, cărora le era de aici înainte garantată egalitatea în fața legii, libertatea deplină a conștiinței, a presei, a adunărilor publice, dreptul la asociere, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei împotriva oricăror percheziții și arestări arbitrare.

Constituția cuprindea 8 titluri: "Despre teritoriul României", "Despre drepturile românilor", "Despre puterile statului", "Despre finanțe", "Despre puterea armată", "Dispoziții generale", "Despre revizuirea Constituției", "Dispoziții tranzitorii și suplimentare"2.

În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile și libertățile cetățenilor. Printre acestea, la art. 13 se prevedea "libertatea individuală este garantată"3. Nimeni nu putea fi urmărit decât în cazurile prevăzute de lege și numai după formele prevăzute de ea. Nimeni nu putea fi oprit sau arestat, decât în baza unui mandat judecătoresc motivat și care trebuia să-i fie comunicat în momentul arestării sau în cel mult 24 de ore de la arestare. La art. 164 se arăta că nici o pedeapsă nu poate fi dată și nici aplicată decât în puterea unei legi. În art. 17 se specifica faptul că nici o lege nu putea înființa pedeapsa confiscării averilor, proprietatea fiind sacră și neviolabilă. Pedeapsa cu moartea nu se putea reînființa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar, decât în timp de război. La art. 22 Constituția prevedea ca actele statului civil sunt atribuții ale administrației civile, inclusiv în materie de căsătorie. Constituția garanta libertatea de opinie, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile prevăzute de Codul penal, care urma a se revizui și completa, fără a se putea restrânge acest drept. Delictele de presă erau judecate de juriu. În Titlul III la capitolul II ("Despre Miniștri") se arăta că fiecare din cele 2 Adunări precum și Domnul, au dreptul de a acuza pe miniștri și de a-i trimite în fața Curții de Justiție și Casație, care în secțiile unite avea drept de a-i judeca "afară de cele ce se vor statua prin legi în ceea ce privește exercițiul acțiunii civile a părții lesate și în ceea ce privește crimele și delictele comise de miniștri, afară de exercițiul funcțiunii lor"5. O lege urma să determine cazurile de responsabilitate și pedepsele aplicabile miniștrilor și modul de urmărire împotriva lor, atât în ceea ce privește acuzația admisă de reprezentațiunea națională, cât și a părților lezate. Acuzația pornită de reprezentațiunea națională contra miniștrilor era susținută de ea însăși. Urmărirea pornită de Domn se făcea prin intermediul Ministerului Public. Până să se facă legea Înalta Curte de Casație și Justiție avea puterea de a stabili încadrarea delictului și de determina pedeapsa. Pedeapsa nu putea fi mai mare decât detențiunea, cu excepția cazurilor prevăzute de legea penală. Domnul nu poate să ierte sau să micșoreze pedeapsa hotărâtă miniștrilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție decât numai după cererea Adunării care i-a pus în acuzație.

Chiar după ce Constituția a intrat în vigoare s-au auzit voci care nu erau de acord cu drepturile Curții de Casație. Astfel C. Boerescu se plângea de art. 102 al Constituției care acorda Curții de Casație "puterea extraordinară de a determina ea însăși pedeapsa pe care ar merita-o miniștrii dați în judecată". El arăta că "asemenea dispozițiune era contrarie principiului constituțional, că puterea legislativă și judiciară nu se pot confunda". De asemenea, el considera că o autoritate judecătorească nu poate fi chemată să legifereze cu ocazia procesului pe care-l judecă și prin aceasta să-i acorde Casației "dreptul de a face legi penale la onoare și libertate". C. Boerescu era de părere că nu se putea da unui corp judecătoresc compus numai din 17 persoane un asemenea drept și cerea Adunării să se grăbească pentru a face legea pentru responsabilitatea ministerială, dar "a o face cu liniște, cu maturitate" pentru ca puterea judecătorească să nu aibă altă misiune decât aceea de a o aplica; "să nu dați Curții de Casație un drept care este de natură a înspăimânta și pe cei juști"6.

În Titlul III, capitolul III se vorbește despre puterea judecătorească. În art. 104 se arată că nici o jurisdicțiune nu se poate înființa decât în puterea unei legi. Comisii și tribunale extraordinare nu se pot crea.

În Constituție se prevede că "pentru întregul stat român este o singură Curte de Casație"7. Deci Constituția a menținut în vigoare principiile stabilite prin legea din ianuarie 1861, privind înființarea Curții de Justiție și Casație, și legea de organizare judecătorească din iulie 1865.

Constituției din 1866 i s-au adus modificări în urma celor 2 mari evenimente din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, războiul de independență și proclamarea României regat. Astfel, la 19 oct. 1879, în urma tratatului de la Berlin se modifică art. 7 privitor la acordarea drepturilor politice evreilor, pentru a-l pune în acord cu art. 44 al acestui tratat, iar la 8 iun. 1884, în urma proclamării României ca regat se modifică mai multe texte privitoare la capul statului, la întinderea teritorială a țării, la regimul presei, la sistemul electoral și pământurile rurale8.

Deși perioada de care ne ocupăm cuprinde 34 de ani, în domeniul justiției nu se produc mari transformări. Se mențin codurile de legi elaborate în timpul lui Cuza cu mici modificări și se introduce un nou cod comercial. Ramura care cunoaște cele mai mari fluctuații este organizarea judecătorească.

În luna iunie 1866, mai mulți deputați propun ca "până la statornicirea căilor ferate reședința Curții de Casație să fie la Iași"9. Proiectul de lege pentru mutarea Curții este trimis spre deliberarea Camerei legiuitoare. La 3 iulie 1866 Consiliul de Miniștri hotărăște ca "pe fiecare an și pentru 10 ani câte 1 milion de lei destinat îmbunătățirii orașului Iași". În proiect se arăta că