Sistemul Juridic In a Ii a Jumatate a Secolului al Xix Lea In Romania

=== GABI1~1 ===

CAPITOLUL I:

UN PRIM PAS AL JUSTIȚIEI MODERNE, ÎNFIINȚAREA CURȚII DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Justiția poate fi privită sub două aspecte: ca sistem al organelor judecătorești și ca activitate desfășurată de aceste organe. Instituirea unui control menit să satisfacă interesele justițiabililor presupune atribuirea lui unor organe separate de puterea executivă, organe având o poziție suficient de consolidată, fără amestec, indiferent de partea cui ar interveni. În situația în care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea a organizat modul de apărare și valorificare a acestora, pentru a fi soluționate conflictele ce apar, de către instituții juridice specializate. Așadar, sarcina de a face dreptate, de a înfăptui justiția, revine unor organe special constituite în acest sens. Dar până a se ajunge la o astfel de independență a justiției a fost nevoie de timp și de o legislație care să-i reglementeze activitatea.

La începutul sec. al XIX-lea justiția se înfăptuia conform Codului lui Caragea, promulgat în Muntenia la 1818 și Codului Calimach, promulgat în Moldova la 1831, rămase în vigoare până la 1 decembrie 1865. Ele conțineau dispoziții cu privire la judecățile civile și penale, procedura de urmat în fața instanțelor, recuzarea judecătorilor, etc.

În anul 1832, Principatelor Române, puse sub protectoratul rusesc, li s-a impus Regulamentul Organic, ce conținea dispozițiuni de drept public și privat, cu privire la organizarea internă a celor două țări, completându-se în același timp lacunele cuprinse în legiuirea Caragea și Calimach. Prin Regulamentul Organic se dădea o importanță deosebită organizării judecătorești. Aceasta pentru prima dată primea o ierarhie "cu competențe după natura litigiilor și valoarea lor bănească și se încerca să se facă o selecție mai riguroasă a celor ce se ocupau cu împărțirea dreptății". Regulamentul Organic a conceput organizarea de stat pe baza principiului separării puterilor. Puterea legislativă era încredințată unei Adunări obștești, iar domnul, ales pe viață dintre marii boieri, era șeful puterii executive. El participa împreună cu adunarea la întocmirea legilor, numea și revoca miniștrii și funcționarii publici. Puterea judecătorească era încredințată tribunalelor independente, atât de puterea legiuitoare, cât și de cea executivă.

Potrivit principiului regulamentar al separării funcțiilor în stat, activitatea judiciară a fost organizată separat de cea administrativă, instanțele judecătorești fiind constituite în mod ierarhic și specializate pe domenii de competențe. În ceea ce privește magistrații, regulamentul nu a stabilit inamovibilitatea lor, dar a arătat-o ca un deziderat care s-ar fi putut realiza după 10 ani de la punerea lor în aplicare. Regulamentele dispuneau numirea judecătorilor pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă 3 ani, dacă dovedesc capacitate si competență în funcție.

Prin dispozițiile regulamentelor s-au alcătuit următoarele organe de judecată cu competență generală: 1. Trbunalele de întâia instanță de la ținuturi (art. 280 R.O. Moldova), numite judecătorii de județ în Țara Românească (art. 213 și 243) aceste instanțe erau compuse dintr-un președinte și 2 judecători, având competență generală ca instanțe de drept comun. Când judecau pricini comerciale, judecătoriile de județ și de ținut se completau cu 2 judecători aleși dintre comercianți; 2. Divanurile judecătorești, cu o secție civilă și una criminală, care funcționau în Țara Românească la București și Craiova, ca instanțe de apel, judecând apelurile făcute contra hotărârilor date de tribunalele județene. În Moldova ca instanță de apel era un singur Divan judecătoresc la Iași numit Divan de apelație; 3.Înaltul Divan ca instanță supremă, care funcționa la București și Iași, compus dintr-un președinte și 6 membri numiți de domn. Această instanță judeca apelurile făcute contra hotărârilor divanurilor judecătorești și a judecătoriilor de comerț (art. 319 Țara Românească, art. 302 Moldova).

Așadar, Divanul pe vremuri instanța judecătorească supremă, care uneori judeca și fără domn, devine prin Regulamentul Organic al Țării Românești, Înaltul Divan, apoi Înalta Curte, iar în Moldova rămâne Divanul Domnesc, care devine mai apoi Curte Princiară. Tot în epoca regulamentară a luat ființă în Muntenia și Înalta Curte de Revizie, care era o a patra instanță, un al patrulea grad de jurisdicție, având o existență de numai câțiva ani. A mai existat în Țara Românească un Sfat consultativ, de câțiva ani, iar în Moldova instituția Pravilistului oficial, Nomofilax, tot ca organe superioare de justiție. Atribuțiile acestora vor fi preluate de Curtea de Casație și Justiție. Deși Regulamentele Organice au fost elaborate sub controlul și cu acordul Rusiei, acestea au introdus norme cu caracter constituțional marcând începutul modernizării instituțiilor noastre politice și de apropiere între acestea, în vederea viitoarei uniri.

Cea dintâi propunere de a se înființa o instanță de casare figurează în proiectul de constituție de la 1822 al boierimii secundare, așa-zișilor "cărvunari" din Moldova. În art. 33 se spunea "Divanul întâi să nu poată strica actul judecății făcute în judecătoria aceea de unde a pășit apelația către dânsul, ci numai să cerceteze pricina după cursul actului… și dacă va găsi vreo greșeală, sau vreo urmare de nedreptate să întoarcă înapoi actul la judecătoria de unde l-a primit, întovărășit cu porunca arătătoare și greșeala sau pricina găsită și îndatoritoare ca să prefacă actul și să îndepărteze greșeala".

O altă cerere de a se înființa o Curte de Casație se găsește în proiectul de constituție al lui M. Kogălniceanu de la 1848. În art. 71 se spunea că "o Curte de Casație se va statornici, spre revizuirea formelor păzite de instanțele de jos". Dacă la 1857, Divanul ad-hoc al Moldovei n-a cerut decât deplina neatârnare a puterii judecătorești de puterea administrativă, totuși în discuțiile ce au dus la această formulă, s-a recunoscut între altele și nevoia înființării unei Curți de Casație.

La Conferința de la Paris din 1856, hotărându-se autonomia și organizarea Principatelor Române, s-a dispus ca o comisie formată din câte un delegat al Franței, Prusiei, Austriei, Angliei, Rusiei, Sardiniei și Turciei, să se informeze asupra stării lucrurilor din Muntenia și Moldova și să redacteze proiectul de revizuire a legilor și statutelor, pentru a se da o deplină libertate cultului, legislației, comerțului. Comisia, luând în discuție dezideratele divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova, propune cu privire la organizarea justiției independența ramurei judecătorești față de cea administrativă și inamovibilitatea judecătorilor. Comisia europeană propune în raportul către Conferința de la Paris, la capitolul III să se organizeze autoritatea judecătorească în Muntenia și Moldova astfel: Fiecare județ trebuia să aibă câte un tribunal cu competență civilă, comercială și penală, compus dintr-un președinte, 2 judecători, un procuror și un supleant, numiți dintre boierii de clasa a II-a; Curțile de apel să fie alcătuite dintr-un președinte și 5 membri, numiți dintre boierii de clasa I; completa separare a puterii judecătorești de cea executivă prin fixarea atribuțiilor celei dintâi; organizarea instituției actelor de notariat, cu autenticitate și putere executorie; organizarea corpurilor avocaților. Dezideratele comisiei, susținute cu căldură de reprezentații Franței au fost în parte acceptate de membrii Conferinței de la Paris. Prin art. 34-41 ale Convenției încheiate în 1858, s-a admis înființarea unei Înalte Curți de Casație și Justiție, comună ambelor țări, cu sediul la Focșani. Această Curte reprezenta unul dintre cele 3 organe comune Principatelor, pe lângă Comisia Centrală și armată.

Convenția de la Paris a prevăzut în art. 38 înființarea unei Înalte curți judecătorești și de casație, comună ambelor principate, cu sediul la Focșani. Se prevedea întocmirea ei printr-o lege specială în care să fie inclusă și inamovibilitatea membrilor ei, respectându-se principiile prevăzute în Convenție.

Noul domn Cuza, invitase Comisia Centrală să întocmească un proiect de lege pentru înființarea unei Curți de Casație. Aceasta, deși se afla în întârziere și-a îndeplinit misiunea. Lucrarea a început, curând după alegerea lui Cuza dar n-a fost gata din cauza divergenței de păreri din sânul comisiei decât în martie 1866. Necesitatea înființării Curții de Casație era recunoscută de toți oamenii politici ai vremii și acest lucru este foarte bine arătat prin cuvintele lui Constantin Bosianu: "Uniformitatea jurisprudenței bazată pe spiritul legii și regularitatea procedurii sunt scopul esențial al Curții de Casație. Ideea înființării Curții de Casație este o consecință a unității de legislație, fără un tribunal înalt care prin autoritatea și luminile sale să recheme neîncetat jurisprudența la spiritul legii, unitatea de legislație ar fi iluzorie, alături de legea pozitivă s-ar naște în jurisprudența tribunalelor o nouă lege, străină principiilor legislației scrise, norma ce reglementează interesele private ale cetățenilor ar fi variată ți incertă". Marele om politic M. Kogălniceanu spunea despre Curtea de Casație că este "tot așa de mare necesitate ca și Unirea, cel puțin în momentele actuale".

După alcătuirea proiectului de către Comisia Centrală, acesta a fost trimis Adunării Legislative din București, unde a ajuns în mai 1860. O comisie ad-hoc avându-l pe A. Filipescu președinte și raportor pe C. Bosianu, Decanul facultății de drept, trebuia să studieze proiectul. Acesta a fost pus pe ordinea de zi în ședința din 17 iunie, dar recunoscându-i-se importanța legiuitorii au hotărât ca discuțiile să înceapă în următoarea ședință și "să i se consacre pe fiecare săptămână câte trei seri".

Raportorul C. Bosianu arată că "în cercetarea proiectului de casație (comisia), n-a cătat a face decât acele îndreptări ce au socotit că nu se pot trece cu vederea; lucrarea ei vă roagă a fi judecată cu indulgență considerându-se gravitatea subiectului, ce ați binevoit a-i încredința și scurtul timp ce celelalte lucrări ale Adunării a permis membrilor Comisiei a da la cercetarea proiectului ce vi se înfățișează". Sistemul de elaborare al legilor îngreuna destul de mult bunul mers al lucrurilor. Acest proiect trebuia supus deliberării Adunărilor din fiecare țară. Dacă proiectul era aprobat fără modificări putea fi promulgat, iar dacă i se aduceau modificări trebuia

înapoiat Comisiei și retrimis Adunărilor, care nu puteau decât să-l aprobe sau să-l respingă în totalitate. Acest lucru dă ocazia pentru mai multe dezbateri al căror obiect este modul în care trebuia să se lucreze pentru a se ajunge la un rezultat cât mai apropiat asupra diferitelor amendamente propuse în cele două adunări, aduse proiectului original. G. Costaforu propune să se întrebuințeze o procedură specială de lucru care să înlăture această dificultate. Se propunea ca Adunarea din București să comunice celei din Moldova articolele votate în fiecare ședință "asemenea se va invita și Camera de acolo ca să urmeze". Se propunea ca la sfârșitul dezbaterilor amendamentele ce se vor lua într-una din Camere să fie acceptate sau respinse în cealaltă Cameră. "Aceasta să se comunice la biroul Camerei de la Iași, ca să urmeze și acolo întocmai, spre a se putea înțelege, de a vota cu același proiect". Această propunere supusă la vot, este acceptată în unanimitate în Adunarea din București, în schimb declanșează o serie de discuții contradictorii în cea din Moldova.

Raportorul Teodor Veisa, jurist de seamă, ia primul cuvântul și spune că deși în lucrările celor două Adunări trebuie să urmeze cât se poate mai multă înțelegere, totuși vede neputința de a se conforma cu invitația Camerei din București. Grigore Sturdza își explica nelămurirea în privința propunerii muntene, deoarece Camera din București votase deja mai multe articole. El considera că Adunarea din Iași trebuie să-și rostească liber opinia și să lase Comisiei Centrale sarcina de a ajunge la un numitor comun. Anastase Panu care luptase așa de mult pentru Unire, consideră că unificarea legislației ambelor țări este o condiție a existenței noastre politice. "Toate mijloacele trebuiesc căutate pentru a putea ajunge la acest sfârșit", dar nici el nu

susține propunerea munteană, propunând totuși o întâlnire a celor două Camere "măcar pentru oara aceasta". În aceeași direcție, minoritatea propune ca Adunarea Moldovei să se mute provizoriu la București, spre a îndeplini acest scop de interes comun. După mai multe discuții Gr. Sturdza propune o soluție de compromis, să se țină seama de amendamentele propuse la București, când se discută proiectul Comisiei. Adunarea a primit propunerea și s-a trecut la citirea proiectului.

În Adunarea munteană raportorul C. Bosianu arată că proiectul Curții de Casație n-are ca scop să organizeze a treia treaptă judecătorească, ci că "scopul principal al Curții de Casație este de a priveghea ca legea să fie observată în litera și spiritul ei", și că aceasta reprezintă "cel mai înalt tribunal politic, chemat ca prin justiție să facă a se respecta instituțiile noastre constituționale".

Ambele adunări pun în discuție proiectul care era împărțit în 4 titluri, fiecare în mai multe capitole și capitolele în mai multe secții. Primul articol al acestui proiect, mulțumește atât Adunarea din București cât și pe cea din Iași. Adoptarea lui fără nici o modificare este ușor de explicat deoarece cel puțin în teren juridic, acest articol consacra Unirea. Cele două țări formau un singur stat, întreg, unitar, de aici expresia "pentru întregul Stat al Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească". În articolul 2 va fi reluată această expresie, dar acesta va da ocazia unor numeroase discuții. Curtea de Casație avea jurisdicție asupra tuturor tribunalelor și curților așa cum prevedea Convenția de la Paris, discuțiile fiind provocate cu privire la tribunalele bisericești. În Adunarea din București, deși Episcopul Argeșului se opusese, proiectul Comisiei ad-hoc fusese admis. Comisia Centrală propunea să fie supuse casației hotărârile acestor tribunale, numai când erau atacate cu recurs pentru de exces de putere și incompetență. Comisia din București a găsit că nu este rațional să fie scoase de sub controlul Casației hotărârile tribunalelor bisericești nici în chestiuni civile ca în materie de căsătorie care, explică raportorul, "deși este binecuvântată de biserică este tot un contract civil".

Discuții aprinse au avut loc și în Adunarea de la Iași deoarece, deși căsătoria este un sacrament, nu poate nici ea, nici divorțul, să fie scoase de sub jurisdicția casației. T. Veisa și M. Kogălniceanu combat articolul din proiectul Comisiei Centrale. În special, M. Kogălniceanu vorbind de căsătorie îi recunoaște caracterul de sacrament "dar căsătoria deși binecuvântată de cer este făcută pentru pământ, în cer nu se căsătorește nimeni". Prin urmare căsătoria ale cărei efecte sunt eminent civile, trebuie să depindă și de legile civile.

După proiectul Comisiei Centrale, Curtea de Casație era împărțită în 2 secțiuni: civilă și criminală, această formulă fiind preluată din sistemul belgian. Comisia ad-hoc din București a propus împărțirea ei în 3 secțiuni ca în Franța: secțiile reclamațiunilor, civilă și criminală. Și Comisia Centrală admitea sistemul cercetării anterioare al recursurilor, al reclamațiunilor, ca în Franța, dar propunea ca acesta să se facă tot în secția civilă. Comisia ad-hoc a socotit că nu este bun acest sistem, deoarece judecătorul și-a format deja o părere asupra cazului, când a admis o reclamație. C. Bosianu considera că "metodul Belgiei" avea serioase inconveniente.

O discuție interesantă este declanșată de numărul membrilor care făceau parte din Curtea de Casație. În proiectul Comisiei Centrale se propuneau câte 7 membri pentru fiecare secție. Comisia Camerei propunea 7

membri în plus pentru secția reclamațiunilor. Ministrul de Justiție V. Boerescu considera că numărul membrilor ar fi prea mare și recunoscând utilitatea doar a 2 secții din cele trei, roagă ca numărul să fie redus "pentru că aduce mari cheltuieli". C. Bosianu este de părere că numărul nu este nicidecum prea mare "având în vedere că Curtea de Casație stă în culmea organismului judiciar". V. Boerescu nu renunță la ideea sa și explică că pe lângă motivele economice este greu de găsit atâtea persoane "pentru un post așa de înalt ca acela de membru al Curții de Casație", propunând 5 membri la secția reclamațiunilor și câte 7 la celelalte 2. Considerând că nu-i este recunoscută însemnătatea pe care o are această a treia secție, C. Bosianu arată că "un legiuitor trebuie să caute garanții mai materiale și acestea nu le poate găsi decât ridicând numărul membrilor, comparativ cu înălțimea instanțelor". În sprijinul afirmațiilor sale vine și depoziția lui G. Costaforu "dacă numărul ei se reduce la 5, atunci majoritatea se compune din trei și nu e cuviincios ca același număr de membri ce condamnă pe un om într-o Curte

de apel, să-l respingă și în Curtea de Casație". V. Boerescu a propus un amendament în sensul susținerilor sale, dar a fost respins, iar Adunarea a primit propunerea comisiei sale, ca fiecare secțiune să aibă 7 membri care împreună cu președinții și primul-președinte să ajungă la numărul de 25 de membri.

În ceea ce privește Adunarea de la Iași, aceasta a adoptat textul Comisiei Centrale fără discuții și modificări până la art. 17.

Comisia Centrală propunea pentru alcătuirea secțiilor, ca la începutul fiecărui an să se schimbe toți membrii și ca președinții să treacă de la o secție la alta, neexistând decât 2 secții. Comisia ad-hoc a propus numai o schimbare parțială, câte 4 membri din fiecare secțiune, desemnați prin tragere la sorți să fie înlocuiți. Acest lucru se propunea pentru a evita întârzierea lucrărilor, deoarece în proiectul inițial prin schimbarea totală, se ocupau de lucrări judecători care nu le cunoșteau. Textele care făceau referire la competența secțiunilor au suferit puține modificări. Hotărârile Curții de Casație trebuiau dictate de președinte și redactate de grefier.

În proiectul Comisiei Centrale se specifica că "pe lângă Curtea de Casație să fie un minister public care reprezenta societatea în dezbaterile judecătorești, avocat al societății el este obligat a lua cuvântul și a apăra legea când va vedea că este încălcată de instituțiile judecătorești". Această dispoziție a fost suprimată de comisia ad-hoc pentru că "acești magistrați înfățișează societatea, iar nu Guvernul, puterea executivă".

Se mai prevedea că procurorii vor lua cuvântul în mod obligatoriu, ori de câte ori sunt în discuție interesele nevârsticilor, și interesele Statului sau ale altor așezăminte publice, iar în alte cazuri sunt liberi să hotărască intervenția. Comisia a fost de părere că procurorul trebuie să intervină în toate afacerile, fiindcă în toate este un interes principal mai presus de interesele private: observarea legii. Intră în misiunea Ministerului Public, ca mandatar al societății, să fie rechematorul tribunalelor la observarea legii "în special Curtea de Casație este creată mai mult în interesul legii, decât al persoanelor private".

În Adunare s-au citit și textele corespunzătoare din proiectul alcătuit în Adunarea de la Iași, dar acestea au fost respinse. Despre unul din acele texte se spunea că nu a fost adoptat fiindcă "termenii ce întrebuințează nu sunt aceia cu care trebuie să se servească un legiuitor". Un alt articol fusese respins pentru că se considera că un legiuitor nu trebuie să-și motiveze legea, nu trebuie să cuprindă motivări în text.

Capitolul IV al legii se ocupă de orânduiri la Curtea de Casație. În proiectul Comisiei Centrale, art. 17-22 se ocupau de admisibilitatea membrilor Curții de Casație, ai Ministerului Public și funcționarilor Cancelariei. C. Bosianu explică principiile pe care s-a bazat Comisia Centrală: capacitatea, stagiul și ierarhia. Comisia ad-hoc nu a fost de acord cu articolele din proiect, admițând doar capacitatea și stagiul și a propus ca art. 17-19 să fie incluse într-unul singur. Comisia Camerei și-a motivat propunerea prin faptul că personalul Curții "care este pus în culmea puterii judecătorești, trebuie să fie compus astfel încât să facă o autoritate prin luminile și experiența sa" și că "aceste 2 condiții sunt independente de ierarhie care n-a fost făcută totdeauna, nici după merit, nici după anii de serviciu; că impunând condiția ierarhiei s-ar limita numărul persoanelor din care s-ar face o alegere luminată și cu aceasta s-ar împuțina șansele de avea cel puțin la Curtea de Casație, un număr de magistrați, demni prin luminile și experiența lor de a se numi apărători ai legii". Membrii Camerei adoptă propunerea Comisiei ad-hoc, fiind de acord că nu se vor găsi destule persoane care să îndeplinească condițiile din proiect.

În ceea ce privește numirile la Curtea de Casație, în proiectul Comisiei Centrale se propunea să fie făcute de Domn după 2 liste, ce îi vor fi prezentate de Adunările elective din cele două țări. Comisia ad-hoc a fost de părere ca aceste numiri să fie făcute, după oarecare reguli speciale, dar numai

de domn, în conformitate cu prevederile Convenției și că sistemul propus de

Comisia Centrală ataca prerogativele domnului.

Modul în care se făceau numirile la Curtea de Casație i-a preocupat și pe moldoveni. Raportorul T. Veisa propunea ca numirile să se facă după liste alcătuite de cele 2 adunări, urmând sistemul Belgiei. Motivul era să se asigure o cât mai mare importanță adunărilor, pentru ca acestea să fie tot mai necesare pentru nevoile obștești. T. Veisa și D. Ghica au fost de părere ca ar trebui să se ceară membrilor, diploma de doctor sau licențiat de la facultățile din țară sau străinătate și numai în lipsă să se numească alte persoane. Deoarece în proiectul Comisiei Centrale nu era prevăzută nici o dispoziție cu privire la intrarea în funcțiune a membrilor Curții de Casație, s-a propus ca aceștia să depună un jurământ: "Jur în numele lui Dumnezeu, a Patriei și a onoarei mele, că voi respecta Constituția și legile țării, că voi fi credincios Domnului stăpânitoriu și voi îndeplini cu sfințenie îndatoririle mele". În privința numirii membrilor la Curtea de Casație, Manolache Kostachi a propus ca acestea să fie făcute de puterea executivă, iar nu după liste ca la belgieni. C. Hurmuzachi arată deosebirile între diferitele sisteme europene și lăudând sistemul belgian, contrar părerii lui M. Kostachi, propune să fie luat drept model. Tot el propune modificarea dispozițiunilor atingătoare de numire a membrilor Curții de Casație și spune "că nimănuia nu i-a venit în minte să dea miniștrilor dreptul de a-și alege ei singuri pe judecătorii lor", și că dându-le acest drept "se sacrifică una din cele mai importante garanții ale nepărtinirii, iar responsabilitatea ministerială înscrisă în Convenție ar rămâne un sunet deșert, o literă moartă".

Gr. Studza nu era de acord ca art. 38 din Convenție să se aplice întregii organizări judecătorești. Art. 7 al Convenției prevedea ca Domnul să facă numirile magistraților judiciari. M. Kogălniceanu propune ca numai jumătate din membrii Curții de Casație să fie numiți de Domn, iar cealaltă jumătate de către Adunare. Această propunere ar fi fost o încălcare gravă a Convenției. Se propune de asemenea de către D. Cornea ca numirile să se facă totuși de Adunare, deoarece în art. 7 din Convenție se spunea că Domnul face numirile după o lege și deci acest articol n-ar interzice o implicare a Adunării în numirea membrilor. M. Kogălniceanu, care recunoscuse că nu cunoștea prevederile art. 7, recunoaște potrivit Convenției, dreptul Domnului de a face numirile și spune că legea după care s-ar face acestea ar ține de faptul că Domnul nu ar trebui să numească magistrați la Curțile de apel. El considera că magistrații trebuie să treacă prin anumite trepte: că nu poți să fii președinte la tribunal, până n-ai fost membru, consilier de curte până n-ai fost președinte iar la casație nu poți fi numit până n-ai fost președinte al unei curți de apel, și nu poți fi numit președinte la casație până n-ai fost membru. "Numai prin pășire treptată ne vom putea forma un corp de magistrați". Tot el cere Adunării să respecte dreptul Domnului ca și Domnul să respecte drepturile Adunării și ale fiecărui cetățean. În sprijinul afirmațiilor sale invocă faptul că și Adunarea din București a admis propunerea și că din acea adunare fac parte persoane care țin la garanțiile publice precum: I. Al. Filipescu, "om cu totul dotat la studiul dreptului", B. Catargiu și oameni care au făcut studii frumoase, doctori ai facultăților din Franța ca C. Bosianu și G. Costaforu, un fiu de principe, Știrbei, care au fost de părere că "nu se face o nedreptate dând Domnului dreptul de a numi membrii Curții de Casație". După numeroase discuții cu argumente pro și contra referitoare la art. 7 al Convenției, s-a supus în cele din urmă la vot amendamentul care propunea numirea pe bază de listă dar cum și acesta a fost respins, a rămas prevederea din proiect care fusese adoptată și în Camera munteană, ca Domnul să facă numirile.

Inamovibilitatea membrilor Înaltei Curți era consacrată prin Convenția de la Paris, nefixându-se nici o restricție în acest sens. Cu acest lucru au fost de acord ambele adunări, iar în cea munteană chiar s-a propus ca inamovibilitatea să se introducă cât mai curând și la membrii celorlalte tribunale.

Camera munteană și Comisia ad-hoc au adus foarte puține modificări capitolului V din proiectul inițial. În acest capitol se prevedea cine să prezideze secțiile unite sau separate în lipsa președinților lor, rândul membrilor în ședință, numărul judecătorilor minim pentru ca un proces să aibă loc și cu ce majoritate se va putea da o sentință. La secția întâi, care se referea la ținerea ședințelor, Comisia n-a adus nici o modificare iar Camera a schimbat "ședințele plenare în ședințe generale". Ambele au fost de acord că împlinirea numărului de judecători la o secție, în caz de boală, concediu sau alte împrejurări asemănătoare să se facă prin tragere la sorți. Este interesant cum legiuitorii au reușit să soluționeze cazul în care nu se putea întruni majoritatea de 5 judecători pentru a se putea lua o hotărâre. În acest caz, după proiect se chemau alți 3 membri trași la sorți din celelalte secțiuni și se judeca pricina din nou, iar dacă și de această dată nu se putea forma o majoritate, procesul se amâna cu o lună până la trei luni cel mult, și dacă nici în acest termen nu se puteau obține majoritatea, procesul se judeca în secțiile unite. Acest articol avea totuși o excepție pentru pricinile urgente care puteau fi judecate imediat. În Adunarea munteană a fost prezentat și amendamentul comisiei din Moldova prin care se propunea un termen de 3 luni pentru amânare. Se arăta că acest amendament nu prevedea inconvenientul lipsei de

majoritate, fiindcă adunarea moldoveană se ocupase doar de cazul când ar fi fost paritate în luarea unei decizii. Deputatul Gh. I. Florescu a propus o modificare a proiectului, în sensul că secțiile unite pot să judece ori de câte ori s-ar ivi această ipoteză, fără a mai fixa alt termen. C. Bosianu s-a opus arătând că un astfel de procedeu ar strica mersul și activitatea celorlalte secții. A fost adoptat textul din proiect.

Articolul care cuprindea referiri la judecarea în secțiuni unite, a trebuit să suporte și el modificări, deoarece numărul membrilor Curții crescuse prin constituirea și celei de-a treia secții. S-a modificat proiectul, prevăzându-se numărul de cel puțin 16 membri pentru a se putea ține ședința, iar o hotărâre nu se putea da decât cu un minim de 11 membri. Când era judecat un proces de toată curtea, majoritatea absolută era de ajuns.

Prin art. 32 al Comisiei Centrale și 28 al Comisiei ad-hoc se propunea scurtarea vacanței de Crăciun și fixarea vacanței de vară începând cu 15 august și terminându-se la sfârșitul lui septembrie. Adunarea este de acord cu această modificare, în schimb respinge propunerea moldoveană de a constitui secția de vacanțe cu 5 în loc de 7 membri. În ceea ce privește cererea de concediu a primului președinte, propunerea ca aceasta să fie înaintată ministrului justiției, este respinsă, adăugându-se amendamentul "cererea de concediu al primului președinte se va supune Domnului", căci, spunea C. Bosianu, "ar fi o greșeală a-l face să depindă de un ministru".

Titlul II al proiectului, intitulat "despre competență și procedură", include în el o dispoziție a Convenției care prevedea o dublă competență a Curții de Casație. Ea judeca atât în ipostaza de Curte de Casație cât și în cea de Curte de Justiție. Curtea de Casație judeca cererile de casație împotriva hotărârilor curților de apel, împotriva sentințelor tribunalelor, date cu desăvârșire după art. 50 din Condica Comercială. Cauzele principale ale casației erau "călcarea legii, neobservarea formelor esențiale de procedură sau prescrise sub pedeapsă de nulitate, excesul de putere sau lipsa de competență din partea vreunui tribunal sau unei curți". După părerea raportorului, exces de putere este atunci când un funcționar "care este investit cu o funcție în cele 2 puteri constitutive, judecătorească sau administrativă, face un act ce cade în domeniul altei puteri decât acea cu care este investit". Pentru a-și argumenta ideea, dă și un exemplu: "atunci când un administrator dă o sentință prin care reglementează interese private, comite un exces de putere pentru că intră în atributele puterii judecătorești. De asemenea un tribunal comite un exces de putere când ar hotărî într-un mod elementar, adică pe cale de dispoziții generale sau când ar face acte pe care numai puterea administrativă este în drept să le facă".

În ceea ce privește incompetența judecătorilor, C. Bosianu explică că acest lucru se produce atunci când un funcționar face un act, care nu intră în atributele altei puteri constitutive dar care trebuie făcut, după lege, de alt funcționar din aceeași ramură, sau când un tribunal judecă ceva din competența altui tribunal.

Capitolul al II-lea face referire la cererea de casație cu privire la modul, termenul, împărțirea proceselor pe secții, publicitatea proceselor. Dreptul de a face cerere de casație nu este lăsat numai particularilor deoarece și societatea este interesată ca legea să nu fie înlăturată prin interpretări arbitrale și ca puterea judecătorească să nu intervină în alte domenii care nu țin de ea cum ar fi domeniul legislativ sau administrativ. Astfel și procurorul poate ataca hotărârile definitive, date cu "călcarea de lege sau de procedură",

când părțile n-au cerut-o în termenul legal, dar "în acest caz, părțile nu vor profita pentru că față de ele hotărârea a rămas definitivă și a căpătat puterea unei tranzacții". S-a mai prevăzut ca toate actele prin care judecătorii au comis un exces de putere să poată fi atacate în casație de către procurori, după cererea ministrului justiției, indiferent dacă sunt sau nu definitive și fără a aștepta expirarea termenului, deoarece este în interesul societății să le rezolve fără amânare.

Curtea de Casație, precizează raportorul, nu judecă decât călcările de lege sau de procedură, dar niciodată procesul în fapt, acesta fiind trimis la altă instanță de același ordin. Există și cazuri speciale când această trimitere nu mai are loc. Comisia ad-hoc propunea suprimarea art. 40, prin care se dădea o definiție generală atribuțiilor Curții de Casație, "pentru că astfel de definiții dau o idee incompletă și prilej de discuții".

C. Bosianu a ținut să lămurească noțiunea siguranței publice, despre care spunea că a fost confundată de Comisia Centrală cu fapte polițienești, care atingeau ordinea publică. În soluționarea conflictelor Comisia a propus astfel: conflictele de jurisdicție dintre 2 curți să le rezolve casația, care le va judeca și pe cele ce apar între 2 tribunale ce aparțin de curți diferite, iar pe cele între tribunalele din circumscripția aceleiași curți să fie rezolvate de acea curte. Se arată că la Curtea de Casație trebuiau să ajungă doar hotărârile contradictorii date în mod definitiv, iar nu cele supuse apelului. S-a mai propus ca motiv de casare lipsa de publicitate a proceselor, pentru că publicitatea proceselor și darea sentințelor este un principiu constituțional. În proiectul Comisiei Centrale, la capitolul II, Comisia ad-hoc observă că se admite casarea, numai pentru lipsa formalităților pe care le recunoaște esențiale pentru validitatea actelor de procedură, dar trebuie adăugate și cele prescrise de lege "sub pedeapsa de nulitate".

În toate cazurile de violație, afară de exces de putere, procurorul nu poate ataca, decât sentințele definitive și numai după expirarea termenului acordat pentru recurs, și când este vorba de exces de putere, Ministerul Public, cu învoirea ministrului de justiție, poate ataca orice act judecătoresc, chiar sentințe nedefinitive, și înaintea expirării termenului de apel.

Cu privire la atribuțiile Înaltei Curți de Justiție, s-au păstrat cele din proiectul Comisiei Centrale.

În discuțiile ce au urmat, pe baza art. 61 din proiectul Comisiei ad-hoc, s-a luat în considerare propunerile din Moldova. C. Tell propunea ca procesele pentru delicte politice să fie întotdeauna publice, iar pentru cele de presă "spre a se putea judeca în secret se cere unanimitatea judecătorilor", dar acest lucru a fost respins de Adunare. Este citit amendamentul adus de C. Bosianu prin care se arată că "delictele sau crimele politice se vor judeca totdeauna, fără excepție, cu publicitate", cu excepția cazurilor când trei sferturi din completul curții va declara că procesul vatămă bunele moravuri și procesul va fi secret.

După mai multe amendamente propuse la titlul IV, se votează amendamentul propus de D.G. Crețeanu care arată că membrii Curții de Casație care vor lipsi fără o motivație întemeiată mai mult de 5 ori într-o lună sau de 20 de ori într-un semestru, vor fi considerați demisionați.

În ceea ce privește procedura de urmat după casare, proiectului inițial i-au fost aduse modificări esențiale. În proiect se prevedea ca, după casare, procesul să fie trimis la altă curte sau tribunal și "instanța de trimitere este datoare să se conformeze deciziei casației". Comisia ad-hoc nu a fost de acord cu acest sistem deoarece considera că nu este necesar să se sacrifice libertatea judecătorului în interpretarea legilor și că Înalta Curte nu trebuie să se transforme în putere legiuitoare și prin urmare a propus ca "deciziile casației sunt obligatorii pentru instanța de trimitere numai după o a doua casare pronunțată de secțiile unite". În schimb, Curtea era obligată să comunice Ministerului Justiției hotărârea controversată spre a se da o interpretare legislativă. Asupra acestui lucru, Adunarea din Moldova propusese ca după cea de a doua casare să se suspende judecarea procesului până la interpretarea legislativă.

În Adunarea Țării Românești, s-a pus problema dacă hotărârile Înaltei Curți mai pot fi supuse recursului în casație. În proiectul Comisiei Centrale acest lucru era posibil. După aprinse discuții între C. Bosianu și Gh. Costaforu, se propune suprimarea art. 91, 99 și 100 din proiect, întrucât "trimiterea hotărârilor pentru a fi revăzute din nou de casație, ar însemna să se violeze principiul neretroactivității legilor, precum și drepturile părților, dobândite după legile existente". Comisia Centrală mai propusese, ca după înființarea Curții de Casație, să continue a funcționa Înalta Curte, până se vor soluționa procesele deja existente. Comisia ad-hoc a fost împotriva acestei propuneri deoarece s-ar mări cheltuielile bugetare și s-ar face o derogare de la principiul că organizarea judecătorească este de ordine publică. Se menționează că Adunarea din Moldova are aceeași părere cu cea a Comisiei Centrale, dar până la urmă se votează propunerea Comisiei ad-hoc.

Adunarea din București nu a discutat statul de salarii al Curții de Casație care trebuia să facă parte integrantă din lege, deoarece C. Bosianu arăta că statul se compune din 2 elemente, personalul, care se discutase deja

și retribuțiile, propunând să se aștepte modificările din Moldova, ca cel puțin aici să primească aceleași amendamente.

Dar iată cum s-a ajuns la forma finală a statului prevăzută în lege. Un grup minoritar compus din: St. Catargiu, A. Danu, G. Cuciureanu, D. Cosma, L. Cantacuzino, C. Negruzzi, L. Catargiu, a propus să se fixeze salarii ca în Belgia, și făcându-se transformările cuvenite s-a ajuns la un salariu lunar de 3500 lei pentru Primul președinte, 3000 lei pentru președinți, 2500 lei pentru membri, 3000 lei pentru procuror. Majoritatea, a propus salarii mai mari, motivând acest lucru prin cheltuielile mari pe care le vor avea aceștia, în ceea ce privește traiul din orașul în care va fi scaunul Curții de Casație, și cheltuielile mari pe care membrii le vor avea cu mutarea în acel oraș precum și din dorința "de a da judecătorilor acestei Curți Supreme mijloacele trebuitoare, spre a putea avea o viață onestă și a putea îndeplini cu sfințenie marile lor îndatoriri, fără a avea recurs la alt aur străin decât acel al fiscului, asigurat prin leafă". În al doilea rând se considera "că funcționarii neplătiți nicicum sau plătiți rău, costisesc totdeauna pe public mai mult decât funcționarii bine plătiți". Salariile propuse de minoritate sunt respinse ca nefiind îndestulătoare și neputând acoperi cheltuielile obligatorii pe care membrii trebuiau să le facă. Se motiva acest lucru și prin faptul că membrii Comisiei Centrale erau retribuiți cu 5000 lei pe lună "și nu pot avea mai deosebite necesități materiale decât membrii Casației, cu care se găsesc în aceeași poziție și importanță". S-a propus un nou stat în care primul președinte avea un salariu de 4300 lei lunar, președinții 4000 lei, membrii 3700 lei, procurorul 4000 lei, primul grefier 1500 lei pe lună. Această propunere a fost admisă și a fost trecută în textul legii. De notat, că miniștrii aveau un salariu de 2500 lei lunar și "din această diferență trebuie să vedem, cum prețuiau Curtea de Casație, cei ce legiferau întemeierea acestei instituții".

Cu acest articol, proiectul Comisiei Centrale a trecut prin dezbaterile celor 2 Adunări legislative din Țara Românească și Moldova.

În Convenția de la Paris, se prevedea că cele 2 texte, moldovean și muntean cu amendamentele aferente, să fie trimise Comisiei Centrale, care avea să hotărască un proiect definitiv, iar acest din urmă text, Adunările nu mai aveau voie decât să-l adopte sau să-l respingă în totalitate. Pericolul ca legea să nu ia ființă era foarte mare, deoarece cele 2 Camere nu aduseseră aceleași modificări textului inițial. Problema putea fi reluată, dar acest lucru ar fi întârziat foarte mult apariția legii. În această situație Adunarea din București face un gest hotărâtor pentru ca această lege să fie adoptată. Ea însărcinează Comisia ad-hoc să studieze amendamentele introduse de adunarea moldoveană. Când cercetarea a fost terminată, legea a fost adusă din nou pe ordinea zilei în ședința din 19 iulie "pentru această Adunare, votul ei asupra legii de la 30 iunie, nu era definitiv, ci subordonat hotărârilor din Moldova". Proiectul cu modificările aduse în Moldova este supus la vot și primit în unanimitate. Textul votat în întregime de ambele Adunări, potrivit art. 36 alin. 2 din Convenție, trebuia primit de către Comisia Centrală fără a i se aduce modificări, ceea ce Comisia Centrală a făcut.

Cu toate că cele două adunări dăduseră de înțeles că se grăbesc, în cea ce privește înființarea Curții de Casație, totuși până la instalarea Curții, mai avem de așteptat. O dificultate s-a ivit în fixarea locului de reședință, deoarece deși prin Convenție era stabilit orașul Focșani. Dorința românilor de a statornici Unirea, dicta ca sediu al Curții de Casație, una din cele 2 capitale. Când s-a văzut la începutul anului, că realizarea acestei dorințe întârzie s-a procedat mai departe pentru a fi finalizată legea. Legea va fi sancționată și promulgată prin decretul domnesc nr. 1 de la 12 ian. 1861, dat de domn la Iași și publicat în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 29 ian. și în Monitorul Oficial al Țării Românești nr. 18 din 24 ian. 1861. El este semnat de cei 2 președinți de Consiliu: Manolache Kostaki al Țării Românești și Mihail Kogălniceanu al Moldovei, ambii moldoveni.

Înființarea Înaltei Curți întârzie, mai bine de un an. S-a spus că domnul Cuza chiar s-ar fi opus când primul său ministru din Țara Românească, Barbu Catargiu i-ar fi cerut grăbirea instalării Curții în 1861. Este sigur că acest lucru s-a întâmplat din dorința domnului ca Înalta Curte să funcționeze într-un stat unitar. Cuza se plângea de neajunsurile "constituției hibride, pe care trebuia să-și întemeieze guvernarea". Urmând instrucțiunile domnului, ministrul afacerilor străine din Muntenia, credinciosul C. Negri, trebuia să arate Porții câte greutăți prezenta faptul de a avea sediul Comisiei Centrale departe de amândouă capitalele, într-un oraș în care mijloacele de confort obișnuite erau atât de reduse, încât chiar și găzduirea era greu de găsit. Din această cauză era aproape cu neputință ca bărbați destoinici să fie convinși a face parte din Comisie și cum viitoarea Curte de Casație urma să aibă sediul tot acolo, greutățile aveau să fie sporite. C. Negri trebuia să arate stăruitor Porții și ambasadorilor necesitatea de a schimba sediul acestor două instituții la București.

Până la înființarea Curții de Casație, continuau să funcționeze Înalta Curte și Curtea Princiară ca instanțe supreme de justiție, în cele 2 țări. În sfârșit în decembrie 1861, se hotărăște întrunirea celor 2 guverne și celor 2 Adunări la București, în Statul România. La 23 ian. 1862 se constituie primul guvern unitar iar la 24 ianuarie se proclamă solemn Unirea definitivă.

Într-un stat unitar, cu un singur guvern și o singură Adunare se cerea imperios înființarea Curții de Casație, a cărei lege fusese deja votată. În urma raportului ministrului de justiție C.N.Brăiloiu cu nr. 1508, la 11 feb. 1862, în virtutea legii, Cuza Vodă face numirile la Casație, prin decretul domnesc nr. 82. Tot în acea zi prin decretul nr. 83, domnul hotărăște instalarea Curții pentru ziua de 15 martie. Ministrul de justiție hotărâse ca recursurile să fie primite chiar de la 11 februarie. La 15 martie membrii Înaltei Curți în frunte cu primul președinte Vasile Sturdza depun jurământul în fața domnitorului Al.I. Cuza și a ministrului de justiție. Această dată este socotită începutul existenței Înaltei Curți de Justiție și Casație.

Importanța pe care o are această curte făcea destul de dificilă găsirea a 25 de persoane care să merite să ocupe aceste posturi. Primii membri ai Curții de Casație au fost numiți dintre personalitățile de seamă ale vremii, cu activitate consacrată în viața publică: V. Sturdza – prim președinte; președinți: C-tin Hurmuzachi, Gr. Racoviță, I. Slătineanu; membrii: Principele N. Șuțu, I. Alecu Filipescu, Alecu Catargiu (atunci președinte al Curții Princiare din Iași), N. Crețulescu, Iordache Beldiman, C-tin I. Cantacuzino (fost ministru la București), C-tin Sturdza (Bătrânul), Șt. Firichide, Anastase Panu, C-tin Bosianu, Lascăr Roset, Evghenie Predescu, I. Sturdza, Scarlat Fălcoianu, P. Manu, I. C-tin Filipescu, Șt. Silion, C-tin Donescu, D. Rosetti, Aristide Ghica, Principele Scarlat Grigore Ghica. Parchetul era format din: M. Kogălniceanu – procuror general; C-tin Zefcari, T. Veisa și Gh. I. Florescu – procuror de secție.

Probabil că unii dintre cei numiți nu fuseseră întrebați, deoarece unii dintre ei refuză posturile. Astfel până la 8 martie demisionaseră: N. Crețulescu, Anastase Panu, I. C. Cantacuzino, N. Șuțu, C. Bosianu, C. G. Filipescu, M. Kogălniceanu, I.G. Florescu. Anastase Panu își justifică demisia prin faptul că nu fusese întrebat în legătură cu numirea, considerând că "aceasta, Domnule, este un uz, este o datorie ce trebuie să împlinească un ministru". M. Kogălniceanu, după ce-i mulțumește ministrului justiției pentru onoarea care i-a făcut-o își motivează refuzul spunând că "funcțiunea de procuror general, fiind după lege necompatibilă cu mandatul de deputat", preferă să rămână pe băncile Adunării. Cu prilejul depunerii jurământului ministrul C. Brăiloiu, a ținut un frumos discurs arătând importanța pe care o are această curte "pe lângă însărcinarea de a da dreptate, Curtea de Casație are și aceea de a servi de călăuză tuturor judecătoriilor de toată treapta, de a fi o legătură între dânsele și a fixa noțiunile sănătoase de drept, stabilind o uniformitate în jurisprudența țării, trăgând aplicațiunea legii din detaliile cu care se poate încurca în dezbaterea intereselor private și locale, ca să o ducă la înălțimea principiilor generale și să devie în acest chip, temelia cea mai tare a instituțiilor sociale și politice".

Prin decretul domnesc de la 11 feb. 1862 și prin numirea membrilor ei Curtea de Casație și-a intrat în drepturi ca fiind instanța supremă de justiție. Curtea Princiară în virtutea art. 91 din legea Curții de Casație se desființează. Acest lucru este făcut cunoscut președintelui Curții Princiare prin depeșa nr. 1514, cu mențiunea că funcțiile de la această curte sunt desființate și că grefa și ceilalți servitori ai ei rămân în funcție până la întocmirea grefei definitive a Curții de Casație, acești funcționari continuând să-și primească salariile, iar ceilalți membri vor înceta a mai figura pe stat începând cu ziua de 11 feb. 1862.

Deși Curtea de Justiție și Casație ar fi trebuit să preia toate cazurile care erau în instanța la fostele curți supreme, președintele desființatei Curți Princiare se plângea că în cercetarea acestei curți se găseau cauze criminale precum și alte cauze urgente și cerea ca acestea să fie trimise spre soluționare Curții de Casație "acele pricini să se observe de dumneavoastră, spre a se face lucrare de procurori în cele criminale". Deoarece în sediul Curții Princiare se găseau o serie de coduri de legi, printr-o notă trimisă la 17 mar. 1862, președintele Curții Princiare cere ca acestea să fie trimise Curții de Casație și că pentru acest lucru va fi nevoie de suma de 700 de lei.

Nu era suficient, ca legea să fie cunoscută numai de cei care intrau în contact direct cu casația, ea trebuia mediatizată și în provincie. Pentru acest lucru tuturor președinților tribunalelor din țară, le-a fost trimis câte un exemplar din lege ca "după ce o veți citi completului tribunalului, ce prezidați în ședință publică și după ce veți face a se trece în condica respectivă, să o depuneți la Cancelaria tribunalului spre a o avea în vedere la trebuință". Președinții mai sunt rugați să vegheze la respectarea acestei legi, iar în baza art. 78 să se aplice normele de recuzare. Dar având în vedere că justiția nu era încă cel puțin în practică independentă de administrație, ministrul de interne cere "spre a se putea împărți tuturor autorităților administrative, dependente de acest minister, Legea Curții de Casație trebuie trimise 50 de exemplare din broșurile ca aceea ce-am avut onoarea de a primi", deoarece fără cerutele exemplare nu se poate promulga menționata lege prin autoritățile administrative, "căci nici timp, nici brațe destule" n-are acest minister ca să trimită în copii manuscrise această lege voluminoasă, pe la toate prefecturile și celelalte autorități administrative.

Toată lumea aștepta ziua de 15 martie fixată pentru instalarea Curții. Spre surpriza multora s-a ivit o dificultate chiar în ziua de 14 martie. Potrivit Convenției Curtea trebuia să aibă sediul la Focșani, dar se hotărâse ca aceasta să fie instalată la București. Acest lucru i-a nemulțumit pe moldoveni, care au prezentat Camerei prin intermediul lui Văsescu, o propunere semnată de 23 dintre cei 28 de deputați moldoveni, prin care se cere ca reședința Curții de Casație să fie la Iași. Ei propuneau ca acest lucru să fie temporar, până la instalarea liniei ferate, ca o compensație morală pentru pierderile acestui oraș, "căci astfel s-ar arunca sămânța dezbinării pe pământul Unirii". În aceeași zi se prezentase de către Guvern un proiect pentru deschiderea unor credite, între care unul de 60.000 lei pentru a plăti chiria unui local destinat Casației și mobilierul destinat acesteia. S-a propus discutarea proiectului moldovean, iar după multe discuții contradictorii acesta a fost respins. Împotriva lui au fost nu numai munteni, ci și moldoveni, printre care: Anastase Panu, M. Kogălniceanu, Gr. Sturdza, care au arătat că această propunere nu alină suferințele Iașilor, ci satisface numai anumite interese. Astfel, urma ca instalarea, să aibă loc a doua zi așa cum se hotărâse. Cum nu se găsise un local nou pentru Curtea de Casație, ea avea să funcționeze în localul Înaltei Curți, acum desființată.

Nu au trecut nici doi ani și Legea Curții de Casație a fost modificată. Din ordinul Domnului, la 5 august 1864, se înaintează Consiliului de Stat propunerea ministrului justiției N. Crețulescu, prin care se cere desființarea secției reclamațiilor, pentru a fi studiat de acesta. Jurnalul Consiliului de Miniștri, întocmit la 4 august 1864, sub președinția Domnitorului Cuza arată "puținul rezultat ce-au produs lucrările sale în timp de doi ani" și este de acord cu desființarea acestuia. În același timp, se constată că procedura prea complicată a legii ducea la o mare pierdere de timp, care ruina pe împricinați, iar prin desființarea secției reclamațiilor "oamenii nu mai erau nevoiți a alerga de două ori, de la marginile țării, ca să se înfățișeze pentru una și aceeași cauză, spre a vedea cum pierd la o secțiune, ceea ce câștigaseră la cealaltă". În propunere se specifica faptul că secția reclamațiilor trebuie suprimată pentru a se simplifica procedura pricinuitoare de strădanii zadarnice, rămânând Curtea de Casație precum este și în Belgia, compusă din două secțiuni: secțiunea civilă și secțiunea criminală.

Consiliul de Stat este de acord cu această propunere deoarece înlesnește calea și sfârșitul procesului și recomandă ca secția a doua civilă să adopte aceeași procedură ca secția a treia criminală, iar procesele prezente la secția reclamațiilor să fie trecute în cercetarea secției civile. În ceea ce privește personalul fostei secții trebuiau desființate: 1 post de președinte, 7 posturi de membri ai Curții, 1 post de procuror și personalul Cancelariei Grefei. Din Consiliul de Stat făceau parte: C. Bosianu, vicepreședinte iar membrii erau P. Poenaru, I. Voinescu, Al. Cretzescu, Gr. Bengescu, G. Apostoleanu, Papadopolul Calimachi și D. Bolintineanu. Interesant este că însuși C. Bosianu, consilier principal al Domnului în acea perioadă, care insistase pentru înființarea secției reclamațiilor, sprijină acum desființarea ei.

Prin Decretul Domnesc nr. 908, se suprimă prima secție și se cere trecerea lui în Buletinul legilor, iar ministrul N. Crețulescu este însărcinat cu supravegherea publicării. La 31 august 1864, Consiliul de Stat propune modificarea art. 20 – 22 din Legea Curții de Casație. Astfel se arată că o secțiune nu putea lucra și judeca fără un minim de 5 membri, nici o hotărâre nu se putea lua fără 4 voturi, iar când secțiunea judeca în complet de 8 era nevoie de 5 voturi.

Cu această organizare Curtea de Casație rămâne până la sfârșitul secolului, modificările aduse neschimbând în mod esențial structura acesteia.

Curtea de Casație înfăptuită în acest fel, a fost o temelie și mai puternică a Unirii. Deși în forma prevăzută în Convenție era menită să servească drept legătură între cele două state, la instalarea ei reprezenta instanța supremă a unui singur stat.

=== GABI2~1 ===

CAPITOLUL II:

FORMAREA SISTEMULUI JURIDIC MODERN ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA VODĂ

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă. Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept modern, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaltă legislație. Nu întâmplător, unii oameni politici conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Această viziune fatalistă, nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că s-au întâmpinat, unele dificultîți în aplicarea acestor coduri și în special a Codului civil, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de dezvoltare a noilor relații moderne, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât după câteva decenii s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementare juridică și conținutul ei.

În același timp opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învățământului juridic, al științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității și practicii judiciare.

După dubla alegere a lui Cuza, una dintre marile probleme ale Principatelor Unite a fost aceea a unificării legislației lor. În anul 1859, în Moldova și Țara Românească erau în vigoare pentru aceleași materii legi diferite. Astfel, pentru dreptul civil, în Țara Românească se aplica Legiuirea Caragea, iar în Moldova Codul Calimah. În ceea ce privește dreptul penal în Țara Românească fusese promulgat, în 1850, sub domnia lui Barbu Știrbei, un nou cod penal și de procedură penală după exemplul francez, în timp ce în Moldova rămăsese în vigoare o condică criminală din 1820 – 1826, inspirată din Legiuirea penală austriacă de la 1803.

Încă de la începutul domniei, Cuza Vodă s-a străduit să realizeze cât mai curând unificarea legislativă, așa încât pe întregul teritoriu al Principatelor Unite să fie aplicată aceeași lege. "El și-a dat seama că, atâta timp cât legile din Moldova vor fi diferite de acelea din Țara Românească, Unirea nu va fi desăvârșită și uneltirile separatiste vor fi încurajate de asemenea situații".

Astfel, au fost extinse în Moldova instituții care, în decursul vremii, își dovediseră utilitatea în Țara Românească. Legea de la 2 apr. 1862 a prevăzut să fie numiți "dincolo de Milcov" procurori la instanțele judecătorești, în aceleași condiții ca în Muntenia. La 23 iulie 1862 a fost desființată Curtea de Întărituri din Iași și tribunalele de întâia instanță au devenit competente, în circumscripția lor teritorială, pentru materiile care până atunci aparținuseră numai căderii acelei Curți, introducându-se, în această privință, peste Milcov rânduielile din Țara Românească. Prin Legea de la 10 dec. 1863, s-a hotărât să intre în vigoare, peste trei luni, pe întregul teritoriu al Principatelor Unite Codul de comerț al Țării Românești.

Pe lângă extinderea în Moldova a acestor legi, unificarea s-a realizat și prin elaborarea unor legi noi: Legea presei de 13 apr. 1862, Legea secularizării averilor mânăstirești de la 17 dec. 1863, Legea de la 13 feb. 1864 pentru înființarea Consiliului de Stat, Legea de la 27 mar. 1864 relativă la cimitire, Legea comunală de la 1 apr. 1864, Legea de la 2 apr. 1864 pentru înființarea consiliilor județene.

În realizarea marelui său proiect de a dota Principatele Unite cu instituții moderne, Cuza a acordat o atenție specială sistemului judecătoresc, pe care dorea să-l remodeleze în conformitate cu nevoile unui stat european.

Puterea judecătorească se exercita în numele Domnului, dar el nu mai judeca. În desfășurarea proceselor, el nu mai are nici un amestec. "Vremea nesfârșitelor apelații la Domnitor, ofiselor domnești și a circulărilor ministeriale cu putere obligatorie pentru rezolvarea judecăților, s-a dus". Puterea judecătorească era exercitată de magistrați, numiți de domn. În fruntea organizării judecătorești se înființa o Înaltă Curte judecătorească și de casație, una singură pentru amândouă Principatele.

În ceea ce privește codurile de legi, Cuza le-a anulat pe cele care erau în vigoare, elaborate la începutul secolului și a introdus coduri noi. Noul Cod civil, pe care l-a promulgat la 16 dec. 1864, era alcătuit după modelul Codului civil francez din 1804 și punea individul la baza legii, asigurându-i libertățile individuale, garantând tuturor cetățenilor egalitatea în fața legii și apărând propietatea privată. Codul de procedură civilă (21 sept. 1865) se baza pe Codul cantonului elvețian al Genevei din 1819, iar Codul penal (30 oct. 1864) și Codul de procedură penală (14 dec. 1864) au avut ca modele codurile franceze din 1810 și, respectiv, din 1808. Despre cum s-au înfăptuit aceste coduri de legi vom vorbi mai pe larg în acest capitol.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

Regulamentele Organice au introdus în Țara Românească și Moldova reglementări noi, în ceea ce privește organizarea judecătorească. Întregul sistem judecătoresc a fost supus unei reorganizări profunde de la nivel sătesc până la Divanul domnesc. Regulamentul Organic introduce principiul separării puterilor în stat "despărțirea puterilor cârmuitoare și judecătorească, fiind cunoscută că este neapărat de trebuință pentru buna rânduială în pricini de judecată și pentru paza dreptății particularilor, aceste două ramuri vor fi de acum înainte cu totul deosebite".

Acesta cuprindea, separat, prevederi referitoare, atât pentru Țara Românească, cât și pentru Moldova, la admisibilitatea în funcțiile judecătorești, la stabilitate, la incompatibilitate, la recuzare. Instanțele judecătorești erau în Țara Românească: judecătoriile de județ; divanurile judecătorești din București și Craiova; judecătoriile de comerț din București și Craiova; tribunalul de comerț de la Galați; judecătoria de poliție din București, iar în Moldova: tribunalele județelor; divanurile de apelație; tribunalul de poliție. Pentru ambele principate existau înalte divanuri de apelație, unul la București prezidat de marele ban, având 6 judecători și 2 supleanți, iar altul la Iași având ca președinte pe însuși domnitorul asistat de 6 judecători. Judecătorii erau numiți de domn pe termen de 3 ani și puteau fi menținuți în funcție "dacă se arătau vrednici și cu bună purtare". După 10 ani de la punerea în aplicare a regulamentelor, judecătorii puteau deveni inamovibili, cu avizul Adunării obștești și aprobarea domnitorului. Regulamentul Organic prevedea și numirea procurorilor "care vor priveghea a se păzi cu scumpătate pravila și regulamentele". Pentru a fi numiți în funcții se cerea o anumită vârstă: de 25 ani, pentru judecător de tribunal, 27 ani pentru divanuri, iar pentru postul de președinte 30 ani. Nimeni nu putea îndeplini funcția de judecător sau de procuror "de nu va avea vârsta, de nu va ști îndestul pravila pământului și de nu va jura mai întâi că va fi credincios pravilei și nu se va abate niciodată din calea dreptății". Acțiunea disciplinară contra judecătorilor se exercita de domn, prin marele logofăt.

Această organizare, justiția principatelor o va păstra până la Conferința de la Paris, când comisia care trebuia să redacteze proiectul de revizuire a legilor a adus modificări și acesteia. Astfel, comisia propune cu privire la organizarea justiției independența ramurei judecătorești față de cea administrativă și inamovibilitatea judecătorilor.

Comisia europeană ce-și fixase sediul la București, luând în considerare dezideratele divanurilor ad-hoc, propune în raportul către Conferința din Paris, la capitolul III, să se organizeze autoritatea judecătorească din cele 2 țări. În fiecare județ trebuia să existe câte un tribunal cu competență civilă, comercială și penală. La București urmau să se înființeze 4 tribunale, din care 2 civile, unul comercial și unul penal. Curțile de apel trebuiau să fie alcătuite dintr-un președinte și 5 membri, numiți dintre boierii de clasa I. La București urmau să fie 4 secțiuni, iar la Craiova 2 secțiuni.

Aceasta mai propunea: completa separare a puterii judecătorești de cea executivă, prin fixarea atribuțiunilor celei dintâi; selecționarea magistraților, după criterii obiective și fără a se ține cont de considerații de boierie; organizarea instituției actelor de notariat, cu autenticitate și putere executorie; organizarea penitenciarelor; organizarea corpului avocaților; desființarea privilegiului străinilor de a fi judecați de instanțele consulare.

Propunerile comisiei de la București, susținute cu căldură de reprezentanții Franței, au fost acceptate de membrii Conferinței din Paris. Prin art. 38 – 41, Convenția a admis să se înființeze o Înaltă Curte de Casație, comună ambelor țări cu sediul la Focșani. Competența Înaltei Curți era de a cenzura hotărârile pronunțate de Curțile de apel și tribunale, exercitând totodată și un drept de disciplină și jurisdicțiune prestată asupra membrilor ei. Ca Înaltă Curte de Justiție, ea urma să judece fără apel, urmăririle deschise de domn sau de către Adunare, contra miniștrilor. Membrii Înaltei Curți, trebuiau să fie inamovibili. Întrucât Convenția avea caracterul unei Constituții pentru Principate, inamovibilitatea acordată membrilor Curții de Casație, a fost considerată ca fiind de ordin constituțional.

În capitolul anterior am arătat cum s-a înființat Curtea de Casație, acum urmând a ne ocupa de celelalte instanțe de judecată.

Încă după deplina unire, la 23 iulie 1862 se dă o lege prin care se desființează Curtea de Întărituri din Iași și se înființează un al III-lea tribunal civil la Iași.

Pe lângă cele trei Curți de apel de la București, Iași, Craiova se va înființa o a IV-a Curte în orașul Focșani.

Prin Convenția de la Paris, se stabilise ca orașul Focșani să fie sediul Comisiei Centrale și sediul Curții de Justiție și Casație care urma să ia ființă. În acest oraș, aflat la granița dintre cele două principate, cu resurse materiale reduse și în care mijloacele de confort nu prea existau, iar distanța dintre el și cele două capitale era destul de mare, avea să se înființeze a IV-a Curte de apel din Principatele Unite. Aceasta poate ca o consolare a faptului că nu-și puteau îndeplini menirea istorică pe care Europa i-o dăduse. Comisia Centrală funcționase foarte puțin, dovedindu-și ineficiența a fost desființată, iar Curtea de Casație se instalase la București.

Legea pentru înființarea Curții de apel în orașul Focșani avea să apară în nr.2 al Monitorului Oficial din anul 1864. În urma raportului "Ministrului Nostru, Secretarul de Stat la Departamentul Justiției cu No.25794" se votase în Adunarea Generală a României, în ședința de la 13 dec. 1863, această Curte, compusă din o Secțiune, va avea sub jurisdicția sa teritorială Tribunalele județene Putna, Râmnicu – Sărat, Brăila, Covurului, Ismail și Tecuci. Această Curte va avea aceleași atribuții ca și Curtea de apel din Craiova. Legea s-a votat cu majoritatea de 76 de voturi contra 7.

Punerea în practică a acestei legi a creat numeroase probleme. Noua Curte înființată avea nevoie de un sediu precum și de alte bunuri pentru a-și putea desfășura activitatea. Din cele ce urmează se va vedea că era mult mai ușor de a se da o lege, decât a fi pusă în practică. Voi prezenta în cele ce urmează demersurile ce s-au făcut pentru ca această curte să existe în realitate. În acest scop Ministrul Justiției îl roagă pe Ministrul de Interne "a binevoi a da de urgență cererile necesarii Domnului Prefect al Districtului Putna să caute o casă și găsindu-o să intre în tratație cu proprietarul pentru prețul chiriei" care urma a se comunica Ministrului Justiției pentru ca acesta

să poată aproba încheierea contractului. Îl mai roagă totodată pe ministru să depună "toate silințele spre a găsi casa cu un preț cât se poate mai avantajos pentru fisc". Se mai cere să se țină și o licitație pentru facerea mobilierului prevăzut în lista anexată legii. Sau dacă se vor mai fi păstrat din mobilierul fostei comisii Centrale "atunci să se ia din acele mobile câte sunt trebuincioase pomenitei Curți". Ministrul de Interne în răspunsul său arată că l-a însărcinat pe Prefectul Județului Putna să caute un local pentru Curte, iar în ceea ce privește mobilierul el consideră că ar trebui să se adreseze Ministrului de Finanțe care dispune atât de mobilele desființatei Comisii Centrale cât și de mobilierul autorităților din Iași ce s-au strămutat în București. Cu această ocazie i se aduce la cunoștință că în Focșani se află Casele Domnului Dăscălescu, care au fost cumpărate de stat pentru autoritățile locale și că această casă este ocupată de Tribunal și Prefectură și îl sfătuiește pe Ministrul Justiției "a chibzui dacă Tribunalul nu s-ar putea strămuta în altă parte și Curtea Apelativă să se așeze în acest local". Casele ocupate de Tribunalul Putna și Prefectură se compun din 10 camere, dintre care 5 erau ocupate de tribunal. Președintele Curții apelative din Focșani vine cu propunerea de a se muta Prefectura cu chirie în altă parte, iar Curtea să ocupe etajul de sus și Tribunalul pe cel de jos al clădirii statului "ceea ce ar duce o mare înlesnire atât în interesul serviciului judiciar cât și în al împricinaților, aflându-se Curtea și Tribunalul la un loc".

În ceea ce privește mobilierul Curții, nici aici Președintele N. Dumitrescu nu a primit din partea Ministrului de Finanțe un răspuns foarte clar. Mobilierul nu putea fi trimis deoarece o parte a sa a fost adus în capitală pentru Cancelaria Consiliului de Miniștri și o parte a fost distribuită pe la diferite autorități care le-au solicitat, iar în ceea ce privește mobilele ce se află la Iași a cerut o listă pentru a le confrunta și după ceea ce știa ministrul "mobilele după cunoștința ce am fiind de lucsu prin transportul lor de la Iași la Focșani s-ar putea ruina", precum și costul transportului ar fi la fel cu cel al unui mobilier nou.

Prefectura Putna reușește să găsească spre închiriere casele Domnului Constandinu Stoienescu, care se compun din 6 camere, un salon și un antreu, cu suma de 1.500 lei.

Astfel, din 1864 pe lângă cele 3 Curți de apel de la București, Iași și Craiova, va funcționa și cea din Focșani. Acestea reprezintă a doua instanță judecătorească, după Curtea de Casație, iar atribuțiile lor precum și regulamentele acestora vor face obiectul unei alte legi din 1865, care privește întreaga organizare judecătorească.

Organizarea judecătorească a continuat a fi supusă modificărilor în anii 1864 -1865. Astfel, la 6 dec. 1864 a fost promulgată prima lege, prin care s-a reglementat admisibilitatea și înaintarea în magistratură. Condiția esențială pentru numirile în ierarhia judecătorească era cetățenia română și lipsa oricărei condamnări pentru vreo crimă sau vreun delict. Ca vârstă se cerea: 35 de ani pentru președinții de Curte, 30 de ani pentru membrii, procurorii și supleanții de Curte, 25 de ani pentru judecători, procurori și supleanți de tribunal. Pentru a încuraja pe tinerii cu studii universitare, legea prevedea că licențiații în drept, care solicitau locuri în magistratură, erau preferați chiar dacă le lipseau 3 ani din etatea cerută pentru admitere.

Încă din 3 feb. 1864 se trimisese președinților tribunalelor din țară, o circulară, prin care se interzicea profesorilor publici, retribuiți de stat și care erau și avocați, să pledeze în procese civile împotriva statului.

La 11 mar. 1865 se pune în discuție în Adunarea Electivă proiectul legii de organizare a justiției. D. Gusti, vicepreședintele Adunării Elective dă cuvântul lui C. Boerescu, care prezintă raportul comitetului delegaților asupra proiectului de lege pentru organizarea judecătorească. Chestiunea inamovibilității a declanșat numeroase discuții. C. Boerescu arată că acest lucru a fost acceptat de toți "nimeni nu s-a găsit în sânul comitetului, care să conteste avantajele inamovibilității, toți au recunoscut în unanimitate cât este de salutar acest principiu". Modul în care a fost introdus acest principiu a fost de fapt motivul discuției. Guvernul propusese ca membrii curților să devie inamovibili la un an după promulgarea legii, iar cei ai tribunalelor, la 5 ani după promulgarea lor. În aceste condiții majoritatea a socotit că nu poate admite inamovibilitatea, fără a expune pe justițiabili la cele mai mari pericole. D. G. Vernescu arată că principiul inamovibilității a fost pus și în Regulamentul Organic, însă "nimeni nu s-a gândit la el în curs de 30 de ani". Acest principiu se regăsea și în Constituția țării și prin urmare nu putea, să nu figureze și în legea de organizare judecătorească.

Proiectul de lege începea cu dispoziții generale, în care se spunea că justiția se dă în numele Domnului, numirea funcționarilor judecătorești se face de Domnitor, justiția se va da de judecătorii comunale, de tribunalele județene, de Curțile de apel și de curțile cu jurați și de Curtea de Casație.

La titlul I, cap.1 se vorbește despre judecătorii comunali, dintre care unul își va avea reședința în orașul principal, iar ceilalți vor fi ambulanți. Acești judecători vor avea câte un scriitor. Pe lângă procesele civile, aceștia vor judeca și anumite cauze în materie polițienească.

Tribunalele polițienești vor fi suprimate, iar acolo unde va fi cazul, numărul judecătorilor putea fi mai mare în funcție de numărul populației. Cei doi judecători ambulanți trebuiau în termen de 2 – 3 luni să viziteze fiecare comună din circumscripția lor, iar deciziile lor trebuiau trecute într-un registru purtând pecetea tribunalului județean și care era depus în cancelaria fiecărei primării. G. Vernescu spunea că existența acestor judecători este necesară "pentru ca să putem ajunge la principiul ca justițiabilul să fie aproape de justiție, ca justițiabilul să nu aibă trebuință să alerge în orașe, pentru a-și căpăta justiția, ci să o aibă aproape de dânsul".

Pin această lege erau organizate și tribunalele județene. Acestea erau de două clase: cele din București, Craiova, Iași, Galați, Focșani, Brăila, Ismail, Giurgiu, Ploiești, Bârlad, Botoșani și Turnu Severin erau tribunale de clasa I – a, iar celelalte din restul capitalelor de județ erau de clasa a II -a. Competența tribunalelor era de a judeca toate afacerile civile, de a executa vânzările silite, de a transcrie actele de mutație a imobilelor, de a înscrie privilegiile, ipotecile, autentificările și legalizările. Aceste tribunale se compuneau dintr-un președinte, doi membri, un supleant, un procuror și un substitut dintre aceștia numindu-se judecător de instrucție. Rudele "până la vărul primar inclusiv și cuscrii până la al doilea grad inclusiv", nu pot fi numiți membri ori supleanți la aceeași secțiune.

Pentru afacerile comerciale existau secțiuni speciale la București, Iași, Craiova, Galați și Ploiești, iar în celelalte tribunale din țară, unde nu existau asemenea secțiuni, când se judecau pricini comerciale, se alăturau încă doi judecători comerciali, desemnați de primăriile orașelor de reședință pe o listă dintre comercianții români, având vârsta de minimum 30 ani, ce exercitau comerțul de 3 ani și care plăteau cea mai mare patentă.

În materie penală, tribunalele judecau delictele în primă instanță și apelurile venite de la judecătorul de ocol, pronunțate în materie de contravenții. Pentru judecarea crimelor și a delictelor de presă era în fiecare județ câte o curte cu jurați, compusă din 3 judecători și 12 jurați.

Judecătoriile de plasă sau de ocol erau de 3 clase: judecătoriile de clasa I – a, cele din orașele principalelor capitale de județ, de clasa a II – a în celelalte capitale de județ și cele de clasa a III – a la reședințele plășilor. Toate aceste judecătorii erau conduse de câte un judecător și un ajutor.

Erau menținute cele 4 Curți de apel la Iași, Craiova, Focșani și București, indicându-se precis circumscripțiile acestora. Fiecare curte era împărțită în secții, astfel la București funcționau 3 secții, pe când la celelalte curți erau numai 2. În lege erau prevăzute dispoziții generale de organizare a acestora, urmând ca fiecare Curte să-și elaboreze un regulament de funcționare. Ministerul justiției trebuia să le studieze și apoi să facă ca "regulamentele tuturor Curților să fie pe cât se poate mai uniforme".

Capitolul V cuprindea un articol referitor la Curtea de Justiție și Casație, în care se specifica că aceasta putea lucra cu 6 membri prezenți, majoritatea de 5 pură rămânând obligatorie, conform cu legiuirea specială a acestei Curți.

Legea cuprindea în capitolul VI articole ce reglementau organizarea Ministerului Public. Acesta era compus din procurorul general și procurorii de secțiune ai Curții de Casație, din prim procurorul și procurorii Curților de apel, din procurorii și substituții tribunalelor. Dreptul de disciplină asupra tuturor membrilor Ministerului Public se exercita de Ministerul de Justiție, din proprie inițiativă sau la cererea procurorului general sau a prim procurorilor. Șeful Ministerului Public era Ministrul Justiției.

Capitolul VII cuprindea dispoziții despre grefă și agenții judecătorești. Fiecare grefier avea pe lângă el un ajutor. În fiecare grefă de tribunal județean trebuia să existe un registrator, un arhivar și cel puțin patru copiști. Pe lângă fiecare tribunal județean erau numiți 4 aprozi dintre care 2 călări, iar la fiecare Curte 3 aprozi. Toți acești funcționari nu puteau fi numiți fără recomandarea președintelui acelei instanțe.

Potrivit legii, anul judecătoresc începea la 15 aug. și se sfârșea la 30 iun. Celelalte zile de vacanță pentru curți și tribunale erau duminicile, ziua de 24 ian., 3 zile la Crăciun, cu începere din Ajun, 15 zile de Paști, adică săptămâna Patimilor și săptămâna Luminată.

Legea cuprindea și statul funcționarilor tribunalelor și curților. Salariile erau stabilite în mod diferit în funcție de locul situării instanței și de gradul fiecărui funcționar. Astfel, primul președinte al Curții de apel din București avea un salariu lunar de 3.200 lei, pe când președinții de la celelalte curți aveau un salariu de 2.800 lei, iar președinții de secție pentru Curtea de apel din București 2.700 lei, pe când ceilalți numai 2.400 lei. Cu această prevedere legea finaliza problemele privind organizarea judecătorească.

Adunarea Electivă a votat legea. Din 73 de votanți, 66 au votat proiectul, 4 au votat împotriva lui, iar 3 s-au abținut.

La 26 apr. 1865 președintele Consiliului de Miniștri a retras proiectul de lege, pentru a-l trimite Consiliului de Stat, ca acesta "să-l supună de urgență" unui nou studiu spre "a se completa cu partea disciplinară și cu introducerea gradată a inamovibilității judecătorilor", urmând ca celelalte

modificări Consiliul să le facă cum va crede de cuviință. La 12 mai 1865 Consiliul nu adusese modificările necesare proiectului de lege, drept pentru care la insistențele președintelui Consiliului de Miniștri, acesta este pus pe ordinea de zi. Din Consiliul de Stat făceau parte vicepreședintele V. Boerescu și membrii P. Poenaru, I. Voinescu, G. Bengescu, G. Apostoleanu, P. Orbescu. În această ședință au fost studiate primele 60 de articole de care se ocupase V. Boerescu, restul fiind studiate în ședința din 14 mai.

Proiectul cu modificările aduse de Consiliu este trimis la 17 mai primului ministru, care la 20 mai îl retrimite Consiliului de Stat pentru a modifica art. 102 cu privire la inamovibilitatea judecătorilor. Astfel, președinții, membrii și supleanții Curților de apel erau inamovibili după 2 ani, iar membrii și supleanții de tribunale după 5 ani. Consiliul de Stat respinge această propunere și este de acord să se mențină textul inițial al legii.

La 11 iun. 1865 proiectul legii de organizare judecătorească, cu adaosurile făcute, este trimis Adunării Elective. Legea de organizare judecătorească a fost promulgată la 9 iun. 1865 și reglementa toate instanțele judecătorești.

Prin această lege, Cuza Vodă pune bazele organizării judecătorești moderne, printr-o ierarhizare clară a instanțelor judecătorești, prin separarea justiției de celelalte puteri din stat, prin organizarea instituției acuzării, acestea constituind premisele unei mai bune aplicări a codurilor de legi, elaborate în aceeași perioadă, pe care le vom analiza în continuare.

ÎNFĂPTUIREA CODULUI CIVIL ȘI DE PROCEDURĂ CIVILĂ

După îndoita alegere a lui Cuza, cea mai vie dorință a românilor era să se facă adevărata unire, realizată la 24 ian. 1862. Pentru desăvârșirea ei era nevoie de unificarea legislativă. Aceasta era cerută și prin Convenția de la Paris, temelia organizării celor două state, până la lovitura de stat de la 2 mai 1864. Chiar dacă Cuza n-ar fi fost ales în ambele țări și nu s-ar fi făcut Unirea, potrivit art. 35 din Convenție trebuia ca legile care funcționau în principate, Regulamentele Organice, precum și condicile civilă, criminală, de comerț și de procedură să fie revizuite de Comisia Centrală, așa încât afară de legile de interes local să nu mai existe în viitor decât o singură legislație pentru ambele Principate. Acest lucru corespundea cu dorința generală a românilor, care nu erau de acord ca în aceeași țară să mai existe legi diferite.

La 13 oct. 1859, ministrul justiției din Țara Românească, Gh. Crețeanu a propus domnului, printr-un raport, să alcătuiască un corp de legi care să asigure libertatea și proprietatea persoanelor, precum și deosebitele tranzacțiuni între ele. În acest scop el era de părere să fie introduse codicele franceze: Codul civil francez, procedura, Codul comercial, penal și de instrucție criminală, precum și organizarea judecătorească. Propunerea era justificată prin faptul că dacă s-ar face un nou corp de legi, discutându-se articol cu articol, "nici în 10 ani nu s-ar putea termina o asemenea lucrare". Pe lângă aceasta se adaugă că și "cele mai multe staturi civilizate au adoptat codicele franceze ca cele mai perfecte". Pentru înfăptuirea acestui lucru cât mai repede, Gh. Crețeanu propunea să se întocmească o comisie formată dintr-un membru al Comisiei Centrale, câte un membru al Adunării Legiuitoare din fiecare Principat și miniștrii justiției ai celor două țări. Comisia avea să traducă legile franceze cu îndatorirea de a scoate și de a lăsa la o parte ceea ce ar fi în "flagrantă incompatibilitate cu religia și cu obiceiurile țării". Aceste legi urmau să fie puse în aplicare, fără a mai trece prin dezbaterile celor două Adunări.

Cuza a trimis, așa cum prevedea Convenția, la 22 oct. 1859 această propunere Comisiei Centrale. În ianuarie 1860 s-a hotărât că lucrările ce s-ar alcătui să fie supuse Adunărilor, căci prin procedeul propus se atingeau drepturile acestora și chiar ale Comisiei Centrale.

Unificarea legislativă trebuia înfăptuită, iar în ceea ce privește dreptul civil ea era cerută grabnic. În acest sens s-au mai făcut propuneri. Se ceruse în Comisia Centrală să se introducă în Muntenia Codul Calimach, ca fiind superior Codului Caragea, dar propunerea nu a fost admisă. În Moldova se întocmise un proiect de procedură civilă, dar a fost uitat de legiuitori, pentru motivul arătat de Gh. Crețeanu, că ar fi cerut prea mult timp pentru întocmire și votare. În acest timp s-a înfăptuit Unirea, în urma căreia opera de unificare a mers într-un ritm mai grăbit.

La 7 iun. 1862 s-a votat de către Comitetul legislativ un proiect de lege prin care se înființa un comitet de specialiști pentru a elabora un cod civil și unul de procedură ,pentru ambele principate, ce urmau să fie trimise pentru a fi dezbătute în Adunarea Legiuitoare.

Proiectul a fost depus la Cameră la 20 iun. 1862. În iulie Ministrul de Interne, N. Crețulescu propunea Consiliului de Miniștri formarea unei Comisii care să se ocupe de unificarea legilor din ambele Principate și să pregătească proiectele până la viitoarea întrunire a Adunării.

Ministrul Justiției a cumpărat în 1862 "9 cărți de Codul francez" pentru care s-a plătit suma de 442 lei pe care D.C. Anastasescu, ca executor al ministerului trebuia să-i primească. Tot în același an ministerul trebuia să plătească suma de 192 de lei unui tipograf, pentru tipărirea a 2 proiecte de lege, dintre care unul pentru organizarea generală a Ministerului Public.

Pin Decretul nr. 551, Cuza admitea înființarea comisiei care avea ca atribuții unificarea legislativă și din care făceau parte Dimitrie Rosetti, Ludovic Steege, Costache Donescu, consilieri ai Curții de Casație, T. Veisa, Procuror de Secție la Curtea de Casație, Gh. Crețeanu, Gr. Filitiș, Președintele Curții de apel, secția a II – a, D. P. Marțian, șeful Oficiului statistic, P. Teulescu, administrator general al temnițelor. S-a prevăzut pentru membrii acestei comisii o plată de 2.000 de lei pe lună și îndatorirea să predea lucrarea în termen de un an. Al. Crețiescu în lucrarea sa "Comentariu alu Codiciloru României Alexandru Ioan I",critica timpul scurt acordat acestei comisii. În Franța Codul civil a fost trimis tribunalelor și curților pentru a fi studiat, prin urmare ei nu numai că cunoșteau legea, dar o și studiaseră. El motiva faptul că o astfel de procedură nu putea fi urmată și la noi, din cauza timpului scurt "judecătorii noștri sunt chemați a pune în lucrare toți Codicii în cursu de 1 an". El arăta că în Franța au fost nevoie de 10 ani pentru întocmirea codului. Crețiescu afirma că "este totu acea comisiune ce a elaborat proiectu primitivu alu Codicelui civile" cu cea pentru unificarea legislativă. Acest proiect a fost supus de guvern Adunării elective în sesiunea 1862 – 1864.

Activitatea comisiei a continuat și în 1863 și 1864. Unele părți, care erau menite să facă parte din cod, au fost date să fie lucrate de Consiliul inspectorilor judecătorești din care făcea parte și Al. Crețiescu. Acesta confirmă într-un răspuns către Ministrul de Justiție, că în ianuarie 1863, comisia lucra la Codul civil. Nu se știe dacă s-a întocmit un proiect complet, dar Al. Crețiescu spune că în proiectul Comisiei erau gata 717 articole, care au fost avute în vedere pentru Codul civil cel nou.

În al doilea rând nu se știe aproape nimic cu privire la timpul când comisia a terminat acest proiect și dacă l-a terminat. Când la 27 iun. 1862 se hotărâse numirea unei comisii pentru unificarea legislativă, gândul tuturor era ca opera de unificare, să fie cât mai curând realizată.

Această preocupare reiese și din graba cu care au fost încheiate actele necesare pentru numirea comisiei. Referatul Primului-Ministru către Consiliul de Miniștri, Jurnalul Consiliului de Miniștri, raportul adresat Domnitorului, în sfârșit, decretul de numire semnat de Cuza, au fost toate redactate și semnate într-o singură zi. În fiecare din aceste acte se prevedea lămurit că "cuviincioasele" proiecte trebuiau să fie terminate până la deschiderea apropiatei sesiuni a Adunării legiuitoare, pentru a putea fi de îndată înfățișată acesteia. Graba cu care se dorea înfăptuită unificarea legislativă, a făcut ca numeroase proiecte de legi din cele mai importante, depuse pe biroul Adunării, să aștepte zadarnic votul acesteia.

La 26 mar. 1863, Președintele Consiliului adresa Domnitorului Cuza un raport în ca arăta că "după ce a elaborat mai multe proiecte de legi care stau depuse pe Biroul Adunării, precum Legea organică administrativă, aceea a Consiliului de Stat, a dezvoltării Instituțiilor Municipale, a Comunelor rurale, a Consiliurilor Generale de Districte și a Consiliurilor de Prefecturi, a constrângerii corporale, Condica de procedură penală, revizuite și completate, a terminat acum cea mai mare parte din Condica Civilă". În același raport se cerea aprobarea printr-un decret ca G. Costaforu și V. Boerescu să înceapă elaborarea Codului. Pentru a le ușura munca "li se va da textul zisei Condici" pentru ca astfel să poată fi gata la deschiderea Adunării Legiuitoare Condica civilă și procedura ei, de unde rezultă că până la acea dată proiectul trebuia terminat în întregime.

Redactarea Codului civil a continuat și a fost desigur terminată repede, deoarece, în mesajul citit în Adunarea Legislativă la 3 nov. 1863, cu prilejul deschiderii sesiunii ordinare a anului 1863 – 1864, Cuza anunța depunerea legii "pentru unificarea Codicilor civil, penal și comercial, în toată România"; ceea ce ne duce cu gândul că la acea dată proiectul de Cod civil trebuia să fi fost terminat.

Guvernul a grăbit votarea legilor de unificare, astfel, în sesiunea 1863 – 1864, Adunarea a pus în discuție și a votat numeroase legi precum: Legea contabilității generale a Statului, Legea Comunală, Legea Consiliilor județene, Codul penal și de procedură penală, Legea Instrucțiunii Publice, Bugetul, Legea cumulului, Legea pentru organizarea judecătorească. Dintr-o expunere a lucrărilor guvernului reiese că el hotărâse să prezinte Parlamentului în acea sesiune, și proiectul de Cod civil, dar numai Cartea I și a II – a și 4 Titluri din Cartea a III – a "câte ar fi fost atunci tipărite". Procesele verbale ale Adunării Generale menționează că în ședința de la 15 ian. 1864, Ministrul Justiției a citit mesajul domnesc prin care se trimitea în cercetarea Adunării, primele 3 Cărți ale Codului civil. În aceeași ședință s-a decis ca proiectul să fie examinat de comisia judecătorească.

După lovitura de stat de la 2 mai 1864, s-a instituit Consiliul de Stat, care avea menirea să alcătuiască noile legi. Printre primele legi, la care Consiliul de Stat a lucrat a fost Codul civil și de procedură civilă.

La 11 iul. 1864 Domnul, în urma raportului Ministrului Justiției P. Orbescu, invită Consiliul de Stat să elaboreze proiectul Codului civil, în conformitate cu art. 2 și 24 din Legea organizării Consiliului de Stat. În acest scop el trebuia să țină cont de condica italiană, în stare de proiect pe care P. Orbescu urma să o trimită Consiliului. Trebuiau scoase toate articolele, care nu erau potrivite cu trebuințele țării și să formuleze altele în probleme care vizau necesitățile locale și pentru care nu erau dispoziții în acea condică. Domnul recomanda să se țină cont și de "organizarea judecătorească votată de fosta Cameră legislativă". Ministrul urma să înainteze Consiliului toate lucrările necesare. Pe lângă proiectul italian, P. Orbescu a trimis și un proiect de cod civil elaborat deja în anii 1862 – 1863 ca să-l completeze "în toate părțile sale".

În aceeași perioadă Consiliul de Stat a lucrat la un proiect ce viza constrângerea corporală în materii comerciale, civile și criminale. Cuza propusese elaborarea unui asemenea proiect la 22 iul. 1864, considerând înființarea unei asemenea "legiuiri, o necesitate imperioasă pentru moralitatea tranzacțiunilor".

Totuși, la 10 oct. 1864 s-a trecut la alcătuirea Codului civil; Consiliul a împărțit materiile între membrii săi pentru ca "lucrându-le cât se poate mai neîntârziat" să poată fi supuse dezbaterilor lui. Astfel, Al. Crețescu și G. Apostoleanu urmau să lucreze: contractul de căsătorie și despre drepturile soților; vânzarea; schimbul; contractul de închiriere; contractul de societate; împrumutul; mandatul; cauțiunea; tranzacția; constrângerea corporală în materie civilă; zălogul și prescripția. Despre succesiune, donații între vii și despre testamente, contracte, obligațiunile convenționale în general, angajările ce se formează fără convențiune se ocupa G. Vrenescu, iar restul materiilor trebuiau elaborate de I. Strat și C. Papadopole.

Printr-o adresă a Ministrului Justiției se cerea înapoierea de către Consiliu a celor 3 librete italiene pentru a fi înapoiate proprietarului lor D. V. Boerescu. Până în anul 1863 Comisia a folosit ca izvor proiectul Codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul Codului civil francez al lui Napoleon de la 1804. Orientarea inițială se explică prin rațiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situație similară cu cea a Principatelor, luptând pentru unificarea sa politică și legislativă. În al doilea rând, proiectul italian era de dată recentă și lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când Codul francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Întrucât, însă proiectul italian întârzia să fie adoptat, s-a optat pentru Codul francez, care avea un mare prestigiu și constituise modelul mai multor legislații europene, considerându-se că "experiența făcută de alții în cursul a 60 de ani trebuia urmată și în Principate".

S-a afirmat în trecut, cu insistență uneori, că acest cod a fost o copie a celui francez. "Codul nostru civil, cel mai atacat s-a dovedit pentru cine vrea să citească, să auză și să fie drept că n-a fost făcut în 6 săptămâni, ci s-a lucrat la el în anii 1862 -1863 și 1864".

Timpul scurt de 6 săptămâni se explică prin faptul că în Consiliu s-a lucrat pe comisii și că au avut ca bază de plecare proiectul de cod civil.

Traducerea celor 1914 articole, chiar dacă nu a fost întotdeauna îngrijită a fost destul de corectă, iar acest lucru ar fi solicitat mult mai mult timp. Al. Crețiescu spune, că "Consiliul de Stat n-a avut mai mult de 6 săptămâni spre a termina redacțiunea și discuțiunea". De aici deducem că acest timp a fost întrebuințat numai pentru redacție și discuție, folosindu-se proiectul din 1862 -1863, care a fost discutat și a primit o formă finală.

Consiliul de Stat n-a prezentat textul întregului Cod în același timp. După ce se studiau, discutau și aprobau în Consiliu, diferite părți ale Codului, se înaintau Președinției Consiliului de Miniștri. La 12 nov. 1864 erau gata și aprobate de Consiliu primele 406 articole. A doua zi, M. Kogălniceanu, Președintele Consiliului de Miniștri, a trimis Ministerului Justiției textul acestor articole. La 18 noiembrie au fost trimise articolele următoare până la 1015 inclusiv, iar până la 25 noiembrie restul până la sfârșit.

O lămurire prețioasă cu privire la modul de lucru și izvoare găsim în referatul Ministerului de Justiție nr. 55990 din 23 noiembrie către Consiliul de Miniștri, în care spune că a însărcinat Consiliul de Stat "a lua în a sa cercetare condica civilă ce fusese elaborată încă din anul 1862 și 1863 de o comisie ad – hoc, a o completa în toate părțile sale".

La 23 nov. 1864 Ministrul Justiției arăta că o nouă legiuire este făcută pentru a satisface nevoile țării, ținându-se seama de transformările din ultima jumătate de secol și de dorința Domnului și cerea autorizația pentru sancționare și promulgare. La 25 noiembrie, Consiliul de Miniștri aprobă sancționarea cu toate că adresa de trimitere a ultimei părți a lucrării este înregistrată a doua zi.

La 29 noiembrie noul Cod a fost sancționat de către Cuza Vodă. Publicarea a început la 4 dec. 1864 și s-a finalizat la 19 ian. 1865, după intervenția Ministrului de Justiție către cel de Interne. În M.O. nr. 271/1864 din 4 dec. 1864 au fost publicate art. 1 – 347; art. 348 – 516 au fost publicate în suplimentul 7/1865 din 12 ianuarie; în 13 ianuarie art. 517 -706, nr. 9/1865 din 14 ianuarie 707 – 1119; nr. 11/1865, din 16 ianuarie art. 1120 – 1483, iar ultimele art. 1484 – 1914 în M. O., nr. 13/1865 din 19 ianuarie.

Studiul lui G. Nedelcu a arătat problemele care au apărut în publicarea textului "… există deosebiri de text între Codul civil român, așa cum e publicat în diferitele colecțiuni de legi și între originalul Codului civil, adică manuscrisul, învestit cu semnătura domnească și sigiliul Statului". O diferență de numerotare a articolelor, care a fost divulgată pentru prima dată de Gh. Mârzescu și Dim. Alexandrescu, este între ediția lui V. Boerescu și manuscrisul semnat de Cuza. Numerotarea articolelor a fost îndreptată cu ocazia publicării Codului Civil în Monitorul Oficial.

În timpul când se publica în Monitorul Oficial, Ministrul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice, N. Crețulescu, cu aprobarea Consiliului de Miniștri, propune Domnului, la 24 dec. 1864, ca noul Cod "fiind rezultatul ideilor regeneratorii" ale Domnului, să poarte numele de Alexandru Ioan, ceea ce acesta aprobă și se publică la 29 decembrie.

S-a hotărât, punerea în aplicare la 1 iul. 1865, pentru ca să poată fi cunoscut și de instanțele judecătorești și de public. Cum la acea dată nu erau gata nici legea de organizare judecătorească, promulgată la 9 iulie, nici procedura civilă, promulgată la 11 sept. 1865, care erau necesare pentru aplicarea noului Cod civil, printr-un decret domnesc de la 30 iun. 1865, s-a amânat punerea în lucrare până la 1 dec. 1865.

Astfel, la 1dec. 1865 Codul civil român intră în vigoare cu o lună înaintea celui italian. Titlul de "Codul civil Alexandru Ioan" l-a purtat până la abdicarea lui Cuza, după care a fost republicat sub titlul "Codul civil român".

În trecut s-a afirmat cu insistență că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat că multe dispoziții și principii ale Codului civil francez au fost preluate, dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare și numai în măsura în care corespundeau realităților de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost selecționate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate, iar altele eliminate. În același timp, s-au păstrat o serie de dispoziții din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul Pisanelli, ca și din legislația civilă a Belgiei.

O comparație între cele 2 coduri ne arată că cel francez avea cu aproape cu 300 de articole mai mult față de cel român care avea 1914 articole. Pe de altă parte, în Codul nostru civil s-au păstrat unele dispoziții din legiuiri mai vechi, cum ar fi cele care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce Codul francez făcea numeroase distincții între diverse categorii de copii naturali. Tot așa, Codul nostru a păstrat din vechea legislație principiul egalității soților în invocarea motivelor de divorț, spre deosebire de codul francez. În materia contractelor, Codul civil francez a desființat contractele de amfiteoză existente la apariția sa și a interzis încheierea lor pe viitor, pe când Codul civil român interzice și el încheierea acestor contracte pe viitor, dar nu le desființează pe cele existente.

Din proiectul Pisanelli s-au folosit unele dispoziții privind bunurile și obligațiile, deoarece ele erau mai evoluate sub aspectul tehnicii de redactare, iar din dreptul belgian s-au preluat unele texte cu privire la privilegii și ipoteci.

Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere și doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficiențe ținând de tehnica redactării s-au de unele contradicții dintre articole.

În privința structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din 3 cărți și din dispoziții finale. Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum și la aplicarea ei în timp și spațiu. Cartea I este consacrată persoanelor, cea de a II-a bunurilor, iar cea de a III-a modurilor de dobândire și transmitere a proprietății.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietății, Cartea a II-a se referă în întregime la bunuri, iar Cartea a III-a la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul civil consacră concepția romană clasică asupra proprietății: proprietatea este dreptul de a uza, folosi și dispune de un lucru, în mod absolut, exclusiv și perpetuu. Fiind un drept absolut, proprietarul are facultatea de a dispune când vrea de lucrul său, de a-l conserva sau de a-l distruge, fără a da socoteală nimănui; fiind un drept exclusiv, numai proprietarul are asemenea prerogative asupra bunului și numai el se poate împotrivi ca o altă persoană să și-l însușească; iar ca drept perpetuu, proprietatea nu se stinge, prin nefolosință, ci se transmite persoanelor ce se substituie, sau celui care își înstrăinează bunul.

Art. 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenții prin care o persoană își angaja munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea sau închirierea forței de muncă pe toată viața, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea relațiilor de tip feudal.

În Cartea I, la baza reglementării conduitei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalității tuturor în fața legilor. Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevedea și o procedură a emancipării, potrivit cu care tânărul poate încheia anumite acte și-și poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată. Persoanele juridice se împărțeau în 2 categorii: cu scop lucrativ și fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerț. Cele fără scop lucrativ, care își propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înființau prin decret domnesc, deoarece se considera că persoana juridică nu are o realitate proprie, ci este o ficțiune a legii.

Codul civil a acordat atenția și importanța cuvenită organizării familiei. Spre deosebire de legislația anterioară, codul a urmărit să facă din familie celula de bază a vieții sociale, acordând șefului familiei, un adevărat "pater familias roman", puteri și prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor ce o alcătuiau. Cu privire la relațiile de rudenie s-au păstrat multe dispoziții preluate din legile anterioare. Spre exemplu, se mențin dispozițiile privind încheierea și desfacerea căsătoriei. În dreptul nostru se consacră egalitatea soților cu privire la invocarea motivelor de divorț, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez soțul putea cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soției, pe când soția nu putea invoca acest motiv, decât atunci când adulterul avusese loc în domiciliul conjugal.

Cu privire la bunurile pe care soții le aduc în căsătorie, Codul prevede principiul libertății de alegere între regimul separației bunurilor, al comunității de bunuri sau al regimului dotal. Dacă în momentul căsătoriei soții nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separației de bunuri, fiecare soț având dreptul de a-și administra bunurile sale, iar cele dobândite în timpul căsătoriei aparțineau soțului care făcea dovada dobândirii lor.

Relațiile de căsătorie, rudenie, au o reglementare amplă păstrând și dispoziții mai vechi din Codul Calimach și Caragea. Sunt suprimate textele privind logodna, căsătoria este scoasă de sub jurisdicția bisericii, luând o formă contractuală, încheindu-se în mod solemn la oficiile de stare civilă.

Unul dintre principiile fundamentale, care și-a găsit consacrarea, în Cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă și răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepționale (răspunderea părinților pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucruri neînsuflețite care le aparțin). Dar chiar și în aceste cazuri, părintele sau proprietarul sunt răspunzători pentru culpa proprie, de a nu-și fi îndeplinit obligația de supraveghere.

Sunt reglementate mai multe forme de testamente ca: testamentul olograf scris, datat și semnat de testator; testamentul autentic, semnat în fața instanței de judecată și autentificat de aceasta.

Codul civil reglementează contractele de vânzare-cumpărare, contractele de închiriere cu diferite variante (arendare, muncă sau închiriere de servicii), contract de împrumut (bani, obiecte). S-a consacrat principiul autonomiei de voință a părților, așa încât consimțământul acestora trebuie să fie liber și neviciat. În Cod se mai face referire la succesiune, și, cuprinde o serie de dispoziții cu privire la acceptarea sau repudierea moștenirii, precum și obligația moștenitorului de a plăti datoriile succesorale.

Nu a fost suficient ca acest cod să fie elaborat. "Dreptul este în sine o regulă inertă. Spre a-i da mișcare trebuie o putere, și spre a pune în jocu această putere, în sfera intereselor private, e nevoie de un procedeu, de o formă". Pentru acest lucru trebuia să fie elaborat și Codul de procedură civilă.

Așa cum am arătat Domnul Alexandru Ioan Cuza ceruse Comisiei Centrale la 22 oct. 1859 să elaboreze pe lângă Codul civil și unul de procedură. Pin proiectul de lege de la 7 iun. 1862 se înființa un comitet legislativ care trebuia să elaboreze Codul civil și de procedură civilă, care urmau a fi trimise în dezbaterile Adunărilor legiuitoare. Deși în Moldova au început lucrările pentru un proiect de procedură civilă la 1 mai 1863, proiect finalizat până la 20 iun. 1863, Adunările nu au ținut cont de el.

Ministerul Justiției trimisese în această perioadă Comisiei însărcinate cu elaborarea unui proiect pentru unificarea legislativă, adresele primite de la Curțile de apel și tribunalele din țară, în care erau cuprinse procedurile de care aceștia doreau să se țină seama în elaborarea noului Cod de procedură civilă.

Astfel, până la 11 iun. 1863 fuseseră primite adrese de la Curtea de apel Craiova secția a II – a, Curtea de apel Iași secția I, Epitropia Generală din București și 4 rapoarte ale tribunalelor Vlașca, Bacău, Râmnicu – Sărat, Buzău "spre a le avea în privire la lucrarea cu care sunteți însărcinați".

Codul de procedură civilă a fost întocmit la 1865, după același procedeu, pentru a – l face cât mai potrivit cu ceea ce era la noi, și totodată cu îmbunătățiri față de textele străine. Reguli de procedură în sens apusean, începuseră să fie introduse, din vremea Regulamentelor Organice.

Codul de procedură civilă a fost elaborat și a intrat în vigoare odată cu Codul civil român. Procedura civilă s-a bucurat de o atenție specială, atenție manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât și pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca și practicienii dreptului plecau de la concepția că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viață întregului drept privat.

Procedura de judecată, așa cum a fost reglementată prin Codul de procedură civilă, se întemeia pe concepția că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanță, iar hotărârea pe care aceasta o pronunță exprima numai adevărul juridic, adică o prezumție de adevăr, dedusă din faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prevăzute de lege, cu respectarea dispozițiilor legale.

Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziții din Legea belgiană cu privire la executarea silită și unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

Materia este împărțită în 7 Cărți: procedura înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de județ, curțile de apel, arbitrii, executarea silită, proceduri speciale, dispoziții generale.

Cartea I nu s-a pus în vigoare deoarece competența judecătorilor, din lipsă de cadre, a fost atribuită subprefecților până în 1879, ca o reminiscență a confuziei de atribuții administrative și judiciare, iar ulterior a fost abrogată prin Legea pentru judecătoriile comunale și de ocoale. Tribunalele aveau o competență generală, mărginită însă de un plafon valoric. Curțile de apel au funcționat la București, Iași, Craiova, Focșani. Procedura de judecată era orală, publică și contradictorie. În procesul civil puteau fi administrate următoarele probe: acte scrise, martori, experți, cercetători, jurământul judiciar, prezumții. Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în fața primei instanțe și în fața instanței de apel, după care urma judecata în recurs.

Codul prevedea următoarele căi de atac: apelul, cu care ocazie se făcea o nouă judecată în fond; opoziția, împotriva hotărârilor date în lipsă; contestația și recursul prin care se stabilea dacă legea a fost bine interpretată și aplicată.

În general, desfășurarea procesului era greoaie, deoarece termenele erau lungi, iar administrarea probelor cerea mult timp. Procedura era și costisitoare, căci părțile erau ținute să plătească taxe ridicate de judecată și de timbru. La toate acestea se adaugă faptul că instanțele inferioare aveau o competență restrânsă, astfel încât părțile erau nevoite să facă lungi deplasări, cu mijloace de transport primitive, la sediul instanțelor superioare.

Legiuitorii de la 1865 au acordat o mare importanță Codului de procedură, arătând că procedura civilă este dreptul civil în mișcare, dreptul civil, neînsemnând nimic fără o procedură care să ducă la realizarea lui.

Dar punerea în aplicare a celor 2 Coduri a solicitat multe explicații din partea legiuitorilor de la 1865. Neexistând înainte acte pe care Ministerul Justiției trebuia să le încheie, acesta trebuia să trimită în provincie o serie de formulare. Capitolelor 1 – 6 din Codul civil, privind actele Stării civile li s-a făcut de către Consiliul de Stat, un regulament de punere în aplicare. Astfel, la 28 apr. 1865, prin adresa nr. 830, C. Bosianu înaintează domnului Vicepreședinte al Consiliului de Stat, un proiect de punere în aplicare a Titlului II, pe care Consiliul urma să-l studieze și să-i dea o formă finală. Proiectul era însoțit de formulare ce trebuiau completate în caz de naștere, moarte, căsătorie.

Consiliul de Stat în ședința din 4 mai 1865, compus din vicepreședinte V. Boerescu și membrii P. Poenaru, I. Voinescu, Al. Crețiescu, D. Bolintineanu, C. Papadopolu și P. Orbescu, aduce modificările sale proiectului, suprimând unele articole. Regulamentul final era compus din 2 capitole – primul se referea la înscrierea în actele stării civile, unde trebuiau trecute toate cazurile de naștere, căsătorie, moarte. Acest lucru urma să se facă de către primarii comunelor rurale și de către oficiarii stării civile, din comunele urbane, însărcinați cu această lucrare. Registrele pentru înscrierea actelor civile se pregătesc de Guvern prin Ministerul de Interne, Direcția Oficiului – Statisticu. Se puteau întocmi copii după actele civile și puteau fi date de primari celor interesați în a le avea. Aceste formulare alcătuite de Ministerul de Interne, erau cerute în teritoriu.

Aplicarea Codului civil și a procedurii civile a întâmpinat greutăți și în ceea ce privește termenii folosiți în articole: "Noi n-am avut în tribunale o limbă juridică formată, limba noastră se introduce de odată cu noua legislațiune. Judecătorul va avea de învățat o lege nouă, într-o limbă nouă".

Problema cadrelor specializate, care să pună în aplicare aceste noi legi este pe cale să fie soluționată în această perioadă, prin înființarea Facultăților de drept. Nu mai era nevoie ca tinerii să plece la studii în capitalele Europei, deoarece aveau la catedra de drept profesori recunoscuți în domeniu, cu o bogată activitate practică, unii dintre ei chiar lucraseră la noile legi.

"Binefacerile unității legislative nu se asigură și nu se păstrează numai prin lege, ci și prin aplicațiunea legii, prin jurisprudență". Codurile elaborate în timpul lui Alexandru Ioan Cuza înscriu România între țările cu cea mai modernă legislație din Europa. "Această condică civilă, pe lângă faptul că regulează în dispozițiile sale toate chestiunile de drept, pune legislația țărei în acord cu noile principii fundamentale, apoi este ultima operă prin care legislațiunile ambelor principate se unifică și printr-însa dispare orice urmă de deosebire ce mai putea exista între ambele principate".

=== GABI3~1 ===

ÎNFĂPTUIREA CODULUI PENAL ȘI DE PROCEDURĂ PENALĂ

În istoria justiției noastre putem deosebi 3 faze: cea dintâi, pe care ne-o oglindesc cele mai vechi izvoare de care dispunem după întemeierea Principatelor Române și care se prelungește până în a II-a jumătate a sec. XVIII; cea de a II-a pe care o putem numi de tranziție spre modernizare și care se sfârșește cu aplicarea Regulamentelor Organice; și cea de a III-a, faza modernizării când se introduc procedurile apusene. Aceasta ar putea fi o împărțire a evoluției justiției în prag de secol XX.

Încă din a II-a fază se introduc în principate elemente ale modernizării. În anul 1820 a apărut în Moldova prima parte a Condicii criminalicești (Pravilniceștile orânduieli întru cercetarea faptelor criminalicești), care este un Cod de procedură penală, întocmit de Iordache Cantacuzino, Grigoraș Sturdza și Iordache Ruset. Întrucât, partea a II-a cuprinzând dreptul penal, nu a putut fi elaborată tot atunci datorită evenimentelor de la 1821, în anul 1825, din ordinul lui Ioniță Sandu Sturdza s-a numit o comisie care, în 1826, a desăvârșit lucrarea. Autorii au folosit următoarele izvoare: Bazilicalele, obiceiul tradițional, Codul penal austriac din 1803 și Codul Caragea (partea a V-a). În Țara Românească, până la 1851, principalele izvoare de drept penal au fost Bazilicalele și legiuirea Caragea (partea a V-a), iar de la această dată Condica criminalicească. Denumirea identică cu cea a codului corespunzător din Moldova indică asemănarea de conținut a celor 2 legiuiri. Condica criminalicească din Țara Românească a avut ca principale izvoare Codul penal și Codul de instrucție criminală din Franța, fără să fie o copie a acestora. Aceste coduri penale au rămas în vigoare până în 1865 când a fost publicat Codul penal.

Încă de la 1860, apăruse ideea de schimbare a legilor penale existente, apărând chiar un proiect al lui V. Boerescu . În anul 1861 s-a întocmit un proiect de lege pentru abrogarea pedepsei bătăii din Condica penală și aplicarea condicii în Principatul Moldovei, încercându-se astfel o unificare legislativă.

După ce Unirea Principatelor s-a desăvârșit prin fuziunea celor două Adunări și prin crearea unui minister unic pentru ambele țări, unificarea legislativă s-a produs începând cu anul 1862. În anul 1862 s-a format o comisie care trebuia să lucreze la întocmirea unui proiect de Cod penal. Această comisie era alcătuită din D.N. Crețulescu, atunci președinte al Consiliului de Miniștri și având ca membri pe D.C. Donescu, L. Steege, D. Rosetti, G. Crețianu, Gr. Filitiș, T. Veisa, P. Teulescu. Așa cum arată G. Crețiescu, este "totu acea comisiune ce a elaborat proiectul primitivu alu Codicelui Civile". Acesta arată că, deși nu a putut găsi proiectul în Arhivele Ministerului de Justiție, după informațiile obținute de la membrii comisiei, proiectul a avut la bază Condica din 1850 din Țara Românească și experiența aplicării acestei legi în curs de 10 ani (1852 – 1863), precum și unele articole ale Codului francez, introducându-se "adause și corecțiuni". Proiectul Codului de procedură penală a fost prezentat de către guvern Adunării din 1863 – 1864 sub forma în care G. Crețiescu l-a redactat în 1862. Acesta fusese însărcinat cu elaborarea proiectului procedurii penale de Ministrul de Justiție de atunci, D.D. Cornea.

Acest proiect pentru Procedura criminală a Principatelor Unite s-a lucrat ca și Codul penal, după cel francez. În ceea ce privește mai ales autoritățile de judecată s-a căutat a se completa, fără a se modifica prin creații noi, legile organice în vigoare, precum Codicele din 1850 al Țării Românești și legea Curții de Casație.

Așadar, pe de o parte dispozițiile legii franceze privitoare la judecătorii de plășii, la Camera de punere în acuzație, la judecata crimelor prin jurați, ori nu au fost introduse în acest proiect, ori s-au adoptat conform autorităților de judecată din Codul din 1850, iar pe de altă parte s-a completat legea Curții de Casație în ceea ce privește procedura, s-a reglementat materia conflictelor de jurisdicție. Sunt multe puncte în care proiectul, pentru a urma legea franceză, s-a îndepărtat de codicele nostru din 1850. Aceasta s-a făcut mai ales în ceea ce privește eficacitatea acțiunii publice, urmărirea și instrucțiunea.

La redactarea sa s-a stabilit o terminologie juridică care să fie mai ușor de înțeles de către judecători, pentru ca legea să fie respectată.

Celor două proiecte guvernul nu le-a adus nici o modificare în Consiliul de Miniștri deoarece se respectaseră instrucțiunile acestora, iar înainte de a fi discutate în Consiliu, Ministrul de Justiție adusese corecturile necesare. După declarația Ministerului de Justiție la 10 mar. 1864, Proiectul Codului penal și de procedură penală, sunt gata de a intra în discuțiile Adunării. Gh. Costaforu, în lipsa domnului raportor, dă citire proiectului. Pentru început acesta arată importanța viitoarei legi. "Este de prisos, D – lor Deputați a vă mai arăta importanța acestei lucrări. Fiecare din Domnia voastră știe că într-o bună lege penală, cată să se afle toate măsurile protectoare, toate garanțiile reale pe care societatea cată să le ia, spre a-și păstra interesele sale generale, precum onoarea, viața, libertatea și proprietatea fiecărui cetățean". El arată că această comisie, însărcinată cu elaborarea codului a făcut totul ca legea să corespundă cu scopul său, totuși îi roagă pe deputați să țină cont de timpul și mijloacele pe care comisia le-a avut la dispoziție. Comisia era alcătuită din: B. Boerescu, G. Costaforu, C. Brăiloiu, A. Panu, D. Cornea, A. Arion, I. Cantacuzino.

"Pentru a pune legea noastră la nivelul științei europene", comisia a avut ca material: Codul francez, "sorgintea condicii noastre celei vechi, dar și cele mai noi și mai bune legi din Germania unde mai cu seamă se află cultivată știința penală, precum și ameliorațiunile aduse legii franceze în Belgia". S-a căutat să nu se îndepărteze foarte mult de sistemul nostru penal, păstrându-se uneori tradiția, obiceiurile și trebuințele țării noastre. În ceea ce privește textul Codului penal, comisia s-a îndepărtat de textul propus de guvern considerând această lucrare prea imperfectă și incompletă. În schimb pentru Codul de procedură penală, textul guvernului era mult mai corect și mai complet și chiar dacă prezenta mai multe lacune, prin lipsa procedurii juraților, a putut fi folosit de Comisie, care i-a făcut modificările și adăugirile necesare.

Raportorul Gh. Costaforu explică în materie de pedeapsă, hotărârile pe care le-a luat Comisia. Societatea încearcă ca prin pedeapsă să nu se răzbune, ci să protejeze și acolo unde există posibilitatea să îndrepte răul făcut, s-o facă. Legiuitorii considerau că pedeapsa este de natură morală și nu materială. Comisia a hotărât ca pedeapsa cu moartea să fie suprimată.

După citirea raportului, se trece la stabilirea procedurii pe care Adunarea ar trebui să o urmeze, pentru a vota proiectul. B. Boerescu propune ca manuscrisele să le fie date cel puțin 24 de ore, pentru a putea discuta proiectul în cunoștință de cauză. "Nu ne putem Domnilor, rosti asupra unei lucrări, pe care n-o cunoaștem, pe care n-am văzut-o". Cu această propunere se încheie ședința din 10 mar. 1864, dezbaterile continuând în ziua următoare.

Raportorul Gh. Costaforu, arată că proiectul nu poate fi votat articol cu articol, deoarece ar dura un timp îndelungat, căci proiectul conține 1200 de articole și acest lucru ar putea dura chiar o sesiune întreagă. D.D. Văsescu propune să fie prezentate doar modificările mai însemnate și să se voteze proiectul în bloc. Această propunere este respinsă, iar D. J. Ghica propune ca Gh. Costaforu să citească fiecare capitol sau titlu și modificările aduse acestora. Președintele Adunării respinge propunerea ca nefiind constituțională, deoarece regulamentul prevedea votarea unei legi articol cu articol. După ce D. G. Vernescu arată că membrii comisiei, care au elaborat proiectul sunt oameni "care au toată stima și încrederea acestei Adunări", propune ca proiectul să fie votat, așa cum comisia l-a elaborat. Propunerea este acceptată și se trece la votarea proiectului, acceptat de către 60 de deputați, 6 respingând propunerea.

După cum arată C. C. Văsescu, Comisia numită de Cameră a lucrat la Codul penal și de procedură penală, 3 luni și pentru "opera mare pe care a făcut-o" propune să i se aducă mulțumiri, mai ales pentru cele 3 îmbunătățiri aduse noului cod: juriul, abolirea pedepsei cu moartea și circumstanțele atenuante. Președintele mulțumește în numele Adunării, Comisiei, iar Gh. Costaforu își exprimă mulțumirea pentru votarea Codului: "Camera astăzi a făcut o operă, pentru care celelalte națiuni au suferit mult până să o dobândească". Tot el propune ca tipărirea Codului să se facă la imprimeria statului, sub supravegherea domnului V. Boerescu, "căci cunoașteți că dintr-o mică greșeală de tiparu, de mai multe ori se strică tot sensul adevărat al legii" și "numai când se va adeveri de dumnealui, că e bună, atunci să se publice".

Proiectul Codului penal și de procedură penală, a fost trimis Consiliului de Stat, care era însărcinat să-l studieze. Consiliu. D. C. Bosianu, vicepreședintele Consiliului de Stat a însărcinat cu această lucrare un Comitet din D. A. Crețiescu – președinte și G. Vernescu și I. Strat – membri. Dar acest comitet nu avea de studiat numai codul și procedura penală și prin urmare, s-a propus, datorită importanței și timpului care trebuia acordat lucrării, să se formeze 2 comisii. D. C. Bosianu și I. Stratu urmau să se ocupe de revizuirea Codului penal, iar Al. Crețiescu și G. Vernescu de procedură penală. După terminarea lucrărilor cele 2 comisii au făcut câte o dare de seamă în adunarea generală a Consiliului de Stat. Pentru Codul penal a fost ales raportor D. I. Stratu, iar Al. Crețiescu a prezentat proiectul procedurii penală.

Din Consiliul de Stat au făcut parte ca membrii: P. Poenaru, Al. Papadopol, Calimach, Al. Crețiescu, Gr. Bengescu, I. Strat, G. Apostoleanu, D. Bolintineanu, iar ca secretar general a fost Al. Vericeanu. Cele 2 rapoarte și procesele verbale ale Consiliului de Stat sunt prezentate în Adunarea Generală.

În urma raportului Ministrului Secretar de Stat la Departamentul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice, cu no. 50640, prin care se supusese în dezbaterea Consiliului de Miniștri, Codul penal, și ținându-se cont de opinia Consiliului de Stat, în baza Statutului de la 14 iulie, Al. Ioan Cuza promulgă noul cod la 30 oct. 1864 și se începe publicarea lui. Punerea în aplicare a noului cod este fixată pentru 1 mai 1865.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa – zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea. Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele 2 condici criminalistice au fost abrogate.

Structura Codului penal este următoarea: dispozițiuni preliminarii; Cartea I – a – despre pedepsele și efectele lor; Cartea a II – a – despre crime și delicte în special și despre pedepsele lor; Cartea a III – a – contravențiuni polițienești și pedepsele lor.

De fapt clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, devreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție. Pin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Dacă pedepsele sunt de 3 feluri și infracțiunile trebuie să fie de 3 feluri: Dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată prin pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Pedepsele criminale erau pedepsite prin muncă silnică pe timp limitat sau pe viață, recluziunea care se execută în anumite locuri speciale, detențiunea, degradațiunea civică; pedepse pentru delicte: pedepsite prin închisoare corecțională, interdicția unor drepturi politice sau civile și amenzi de la 26 lei în sus; pedepse pentru contravenții pedepsite cu închisoarea de la 1 zi până la 15 zile și amendă de la 5 până la 25 lei.

În art. 2 se specifică faptul că pedepsele nu pot fi hotărâte înaintea faptei ce atrage răspunderea penală, iar acțiunile săvârșite în timpul legiuirii celei vechi, se vor pedepsi după acea legiuire, în cazul în care noul cod nu prevede o pedeapsă mai ușoară, astfel alegându-se pedeapsa cea mai ușoară. Infracțiunile săvârșite până la intrarea în vigoare a noului cod, dar neprevăzute de acesta, nu se mai pedepsesc.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezintă astfel: 1. crime și delicte împotriva siguranței statului (înalta trădare, complotul, atentatul, răzvrătirea); 2. împotriva Constituției (infracțiunile contra exercițiului drepturilor publice de către adunările legiuitoare, falsificarea operațiunilor electorale, infracțiuni contra libertății); 3. crime și delicte împotriva intereselor publice: abaterile funcționarilor statului de la îndeplinirea obligațiilor lor, falsificarea de acte publice, fapte comise de cler precum îndemnul la rebeliune, nesupunerea prin practici religioase, nesupunerea cetățenilor față de măsurile luate de autoritățile de stat, ultragiile, uzurparea de titluri sau funcțiuni, refuzul funcționarilor de a-și îndeplini atribuțiile, asocierea de răufăcători; 4. crime și delicte contra particularilor precum omoruri, amenințarea, rănirile, calomnia, injuria, mărturia mincinoasă, sechestrarea de persoane, atentate împotriva moravurilor, împotriva proprietății: furtul, distrugerea de bunuri, mutarea hotarelor.

În cartea a III – a Codul se ocupă de contravenții care sunt abateri de mai mică importanță, normele de reglementare a pedepsirii lor fiind cuprinse atât în codul penal cât și în dispoziții emise de autoritățile administrative.

Sancțiunea penală cuprindea un maxim și un minim al pedepsei în limita cărora judecătorul putea da pedeapsa în raport de circumstanțele faptei și a infractorului. Codul penal avea în vedere apărarea aparatului de stat, a proprietății private.

În raport cu legiuirile anterioare Codul penal al lui Cuza a avut un caracter progresist, deoarece a procedat la o reglementare precisă a incriminării, stabilind cu mai multă claritate condițiile încriminării anumitor fapte considerate periculoase pentru societate. El a introdus o notă de legalitate în sensul că nu putea nimeni fi tras la răspundere numai dacă săvârșea o faptă prevăzută și sancționată de legea penală. De asemenea, în raport cu cruzimea pedepselor din legislația anterioară, codul a introdus un sistem mai ponderat, mai umanitar.

În aplicarea pedepselor codul ține seama de tentativă și infracțiune consumată, de modul de săvârșire a infracțiunii, de participanți, deși uneori complicele era pedepsit ca și autorul principal.

Cu privire la răspunderea penală, au fost introduse în cod câteva reglementări prin care s-au stabilit cauzele care apără de răspunderea penală sau micșorează pedeapsa (ex: alienație mintală, legitimă apărare, minoritatea în raport de vârsta făptuitorului).

Concomitent cu Codul penal a fost adoptat și aplicat și Codul de procedură penală. El a avut ca model Codul de instrucție criminală francez adoptat la 1808.

Acest cod a realizat un compromis între vechea procedură și judecata penală modernă. Concepțiile moderne preconizau o judecată publică, orală și contradictorie, pe când vechea procedură era secretă, scrisă și nu presupunea dezbaterea contradictorie a probelor. Codul este compus din 2 mari părți: Cartea I – a reglementează descoperirea, urmărirea și instrucția infracțiunilor, iar Cartea a II – a judecarea proceselor.

Descoperirea infracțiunilor revenea ofițerilor de poliție judiciară. Aceștia strângeau probele referitoare la infracțiunile săvârșite de autor și dacă socoteau că sunt întrunite elementele unei infracțiuni înaintau dosarul procurorului, care se ocupa de procedura urmăririi infractorului. După efectuarea urmăririi, procurorul putea sesiza instanța de judecată.

Codul prevedea ca instanțe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de județ, Curțile cu juri și Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca și în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcționat, atribuțiile lor fiind încredințate subprefecților care administrau plasa respectivă. De regulă, delictele erau de competența tribunalelor, iar crimele de competența Curților cu juri care erau compuse dintr-un complet de judecători și dintr-un juriu compus din cetățeni. Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la 2 întrebări: dacă persoana este sau nu vinovată, iar în cazul în care era găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanțe atenuante.

Căile de atac potrivit codului sunt: apelul – prin care erau atacate hotărârile judecătoriilor și a tribunalelor; recursul – înaintat la Curtea de Casație; revizuirea unei hotărâri rămase definitive.

Înfăptuirile de importanță istorică privind unirea celor două țări românești și constituirea statului național unitar, organizarea politico-juridică și administrativă a României pe baze moderne, asigurarea autonomiei interne a acesteia, realizarea legii electorale, a reformei agrare, a reformei învățământului, adoptarea unei legislații moderne care ar ridica țara la nivelul statelor cel mai avansat sistem juridic, s-au încheiat cu abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 feb. 1866.

"Organizarea statului înfăptuită sub Cuza a durat aproape o jumătate de secol, ceea ce reprezintă dovada cea mai bună că n-a fost rea și nepotrivită, iar în unele privințe trăim și astăzi cârmuiți de aceleași norme sau măcar pe aceleași temeiuri".

CAPITOLUL III

SISTEMUL JURIDIC ÎN PERIOADA 1866 – 1900 ÎN ROMÂNIA

În perioada 1866 – 1900, sistemul de drept, evoluând în strânsă legătură cu transformările sociale și economice, a reflectat tendința constantă în direcția dezvoltării și consolidării industriei naționale, vizând modernizarea vieții sociale și de stat. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituția din 1866 și codurile adoptate în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de aceste izvoare s-au adoptat o serie de legi speciale, care dădeau expresie unor principii progresiste din Constituție sau din coduri. În multe domenii, în linii generale, legislația a evoluat pe linia principiilor formulate în opera legislativă a lui Cuza.

Perioada de care ne vom ocupa în acest capitol este marcată de 4 mari evenimente: elaborarea unei legi fundamentale după care țara se va conduce până la 1923, aducerea unui principe străin la conducerea țării, proclamarea independenței și războiul pentru obținerea acesteia precum și proclamarea țării ca regat.

După abdicarea lui Al. I. Cuza, corpurile legiuitoare alcătuite în timpul acestuia au fost dizolvate. Între 9 și 14 apr. 1866 a fost aleasă o nouă Adunare. Misiunea acesteia consta în elaborarea unei legi fundamentale prin care să se pună bazele unui regim politic în concordanță cu epoca, dar și cu aspirațiile oamenilor politici, divizați atunci în 2 tabere: liberalii și conservatorii. Pentru realizarea unor asemenea obiective, Locotenența domnească, care a suplinit vacanța tronului până la venirea noului domn Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, alcătuită din N. Golescu, L. Catargiu și N. Haralambie, printr-o adresă contrasemnată de I. Ghica, șeful guvernului, la 1 mai pune la dispoziția deputaților un proiect de Constituție. Proiectul de Constituție, conceput de către guvernul I. Ghica, nu venea pe un teren gol și prelua încercări și elaborări parțiale sau totale survenite începând din 1859 până în acel moment, sub acest raport fiind deopotrivă valorificate proiectele elaborate de Comisia Centrală și de Consiliul de Stat.

La 11 iul. 1866 cei 91 de deputați au aprobat în unanimitate Constituția pe care Carol a promulgat-o în ziua următoare. "Deși conservatorii, reprezentând în special marii moșieri, câștigaseră majoritatea principalelor bătălii în Adunarea Constituantă, Constituția de la 1866 era, în mod paradoxal, esențialmente un document liberal"1. Ea limita prerogativele Domnului la cele ale unui monarh constituțional, prevedea o guvernare reprezentativă, îi făcea pe miniștri răspunzători pentru actele lor și consolida principiul separării puterilor. Consemna, de asemenea, pe larg drepturile și libertățile cetățenilor, cărora le era de aici înainte garantată egalitatea în fața legii, libertatea deplină a conștiinței, a presei, a adunărilor publice, dreptul la asociere, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei împotriva oricăror percheziții și arestări arbitrare.

Constituția cuprindea 8 titluri: "Despre teritoriul României", "Despre drepturile românilor", "Despre puterile statului", "Despre finanțe", "Despre puterea armată", "Dispoziții generale", "Despre revizuirea Constituției", "Dispoziții tranzitorii și suplimentare"2.

În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile și libertățile cetățenilor. Printre acestea, la art. 13 se prevedea "libertatea individuală este garantată"3. Nimeni nu putea fi urmărit decât în cazurile prevăzute de lege și numai după formele prevăzute de ea. Nimeni nu putea fi oprit sau arestat, decât în baza unui mandat judecătoresc motivat și care trebuia să-i fie comunicat în momentul arestării sau în cel mult 24 de ore de la arestare. La art. 164 se arăta că nici o pedeapsă nu poate fi dată și nici aplicată decât în puterea unei legi. În art. 17 se specifica faptul că nici o lege nu putea înființa pedeapsa confiscării averilor, proprietatea fiind sacră și neviolabilă. Pedeapsa cu moartea nu se putea reînființa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar, decât în timp de război. La art. 22 Constituția prevedea ca actele statului civil sunt atribuții ale administrației civile, inclusiv în materie de căsătorie. Constituția garanta libertatea de opinie, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile prevăzute de Codul penal, care urma a se revizui și completa, fără a se putea restrânge acest drept. Delictele de presă erau judecate de juriu. În Titlul III la capitolul II ("Despre Miniștri") se arăta că fiecare din cele 2 Adunări precum și Domnul, au dreptul de a acuza pe miniștri și de a-i trimite în fața Curții de Justiție și Casație, care în secțiile unite avea drept de a-i judeca "afară de cele ce se vor statua prin legi în ceea ce privește exercițiul acțiunii civile a părții lesate și în ceea ce privește crimele și delictele comise de miniștri, afară de exercițiul funcțiunii lor"5. O lege urma să determine cazurile de responsabilitate și pedepsele aplicabile miniștrilor și modul de urmărire împotriva lor, atât în ceea ce privește acuzația admisă de reprezentațiunea națională, cât și a părților lezate. Acuzația pornită de reprezentațiunea națională contra miniștrilor era susținută de ea însăși. Urmărirea pornită de Domn se făcea prin intermediul Ministerului Public. Până să se facă legea Înalta Curte de Casație și Justiție avea puterea de a stabili încadrarea delictului și de determina pedeapsa. Pedeapsa nu putea fi mai mare decât detențiunea, cu excepția cazurilor prevăzute de legea penală. Domnul nu poate să ierte sau să micșoreze pedeapsa hotărâtă miniștrilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție decât numai după cererea Adunării care i-a pus în acuzație.

Chiar după ce Constituția a intrat în vigoare s-au auzit voci care nu erau de acord cu drepturile Curții de Casație. Astfel C. Boerescu se plângea de art. 102 al Constituției care acorda Curții de Casație "puterea extraordinară de a determina ea însăși pedeapsa pe care ar merita-o miniștrii dați în judecată". El arăta că "asemenea dispozițiune era contrarie principiului constituțional, că puterea legislativă și judiciară nu se pot confunda". De asemenea, el considera că o autoritate judecătorească nu poate fi chemată să legifereze cu ocazia procesului pe care-l judecă și prin aceasta să-i acorde Casației "dreptul de a face legi penale la onoare și libertate". C. Boerescu era de părere că nu se putea da unui corp judecătoresc compus numai din 17 persoane un asemenea drept și cerea Adunării să se grăbească pentru a face legea pentru responsabilitatea ministerială, dar "a o face cu liniște, cu maturitate" pentru ca puterea judecătorească să nu aibă altă misiune decât aceea de a o aplica; "să nu dați Curții de Casație un drept care este de natură a înspăimânta și pe cei juști"6.

În Titlul III, capitolul III se vorbește despre puterea judecătorească. În art. 104 se arată că nici o jurisdicțiune nu se poate înființa decât în puterea unei legi. Comisii și tribunale extraordinare nu se pot crea.

În Constituție se prevede că "pentru întregul stat român este o singură Curte de Casație"7. Deci Constituția a menținut în vigoare principiile stabilite prin legea din ianuarie 1861, privind înființarea Curții de Justiție și Casație, și legea de organizare judecătorească din iulie 1865.

Constituției din 1866 i s-au adus modificări în urma celor 2 mari evenimente din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, războiul de independență și proclamarea României regat. Astfel, la 19 oct. 1879, în urma tratatului de la Berlin se modifică art. 7 privitor la acordarea drepturilor politice evreilor, pentru a-l pune în acord cu art. 44 al acestui tratat, iar la 8 iun. 1884, în urma proclamării României ca regat se modifică mai multe texte privitoare la capul statului, la întinderea teritorială a țării, la regimul presei, la sistemul electoral și pământurile rurale8.

Deși perioada de care ne ocupăm cuprinde 34 de ani, în domeniul justiției nu se produc mari transformări. Se mențin codurile de legi elaborate în timpul lui Cuza cu mici modificări și se introduce un nou cod comercial. Ramura care cunoaște cele mai mari fluctuații este organizarea judecătorească.

În luna iunie 1866, mai mulți deputați propun ca "până la statornicirea căilor ferate reședința Curții de Casație să fie la Iași"9. Proiectul de lege pentru mutarea Curții este trimis spre deliberarea Camerei legiuitoare. La 3 iulie 1866 Consiliul de Miniștri hotărăște ca "pe fiecare an și pentru 10 ani câte 1 milion de lei destinat îmbunătățirii orașului Iași". În proiect se arăta că

=== GABI4~1 ===

"Iașii care a fost capitala a sacrificat acest avantagiu unității naționale" și din acest motiv ar trebui să i se dea o mică compensație. În proiect se propunea pentru ajutarea orașului Iași: să se înscrie în bugetul statului 500.000 de lei pentru îmbunătățirea drumurilor din Iași, să se completeze studiile pentru navigarea Prutului, să se termine lucrările la drumurile care pornesc din Iași, să se completeze Universitatea din Iași, strămutarea Curții de Casație la Iași, strămutarea Școlii militare la Iași. Proiectul a fost respins deoarece "Curtea de Casație, care reprezintă unitatea puterii judecătorești, nu poate fi îndepărtată din centrul unității politice, iar toate aceste unități trebuie să fie concentrate într-un singur punct".

La 1868, Ministrul Justiției Anton I. Arion a propus Adunării Deputaților un proiect de lege pentru reformarea Curții de Casație care n-a fost votată. Prin acest proiect se propunea ca numirile primului președinte și a președinților de secții să se facă de domn în urma recomandării Ministrului Justiției, iar numirile membrilor să se facă după 2 liste prezentate, una de Cameră și alta de Senat. Membrii Curții urmau să fie inamovibili numai pe timp de 7 ani, cu drept de realegere, după împlinirea acestui termen. Destituirea membrilor Curții se putea face de reprezentațiunea națională, în urma propunerii Ministrului de Justiție.

Pentru prima dată se punea în discuție principiul electivității în magistratura țării socotindu-se că prin participarea Adunărilor legiuitoare la numirile membrilor Curții de Casație, se acordă mai multă independență judecătorilor decât prin numirea de către ministru. Ca argument, se invocă legea belgiană unde principiul electivității era admis. Proiectul a fost retras de Ministrul Justiției V. Boerescu, înainte ca raportul comitetului delegațiilor să fie pus în discuția adunărilor legiuitoare.

Pe măsură ce organizarea era încadrarea prin diferite legi, în aceeași măsură se manifesta dorința ca magistratura să fie pusă la adăpost de influențele din afară, pentru a-și putea exercita liber misiunea. Prin numeroase mesaje către corpurile legiuitoare prin diferitele proiecte de legi și discuții avute în fața Parlamentului s-a pus continuu problema acordării deplinei independențe a judecătorilor. Astfel, în mesajul de la 15 nov. 1869 se menționau cu privire la justiție următoarele: "Guvernul își pune toate silințele de a ridica pe fiecare zi justiția la acel grad de unde ea să inspire încredere înăuntru, considerațiune în afară". Se arăta în continuare că prin acest proiect se garanta independența magistraturii. Proiectul nu a fost votat, deși a declanșat îndelungate discuții.

În 1871, Ministrul Justiției a întocmit un proiect de lege, aprobat de Consiliul de Miniștri, pentru inamovibilitatea curților și tribunalelor, în care se propunea inamovibilitatea membrilor și a supleanților Curților de apel, președinților și judecătorilor de instrucție de pe lângă tribunale, care aveau titlul de doctori sau licențiat în drept. Această lege a fost promulgată la 3 apr. 1876, dar nu s-a aplicat, fiind abrogată prin legea de la 4 aug. 1876.

În anul 1877 se reorganizează Ministerul Public. Astfel, în urma raportului Ministrului Justiției Eugen Stătescu se supune Adunărilor proiectul de lege. După dezbaterile acestora este votat de Adunarea Deputaților la 15 mar. 1877 de Senat la 17 martie, iar Carol îl sancționează și promulgă la 28 oct. 1877. În expunerea de motive E. Stătescu arată că experiența îndelungată "aspra oficiului Ministerului Public în materie civilă și comercială, ne-a făcut a dobândi convingerea că este un rotagiu cu totul inutil în mecanismul judecătoresc". El arată că Ministerul Public în calitate de reprezentant al interesului social trebuie să urmărească și să pedepsească culpabilii. Procurorul, prin natura funcției sale, este cel mai apt, ca parte principală, să apere interesele unor persoane incapabile de a-și exersa drepturile lor, sau de rezolva problemele ce apar și periclitează ordinea publică. În ceea ce privește ordinea privată, intervenția Ministerului Public se poate cu greu justifica, chiar în plan teoretic. Rolul său în materie civilă și comercială constă în a trage concluzii în urma pledoariilor părților aflate în litigiu, adică își exprimă opinia asupra unei contestații, care a fost dezbătută înaintea unei instanțe judecătorești ridicându-i sarcina de a fi parte alăturată în procesele civile, comerciale, de a trage concluzii, se lasă un timp prețios agenților Ministerului Public, care trebuie să-l întrebuințeze "cu mai mult profit în avantagiul prerogativelor sale de agent urmăritor și acuzator legal al culpabililor".

Legea este compusă din 6 articole și la art. 1 se arată atribuțiile Ministerului Public: de a îndeplini sarcinile de parte principală, în procesele penale, înaintea instanțelor de fond; de a figura în calitate de parte principală în procesele în care i se pune îndatorirea acesteia prin lege; să servească ca organ al legii și al guvernului în cazurile în care legea îi dă această calitate. În toate cazurile în care Ministerul Public nu are calitatea de parte principală, prezența sa la ședințele diferitelor instanțe, încetează cu excepția cazurilor în ceea ce privește pe "minori și interziși" în favoarea cărora se conservă asistența procurorului, ca parte alăturată. În art. 5 se arată că toate celelalte drepturi și îndatoriri ce nu au fost modificate prin această lege se conservă. Se cere publicarea ei în Monitorul Oficial, iar Eugen Stătescu este însărcinat cu îndeplinirea acestei legi.

Conform prevederilor tratatului de la Berlin, din 1878, care a recunoscut României independența câștigată în urma războiului din 1877, s-a modificat art. 7 al Constituției. Modificările aduse acestui articol se referă la condițiile în care se putea obține cetățenia română, precum și la situația juridică a străinilor din România. Încă din 1865 autoritățile române n-au mai ținut cont de prevederile capitulațiilor încheiate de Turcia cu diferite state și care se aplicau și României. Potrivit acestora, cetățenii străini se bucurau de dreptul de extrateritorialitate, în virtutea căruia ei nu erau supuși jurisdicției române, nici legilor și dispozițiilor române. Aceasta încălca autonomia internă și dădea loc la mari și numeroase abuzuri. În urma înlăturării regimului capitulațiilor, supușii străini, mai ales cei austrieci au fost supuși legilor românești.

Până la obținerea independenței România a păstrat cu Imperiul Otoman doar o legătură juridică, care a fost ruptă în urma războiului din 1877. Dobândirea independenței a permis politicienilor și intelectualilor români să-și concentreze atenția asupra construcției naționale. În urma tratatului de pace România pierdea sudul Basarabiei, în favoarea Rusiei, în compensație ea urma să primească Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea până la o linie de demarcație, ce mergea de la est de Silistra pe Dunăre până la sud de Mangalia la Marea Neagră.

Românii au luat formal în posesie Dobrogea în noiembrie 1878 și în decembrie 1878 administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. Misiunea integrării noului teritoriu în România s-a dovedit complicată. Dobrogea a suferit serioase pierderi și de populație, ca rezultat al războiului, iar noua administrație românească a găsit acest teritoriu într-o stare de înapoiere culturală și economică. Aceasta a înlocuit vechea structură administrativă otomană cu 3 județe și subdiviziunile lor și a introdus practici de control centralizat de la București. Printr-un decret dat în București la 30 mar. 1881 se introduce în Dobrogea aceeași organizare judecătorească ca și în restul țării. În acesta se spune că "tribunalul de apel și tribunalele de ocoale din Dobrogea vor judeca toate cauzele de competența lor, fără a fi asistați de membrii aleși, prevăzuți la art. 6 și 34 din regulamentul asupra organizării judecătorești". Astfel, și acest teritoriu se conduce după aceeași legislație ca și România în ceea ce privește organizarea judecătorească.

Legea de organizare judecătorească din 1865, prin care funcționau judecătoriile de plasă, a fost modificată, la 9 mar. 1879 prin Legea judecătoriilor comunale și de ocoale. Această lege a fost votată de Senat la 16 fev. 1879, iar de Adunarea Deputaților la 28 fev. 1879. Legea este compusă din 2 cărți: Despre judecătoriile comunale și Despre judecătoriile de ocoale. În primul capitol, la Titlul I, despre întocmirea judecătoriilor comunale se arată că în fiecare comună rurală și în târgurile care nu sunt reședințe de judecătorii de ocol, se înființează câte o judecătorie comunală. Aceasta se compune din primarul comunei, ca președinte, și 2 jurați aleși. Notarul comunei va servi ca grefier sau scriitor acestei judecătorii. Jurații urmau să fie aleși de obștea satului, după același procedeu în care se aleg și consilierii comunali. Aceștia trebuiau să fie domiciliați și să locuiască în respectiva comună. Nu puteau fi aleși jurați servitorii și îngrijitorii de moșii, precum și cei care se făceau vinovați de crime sau delicte. În același timp jurații nu

puteau fi și consilieri. Aceștia trebuiau să depună un jurământ prevăzut de

lege.

În Titlul II, "Despre căderile judecătoriilor comunale", se arăta că aceste judecătorii vor judeca cu drept de apel către judecătoriile de ocol, "toate prigonirile întâmplate în cuprinsul comunei, de orice fire ar fi ele, până la suma de 50 de lei". Cererile de judecată erau înaintate primarilor. Părțile trebuiau să se înfățișeze singure. Nimeni afară de tată, fiu, soț, unchi, nepot nu putea să îl înlocuiască pe pricinuit. Cea dintâi datorie a juraților era să încerce o împăciuire între părți. Judecata se termina cu o carte de împăciuire în care se arăta "deslușit chipul împăciuirii". Jurații puteau fi recuzați pe motive de rudenie cu una din părți sau pentru "vrăjmășie". În ceea ce privește executarea cărților de judecată, nu puteau fi urmărite și sechestrate lucrurile "trebuincioase pentru culcat", veșmintele, vasele de bucătărie, instrumentele care foloseau la muncile agricole, semințele, îngrășămintele.

În Cartea a II-a, "Despre judecătoriile de ocoale", se arăta că în fiecare district se instituie 2 sau mai multe judecătorii de ocoale, proporțional cu numărul populației și trebuințele locale ale fiecărui județ. Acestea aveau misiunea de a împăca părțile și de a judeca în prima sau ultima instanță ca și tribunalele de apel. Personalul unei astfel de judecătorii se compunea dintr-un judecător, 1 ajutor și 1 copist. Pentru judecătoriile de clasa I legea avea în vedere 2 copiști.

Judecătorii de ocoale aveau același grad ierarhic ca și judecătorii de tribunale și erau supuși acelorași condiții de admisibilitate. Judecătoriile de ocoale se împărțeau în 2 clase. Din clasa I făceau parte judecătoriile cu reședințe în orașele: București, Iași, Craiova, Galați, Brăila, Focșani, Botoșani, Giurgiu, Ploiești, Bârlad, Turnu-Severin, iar celelalte judecătorii erau de clasa a II-a. Ajutorul de judecător prelua toate atribuțiile judecătorului în lipsa acestuia, iar atunci când cazul o cerea, la cererea judecătorului, se deplasa la fața locului pentru cercetare.

Judecătoriile de ocoale judecau toate apelurile primite "contra cărților de judecată" date de judecătoriile comunale și consiliile comunale. Judecătoriile de ocol mai judecau și toate afacerile civile de la valoarea de 50 lei până la 300 lei. În lege era inclusă și salarizarea. Un judecător de clasa I avea 300 de lei pe lună, iar ajutorul său 180, pe când cel de clasa a II-a avea 260 de lei lunar, iar ajutorul său 160 lei.

În anul 1881, Adunarea Deputaților, primind sugestiile unui grup de deputați în frunte cu C. A. Rosetti, a numit o comisie care să studieze și să elaboreze un proiect de lege pentru organizarea judecătorească pe baza electivității, propunere ce a fost până la urmă respinsă de Cameră. Tot la 1881 D. G. Mârzescu elaborează un proiect pentru reorganizarea justiției. Astfel, el propunea sistemul de judecător unic în prima instanță "judecătorul de tribunal dacă s-ar fi văzut într-o asemenea situațiune de personală responsabilitate, nu și-ar fi dat el o mai mare trudă ?". El mai propunea: reducerea numărului tribunalelor și a Curților de apel, ocuparea posturilor de magistrați să se facă prin concurs; să fie garantată funcția magistraților și ameliorarea pozițiunii materiale a judecătorilor.

Primul proiect, cel din 1881, era întemeiat pe principiul electivității magistraților și asigura judecătorilor aleși o inamovibilitate temporară, pe un termen variind de la 4 la 9 ani, după importanța instanței judecătorești pentru care erau aleși.

Ideea numirii magistraților numai dintre titrații doctori și licențiați în drept, a fost reluată prin proiectul de lege al Ministrului Justiției Gh. Chivu, la 2 nov. 1883, însă și de data aceasta, legea n-a putut fi votată. Un alt proiect de lege, întocmit la 1885 de Ministrul Justiției C. Nacu, propunea pentru numirea în magistratură, în afara titlurilor academice și un examen de intrare. Pentru celelalte grade, se cerea un stagiu, fie ca magistrat, fie ca profesor sau avocat. Numirile urmau să se facă după listele de prezentare întocmite de un consiliu de magistrați compus din primul președinte, președinții Curții de Casație, Curților de apel, tribunalelor și din consilierii Curții de Casație și Curților de apel. În aceste liste figurau câte 5 candidați, propuși pentru fiecare loc vacant, 3 dintre magistrați iar 2 dintre profesorii de facultăți și din corpul avocaților, care ar fi solicitat postul vacant. Proiectul mai conținea o dispoziție interesantă cu privire la judecata disciplinară a membrilor Înaltei Curți de Casație. Aceștia urmau să fie judecați de un tribunal special disciplinar, compus din președinții Camerei și Senatului, primii președinți și președinții Curților de apel, rectorii Universităților din București și Iași și decanul Baroului Ilfov, iar ca acuzator delegat al ministrului, procurorul general al Curții de Casație. Proiectul nu a ajuns să fie discutat în Camere.

Toate aceste proiecte aduceau în același timp diferite modificări, mai mult sau mai puțin importante în mecanismul și compunerea Curților și tribunalelor și în modul lor de a funcționa. Nici unul nu a dus la un rezultat practic și nu s-au adus nici măcar în dezbaterea Corpurilor legiuitoare. Acest lucru era explicat de E. Stătescu prin "teama de a nu se inaugura în justiție, prin imprimarea oricărui control din partea guvernului, o stare de lucruri mai rea decât cea stabilită prin legea de la 1864".

În 1887, ministrul E. Stătescu propunându-și să aducă o reformă asemănătoare legiuirii franceze, după proiectul lui Berenger din 1871, a depus la Senat un proiect de lege pentru reforma judecătorească. El își motiva propunerea prin faptul că organizarea judecătorească fusese denunțată și criticată pe rând, de bărbați din toate partidele: "Ea nu asigură îndeajuns independența magistraților, îi lasă oarecum la discreția puterii executive și îi expune astfel la toate influențele și fluctuațiile politice. În aceste condițiuni, imparțialitatea judecătorilor putând fi suspectată, decisiunile justiției nu se bucură de toată autoritatea morală ce trebuie să aibă și misiunea celor chemați să împartă dreptatea devine adesea foarte greu de îndeplinit".

În proiect se cerea introducerea examenului de capacitate și auditorialul pe lângă judecătoriile de ocol și tribunale care dădeau un drept de preferință la numirile în posturile de ajutori și supleanți. Se mai propunea acordarea inamovibilității la toți membrii titrați de la curți, la președinții titrați de la tribunale la punerea în aplicare a legii, iar judecătorilor de tribunale și ocoale, la 3 ani de funcționare într-una din aceste instanțe. Totodată, se instituia un Consiliu Superior al Magistraturii, care avea să întocmească cu ajutorul curților și tribunalelor, tablourile de admisibilitate pentru fiecare grad judecătoresc, să aprecieze valoarea magistraților, să prezinte ministerului listele de candidați pentru numirea sau înaintarea în posturile vacante, la curți și tribunale, precum și să judece și să aplice pedepse magistraților pentru abaterile disciplinare.

Necesitatea unor legi era evidentă, "legea actuală atacată și denunțată de toți nu mai are autoritatea morală cerută, pentru a asigura o bună funcționare a organelor de justiție și o modificare în stare legală a judecătorilor a devenit necesară, pentru a da justițiabililor toate garanțiile de lumini și de nepărtinire la care au dreptul, iar magistraților tot prestigiul necesar pentru a îndeplini cu demnitate misiunea ce le este însărcinată". Legea trebuie să se asigure pe cât se poate, prin propriul joc al mecanismului ei, neatârnarea judecătorilor de orice influențe politice.

Proiectul de lege este trimis Curții de Casație, Curților de apel și tribunalelor din țară pentru a fi studiat și completat acolo unde se credea că este necesar, iar observațiile făcute să fie comunicate la timp pentru a fi utilizate "înainte de deschiderea Corpurilor legiuitoare".

C. E. Schina, prim președintele Curții de Casație, prin adresa cu nr. 6473, de la 11 dec. 1887 își arată mulțumirea în ceea ce privește proiectul, pe care-l consideră că este numit "cu puține modificări, să inaugureze o nouă eră de progres în magistratura noastră". În ceea ce privește independența justiției, C. E. Schina invocă exemplul Belgiei "țară eminamente liberă și în același timp bine ordonată, unde Curtea de Casație e până atât de autonomă încât, ea singură și fără amestecul altei puteri numește pe președinții săi".

S-au primit răspunsuri și de la alți președinți de curți și tribunale și toți erau de acord cu necesitatea reformei și cu principiile și bazele pe care proiectul era alcătuit. Dar nici acest proiect n-a reușit să fie adoptat, astfel că începând abia din anul 1890, situația magistratului a început să fie consolidată.

Un prim pas spre împlinirea vechilor deziderate îl face legea de organizare judecătorească de la 1 sept. 1890, care acordă pentru întâia dată inamovibilitatea primilor președinți de tribunale.

Problema inamovibilității este reluată și în 1896 cu ocazia proiectului de lege pentru modificarea unor articole din Legea organizării judecătorești și din Legea organică a Curții de Casație. Art. 27 se modifică în sensul că în fiecare an, la 1 sept., prim președintele, formează secțiunile fiecărei Curți de apel în ședință publică. El ia prin tragere la sorți 3 consilieri din fiecare secțiune, spre a-i trece la alta. Astfel, la curțile cu mai mult de 2 secțiuni, membrii ieșiți la sorți vor trece: cei de la secțiunea I la secțiunea a II-a, cei de la a II-a la a III-a, și cei de la secțiunea a III-a la I, urmând ca președinții să rămână la aceeași secțiune.

Art. 75 se referă la condițiile pe care judecătorii trebuie să le îndeplinească pentru a fi numiți. Astfel, "rudele și afinii până la al IV-lea grad inclusiv, nu pot fi membri ai aceeași curți, tribunal sau judecătorii". De asemenea și judecătorii care sunt căsătoriți cu două surori nu pot fi numiți la același tribunal. În acest caz, ministerul are obligația de a retrage pe magistratul cel mai nou numit. Aceeași incompatibilitate se aplică și avocatului care este chemat a suplini un judecător. Această dispoziție nu se aplică între membrii parchetului "față cu curtea sau cu tribunalul respectiv". Art. 4 din Legea de organizare a Curții de Casație se modifică astfel: secția civilă și secția criminală vor purta de acum înainte, numele de secțiunea I și secțiunea a II-a. La fiecare început de an, care va fi la redeschiderea ședințelor, secțiunile se reînoiesc în parte, prin schimbarea a 4 membri din fiecare secțiune, care prin tragere la sorți, vor trece la cealaltă secțiune. Președinții de secțiune rămân la secțiunea respectivă.

Legea a fost votată la 10 apr. 1896 în Senat și la 17 apr. 1896 în Adunarea Deputaților. Titu Maiorescu a luat cuvântul în Senat împotriva proiectului de lege arătând că "în Constituție nu este înscris principiul inamovibilității pentru celelalte trepte ale magistraturii, dar în ceea ce privește Curtea de Casație, în constituție este implicit mai mult decât înscris acest principiu este de esența alcătuirii ei. Când Constituția trimite pe reprezentanții puterii executive să fie judecați de Curtea de Casație, prin aceasta a întins fundamental neatârnarea Curții de Casație… a înțeles cel puțin inamovibilitatea ei".

Aceasta fiind concepția generală despre caracterul inamovibilității pentru Curtea de Casație, nu s-a mai socotit necesar să fie arătat acest caracter în Constituție și legile de organizare judecătorească. S-a fixat o totuși limită de vârstă și pentru membrii supremei instanțe. Cu această organizare Curtea de Casație va rămâne până la 1 iul. 1905 când s-a creat a III-a secție de contencios administrativ.

Pin legea pentru judecătoriile de pace de la 2 mar. 1894, s-au desființat judecătoriile comunale și s-a schimbat titulatura din judecătorii de ocoale în judecătorii de pace.

După cum am arătat în capitolul anterior în materie comercială în România era în vigoare Codul comercial din Țara Românească de la 1840. "După unirea celor 2 țări, între primele ramuri de drept care au fost unificate a fost dreptul comercial. Aceasta s-a făcut prin introducerea la 10 dec. 1863 și în Moldova a Codului comercial din Valahia. Acest cod destul de înapoiat a fost câteva decenii legea comercială a întregii țări".

Dezvoltarea crescândă a raporturilor comerciale interne și externe, crearea de instituții auxiliare noi ale comerțului și de mijloace de credit și de transport, necunoscute la începutul secolului, modificările succesive, aduse în mecanismul judecătoresc, progresele considerabile realizate de știința dreptului în această ramură, reformele importante care s-au adus în acest interval de timp în legislația comercială a altor state și în celelalte ramuri de legi în țară și transformarea ce s-a produs în limbajul juridic și chiar în cel uzual, de la 1840 și până la sfârșitul secolului au făcut ca vechiul Cod de Comerț să nu mai fie în concordanță cu realitățile de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Vechiul cod era în contradicție în unele părți ale sale cu celelalte ramuri ale legislației și cu trebuințele reale ale comerțului.

Pe de altă parte, în cele mai multe state europene "care țin primul loc în capul civilizațiunii, s-au făcut în acești din urmă ani lucrări și reforme importante în această parte a legislațiunii și de toate părțile se manifestă tendința de a face ca diferitele legislațiuni particulare ale fiecărui stat, să se apropie cât mai mult unele de altele, și de a ajunge astfel la un cod comercial uniform și comun tuturor statelor legate între dânsele prin raporturi comerciale regulate și permanente", spunea E. Stătescu în expunerea de motive.

Curând după punerea în aplicare a Codului comercial italian s-au început și în România lucrările pentru alcătuirea unui nou cod comercial. În acest scop încă din 1883 s-a format o comisie care a luat de exemplu Codul italian socotit că "a rezumat toate progresele ce știința modernă a realizat în regularea raporturilor comerciale, socotit ca o operă legislativă remarcabilă prin precizia, claritatea și înțelepciunea dispozițiilor ei și despre care s-a putut zice, cu drept cuvânt că a pus Italia în primul rang între țările civilizate sub raportul legislațiunii comerciale".

Comisia de redactare a proiectului era compusă din "M. Poenaru Bordea și G. N: Bogdan, consilier la Curtea de apel din București; E. Protopopescu, profesor la școala comercială din București; Remus Opreanu, senator, sub președinția lui Al. Degre, consilier la Curtea de Casație".

Comisia română de redactare a Codului comercial a folosit în afară de Codul comercial italian, Legea cambială germană din 1848, Codul comercial german din 1861 și Legea belgiană din 1872 referitoare la gajul comercial și contractul de comision.

Comisia trebuia să țină cont de trebuințele timpului și progresele obținute în această ramură de drept, în elaborarea proiectului. După 2 ani de studiu și elaborare amănunțită și conștiincioasă, comisia a terminat proiectul, iar la deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor legiuitoare din anul 1885, guvernul era în măsură să supună Adunărilor legiuitoare spre dezbatere proiectul. Senatul și Camera, dând acestei lucrări toată atenția ce o merita, au trimis-o în studiul unor comisii special alese, din rândul lor și cu ajutorul acestor comisii s-a putut discuta mai ușor proiectul în Adunări.

Astfel, cele 4 cărți ale Codului comercial au putut fi adoptate și votate succesiv de ambele corpuri legiuitoare. Cartea I "Despre comerț în general" care cuprindea art. 1 – 489 a fost votată mai întâi de Senat, în ședința din 30 apr. 1886 și apoi adoptată în Camera Deputaților cu oarecare modificări, la unele articole în ședința de la 12 dec. 1886. Cartea a II-a, "Despre comerțul maritim și despre navigație", cuprinde 205 articole de la 490 la 694 și a fost votată în Senat la 6 iun. 1886, iar în cameră cu mici modificări la 17 dec. 1886. Primele 2 cărți cu modificările aduse de Cameră Deputaților, au fost aduse din nou la Senat și votate de acesta în ședința din 12 și respectiv 21 ian. 1887. Cartea a III-a, "Despre faliment" și a IV-a privitoare la procedura comercială și alte dispoziții tranzitorii, au fost votate de Senat la 11 și 17 mar. 1887 și adoptate de Camera Deputaților la 26 mar. 1887 fără nici o modificare.

În raportul său Ministrul Justiției E. Stătescu cerea să fie prevăzute dispoziții speciale pentru publicarea Codului pentru a se asigura "exactitatea textului promulgat și conformitatea lui cu originalul".

La 10 mai 1887 Carol promulgă noul cod care va intra în vigoare la 1 sept. 1887. Publicarea lui se face atât prin Monitorul Oficial, cât și prin trimiterea unui exemplar tipărit la fiecare comună, pentru a fi la dispoziția celor ce vor să-l consulte timp de o lună, după care va fi păstrat în arhiva comunei. Câte un exemplar se va trimite în același scop tuturor autorităților județene și camerelor de comerț din țară, precum și consulatelor române din străinătate. Un exemplar tipărit la Imprimeria Statului și purtând semnătura regelui și a ministrului urma să fie depus la Arhiva Generală a Statului pentru a servi ca original al codului. Pentru supravegherea lucrărilor de tipărire se forma o comisie din 3 membri, care trebuia să verifice exactitatea textului cu originalul. Cu acest decret de punere în aplicare a Codului comercial este însărcinat ministrul justiției E. Stătescu.

Codul comercial se înscrie pe linia vechii tradiții franceze. El are la bază sistemul obiectiv; normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din faptele de comerț, indiferent de persoana care le săvârșește . Normele Codului comercial sunt grupate în 4 cărți, împărțite în titluri.

După adoptarea sa Codul comercial a constituit reglementarea de bază a activității comerciale, contribuind la dezvoltarea industriei și a comerțului în țara noastră, în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea.

Dreptul civil, a cărui evoluție este nemijlocit legată de producția și circulația mărfurilor, a cunoscut o serie de transformări substanțiale, în domenii ca: proprietatea, condiția juridică a persoanei și contractele.

La baza acestei ramuri de drept a rămas, în mod firesc, Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza. Numeroasele principii și dispoziții pe care acest cod le formula în legătură cu producția și circulația mărfurilor, asigurau cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea economiei de schimb, însă, în același timp, era necesară și o legislație specială de stimulare și consolidare a acestor relații. În materia proprietății, statul a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea întreprinderilor industriale. Intervenția statului în această direcție s-a făcut simțită în mod deosebit după cucerirea independenței; până la 1887 erau adoptate legi speciale pentru înființarea unor fabrici dar, după această dată, s-a creat un regim general, cuprinzând un complex de măsuri care vizau dezvoltarea industriei naționale.

Cu privire la dreptul penal și procedura de judecată au rămas în vigoare Codul penal și Codul de procedură penală din 1865, fiind adoptate și unele legi speciale determinate de starea de război, menite să asigure securitatea internă și externă a statului. Ele incriminau fapte ca spionajul, trădarea de patrie, nerespectarea obligațiilor cu privire la păstrarea secretului de stat.

În perioada de care ne-am ocupat, sistemul juridic constituit în timpul domniei lui Cuza s-a consolidat, iar diferitele legi impuse de noile transformări din societatea românească au condus țara pe drumul modernizării. Obținerea independenței, precum și legislația avansată după care se conducea țara au avut un rol decisiv pentru dezvoltarea socială și economică a României.

CONCLUZII

Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria României prin formarea statului național modern. Adoptarea în vremea lui Alexandru Ioan Cuza a Codului civil, Codului de procedură civilă, Codului penal și Codului de procedură penală a conturat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea uneia dintre cele mai moderne legislații în materie.

Chiar dacă această legislație depășea prin modernitatea sa stadiul de dezvoltare al Principatelor, a reprezentat punctul de plecare spre consolidarea și modernizarea statului. Dovada că aceste coduri au fost necesare este faptul că ele au dăinuit aproape o jumătate de secol.

Principiile organizării judecătorești din timpul lui Al. I. Cuza s-au menținut și în perioada următoare, în care s-a consolidat puterea judecătorească, ca putere independentă, nemaifiind legată de executiv.

Constituția din 1866 a consacrat și ea principiul separării puterilor în stat și a acordat o serie de libertăți și drepturi cetățenești, fiind una dintre cele mai moderne legi fundamentale.

Astfel, pornind de la organizarea făcută sub Cuza, România s-a consolidat, s-a dezvoltat reușind în 1878 să-și câștige independența. Acest lucru a făcut posibilă orientarea politicienilor din acea vreme spre încurajarea industriei printr-o serie de legi speciale.

Odată cu dezvoltarea industriei, cu noile cuceriri în materie de drept comercial, s-a făcut resimțite nevoia unui nou cod comercial, România introducând și în acest domeniu una dintre cele mai moderne legislații.

Unirea principatelor, elaborarea codurilor de legi, câștigarea independenței, proclamarea țării regat au fost momentele de intensitate maximă în ceea ce privește consolidarea statului, a creșterii prestigiului pe plan extern, a dezvoltării sale economice.

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: UN PRIM PAS AL JUSTIȚIEI MODERNE, ÎNFIINȚAREA CURȚII DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.

CAPITOLUL II: FORMAREA SISTEMULUI JURIDIC MODERN ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CUZA VODĂ

Organizarea judecătorească

Înfăptuirea Codului civil și de procedură civilă

Înfăptuirea Codului penal și de procedură penală

CAPITOLUL III: SISTEMUL JURIDIC ÎN PERIOADA 1866 – 1900 ÎN ROMÂNIA

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE

I IZVOARE:

Izvoare inedite:

Arhivele Naționale, Fondul Ministerului de Justiție, Secția Administrativă: 1/1862; 6/1863; 7/1863; 4/1866; 5/1866; 2/1871; 9/1871; 16/1881;126/1881; 127/1881; 4/1885; 93/1887; 81/1888;117/1891.

Arhivele Naționale, Fondul Ministerului de Justiție, Divizia Administrativă: 8/1862; 11/1862; 14/1862; 18/1862; 41/1862; 24/1863; 5/1864; 11/1864; 15/1864; 20/1864; 63/1864; 79/1867; 7/1869.

Arhivele Naționale, Fondul Consiliului de Stat: 6/1864; 7/1864; 8/1864; 14/1864; 29/1864; 178/1865; 185/1865; 392bis/1865; 401/1866; 517/1866.

Izvoare edite:

Alexianu G., Repertoriul general alfabetic, București, 1940.

Boerescu C., Discursuri politice, 1866 – 1891, București, 1903.

Buletinul Curții de Casație și Justiție al României.

Hamangiu C., Codul general al României, Coduri, Legi, Regulamente, vol. I,II.

Periodice:

Monitorul Oficial al Moldovei: 1860, 1861.

Monitorul Oficial al Țării Românești: 1860, 1861.

Monitorul Oficial: 1862, 1863, 1864, 1865, 1866, 1868, 1871, 1875, 1976, 1877, 1879, 1881, 1887, 1896.

II LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE:

Alexandrescu D., Principiile dreptului civil român, București, 1899.

Angelescu C., Unificarea legislației Principatelor Unite Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în Cuza Vodă in memoriam, Iași, 1973.

Angelescu C., Câteva știri nouă relative la un proiect de cod civil întocmit în 1862 – 1863, București, 1927.

Ceterchi I., Istoria dreptului românesc, București, 1987.

Crețiescu Al., Comentariu alu Codiciloru României Alexandru Ioan I, București, 1865.

Crețiescu Al., Strămutarea Curții de Casație la Iași, București, 1866.

Filitti I., Pagini din istoria României moderne, București, 1930.

Filitti I., Suchianu I., Contribuții la istoria justiției penale în Principatele Române, București, 1929.

Gănescu I., Drept constituțional și administrativ, București, 1915.

Gionea V., Studii de drept constituțional și istoria dreptului, București, 1993.

Gogeanu P., Istoria dreptului românesc, București, 1986.

Hitchins Keith, România 1866 – 1947, București, 1998.

Ionașcu T., Istoria Științelor în România. Științe juridice, București, 1975.

Ionescu Muscel Petre, Istoria dreptului penal român. Studiu comparat, București, 1931.

Missail G., Noțiuni de drept pozitiv după Codicele române Alexandru Ioan I, București, 1866.

Missail G., Originile legislațiunei române, București, 1865.

Mârzescu G., Câteva observațiuni asupra legislațiunii și organizațiunii judiciare, București, 1881.

Mârzescu G., Despre dreptul de succesiune a copiilor naturali după codicele civil Alexandru Ioan Cuza , Cernăuți, 1865.

Muraru I., Iancu Gh., Constituțiile române, București, 1995.

Nedelcu G., Textul autentic al codului civil român, București, 1905.

Nedelcu G., Vârsta în funcțiunile publice, București, 1911.

Nedelcu G., Inviolabilitatea așezământului Curții de Casație, București, 1918.

Nedelcu G., Legea pentru Curtea de Casație și Justiție, București, 1910.

Nedelcu G., Necesitatea organizării Ministerului de Justiție, București, 1913.

Paretze I., Curs de istoria dreptului român, București, 1931.

Petrescu Gh., Evoluția organizării judecătorești, București, 1943.

Platon I., Istoria dreptului românesc, București, 1994.

Popa N., Teoria generală a dreptului, București, 1993,

Rădulescu A., Șaizeci de ani de Cod Civil, București, 1926.

Rădulescu A., Curs de istoria dreptului român, București, 1919.

Rădulescu A., Cultura juridică românească în ultimul secol, discurs rostit la 3 iun. 1922, București, 1923.

Rădulescu A., Izvoarele dreptului civil și comercial român, București, 1932.

Rădulescu A., Originalitatea dreptului român, București, 1932.

Rădulescu A., Privire asupra dezvoltării juridice a României de la 1864 până astăzi, București, 1933.

Rădulescu A., Înființarea Curții de Casație, București, 1933.

Rădulescu A., Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație, București, 1943.

Rădulescu A., Organizarea statului în timpul domniei lui Cuza, București, 1932.

Riker T. W., Oxon D. Litt., Cum s-a înfăptuit România, București, 1940.

Xenopol D.A., Domnia lui Cuza Vodă, Iași, 1903.

=== INTROG~1 ===

INTRODUCERE

Istoria dreptului românesc este un segment din istoria noastră națională, este o modalitate aparte de studiere a trecutului nostru, a vieții sociale și publice. Aceasta pentru că dreptul este strâns legat de viața socială a unui popor, instituțiile lui politice și sociale fiind încadrate în norme și raporturi juridice.

Studierea sistemului juridic în evoluția sa înseamnă nu numai cunoașterea vechilor norme juridice, care au reglementat activitatea politică și socială a românilor, dar și istoria luptei pentru apărarea integrității teritoriale, a integrității și suveranității.

Lucrarea de față, pe care am intitulat-o "Sistemul juridic în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea în România", are în vedere evoluția dreptului de la înființarea Curții de Casație și Justiție până la sfârșitul secolului.

Perioada la care ne vom referi este una de mari transformări atât în plan politic și socio-economic, cât și în plan juridic. În domeniul dreptului, în această perioadă se pun bazele sistemului juridic modern.

Înainte de Unirea Principatelor Române, cele două țări se conduceau după legislații diferite. Un prim pas spre unitate l-a constituit înființarea Înaltei Curți de Justiție și Casație, instanță juridică supremă, comună ambelor principate. După unire urmează o perioadă de consolidare a statului, în care sarcina principală a Domnului Alexandru Ioan Cuza era de a unifica instituțiile politice și administrative și de a înzestra Principatele Române cu noi instituții politice și juridice. În timpul domniei lui a fost adoptată și pusă în lucrare o cuprinzătoare legislație, cu caracter reformator, situând România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație. În această perioadă se pun bazele unui sistem juridic unitar. Unirea a consacrat victoria românilor pe calea înfăptuirii statului unitar român, a constituit premisa cuceririi independenței și suveranității României la 1887.

Constituția din 1866 a consacrat în textul ei principiul separării puterilor, care a stat la baza constituirii organelor de stat. Câștigarea independenței și proclamarea României regat a consolidat statul și i-a crescut prestigiul internațional.

În această perioadă statul a manifestat o preocupare deosebită pentru dezvoltarea industrială și comercială. Aceasta a fost posibilă printr-o serie de legi speciale date în acest sens, dar și prin elaborarea noului Cod comercial.

Fiind un subiect de o importanță deosebită pentru dezvoltarea statului român, am considerat că realizarea unei astfel de lucrări, despre cum a evoluat dreptul de la constituirea statului național unitar este binevenită, cu atât mai mult cu cât despre o evoluție a acestuia din punct de vedere istoric s-a scris foarte puțin și nu a fost realizat un studiu care să cuprindă întreaga perioadă, poate doar cu excepția cărților de istorie a dreptului, unde aceste probleme sunt dezbătute sumar.

Lucrarea de față am structurat-o în 3 capitole la care am adăugat o scurtă introducere și un ultim capitol ce cuprinde concluziile la care am ajuns după studierea temei și elaborarea întregii lucrări.

În primul capitol, "Un prim pas al justiției române, Înființarea Curții de Casație și Justiție", vom arăta cum s-a înființat aceasta, prin ce greutăți au trecut legiuitorii acelor vremuri pentru a pune în practică acest lucru. Vom trata acest subiect într-un capitol, dată fiind importanța lui, Curtea de Casație și Justiție fiind unul dintre cele 3 elemente prevăzute în Convenția de la Paris comune ambelor principate. În acest prim capitol ne vom ocupa și de organizarea judecătorească existentă în principate până la înființarea acestei Curți și de principiile înscrise în Convenția de la Paris. La începutul secolului XX s-au scris câteva lucrări de o importanță deosebită, precum cele ale lui Andrei Rădulescu ("Înființarea Curții de Casație în România" și "Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație") pe care le-am utilizat alături de Monitorul Oficial din acea perioadă, precum și materialul găsit în Arhivele Naționale. De un mare ajutor au fost și lucrările lui Nedelcu George, "Inviolabilitatea așezământului Curții de Casație", precum și "Legea pentru Curtea de Casație și Justiție".

Am intitulat cel de al doilea capitol al lucrării "Formarea sistemului juridic modern în timpul domniei lui Cuza" și l-am structurat în 3 subcapitole: "Organizarea judecătorească", "Înfăptuirea Codului civil și de procedură civilă", "Înfăptuirea Codului penal și de procedură penală".

În deschiderea acestui capitol vom face o prezentare a domniei lui Cuza, eforturile pe care le-a făcut acesta pentru unificarea legislativă și introducerea de norme juridice moderne.

În primul subcapitol vom arăta cum s-a înființat cea de a IV-a Curte de apel de la Focșani, pentru care am folosit doar material de arhivă, neexistând o lucrare pe această temă, iar apoi am urmărit reforma organizării judecătorești concretizată prin Legea de organizare judecătorească din 1865, unde vom utiliza lucrarea lui Petrescu Gh., "Evoluția organizării judecătorești", precum și Monitorul Oficial și material de arhivă.

În cel de al doilea și al treilea subcapitol voi încerca să prezint modul cum s-au elaborat codurile de legi, respectiv Codul civil și de procedură civilă și Codul penal și de procedură penală, având în vedere și proiectele din anii 1862 – 1863. Pentru aceasta am folosit lucrarea lui Crețiescu Al., "Comentariu alu Codiciloru României" și lucrarea lui G. Nedelcu, "Textul autentic al Codului civil", lucrarea lui Rădulescu A., "Șaizeci de ani de Cod civil", lucrarea lui Angelescu G., "Câteva știri nouă relative la un proiect de cod civil întocmit în 1862 – 1863", și acolo unde a fost cazul Monitorul Oficial și material de arhivă.

În capitolul III, "Sistemul juridic în perioada 1866 – 1900 în România", vom prezenta evoluția organizării judecătorești și elaborarea Constituției și a Codului comercial român. Deoarece despre această perioadă s-a scris foarte puțin, am folosit mai ales Monitorul Oficial și materiale de arhivă.

Aceasta este pe scurt prezentarea lucrării de diplomă pe care am ales-o pentru a absolvi cursurile Facultății de Istorie și pe care am elaborat-o cu sprijinul prof. univ. dr. Nicolae Isar.