“Sistemul instituțional al Uniunii Europene este unul original, deoarece nu poate fi încadrat în tiparele juridice existente, la fel cum însăși… [622404]

1

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

“Sistemul instituțional al Uniunii Europene este unul original, deoarece nu poate fi
încadrat în tiparele juridice existente, la fel cum însăși Uniunea Europeană dispune de o
natura juridică în plan juridico -politic.”1
Structura, compunerea, funcționarea și competențele instituțiilor acordă sistemului
instituțional al Uniunii Europene caracteristica de inedit, acestea fiind înzestrate cu
elemente dar și mecanisme de inspirație statală.
Cu toate că există simili tudini între instituțiile europene, modul de instituire a acestora
și natura puterii diferă categoric. “Instituțiile Uniunii Europene reprezintă atât organe le
învestite de statele membre în temeiul tratatelor constitutive să exercite puterea politică la
nivel european, dar și în relația cu statele membre , cât și normele de drept european
aplicabile organizării și funcționării acestora.“2
Vis-à-vis de această definiție, ar fi necesare două precizări : în primul rând, aceste
instituții europene emană din dispozițiile tratatelor constitutive și de modificare; în al
doilea rând au un rol specific, stabilit în baza tratatelor constitutive și de modificare, într –
o ordine juridică specifică U niunii Europene , ce diferă de ordinea juridică națională sau
internațională.
Astfel, sistemul instituțional al Uniunii Europene se ridică la nivelul unui sistem
politico -juridic supranațional complex , care depășește cu mult un sistem de tip statal .
Deși sistemul institutional al Uniunii este format și din elemente de inspirație statală,
instituțiile europene, în parte, nu se identif ică cu instituțiile de drept național sau
internaț ional.
“În funcție de criteriul structurii sistemului politico -juridic căruia îi aparțin, instituțiile
Uniunii Europene sunt proprii unui sistem politic inedit, cu o structura juridică și politică
hibridă, îmbinând elemente specifice ale unei structuri federale, dar conținând, în același

1 Cucerescu V. , Drept Institutional European , Institutul de Relații Internaționale din Moldova, Note de
curs, Chișinău, 2013, p. 90.
2 Antonescu M. V., Instituțiile Uniunii Europene în perioada Post -Nisa. O perspectivă de drept
constituțional , Editura Lumen, Iași, 2009, p. 61.

2
timp, elemente confederale, sta tale sau tipice pentru o organizație internațională de
cooperare.”3
Cadrul institu țional al Uniunii Europene este format din șapte instituții unice care își
exercită competențele exclusiv la nivel European, acestea fiind:
 Consiliul European;
 Consiliul Uniunii Europene;
 Comisia Europeană;
 Parlamentul European;
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
 Curtea Europeană de Conturi;
 Banca Centrală Europeană.
Numărul acestor instituții, dar și natura acestora, nu au fost niciodată statice.
Dimpotrivă, s -au aflat într -o dinamică continuă, datorată revizuirii tratatelor și
consolidării echilibrului instituțional în procesul de integrare europeană.
Tema acestei lucrări este reprezentată de una din aceste instituții europene și anume
Paramentul European. Motivația principală, care a stat la baza alegerii acestei teme, a fost
faptul că Parlamentul European reprezintă, din punctul meu de vedere, un subiect de
actualitate care vizează tânăra generație și nu numai , și este o instituție prin intermediul
căreia se exprimă vocea cetățenilor.
Parlamentul European se numără printre cele mai importante instituții ale Uniunii
Europene, acordând o atenți e deosebită inițiativelor și opiniilor cetățenilor europeni, în
slujba cărora se află. Acesta se ocupă de partea legislativă a Uniunii Europene, împreună
cu Consiliul European și Comisia Europeană, având c ompetența de a adopta și modifica
propunerile legis lative ale Uniunii.
“De asemenea, el supraveghează activitatea Comisiei și a celorlalte organisme
europene și cooperează cu parlamentele naționale din țările UE, care își aduc și ele
contribuția. ”4
Un alt motiv care a stat la baza alegerii acest ei teme și a dezbaterii, exclusiv, a
evoluției acestei instituții, a fost faptul că, în opinia mea, este necesar , ca înainte de toate,

3 Antonescu M. V., op. cit , p. 76.
4 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro

3
să știm de unde a pornit ideea și nevoia înființării unui Parlament European și cum a
evoluat acesta de la o simp lă Adunare Co mună și desemnată a celor trei Comunități
Europene supranaț ionale , la un Parlament ales ce este recunoscut ca o adevărată
autoritate legislativă a Uniunii.
Acestea fiind spuse, obiectivul prezentei lucrări este să analizeze instituția
Parlam entului European din perspectiva trecutului, a primelor idei și nevoi care au dus la
constituirea acestuia și evoluția instituției în timp, atât din punct de vedere al
componenței și modului de lucru, cât și a importanței acesteia.
În cuprinul lucrări i am încercat să răspund la întrebările: „Ce este Parlamentul
European? ”, „Cum a fost posibilă apariția acestei instituții? ”, „Care au fost etapele
constituirii?”, „Cum a influiențat cadrul legsilativ evoluția Parlamentului European?”,
„Care este situația Parlamentului European în prezent?”.
În primul capitol am început cu prezentarea unor aspecte generale referitoare la
Parlamentul European, apoi am făcut referire la cele trei Comunități Europene care au
stat la baza consituirii acestei instituții, în cepând de la C.E.C.O și terminând cu C.E.E și
EURATOM, ca, la final, să prezint drumul parcurs de instituție de la o simplă Adunare
Desemnată la un Parlament Ales.
Am continuat, în cel de -al doilea capitol, cu prezentarea cadrului juridic al
Parlamentului European, începând de la Tratatele fondatoare și continuând cu tratatele de
modificare care și -au pus ampren ta pe componența, activitatea, atribuțiile și impor tanța
instituției.
În cel de -al treilea capitol am prezentat extinderea Parlamentului European, respectiv
extinderea de mandate și fluctuațiile acestora, dar și extinerea competențelor acestuia.
Ultimul capitol este destinat prezentării modului de organizare și funcționare al
Parlamentului European.
În încheiere am concluzionat că Parlamentul European a avut un început timid, însă
într-o perioadă scurtă de timp, din punct de vedere istoric, aceasta a reușit să parcurgă un
drum lung , cu reuși te remarcabile, reușind să evolueze de la o simplă Adunare gene rală,
relativ lipsită de putere, la un forum important pentru dezbaterile politice și luarea de
decizii la nivelul Uniunii.

4
CAPITOLUL I
CONTEXTUL ISTORIC AL APARI ȚIEI
PARLAMENTULUI EUROPEAN

1.1 Aspecte generale pivind Parlamentul European

“Parlamentul European (vocea cetățenilor europeni) reprezintă instituția Uniunii
Europene care își are originea în Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, fiind denum ită inițial Adunarea Comună sau Adunare , relativ
lipsită de putere.”5 Rolul acestei Adunări era de a apăra interesele statelor membre în
calitate de organ de control al Înaltei Autorități.
Instituțiile similare acestei Adunări Comune, specifice fiecărei comuni tăți europene în
parte, în baza Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului,
Tratatului Comunității Economice Europene și Tratatului Comunității Europe ne a
Energiei Atomice, au fost reunite, în anul 1960, sub o nouă denumire de Adunare
Parlamentară Europeană .
Denumirea oficială pe care instituția o poartă și astăzi, aceea de Parlament European, a
fost instituită la 30 martie 1962, print r-o rezoluție a Adunării Parlamentare Europene
menționată anterior , urmând ca prin dispozițiile articolului 3 al Actul ui Unic din 1986 să i
se consacre această denumire.
Autorii Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului au
stipulat ideea de alegere a membrilor instituției parlamentare prin sufragiu direct de către
cetățeni, idee preluată și în textele Tratatului Comunității Economice Eur opene și al
Tratatului Comunității Europene a Energiei Atomice .
Astfel, primele alegeri parlam entare au avut loc în 1979, și din acel moment acestea se
desfășoară sistematic o dată la fiecare 5 ani. Membrii parlamntului sunt aleși prin vot
universal d irect și prin sistemul reprezentării pro porționale. Alegerile parlamentare se
desfășoară la nivel ul fiecărui stat membru, pe bază de sisteme diferite , iar aleșii sunt
grupați în funcție de partidele politice pe care le reprezintă și nu de naționalitățile l or.

5 Cucerescu V. , op. cit. , p. 106.

5
Figura 1 : Creșerea numărului de membri în Parlamentul European6
1. 1952 – 1957 78 membri
2. 1958 – 1972 142 membri
3. 1973 – 1979 198 membri
4. 1979 -1981 410 membri
5. 1981 -1985 434 membri
6. 1986 -1994 518 membri
7. 1994 -1995 567 membri
8. 1995 -2004 626 membri
9. 2004 -2007 732 membri
10. 2007 -prezent 751 membri

Sursa: Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., Parlam entul European, Editia a VI -a, p.10

Până în 1979, Parlamentul European era mai mult un forum, compus din delegații ale
parlamentelor naționale, consultat doar cu privire la o serie restrânsă de propuneri
legislative, înainte ca acestea să fie adoptate de Consiliu. S -a considerat că aceste
competențe sunt prea limititative, astfel că Parlamentul a fost nevoit să lupte pentru
dobândirea competențelor actuale și iată ca a obținut un success considerabil.
“Pe parcursul a patru decenii, Parlamentul a trecut de la statutul de adunare
consultat ivă la cel colegislator aut entic într -o Uniune Europeană care, ea însăși, a evoluat

6 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., Parlamentul European , Editia a VI -a, Editura „MonitorulOficial”,
București, 2007, p.10
1
2
3

4
5
6
7
8

9
1
0

6
considerabil dincolo de Comunitățile Europene inițiale, atât în privința sferei de acțiune,
cât și a competențelor.”7
Parlamentul European reprezintă una dintre principalele instituții ale Uniunii, formând
împreună cu Consiliul și Comisia așa -numitul triunghi instituțional între care este
repartizată, într -o mare măsur ă, puterea politică a Uniunii Europene.
Acestea f iind spuse, “Parlamentul European este o adunare parlamentară
multinațională unică, aleasă în mod direct de către cetățeni. Cei 751 de membri ai
Parlamentului European reprezintă peste 500 de milioane de cetățeni din 28 de state
membre. Cetățenii europeni pot participa la procesul politic în mai multe moduri. De
pildă, ei pot vota la alegeri, își pot contacta deputatul care îi reprezintă în Parlamentul
European, pot adresa petiții Parlamentului European sau pot lansa o inițiativă
cetățenească prin care să î i solicite Comisiei Europene să pregătească o propunere
legislativă. ”8
Parlamentul European reprezintă interesele cetățenilor, fiind unica instituție a Uniunii
Europene, aleasă în mod direct. Activitatea Parlamentul European ia în considerare
nemulțumirile oamenilor și încearcă să le rezolve concentrându -se pe nevoile acestora ,
dându -le posibilitatea să lanseze inițiative pan -europene și să solicite în mod direct
elaborarea de noi legi.
Rolul Parlamentului în cadru l Uniunii Europene este de a: examina și adopta legislația
comunitară , alături de Cons iliul Uniunii Europene, prin procedura de co -decizie; aproba
bugetul Uniunii și monitorizarea acestuia; exercita funcția de co ntrol asupra altor
instituții ale Uniunii, având posibilitatea de a înființa comisii de anchetă; aproba acorduri
internaționale majore.
Mai mult decât atât, Parlamentul European numește Ombusdmanul Europ ean pe o
perioadă de cinci ani, menținând, în acest fel, legătura cu cetățenii Uniunii .

7 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., op. cit , p.3.
8 Parlamentul European :Vocea Cetățenilor în UE, Broșură, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al
Uniunii Europene, 2015

7
„Sediul Parlamentului European se află la Strasbourg, acolo unde se țin ședințe în
fiecare lună, timp de o săptămână. Unele ședințe se țin la Bruxelles, iar Secretariatul
General se află la Luxemburg .”9

1.2 Trei comunități – o singură adunare

Ca o oglindre a principiului democrației reprezentative, Parlamentul European a fost
conceput ca fiind una dintre principalele instituții continentale, care reprezenta , nu doar
propriile popoare, ci și alte popoare ale Uniunii care aveau angajamente c omune.
Prevăzută de la început printre v iitoarele instituții europene, impunerea unei adunări
parlamentare internaționale, avea să fie de -a lungul timpului dificilă , cel puțin la nivelul
Marii Europe. De aceea a trebuit ca acest proiect să își stabilească niște limite ce
prevedeau formule mai modeste de integrare europeană, și să reducă numărul statelor
participante sau gradul de supranaționalitate parlamentară.
Construcția Uniunii Europene, este caracterizată de procese complexe de integrare,
momentel e cele mai importante, pentru procesul de integrare, începând din 1950 și
mergând până în perioada prezentă. Tratatele Uniunii, au componente politice și
economice, sunt încheiate între state și organizații internaționale, stabilesc modalitatea de
funcțion are a instituțiilor Uniunii dar și principiile de la baza funcționării lor. Unele din
tratatele Comunităților Europene aveau rolul de a înființa noi structuri, altele de a amenda
tratatele în vigoare sau de a mări numărul statelor membre.
Fundamentul construcției europene a fost reprezentat de Comunitățile Europene:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
“erau dotate cu un sistem instituțional propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o
Adunare și o Curte de Justiție . Anumite instituții, respectiv Curtea de Justiție a

9 Uniunea Europeană: istoric, instituții, procese decizionale , Lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare
RO 0006.18.02 – Formarea funcționarilor publici din administrația locală în afaceri europene și
managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human
dynamics, 2003 , p. 20.

8
Comunităților Europene și Adunarea Parlamentară, deveneau commune CECO, CEE și
CEEA. Fiecare comunitate avea , însă, propria Comisie și propriul Consiliu, din
considerente care țineau de atenuarea elementului supranațional. ”10
Așadar cele trei Comunități Europene, aveau o Adunare Parlamentară comună, dar o
Adunare care funcționa în cadrul unei simple comunități economice, care inițial era
redusă doar la sectorul c ărbune -oțel, mai apoi extinzând u-și competențele și la alte
sectoare ale economiei.
Acesta a fost punctul de plecare al unei Adunări care, în 196 2, primește impunătoarea
denumire de Parlament European și care cunoaște un destin prestigios. De asemeni, își va
spori și reprezentativit atea până la desemnarea prin vot universal, reușind în acest fel să
devină prima Adunare Parlamentară internațională c e va fi aleasă de cetățeni prin vot
direct.

1.2.1 C.E.C.O – Baza instaurării Parlamentului European
În anul 1951, se semnează Tratatul de la Paris prin care se înființa Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, ca o finalitate a negocierilor între șa se țări: Belgia,
Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Această organizație a venit la pachet și
cu o noutate pe plan internațional și anume supranaționalitatea.
Forul conducător al acestei organizații purta denumirea de Înalta Autoritate și era
responsabil cu adoptarea de decizii cu sau fără consensul statelor membre. Prin acest
tratat, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, se materializează primele idei de constituire a
unei Europe politice unite, porni nd de la constituirea unei Europe economice.
Așadar, cu toate că se discuta despre o piață comună sectorială, se va realiza un
precedent instituțional de o importanță majoră. Mai precis, vor fi create patru organe ale
Comunității: Înalta Autoritate, C onsiliul Special de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea
de Justiție.
Spre deosebire de celelalte instituții care aveau aveau atribuții și competente mai
vaste, Adunarea Comună, era formată din reprezentanții parlamentelor naționale și avea
rol pur con sultativ.

10 Popa D ., Drept Comunitar European , Editura Vasiliana ’98, Iași, 2013, p.11

9
„Adunarea Comun ă era constituit ă conform tratat ului. E ra compus ă din 78 de delega ți
desemna ți de parlamentele na ționale ale statelor membre. Potrivit prevederilor înscrise în
tratat, membrii Adun ării erau fie numi ți, fie ale și prin "sufragiu universal, direct, dup ă
procedura fixat ă de fiecare Înaltă Parte Contractant ă". În fapt, to ți membrii Adun ării erau
delega ți ai parlamentelor na ționale. Potrivit stipula țiilor din tratat, Adunarea se întrunea
cel pu țin o data pe an, prilej cu care se pune a în discu ție și un raport general prezentat de
Înalta Autoritate. ”11

1.2.2 Tratatele de la Roma și Adunarea Parlamentară Comună
Tratatele prin care au fost instituite Comunitatea Economică Europeană (CEE) și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM) au fost semnate la data
de 25 martie 1957 la Roma, de unde și denumirea de Tratatele de la Roma. Acestea au
intrat în vigoare la data 1 ianuarie 1958 și au fost semnate de către cele șase state membre
ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului.
Odată cu semnarea acestor două tratate, statele membre au mai semnat și Convenția
referitoare la instituțiile com une. Această Convenție stabilea că tuturor celor trei
Comunități, cu statute și misiuni distincte, li se vor alătura în sfera lor de competență
aceeași Curte de Justiție și aceeași Adunare parlamentară (aceasta din urmă, fiind formată
din unificarea celor trei Adunări specifice fiecărei Comunități) .
În data de 19 martie 1958, la Strasbourg, are loc prima sesiune de stabilire a Adunării
Parlamentare Europene, care avea pe atunci doar 142 de membri , fiind ales ca președinte
al Adunării, Robert Schuman. Mai apoi, la 30 martie 1962, printr -o rezoluție a Adunării
Parlamentare Europene, se stabilește ca Adunarea să capete o nouă denumire, aceea de
Parlament European , denumire pe care instituția o poartă și în prezent.
Urmează, la câțiva ani dstanță, în 1979, mai precis, să se organizeze primele alegeri
directe, urmând ca mai apoi, Parlamentul să fie ales o dată la cinci ani.
Vedem, astfel, că fundamentul pentru crearea acestui cadru instituțional a fost Tratatul
Comunității Economice a Cărbunelui ș i Oțelului, fapt dovedit de denumirile folosite
pentru cele trei organisme: Consiliul Miniștrilor, Adunarea și Curtea de Justiție , denumiri
preluate de la Comunitatea mai sus amintită.

11 http://www.ioanenciu.ro/parlamentul -european

10

1.3 De la Adunarea desemnată la Parlamentul Ales

„Majoritatea adunărilor parlamentare internaționale includ reprezentanți desemnați
dintre membrii parlamentelor naționale. Acest lucru a fost valabil și în cazul
Parlamentului European până în 1979, după care s -a trecut la alegeri prin vot universal
direct. ”12 Înainte ca alegerile directe să fie introduse, deputații Parlamentului European
erau desemnați dintre parlamentele naționale ale statelor membre, având astfel, un
mandat dublu.
Aceste alegeri prin vot universal direct ale Adunării Europene, a u fost stipulate încă
din tratatele fundamentale. Statele membre au primit posibilitatea de a -și desemna
membrii prin art. 21 al Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului. În continuare, prin art. 138 al Tratatului Comunități i Economice Europene, se
prevedea că “Adunarea face propuneri privind alegerile prin vot universal direct în
conformitate cu o procedură uniform ă în toate statele membre. Consiliul stabilește, în
unanimitate, procedurile corespunzătoare pe care le recomand ă statelor membre spre a fi
adoptate în conformitate cu prevederile constituțiilor naționale. ”
O astfel de propunere, este înaintată de Parlament pentru prima data la 17 mai 1961
prin raportul Dehousse, urmând ca în anii 1963 și 1969, să se adopte rez oluțiile
ulterioare, fără rezulat însă (cu toate că unele parlamente naționale, ca al Italiei, de
exemplu, au apreciat proiectul de lege doar din perspectiva alegerii propriilor
reprezentanți din Parlament prin vot universal).
În anul 1973, Parlamentu l decide să elaboreze noi propuneri, însă în anul următor,
șefii de guvern, decid , la reuniunea de la Paris, instituționalizarea întâlnirilor sub forma
Consiliului European, care u rma să aibă trei reuniuni pe an . Astfel, “pentru a compensa
această întărire a laturii interguvernamentale a Comunității, s -a convenit să se treacă , cât
mai repede posibil , la alegerea prin vot universal direct a membrilor Parlamentului
European și s -a afirmat că se așteptau noile propuneri din partea Parlamentului, pe care

12 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., op. cit. , p.12.

11
Consil iul urma să le adopte în 1976, în vederea organizării alegerilor prin vot universal
direct în sau după 1978.”13
Noile propuneri ale Parlamentului au fost adoptate în ianuarie 1976, proiectul
prezentat propunând un mandat pe cinci ani, având ca scop imp ulsionarea membrilor de a
vota și a alege strict pe considerente individuale și personale, iar nu ca urmare a unor
instrucțiuni sau dispoziții primite.
Parlamentul European urma să aibă un număr de 355 deputați, “numărul lor variind
între șase pentru Luxemburg, 67 pentru Marea Britanie și 71 p entru Germania de Vest.”14
Alegerile se puteau organiza la aceeași data, cu toate că exista și posibilitatea ca unele
state membre să le o rganizeze cu o zi mai devreme sau mai târziu, sau chiar timp de două
zile consecutiv. Până la adoptarea unui sistem electoral uniform, au fost lăsate,
provizoriu, la latitudinea statelor membre, alte elemente ale sistemului electoral propus,
care nu erau r eglementate, de exemplu: metoda ocupării locurilor rămase vacante în
Parlament.
Propunerea Parlamentului, a fost respectată în mai multe privințe prin adoptarea unui
Act privind alegerea reprezentanților Adunării prin vot universal direct , ca urmare a
deciziei 76 / 787 / CEE a Consiliului din 1976 . Parlamentul număra la acea dată 410
deputați, astfel că numărul locurilor din Parlament era direct proportional cu numărul
locuitorilor din fiecare stat membru.
Deși, în 1976, se ajunge la un acord în cadrul Consiliului, primele alegeri prin vot
universal direct sunt organizate abia după trei ani. Data initial ă pentru acestea a fost mai –
iunie 1978, însă a fost necesară amânarea cu încă un an.
Am ajuns, așadar, și la primele alegeri prin v ot universal direct, organizate î ntre 7 și
10 iunie 1979, care s -au desfășurat cu toate că statele membre aveau legislații electorale
diferite, iar sistemul folosit pentru alegerile europene era oarecum diferit față de cel
aplicat în alegerea parlamentelor naționale.
După aceste prime alegeri, noul Parlament ales, a început să lucreze pentru crearea
unui sistem electoral uniform, însă au fost necesari încă 20 de ani și patru r ânduri de
alegeri europene pentru a bifa anumite progrese importante în aceas tă direcți e.

13 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., op. cit. , p.13.
14 Idem

12
De atunci, deputații Parlamentul ui European sunt aleși o dată la 5 ani prin vot
universal direct de către cele 2 8 de state membre ale Uniunii , în funcție de numărul de
locuitori ai fiecărei țări. Astăzi, în Parlamentul European se numără 751 de deputați, ce
reprezintă cele peste 500 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene.
“Parlamentul European este singura institu ție comunitar ă care se întalne ște și își ține
dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezolu țiile Parlamentului se public ă în
Monitorul Oficial al Uniunii Europene. ”15

15 www.europarl.europa.eu

13
CAPITOLUL II
TEMEIUL JURIDIC AL PARLAMENTULUI EUROPEAN

2.1 Tratatele inițiale

“Efectele dezastruoase ale celui de -al Doilea Război Mondial și permanenta
amenințare a unei confruntări între Est și Vest au făcut ca reconcilierea franco -germană
să devină o prioritate de bază. Administrarea în comun a industriilor cărbunelui și oțe lului
de către șase țări europene, instituită prin Tratatul de la Paris în 1951, a avut o valoare
simbolică pentru crearea unui țel comun și a reprezentat un prim pas spre integrarea
europeană. Tratatele de la Roma din 1957 au întărit bazele acestei integr ări și au
consolidat ideea unui viitor comun pentru cele șase țări europene.”16

2.1.1 Tratatul C.E.C.O
Încep negocieri la Paris, în data de 10 iunie 1950, pe baza unui proiect de tratat al
Franței, urmând ca un an mai târziu, la 18 aprilie 1951, să se semneze Tratatul de la Paris
prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Tratatul intră în
vigoare la 25 iulie 1952.
Tratatul reunește inițial doar șase state europene: Franța, Germania de Vest, Italia,
Belgia, Olanda și Luxemburg, (Marea Britanie acceptând doar relații de coordonare cu
comunitatea), însă este deschis aderării altor state. Astfel, pentru prima dată, șase țări
europene acceptă să se angajeze pe calea integrării.
“Făurirea acestei organizații europene a însemnat constituirea unor org ane
supranaționale cu competența de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune
statelor membre.”17 Așa cum se arată în anumite lucrări, “organizația reprezenta
materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la construirea unei
Europe economice.”18

16 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.1.pdf
17 Popescu E., Teorii ale integrării europene , Editura C. H. Beck, București, 2009, p.102
18 Cartou L., Communautés Européennes , Precis, Dalloz, Paris, 1991, p. 51.

14
Rațiunile politice ce stăteau la baza acestei construcții comunitare economice, erau
reprezen tate de teama Franței vis -à-vis de Germania precum și de o potențială amenințare
economică a țărilor vest -europene de către SUA, dar și de Războiul Rece care își făcea,
tot m ai mult, simțită prezența.
În acest context, în cadrul acestei construcții eu ropene, se ofereau garanții prin
punerea în comun a unor resurse miniere și metalurgice, făcând imposibilă, astfel,
aparăția vreunei stări de conflict.
Cu alte cuvinte, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, ducea la unirea
piețelor naționale într -o piață comună, chiar dacă era o piață comună sectorială (limitată
la cărbune și oțel) și crează în acest fel un precedent institu țional cu o deosebită
importanță.
Mai precis, acest tratat crează patru organe ale comunității și anume:
1. Înalta Autoritate – organ internațional, însărcinat să favorizeze interesele
comunitare;
2. Consiliul Special de Miniștri – organ cu caracter interguvernamental;
3. Adunarea Comună – organ cu sarcina controlului democratic, având rol consultativ.
Se prevedea că va fi ales prin vot universal direct.
4. Curtea de Justiție – organ jurisdictional, cu sarcina de a asigura respectarea
normelor juridice instituite în cadrul co munității.
Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului expiră la 23 iulie 2002.
“Conform protocolului nr. 37 anexat la tratate (Tratatul privind Uniunea Europeană și
Tratatul privind funcționar ea Uniunii Europene), valoarea netă a activelor CECO în
momentul desființării acesteia a fost alocată cercetării din sectoarele legate de industria
cărbunelui și oțelului, prin intermediul unui fond și al unui program de cercetare pentru
cărbune și oțel. ”19

19 http://www .europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.1.pdf

15
Figura 2: Organele C.E.C.O

Consultanță

Câte un reprezentant pe țară;
În consens cu Înalta Autoritate

reprezentanții
parlamentelor
naționale

2.1.2 Tratatele de la Roma
Între 1 – 3 iunie 1955, se desfășoară la Messina o conferință a miniștrilor de afaceri
externe din țările membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, eveniment
ce dă startul procesului de constituire a celorlalte două comunități europene. Evenimentul
va fi urmat și de alte conferințe la nivel de experți și miniștri.
“Au urmat și alte întâlniri la diverse niveluri care au pregătit proiectul celor două
tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a
Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a Tratatului inst ituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEE sau Euratom) , membre fiind tot cele
șase state care participau la CECO.”20

20 Popescu E., op. cit. , p.103
Înalta
Autoritate
Consiliul de
Miniștri
Curtea de Justiție
Adunarea Comună

16
Tratatele au fost ratificate destul de repede, la 14 septembrie 1957 la Franța și 4
decembrie 1957 la Olanda și au intrat î n vigoare la 1 ianuarie 1958 . Cele două tratate au
fost însoțite de o Conve nție ce privea instituțiile com une pentru comunități și de anumite
protocoale ce aveau în vedere privilegiile și imunitățile Curții de Justiție a celor două
comunități nou formate. “Tratatele de la Roma au fost încheiate „pentru o perioadă
nelimitată” (articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le
conferă un caracter aproape constituțional. ”21
Cele două noi comunități se bazau pe o structură insti tuțională similară cu cea a
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, adică aveau aceleași patru organe cu
aproximativ aceleași atribuții. Existau totuși unele diferențe în denumirea organelor și în
conținutul atribuțiilor. Atribuțiile Înaltei Autorit ăți a C.E.C.O au fost acordate Consiliului
Miniștrilor, în cazul ultimelor două comunități.
1. Comisia – formată din membri numiți de către statele membre, are inițiativă
legislativă și atribuții de gestiune, execuție și control a actelor instituțiilor
comunitare;
2. Consiliul – instituție comunitară, unde sunt reprezentate guvernele statelor membre,
prin unu l dintre membrii acestora. Are putere decizională și de coordonare a
politicilor economice și atribuții de ordin legislativ;
3. Adunarea Parlamentară – are competență de control politic și este formată din
parlamentari desemnați de statele membre. Are și posi bilitatea de a depune moțiuni
de cenzură asupra Comisiei și se consultă anterior adoptării normelor comunitare;
4. Curtea de Justiție – garantează protecția generală în fața legii, respectarea legislației
comunitare și controlul aplicării uniforme a tratatelo r și a actelor de drept comunitar.
“Așa au fost constituite cele trei Comunități Europene care au existat în forma descrisă
mai sus până la absorbirea lor de către Comunitatea Europeană. De -a lungul timpului au
fost efectuate modificări progresive, ce a mai semnificativă fiind, fără îndoială, cea din
1967 când au fost unificate instituțiile celor trei comunități, astfel încât, din acel moment,
deși existau în continuare trei comunități, se instituie doar o Comisie, un Consiliu, un

21 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.1.pdf

17
Parlament și o Curte d e Justiție (la care s -a adăugat Curtea de Conturi) pentru toate cele
trei comunități.”22

2.2 Tratatele de modificare

Primul tratat, cel din 1951, instituia Adunarea Parlamentară, care este, ulterior,
redenumită Parlamentul European. Scopul acestuia era ca șase țări care fuseseră anterior
în război să colaboreze pentru atingerea unor țeluri comune. “Tratatele ulterioare au ajuns
la un acord cu privire la noi domenii de cooperare sau au fost menite să îmbunătățească
funcționarea instituțiilor UE, pe m ăsură ce numărul țărilor membre a crescut de la 6 la
28.”23 Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi
își exercită puterile în conformitate cu tratatele și a tunci când urmează să se elaboreze un
nou tratat sau să se a ducă modificări unui tratat în vigoare, se convoacă o Conf erință
interguvernamentală , în cadrul căreia se reunesc guvernele statelor membre. Parlamentul
este consultat și își dă avizul asupra tratatului, pe măsură ce acesta prinde contur și este
elaborat.
Cu fiecare nou tratat, Parlamentul reușește să dobândească noi puteri, cu caracter
legislativ, democratic și de supraveghere pronunțat.

2.2.1 Tratatul de la Luxemburg – 1970
Semnat la Luxemburg în data de 22 aprilie 1970 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971,
este primul tratat bugetar, de modificare a anumitor dispoziții bugetare prevăzute în
tratatele anterioare. Astfel că, puterile bugetare ale Adunării cresc pe măsură ce
contribuțiile financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu resurs ele proprii.
Tratatul este redactat în patru limbi: germană, franceză, italiană, neerlandeză .

2.2.2 Tratatul de la Bruxelles – 1975
Semnat la Bruxelles în data de 22 iulie 1975 și intrat în vigoare doi ani mai târziu, la 1
iunie 1977, este al doilea tratat bugetar. Acest tratat aduce noi modificări dispozițiilor

22 Popescu E., op. cit ., p.106
23 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE -%C8%99i -tratatele

18
financiare din tratatele anterioare. Acesta consolidează puterile bug etare ale Adunării,
care are acum dreptul de a respinge bugetul comunitar și de a acorda Comisiei
descărcarea de ges tiune pentru execuția bugetului. De asemenea, mai prevedea in stituirea
unei Curți de Conturi, organism responsabil de examinarea conturilor și a gestiunii
financiare a Comunității .
An de an, Curtea de Conturi , împreună cu Comisi a pentru control bugetar din cadrul
Parlamentului European , organizează o serie de reuniuni în cadr ul cărora membrii
Comisiei pentru control bugetar, discută cu membrii Curții de Conturi despre prioritățile
politice, programul anual de activitate al Curții de Conturi , modalit ățile detaliate de
cooperare și altele. Mai mult decât atât , Parlamentul European prezintă sugestii
referitoare la acest e chestiun i în rezoluțiile anuale cu privire la descărcarea de g estiune a
Curții de Conturi. Trebuie menț ionat și faptul că Comisia pentru control bugetar audiază
membrii desemnați ai Curții de Conturi. În plus, competențele de specialitate ale Curții de
Conturi ofe ră sprijin deputaților la elaborarea legislației în domeniul financiar.

2.2.3 Actul din 20 septembrie – 1976
Acesta acordă Parlamentului European o nouă legitimitate și autoritate prin instituirea
alegerii Parlamentului prin vot universal direct. Tra tatele fondatoare prevedeau în textul
lor încă de la început, că deputații Parlamentului vor fi numiți de parlamentele naționale,
însă se stipula și alegerea prin vot universal direct. Această prevedere este pusă, astfel, în
aplicare de către Consiliu , înainte de primele alegeri directe din 1979, prin acest Act de la
20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot
universal direct.
Acest act schimbă complet statutul instituțional al Parlamentului și pune, totodată,
bazele unei Uniuni Europene mai democratice.

2.2.4 Actul Unic European – 1986
La 9 septembrie 1985, este deschisă prima Conferință interguvernamentală sub
președinția Italiei, care culminează cu adoptarea Actului Unic European la 28 februarie
1986 la Bruxelles. După ratificarea națională, care a inclus referendumuri în Danemarc a
și Irlanda, acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1987.

19
Actul Unic European vine cu modificări la Tratatele de instituire a Comunităților
Europene și stabilește cooperarea politică europeană.
În ceea ce privește Parlamentul European, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic
European, denumirea de Parlament European , utilizată de instituție încă din 1962, devine
una oficială. Actul sporește, de asemenea, puterile legislative ale Parlamentului prin
faptul că a introdus anumite proceduri de cooperare și aviz conform.
Acest act reprezintă prima revizuire a tratatelor din 1957, fără referiri la chestiuni
bugetare. Mai mult decăt atât, deschide drumul către negocierile mai profunde privind
Tratatul de la Maastricht, ce vor fi încheiate cin ci ani mai t ârziu.

2.3 Tratatul de la Maastricht – 1992

Tratatul de la Maastricht supranumit și Tratatul privind Uniunea Europeană, a fost
semnat la Maastricht în data de 7 februarie 1992, în prezența președintelui Parlamentului
European Egon Klepsch și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. “Conform ace stui
tratat, Uniunea este întemeiată pe Comunitățile Europene (primul pilon), având două
domenii suplimentare de cooperare (pilonii doi și trei): Politica Externă și de Securitate
Comună (PESC) și Justiția și Afacerile Interne (JAI). ”24
De asemenea, pr in intermediul acestui tratat, Comunitatea Economică Europeană
devine Comunitatea Europeană ( CE).
Prin intrarea în vigoare a Tratatul ui de la Maastricht, obiectivul economic i nițial al
Comunității, acela de a realiza o piață comună, a fost clar depășit și voc ația politică a fost
exprimată. Astfel, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esențiale:
a. consolidarea legitimității democratice a instituțiilor;
b. creșterea eficienței instituțiilor;
c. introducerea unei uniuni economice și monetar e;
d. dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității;
e. instituirea unei politici externe și de securitate comune .
Puterea legislativă și cea de supraveghere, a Parlamentului European, cresc odată cu
introducerea procedurii de codecizie și a celei de cooper are. Așadar, Parlamentul

24 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE -%C8%99i -tratatele

20
European are, acum, dreptul să solicite Comisiei prezentarea unor propuneri legislative
pentru anumite chestiuni care, în accepț iunea lui, necesită elaborarea unui act comunitar.
De altfel, întreaga Comisie trebuie să fie acum aprobată de Parlamentul European .
 Modificări aduse Tratatului de la Maastricht25
– Tratatul de la Amsterdam (1997) – permite extinderea competențelor Uniunii și
instituirea unei politici comunitare a ocupării forței de muncă, transferul unei părți din
materiile care intrau anterior sub incidența Cooperării în domeniul justiției și a afacerilor
interne, măsuri menite să apropie Uniunea de cetă țeni. Pe de altă parte, acesta extinde
procedura de codecizie, precum și votul cu majoritate calificată și simplifică și
renumerotează articolele tratatelor;
– Tratatul de la Nisa (2001) – este consacrat în special „reminiscențelor” de la
Amsterdam, și anume problemelor instituționale cu privire la extindere, care nu au fost
soluționate în 1997. Este vorba despre componența Comi siei, despre ponderarea voturilor
în Consiliu și despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată.
Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată și eficien tizează sistemul
jurisdicțional;
– Tratatul de la Lisabon a (2007) – introduce vaste reforme instituționale. Acesta elimină
vechea arhitectură instituțională introdusă de Tratatul de la Maastricht și înlocuiește
Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea,
modificări semnificative pr ivind modul de funcționare al instituțiilor europene, procesul
decizional și repartiția competențelor între UE și statele membre. Obiectivul este
îmbunătățirea procesului de adoptare a deciziilor într -o Uniune extinsă, cu 27 de membri .
Acesta permite în primul rând instituțiilor să legifereze și să ia măsuri în domenii politice
noi.

2.4 Tratatul de la Amsterdam – 1997

În martie 1996, se deschide o conferință interguvernamentală, la Torino, pe tema
revizuirii Tratatului privind Uniunea Europeană. Ulterior este semnat Tratatul de la
Amsterdam, în fața Președintelui Parlamentului European, José María Gil -Robles. Acesta

25 http://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/HTML/?uri=URISERV:xy0026&from=RO

21
este tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană , a Tratatelor de
instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2
octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Odată cu intrarea sa în vigoare , se consolidează atribuțiile Parlamentului, se simplifică
procedura de codecizie , se extinde domeniul de aplicare al acestuia și pe lângă votul de
aprobare a Comisiei în calitate de colegiu .
Prin adoptarea acestui tratat, se extinde dreptul Parlament ului European, prin care
putea să participe la luarea deciziilor din toat e domeniile, asupra cărora Consiliul de
Miniștri hotărăște cu majoritate calificată. Mai este de reținut faptul că drepturile
Parlamentului European au mai fost extinse într -o direcți e și anume: în procesul de
desemnare a membrilor Comisiei Europene. Așadar, Parlamentul European trebuie să fie
de acord atât cu numirea membrilor acesteia, cât și cu numirea președintelui Comisiei.
Chiar și în această situație în care Parlamentul European este singurul organ ales, în
mod direct, de către populație, acesta nu are încă dreptul de inițiativă legislativă, drept pe
care îl deține în continuare Comisia Europeană. Având în vedere că, Comisia Europeană,
are competențe și în ceea ce priveșt e aplicarea legislației europene, se consideră că se
încalcă principiul separației puterii legislative de cea executivă.

2.5 Tratatul de la Nisa – 2001

„Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului UE, a Tratatelor de instituire a
Comunităților E uropene și a anumitor acte conexe a fost semnat în prezența Președintelui
Parlamentului European, Nicole Fontaine. ”26
Tratatul este semnat pe 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după
ce a fost ratificat de fiecare stat membru prin referendum sau prin vot în parlamentele
naționale. Acest tratat este cel de -al patrulea tratat european adoptat în 13 ani27, lucru care
indică atât o aliniere la schimbările din Uniune cât și dificultatea partenerilor de a ține
pasul cu aceste schimbăr i.

26 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE -%C8%99i -tratatele
27 După Actul Unic European din 1987, Tratatul de la Maastricht din 1993 și Tratatul de la Amsterdam din
1997.

22

„După adoptarea Tratatului de la Amsterdam, agenda UE a fost la început dominată de
inițierea negocierilor pentru extindere. Totuși perioada post -Amsterdam s -a manifestat ,
din start , atât printr -un simbolic moment de răscruce, cât și printr -un obstacol jenant. ”28
“Problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam trebuiau rezolvate prin
Tratatul de la Nisa. Cu toate acestea, tratatul a pregătit doar parțial Uniunea Europeană
pentru extinderile importante spre est și sud de la 1 mai 2004 și 1 ianuarie 2007 .”29 Există
trei probleme majore pe care Tratatul de la Amsterdam nu le -a putut rezolva, probleme
cruciale pentru viitorul un ei comunități extinse și anume: dimensiunea Comisiei și
structura instituțiilor comunitare; modalitatea de numărare a voturilor Consiliului;
extinderea voturilor prin majoritate calificată vis -a-vis de procedura decizională.
Tratatul de la Nisa avea ca obiectiv modifica rea structurii instituț ionale a Uniunii
Europene pentru a face față provocărilor noii extinderi. De asemenea , odată cu acest
tratat puterile legislativă și de supraveghere ale Parlamentului au fost sporite, iar votul cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului a fost extins la mai multe domenii. Obiectivul
acestui tratat a fost de a elabora anumite prevederi prin care să asigure o bună activitate
instituțională pentru o Uniune care va avea aproape 30 de m embri.
Acestea fiind spuse, Tratatul de la Nisa continuă re zolvarea unor probleme, începute
prin Tratatul de la Amsterdam și anume:
– Modifică votul statelor membre în Consiliu;
– Modifică structura Comisiei Europene;
– Îmbunătețește ponderea statelor în luarea deciziilor;
– Modifică puterea reală a Parlamentului European;
– Extinde votul prin majoritate calificată.
Cât despre Parlamentul European, tratatul îi consolidează rolul de colegislator,
procedura de codecizie fiind adoptată acum și în domeniile: coeziunea economică și
socială, vize, azil, imigraț ie și lupta împotriva discriminărilor. “Totodată, au fost extinse
și domenii în care Parlamentul poat e sesiza Curtea de Justiție a Comunităților

28 Bache I., Stephen G., Politica în Uniunea Europeană , tradusă de Cristina Duca, Editura Epigraf SRL,
Chișinău, 2009 , p. 208.
29 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.4.pdf

23
Europene. ”30 În plus, Tratatul de la Nisa stabilește un nou număr maxim de 732 de
mandate în Parlament, față de 626 de mandate prevăzute de Tratatul de la Amsterdam.

 Tratatul Constituțional al Uniunii Europene a fost semnat la 29 octombrie 2004, la
Roma, de către șef ii de stat, de guverne și de miniștrii de externe ai Uniunii Europene, în
aceeași sală în care cele șase state fondatoare au semnat, în 1957, Tratatul de instituire a
Comunității Europene. Scopul general al acestui tratat a avut în vedere amplificarea
procesului de transformare a Europei într -o comunitate mai sigură, mai prosperă și mai
dreaptă de state. Odată ratificat de statele membre, tratatul intră în vigoare la 1 octombrie
2006.
Printre beneficiarii efectel or produse de acest tratat se numără și Parlamentul European.
Reforma instituțională a Uniunii Europene se referă la: ”consolidarea rolului
Parlamentului, sporirea atribuțiilor sale, transformarea lui într -un reprezentant al
intereselor cetățenilor comunitari, sporirea puterilor sal e în procesul de luare a deciziilor,
asigurarea într -o mai mare măsura a reprezentării dorințelor și aspirațiilor cetățenilor
referitor la acțiunile Uniunii Europene.”31 De asemenea, se fac referiri și la celelalte
instituții europene.

2.6 Tratatul de la Lisabona – 2009

“Conferința interguvernamentală responsabilă de elaborarea unui Tratat European de
reformă s -a deschis la Lisabona la 23 iulie 2007 (reprezentații Parlamentului European au
fost: Elmar Brok, Enrique Barón Crespo și Andrew Duff). Textul tratatului a fost aprobat
la o reuniune a șefilor de stat și de guvern desfășurată la Lisabona între 18 și 19
octombrie 2007. Tratatul de la Lisabona a fost sem nat în prezența Președintelui
Parlamentului Euroepan , Hans -Gert Pöttering, la 13 decembri e 2007, în urma unei
proclamări a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cadrul Parlamentului
de către președinții Parlamentului European, Comisiei și Consiliului. ”32

30 Popescu E., op. cit., p.102
31 Idem
32 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00022/PE -%C8%99i -tratatele

24
După ce a fost ratificat de către toate statele comunitare, Tratatul a intrat în vigoare la
1 ianuarie 2009. În faza de proiect, acest tratat era cunoscut sub numele de Tratatul de
Reformă destinat să înlocuiască Tratatul Constituțional European, de care am menționat
anterior, și care a eșuat.
Prevederile acestui tra tat fac referire la: o Europă mai democratică și transparentă;
competențe sporite pentru Parlament; creșterea rolului parlamentelor naționale;
transparența acțiunilor Consiliului de Miniștri; mai multă democrație participativă;
relațiile dintre Uniune și s tatele membre; instituții moderne și eficiente; o Europă a
drepturilor și valorilor.
Deoarece, în această parte a lucrării discutăm despre temeiul juridic al Parlamentului
European, vom face referire doar la competențele sporite ale acestei instituții.
Parlamentul ui European i s-au extins progresiv competențele de la un tratat la altul, iar
Tratatul de la Lisabona confirmă această evoluție prin sporirea competențelor instituției
la nivel bugetar, legislativ și în ceea ce privește acordurile internaționale.
La nivel legis lativ, procedura de codecizie se extinde la mai multe domenii,
însemnând că Parlamentul va dobândi un statut real de putere legislativă la fel ca și
Consiliul, în cazul unor dosare în care nu fusese implicat până at unci, sau fusese doar
consultat – coopera re polițienească, migrare legală, cooperare judiciară în materie
penală, politica comercială sau politica agricolă comună – iată câteva exemple în acest
sens. Astfel, Parlament ul European va putea interveni în aproximativ toate dosarele
legislative.
La nivel bugetar, tratatul consacră practica, bine reglementată, a cadrului financiar
multianual, care de acum va avea nevoie de aprobarea Parlamentului. De altfel, tratatul
mai prevede ca Parlamentul și Consiliul să stabilească împreună toate cheltuielile ,
eliminându -se astfel distincția care exista între așa -zisele cheltuieli obligatorii și cheltuieli
neobligatorii. Datorită acestui fapt, se reechilibrează rolul acestor două instituții în
aprobarea bugetului. Nu în ultimul rând , Parlamentul dobândește, pr in intermediul acestui
tratat, și dreptul de a -și da avizul asupra tuturor acordurilor internaționale, fără excepție,
în ceea ce privește procedura legislativă ordinară.
Pe lângă aceste sporiri de competențe ale Parlamentului, Tratatul de la Lisabona mai
modifică și structura instituției, numărul de mandate fiind ridicat la maxim 751.

25
Repartizarea locurilor făcându -se după principiul proporționalității degresive. Adică,
țările cu mai mulți locuitori vor avea deputați care vor reprezenta un număr mai ma re de
cetățeni, în raport cu țările mai puțin populate, cu precizarea că fiecare stat membru va fi
reprezentat în Parlamentul European de minim 6 și maxim 96 de deputați.

Figura 3: Parlamentul European – Noi competențe

Sursa: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00008/Tratatul -de-la-Lisabona

În final, ca și câteva concluzii succinte, putem aprecia că aceste revizuiri succesive ale
tratatelor de la alegerea directă a Parlamentului, au fost puternic influe nțate de către
acesta. Prin intermediul acestor revizuiri, se demonstrează că, deși, Parlamentul European

26
nu reușește să obțină tot ceea ce își propune, are totuși o influență covârșitoare asupra
acestor schimbări, jucând un rol de catalizator al schimbări i.
În 1984, când Parlamentul propune proiectul de tratat, Comunitatea se confrunta cu o
adevărată criză și existau reticențe mari în ceea ce privea viitorul său. Chiar și întâlnirile
de vârf în problema contribuțiilor bugetare ale statelor membre se conf runtaseră cu un
eșec, iar economia europeană trecea printr -o perioadă de colaps, astfel că, foarte mulți nu
mai credeau în existența vreunei șanse de modificare a tratatelor.
“Totuși, de zbătând în detaliu un compromis între forțele politice reprezenta te în
Parlament și prezentând poziția sa guvernelor, parlamentelor naționale și având și
sprijinul partidelor naționale, P arlamentul a putut să creeze su ficient elan politic pentru ca
măcar câteva dintre guvernele naționale să îi sprijine argumentele și o majoritate a
acestora să accepte că ele merită studiate.”33 Chiar dacă posibilele realizări erau limitate
de principiul unanimității statelor membre, impulsu l a fost su ficient cât să d ea
posibilitatea unui compromis să fie aprobat.
La fel se întâmplă și în perioada 1989 – 1990, când Parlamentul European reușește să
convingă statele membre favorabile proiectului, că dorita revizuire a Tratatului, trebuia să
treacă peste Uniunea Economică și Monetară și să dezbată chestiuni mai cu prinzătoare.
Fără îndoială, prevederi noi precum: cetățenia, protecția consumatorului, educația, cultura
și extinderea competențelor Parlamentului European, nu ar fi intrat în Tratatul de la
Maastricht, daca Parlamentul European nu ar fi făcut presiuni con stante în acest sens.
Mai apoi, în 1996, la Conferința Interguvernamentală , Parlamentul este acceptat doar
parțial, cu toate că stabilește o mare parte a agendei Conferinței, rezultatul final, facându –
i pe mulți să numească Parlamentul European ca fiind marele câștigător al Tratatului de la
Amsterdam, deoarece acesta îi consolide ază semnificativ puterea.
În continuare, la Conferința Interguvernamentală care a stat la baza Tratatului de la
Nisa, Parlamentul European reușește cumva să lărgească ordinea de zi și să găseasc ă
sprijin pentru acceptarea compromisurilor care vor duce Uniunea înainte. În final,
Parlamentul este cel care a sugerat crearea Convenției și cel care a avut un rol activ în
activitatea de elaborare a unei noi Constituții a Uniunii Europene.

33 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., op. cit ., p. 346 -347.

27
Cumulând aceste episoade, dar și rezultatele lor, putem afirma că Parlamentul
European parcurge un drum lung cu rezultate pozitive, într -un interval scurt de timp, din
punct de vedere istoric.
Aceste a reușit să obțină, în final, puterea de codecizie cu Consiliul, în ceea ce privește
legislația, a reușit să obțină un rol central în numirea Comisiei și a președintelui acesteia
și, mai mult decât atât, a ajutat la remodelarea sistemului general al Uniunii.

28
CAPITOLUL III
EXTINDEREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

3.1 Extinderi de mandate

Parlamentul European este alcătuit , astăzi, din 751 de deputați aleși în cele 28 de state
membre ale Uniun ii Europene extinse. D eputații sunt aleși prin vot universal direct ,
pentru o perioadă de cinci ani , încă din 1979. Conform art. 1 din Regulamentul de
Procedură al Parlamentului European: “Parlamentul European este adunarea aleasă în
conformitate cu tratatele, cu Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor
Parlamentului European prin vot universal direct și cu legislațiile naționale adoptate în
aplicarea tratatelor ”.

Numărul membrilor Parlamentului European, a crescut treptat după extinderile
succesive, plecând de la un număr de 198 de membri, în perioada de dinaintea alegerilor

29
prin vot direct, ajungând la 410 membri dupa primele alegeri prin vot direct, apoi la 626
membri pentru mandatul 1999 – 2004, 732 membri între anii 2004 – 2007 și ca urmare a
ultimei extinderi, Parlamentul a ajuns la numărul de 751 de membri aleși.
Au existat dificultăți vis -a-vis de repartizar ea locurilor între diferite state membre
mici, mijlocii și mari. “În teorie, unul dintre elementele centrale ale unui sistem electoral
uniform îl reprezintă egalitatea aproximativă dintre numărul de locuitori din fiecare țară
care au un reprezentant în Pa rlament. Cu toate acestea, acest aspect este echilibrat de
nevoia de a asigura o reprezentare adecvată și în cazul statelor mici.”34
“Fiecare țară decide cu privire la forma pe care o vor lua alegerile pe teritoriul său, dar
trebuie să garanteze egalit atea dintre bărbați și femei și votul secret. Alegerile europene
se desfășoară în conformitate cu un sistem de reprezentare proporțională. Vârsta minimă
pentru exercitarea dreptului de vot este de 18 ani, mai puțin î n Austria, unde este de 16
ani. Mandatel e din Parlament sunt alocate în funcție de populația fiecărui stat membru.
Femeile reprezintă puțin peste o treime. Deputații din Parlamentul European sunt grupați
în funcție de afinitatea p olitică, nu după naționalitate. Deputații din Parlamentul
European își împart timpul între circumscripțiile lor electorale, Strasbourg – unde au loc
12 perioade de sesiune pe an – și Bruxelles, unde participă la perioade suplimentare de
sesiune, precum și la reuniuni ale comisii lor și ale grupurilor politice. ”35
“Calitatea de membru al Parlamentului European nu este compatibilă cu cea de
membru al parlamentelor naționale, membru al guvernelor naționale, membru al Comisiei
sau cu calitatea de judecător sau avocat general al Curții de Justiție .”36

3.1.1 Prima extinde re – 1973
La data de 1 ianuarie 1973, când Danemarca, Irlanda și Regatul Unit devin membre
ale comunităților europene, având loc așadar prima extindere, numărul de deputați din
Parlamentul European crește la 198. În acea perioadă, economia acestor ță ri nu reușea să
crească, extinderea reprezentând o modalitate bună de revitalizare.

34 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., op. cit., p. 25.
35 http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/map.html
36 Ceban Cristina, Dreptul Comunitar European , Note de Curs (Ciclul I), Universitatea de Studii Europene
din Moldova, Facultatea de drept, Chișinău, 2013, p. 138 -139.

30
Parlamentul European primește, odată cu această aderare, 58 de membri noi, numărul
deputaților crescând cu 40%.
Câțiva eurodeputați ai acestor țări: Anne Jensen (Danemarca), Jim Higgins (Irlanda) și
David Martin (Regatul Unit), laudă impactul aderării țărilor la Uniune, spunând că acest
lucru a încurajat economia și a apropiat țările lor de vecinii europeni.
În pre zent Danemarca are un număr de 13 deputați în Parlamentul European, Regatul
Unit are 73 de deputați și Irlanda are 11 deputați.

3.1.2 A doua extindere – 1981
Cea de -a doua extindere are loc la 1 ianuarie 1981, în urma aderării Greciei. Atun ci
Parlamentul Greciei desemnează, pentru Parlamentul European, un număr de 24 de
deputați eleni, care, ulterior, în octombrie 1981, sunt înlocuiți de deputați aleși în mod
direct. Între 14 și 17 iunie 1984, se organizează alegeri directe pentru a doua oar ă.
În prezent, Grecia are un număr de 21 de deputați în Parlamentul European.

3.1.3 Atreia extindere – 1986
Odată cu a treia extindere de la 1 ianuarie 1986, ca urmare a aderării Spaniei și
Portugaliei, numărul de mandate din Parlamentul European a crescut de la 434 la 518 de
deputați : 60 de deputa ți spanioli și 24 de deputați portughezi ocupă loc în Parlamentul
European, desemnați de către parlamentele naționale. Aceștia vor fi înlocuiți, ulterior, de
deputați aleși în mod direct.
În prezent, Spania are un număr de 54 de deputați, iar Portugalia 21 de deputați în
Parlamentul European.

3.1.4 A patra extindere – 1994
După unificarea Germaniei, Parlamentul European își adaptează componența, astfel
încât să reflecte schimbare a demografică. Luându -se în considerare propunerile
Parlamentului dintr -o rezoluție ce privea schema de repartizare a mandatelor deputaților
în cadrul instituției, numărul de deputați aleși a crescut de la 518 la 567, în urma
alegerilor din iunie 1994. Odată cu a patra extindere a Uniunii – Austria, Finlanda și
Suedia – numărul de deputați în Parlamentul European crește la 626, și se respectă ,

31
pentru noile state membre, schema de repartizare echitabilă prevăzută în rezoluția
menționată mai sus .
În prezent, Germania are un număr de 96 de deputați, Austria are un număr de 18 de
deputați, Finlanda are 13 deputați și Suedia are 20 de deputați în cadrul Parlamentului
European.

3.1.5 Oscilări ale mandatelor în perioada 2004 – 2014
„Conferin ța interguvernamentală de la Nisa a introdus o două distribuție a mandatelor
în Parlament, care a fost aplicată la alegerile europene din 2004. Numărul maxim de
deputați în PE (fixat anterior la 700) a crescut la 732.
Numărul de mandate alocate prime lor 15 state membre a fost redus cu 91 (de la 626 la
535). Cele 197 de mandate rămase au fost distribuite între vechile și noile state membre
pe bază proporțională. Odată cu aderarea Bulgariei și a României, la 1 ianuarie 2007,
numărul de mandate în Parlam entul European a crescut temporar la 785 pentru a primi
deputați din cele două țări.
După alegerile din 2009, care au avut loc în perioada 4 -7 iunie, numărul de mandate a
fost redus la 736. Având în vedere că Tratatul de la Lisabona (care a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009) stabilise un număr maxim de 751 de deputați în PE, care a crescut
temporar la 754 până la următoarele alegeri, în decursul mandatului 2009 -2014, în urma
ratificării de către statele membre a unui protocol de modificare adoptat în cursul
Conferinței interguvernamentale (CIG) din 23 iunie 2010, 18 noi deputați în PE s -au
alăturat celor 736 aleși în iunie 2009.
În urma aderării Croației, la 1 iulie 2013, numărul maxim de mandate a crescut
temporar la 766, pentru a primi 12 de putați croați, aleși în aprilie 2013 (în conformitate
cu articolul 19 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația). Pentru
alegerile din 2014, numărul total de mandate a fost redus la 751.
Distribuția locurilor va fi revizuită din no u cu suficient timp înaintea alegerilor
programate pentru 2019.”37

37 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.1.pdf

32
Actualul Parlament European este alcătuit din 751 de deputați din cele 28 de state
membre după cum urmează: țării respecti ve. Austria – 18, Belgia – 21, Bulgaria – 17,
Cehia – 21, Cipru – 6, Croația – 11, Danemarca – 13, Estonia – 6, Finlanda – 13, Franța –
74, Germania – 96, Grecia – 21, Irlanda – 11, Italia – 73, Letonia – 8, Lituania – 11,
Luxemburg – 6, Malta – 6, Marea Britanie – 73, Olanda – 26, Polonia – 51, Portugalia –
21, România – 32, Slovacia – 13, Slovenia – 8, Spania – 54, Suedia – 20, Ungaria – 21.

3.2 Extinderea competențelor

În momentul de față, Parlamentul European exercită trei funcții principale și anume: a)
funcția legislativă , adică împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația
Uniunii; b) atribuții bugetare , adică împarte autoritatea în acest domeniu cu Consiliul
Uniunii Europene, astfel că poate modifica cheltuielile bugetare, sau chiar poate adopta
bugetul în înt regime; c) atribuții de control , adică exercită un control democratic asupra
Comisiei, aprobă desemnarea membrilor Comisiei și are chiar dreptul de a cenzura
Comisia. Pe lângă acestea, mai exercită și un control politic asupra ansamblului
instituțiilor.

3.2.1 Competența legislativă
Programarea legislativă a Uniunii Europene se face prin consensul al Parlamentului,
Comisiei și Consiliului. În același timp, “Parlamentul și Consiliul cooperează la
elaborarea programului legislativ și de lucru al Comisie i Europene, pe baza calendarului
și a modalităților convenite între cele două instituții.”38 Dacă există situații de urgență,
sau neprevăzute, se poate ca o instituție să propună, din proprie inițiativă și numai în
conformitate cu procedurile prevăzute în tratate, introducerea unei noi măsuri legislative
alături de celelalte măsuri propuse în programul legislativ . De asemenea, dacă sunt
situații în care una din instituții nu poate respecta programul stabilit, atu nci, aceasta va
informa celelalte instituții cu privire la motivele întârzierii și bineînțeles, va propune un
nou calendar.

38 Mazilu D., Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene , Ediția a VI-a, Editura Lumina
Lex, București, 2008, p. 106 -111.

33
Trebuie să mai precizez faptul că Parlamentul nu are drept de inițiativă directă, dar
poate să solicite Comisiei introducerea u nui proiect de act normativ în fața Consiliului,
prerogativă care îi este recunoscută Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht. În
practică însă, Comisia nu are nicio obligație de a se conforma inițiativei Parlamentului,
fiind foarte rare astfel de caz uri. “Consultarea are loc prin trimiterea proiectului la
Parlamentul European, Comitetul Economic și Social sau Comitetul Regiunilor, dacă este
cazul, iar acestea emit o opinie, care nu este obligatorie pentru Consiliu. Cu toate acestea,
neconsultarea orga nelor sus -menționate constituie viciu de formă, care poate duce la
anularea actului normativ adoptat. Parlamentul poate „trage de timp” în cazul deciziilor
urgente, prin formularea cu întârziere a opiniilor proprii, însă trebuie să acționeze cu
bună -credin ță în ceea ce privește limitele de timp. Parlamentul poate, de asemenea,
tergiversa procedura legislativă prin trimiterea unor sugestii de modificare ale proiectului
către Comisie, urmând ca abia după ce Comisia s -a pronunțat asupra acestora, să dea
drumul la opinie .”39
Dacă avizul emis de Parlament la prima lectură, nu este luat în considerare de către
Consiliu, Parlamentul poate să respingă propunerea la cea de -a doua lectură.
“Procedura de cooperare (fostul articol 252 din Tratatul CE) a fost introdusă de Actul
Unic European și extinsă prin Tratatul de la Maastricht la cea mai mare parte a
domeniilor legislative asupra cărora Consiliul hotărăște cu majoritatea membrilor .”40
Această procedură de cooperare a fost introdusă prin Actul Unic European și a redus
capacitatea Consiliului de a mai respinge amendamentele propuse de Parlament,
acordându -i acestuia din urmă posibilitatea de a stabili agenda legislativă, chiar dacă e ra
nevoie și de sprijinirea amendamentelor de către Comisie și de formarea unei majorități
în Consiliu pentru a susține propunerile parlamentare.
Procedura de cooperare este înlocuită definitiv cu procedura de codecizie prin Tratatul
de la Maastricht. Așadar, dacă Parlamentul European și Consiliul nu ajung la un consens
după două lecturi ale propunerii legislative, se convoacă câte un comitet de conciliere, la
nivelul fiecărei instituții în parte, format dintr -un număr egal de reprezentanți ai celor

39Levai M. C., Mihălcescu A. M., Competențele Parlamentului European , Acta Universitas George
Bacovia, Juridica, Volume 3, Issue 1/2014, p. 1.
40 http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.3.2.html

34
două instituții. Acordul stabilit la nivelul comitetului de conciliere, este, mai apoi, supus
ratificării fără niciun amendament, în urma unei a treia lecturi în Parlament și Consiliu.
“Tratatul de la Amsterdam reformulează procedura codeciziei, în conformitate cu
practicile deja intrate în uz, precizând că legislația nu poate fi promulgată fără acordul
unei majorități calificate în Consiliu și al unei majorități simple în Parlament și, de
asemenea, extinde această procedură la aproape toate reglemen tările referitoare la piața
comună a UE și la unele domenii ale politicilor comunitare, referitoare la libera circulație
a persoanelor, imigrația și dreptul la azil . În conformitate cu art. 55 din Regulamentul de
procedură al Parlamentului European, Parlam entul examinează propunerea legislativă pe
baza raportului elaborat de comisia competentă și votează mai întâi amendamentele la
propunerea care servește drept bază pentru raportul comisiei competente, apoi
propunerea, eventual modificată, apoi amendamentel e la proiectul de rezoluție legislativă
și, în final, întregul proiect de rezoluție legislativă, care conține numai o declarație prin
care se indică dacă Parlamentul aprobă propunerea Comisiei, o respinge sau propune
amendamente, precum și cereri de deschi dere a unei proceduri. Președintele transmite
Consiliului și Comisiei, sub formă de aviz al Parlamentului, textul propunerii în versiunea
adoptată de Parlament, însoțit de rezoluția aferentă. ”41
Procedura codeciziei se transformă în procedură ordinară de lucru la nivelul Uniunii
prin Tratatul de la Lisabona. Acest lucru face ca importanța Parlamentului European, în
cadrul procesului decizional, să crească considerabil. Procedura aceasta este extinsă, fiind
nou introdusă în 40 de articole, astfel că, 73 de articole din Tratatul privind Funcționarea
Uniunii Europene, prevăd această procedură, care întărește caracterul democratic al
Uniunii Europene prin participarea Parlamentului Europ ean la procesul legislativ.42

41 Levai M. C., Mihălcescu A. M., op. cit. , p. 2.
42 Art. 14 par. 1 și art. 16 par. 1 din TUE prevăd că funcția legislativă este exercitată împreună de
Parlamentul European și Consiliu, iar art. 289 din TFUE precizează că procedura legislativă ordinară
constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a regulamentelor, directivelor sau
deciziilor, pe baza propunerii Comisiei, conform dispozițiilor art. 29 4 din TCE (în prezent art. 251 TUE –
procedura codeciziei). Astfel, conform TFUE, procedura codeciziei, în cadrul căreia Parlamentul European
poate respinge, cu majoritatea absolută, o poziție comună a Consiliului, este consacrată ca procedură
legislativă ordinară de adoptare a actelor juridice cu caracter obligatoriu la nivelul Uniunii;

35
Introducerea de către Actul Unic European a procedurii avizării, are ca scop obținerea
sprijinului parlamentar, în cazul existenței unui act normativ care nu mai poate suferi
modificări. Astfel, Parlamentul va avea în fața sa un act definitiv pe care ori îl va aproba,
sprijinind astfel adoptarea lui, ori îl va respinge, împiedicând astfel adoptarea lui. Sunt
voci care denumesc această procedură ca fiind o codecizie neprelucrată , pentru că
Parlamentul nu poate să propună amendamente la măsurile respecti ve, ci trebuie să
acorde doar o aprobare explicită cu o majoritate simplă. Sunt două cazuri când procedura
de aviz conform este inversă, adică Consiliul este cel care tr ebuie să dea avizul conform ,
mai exact în domeniile statutului Ombudsmanului și a statu tului deputaților europeni.
Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană dezvoltă patru tipuri specifice, în ceea ce privește
procedurile de adoptare a deciziilor legislative și anume: consultarea, cooperarea, avizul
conform și codecizia . Prin intermediul acestora se oglindește o dezvoltare instituțională a
Uniunii, iar elaborarea lor poate fi privită din perspectiva transferului de putere
legislativă dintre Consiliul Uniunii Europene și abilitatea pr actică a Parlamentului de a
contrabalan sa puterea Consiliului.
Procedura codeciziei este introdusă ca o dezvoltare substanțială a procedurii
cooperării, aducând în discuție o a treia lectură a unei propuneri și solicitând instituirea
unui comitet de conciliere pentru a se ajunge la un com promis între Consiliu și
Parlament. Astfel, pentru prima dată în istoria Uniunii, Parlamentul are puterea de a
spune nu Consiliului, putând determina abandonarea definitivă a unei propuneri
legislative.43

3.2.2 Competența bugetară
Inițial, potrivit ar ticolului 203 din Tratatul Comunității Economice Europene,
Parlamentul European avea doar o competență consultativă în materie bugetară. În timp,
pe măsură ce contribuțiile financiare ale statelor membre erau înlocuite cu resurse proprii
ale Comunităților Europene, Parlamentul își impune o sporire a competenței bugetare,
devenind un codeținător al atribuțiilor bugetare. Așadar, Parlamentul European reușește
să dețină o serie de prerogative destul de importante în domeniul bugetar, cum ar fi:

43 Shackleton M., Raunio T., Codecision since Amsterdam: a laboratory for institutional Innovation and
change, în Journal of European Public Policy , vol.10, nr. 2/2003, p. 171-187.

36
dreptul de a cr ește sau micșora cheltuielile Uniunii, fără o aprobare prealabilă din partea
Consiliului; dreptul de a redistribui cheltuielile, fără să intervină asupra sumelor alocate
altor sectoare bugetare; dreptul de a respinge întregul buget anual sau alt buget
suplimentar și dreptul exclusiv de a acorda descărcarea de gestiune Uniunii, în ceea ce
privește angajarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor din buget .
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul era cel care avea
decizia finală cu privire la cheltuielile obligatorii (cheltuieli agricole și cheltuieli legate
de acorduri internaționale), iar Parlamentul avea decizia finală în ce ea ce privea
cheltuielile neobligatorii.44 Noul tratat elimină, așadar, deosebirea dintre cele două tipuri
de cheltuieli, astfel că Parlamentul și Consiliul capătă un rol echilibrat în ceea ce privește
atribuțiile bugetare.
„Parlamentul rămâne una din cele două componente ale autorității bu getare și este
implicat în procedura bugetară încă din stadiul pregătitor, în special în ce privește
stabilirea principalelor linii directoare și a naturii cheltuielilor . Parlamentul adoptă
bugetul, monitorizează exec uția ac estuia și aprobă descărcarea de ges tiune pentru
execuția bugetară.”45
“Comisia execută bugetul general anual pe propria sa răspundere, Curtea de Conturi
verifică execuția bugetară pentru anul precedent, iar Consiliul examinează observațiile
Curții de Conturi și formulează o recomandare Parlamentului. Parlamentul este cel care
acordă Comisiei descărcarea de gestiune, pe baza unei recomandări a comisiei sale pentru
control bugetar. De regulă, descărcarea conține recomandări privind ameliorarea
execuției bugetului următor .”46
Ar mai fi de menționat faptul că, deși, Parlamentul European dobândește competențe
din ce în ce mai mari în privința bugetului, acestea sunt încă departe de competențele
parlamentelor naționale în același domeniu. Parlam entul European nu este abilitat să
aprobe normele care reglementează resursele comunitare.

44 Decizie care se lua în strânsă colaborare cu Consiliul.
45 http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.3.2.html
46 Levai M. C., Mihălcescu A. M., op. cit. , p. 4 .

37
3.2.3 Competența de control
Parlamentul dispune de mai multe instrumente de control, acesta dezbate raportul
general anual și supraveghează împreună cu Consil iul actele de punere în aplicare și
actele delegate ale Comisiei. Există mai multe mijloace de control exercitat de Parlament:
1. Învestitura Comisiei – încă din anul 1981, Parlamentul a început să aprobe, într -un
mod informal, învestitura Comisiei prin examinarea și aprobarea programului acesteia.
Însă, doar după adoptarea Tratatului de la Maastricht se supune aprobării prealabile a
Parlamentului d esemnarea de către statele membre a Preș edintelui și a membrilor
Comisiei . Prin Tratatul de la Amsterdam se merge mai departe de atât și se condiționează
și desemnearea președintelui Comisiei de o aprobare prealabilă a Parlamentului
European, urmând ca din 1994, acesta din urmă să instituie și a udierile comisarilor
desemnați.
2. Moțiunea de cenzură – o primă moțiune de cenzură privind activitatea Comisiei, era
prevăzută încă din Tratatul de la Roma. Pentru adoptarea acesteia era necesară o
majoritate de două treimi din voturile exprimate și o majori tate a voturilor membrilor
adunării parlamentare. Până acum, au fost supuse la vot doar opt moțiuni de cenzură, fără
ca vreuna din ele să fie adoptată, cu toate acestea numărul de voturi în favoarea cenzurii a
crescut constant.
3. Întrebările parlamentare – “scrise sau orale, cu sau fără dezbateri, adresate Comisiei
sau Consiliului, constituie unul dintre mijloacele tradiționale de control politic exercitat
de Parlament, și pot viza toate subiectele care interesează Uniunea Europeană .”47 Cele
două instituții su nt obligate să răspundă acestor întrebări.
4. Comisiile de anchetă – sunt constituite ca urmare a competenței Parlamentului de a
examina presupusele încălcări ale unor norme de drept sau aplicarea defectuoasă a
dreptului Uniunii.
5. Controlul în domeniul politic ii externe și de securitate comună – Parlamentul are
dreptul de a fi informat în legătură cu aceste domenii, așa că poate adresa întrebări, sau
poate formula recomandări Consiliului. Parlamentul European este consultat referitor la
aspectele principale din domeniul politicii externe și de securitate comună.

47 Levai M. C., Mihălcescu A. M., op. cit. , p. 4.

38
Ca o concluzie a celor prezentate mai sus, pot spune că evoluția cea mai spectaculoasă
a Parlamentului European se referă la atribuțiile legislative ale acestuia. Instituția trece de
la statutul de actor marginal al procesului legislativ -european, la statutul de actor
principal și co -egal al Consiliului Uniunii Europene.
Procesul decizional actual al Uniunii Europene, are drept constantă implicarea
crescândă a Parlamentului European în procesu l de decizie. “ În același timp, pro cedurile
mai puțin favorabile Parlamentului continuă să fie aplicate în an umite domenii de
competență a Uniunii , datorită reticențelor unor state membre în fața dobândirii de către
Parlamentul European a prea multă influență. ”48

48 Levai M. C., Mihălcescu A. M., op. cit. , p. 5.

39
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA
PARLAMENTULUI EUROPEAN

Deputații Parlamentului European îndeplinesc funcțiile de: președin te, vicepreședinte
și chestori și sunt constituiți în grupuri politice în funcție de afinitățile politice, iar nu în
funcție de naționalitatea statelor membre.
Organizarea și funcționarea Parlamentului sunt reglementate de Tratatele Europene ,
de Regulamentul interior adoptat de Pa rlament, dar și de alte acte interne. Parlamentul
European este alcătuit din organele de conducere, grupurile politice și comisiile
parlamentare.

4.1 Organele de conducere

“Din rândul membrilor săi, Parlamentul își alege președintele, cei 14 vicepreședinți și
cinci chestori, pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează Biroul, organ cu
funcții administrative și responsabil de buna funcționare internă a Parlamentului
European . Regulamentul interior precizează că la alegerea în structurile de conducere se
ține seama de necesitatea unei repreze ntări echitabile atât a statelor membre, cât și a
tendințelor politice. ”49
 Președintele este ales prin obținerea majorității absolute a voturilor exprimate prin vot
secret și are un mandat de 2 ani și jumătate, adică jumătate din perioada pe care este ales
Parlamentul. Actualul președinte al Parlamentului European este Martin Schulz , acesta
reprezint ă instituția în relațiile externe și în relațiile cu celelalte instituții. De asemenea,
președintele este asistat de încă 14 vicepreședinți, împreună cu care coo rdonează toate
lucările Parlamentului și ale organelor constitutive, dar și dezbaterile din ședințele
plenare. Președintele are întâietate și în pronunțarea privind problemele majore și, mai
mult decât atât, vine cu propuneri pentru a consolida Uniunea Europeană.

49 https://serviciijuridicefirme.wordpress.com/2013/03/09/parlamentul -european -organizare -functii –
componente -si-procesul -de-codecizie -referat/

40
Funcțiile președintelui Parlamentului European sunt:
– Semnează bugetul Uniunii Europene și toate actele legislative adoptate prin p rocedura
legislativă ordinară;
– Reprezintă Parlamentul Europea n în relațiile internaționale și în toate chestiunile
juridice;
– În deschiderea reuniuni lor Consilului European, președintele Parlamentului European
își prezintă punctul de vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte
specifice și la punct ele înscrise pe ordinea de zi;
– Supune la vot chesti unile și anunță rezultatele votului;
– Conduce toate activitățile Parlamentulu i și ale organelor constitutive și asigur ă bună
desfășurare a acestora;
– Deschide, s uspendă și închide ședințele;
– Are decizia asupra posibilității ca un amendament să fie admis;
– Asigură respectarea Regulamentului de Proced ură al Parlamentului European;
– Semnează alături de Președintele Consiliului toate actele legislative adoptate prin
procedura de codecizie.
 Vicepreședinții în număr de 14, sunt aleși după alegerea președintelui, în urma
votului pe un buletin comun și cu majoritatea absolută a voturilor exprimate în ordinea
numărului de voturi obținute. În situația în care, președintele este absent, se va desemna
un președinte interimar dintre vicepreședinții aleși.
Funcțiile vicepreședinților Parlamentului European50:
– În caz de absență, de imposibilitate de exercitare a funcției sau în cazul în care dorește
să participe la dezbatere, Președintele este înlocui t de unul dintre vicepreședinți;
– Președintele poate delega vicepreședi nților orice funcție, precum reprezentarea
Parlamentului cu ocazia anumitor ceremonii sau acte determinate;
– Președintele poate desemna un vicepreședinte care să exercite responsabilitățile
conferite Președintelui cu privire la admisibilitatea întrebărilor parlamentare adresate
Consiliului sau Comisiei;

50http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=ro& type=IM –
PRESS&reference=20090714IPR58147

41
– Vicepreședinții, împreună cu Președintele compun Biroul P arlamentului European
care, printre altele , se ocupă și de relaț iile cu parlamentele naționale;
– Unul dintre vicepreședinții însărcinați cu dezvoltarea relațiilor cu parlamentele
naționale condu ce delegația la Conferința Organelor Specializate în Afaceri
Comunitare (COSAC);
– Trei vicepreședinți, aparținând cel puțin a două grupuri politice diferite sunt
desemnați ca membri permanenți ai delegației Parlamentului în Comitetul de
Conciliere.
 Chestorii sunt aleși cu respectarea aceleași reguli ca și vicepreședinții , dar numai după
alegerea acestora din urmă și sunt 5 la număr. Chestorii au de îndeplinit sarcini
administrative și financiare, sarcini ce î i vizează direct pe deputați.
Deputații Parlamentului European se mai pot grupa și în cadrul: Biroului, Conferinței
Președinților, Conferinței Președinților de Comisie și Conferinței Președinților de
Delegație după cum urmează:
– Biroul este organul de reglementare al Parlamentului European, care poate lua decizii
privitoare la chestiunile administrative, de personal și organizare și estimează bugetul
previzionat . Biroul stabilește modalitățile de aplicare a Regulamentului (CE) nr.
2004/2003 al Parlamentului European și al Consiliului privind statutul și finanțarea
partid elor politice la nivel european;51
– Conferința Președinților este un organ politic al Parlamentului European responsabil
de lucrările Parlamentului și programarea legislativă, de s tabilirea sarcinilor și
componenței comisiilor ș i delegațiilor. De asemenea, este responsabil de păstrarea
relațiilor cu instituțiile Uniunii și cu parlamentele nați onale;
– Conferința Președinților de Comisie este organul politic al Parlamentului care asigură
buna cooperare între diferitele comisii parlamentare;
– Conferința președinților de delegație este organul politic al Parlamentului , care
examinează toate problemele legate de funcționarea delegațiilor interparlamentare și a
deleg ațiilor la comisiile parlamentare mixte.

51http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?language=ro&type=IM –
PRESS&reference=20090714IPR58147

42
 Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg și la
Bruxelles și se ocupă atât de coordonarea lucrărilor legislative cât și de organizarea
ședințelor plenare. În caz de necesitate, Secretariatul poate să ofere asistență tehnică și
consultanță organelor parlamentare și membrilor parlamentului. Mare parte dintre
angajații din cadrul Secretariatului sunt funcționari din statele Uniunii, selectați prin
concurs ce s e află în serviciul Parlamentului Eurpean.

4.2 Grupurile politice

Membrii Parlamentului European sunt constituiți în grupuri politice, astfel, deputații
europeni se grupează în funcție de afinitățile politice, cărora le subscriu, și nu în funcție
de naț ionalitatea statelor membre. Un grup politic este constituit din 25 de membrii
reuniți din cel puțin un sfert din țările Uniunii Europene . Partidele politice sunt i mportanți
vectori de integrare ce contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea
voinței politice a cetățenilor Uniunii .
În prezent, regăsim în Parlamentul European 8 grupuri politice, plus deputații
neafiliați:
1. Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat) ;
2. Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul European ;
3. Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni ;
4. Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa ;
5. Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică ;
6. Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană ;
7. Grupul Europa Libertății și Democrației Directe ;
8. Grupul Europa Națiunilor și a Libertății ;
9. Deputați neafiliați .

Tabelul 1 : Deputați după stat membru și grup politic

43

TOTAL
4 4 4 6
2
1
21
7 4 2 4
17
7 4 2 4 3
1
21
1 3 4 3 1 1
13
34 27 6 4 8 13 1 1 2 96
1 1
3
1
6
4 1 1 1 4
11
5 4 1
6
5 21
17 14
8 11 4
54
20 13
7 4 6 1 20 3 74
5 2 1 2
1
11
15 30 2
3 1 15 6 1 73
1 2 1
2
6
4 1 1 1
1
8
3 2 1 3
1 1
11
3 1
1
1
6
12 4
2
3 21
3 3
6
5 3 2 7 3 2
4
26
5 5
1
3
4
18
23 5 19
1 2 1 51
8 8
1 4
21
12 15 1 3
1
32
5 1
1
1
8
6 4 3
13
3 2 2 4 1 1
13

44
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/crosstable.html

4.3 Comisiile p arlamentare

Parlamentul poate s ă își creeze comisii permanente, temporare sau de anchetă, însă
cea mai importantă activitate se desfășoară în cadrul comisiilor permanente, care
examinează textele ce urmează să fie adoptate, înainte ca acestea să fie discutate în
ședință plenară. Pentru a -și pregăti ședințele plenare, parlamentarii se grupează în comisii
specializate pe diverse domenii, comisii alcătuite din membri, un președinte și un
secretariat. În momentul de față, în Parlamentul European există 20 de comisii
permanente de specialitate .
„Aceste comisii solicită prezentarea de propuneri legislative prin adoptarea de
rapoarte, prezintă amendamente în sesiunea plenară și desemnează o echipă care să
poarte negocierile cu C onsiliul legate de legislația Uniunii Europene . De asemenea,
acestea adoptă rapoarte din proprie inițiativă, organizează audieri la care participă experți
și monitorizează celel alte instituții și organe ale Uniunii .
O comisie este alcătuită din 25 până la 73 de membri titulari și un număr echivalent de
membri supleanți . Fiecare comisie alege un președinte și până la patru vicepreședinți din
rândul membrilor titulari, iar aceștia alcătuiesc „biroul comisiei”, cu un mandat de doi ani
și jumătate. Componența politică a comisiilor o reflectă pe cea a ședinței plenare. ”52
Mai mult decât atât , Parlamentul poate constitui subcomisii și comisii temporare
speciale, care sa aibă ca obiect de activitate chestiuni specifice, și este împuternicit să
creeze și așa -numitele comisii de anchetă , care să investigheze presupuse neregul i sau
situații de administr are defectuoasă a legislației Uniunii Europene . Acestea pot ancheta

52 http://www.europarl.europa.eu/committees/ro/about -committees.html 4 6
3 1 4 2
20
20 21 1 1 6 20 1 3 73
T
O
T
A
L
217
189
74
68
52
51
42
40
18 TOTAL
751

45
instituțiile și organele Comunității, administrațiile statelor membre, precum și persoanele
mandatate de dreptul comunitar pentru a‑l apli ca, însă nu pot acționa dacă pentru faptele
invocate s‑a deschis o procedură judiciară. În etapa de conciliere este instituit un comitet
de conciliere special.
Comisiile parlamentare permanene sunt pe următoarele domenii: afaceri externe;
drepturile omului; securita te și apărare; dezvoltare; comerț internațional; bugete; control
bugetar; afaceri economice și bugetare; ocuparea forței de muncă și afaceri sociale;
transport și turism; dezvoltare regională; me diu, sănătate publică și siguran ță alimentară;
piața internă și protecția consumatorilor; agricultură și dezvoltare rurală; cultură și
educație, afaceri juridice; libertăți civile; afaceri constituționale . Există și comisii de
anchetă în domeniile: măsurarea emisiilor în sectorul autovehiculelor și spălarea de bani,
evitarea sarcinilor fiscale și evazunea fiscală.
La această listă se adaugă și două comisii speciale care și -au încetat activitatea și
anume: decizii fiscale și alte măsuri similare sau cu efecte similare (comisie care și -a
încetat activitatea din 30 noiembrie 2015 ) și decizii fiscale și alte măsuri similare sau cu
efecte similare (TAXE 2) (comisie care și -a încheiat activitatea din 2 august 2016 ).

4.4 Delegațiile interparlamentare

În cursul primei sau celei de -a doua perioade de sesiune a Parlamentului European, are
loc alegerea membrilor delegațiilor interparlamentare. La începutul mandatului din 2004
al Parlamentului, existau 36 de delegații parlamentare care puneau în legătu ră această
instituție cu țările care nu erau membre ale Uniunii. “Acest fapt reflecta o creștere
dramatică a mportanței reprezentării în plan extern a instituției Parlamentului de la
primele alegeri prin vot universal direct.”53
Natura acestor delegații și numărul de membri se stabilesc în funcție de atribuțiile
fiecăreia. Delegațiile Parlamentului European, au ca și misiune păstrarea legăturilor și
chimbul de informații cu parlamentele statelor terțe. Acestea reprezintă Parlamentul în
străinătate și se ocup ă cu promovarea valorilor și a principiilor Uniunii Europene,

53 Corbett R., Jacobs F. , Shackleton M., op. cit., p. 149.

46
respectiv principiul libertății și democrației, respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și statul de drept.
În prezent, în Parlamentul European sunt constituite 44 de delegații, al căror număr de
membri variază de la 12 la peste 70 în cazul adunărilor parlamentare.
Există mai multe categorii de delegații: a) comisiile parlamentare mixte; b) comis iile
parlamentare de cooperare; c) celelal te delegații interparlamentare; d) delegațiile la
adunările parlamentare multilaterale.
“Reuniunile interparlamentare au loc odată sau de două ori pe an, alternativ, într -unul
dintre locurile de desfășurare a activității Parlamentului European și, res pectiv, într -un
loc stabilit de parlamentul partener în țara terță în cauză. ”54
a) Comisiile parlamentare mixte – se constituie împreună cu parlamentele statelor
membre sau ale statelor care au avut negocieri în ceea ce privește adrearea. Acestea pot
formula r ecomandări către parlamentul țării candidate la aderare, dar și Parla mentului
European și urmăresc desfășurarea procesului de aderare. Normele de procedură în baza
cărora comisii le mixte își desfășoară activitatea, sunt prevăzute de acordurile în cauză.
Comisiile parlamentare mixte se reunesc, în general, de două ori pe an .
b) Comisiile parlamentare de cooperare – se instituie în conformitate cu un acord de
cooperare ce se semnează între Uniunea Europeană și țara terță în cauză. Aceste comisii
colaborează cu statele cărora le este consacrată politica europeană de vecinătate dar și cu
statele care au semnat un acor d de parteneriat strategic cu Uniunea .
c) Celelalte delegații interparlamentare – se ocupă de întreținerea și promovarea
relațiilor cu parlamentele țări lor care nu sunt membre ale Uniunii Europene și nici nu
sunt candidate la aderare. Activitatea acestor delegații se desfă șoară în cooperare cu
comisiile pentru afaceri externe, dezvoltare și comerț internațional. Numărul membrilor
acestor delegații este st abilit de Parlament la propunerea Conferinței președinților, pentru
întreaga durată a legislaturii.
“Conferința președinților de delegație este organul politic al Parlamentului care
examinează în mod periodic toate problemele legate de buna funcționare a delegațiilor
interparlamentare și a delegațiilor la comisiile parlamentare mixte și se compune din
președinții tuturor delegațiilor interpa rlamentare permanente; aceasta își alege

54 http://www.europarl.europa.eu/delegations/ro/about -delegations.html

47
președintele .”55 La rândul ei, comisia pentru afaceri externe este cea care asigură
coordonarea lucrărilor comisiilor parlamentare mixte, de cooperare și a delegațiilor
interparlamentare, ad -hoc și a misiunilor de ob servare a alegerilor care se încadrează în
sfera sa de competență.
d) Delegațiile la adunările parlamentare multilaterale – sunt 5 la număr:
1. Adunarea Parlamentară Paritară Africa, Caraibe, Pacific – Uniunea Europeană –
reunește reprezentanții diverselor țări și dorește să creeze un forum parlamentar pentru
cooperarea Uniunii cu țările Adunării;
2. Adunarea Parlamentară a Uniunii pentru Mediterană – este formată din 120 de
deputați ai țărilor europene și un număr egal de deputați ai celor 10 țări partenere în
bazinul mediteraneean. Scopul acestei adunări este de a consolida parteneriatul euro –
mediteraneean și să abordeze chestiuni de ordin politic, economic sau cultural de interes
comun ;
3. Adunarea Parlamentară Euro -Latinoamericană – are 120 membri și constituie un
forum de consultare, control și monitorizare în domenii legate de: democrație; politică
externă; afaceri economice, financiare și comerciale; afaceri sociale; educație și cultură ;
4. Adunarea Parlamentară EURONEST – constituită la sfârșitul lui septembrie 2009 și
urmărește apropierea de vecinătatea estică dar și sprijinirea acestor țări în eforturile
depuse în cadrul proceselor economice, politice, sociale. Sprijinul constă în încheier ea de
acorduri de asociere, punerea la dispoziție a resurselor financiare și crearea unor zone de
liber schimb. “Euronest este o instituție consacrată dialogului parlamentar multilateral în
numeroase domenii de interes comun, precum stabilitatea, democrați a, apropierea
legislațiilor și a normelor, comerțul, energia, contactele între popoare etc. ”56
5. Delegația pentru Relațiile cu Adunarea Parlamentară a NATO – are ca scop ajutarea
informării parlamentelor și contribuirea la înțelegerea reciprocă a pozițiilor
parlamentarilor din alianță referitor la provocări le în materie de securitate cu care se
confruntă parteneriatul transatlantic și politicile NATO.

55 http://www.europarl.europa.eu/delegations/ro/about -delegations.html
56 Idem

48
4.5 Funcționarea Parlamentului European

Parlamentul European își guvernează organizarea și funcționarea de Regulamentul său
de procedură , iar activitățile Parlamentului sunt ghidate de organele politice, comisii,
delegații și grupurile politice.
Acestea fiind spuse, Parlamentul își org anizează activitatea în mod independent, își
adoptă Regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor deputaților săi și hotărăște cu
majoritatea voturilor exprimate (cu excepția cazului în care tratatele nu dispun altfel).
Decide ordinea de zi pentru perioadele de sesiune, destinate , în principal , adoptării
rapoartelor pregătite de comisiile sale , întrebărilor adresate Comisiei și Consiliului,
dezbaterilor de ac tualitate și celor urgente, precum și declarațiilor Președinției.
Reuni unile comisiilor și ședințele pl enare sunt publice și transmise pe internet .
Parlamentul European își stabilește calendarul anual de activități , împă rțit în șe dințe
plenare și reuniuni, pe ba za unei propuneri din p artea Conferinței președinților .
Calendarul de activități cuprinde:
– 12 perioade de sesiune de câte patru zi le, la Strasbourg;
– 6 perioade suplimentare de sesiune de câte două zile, la Bruxelles;
– 2 săptămâni pe lună pentru reuniunile comisiilor parlamentare și ale delegațiilor
interparlamentare;
– 1 săptămână pe lună pentru reuniunile grupurilor politice;
– 4 săptămâni pe an, dedicate exclusiv activității și prezenței deputaților europeni în
circumscripțiile lor electorale.
„Agenda Parlamentului presupunea în mod tradițional un ciclu lunar care includea o
săptămână de plenare la Strasbourg, urmată, la Bruxelles, de două „săptămâni ale
comisiilor” rezervate în special întrunirilor diferitelor comisii și săptămâna „grupărilor”
când grupurile politice se reuneau pentru a -și stabili poziția în cadrul următoarei sesiuni
plenare, precum și pentru a discuta alte probleme.”57 În anii destinați alegerilor electorale,
Parlamentul își încheia activitățile până în luna mai, iar cel nou se reunea la sfârșitul lui
iulie.

57 Corbett R., Jacobs F., Shackleton M., op. cit ., p. 37

49
De-a lungul ultimilo r ani, programul a suferit mai multe mod ificări. Datorită
diversificării activității legislative, a activității de control și a altor activități ale
Parlamentului, au fost necesare organizări mai dese de ședințe plenare și un număr mai
mare de întruniri al e comisiilor, dar și includerea reuniunilor Comitetului de Conciliere
cu Consiliul.
Odată cu punerea la dispoziție a hemiciclului de la Bruxelles, în 1993, se oferă
Parlamentului o mai mare flexibilitate, permițând ca ședințele plenare să se desfă șoare la
Bruxelles, în perioada rezervată întrunirilor comisiilor. Începând, astfel, să se organizeze
regulat aceste sesiuni la Bruxelles, durata lor este de două jumătăți de zi și începând cu
anul 2000, au fost organizate anual șase astfel de sesiuni plen are.
Mai mult decât atât, membrii Parlamentului, au propus din octombrie 1999, să se
organizeze reuniuni săptâmânale, miercurea după -amiaza la Bruxelles, pentru ca
președintele Comisiei să poată raporta , direct Parlamentului, hotărârile luate de Comis ie
în cadrul întrunirilor săptămânale. Înițial, această idee a unor micro -plenare, a fost
respinsă de Parlament, dar a fost introdusă sub o altă formă și anume Întruniri ale
Conferinței președinților la care pot participa toți membrii .
Un subiect dest ul de controversat rămâne organizarea întrunirilor comisiilor la
Strasbourg, deoarece acestea se pot suprapune cu plenarele sau cu alte ședințe și nu sunt
prevăzute în Tratatul de la Amsterdam. Cu toate acestea, au devenit inevitabile în practică
și sunt o rganizate la Strasbourg, necesitând autorizație specială din partea Președintelui.
Timpul în care își desfășoară activitatea membrii Parlamentul European se măsoară în
alte unități decât timpul cotidian, cum ar fi :
– Legislatura reprezintă durata mand atului colec tiv al Parlamentului European;
– Sesiunea este forma organizatorică de lucru a Parlamentului Eur opean (1 an – ședințe
plenare);
– Perioade de sesiune reprezintă reuniunea pe care Parlamentul o organizează lun ar, are
ca subdiviziune ședința;
– Ședinț a este forma de întrunire efectivă, plenară și în principal publică a membrilor
Parlamentului pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi .
“Parlamentul se poate întruni în perioade de sesiune extraordinare, la cererea majorității
deputaților care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei. La 18 decembrie 2006,

50
Parlamentul a ținut pentru prima dată o ș edință plenară suplimentară la Bruxelles, imediat
după Consiliul European din 14 și 15 dec embrie 2006. Această practică a monitorizării
imediate a reuniunilor Consiliului European a fost consolidată de atunci. ”58

Regimul lingvistic al lucrărilor în Parlamentul European reprezintă un aspect destul
de neobișnuit, pentru că Parlamentul European este cel mai afectat de varietatea
lingvis tică a Uniunii Europene, dintre toate instituțiile europene. Datorită acestui fapt,
Parlamentul este unic între parlamentele de pe glob. Deși situația era oricum dificilă încă
din 2004, când se foloseau 11 limbi de lucru, lucrurile se complică și mai mult odată cu
continuarea aderării de state la Uniune. Așadar, în prezent, Parlamentul European
lucrează cu 23 de limbi oficiale, reușind astfel să transmită ideea de unitate în diversitate.
Conform articolului 158, alin. (1), (2), (3), (4) din Regulamentului de Procedură al
Parlamentului European “Toate documentele Parlamentului se redactează în limbile
oficiale. În Parlament, toți deputații au dreptul să se exprime în limba oficială pe care o
aleg. Intervențiile într -una dintre limbile oficiale se interpretează simultan în fiecare
dintre celelalte limbi oficiale și în orice altă limbă pe care Biroul o consid eră necesară. În
cursul reuniunilor comisiilor și delegațiilor interpretarea se asigură din și în limbile
oficiale utilizate și solicitate d e membrii titulari și supleanți ai comis iei sau ai delegației
în cauză. În cursul reuniunilor comisiilor sau ale delegațiilor în afara locurilor obișnuite
de desfășurare a activității, interpretarea se asigură din și în limbile membrilor care și -au
confirm at participarea la reuniune. Acest regim poate fi simplificat în mod excepțional,
cu acordul membrilor comisiilor sau ai delegațiilor. În caz de dezacord, Biroul este cel
care hotărăște. ”
Multilingvismul din cadrul Parlamentului European este importan t deoarece toți
parlamentarii europeni au dreptul să se exprime în limba oficială pe care o aleg, dar
aceștia pot alege și altă limbă oficială decât cea națională . Cu toate acestea, este și greu
de realizat, pentru că la nivelul Uniunii Europene, există 50 6 de combinații lingvistice
posibile.

58 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.3.pdf

51

CONCLUZII

Punând laolaltă episoadele prezentate în lucrare și aruncând o privire de ansamblu,
rezultatele sunt de -a dreptul surprinzătoare. Se poate spune că instituția europeană pe
numele ei Parlamentul European a avut un început timid, însă într -o perioadă scurtă de
timp, din punct de vedere istoric, aceasta a reușit să parcurgă un drum lung cu reușite
remarcabile.
Instituția a reușit să evolueze de la o simplă Adunare generală, relativ lipsită de putere
și să ajungă un forum important pentru dezbaterile politice și luarea de decizii la nivelul
Uniunii. Acesta se află acum printre cele mai importante instituții ale Uniunii Europene,
aflându -se în slujba cetățenilor și reprezentând interesele acestora în procesul le gislativ al
Uniunii, pentru a se asigur a că celelalte instituții ale europene își desfășoară activitatea în
mod democratic.
De-a lungul anilor și în urma modificărilor s uccesive ale tratatelor europene,
Parlamentul a dobândit importante competențe legislative și bugetare care îi permit să
stabilească, împreună cu reprezentanții guvernelor statelor membre , reuniți în cadrul
Consiliului, calea pe care proiectul european o u rmează. Pentru a face acest lucru,
Parlamentul a încercat să promoveze democrația și drepturile omului nu doar în Europa,
ci și în întreaga lume. Astfel, Parlamentul European și -a pus amprenta la remodelarea
sistemului general al Uniunii Europene și a ajun s să reprezinte pilonul central al
democrației la nivelul Uniunii Europene .
Ceea ce am constatat eu în urma acestui studiu este că, Parlamentul European se
evidențiază și se diferențiază față de celelalte parlamente pr intr-o serie de caracteristici
aparte, cum ar fi: este un “experiment” ce a avut o mare influiență în lume în ceea ce
privește democrația transnațională; face parte dintr -un sistem instituțional unic, fără
precedent istoric cu puteri supranaționale; a avut o existență controversată, neacc eptată de
unii chiar; a cunoscut o dezvoltare rapidă, consolidându -și considerabil rolul și puterea;
regimul acestuia multilingvistic este unic în Europa; în urma votului său majoritar direct
nu ia na ștere niciun guvern; s-a aflat într -o continuă extindere, plecând de la 410 membri
din 9 țări și ajungând la un număr de 751 membri din 28 de state europene.

52
Din aceste motive, consider că Parlamentul European nu poate fi ușor clasificat și nu
poate fi înțeles fără trimitere la Uniunea Europeană ș i la caracteristicile, unice pot spune,
care îl diferențiază de orice alt parlament din lume.
În încheierea acestui studiu, pot spune că rămân cu o întrebare al cărei răspuns îl voi
afla în timp și anume: “Va reuși Parlamentul European să își susțină elanul său inițial?”.
De ce îmi pun această întrebare? Pentru că se întrevăd o serie de posibile povocări ce vor
apărea în timp , cărora Parlamentul va trebui să le facă față : vom asista la o Uniune de 30
de state, care poate nu vor mai fi dispuse să sporea scă importanța unui parlament din ce
în ce mai complex; vor apărea probleme de logistică și de costuri cauzate de
multilingvism; vor exista state care să considere că procesul de integrare a ajuns destul de
departe, deocamdată.
Orice s -ar întâmpla, îns ă, și orice situație ar apărea, sunt convins că Parlamentul va
avea un rol important de jucat în ea așa cum a avut și până acum.

53

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
1. Apostoiu G., Bună seara, Europa! Cronici Diplomatice , Editura Eikon, București
2014;

2. Bache I., Stephen G., Politica în Uniunea Europeană , tradusă de Cristina Duca,
Editura Epigraf SRL, Chișinău, 2009;

3. Courty G., Devin G., Construcția Europeană , Editura C.N.I Coressi S.A., București,
2001;

4. Dragoș D. C., Velișcu R., Drept comunitar institutional ; suport de curs, Universitatea
“Babeș -Bolyai “, Cluj Napoca, Facultatea de Stiințe Politice, Administrative și ale
Comunicării, Cluj Napoca, 2012;

5. Enciu N., Enciu V., Construc ția Europeană (1945 – 2007) , Curs Universitar, Editura
Civitas, Chișinău, 2008;

6. Filipescu P. I., Fuerea A., Drept instituțional comunitar european , ediția a V -a,
Editura Actami, București, 2000;

7. Fuerea A., Ideea de Unitate Europeană , Suport de curs , Universitatea Creștină
„Dimitrie Cantemir”, București;

8. Fuerea A., Instituțiile Uniunii Europene , Editura Universul Juridic, București, 2002;

9. Fuerea A., Manualul Uniunii Europene , Ediția a II -a revăzută și adăugită, editura
Universul Juridic, Bucu rești, 2004;

54

10. Fontaine P., Să înțelegem politicile Uniunii Europene, 12 Lecții despre Europa ,
Luxemburg, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014;

11. Halin H., L’Europe unie – objectif majeur de la Resistance , Editions de l’Union de
resistants pour une Europe unie, 1967;

12. Harrison J. R., Europe in Question, Theories of Regional International Integration ,
George Allen and Unwin, London;

13. Ivan A. L., Statele Unite ale Europei , Editura Institutul European, Iași, 2007;

14. Jabko N., Parsons C., The Sta te of European Union. With US or Against US?
European Trends in American Perspective , Vol. 7, Oxford University Press, 2005;

15. Jinga I., Popescu A., Integrarea Europeană. Dicționar de termeni Comunitari ,
Editura Lumina Lex, București, 2000;

16. Jinga I., Drept European, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Studii europene ,
Editura C.H. Beck, București, 2008;

17. Martens W., Europa: lupt și ÎNVING , trad. de Alexandru Pătrășconiu și Cristian
Pătrășconiu, Editura ALL, Bucureși, 2011;

18. Mazilu D., Integrare Europe ană. Drept Comunitar și Instituții Europene , Curs, Ediția
a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;

19. Mazilu D., Integrare Europeană. Drept European și Instituții Europene , Editura
Lumina Lex, București, 2005;

20. Neculaie A., Noi și Europa , Ediura Poliron, Iași, 2002;

55

21. Nedelcu M., Construcția Europeană. Procese și Etape , Editura Tipo Moldova, Iași,
2008;

22. Pascariu G. C., Politici Europene , Suport de Curs, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași;

23. Pascariu G. C., Integrare Economică Europeană , Suport de curs, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009;

24. Popa D., Drept Comunitar European , Editura Vasiliana ’98, Iași, 2013;

25. Popescu E., Teorii ale integrării europene , Editura C. H. Beck, București, 2009;

27 Pușcaș V., Europa în Criză , Colecția Univers itas, Seria Istorie Contemporană și
Relații Internaționale, Editura Eikon, Cluj -Napoca, 2011;

26. Pușcaș V., Spiritul European, Azi , Colecția Universitas, Editura Eikon, Cluj -Napoza
2012;

27. Suciu D., Anul 1918 în Europa Centrală și Răsăriteană. Ideea de Europă Unită ,
Editura Argonaut, Cluj -Napoca, 2002;

28. Ștefănescu M., Ideea și Integrarea Europeană , Program postuniversitar de conversie
profesională pentru cadrele didactice din mediul rural, Specializarea Istorie, Forma de
învățământ ID, Semestrul IV, București, 2007;

29. Văduva G., Dinu M., Strategia Europeană a Integrării , Editura Universității
Naționale de Apărare, București, 2005;

56

B. Articole și studii de specialitate
1. Europeanisation in new member and candidate states, Living Reviews in European
Governance , Vol. 6, (2011), No. 1;

2. EU Enlargement Strategy , COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO
THE EUROPEAN PARLIAMENT, THE COUNCIL, THE EUROPEAN
ECONOMIC AND SOCIAL COMMITTEE AND THE COMMITTEE OF THE
REGIONS, Brussels, 10.11.2015;

3. Guvernanța Uniunii Europene , SUPORT DE CURS, UNIVERSITATEA BABEȘ –
BOLYAI, CLUJ -NAPOCa, Centrul de Formare Continuă și Învățământ la Distanță,
Facultatea de Istorie și Filozofie, ANUL I, Semestrul II, Cluj – Napoca, 2012;

4. Goraș -Postică V., Integrare Europeană pentru Tine , Curs Opțional pentru Liceu,
Practicum pentru Elevi, Ediția a II -a, Chișinău, 2009;

5. Neesham C., Profiroiu A., Coghill K., Viitorul unei Uniuni Europene Extinse. O
perspectivă strategică asupra integrării României, Administrație și Management
Public, nr. 9/2007;

6. Parlam entul European:Vocea Cetățenilor în UE , Broșură, Luxemburg: Oficiul pentru
Publicații al Uniunii Europene, 2015 ;

7. Strategia de Extindere a UE 2015 -2016 . Document de lucru al Comitetului European
al Regiunilor, 5 februarie 2016;

8. Titulescu N., Căile practic e de formare a Uniunii Economice Europene, Intervenție în
Comisia de Studii pentru Uniunea Europeană , Geneva, 17 Ianuarie 1931;

57
9. Uniunea Europeană: istoric, instituții, procese decizionale , Lucrare elaborată în cadrul
proiectului Phare RO 0006.18.02 – Form area funcționarilor publici din administrația
locală în afaceri europene și managementul ciclului de proiect, implementat de
Institutul European din România în colaborare cu human dynamics, 2003.

C. Legislație
1. Regulamentul de Procedură al Parlamentului European;
2. Tratatul de la Paris;
3. Tratatele de la Roma;
4. Tratatul de la Luxemburg;
5. Tratatul de la Bruxelles;
6. Actul Unic European;
7. Tratatul de la Maastricht;
8. Tratatul de la Amsterdam;
9. Tratatul de la Nisa;
10. Tratatul de la Lisabona.

D. Surse Internet
1. http://w ww.agerpres.ro
2. http://europa.eu
3. http://eur -lex.europa.eu
4. http://www.europedirect -mizil.ro
5. http://www.europarl.europa.eu
6. http://www.mae.ro
7. http://www.geostrategic.eu
8. http://www.ioanenciu.ro
9. http://www.realitatea.net
10. http://www.sferapoliticii.ro

58