Sistemul Institutional al Uniunii Europene

Cuprins

TOC \t "heading 1, 1,heading 2, 2,heading 3, 3"

Argument PAGEREF _Toc \h 4

Capitolul I. Perspective sociologice asupra instituțiilor și instituționalismului PAGEREF _Toc1 \h 6

I.1 Noțiuni generale PAGEREF _Toc2 \h 6

I.2 Aspecte privind principiile ce guvernează activitatea instituțiilor comunitare PAGEREF _Toc3 \h 10

Capitolul II. Sistemul instituțional al Uniunii Europene PAGEREF _Toc4 \h 14

II.1 Instituții de decizie PAGEREF _Toc5 \h 19

II.1.1 Consiliul European PAGEREF _Toc6 \h 19

II.1.2 Comisia Europeană PAGEREF _Toc7 \h 20

II.1.2 Parlamentul European PAGEREF _Toc8 \h 24

II.2 Autoritățile de control legislativ și administrativ PAGEREF _Toc9 \h 27

II.2.1 Curtea de Justiție a Comunităților Europene PAGEREF _Toc10 \h 27

II.2.2 Tribunalul de primă instanță PAGEREF _Toc11 \h 30

II.2.3 Curtea Europeană de Conturi PAGEREF _Toc12 \h 30

II.2.4 Mediatorul European PAGEREF _Toc13 \h 31

II.2.5 Responsabilul European pentru protecția datelor PAGEREF _Toc14 \h 32

II.3 Organisme și instrumente financiare PAGEREF _Toc15 \h 33

II.3.1 Banca Centrală Europeană PAGEREF _Toc16 \h 33

II.3.2 Banca Europeană de Investiții PAGEREF _Toc17 \h 34

II.3.3 Fondul European de Investiții PAGEREF _Toc18 \h 35

II.4 Organisme consultative PAGEREF _Toc19 \h 35

II.4.1 Comitetul economic și socal european PAGEREF _Toc20 \h 35

II.4.2 Comitetul Regiunilor U.E PAGEREF _Toc21 \h 36

II.5 Alte instituții PAGEREF _Toc22 \h 36

Capitolul III. Alinierea la standardele comunitare a sistemului instituțional din România PAGEREF _Toc23 \h 38

III.1 Reformarea sistemului instituțional românesc PAGEREF _Toc24 \h 44

III.2 Consecințele neperformanței administrației românești PAGEREF _Toc25 \h 48

III.3 Aderarea României la Uniunea Europeană. Acordul European ca și asociere între România și Comunitățile Europene și statele membre PAGEREF _Toc26 \h 49

III.4 Instituțiile create prin Acordul European de Asociere al României cu Uniunea Europeană PAGEREF _Toc27 \h 53

III.4.1 Consiliul de Asociere PAGEREF _Toc28 \h 53

III.4.2 Comitetul de Asociere PAGEREF _Toc29 \h 54

III.4.3 Comitetul Parlamentar de Asociere PAGEREF _Toc30 \h 54

Concluzii PAGEREF _Toc31 \h 55

Bibliografie: PAGEREF _Toc32 \h 58

Argument

Am ales acestă temă din convingerea că nevoie de recunoaștere a rolului instituțiilor și aranjamentelor instituționale în procesele de schimbare socială, economică și politică prezintă o deosebită importanță.

Instituțiile sunt influențate de obiective politice și sunt constituite în așa fel încât să le fie de folos. Rolul instituțiilor Uniunii Europene nu este cel de a administra o entitate politică, ci de a o întări acea entitate.

Acele premise că instituțiile europene nu funcționează eficient, că încă nu sunt capabile să facă față tuturor problemelor economice și sociale majore și că nu se pot adapta rapid lumii în schimbare au o oarecare vechime, le fel si nevoia, dar mai ales ideea unei reforme instituționale complete nu este una de actualitate.

Reforma instituțională ce are loc în Uniunea Europeană a devenit importantă din cauza a două motive: creșterea numărului statelor membre și adâncirea Uniunii Europene.

Ideile de bază pe care era construit sistemul instituțional comunitar, au continuat a fi multă vreme cele ale vechii Comunități de șase membri, motiv pentru care structura instituțională își agrava problemele pe măsura aderării altor state. Încă din 1990, problema principală a Uniunii a constituit-o revizuirea Tratatelor Constitutive în vederea realizării unei reforme temeinice.

În lucrarea de față, care este structurată în trei capitole am încercat să pun în evidență următoarele: care este importanță instituțiilor în reforme și implicit reforma instituțională ca parte constitutivă a acestora; procesului general de schimbare și transformare instituțională, importanța bunei funcționări a instituțiilor din România pe baza propunerilor Uniunii Europene.

Pentru ca această structură instituțională se dovedește să fie cel mai potrivit mijloc pentru atingerea celor mai dorite rezultate, dar și să poată fi considerată drept eficace, ar trebui să îi acordăm timpul necesar înfăptuirii tuturor reformelor, dar și timp ca rezultatele acestora să apară.

Capitolul I. Perspective sociologice asupra instituțiilor și instituționalismului

I.1 Noțiuni generale

Răspunsul cel mai potrivit la întrebarea „Ce sunt instituțiile?" depinde în primul rând de contextul în care folosim această noțiune. Douglass North arată că "instituțiile reduc incertitudinea prin furnizarea unei structuri stabile vieții de zi cu zi”. În această concepție, instituțiile funcționează cu rolul de ghid în interacțiunea umană.

Este unanim recunoscut că, în special în abordarea austriacă, instituțiile au un rol determinant în explicarea procesului de piață, drept clasă distinctă de fenomene descrise de Adam Ferguson (și devenită definitorie pentru paradigma Hayekiană): human action, but not human designed. De altfel, această definire a instituției sociale își are originea în tradiția economică austriacă, potrivit căreia „instituțiile reprezintă cristalizarea socială a comportamentului uman în acord cu regulile”.

Un criteriu de clasificare a instituțiilor, propus de O. Williamson, este cel ierarhic, prezentat în figura 1.

Fig. Nr. 1: Clasificarea instituțiilor conform criteriului ierarhic:

Sursa: Williamson, O.E. The New Institutional Economics: Taking Stock, Looking Ahead, în "The Journal Of Economic Literature", Vol. 38. No. 3, Pp. 595-613, 2000

Alt criteriu de clasificare a instituțiilor, propus de J. Jütting, este cel al ariilor de specializare sau de analiză. Conform acestui criteriu, deosebim următoarele instituții (fig. nr.2):

Fig. Nr. 2: Clasificarea instituțiilor conform ariei de analiză:

Sursa: Jütting, J., Institutions and development: a critical review, Working Paper no. 210, OECD Development Center, 2003, p. 11.

Conform abordării conflictelor sociale putem distinge între următoarele tipuri de instituții:

– Instituții economice – sau determinanți ai regulilor economice ale jocului – în particular, proprietatea privată, contractele, legea comercială, legile cu privire la patente ș.a.m.d.

– Instituții politice – sau determinanți ai regulilor politice ale jocului – ele ajută la stabilirea limitelor puterii politice și la schimbarea acesteia. Exemple comune de instituții politice sunt constituția, regulile electorale, numărul actanților cu drept de veto.

Într-o analiză instituțională se pornește de la recunoașterea anumitor proprietăți fundamentale ale instituțiilor. Astfel, putem distinge două criterii:

Primul criteriu, de evaluare a calității anumitor reguli sociale este reprezentat de gradul lor de universalitate. Universalitatea unei instituții reflectă caracterul general și abstract al unei reguli sociale , precum și un caracter deschis, în sensul aplicării aceleiași reguli unui număr oricât de mare de cazuri.

Cel de-al doilea criteriu decurge din însăși funcția majoră a „regulilor jocului", aceea de a reduce costurile interacțiunilor umane prin creșterea predictibilității comportamentului actorilor. În acest sens, instituțiile trebuie să se caracterizeze prin credibilitate și stabilitate și să fie transparente și ușor de cunoscut.

Analiza instituțiilor presupune realizarea unei delimitări conceptuale clare între noțiunea de „instituție" și cea de „organizație". În limbajul cotidian, semnificația conceptului de „instituție" a deviat puternic de la înțelesul său originar. În utilizarea sa cotidiană, termenul de „instituție" este aplicat aproape în toate cazurile ca sinonim conceptului de „organizație", fie ea economică, politică etc.

Instituțiile determină setul de stimulente și oportunități în societate, iar organizațiile iau naștere în vederea exploatării acestora din urmă. Necesitatea diferențierii între „instituții" și "organizații" nu exclude faptul că anumite instituții (în principal cele formale) necesită și dețin o anumită componentă organizațională; astfel, instituțiile pot fi încorporate în organizații. Exemple elocvente în acest sens sunt familia, statul, etc., ca organizații destinate să servească scopurilor membrilor săi și care înglobează anumite reguli ce îndrumă funcționarea acestora.

Prin urmare, instituțiile își au originea în interiorul desfășurării interacțiunilor sociale și organizaționale și reprezintă, astfel, un rezultat de echilibru dinamic.

Din punctul de vedere al instituționalismului sociologic, instituțiile reprezintă ordini sau modele care au atins un anumit statut sau proprietate. Instituționalismul sociologic definește instituțiile mult mai larg, incluzând în definiție normele și convențiile informale împreună cu cele formale.

În lucrarea sa extrem de influentă apărută la mijlocul secolului XX, „Human Society” (1949), Kingsley Davis definește instituțiile ca „un set de cutume, moravuri și legi întrețesute, elaborate în jurul uneia sau mai multor funcții", adăugând că, după părerea sa, "conceptul de instituție pare să transmită mai bine decât oricare altul ideea de segmente sau părți componente ale unei ordini normative".

Charles Horton Cooley și adepții săi pun accent pe interdependența indivizilor și a instituțiilor, a structurii individuale și a celei sociale. Deși instituțiile mari – limba, guvernul, biserica, legile și cutumele legate de proprietate și de familie – par să fie independente de comportament și exterioare acestuia, ele se dezvoltă și se mențin prin interacțiunile dintre indivizi; ele există „ca o obișnuință de gândire și de acțiune, una preponderent inconștientă, deoarece este în mare măsură comună întregului grup…Individul este întotdeauna atât cauza, cât și efectul instituției".

Everett C. Hughes adoptă și dezvoltă acest model interdependent, definind instituția ca fiind o "formă de organizare de o permanență relativă și de un anumit tip social".

I.2 Aspecte privind principiile ce guvernează activitatea instituțiilor comunitare

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele 3 principii: principiul autonomiei de voință, principiul atribuirii de competențe și principiul echilibrului instituțional.

Dacă ne raportăm la principiul autonomiei de voință, înțelegem că instituțiile comunitare pot avea propriile reguli de organizare și funcționare putându-i numi proprii funcționari comunitari.

Instituțiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează în nume propriu, ci în numele Comunităților Europene, pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Personalitatea juridică este atribuită Comunităților Europene, ca entități de drept internațional.

Reprezentarea Comunităților de către instituții se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive și al celor modificatoare.

Potrivit principiului atribuirii de competențe, instituțiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres.

Baza acestui principiu pleacă de la rigoarea manifestată în planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau neîndelinirea atribuțiilor sau competențelor.

Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:

– separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;

– colaborarea, cooperarea între instituțiile Comunităților Europene.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Nici o instituție comunitară nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții.

Acest principiu pmerge pe ideea de colaborare între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Din perspectiva lui Bill și Hardgrave, școala instituțională care s-a dezvoltat la răscruceci în numele Comunităților Europene, pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Personalitatea juridică este atribuită Comunităților Europene, ca entități de drept internațional.

Reprezentarea Comunităților de către instituții se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive și al celor modificatoare.

Potrivit principiului atribuirii de competențe, instituțiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres.

Baza acestui principiu pleacă de la rigoarea manifestată în planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau neîndelinirea atribuțiilor sau competențelor.

Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:

– separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;

– colaborarea, cooperarea între instituțiile Comunităților Europene.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Nici o instituție comunitară nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții.

Acest principiu pmerge pe ideea de colaborare între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Din perspectiva lui Bill și Hardgrave, școala instituțională care s-a dezvoltat la răscrucea secolelor XIX-XX avea câteva trăsături definitorii:

– Cercetătorii erau interesați de structurile oficiale și de sistemele juridice, punându-se accent pe instituțiile de guvernare organizate și vizibile, iar cercetările se concentrau aproape exclusiv asupra constituțiilor, cabinetelor guvernamentale, parlamentelor, curților de justiție și structurilor funcționărești;

– Școala instituțională se axează pe descrieri detaliate ale unor sisteme politice particulare, având ca rezultat prezentări descriptive extrem de amănunțite ale regulilor, drepturilor și procedurilor inter-relaționate;

– Abordarea instituțională este una conservatoare, în sensul că se evidențiază originile, dar nu și procesul schimbării. "Instituțiile politice erau studiate din perspectiva unui progres de tip evoluționist, care își află împlinirea în prezentul imediat. Numai că aceste instituții, deși au un trecut, nu par să aibă și un viitor".

– Instituțiile erau privite ca niște produse finite, nemodificabile, iar opera acestei școli era în mare măsură neteoretică, în centrul atenției aflându-se reconstrucția istorică a unor forme instituționale specifice.

– Tonul adoptat în aceste studii era asociat mai degrabă cu filosofia morală și mai puțin cu știința aplicată. Savanții acestei școli acordau mai multă atenție explicării principiilor normative decât formulării unor afirmații verificabile.

Noul instituționalism s-a dezvoltat în cadrul științelor politice ca o reacție la excesele revoluției comportamentaliste, care au dominat acest domeniu la mijlocul secolului trecut, într-o situație care amintește oarecum de exemplul științelor economice. Noii instituționaliști din științele politice și din sociologia politică s-au grupat în două tabere diferite: cea istorica și cea a teoreticienilor alegerii raționale. Cele două perspective se deosebesc în mai multe privințe.

Datorită capacității de a rezista în timp, instituțiile devin rezistente la schimbare din două motive: datorită incertitudinii asociate designului instituțional și datorită constituțiilor naționale și tratatelor internaționale care pot induce costuri de tranzacție importante și pot impune standarde instituționale ridicate.

Margaret Levi definește dependența de calea aleasă astfel: "dependența de calea aleasă înseamnă, (…), că o dată ce o țară sau regiune a pornit pe o cale, costurile de întoarcere sunt foarte mari. Vor exista alte posibilități de a alege, însă fortificarea anumitor aranjamente instituționale va limita fiecare inversare a alegerii inițiale.”

Acești analiști văd instituțiile ca pe niște sisteme de conducere sau de reguli încercând să demonstreze că ele reprezintă edificii construite rațional și întemeiate de indivizi care caută să-și promoveze ori să-și apere interesele.

Teoreticienii alegerii raționale recunosc că „în realitatea politicii, alegerile sociale nu sunt haotice. Ele sunt destul de stabile". Sunt stabile datorită „rolului specific pe care îi joacă instituțiile". Astfel, sarcina lor devine aceea de a înțelege acest rol și, „mai mult, de a determina în primul rând de unde vin aceste instituții".

În cadrul Uniunii Europene, exemplul cel mai clar al unei abordări raționale este Consiliul de miniștri unde datorită existentei votului prin majoritate calificată, guvernele sunt obligate să formeze coaliții strategice în scopul atingerii intereselor individuale.

Un alt aspect este cel al deciziilor luate în cadrul reuniunilor Consiliului European. Având un clar caracter neofuncționalist, deciziile luate de șefii de state și de guverne descriu dependența de a urma calea aleasă. De exemplu, decizia realizării Pieței Unice Interne a fost urmată de decizia realizării Uniunii Economice și monetare care ulterior, a impus continuarea adâncirii integrării prin trecerea către o Uniune Politică.

Liderii europeni s-au văzut constrânși să continue și să adâncească procesul de integrare, deoarece întoarcerea la o situație anterioară, cum ar fi de exemplu uniunea vamală, ar impune costuri mult prea mari, pentru a fi acceptate de către statele membre.

Capitolul II. Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Uniunea Europeană nu are un guvern, așadar guvernarea oferă o abordare descriptivă a caracterului instituțiilor. Mai mult decât atât procesul integrării a fost inextricabil legată de transformarea sistemelor tradiționale ale statelor naționale cât și de schimbarea rolului statelor membre. Această transformare nu a fost numai produsul integrării ci a derivat din globalizare, adoptarea unor noi modele de management economic și public.

UE nu poate funcționa fără împărțirea puterii cu alte nivele ale Guvernării. Împărțirea puterii cu guvernele naționale este cel mai clar exprimată prin Consiliul de Miniștri, Consiliul European, și multiplele comitete interguvemamentale. Această împărțire a puterii nu are loc doar la nivelul elaborării politicilor, ci și prin contactele informale dintre societatea civilă și Comisie în faza pre-legislativă. Trebuie menționat și faptul că UE se bazează pe guvernele naționale în transpunerea și implementarea politicilor și a legilor UE.

Guvernarea UE nu înseamnă doar instituții. Acestea mediază diverse forțe politice provenite din grupuri de interese socio-economice organizate la nivel european, din firme individuale, și mai difuz de la opinia publică. Partidele politice, atât la nivel național cât și european, și opinia publică își arată abilitățile de a se „angaja" în problemele constituționale ale integrării. Mai mult, majoritatea sistemului decizional european și luarea deciziilor sunt legate de sistemul regulator al integrării. În această arie se află cele mai bine organizate grupuri de interese de la Bruxelles, iar împreună cu interesele reprezentate prin guvernele naționale, dau formă dezbaterilor politice în instituțiile UE.

O altă problemă care trebuie discutată este cea a autonomiei instituțiilor în procesul politic. Cei mai mulți cercetători văd instituțiile ca având un rol mediator. De aceea modelul politic de mai sus presupune forțele politice (economice și sociale) ca punct de început în guvernare. Instituțiile nu oferă dinamica fundamentală a politicii dar nici nu sunt arii neutre în care își desfășoară activitatea forțele politice.

În primul rând, instituțiile organizează accesul forțelor politice în procesul politic dându-i o anumită direcție. Astfel normele instituționale, regulile, resursele și simbolurile modelează comportamentul actorilor politici.

În al doilea rând instituțiile pot ele însele să-și dezvolte „elanul" endogen pentru schimbarea politică, ceea ce depășește simpla mediere instituțională. Acest al doilea aspect ne dă posibilitatea să luăm în considerare contribuția activă a Curții Europene de Justiție în guvernarea europeană.

Cadrul instituțional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratate, are la bază “triunghiul instituțional” (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia Europeană), care sunt actorii procesului de decizie, și Consiliul European, care definește orientările politice generale. Pe măsură ce competențele Uniunii s-au extins, instituțiile s-au dezvoltat și au devenit mai numeroase.

Pentru a se deschide către Sud și Est, Comunitatea Europeană trebuie să devină puternică într-o lume eterogenă și instabilă. UE nu poate risca o nouă împărțire a continentului european și, totodată, nu se poate extinde înainte să-și consolideze structurile. Integrarea țărilor estice determină creșterea disparităților economice, sociale și culturale din cadrul UE. Fără o Europă consolidată din punct de vedere economic și politic, procesul integrării riscă să se transforme într-o structură diluată a unei confederații, fără nici o identitate în procesul globalizării.

Pe lângă reformele pe care țările candidate ar trebui să le adopte, extinderea presupune și adaptări din partea Uniunii. În ultimii ani, preocupările cu privire la consecințele extinderii și necesitatea de reformare a instituțiilor europene au devenit mai presante. La începutul pregătirilor pentru Conferința Inter-guvernamentală din 1996, Parlamentul European declara că „următoarea extindere va reprezenta o mare oportunitate pentru Europa și, de asemenea, va fi diferită de cele precedente datorită numărului mare al țărilor candidate și al eterogenității situațiilor lor politice, economice și sociale. Pentru a ne asigura că următoarea lărgire nu va slăbi sau schimba natura Uniunii, trebuie identificate reformele necesare pentru a face față acestei provocări".

Un motiv important în actualul proces al extinderii este credibilitatea Uniunii în efectuarea extinderii pe baza promisiunii făcută fostelor state socialiste după căderea zidului Berlinului. Criteriul de bază pentru a accede în Uniunea Europeană este efectuarea de reforme din partea statelor candidate, presupunând un important efort pe plan politic, economic și social, dar care devin fezabile numai dacă sunt recunoscute de Uniune.

Fără perspectiva intrării și ajutorul Uniunii, guvernele țărilor candidate nu vor fi capabile să implementeze aceste reforme. Totuși, Uniunea își rezervă dreptul de a lua decizia de a primi noi membri numai dacă aceștia au implementat cu succes reforma.

Un alt factor important care ar putea periclita credibilitatea Uniunii este progresul reformelor interne. Cum acestea sunt văzute ca o condiție necesară pentru viitoarea extindere, progresul acestora afectează așteptările țărilor candidate.

Dacă eficiența este definită în termenii unui indicator de valoare obiectiv identificabilă și măsurabilă, atunci maximizarea acestui indicator reclamă existența unui aranjament unic de rezultate ale pieței.

Modificarea instituțiilor determină, în mod necesar, modificarea alocării resurselor, ceea ce este echivalent cu a spune că indivizii se comportă diferit într-un cadru instituțional diferit. Modificarea sistemului de constrângeri și stimulente în cadrul cărora se produce acțiunea umană înseamnă modificarea costurilor de oportunitate și a prețurilor relative în întreg spectrul acțiunii umane. Aceasta atrage, în esență, modificarea preferințelor, a naturii (economice și etice) a omului. În consecință, orice alocare a resurselor care poate fi clasificată drept „eficientă" depinde, în mod necesar, de cadrul instituțional în care sunt evaluate și adoptate deciziile de utilizare a resurselor.

În funcționarea instituțiilor europene s-au înregistrat numeroase scurt-circuite care au transmis semnale clare că mecanismele trebuie revizuite, făcute mai flexibile și dotate cu pârghii care sa facă posibilă depășirea unor stări conflictuale. De multe ori, Comisia nu a făcut cele mai adecvate propuneri în legătură cu marile decizii aflate pe agenda organismelor comunitare. Caracterul colegial al funcționării acesteia și autonomia decizională a comisarilor s-au erodat în timp. Procedurile decizionale s-au prelungit nejustificat și au devenit greoaie și ineficiente. Consiliul de Miniștri s-a definit prin caracter sporadic în reuniunile sale care și-au găsit loc doar în măsura în care agendele politice naționale permiteau consensul. Parlamentul European s-a aflat în situația paradoxală că nu are prevăzut mecanismul de dizolvare și convocare de alegeri anticipate ceea ce-i diminua funcționalitatea.

La data de 16 martie 1999, Comisia Europeană a demisionat în grup în urma publicării în 15 martie a raportului Comitetului de Experți Independenți în care era acuzată de fraudă, prost management și nepotism. Acest lucru a impus necesitatea reformării rapide a Comisiei – lucru deja în discuție – și a subliniat nevoia generală de reformă internă pentru a face instituțiile UE mai democratice, transparente și respectabile. Parlamentul European și Consiliul au fost criticați în aceeași măsură pentru lipsa de deschidere și democrație.

Reformele interne au fost propuse tocmai pentru a se putea remedia aceste scurt-circuite în toate cele trei instituții.

UE și-a fixat o serie de scopuri economice ambițioase pentru a le realiza în actualul deceniu. Statele zonei euro și-au luat angajamentul de a asigura stabilitatea pe termen lung a monedei unice ceea ce înseamnă adâncirea integrării economice. Uniunea trebuie să încorporeze cu succes 10 state cu economii dinamice dar diferite și începând cu 2007 încă două noi state membre. UE este hotărâtă să îndeplinească scopurile stabilite la Lisabona în 2000 de a deveni «cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere a lumii» până în 2010.

Președintele Consiliului European din martie 2005 a arătat că fiecare stat membru al Uniunii trebuie să dezvolte și să pună în aplicare un program național de reforme pe o perioadă de trei ani. Acesta ar urma să se deruleze în același timp cu programul Comunității Lisabona. Premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, președintele Consiliului European, a mai precizat că "ar fi de dorit să existe o puternică influență europeană a politicilor naționale, precum și o dimensiune de comunitate privind standardele europene de legislație, astfel încât guvernele naționale și instituțiile europene sa meargă în aceeași direcție".

Raportul echipei lui Wim Kok critică puternic politicile din multe state membre UE – politici care nu sunt adecvate pentru a îndeplini obiectivele Agendei Lisabona.

Dar aceste obiective rămân, în mod fundamental, valide; ele reflectă o recunoaștere crescândă la nivelul UE că politicile tradiționale au început să nu mai dea rezultate în noul context economic marcat de provocările globalizării, de impactul revoluției informaționale și al noilor tehnologii. Mai mult, agenda reprezintă o reacție la relativa înrăutățire a competitivității UE în comparație cu SUA, Japonia, într-un moment de ascensiune economică rapidă a Chinei și a altor economii asiatice. În sfârșit, dar nu în cele din urmă, obiectivele agendei Lisabona reprezintă de fapt expresia atitudinilor și forțelor centripete din cadrul UE, care sunt preocupate de posibila diluare și plafonare a procesului de "adâncire" integrării europene.

Există o mare diversitate în materie de eficiență a politicilor țărilor din cadrul UE. În timp ce se poate aprecia că unele state membre au realizat mai mult decât a fost propus la Lisabona (de exemplu țările nordice), multe altele rămân considerabil în urmă. O parte din cauzele unor asemenea dezvoltări poate fi găsită în combinația de reforme orientate către piață și de măsuri de politică publică, dar nu există o formulă miraculoasă care poate fi aplicată pentru a ajunge la un echilibru optim.

Cu toate acestea, se consideră în general că transformarea instituțiilor UE conform principiilor agendei Lisabona, de a investi în capitalul uman și în cercetare, de a promova inovarea, de a consolida piața internă etc., va avea o contribuție eficientă la creșterea prosperității economice europene.

II.1 Instituții de decizie

II.1.1 Consiliul European

Consiliul European este o structură suprainstituțională, înființată în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre ale Comunității.

Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern.

Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene și pe președintele Comisiei Europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii Afacerilor externe și de către un membru al Comisiei.

Consiliul se reunește de două ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgență poate fi convocată și o a treia întâlnire, chiar și a patra.

Tratatele comunitare nu reglementează condițiile de funcționare a acestei instituții. Articolul 103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului Consiliului, Consiliul European încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor statelor membre, pe de o parte, și ale Comunității, pe de altă parte. La rândul său, Consiliul Uniunii Europene adoptă cu majoritate calificată de voturi, o recomandare prin care se stabilesc aceste orientări.

Rolul Consiliului European se concretizează în direcționarea politică a construcției comunitare. Astfel, Consiliul European:

– orientează construcția comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;

– impulsionează politicile comunitare generale;

– coordonează politicile comunitare;

– definește noile sectoare de activitate comunitară.

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, Consiliul European înființează comisii ad-hoc și comitete de direcție, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.

– Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor documente:

– decizii, pentru problemele cele mai importante;

– decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competență în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituții comunitare;

– orientări și directive;

– declarații.

În cadrul Consiliului European sunt stabilite prioritățile și calendarul construcției europene: reforma Tratatelor, finanțările oferite prin bugetul Uniunii, poziția Uniunii pe scena internațională.

II.1.2 Comisia Europeană

La ora actuală, Comisia Europeană este compusă din 28 de membri, câte unul din fiecare stat membru, pentru un mandat de cinci ani, care poate fi innoit in functie de competenta.

În îndeplinirea atribuțiilor lor, membrii Comisiei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau alt organism comunitar ori extracomunitar. Ei se abțin de la orice act care este incompatibil cu natura atribuțiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Membrii Comisiei nu pot, pe timpul mandatului lor, să exercite nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Aceștia se angajează să respecte pe timpul exercitării mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile de onestitate în ceea ce privește acceptarea, după încetarea mandatului, de anumite funcții sau anumite avantaje.

Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii și imunități comunitare:

– imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităților europene, imunitate care își menține efectele și după încetarea activității în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare;

– scutirea de impozite pe salarii și alte drepturi bănești acordate în exercitarea atribuțiilor sale, de către organele comunitare.

Ei depun un jurământ în fața Curții de justiție. Le este interzis să fie membrii ai Parlamentelor naționale sau ai Parlamentului european. Nu pot ocupa nici alte funcții care le-ar aduce avantaje la încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligații se sancționează de către Curtea de justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în situațiile:

– împlinirea termenului;

– demisie voluntară;

– demitere din oficiu;

– moțiune de cenzură a Parlamentului;

– deces.

În cazul decesului, al demisiei voluntare și al demiterii din oficiu, statele membre în cauză își pot desmna noi reprezentanți în Comisia europeană. Demiterea din oficiu intervine ca sancțiune și nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanții proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. Pronunțarea revine în competența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Criteriile dupa care statele membre propun comisari trebuie să includă profesionalismul acestora în domeniile de activitate pe care urmează să le coordoneze. Trebuie precizat că statele rămân suverane în desemnarea candidaților, chiar cu riscul invalidării Comisiei de către PE. Într-o asemenea situație, procesul se reia, formal, de la zero, ceea ce îndeamnă statele la prudență în exercitarea dreptului suveran de a propune comisari.

Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității. Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin Regulamentul său interior este prezent. Membrilor Comisiei le este încredințată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative și a căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcție de evoluția problemelor și de echilibrul necesar de menținut.

Comisia este convocată de președintele său și își desfășoară reuniunile cel puțin o dată pe săptămână. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv și stabilește inclusiv programele de lucru trimestriale. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidențiale. Deciziile în cadrul Comisiei se iau de către grupuri de comisari, numite “colegii”, chiar dacă fiecare comisar are răspundere directă numai pentru anumite domenii.

Comisia s-a opus în trecut alegerii președintelui său temându-se în principal de politizarea ce ar rezulta. De curând și-a schimbat însă ideea acceptând că un președinte ales va crește legitimitatea Comisiei între instituțiile europene, și deci să întărească revendicările președintelui Comisiei de a deveni președintele Uniunii.

Argumentul alegerii președintelui a fost susținut și din considerente democratice, pentru că votanții ar putea, direct sau indirect, sancționa politicienii față de care au anumite aversiuni. Imposibilitatea votanților de a face așa ceva în prezent, este unul din aspectele critice în privința deficitului democratic al Uniunii.

La întrebarea „Cine ar trebui să aleagă președintele Comisiei?” putem răspunde că o asemenea alegere ar putea fi directă, având loc în același timp cu alegerile parlamentare, prin intermediul electoratului sau indirectă prin alegerea președintelui de către Parlament.

Soluția adoptată prin Constituție a fost următoarea: „După consultări adecvate, Consiliul European propune Parlamentului European candidatul pentru Președinția Comisiei. Apoi candidatul va fi ales prin majoritate de voturi de parlament. Dacă nu se întrunește această majoritate, atunci Consiliul European propune alt candidat în termen de o lună."(art 1-26).

Rezultatul, cel puțin în prezent, este un președinte "direct-indirect" ales. Este puțin probabil ca această abordare să ofere atât o mai mare legitimitate Comisiei, cât și îmbunătățirea deficitului democratic al Uniunii, în sensul permiterii electorilor să sancționeze politicienii care Ie displac.

În privința mărimii Comisiei au fost dezbateri aprinse încă din vremea Tratatului de la Nisa, deci această problemă nu este o necunoscută. În conferința interguvernamentală premergătoare Tratatului de la Nisa, diferența de opinii a constat derivat în principal din două sensuri: dacă ar trebui ca fiecare stat să fie reprezentat de un Comisar, sau să fie o limită a acestora combinată cu sistemul rotației.

Constituția oferă altceva și anume: Comisia va cuprinde Președintele, Ministrul de afaceri externe și 13 Comisari selectați printr-un sistem al rotației egale între state.

Sistemul rotației va fi stabilit printr-o decizie a Consiliului European, pe baza a două principii:

– principiul egalității statelor – statele membre sunt tratate în mod absolut egal în ceea ce privește determinarea ordinii succesiunii și a duratei prezenței reprezentanților lor în cadrul Comisiei;

– principiul geografic și demografic – aceasta presupunând Colegiul Comisarilor să fie compus astfel încât să reflecte varietatea demografică și geografică a statelor membre.

Aceste prevederi ale Constituției statuate mai sus reflectă în mod clar că se preferă o Comisie mai mică și coerentă. Totuși această ultimă opinie este subminată de articolul 1-26, ce stipulează că președintele Comisiei va numi comisari nevotanți, aleși prin același criteriu ca și comisarii Colegiului, din toate celelalte state membre.

Soluția alternativă a Comisiei este bazată pe principiul „câte un comisar pentru fiecare stat", iar argumentul central în această propunere este acela că, Comisarii vor avea aceleași drepturi și responsabilități. Comisia recunoaște însă nevoia unor măsuri de structurare a Colegiului într-o uniune extinsă. Calea de urmat este aceea de a lucra cu fundații deja existente. Sunt în prezent grupuri informale de Comisari care se ocupă de anumite probleme. Comisia propune ca acest modus operandi al descentralizării luării deciziilor ar putea fi generalizat și formalizat prin structurarea colegiului pe mai multe grupuri de comisari. Colegiul comisarilor, care ar conține toți membrii comisiei vor aborda numai subiectele cele mai importante.

Ca instituție executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului comunitar, dar și administrarea clauzelor protectoare în tratate. Ea este cea mai îndreptățită să facă față sarcinilor de execuție și gestiune. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acțiunile.

În concluzie, rolul Comisiei se rezumă la: asigurarea respectării Tratatelor comunitare, inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse, chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.

II.1.2 Parlamentul European

Parlamentul European este o parte centrală a sistemului instituțional, care face legătură directă cu cetățenii. Întărirea puterii Parlamentului a fost discutată în cadrul Convenției. Majoritatea membrilor Convenției au fost de părere că o modalitate importantă de a micșora deficitul democratic în UE este de a întări rolul Parlamentului în procesul de luare a deciziilor. Amendamentele Convenției privind Parlamentul European se regăsesc în mare parte și în Tratatul de la Nisa (CONV 797/03). Mai întâi, potrivit proiectului Tratatului Constituțional, președintele Comisiei Europene va fi ales de Parlament. Acest lucru este în acord cu propunerile statelor mici.

Problema conținutului Parlamentului European a fost amplu discutată în cadrul Convenției. A atras multe comentarii din moment ce Presidium-ul, la început, a hotărât micșorarea numărului de membri din Parlament la 700 în loc să-l păstreze cel puțin la fel cu cel hotărât în Tratatul de la Nisa, adică 732. Reducerea numărului de membri din Parlamentul European face ca vocile statelor mai mici să fie mai puțin auzite. Paradoxal, această decizie a produs un dublu efect negativ în rândul statelor mici: Parlamentului i se dă mai multă putere, în timp ce statelor mici li se dă o putere de decizie și mai mică în cadrul său. Totuși, numărul locurilor în Parlamentul European se bazează pe proporționalitatea regresivă garantând așadar o reprezentare și mai mare a statelor mici în Parlament.

Una din problemele majore a fost întărirea poziției legislative a Parlamentului European. Majoritatea statelor mici (cum ar fi: Austria, Benelux, Danemarca, Finlanda, Islanda, Portugalia, și Suedia) au fost de părere că procedura co-deciziei ar trebui extinsă și în domeniul legislativ.

Totuși, Convenția a propus în proiectul Tratatului Constituțional ca procedura de co-decizie sa devină regulă generală în procesul de luare a deciziilor. Mai mult, poziția Parlamentului a fost întărită, garantându-i-se drepturi depline în ceea ce privește întocmirea bugetului. Aceasta a însemnat o mișcare pozitivă în procesul Uniunii de a deveni mai democratică.

Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul european cuprinde:

– un prezidiu, format din Presedintele PE, vicepresedintii PE si chestorii PE; activitatea sa specifica o reprezinta coordonarea secretariatului PE, rezolvarea problemelor organizatorice si administrative ale PE;

– Conferința președinților, formata din Presedintele PE si presedintii grupurilor parlamentare; activitatea sa specifica o reprezinta organizarea activitatii PE, stabilirea ordinii de zi.

– Comisiile, care pot fi permanente sau temporare, generale sau speciale, dar si de cercetare a unor fapte (art. 138 TCE); comisiile elaboreaza propuneri de rezolutii votate apoi in plen, examineaza problemele solicitate de catre plen sau pe cele rezultate din anumite situatii, cum ar fi cercetarile realizate de catre PE.

– grupuri politice parlamentare; constituirea unui grup politic este reglementata in art. 29 al regulamentului intern. Dupa aderarile din 2004 si 2007, pentru a forma un grup politic este nevoie de 20 de deputati reprezentand cel putin a cincea parte din numarul statelor membre.

– Președintele, vicepreședinții și chestorii sunt aleși de către Parlament prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative și financiare legate de membri și de statutul acestora.

– Președintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale și în relațiile internaționale, prezidează ședințele plenare și întâlnirile Biroului și ale Conferinței Președinților. Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de chestiuni administrative, de organizare și de personal. Conferința are în compunerea ei președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice parlamentare. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și a delegațiilor parlamentare.

Parlamentul, în vederea organizării și desfășurării activității sale, înființează comisii permanente. În prezent există 19 astfel de comisii (Comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună și apărare; Comisia pentru buget; Comisia economică și monetară etc.) Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte și țin legătura cu Comisia și Consiliul, în intervalul dintre sesiuni. De asemenea, Parlamentul poate înființa comisii temporare (Comisia pentru genetică umană și pentru alte tehnologii noi în medicina modernă; Comisia de anchetă a regimului de tranzit comunitar), pentru o perioadă de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenței lor printr-o decizie a Parlamentului.

Parlamentul European poate înființa și comisii parlamentare mixte, cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care, deja, sunt angajate negocieri de aderare.

Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găsește în fruntea Secretariatului general. În cadrul Secretariatului își desfășoară activitatea arpoximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun că o treime din personalul Secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere și interpretare).

Parlamentul European se reunește în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună. În perioadele dintre reuniunile lunare, două săptămâni sunt consacrate reuniunilor din cadrul comisiilor permanente specializate și o săptămână întrunirilor din cadrul grupurilor politice, la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European se află la Luxemburg. În fiecare stat membru al Uniunii se găsește câte un Birou de informare al Parlamantului.

Funcția legislativă: În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este deținută de către Parlamentul European, alături de Consiliul Uniunii Europene. Funcția legislativă a Parlamentului European este exercitată prin 4 proceduri de decizie diferite, în funcție de propunerea legislativă în cauză: procedura de consultare simplă (Parlamentul își dă avizul consultativ); procedura de cooperare (Parlamentul poate respinge propunerea legislativă la a doua lectură, pe care Consiliul nu o va putea respinge decât în unanimitate); procedura de co-decizie (Consiliul nu a ținut seamă de poziția Parlamentului în adoptarea poziției comune. Parlamentul poate, în acest caz, împiedica adoptarea propunerii); procedura de aviz coform (Palamentul poate accepta sau repinge o propuner, dar nu o poate modifica).

Funcția bugetară: În fiecare an, Comisia pregătește un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate în anumite secțiuni ale bugetului. Bugetul Uniunii Europene este adoptat în formă finală de către Parlamentul European, de regulă, în luna decembrie.

Controlul politic asupra instituțiilor europene, funcție exercitată prin: aprobarea numirii membrilor Comisiei Europene și a președintelui acesteia; posibilitatea de a demite Comisia Europeană prin votul unei moțiuni de cenzură (cu o majoritate de 2/3); constituirea unei comisii de anchetă.

În concluzie atribuțiile Parlamentului European sunt:

– De a asigura controlul politic general;

– De a participa la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare;

– De a decide în materie bugetară ;

– De a participa la relațiile externe.

II.2 Autoritățile de control legislativ și administrativ

II.2.1 Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), cu sediu la Luxemburg, este o instituție jurisdicțională care veghează la respectarea dreptului comunitar.

Instituție comună a 3 Comunități distincte, Curtea de Justiție este guvernată de dispoziții aproape identice, care sunt înscrise în fiecare din Tratatele care instituie cele 3 Comunități, precum și în Protocoalele adiționale. Aceasta a fost concepută ca instituția comună a C.E.C.A., C.E.E. și C.E.E.A., atât pentru rațiuni de ordin practic, cât și pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a Tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.

Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunităților, după modelul jurisdicțiilor satatle, atât prin persoana justițiabililor, cât și prin competența, natura litigiilor care îi sunt supuse și procedura după care statuează.

Jurisdicția Curții a devenit obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare.

3.2.1.1 Structura și statutul membrilor Curții de Justiție

Curtea de Justiție are în componență 27 judecători (câte unul din fiecare stat membru) și este asistata de avocați generali numiți de către statele membre, de comun acord, ale caror functii sunt stabilite de articolele 32 bis TCEA, 166 TCE si 138 TCEEA.

Judecătorii trebuie să aiba cetățenia statelor membre. Ei sunt numiți, de comun acord de guvernele statelor membre, dintre “personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști având competențe notorii.

La cererea Curții, Consiliul de Miniștri, statuând cu unanimitate de voturi, poate mări numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din țările membre.

Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit fără limită. Ei rămân în funcție, în medie, timp de două mandate. Pentru a asigura o anumită permanență și continuitate în structura Curții, reînnoirile se fac în proporție de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curții în timpul exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activității și diciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de voturi, decizia luându-se în absența acestuia și numai atunci când judecătorul respectiv a încetat să răspundă condițiilor cerute pentru exercitarea funcțiilor sale. Independența judecătorilor este garantată de statutul acestora, de drepturile și incompatibilitățile pe care le prevăd tratatele în acest scop.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Președintele conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera de Consiliu. Competențele sale jurisdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

Avocații generali sunt numiți cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Avocații general au sarcina de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și în deplină independență, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții de Justiție pentru a o spijini în îndeplinirea misiunii sale. Rolul esențial al avocaților generali se materializează în momentul punerii concluziilor.

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaților, pentru o perioadă de 6 ani. Curtea este cea care îi stabilește și statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin, îl poate revoca. Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.

Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuții administrative. Sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură. Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curții.

Raportorii adjuncți au sarcina să ajute președintele în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

Referenții fiecare judecător și avocat general primește, asistența personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept, având aceeași cetățenie cași judecătorul sau avocatul. Referentul atașat persoanei fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, mai ales în cazul avocaților generali.

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei “Camere de Consiliu”, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat și în faza procedurii orale.

Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși.

În ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de 7 judecători, iar în Camere de minimum 3 judecători. Președintele nu are vot dominant.

Când deliberările Curții au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcționării acesteia, la ele participă și avocații generali cu vot deliberativ și asistă și grefierul.

Curtea de Justiție a Comunităților este o instituție care funcționează permanent, vacanțele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puțin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

II.2.2 Tribunalul de primă instanță

Tribunalul de Primă Instanță a fost înființat în 1989, cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, permițând astfel Curții de Justiție să se concentreze asupra atribuției sale de bază, interpretarea uniformă a legislației comunitare.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componența sa avocați generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general în anumite spețe. Președintele Tribunalului este desemnat pentru o perioadă de 3 ani, de către membrii Tribunalului.

Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători. Regulamentul de procedură este cel care determină alcătuirea Camerelor și atribuirea proceselor. Tot prin intermediul Regulamentului se stabilește ca aceste Camere să fie sau nu specializate și, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu probleme de personal.

Tribunalul judecă în primă instanță acțiunile în anulare, pe cele relative la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa sau acțiunile în daune intentate de către persoane fizice sau juridice. Orice caz poate fi transferat în Tribunalul de Primă Instanță, cu excepția acțiunilor pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar.

Tratatul de la Nisa prevede împărțirea competențelor între Curtea de Justiție și Traibunalul de Primă Instanță, pentru a nu întârzia termenele de judecată, fapt posibil ca urmare extinderii. De asemenea, este prevăzută crearea de Camere specializate pe anumite probleme.

II.2.3 Curtea Europeană de Conturi

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993, alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament, de Curtea de Justiție și de Tribunalul de Primă Instanță. A fost creată la inițiativa Parlamentului european prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit astfel Comisia de control, înființată prin Tratatele C.E.E. și EURATOM și Comisarii pentru conturi prevăzuți în Tratatul C.E.C.A.

Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri, câte unul din fiecare stat membru. În cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 10 și 11 decembrie 1993, a fost afirmat acest principiu și s-a decis mărirea numărului de membri în funcție de viitoarele extinderi. Membrii sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în unanimitate, în urma consultării Parlamentului European. La Curtea de Conturi își desfășoară activitatea 550 de profesioniști de înaltă clasă din cele 15 țări ale Uniunii Europene, dintre care aproximativ 250 sunt auditori.

Președintele Curții este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului. El asigură buna funcționare a serviciilor și a activităților Curții; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special atunci când instituția pe care o conduce trebuie s Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Ea prezintă Parlamentului european și Consiliului o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor. Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât și a vărsămintelor către Comunitate.

Curtea de Conturi întocmește un raport annual după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale Comunității și este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor Curții de Conturi. Diferitele instituții interesate pot lua poziție cu privire la observațiile și criticile înscrise în rapoarte. Ea asistă Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lo de control privind executarea bugetului.ă prezinte rapoarte altor instituții comunitare.

II.2.4 Mediatorul European

Reprezintă o instituție înființată prin Tratatul de la Maastricht, cu sediul la Strasbourg, în clădirea Parlamentului European. Mediatorul European primește și înregistrează plângerile cetățenilor europeni cu privire la eventualele încălcări ale legii comise de către instituțiile și organismele Uniunii. Pe baza sesizărilor cetățenilor Uniunii Europene sau din proprie inițiativă, Mediatorul European – cunoscut și sub denumirea de Avocatul European al Poporului – declanșează anchete administrative în urma cărora elaborează rapoarte pe care le prezintă Parlamentului European și instituțiilor care fac obiectul sesizării, dar nu poate impune nici un fel de sancțiuni juridice.

Mediatorul este învestit în funcție de către Parlamentul European pe o perioadă de cinci ani, corespunzător legislaturii. El poate fi demis de către Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcției sau în caz de culpă gravă; Mediatorul European nu are dreptul să exercite nici o altă funcție plătită sau neplatită pe perioada mandatului, mandat care se poate reînnoi.

II.2.5 Responsabilul European pentru protecția datelor

Este o autoritate independenta de monitorizare a proceselor de prelucrare a datelor cu caracter personal de către instituțiile Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles, a fost înființată în 2001 și a devenit operațională din 2004. Directorul acestui organism este numit în funcție de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de cinci ani și este asistat de un adjunct, amândoi dispunând de aceleași imunități ca și judecătorii Curții Europene de justiție.

Directorul este coordonatorul unei rețele de Responsabili pentru Protecția Datelor ce își desfășoară activitatea în instituții ale Uniunii care pot fi susceptibile de neglijența în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal ( în special date medicale și evaluări ale angajaților). Acești responsabili se regăsesc în fiecare instituție de decizie a UE, în organismele consultative și în câteva agenții (Agenția Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor, Centrul de Traduceri pentru Instituțiile Uniunii Europene, Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei, Oficiul pentru Armonizarea în Piața Internă și Oficiul de Varietăți Vegetale.

Cererile și plângerile pot fi înaintate de către orice persoană care consideră că datele cu caracter personal care o privesc ( de pildă adresa, număr de telefon, date medicale, venit ) colectate, prelucrate sau utilizate de vreuna din instituțiile UE sunt eronate sau au fost dobândite în mod ilegal.

Plângerea nu poate fi făcută direct Responsabilului European pentru Protecția Datelor până nu au fost epuizate toate mijloacele posibile – plângere direct la instituția care ar încalca dreptul la protejarea datelor cu caracter personal, apoi, în caz de nesoluționare, plângere la Responsabilul pentru Protecția Datelor de pe lângă instituția respectivă (dacă există ). Atunci când plângerea ajunge la Responsabilul European pentru Protecția Datelor, acesta poate facilita trimiterea cazului la Curtea Europeană de Justiție, dacă cererea este întemeiată.

II.3 Organisme și instrumente financiare

II.3.1 Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht, luând locul Institutului Monetar European în 1998. Este cea mai nouă instituție a Uniunii Europene.

Banca Centrală Europeană autorizează emiterea de bancnote și hotărăște volumul de monede Euro emise de către statele din zona Euro.

Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene sunt: Consiliul guvernatorilor, Comitetul director, Consiliul general al Băncii Centrale Europene.

Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director și din guvernatorii băncilor centrale naționale care se întrunesc de cel puțin 10 ori pe an. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot, iar deciziile se iau cu majoritate simplă, cu excepția dipozițiilor contrare conținute de Statutul Băncii Centrale Europene, votul președintelui este preponderent.

Membrii Comitetului director sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, la nivelul șefilor de stat și guvern, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului european și a Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul acestora este de 8 ani și nu poate fi reînnoit.

Consiliul este compus din președinte și vicepreședintele Băncii Centrale Europene și guvernatorii băncilor centrale naționale.

II.3.2 Banca Europeană de Investiții

Aceasta a fost înființată prin Tratatul de la Roma, Banca Europeană de Investiții acordă împrumuturi pentru investiții productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creșterea economică, competitivitatea, ocuparea forței de muncă, crearea de întreprinderi, îmbunătățirea mijloacelor de comunicare, protecția mediului înconjurător. Banca Europeană de investiții susține dezvoltarea echilibrată, integrarea economică și creșterea coeziunii sociale în interiorul Uniunii. Banca Europeană de Investiții implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de cooperare a Uniunii.

Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate atât în Consiliul guvernatorilor, cât și în Consiliul directorilor Băncii.

Creditele Băncii Europene de Investiții sunt destinate, în special, finanțării proiectelor de dezvoltare a rețelelor transeuropene de transporturi, telecomunicații, aprovizionare cu energie, pentru protecția mediului, creșterea competitivității internaționale a industriei și a întrepriderilor mici și mijlocii.

Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor, care este compus din miniștrii delegați ai statelor membre ale Comunităților. În general, acesta este ministrul finanțelor din statul pe care îl reprezintă. Președinția acestei instituții supreme este asigurată de către fiecare stat, prin rotație, pentru o durată de un an. Ordinea în care statul asigură președinția este stabilită pe baza criteriului alfabetic.

Consiliu de administrație este format din 25 de administratori, numiți de către ConsiliuL guvernatorilor și 13 supleanți. Statele membre propun 24 de administratori și 12 supleanți, în timp ce Comisia europeană este reprezentată de către un administrator și un supleant. Președintele și vice-președinții Consiliului de administrație sunt numiți de către Consiliul guvernatorilor pentru o perioadă de 6 ani.

Comitetul director al Băncii Europene de Investiții este alcătuit dintr-un președinte și 7 vice-președinți aleși de Consiliul guvernatorilor, pentru o perioadă de 5 ani, pe baza propunerilor Consiliului administratorilor. Acest organ de decizie permanent al Băncii deține, în special, rolul de inițiativă pe lângă Consiliul de administrație.

II.3.3 Fondul European de Investiții

Fondul European de Investiții are o structură tripartită a acționariatului ( BEI- cca 60%, Comisia Europeană -30% și alte instituții financiare europene ) și reprezintă o forma de parteneriat public-privat, activitatea sa fiind complementară cu cea a BEI, cu care și formează Grupul BEI. În plus, președintele BEI este și președintele Consiliului de Coordonare al FEI. Fondul contribuie la realizarea obiecivelor comunitare finanțând indirect proiecte care propun dezvoltarea unei societăți bazate pe cunoaștere și inovație, creștere economică, ocuparea forței de muncă, promovarea liberei inițiative, dezvoltarea regională și o mai mare coeziune. În ultimii ani, FEI s-a impus ca un actor important pe piața de capital, sprijinind frecvent domenii inovatoare, precum biotehnologia.

II.4 Organisme consultative

II.4.1 Comitetul economic și socal european

Comitetul Economic și Social (CES)a fost înființat prin Tratatul de la Roma în anul 1957 și este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activități economice și sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere și reflexie, atât la nivel european cât și la nivelul statelor membre.

Comitetul Economic și Social este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană și de către Consiliul Uniunii Europene în domenii de interes direct pentru cetățeni: agricultură, libera circulație a lucrătorilor, transporturi, educație, formare profesională, sănătate publică, politică socială. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca și Parlamentul să consulte Comitetul Economic și Social.

Membrii Comitetului Economic și Social sunt numiți de către guvernele statelor membre și sunt confirmați în functie de Consiliul Uniunii Europene, pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

În principiu, Comitetul are rolul de a prezenta opinia sa cu privire la probleme de interes european în domeniul economic și social Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene și Parlamentului European. În general, consultarea CESE nu este obligatorie, deși reformele constituționale din anii 80 si 90 (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa) au conferit atribuții tot mai largi instituției.

Ca regulă generală, consultarea CESE de către Consiliu și Comisie este obligatorie în domeniile politicii agricole, regionale, sociale, transporturilor și de mediu, precum și în privința liberei circulații a muncitorilor. În ceea ce privește dezvoltarea tehnologică, relațiile externe și chestiuni legate de politică de sănătate, Consiliul sau Comisia pot solicita un aviz, daca acest lucru este considerat necesar.

II.4.2 Comitetul Regiunilor U.E

Acest comitet a fost înființat prin intermediul Tratatulului de la Maastricht ( 1992 ) și funcțional de la 9 martie 1994, Comitetul Regiunilor este o instituție consultativă și de reprezentare a colectivităților locale și regionale ale Uniunii Europene, care pot astfel participa la elaborarea politicilor comunitare.

Comitetul Regiunilor se reunește în adunare plenară de cinci ori pe an, cadru în care adoptă avizele adresate Consiliului de Miniștri și Comisiei Europene. În afara sesiunilor plenare, activitatea Comitetului Regiunilor se desfășoară în șapte comisii permanente.

II.5 Alte instituții

Uniunea Europeană dispune de un complex sistem de instituții și agenții specializate, ce îndeplinesc funcții extrem de diversificate – furnizori de servicii, institute de cercetare și dezvoltare de strategii și politici publice, coordonatori tehnici ai unor programe derulate de Uniune, etc. Majoritatea acestor instituții sunt coordonate sau răspund în fața Comisiei Europene și, alături de multe din instituțiile prevăzute în tratate, sunt organisme rar vizibile pentru publicul larg. În plus, unele dispun de autonomie semnifcativă și relația cu Uniunea Europeană este uneori mai puțin evidentă, în special în cazul centrelor de cercetare, al fundațiilor și al agentiilor de înregistrare a drepturilor de proprietate industrială.

Primele structuri de acest fel au apărut la mijlocul anilor 70; totuși, de abia în a doua jumătate a anilor 90 s-a dezvoltat cu adevărat un sistem de instituții conexe ale Uniunii Europene.

Există trei grupe distincte de organisme: agenții comunitare, instituții pentru sprijinirea acțiunii externe comune și instituții pentru sprijinirea realizării spațiului de securitate, libertate și justiție, ce corespund celor trei direcții ale Uniunii Europene-direcția comunitară, cooperarea în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

Capitolul III. Alinierea la standardele comunitare a sistemului instituțional din România

Sfârșitul anilor '80 a însemnat manifestarea prăbușirii sistemului socialist centralizat, care funcționa în virtutea unei logici a autodistrugerii (problema calculului economic și problema stimulentelor). Dispariția sistemului socialist a lăsat în urmă o structură de producție mult distorsionată, inadaptată nevoilor oamenilor, ca rezultat previzibil al politicilor de industrializare forțată și de izolare economică și politică.

O dată cu aceste schimbări, a devenit obligatorie înțelegerea faptului că dezechilibrele de performanță economică nu pot fi explicate în absența luării în considerare a diferențelor graduale de aranjament instituțional. Caracterul inevitabil al schimbării de sistem din țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est a însemnat sporirea interesului oamenilor de știință, al economiștilor în special, față de procesul de schimbare instituțională. În acest context, au apărut numeroase preocupări de fundamentare și creare a unei teorii a tranziției la economia de piață, precedate de unele dispute cu privire la modelul economic ce urma să fie „implementat". Falimentul integral al sistemului economic socialist, după aproximativ șaptezeci de ani de „experiment social", atrage una dintre cele mai interesante provocări pentru teoria economică cu privire la modul în care țările foste socialiste din Europa Centrală și de Est se pot înscrie definitiv și cel mai rapid pe calea prosperității economice.

Reforma economică are un caracter deosebit de complex, evidențiat prin faptul că ea urmărește înlocuirea vechiului sistem economic și a mecanismului ce-l însoțea, revoluționarea instituțional-legislativă a formelor de proprietate, a sistemului de prețuri și de măsurare economică, a sistemului de recompense și de penalizări economice, descentralizarea deciziilor economice și creșterea performanțelor noului sistem economic.

Reforma economică reală va conduce la realizarea unei economii moderne, viabile, competitive și capabile să valorifice superior factorii de producție atrași în circuitul economic, numai în măsura în care aceste criterii sau principii generale vor fi promovate în mod consecvent în complexitatea, integralitatea și interdependența lor.

Reforma proprietății, liberalizarea prețurilor, stabilitatea monetară, introducerea piețelor libere competitive, stabilizarea macroeconomică și adaptarea structurală constituie principalele componente ale strategiei realizării reformei economice.

Inconsistențele strategice (de opțiune politică și de soluție legislativă) cu privire la privatizare au generat, în unele cazuri (cum ar fi România), întârzierea puternică a procesului de reformă a proprietății. Aceasta se datorează în mare parte ideii că cele mai multe întreprinderi pot rămâne în proprietate de stat până când devin profitabile, pentru a fi ulterior privatizate mai avantajos. Însă această idee „nu trebuie luată în serios: statul n-a fost capabil să facă întreprinderile să meargă eficient timp de 45 de ani și este improbabil că se va schimba acum".

De-a lungul secolului al XX-lea, sistemele instituționale ale majorității țărilor dezvoltate au evoluat gradual în direcția creșterii interferenței politice cu proprietatea privată, către un sistem de reglementare sistematică a piețelor și de „corectare" permanentă a rezultatelor pieței, ceea ce a însemnat instituționalizarea redistribuirii avuției și amplificarea acestui proces. În special în anii '70, asupra necesității reformării sistemelor instituționale în vederea obținerii unui grad mai mare de libertate economică și de prosperitate.

De asemenea, intensificarea fenomenului de globalizare (deschiderea externă a economiilor naționale) în ultimele decenii a devenit, se pare, un factor semnificativ de coordonare a schimbării instituțiilor naționale în direcția scăderii gradului de realocare politică a drepturilor de proprietate (de socializare a proprietății private) și în direcția creșterii gradului de libertate economică și politică. În noile condiții, aranjamentele instituționale (formale) și culturile naționale sunt expuse tot mai puternic competiției generale cu alte culturi și sisteme instituționale, decalajul inter-cultural devenind de fapt competiție culturală.

România se confruntă cu serioase provocări pentru a dezvolta un cadru legal și instituțional care să gestioneze implementarea prevederilor acquis-ului comunitar. Tocmai din acest motiv, câteva studii afirmă că dificultățile în adaptarea acquis -ului constituie elementul cheie care diferențiază în mod semnificativ lărgirea actuală a UE de experiențele anterioare. Problemele constau mai ales în capacitatea administrativă de aproximare, implementare și aplicare a legislației UE, împreună cu participarea angajată din partea organelor locale și asociațiilor de afaceri în contextul în care există puțină sau deloc experiență privind funcționarea unei economii de piață.

Procesul de reformă a statelor din Europa Centrală și de Est a cuprins patru etape distincte:

– transformarea: vechile sisteme politice, sociale și economice au fost abandonate, în timp ce noi structuri au început să se formeze;

– consolidarea: stabilitatea politică crescută a permis o abordare mai sistematică a reformei proprietății și a fundamentelor concurenței funcționale;

– modernizarea: necesitatea găsirii celor mai bune practici precum și asigurarea celor mai adecvate politici;

– adaptarea: orientarea către stilul administrativ existent în statele din vestul Europei, precum și ca urmare a presiunilor impuse de aderarea la UE.

România a fost prima țară din blocul comunist care a stabilit, în martie 1990, relații oficiale cu Comunitatea Europeană. Relațiile dintre cele două părți au fost însă inițiate mult mai devreme, la sfârșitul anilor 60. În plină perioadă de deschidere internațională a regimului Ceaușescu, între statul român și Comunitatea Economică Europeană au fost semnate mai multe acorduri comerciale bilaterale. Totuși, în anii 80, acestea au fost suspendate din cauza încălcării drepturilor omului de către România.

Între Comunitățile Europene și România a fost încheiat un Acord comercial încă din anul 1980.

Odata cu sfarsitul comunismului și al Războiului Rece, România, ca și celelalte state din centrul și estul Europei, s-a reapropiat de structurile occidentale, în special de NATO și Comunitatea Europeana, cu aceasta din urma stabilind relatii diplomatice in anul 1990. La randul sau, Comunitatea Europeană a inițiat un dialog cu aceste țări și a început să le sprijine atât prin programe de asistență financiară, cât și prin declarații și acțiuni politice.

La începutul anilor 90, în urma entuziasmului generat de încetarea tensiunilor militare, politice și ideologice și revenirea unui mare număr de state la pricipiile democrației, pe agenda Consiliului European a apărut discuția despre posibilitatea extinderii Comunității prin cooptarea de noi membri dintre țările Europei Centrale și de Est.

În anul 1991 intră în vigoare Acordul de comerț și cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul interimar, acesta fiind, la rândul său, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul European de Asociere.

La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul adițional la Acordul European de Asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii Europene către România. Au fost create mecanisme româno-comunitare: Consiliul de asociere, la nivelul ministerelor; Comitetul de asociere, la nivel guvernamental; Comitetul interparlamentar de asociere, la nivel parlamentar.

În plan național au fost constituite Comitetul interministerial, prezidat de primul-ministru, Departamentul pentru integrare europeană și Comisia parlamentară pentru integrare, scopul lor fiind eficientizarea aplicării Acordului European de Asociere.

Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrării Europene și Institutul European din România.

Consiliul European a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregătire a statelor asociate din Europa Centrală în vederea aderării la Uniunea Europeană. Obiectivul principal îl reprezintă identificarea și găsirea soluțiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregătire a integrării.

La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană și Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană; la acel moment s-a considerat ca România nu putea îndeplini pe termen mediu toate condițiile de aderare, respectiv criteriile de la Copenhaga și Madrid. La 30 martie 1998, ministrul român al Afacerilor Externe primșste primul Parteneriat pentru aderare, alături de alți 9 miniștri ai țărilor candidate, într-o întâlnire, unde sunt prezenți și miniștrii de externe ai celor 15 țări membre.

Parteneriatul pentru aderare a coordonat asistența financiară acordată României de către Uniunea Europeană și a fost actualizat de mai multe ori ( 1999, 2002, 2003 ), luându-se în considerare evoluția situației din România.

La 25 iulie 1996 a fost depus la Bruxelles răspunsul României la chestionarul Comisiei Europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la Uniune.

Programul PHARE al Uniunii Europene a fost extins în România în anul 1991, concentrându-se asupra dezvoltării economice a sectorului particular, dezvoltării politicii în domeniul resurselor umane, al ocupării forței de muncă, reformei instituționale și sprijinirii societății civile.

La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte două documente privind asistența PHARE în România: Programul indicativ multianual 1996-1999 și Programul operațional, ambele destinate îmbunătățirii infrastructurii și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, precum și dezvoltării sociale și regionale.

Principalele probleme rezultate ca urmare a aplicării Acordului European de Asociere și a Strategiei pentru pregătirea aderării, privesc:

– armonizarea legislației românești cu cea comunitară și aplicarea ei în domeniul Pieței interne, al mediului înconjurător;

– stadiul reformei economice;

– pregătirea specialiștilor în probleme comunitare, juriști, specialiști în administrația publică comunitară și economiști.

În primul semestru al anului 2000, la 28 februarie , pe durata președinției portugheze a UE, România a deschis 5 capitole, respectiv 16 ( întreprinderi mici și mijlocii), 17 (știința și cercetare), 18 (educație, formare profesională și tineret), 26 (relații economice internaționale) și 27 (politica externă și de securitate comună).

În mai 2000, la propunerea Comisiei, s-a convenit închiderea provizorie a acestor prime 5 capitole; astfel, România avea închise provizoriu 5 capitole de negociere, din cele 31. Până în februarie 2001, România a înaintat Consiliului Uniunii Europene, documente de poziție pentru 13 capitole de negociere.

În cursul președinției suedeze au fost deschise negocierile pentru 6 capitole, astfel: dreptul societăților comerciale, politica în domeniul transporturilor, protecția consumatorilor și a sănătății, uniunea vamală, libera circulație a capitalurilor și pescuitul.

La 31 iulie 2001, România avea 8 capitole închise provizoriu.

În anul 2002, Comisia Europeană a decis ca cetățenii români, posesori de pașapoarte valabile, pot călători fără vize pentru o perioadă de scurt sejur în țările din spațiul Schengen (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia).

În același an, Comisia Europeană, în Raportul de țara pentru 2002, menționeaza pentru prima data anul 2007 ca data estimativă pentru aderarea României și Bulgariei, iar Consiliul European de la Copenhaga confirma această dată, prezentând, de asemenea, foile de parcurs pentru România și Bulgaria. În aceste documente, prin care Consiliul iși exprimă sprijinul pentru aderarea României și Bulgariei la Uniune, sunt prevăzute obligațiile care trebuie îndeplinite până la momentul aderării celor două state, punându-se accent pe îmbunătățirea capacității administrative și judiciare.

De asemenea, Consiliul a decis să mărească progresiv sprijinul financiar acordat României cu 20% în 2004, cu 30% în 2005 și 40% în 2006, fondurile de aderare atingând în acest ultim an nivelul de 1 miliard Euro, România devenind astfel, beneficiarul celui mai mare sprijin oferit vreodată de UE unui stat din afara sa.

III.1 Reformarea sistemului instituțional românesc

Nu există la ora actuală o strategie națională, guvernamentală de reformare, până la capăt, a sistemului instituțional românesc în conformitate cu cerințele și exigențele UE; ceea ce s-a realizat până în prezent este prea puțin, este doar începutul; iar aceasta deoarece puterea s-a concentrat asupra îndeplinirii condițiilor minime de integrare.

A aștepta să ne lovească viitorul poate deveni extrem de dureros pentru mulți cetățeni; viitorul trebuie întâmpinat și, pe cât posibil, influențat prin măsuri luate la timp. Imobilismul pe care îl observăm în unele țări din miezul Uniunii arată cu elocvență de ce a acționa din timp poate sa facă diferența dintre succes și eșec, între costuri ce pot fi copleșitoare din punct de vedere politic și social și costuri rezonabile.

Intrarea în Uniune prezintă oportunități istorice pentru modernizare instituțională și economică. Dar, totodată, ea reduce marja de manevră a politicii publice; această situație reclamă îndemânare și profesionalism din partea gestionarilor puterii (inclusiv în articularea intereselor României în instanțele politice, executive și parlamentare ale Uniunii). Strategia trebuie să facă referiri clare la reforma statului, care trebuie să se modernizeze, să fie pus în slujba cetățeanului.

Procesul de integrare a țărilor din Europa Centrală și de Est în Uniunea Europeană a determinat punerea în mișcare a unui amplu proces de „transplant instituțional formal", adică de replicare a legilor și regulilor europene nenegociabile conținute în cele 97 de mii de pagini ale Acquis-ului Comunitar.

Instituțiile economice sunt văzute ca tipuri de constrângere a intervenției guvernului pe piață. Luând în considerare țările în tranziție, caracterizate prin anumite particularități în transparența guvernamentală, libertatea presei și eficiența birocratică, este evident că acestea au nevoie de mai puține intervenții în economie, mai puține reglementări, și de o disciplină a curților de justiție și a piețelor, iar acquis-ul comunitar nu răspunde acestor probleme.

Acest import legal, se speră că va pune bazele unui sistem instituțional coerent, articulat, capabil de rezultate similare celor înregistrate de economiile europene.

Funcționarea acestui aranjament instituțional nu se poate produce automat și fără fricțiuni. Adaptarea culturii civice și economice la natura și exigențele funcționării unui aranjament instituțional extern, „probat" în ceea ce privește capacitatea lui de a susține performanța economică, necesită timp și eforturi concertate.

Economia românească este una emergentă, iar progresul economic și răspândirea prosperității pe calea pieței ar putea fi de mai mare însemnătate decăt, protejarea etatistă a intereselor consumatorilor, securitatea locurilor de muncă sau diferite aspecte legate de protejarea mediului.

Pentru țările candidate, preluarea modelului instituțional european echivalează însă cu reducerea interventiei guvernamentale arbitrare în economie și cu extinderea, intr-o anumită măsură, a mecanismelor de piață.

Competiția instituțională presupune ajustarea aranjamentelor instituționale naționale, în vederea îmbunătățirii competitivității și a performanței economice. În contextul globalizării, competiția instituțională – concurența regulilor – este consecința firească a inovațiilor tehnologice și organizaționale. Acestea au produs creșterea mobilității pe plan internațional a persoanelor și bunurilor, dezvoltarea fără precedent a comunicațiilor, prin reducerea costurilor de tranzacție. Astfel, oportunitățile pieței externe sunt mult mai mari și valorificarea lor devine mult mai avantajoasă.

Tranziția de la sistemul economic socialist la un sistem economic de piață, capitalist, presupune o amplă construcție instituțională, concretizată în crearea și consolidarea instituțiilor fundamentale ale pieței libere, precum dreptul de proprietate privată, libertatea contractuală, statul constituțional limitat ca putere. Procesul de transformare a sistemului de constrângeri și stimulente din societate crează un mediu favorabil afirmării grupurilor de interese ce militează pentru dobândirea unor poziții economice privilegiate (comportamentul „rent-seeking"). Trăsătura de bază generală a acestui proces constă în "fragilitatea instituțională" ce insoteste transformările sociale de mari proporții.

Organizațiile economice (firmele, întreprinzătorii etc.) evaluează eficacitatea statului în funcție de capacitatea acestuia de a crea și consolida un cadru instituțional adecvat, nediscriminatoriu, care stă la baza oricărui sistem economic de piață ce funcționează bine. Aceste evaluări desemnează calitatea guvernării.

Calitatea guvernării constituie caracteristica nemijlocită a proceselor de reformă economică și transformare instituțională. Dacă grupurile de interese speciale pot influența implementarea și dezvoltarea programelor guvernamentale, pentru a-și consolida nejustificat pozițiile economice în societate, eventual prin intermediul unor plăți neoficiale către funcționari guvernamentali sau prin negocierea de avantaje politice, atunci calitatea guvernării va fi afectată în mod negativ. Așa cum am mai menționat, asemenea acțiuni ale agenților privați desemnează în literatura de specialitate (în principal în cadrul scolii opțiunilor publice) comportamentul "rent-seeking".

Evoluția instituțională schimbă compoziția activității antreprenoriale și intensitatea manifestării acesteia. Deficitele și inconsistențele instituționale favorizează orientarea eforturilor către activități neproductive, de tip „rent-seeking", în defavoarea manifestării activitătilor antreprenoriale productive, centrate pe inovație, descoperirea, crearea și valorificarea oportunităților de profit într-un cadru concurențial corect.

În timp ce societatea liberă a conștientizat de acum un secol că sistemul instituțional joacă un rol fundamental în dezvoltare, în România preocupările pe temă se află, impardonabil, la faza de abecedar.

Așadar, nu putem pretinde mutații și transformări instituționale raționale și radicale de la actori care-și „permit" să se lipsească de comportamentul rațional.

Iar pe noi ne ajută să înțelegem de ce schimbarea instituțională în România este un proces greoi și dificil de realizat (se pare, cel mai dificil) și oricât ar dori guvernele României (indiferent de culoare) să accelereze ritmul mutațiilor instituționale spectacolul oferit este cel al unei lupte cu inerția dobândită de-a lungul a zeci de ani.

Din moment ce matricea noastră instituțională conține și asemenea constrângeri, considerăm că merită a reține atenția următoarele două aspecte.

În primul rând, este deja evident că în procesul tranziției României constrângerile neoficiale moștenite și care dețin încă pondere în întregul codului nostru de conduită vor necesita un timp suficient de îndelungat pentru relativizarea importanței lor.

Al doilea aspect, este legat de constrângerile oficiale, șansa impunerii și generalizarea respectării lor ține de recunoașterea lor generală, ca necesare și eficiente.

Terțul, care în această perioadă de tranziție trebuie să procedeze la o impunere forțată de reguli noi, în speță statul, nu are credibilitatea necesară pentru că dintr-o sumă de instituții corupte nu poate rezulta decât un stat corupt. Sunt puțini cei dispuși să creadă că astfel de instituții nu vor viola contractele părților față de care sunt terți și nu vor influența redistribuirea de bogăție chiar în folos personal. Și aceasta pentru că o pot face „oficial", fără putința tragerii la răspundere, fie prin modificarea regulilor, fie pe fondul unei ambiguități legislative și iresponsabilități comportamentale a agenților economici.

În lipsa unui stat credibil și capabil să sancționeze dur orice nerespectare a constrângerilor oficiale și care, în compensație, „oficializează câștigul la negru", reputația, loialitatea și respectul legii nu mai au nicio valoare.

Ce soluție se poate întrevedea pentru a sparge acest cerc vicios? În lipsa unui terț responsabil de propria-i menire, să sperăm că Uniunea Europeană va proceda, prin „impunere forțată", la necesara noastră vaccinare. Atunci vom fi obligați să acceptăm că „prin noi înșine nu suntem capabili să ne manifestăm ca popor liber ca urmare a unor norme instituționale proprii. Nu, ne vom bucura de adevărata libertate ca rezultantă a impunerii unor norme constituționale europene.

Dacă în țările cu tradiție democratică de sute de ani, care au atins un invidiabil nivel de bunăstare individuală, putem observa și o solidă construcție socială, care înglobează instituții ce înțeleg că sunt în serviciul cetățeanului, la noi putem ușor constata că democrația agonizează încă din etapa copilăriei acesteia. În cei 20 de ani trecuți de la revoluție, putem ușor observa scăderea dramatică a interesului pentru exercitarea drepturilor fundamentale legate de exprimarea opțiunii prin vot, respectiv lipsa de implicare civică pentru a sancționa derapajul abuziv al instituțiilor și pentru a crea o continuă presiune în vederea reformării acestora. Deocamdată, blocajul instituțional este semnalat de toți, iar cei care sunt angajații acestora dau dovadă de toate trăsăturile comportamentale de dinainte de 1989.

Partidele politice nu dau nici un semn că ar dori o reformă instituțională profundă care să spargă centralismul, să reducă drastic numărul instituțiilor iar, pe baza principiului subsidiarității, să le apropie cît mai mult de cetățean și, nu în ultimul rînd, să reducă masiv numărul angajaților la stat.

Actualmente în România sunt aproximativ 4,5 milioane de persoane angajate care plătesc impozitele și contribuțiile la bugetele de sănătate și pensii, iar dintre aceștia circa 1,2 milioane sunt angajați în instituții ale statului. Adică circa 3,3 milioane de angajați în economie susțin întreaga națiune. La care se adaugă desigur și sumele aduse în țară de cei în jur de 2 milioane de români care sunt plecați la muncă în străinătate. O structură sănătoasă, care ar permite o puternică dezvoltare a infrastructurii și asigurarea unor eficiente servicii de sănătate și învățămînt sau pensii decente, ar presupune ca minim 7 milioane de persoane active să lucreze în economie și maxim 1,3 milioane să fie angajați la stat. În condițiile de astăzi personalul bugetar ar putea fi redus masiv printr-o reformă coerentă și bine argumentată dar, deocamdată ce vedem este doar repetarea descalificantei împărțiri a posturilor de conducere, atît la nivel central cît și la nivel local, între partidele aflate la guvernare. Posturile, odată ocupate de oamenii partidelor, pot să înghețe și minimele intenții de reformă instituțională.

III.2 Consecințele neperformanței administrației românești

Guvernul României, parlamentul și societatea civilă ar fi putut profita de contextul elaborării, parafării și ratificării Tratului Reformei pentru realizarea unei dezbateri extinse și serioase cu cetățenii pe tema Uniunii Europene.

Cum nici măcar elita administrativ-politică nu s-a apropiat de Tratat, nu e de mirare că o comunicare publică în jurul acestui subiect lipsește. Ca și Tratatul de Aderare, noul Tratat al Reformei UE va sta în sertarele și rafturile oficialilor români, care vor radia bucuria de a fi contemporanii emiterii unor documente așa de însemnate.

Tratatul Reformei UE privește atât instituțiile comunitare, cât și Statele Membre. România ar trebui să se raporteze operațional la acest Tratat din perspectiva sistemului instituțional și politic, dar mai ales a performanțelor (ori neperformanțelor) administrației publice. Căci eficiența și coerența proceselor comunitare, vizate de textul Tratatului, presupune și o "compatibilizare" internă a actorilor instituțional-administrativi din România.

Or, asemenea transformări s-ar putea să necesite o nouă revizuire a Constituției (ceea ce se estima chiar din 2003), ca și importante modificări și inovări legislative. Schimbări instituționale și la nivelul administrației publice (centrală, regională și locală) vor decurge în mod evident. Antrenarea unor însemnate resurse umane și chiar financiare se va impune. Iar un dialog social-politic adecvat ar avea menirea facilitării unor astfel de schimbări, dar și pentru crearea cadrului normal de funcționare a mecanismelor decizionale prevăzute în Tratatul Reformei.

Unele state membre au început acest proces de adaptare la rigorile Tratului Reformei încă din 2007 și tot sunt îngrijorate de întâlnirea cu momentul 2009. În privința României, încă nu am detectat preocupări de compatibilizare cu sistemul instituțional-comunitar decizional preconizat.

Calendarul politico-electoral românesc va oferi cu greu atmosfera de raționalitate necesară reformelor europene. Capacitatea de negociere instituțională, în țară și a țării, se află, actualmente, într-o vădită stare de slăbiciune, iar acoperirea relaționării instituțional-competente este într-o criză acută.

Cu alte cuvinte, recuperărilor provenite din neîndeplinirea angajamentelor pregătirii aderării și precarității "europenității" României, în 2007, li se adaugă acum și presiunea adecvării la ritmul și sensul Tratatului Reformei Uniunii Europene.

III.3 Aderarea României la Uniunea Europeană. Acordul European ca și asociere între România și Comunitățile Europene și statele membre

Pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, la 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte și un Acord interimar privind asocierea României la CEE ( ratificat prin Legea nr. 16/1993). Până la intrarea în vigoare a Acorduuil European, acest acord interimar a fost principalul cadru legislativ de dialog între România și Comunități. Parlamentul României a aprobat Acordul de Asociere a României la Comunitățile Europene prin Legea nr. 20/1993.

Obiectivele asocierii dintre România și Uniunea Europeană sunt:

– asigurarea unui cadru adecvat pentru un dialog politic între părțile semnatare;

– promovarea dezvoltării comerțului, precum și a unor relații economice armonioase între părți;

– asigurarea premiselor pentru cooperarea economică, socială și culturală;

– sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a economiei;

– crearea de instituții necesare realizării concrete a asocierii;

– asigurarea unui cadru pentru integrarea graduală a României în Comunitate.

Acordul European de Asociere a României la Comunitățile Europene, semnat la 7 februarie 1993 și intrat în vigoare la 1 februarie 1995 are ca obiectiv fundamental pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.

Acordul conține 9 titluri:

– Titlul I: Dialogul politic;

– Titlul II: Principii generale;

– Titlul III: Libera circulație a mărfurilor;

– Titlul IV: Circulația lucrătorilor, dreptul de stabilire, furnizarea de servicii;

– Titlul V: Plăți, capital, concurență și alte prevederi cu caracter economic, armonizarea legislației;

– Titlul VI: Cooperarea economică;

– Titlul VII: Cooperarea culturală;

– Titlul VIII: Cooperarea financiară;

– Titlul IX: Prevederi instituționale, generale și finale.

Acordul prevede faptul că asocierea include o perioadă de tranziție cu o durată de maximum 10 ani, împărțită în două etape, fiecare durând 5 ani. Prima etapă a început odată cu intrarea în vigoare a Acordului. Consiliul de Asociere este cel care are obligația ca, în cursul celor 12 luni care preced expirarea primei etape, să se întrunească pentru a decide trecerea la cea de-a doua etapă, ca și posibilele modificări de adoptat cu privire la prevederile care reglementează a doua etapă.

Examinarea aplicării Acordului și realizarea de către România a reformelor economice pe baza principiilor stabilite va fi supravegheată de Consiliul de Asociere.

În ceea ce privește circulația lucrătorilor, tratamentul acordat lucrătorilor de cetățenie română, legal angajați pe teritoriul unui stat membru, va exclude orice discriminare întemeiată pe cetățenie, în ceea ce privește condițiile de muncă, remunerare sau concediere, în comparație cu proprii cetățeni. Soția și copii legal rezidenți ai unui lucrător legal angajat pe teritoriul unui stat membru, cu excepția lucrătorilor sezonieri, vor avea acces la piața forței de muncă a acelui stat membru. România va acorda același tratament pentru lucrătorii care sunt cetățeni ai unui stat membru și sunt legal angajați pe teritoriul său.

Cu privire la transportul maritim, părțile se obligă să aplice principiul accesului nerestricționat la piață și la trafic, pe o bază comercială.

În vederea aplicării principiilor referitoare la furnizarea de servicii între Comunitate și România, părțile se obligă:

– să nu imtroducă clauze de împărțire a încărcăturii în viitoarele acorduri bilaterale cu țări terțe;

– să elimine toate măsurile unilaterale, administrative, tehnice și alte obstacole care ar putea avea efecte restrictive sau dicriminatorii asupra furnizării libere de servicii în transportul maritim internațional.

Prin Acordul European de Asociere, România se obligă să asigure ca legislația sa să devină, gradual, compatibilă cu cea a Comunităților Europene.

Armonizarea legislației se va extinde la următoarele domenii:

– legea vamală;

– legea societăților;

– legea bancară;

– conturile și taxele societăților;

– proprietatea intelectuală;

– protecția forței de muncă și a locurilor de muncă;

– securitatea socială;

– serviciile financiare;

– regulile de concurență;

– protecția sănătății și a vieții oamenilor, a animalelor și a plantelor;

– impozitarea directă;

– Părțile vor stabili între ele relații de cooperare economică, cu scopul de a contribui la dezvoltarea României și la creșterea potențialului său. Cooperarea va întări legăturile economice existente deja.

Măsurile și politicile vor fi destinate să producă dezvoltarea economică și socială a României și vor avea la bază principiul dezvoltării durabile.

Cooperarea trebuie să se concentreze, în special, asupra politicilor și a măsurilor legate de industrie, investiții, agricultură, energie, transport, dezvoltare regională și turism.

Cooperarea va fi menită să promoveze în următoarele:

– cooperarea industrială;

– promovarea și protecția investițiilor;

– cooperarea în știință și tehnologie;

– învățâmântul și pregătirea profesională;

– agricultura;

– energia;

– cooperarea în sectorul nuclear;

– transportul;

– telecomunicațiile, serviciile poștale și transmisiunile;

– dezvoltarea regională;

– cooperarea în domeniul social;

– turismul;

– protecția consumatorilor;

– vama;

– cooperarea statistică;

– informațiile și comunicațiile;

– administrația publică.

România va beneficia de asistență financiară temporară din partea Comunităților Europene.

Asistența financiară este oferită:

– fie prin programul PHARE, pe bază multianuală sau într-un cadru financiar multianual stabilit de Comunitățile Europene în urma consultărilor cu România;

– prin împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiții până la data expirării valabilității acestora.

III.4 Instituțiile create prin Acordul European de Asociere al României cu Uniunea Europeană

III.4.1 Consiliul de Asociere

Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană, statuează cadrul juridic și instituțional al raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea Europeană. Au fost create organisme comune, la nivel guvernamental și parlamentar.

Crearea organismelor comune are drept scop ușurarea comunicării, a dialogului politic la nivel parlamentar și guvernamental între România și Comunitățile Europene.

Consiliu de Asociere supraveghează realizarea prevederilor Acordului European. Acesta se întrunește, la nivel ministerial, o dată pe an și ori de căte ori este nevoie.

Principala sa atribuție o reprezintă examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul Acordului, precum și a altor probleme bilaterale sau internaționale de interes reciproc.

Consiliul este format din membri desemnați ai Guvernului României, pe de o parte și membri ai Consiliului Uniunii Europene și ai Comisiei Comunităților Europene, pe de altă parte. Membrii Consiliului de Asociere pot stabili să fie reprezentanți. Consiliul își stabilește propriile sale reguli de procedură.

Președinția Consiliului este asigurată, pe rând, de câte un membru al Guvernului României și un membru al Consiliului Uniunii Europene. La lucrările Consiliului de Asociere poate participa, ca observator, și Banca Europeană de Investiții.

Consiliul are dreptul să ia decizii cu privire la domeniile prevăzute în Acord. Deciziile luate sunt obligatorii doar pentru părți. Pe lângă decizii, Consiliul poate să facă recomandări.

Una dintre atribuțiile Consiliului este aceea de a soluționa diferendele. Astfel, oricare dintre părți poate să supună Consiliului orice diferend legat de aplicarea sau interpretarea Acordului. Părțile sunt obligate să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a acestei decizii.

III.4.2 Comitetul de Asociere

În îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul de Asociere este asistat de un Comitet de Asociere.

Comitetul este format din reprezentanți ai Guvernului României și reprezentanți ai Consiliului Uniunii Europene

Sarcinile Comitetului de Asociere sunt:

– pregătirea ședințelor Consiliului de Asociere și modul de funcționare a Comitetului;

– Consiliul de Asociere poate delega Comitetului de Asociere oricare din prerogativele sale.

III.4.3 Comitetul Parlamentar de Asociere

Comitetul Parlamentar de Asociere reprezintă un forum în care membri ai Parlamentului României și ai Parlamentului European se pot întâlni și face schimb de idei. El se întrunește la intervale de timp stabilite de el însuși

Comitetul își stabilește propriile reguli de procedură.

Președinția Comitetului Parlamentar de Asociere este asigurată, pe rănd, de Parlamentul României și Parlamentul European

Comitetul Parlamentar de Asociere poate solicita informații cu privire la aplicarea Acordului din partea Consiliului de Asociere.

Reuniunile Comitetului Parlamentar de Asociere se închid prin adoptarea și semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică.

Concluzii

Până nu demult, cercetătorii neoinstituționali și-au concentrat eforturile în direcția înțelegerii căilor prin care instituțiile se dezvoltă și se propagă, studiind procesele de construcție și de schimbare convergentă. Totuși, pe parcursul ultimului deceniu ei au început să acorde tot mai multă atenție declinului și eșecului instituțiilor, procese care lasă calea liberă pentru noi forme instituționale, noi logici și noi actanți.

Reforma instituțională a UE pare a fi de conjunctură, în realitate ea a fost și rămâne o permanență, de la CECO la UEM totul pledează pentru aceasta; interesul și eforturile pentru reformare au sporit continuu.

Instituțiile europene, ca oricare alte tipuri de instituții, sunt limitate și oferă posibilități diferite pentru participanți în ceea ce privește stilul și progresul precum și alegerea individuală. Instituțiile europene nu sunt mutual exclusive. Ele își combină acțiunile, funcțiile și obiectivele, pentru a oferi un cadru instituțional funcțional, eficient și solid pentru proiectul european.

Integrarea instituțiilor și aspectelor de natură instituțională în teoria economică reprezintă un proces de construcție științifică dificil și nelipsit de controverse.

Analiza economică instituțională subliniază, necesitatea cuplării dezvoltării economice de întregul sistem de instituții sociale și aranjamente instituționale care facilitează o diviziune dinamică a muncii și semnalează raritatea factorilor de producție și a oportunităților de câștig.

Din punct de vedere teoretic, "noul" instituționalism este cel care ajută la organizarea analizei evoluției ideilor în cadrul instituțiilor. În cadrul "noului" instituționalism, cel istoric oferă o mai bună interpretare a rolului instituțiilor UE. Instituționalismul istoric argumentează că procesul de integrare implică o reconstrucție a responsabilităților și acțiunilor statului pe mai multe nivele, având la bază ideea că nu este important dacă statele națiune sunt învingătoare sau perdante în procesul de integrare, ci dacă mediul de negociere este suficient de important și benefic pentru a determina un proces de reconstrucție a statului.

Reforma instituțională în UE nu depinde doar de factori interni , ci și externi, în majoritatea studiilor se fac trimiteri la factorii interni, extinderea și adâncirea; până la un punct este corect, factorii interni sunt întradevăr, hotărâtori, de ei depinde îndeplinirea cu succes a reformei, dar este știut și dovedit că factorii externi dacă nu au impus, cel puțin au accelerat procesele de extindere, adâncire și reformă instituțională.

Recentele crize internaționale semnalează că factorii interni nu sunt singurii ce înclină balanța. Faptul că reforma instituțională comunitară se prezintă ca legitate istorică, ne-o arată în chipul cel mai cuprinzător direcțiile de înfăptuire a acesteia, căutările permanente și insistente a celor mai relevante și mai eficiente direcții de reformare sunt subiective dar rezidă în realitatea istorică. Evoluția istorică a integrării pe cele două coordonate – extindere și adâncire și factorii extracomunitari: globalizare și competitivitate reclamă în permanență acțiuni de căutare pe noi și noi direcții de reformare.

Sistemul institutional al anilor '50 rămăsese intact (cu excepția Parlamentului), competențele instituțiilor comunitare fiind aceleași, în pofida noilor provocări cu care CE se confrunta în anii '70 precum: criza energetică, criza sistemului monetar, inovația tehnologică și industrială, puternicele dezechilibre regionale provocate de piața comună, sensibilizarea opiniei publice față de deteriorarea mediului, noua atitudine față de protecția consumatorului.

Din această cauză, de-a lungul jumătății de secol ce a urmat nu s-a mai încercat „forțarea" soluționării problemelor ideologice ale unificării europene, ci doar s-a reiterat periodic „încrederea în obiectivele politice ale Comunității" amânându-se realizarea deplină a Uniunii Europene pentru decada anilor '80-'90.

Reforma va suferi modificări pe măsură ce Europa se extinde și, de aceea, direcțiile de reformare vin să completeze acest lucru, dinamismul UE fiind dat de nevoia de schimbare și punere de acord a UE cu realitatea internă și externă.

Chiar dacă nu este impecabilă, Constituția europeană reprezintă un progres deosebit de important pentru că deblochează principalele teme ale construcției europene și generează un nou model politic.

Până la urmă, Constituția nu reprezintă nici începutul, dar nici sfârșitul procesului de unificare a statelor europene, ci doar un pagină din istorie, un semn al maturității ce permite continuarea, prin noi modalități, a adâncirii și extinderii Europei. Viitorul Uniunii Europene depinde de succesul extinderii sale.

Nu este vorba despre orice fel de aprofundare și extindere, ci acelea care să transforme Uniunea într-un model politic limpede, capabil să permită îndeplinirea celor trei obiective fundamentale: eficacitate economică; eficiență politică și prezență semnificativă în lume.

În contextul acesta european și global, reformarea concomitentă și dependentă a instituțiilor românești cu cele comunitare se dovedește a fi singura oportunitate reală și realmente productivă. Această reformare conjugată este în egală măsură interdependentă și interinfluentă, ea se arată convingătoare, importantă și decisivă atât pentru UE cât și pentru România.

O astfel de schimbare fundamentală cum a fost reforma economică, instituțională și politică în România a constituit un proces lent, dificil și costisitor în realizarea căruia intervenit o serie de factori interni și externi, economici, social-politici, structurali, psihologici și comportamentali, etc.

Întârzierile și dificultățile din domeniul reformei instituționale se datorează în cea mai mare parte ezitărilor, nehotărârilor, greșelilor și superficialității măsurilor luate în procesul de reformă economică și politică.

Însă este posibil ca acest proces activ de adaptare a structurii instituționale românești la procesele, normele și regulile guvernării europene să conducă la o nepotrivire instituțională. Este absolut necesar ca noul model instituțional românesc să răspundă cerințelor și caracteristicilor societății românești. În lucrare s-a precizat faptul că niciun stat membru al Uniunii Europene nu dispune de o structură instituțională similară. Cu alte cuvinte, fiecare stat a avut posibilitatea de a-și crea sau adapta propria structură în conformitate cu valorile și tradițiile naționale. România va trebui să urmeze același drum.

Reformele din Uniunea Europeană și cele din România sunt în strânsă legătură; astfel, reforma din UE o impune și o eficientizează pe cea din România, pe când reforma din România o susține și contribuie la realizarea și accelerarea celei din UE.

Bibliografie:

1. Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București 2002;

2. Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realități și perspective, Editura Lumina Lex, București 1999;

3. Irina Moroianu- Zlătescu, Radu C. Demetrescu- Drept instituțional Comunitar, Editura Olimp, București 1999;

4. Roxana Munteanu- Drept European, Editura Oscar Print, București 1996;

5. Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertati fundamentale. politici comunitare, Editura All Beck, Bucuresti, 1999

6. Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica, Bucuresti, 2002.

7. Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001

8. Nicoleta Diaconu, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

9. Brindusa Stefanescu, Curtea de justitie a Comunitatilor Europana, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979.

10. Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999.

11. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

12. Andrei Popescu si Ion Diaconu, “Organizatii europrne si euroatlantice”, Editura “Universul Juridic”, Bucuresti, 2009

13. Luciana –Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucuresti, 2007

14. Iordan Gheorhe Barbulescu, Procesul decizional in Uniunea Europeana, Editura Polirom, 2008, p.346-despre agentiile comunitare

15. Jeremy Rifkin, Visul european, Editura Polirom, Bucuresti, 2006

16. Vasile C.Nechita, Integrarea europeană, Editura Deșteptarea, Bacău

17. http://www.gov.ro/presa/integrare/12/strategie_post_aderare.pdf

18. http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiuni_de_dezvoltare

19. http://europa.eu/agencies/euratom_agencies/index_ro.htm

20. http://europa.eu/agencies/executive_agencies/index_ro.htm

21. http://europa.eu/agencies/regulatory_agencies_bodies/index_ro.htm

Bibliografie:

1. Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București 2002;

2. Ion Jinga- Uniunea Europeană. Realități și perspective, Editura Lumina Lex, București 1999;

3. Irina Moroianu- Zlătescu, Radu C. Demetrescu- Drept instituțional Comunitar, Editura Olimp, București 1999;

4. Roxana Munteanu- Drept European, Editura Oscar Print, București 1996;

5. Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertati fundamentale. politici comunitare, Editura All Beck, Bucuresti, 1999

6. Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica, Bucuresti, 2002.

7. Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001

8. Nicoleta Diaconu, Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

9. Brindusa Stefanescu, Curtea de justitie a Comunitatilor Europana, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979.

10. Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999.

11. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

12. Andrei Popescu si Ion Diaconu, “Organizatii europrne si euroatlantice”, Editura “Universul Juridic”, Bucuresti, 2009

13. Luciana –Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucuresti, 2007

14. Iordan Gheorhe Barbulescu, Procesul decizional in Uniunea Europeana, Editura Polirom, 2008, p.346-despre agentiile comunitare

15. Jeremy Rifkin, Visul european, Editura Polirom, Bucuresti, 2006

16. Vasile C.Nechita, Integrarea europeană, Editura Deșteptarea, Bacău

17. http://www.gov.ro/presa/integrare/12/strategie_post_aderare.pdf

18. http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiuni_de_dezvoltare

19. http://europa.eu/agencies/euratom_agencies/index_ro.htm

20. http://europa.eu/agencies/executive_agencies/index_ro.htm

21. http://europa.eu/agencies/regulatory_agencies_bodies/index_ro.htm