Sistemul Institutiilor Comunitare Si Relatiile Stabilite In Cadrul Acestui Sistem

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

SECTIUNEA 1

ISTORICUL SI EVOLUTIA SISTEMULUI

COMUNITAR EUROPEAN

SI A INSTITUTIILOR ACESTUIA

ISTORICUL CONSTITUIRII SISTEMULUI COMUNITAR EUROPEAN

La fel ca si continentul european, idea de unitate a Europei este foarte veche, unele opinii apreciind ca primele manifestări ale unei astfel de tendințe pot fi considerate chiar cuceririle romane din perioada Antichității si apoi încercările de refacere a granițelor fostului Imperiu Roman, când se evidențiază ,cu precădere, perioada lui Carol cel Mare.

Si perioada Evului Mediu, deși a fost caracterizata inițial printr-o divizare politica determinata de incapacitatea succesorilor lui Carol cel Mare de a stopa conflictele religioase , economice , politice sau de alta natura , poate fi considerata ca o perioada in care doctrinele unității europene au devenit mai clare. Purtând nostalgia unității antice pierdute, politologii, filozofii, scriitorii, juriștii acelor timpuri au încercat sa contribuie la renașterea speranței de a restabili unitatea intre partile disociate ale Europei. Conducători

ai unor state din acea vreme, cum ar fi Franța sau Boemia, au propus încă din secolul al XV-lea constituirea unor confederații europene care, limitând suveranitatea statelor, sa aibă instituții comune, cum ar fi o adunare in care sa se voteze cu majoritate simpla si, de asemenea, o Curte de Justiție, un buget federal si o armata comuna.

In contradicție, insa, cu doctrina unității imperiale se dezvolta si o alta concepție de unitate, cea pontificala, lupta dusa intre Papa si regi ( împărați ) ducând la existenta a doua tipuri de idei de uniune ce nu puteau fi conciliate.

In aceste condiții a apărut o noua realitate politica pe plan european care si-a impus, încet dar sigur, supremația , anunțând o Europa moderna in care statele suverane aveau sa dețină puterea nu numai din punct de vedere politic, ci si economic si chiar religios.

Divizarea politica, rezultata tocmai din constituirea statelor suverane, a avut drept consecința trasarea unor granițe ce deveneau criterii de separare geografica, dar si lingvistică, economica , sociala. Ca urmare papalitatea a renunțat la pretențiile exprimate anterior, dar trebuie amintit ca, deși divizarea din punct de vedere religios nu a fost atât de importanta ca cea politica, a avut totuși o influenta destul de mare pe planul relațiilor interregionale.

O alta etapa importanta in lupta pentru unitatea Europei o constituie si perioada renascentista, caracterizata printr-o rapida răspândire si asimilare a ideilor noi pe întregul continent european dar si printr-o diversificare a concepțiilor intelectuale si morale.

Așadar, aceasta epoca aduce in prim plan tipul de om "umanist", ca moștenitor al culturii antice si continuator al acesteia, in noile condiții istorice, politice, sociale si culturale. Totodată caracteristic acestui tip de om este faptul ca el nu aparține doar unei singure tari , ci întregii Europe, încercându-se realizarea Uniunii Europene tocmai prin dezvoltarea acestei idei in rândul populației, indiferent de naționalitatea sa.

Personalități marcante, ca J. J. Rouseau, I. Kant, Prondhou sau Victor Hugo, își vor susține cu convingere ideile lor despre necesitatea Unității Europene si , chiar daca nu au fost traduse in viata la acea data , se poate afirma ca ele constituie o dovada a vechimii si permanentei speranței in uniunea bătrânului continent.

Din păcate, nereușita transpunerii in practica a acestor concepții a fost determinata de o serie întreaga de factori, cum ar fi : dezvoltarea industriala diferita a statelor europene, progresele științifice si tehnice, toate ducând la apariția si dezvoltarea unor tendințe contradictorii, in sensul ca unele state se aflau in declin (Austria, Franța ), in timp ce altele erau in plin proces de cristalizare ( Germania, Italia ) nu pot fi neglijate nici ideile naționaliste care, alături de realitățile amintite anterior, au accentuat, in secolul al XIX-lea, procesul de divizare europeana si au prevestit evenimentele negative de la începutul secolului XX.

Astfel , cu toate ca secolul XIX a prefigurat unitatea europeana si a cunoscut chiar apariția ideii de "State Unite ale Europei", totuși nu a putut împiedica declanșarea si desfășurarea a doua războaie mondiale in prima jumătate a secolului XX.

In contradicție cu viata politica si economica zguduita de aceste disensiuni, viata culturala, artistica, științifica si tehnica s-a dezvoltat sub semnul unei comuniuni de idei, concepții care, prin intermediul mijloacelor de comunicare si informare in masa, au putut fi răspândite si cunoscute mult mai bine de către popoarele Europei.

Ca un exemplu de concretizare a ideii de unitate europeana poate fi data chiar revista Statele Unite ale Europei apăruta la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa lui Victor Hugo si a lui Garibaldi. Nu trebuie uitat nici proiectul intitulat Statele Unite Europene propus spre dezbatere in cadrul Congresului de Științe Politice, care a avut loc la Paris, in anul 1900.

Din păcate, izbucnirea primului război mondial, ce nu a putut fi stopata, cu tot efortul diplomatic depus de oamenii politici ai acelor vremuri, a determinat apariția unei stări de fapt ce a dus la abandonarea ideii de unitate europeana , cu atât mai mult cu cat situația multor state din Europa , inclusiv vest-europene , s-a înrăutățit considerabil.

Totuși, conștiința unui declin economic, politic si chiar cultural al Europei, dar si dorința de combatere a naționalismului excesiv si a totalitarismului, au dat naștere , imediat după finele primului război mondial, in statele din Europa, la un important curent de opinie in favoarea unei Uniuni Europene. Astfel in publicația lui R. Condenhave-Kalergi, intitulata Pan Europe, din 1922, se prevedea chiar constituirea unei federații europene având la baza renunțarea la suveranitate de către state. Mai mult chiar, pentru a pune in practica acest proiect si, mai ales, pentru a acționa asupra opiniei publice , Condenhave-Kalergi a creat mișcarea intitulata Uniunea Pan Europeana, avându-l ca președinte de onoare pe Aristide Briand. Principalele direcții ale acestei mișcări erau : garantarea egalității, suveranității si securității confederate, crearea de alianțe militare, înfăptuirea unei uniuni vamale, stabilirea unei monede comune, respectarea civilizațiilor fiecărui stat, protejarea minoritarilor naționale, iar pe plan internațional a fost prevăzuta colaborarea cu alte state in cadrul Societății Națiunilor. De altfel, pe baza acestor direcții propuse de Uniunea Pan Europeana, au existat inițiative de creare si a altor mișcări ca: Uniunea Economica si Vamala Europeana, Federația pentru Înțelegere Europeana.

Dar cea mai spectaculoasa inițiativa a epocii a fost cea luata de Aristide Briand, la 7 septembrie 1929, in cadrul Adunării Generate a Societății Națiunilor, când a propus crearea, intre statele europene, a unei legaturi federale, fără a se aduce atingere suveranității statelor membre.

Inițial, proiectul a avut ecou favorabil in rândul statelor, exceptând Marea Britanie, si , ca urmare, a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Națiunilor, unde, din păcate, proiectul a fost oprit. Deși inițiatorul acestei idei a prezentat, in numele guvernului francez, pe care îl reprezenta, o detaliere a propunerii sub forma unui Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federala Europeana, conjunctura internaționala din acea perioada nu a fost deloc favorabila punerii in practica a documentului. Eșecul acestei tentative de uniune europeana a fost determinat si de răspunsurile prudente, unele chiar negative, date de guvernele statelor europene.

Cu toata nereușita sa, acest proiect a rămas important prin faptul ca a promovat idei ce nu au fost reluate ulterior si a avansat unii termeni ce vor deveni comuni limbajului viitor al comunităților europene, cum ar fi : piața comuna, uniunea vamala, circulația mărfurilor, capitalului si persoanelor, etc.

In perioada celui de-al doilea război mondial, idea de unitate a Europei a luat amploare in unele tari europene dornice sa înlăture, sa îngenuncheze dorința de expansiune a Germaniei condusa de Hitler. In acest sens , este de remarcat reuniunea desfășurata la Geneva in 1941 si inițiata de reprezentanții militanților germani antinazisti, urmata de alte patru astfel de reuniuni; toate au elaborat un proiect al rezistentei europene, momentul putând fi considerat ca un prim act concret al federaliștilor europeni dar si un apel ferm la coordonarea mișcărilor de rezistenta căci, cu aceasta ocazie , a fost creat si un birou permanent de corelare a acțiunilor pentru eliberarea tarilor de sub tutela Germaniei naziste si constituirea lor in Uniunea Federala

a Popoarelor Europene. Aceasta Uniune federala urma sa aibă:

un guvern responsabil in fata popoarelor ;

o armata aflata sub ordinele acestui guvern si care trebuia sa excludă existenta oricărei armate naționale ;

un tribunal suprem.

In ceea ce privește Germania si aliații săi, aveau obligația

sa contribuie la reconstituirea tarilor afectate de război;

sa accepte dezarmarea totala;

sa se supună unui control federal european.

Revenind la ideea de unitate europeana se poate afirma ca sfârșitul celui de al doilea război mondial a modificat radical concepțiile, atitudinile in legătura cu aceasta tema, in sensul ca dorința de uniune a devenit mai puternica. De altfel proiectele europene, in acest sens, ar putea fi clasificate, pana la aceasta data, in doua mari categorii: unele care puneau pe primul plan grija pentru respectarea si menținerea suveranității statelor si, ca stare, propuneau o cooperare a guvernelor europene in cadrul unor instituții permanente, lipsite de orice putere de constrângere, si altele , care nu ezitau sa supună statelor membre unei autorități supranaționale, deci aveau in vedere uniunea de tip federal.

De altfel aceasta contradicție nu a rămas pur doctrinara, ci s-a regăsit, după 1945, in chiar construcția noii Europe ce a cunoscut, din păcate, doua direcții diferite , aflate intr-o inerenta opoziție.

Pentru ca Europa a ieșit din acest din acest nou război slăbita, nu a mai avut puterea sa se afirme pe plan internațional, nici din punct de vedere economic, dar nici politic, mai ales ca, pe acest plan, alianța din timpul războiului, creata in Occident împotriva Germaniei si aliaților săi, se destrămase, nemaifiind valabila. Acest lucru a permis bătrânului continent sa asiste aproape neputincios la confruntarea dintre cele doua superputeri : SUA si URSS , care a dus, printre altele, chiar la divizarea Europei in doua mari blocuri de influenta, constituite unul in jurul SUA, celalalt in jurul URSS, care nu a ezitat sa impună, in tarile aflate sub controlul sau, guverne marxiste.

Înțelegând ca Uniunea Sovietica reprezenta o forța, o putere care, la fel ca si Germania nazista, ar fi utilizat orice mijloc pentru a-si extinde influenta, Europa Occidentala s-a străduit sa găsească cele mai bune soluții pentru a combate aceasta expansiune. Mai ales după evenimentele de la Praga din 1948 si din Berlin, din primăvara lui 1949, tensiunea dintre Est si Vest s-a accentuat din nou, demonstrând, încă odată, ca Europa este in continuare un butoi de pulbere gata sa explodeze, iar lupta dintre cele doua mari puteri ale lumii, ce dominau continentul european, putea oricând sa se finalizeze cu o noua deflagrație, chiar la nivel mondial.

un tribunal suprem.

In ceea ce privește Germania si aliații săi, aveau obligația

sa contribuie la reconstituirea tarilor afectate de război;

sa accepte dezarmarea totala;

sa se supună unui control federal european.

Pentru a evita apariția oricărui nou conflict in Europa, mai multe personalități, mai ales ale vieții politice dar si economice, din acea perioada au militat pentru relansarea ideii de unitate europeana. Astfel , primul ministru englez, Winston Churchille, in discursul sau de la Universitatea din Zurich, de la 19 septembrie 1946, a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, ocazie cu care a reafirmat necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, un prim pas de pornire putând fi un parteneriat Franța – Germania. Pe baza acestei idei sau fondat noi mișcări având ca scop Uniunea Europei, așa cum au fost Mișcarea Socialista pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile Echipe Internaționale, etc. Dintre toate , Mișcarea Socialista pentru Statele Unite Europene si Noile echipe Internaționale s-au remarcat prin aceea ca au avut un scop comun, adică :

* alegerea unui organ constituit european,

*elaborarea unei Constituții federate europene in vederea creări unei Uniuni Pan – Europene.

Proiectul de constituire a acestei Uniuni trebuie sa fie supus ratificării parlamentelor statelor ce urmau sa participe la Uniune. Chiar daca ideea nu a fost transpusa in practica, procedeul a fost acceptat ulterior, astfel ca astăzi a devenit chiar mijlocul prin care tratatele unionale europene intra in vigoare – adică prin exprimarea consimțământului statelor membre.

INFIINTAREA COMUNITATILOR EUROPENE SI A INSTITUTIILOR ACESTORA

Faptul ca cele doua războaie mondiale nu au făcut altceva decât sa distrugă economia europeana, dar si multe așezări, lăsând milioane de oameni fără un loc de munca si fără un adăpost, i-a determinat pe europeni sa se gândească, intr-un mod cat se poate de serios, la necesitatea realizării unei uniuni pe cale pașnica. Ca urmare, guvernele democratice din Occident, pentru a nu mai repeta greșelile din trecut , au ales pentru rezolvarea problemelor apărute după terminarea celui de-al doilea război mondial, soluția integrării lor in plan economic si politic.

Ca urmare , un prim pas spre Uniunea Europeana s-a realizat având la baza cooperarea europeana, fara a se neglija insa institutionalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate pana atunci.

Astfel, Michael Dupré, a propus in decembrie 1949, un nou proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, având la baza un sistem prezidential si federalist care sa cuprinda:

– un Senat format din ministrii statelor membre;

– o Adunare Europeana cuprinzand delegati nationali, alesi proportional cu numarul de locuitori;

– comisari stabiliti de un arbitru;

– o Curte de Justiție

Nu trebuie uitata, insa, nici Uniunea occidentala creata prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, tratat ce a fost incheiat , pe de o parte, intre Marea Britanie si Franța si pe de alta parte, intre Belgia, Olanda si Luxemburg. De fapt, Marea Britanie si Franța semnasera deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque, in vederea constituirii unei alianțe si asigurarii de asistenta reciproca pe plan politic, dar si pe plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles reprezenta, pentru cele doua state amintite, o continuare a sprijinului pe care hotarasera sa si-l acorde prin tratatul anterior.

Totusi,din punct de vedere politic dar mai ales militar, aceasta uniune europeana, cuprinzand cele cinci state amintite anterior, nu putea sa faca fata marilor probleme existente la acesta data ( finele celui de-al doilea razboi mondial ) pe continent, dar si in lume.

Pe de alta parte , Statele Unite ale Americii erau singurele care puteau, prin forta pe care o detineau, sa ofere garantii efective angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei incercau sa si le acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se incheie la Washington, intre SUA si Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg dar si alte state europene ca Danemarca, Islanda, Italia; Norvegia, Portugalia un tratat prin care se creeaza Organizatia Atlanticului de Nord sau NATO. Printre membrii fondatori ce au semnat la acesta data Tratatul se afla si Canada.

Aproximativ in aceeasi perioada, mai exact in anul 1947, SUA va lansa si un plan de ajutorare, din punct de vedere economic, a statelor europene aflate in evidente dificultati economice si sociale, determinate de razboiul abia incheiat.

Planul intitulat Marchall , dupa numele generalului ce l-a initiat, a impus totusi tarilor europene unele conditii, printre care cea mai importanta a fost aceea a aplicarii, de catre statele acceptante, a unor programe de restructurare.

Acestei propuneri, lansata de SUA, au raspuns 16 tari europene, tari care au semnat, la 16 aprilie 1948, la Paris, un Tratat prin care s-a instituit Organizatia Europeana de Cooperare Economica ( OECE) ce a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperari interguvernamentale care a permis, ulterior, realizarea unei liberalizari a schimburilor intre membrii sai, extrem de benefica. La aceasta organizatie, la care au mai aderat, ulterior si Germania ( 1949 ) si Spania ( 1959 ), SUA si Canada au avut calitatea de asociati. De mentionat este faptul ca din 1961 OECE a fost inlocuita prin Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica ( OCDE), la care au mai aderat si alte state ale lumii ca Japonia ( 1964 ), Finlanda ( 1969 ), Australia ( 1971) Noua Zeelanda (1973).

Revenind la Michel Dupré trebuie remarcat ca propunerile sale de unificare a Europei au fost sustinute si de alti oameni politici ai vremii, ca Robert Schuman, ministru de externe al Frantei, sau Jean Monnet, sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. Astfel, Schuman declara, in 1950, ca o comuniune a Frantei si Germaniei in domeniul carbunelui si otelului, pentru inceput , ar putea pune bazele unei dezvoltari economice

federaliste europene, determinand schimbarea situatiei economice a acestor tari, iar Jean Monnet propunea ca productia de carbune si otel a celor doua tari sa fie administrata de un organism supranational.

Planul pentru constituirea Comunitatii Europene a carbunelui si otelului sau Planul Schuman, cum a mai fost numit, a primit sprijin imediat si fara rezerve din partea Italiei si tarilor Beneluxului; astfel ca la 18 aprilie 1951 s-a semnat, la Paris, intre Franta, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda, un tratat ce a ramas deschis aderarii si a altor state.

Ca finalizare a acestei idei de uniune, la 10 august 1952, i-a nastere CECA (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului )si Adunarea sa parlamentara, Jean Monnet devenind primul presedinte al acestei Comunitati. Mai concret, prin Tratatul de la Paris, CECA se va dota cu o structura extrem de originala si anume:

Inalta Autoritate – organism supranational chemat sa vegheze si sa puna in valoare interesele propriei sale organizatii;

Consiliul de Ministrii – organism interguvernamental avand ca scop apararea intereselor tarilor membre;

Adunarea Comuna – ca reprezenatant al intereselor popoarelor statelor membre, pe de o parte, dar si organism de control democratic al Inaltei Autoritati si Consiliului de Ministrii;

Curtea de Justitie – organism juridictional menit sa asigure respectarea normelor juridice ale Comunitatii insasi.

Intrarea in vigoare a Tratatului a avut loc la 25 iulie 1952 si a reprezentat un prim pas spre materializarea ideii de construire a unitatii politice a Europei pornind tocmai de la constituirea unei uniuni economice.

3. EVOLUTIA SISTEMULUI COMUNITAR EUROPEAN CRESTEREA NUMARULUI STATELOR MEMBRE ALE COMUNITATILOR EUROPENE

Odata aparut, prin incheierea unor tratate internationale, sistemul Comunitatilor europene s-a dezvoltat in doua directii principale. Astfel, o PRIMA directie a avut in vedere perfectionarea institutiilor comunitare, iar cea de a DOUA, a urmarit extinderea Comunitatilor, prin cooptarea de noi membrii.

In ceea ce priveste PERFECTIONAREA institutiilor comunitare se apreciaza ca aceasta a avut la baza 3 momente importante si anume:

-existenta unor crize si esecuri, urmate de

-reflectii si sinteze asupra modalitatilor ce trebuiau abordate pentru depasirea acestor crize si esecuri, modalitati ce s-au concretizat intr-o serie de documente internationale adoptate in acest sens si

-texte de drept pozitiv avand ca scop revizuirea sau dezvoltarea prevederilor initiate din tratatele institutive.

Referitor la crize si esecuri, cele mai importante se considera ca au fost:

-politica "scaunului gol" din 1965 ( promovata de Franta si care se referea la preturile agricole, in sensul ca aceasta tara a respins propunerile Comisiei de la Bruxelles in domeniul politicii agricole comune pe considerentul ca este pus in discutie interesul national si astfel Comisia Comunitatilor Europene isi depaseste atributiile;

-compromisul de la Luxemburg din 30 ianuarie 1966, determinat tocmai de politica promovata de Franta. Cu aceasta ocazie s-a convocat o conferinta guvernamentala extraordinara a Consiliului, finalizata cu instituirea deciziei ca hotararile in Consiliu se vor lua cu majoritate de voturi pe viitor. Pentru ca Franta s-a opus acestei prevederi, statele au fost de acord, ca, in continuare, pentru problemele importante, deciziile sa se ia cu unanimitate de voturi. Totusi, pentru a se evita eventualele dispute in privinta modului de votare, de atunci si pana astazi toate problemele s-au considerat a fi importante si, ca stare, toate deciziile s-au luat numai cu unanimitate de voturi.

In afara celor amintite anterior, au mai existat si alte crize, esecuri, dar ele nu au pus probleme deosebite constructiei si perfectionarii comunitare ci, mai degraba au dus la un proces de reflectie, materializat in final, asa dupa cum aratam, prin chiar adoptarea unor reglementari juridice care, fie au revizuit, fie au au modificat tratatele initiate.

Alaturi de crize si esecuri, care bineinteles nu pot fi neglijate, un rol important in perfectionarea institutionala comunitara l-au avut si modalitatile utilizate pentru depasirea acestora, a caror rezultate finale s-au materializat tocmai in unirea eforturilor pentru a determina o evolutie favorabila a procesului de integrare. Astfel, dupa unificarea institutiilor celor trei Comunitati prin Tratatul de la Bruxelles din 1965 (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1967 si numit Tratatul instituind un Consiliu si o Comisie unica a Comunitatilor Europene), au urmat o serie de masuri privind bugetul si finantarea Comunitatilor, cum ar fi decizia din 21 aprilie 1971, intrata in vigoare la 1 ianuarie 1971, prin care se prevedea o finantare proprie, apoi deciziile din 22 aprilie 1970 si 22 iulie 1975 prin care se largeau atributiile Parlamentului European referitoare la adoptarea bugetului. Tot prin Tratatul din 22 iulie 1975 a fost creata Curtea de Conturi, iar un an mai tarziu, in 1976, la 20 septembrie s-a hotarat alegerea Parlamentului European prin vot direct, universal si secret.

Paralel cu aceste actiuni, pe care le-am putea considera, intr-un fel "administrative", au continuat activitatile pentru unificarea politica ce au culminat cu elaborarea, la 9 septembrie 1985 si semnarea "Actului unic european", semnare ce a avut loc in doua etape:

– la 17 februarie 1986, de catre 9 state membre ,

– la 28 februarie 1986, la Haga, de catre celelalte 3 state: Italia, Danemarca si Grecia. Ratificarea acestui Act s-a facut in 1986 doar de 11 state, cel de-al 12-lea, Irlanda considerand ca, mai intai trebuie sa-si modifice Constitutia si apoi sa ratifice Actul. Din acest motiv Actul Unic European va intra in vigoare la 1 iulie 1987 devenind astfel cel mai important document adoptat dupa tratatele de instituire a Comunitatilor.

Dupa cum arata si denumirea, el reuneste intr-un singur document atat dispozitii privind reforma institutiilor, cat si prevederi prin care se constituie un sistem de cooperare politica europeana in materie de politica externa. Este, de asemenea, considerat ca reprezentand un moment important in relansarea institutionala, in sensul ca prin "Actul unic European”.

– se instituie Consiliul European, alcatuit din sefi de state si guverne din statele membre (care nu se confunda cu Consiliul de Ministrii)

– se consacra crearea Tribunalului de Prima Instanta, instituit initial prin Decizia Consiliului Nr.88/1988, care va determina astfel o dubla jurisdictie:Curtea de Justitie, Tribunalul de Prima Instanta

– se transfera anumite puteri de la Consiliu la Comisie;

– se precizeaza mai bine hotararile ce pot fi adoptate prin majoritate calificata. Parlamentul european devine, pentru prima data, asociat in procesul legislativ instituindu-se, astfel, principiul cooperarii.

Dupa adoptarea si intrarea in vigoare a Actului Unic European, un alt moment important in evolutia Comunitatilor Europene il constituie intalnirea la nivel de la Bruxelles din februarie 1989, in cursul careia a fost adoptata hotararea privind liberalizarea miscarii capitalurilor in interiorul Comunitatilor, dar si un pachet de masuri vizand reducerea cheltuielilor destinate agriculturii. Tot in 1989, dar de data aceasta la Strasbourg, in sedinta Consiliului European din 8 decembrie s-a decis un lucru foarte important pentru Comunitati si anume: crearea uniunii economice si monetare europene, facandu-se astfel pasul spre elaborarea Tratatului de la Maastricht.

Semnificativa este apoi si data de 14 iunie 1990, cand Franta, Germania si Benelux semneaza Conventia de la Schengen privind libera circulatie a persoanelor. Se favorizeaza astfel, printre altele, o mai buns circulatie a fortei de munca in Comunitatile Europene, chiar daca aceasta Conventie a intrat in vigoare abia la 26 martie 1996.

Bineinteles ca lista evenimentelor importante din lista Comunitatilor Europene este mult mai ampla, fiecare moment inregistrat reprezentand de fapt un pas inainte in realizarea celor doua obiective propuse si amintite la inceput, adica perfectionarea institutionala si cresterea numarului membrilor Comunitatilor.

Referitor la acest al doilea obiectiv se poate constata, din analiza istoricului celor trei Comunitati Europene, ca Marea Britanie nu s-a aflat printre tarile care au facut parte de la bun inceput din aceste Comunitati, ca urmare a refuzului repetat al guvernului acestei tari de a se integra. Totusi pozitia Marii Britanii nu va ramane pasiva, ci se va caracteriza prin incercari de creare a altor tipuri de colaborari, cum ar fi cea a unei zone de liber schimb, in 1958, sau ulterior, cea de constituire a Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.), in baza Conventiei de la Stockholm, din 1960, avand ca scop tocmai contrabalansarea activitatilor Comunitatilor Europene. Surpriza va veni in 1961, cand Marea Britanie isi va schimba radical pozitia in ceea ce priveste aderarea la Comunitatile Europene, prin cererea ce o va depune, in acest sens, la 9 august 1961. Insa canditatura sa va fi refuzata de Franta, care, la 14 ianuarie 1963 prin presedintele sau – Charles de Gaulle, se va declara impotriva cererii de adeziune. Acelasi lucru se va intampla si in mai 1967 cand guvernul laburist de atunci va depune o noua cerere de aderare. Situatia nu se va schimba decat dupa ce presedintele De Gaulle se va retrage, adica abia in 1969,cu ocazia Conferintei de la Haga a sefilor de state si de guverne(1-2decembrie 1969). Problema aderarii Marii Britanii se va analiza in alt context, pozitia Frantei fiind de aceasta data favorabila. Ca atare, la 30 iunie 1970, incep negocierile la Luxemburg pentru admiterea, in Comunitatea Europeana,a Danemarcei, Irlandei,Marii Britanii, Norvegiei iar la 22 ianuarie 1972 se semneaza, la Bruxelles, acordul de aderare a acestor state. Totusi Norvegia este nevoita sa renunte, pentru ca, supusa unui referendum, dorinta de aderare a conducerii acestui stat este respinsa de populatie.

In ceea ce priveste Marea Britanie – aderarea va intra in vigoare la 1 ianuarie 1973, insa devine efectiva la sfarsitul perioadei de tranzitie, adica in 1977, la finele anului.

Fiind acceptate Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britani si

Irlandei de Nord – Comunitatea va numara 9 (noua) state.

Mai trebuie amintit ca, intre timp, C.E.E. va semna un acord de

asociere, in 1961, cu Grecia si in 1964 cu Turcia, cu mentiunea ca Grecia va depune cererea sa de aderare la 12 iunie 1975 si va semna tratatul de aderare la 28 mai 1979,tratat ce va intra in vigoare abia la 1 ianuarie 1981.

Alte tari ce-si vor depune canditatura vor fi Spania si Portugalia in 1977, cu semnarea tratatului de adeziune la 12 iunie 1985 si intrarea sa in vigoare la 1 ianuarie 1986. Astfel Comunitatea Europeans va numara 12 state.

Deoarece in permanenta C.E. a avut o politica de deschidere, multe alte state au depus cereri de aderare, asa cum au fost Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992 ), Elvetia (20 februarie 1992) si din nou Norvegia ( 25 noiembrie 1992 ).

Cererile Austriei, Finlandei, Suediei si Norvegiei au fost negociate in 1994, la 4 mai Parlamentul European, dandu-si acordul pentru primirea lor ca membrii cu drepturi depline. Aderarea acestor state are loc in 1995, cu specificatia ca si de data aceasta Norvegia a fost nevoita sa se retraga, referendumul national din noiembrie 1994, respingand decizia de aderare luata de guvern. Asadar, pentru ca numai Austria, Finlanda si Suedia au putut sa adere, actuala Comunitate Europeana cunoscuta de la 1 ianuarie 1993 sub numele de Uniunea Europeana, numara 15 state.

In ianuarie 1994 devine valabil si Acordul pentru crearea unui Spatiu Economic European extinzandu-se astfel multe dintre avantajele pietii unice ale U.E. si in favoarea tarilor membre A.E.L.S. iar in februarie 1994, Acordurile de asociere la U.E. semnate de Polonia si Ungaria, tari care, de altfel, vor inainta in aprilie, acelasi an, cereri de aderare la U.E.

Un an mai tarziu, in 1995, intra in vigoare Acordurile de Asociere la U.E. semnate cu Republica Ceha, Slovacia, Bulgaria si Romania. In ceea ce priveste Romania, mai trebuie amintit ca , la 1 februarie 1993, a fort semnat, la Bruxelles, "Acordul european instituind o asociere intre Romania, pe de o parte si Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte", acord ce a fost ratificat de Parlamentul Romaniei prin Legea 20/1993.

Facand referire strict la relatiile Comunitatilor Europene cu tarile din Europa Centrala si de Est se poate afirma, pe drept cuvant, ca acestea s-au transformat radical incepand cu sfarsitul anilor 1980, lucru concretizat in chiar recunoasterea diplomatica, in stabilirea de relatii comerciale normale, in cooperarea strategica, toate avand ca scop pregatirea aderarii acestor state la U.E. si bineinteles, sprijinirea procesului de tranzitie economica si politica.

Mai concret, pentru extinderea Uniunii Europene spre Centru si Est s-a creat un cadru institutional care sa permita un dialog cat mai favorabil cu statele canditate la aderare, care reprezentat, printre altele, de "Acordurile -Europene", "Cartea Alba a pietei interne", "Agenda 2000". Aceste documente au primit avizul Parlamentului European, au fost aprobate de Consiliul European si pot fi suspendate in caz de neimpliniri serioase a angajamentelor asumate de aceste tari.

4. COMUNITATILE EUROPENE – PREZENT SI VIITOR

Pentru ca realizarea unei piete unice asa cum se prevazuse in Tratatul original al Comunitatii Europene a inregistrat, pana la intrarea in vigoare a Actului Unic European (la 1 iulie 1987) un progres lent, prin acel Act s-a stabilit ca pana la 31 decembrie 1992 sa se realizeze Piata Unica, adica pe tot cuprinsul Comunitatilor Europene sa existe libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

Ca urmare a acestei decizii, in decembrie 1991, Consiliul European al sefilor de stat si guvern s-a reunit in Olanda, la Maastricht, unde a luat masuri decisive pentru crearea Uniunii Europene. S-a pus astfel o piatra de hotar pe calea integrarii europene, Tratatul incheiat cu aceasta ocazie devenind o adevarata "Constitutie" pentru Uniunea Europeana.

Deoarece, in unele din statele membre ale Comunitatii Europene au aparut situatii dificile in ceea ce priveste acceptarea si chiar aderarea la acest Tratat, procesul ratificarii a ridicat o serie de probleme neputandu-se, astfel, respecta data de 1 ianuarie 1993 hotarata ca fiind data de intrare in vigoare.

Prin urmare, Tratatul de la Maastricht va intra in vigoare abia la 1 noiembrie 1993,Germania si Marea Britanie fiind, in final, principalele tari care au determinat aceasta intarziere atat de mare.

Dar odata acceptat de cele 12 state europene, Tratatul de la Maastricht va crea, dupa cum am mai spus, o Uniune Europeana avand, ca obiective principale, printre altele:

-1.uniunea economica si monetara (ultima realizata in 1999) prin existenta etalonului monetar "EURO";

-2.uniunea politica, cu urmatoarele componente:

• o politica externa si de securitate comuna;

• cresterea rolului Parlamentului European;

• sporirea compententei Comunitatii;

• o politica comuna in domeniul juridic dar si al afacerilor interne.

Asadar, Tratatul asupra Uniunii Europene din 1993, de la Maastricht, alaturi de aderarea a noi state la Uniunea Europeana, dupa aceasta data, au determinat constituirea celei mai mari piete unificate din lume – 15 state membre, cu o populatie de peste 365 milioane de locuitori, iar dorinta altora, printre care si Romania, de a se integra in aceasta mare familie numita "Europa", nu face altceva decat sa extinda dar mai ales sa fortifice puterea acestui teritoriu comercial caracterizat prin urmatoarele trasaturi esentiale:

– o baza economica solida generatoare de independenta ai solidaritate

– respectarea legii, prin existanta Curtii de Justitie ai a acelor tratate obligatorii ce evidentiaza clar indatoririle si competenta institutiilor Comunitatii

– luarea hotararilor printr-un proces democratic bazat pe consens si compromis.

La scurt timp dupa aderarea Austriei, Finlandei si Suediei (1 ianuarie 1995), adica la 2 iunie 1995, a fost constituit "Grupul de reflectie" pentru pregatirea revizuirii Tratatului de la Maastricht. Grupul a fost alcatuit din 18 membri special numiti, reprezentanti ai Sefilor diplomatiilor celor 15 tari membre, un comisar european si doi eurodeputati.

Scopul grupului a fost acela de a pregati conferinta interguvernamentala privind reforma Uniunii Europene (CIG) astfel ca la 29 martie 1996, la Torino, a avut loc reuniunea sefilor de stat si de guvern ai UE consacrata lansarii CIG in vederea revizuirii institutiilor europene. De fapt aceasta reforma dorita a se realiza pana la sfarsitul anului 1997 a fost creata in vederea extinderii UE spre Europa Centrala si de Est, avandu-se in perspective primirea a circa 12 state noi, printre care si Cipru.

Incheiata la sfarsitul lunii iunie 1997, CIG a fost prevazuta chiar prin Tratatul de la Maastricht si apoi reconfirmata prin deciziile Consiliului European de la Essen, Cannes si Madrid. Problemele puse in dezbatere cu aceasta ocazie au fost:

– functionarea institutiilor UE la sfarsitul secolului XXI, cand se prevede asa cum am mai spus, integrarea a 12 noi membri

– liniile politici externe in viitor ;

– apararea comuna, punandu-se accent pe cooperarea in materie de politic si judiciar.

Pentru a finalize toate aceste obiective, la 2 octombrie 1997, a avut loc la Amsterdam o reuniune la nivel inalt, ocazie cu care a fost semnat un nou Tratat ce il va inlocui astfel pe cel de la Maastricht si prin care s-a dorit crearea unei Europe mai apropiata de cetatenii sai, mai prezenta pe arena internationala si intotdeauna capabila sa functioneze cu eficienta.

Trebuie amintit ca, nici dupa 15 luni de negocieri in cadrul CIG, participantii la aceasta reuniune nu au reusit sa se inteleaga in ceea ce priveste reforma institutiilor europene, in sensul ca s-au exprimat pareri divergente in legatura cu:

repartizarea voturilor in cadrul Consiliului de Ministrii;

numarul comisarilor din Comisia Europeana;

– sistemul de vot etc.

Totusi, prin Tratatul de la Amsterdam se prevede referitor la domeniul „Institutiilor”,ca la data primei extinderi a UE (2002 sau mai devreme), fiecare stat membru nu va mai dispune decat de un comisar european, cu conditia ca pana atunci sistemul de impartire a voturilor in cadrul Consiliului de Ministrii sa fie totusi modificat, iar celor 5 tari considerate ca mari membre ale UE (Franta, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia) sa li se ofere unele compensatii in schimbul renuntarii la cel de-al doilea comisar.

De asemenea se preconizeaza ca numarul statelor membre ale UE sa fie de 20

sau chiar mai multe, caz in care va trebui sa se convoace o noua conferinta interguvernamentala, avand ca scop o alta revizuire a institutiilor europene.

Pentru a se demonstra clar ca, odata cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam se doreste deschiderea efectiva a lansarii procesului de largire a UE, presedintia olandeza a UE a convocat, la 27 iunie1997,o reuniune la nivel inalt, cu tarile asociate la UER, in vederea informarii acestora asupra Summitului de la Amsterdam.

Apoi, la 16 iulie 1997, s-a dat publicitatii documentul "Agenda 2000", prin care Comisia Europeana a recomandat initial inceperea negocierilor de aderare la UE cu 5 tari est-europene : Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia si Estonia plus Cipru. Pe 4 decembrie, acelasi an, la Bruxelles, Parlamentul European a adoptat o noua Rezolutie privitoare tot la "Agenda 2000 a Comisiei Europene", prin care este preconizata, de data aceasta, deschiderea (la inceputul anului 1998) a negocierilor de aderare la UE, simultan cu toate tarile canditate, nu numai cu cele 5 amintite anterior.

De altfel anul 1998 a fost anul cand s-au continuat, in forta, negocierile de aderare cu tarile canditate, creeindu-se, in acest sens, un grup de lucru special care a adoptat chiar un document-cadru numit "Parteneriatul de Aderare", document considerat de Consiliul European, la reuniunea de la Luxemburg din 1997, drept principalul instrument al strategiei intensificate de aderare.

Au fost prezentate inclusiv programele nationale de aderare ale tarilor candidate.

Cu ocazia intalnirilor dintre Ministrii de externe din statele membre si cele asociate la U.E., printre care s-a numarat si cea din martie 1998 intitulata "EUROPA 26", s-a reafirmat ideea ca extinderea U.E. trebuie dusa la bun sfarsit. Concludent este faptul ca, ca reuniunea "EUROPA 26" momentul cheie l-a constituit prezentarea de catre candidati, in cadru solemn, a Programelor Nationale de Aderare, document cadru solicitat "Celor 11" state candidate – Polonia, Ungaria, Estonia, Republica Ceha, Slovacia, Cipru, Romania, Bulgaria, Slovenia, Letonia, Lituania – de catre Comisia Europeana.

Programul National de Aderare a Romaniei – P.N.A.R.- la Uniunea Europeana a avut ca obiectiv definirea cadrului legislativ al institutiilor implicate in punerea in aplicare a reformelor, fiind elaborat de Guvernul Romaniei, sub conducerea Departamentului pentru Integrare Europeana. Textul programului a cuprins obiective, prioritati pe termen scurt si mediu, masuri concrete pentru realizarea acestora, implicatiile financiare precum si termenele precise de realizare a acestora.

In ceea ce priveste atitudinea U.E. fata de primirea de noi membri in randurile sale, trebuie spus ca, prin transmiterea catre candidati a "Parteneriatului pentru aderare" – in care sunt cuprinse obiectivele prioritare ale tarilor aspirante la U.E., precum si volumul ajutorului financiar ce se doreste a fi acordat pentru realizarea acestora – se evidentiaza dorinta "Celor 15" de a-i trata pe picior de egalitate pe toti candidatii.

Totodata, chiar daca in prezent se constata o incetineala a Uniunii Europene in legatura cu pregatirea aderarii tarilor din Estul Europei – ca de exemplu refuzul stabilirii unor date ferme pentru finalizarea negocierilor de aderare cu statele candidate – apare, din ce in ce mai evidenta, ideea ca la tratativele de aderare la U.E. nu vor mai exista doua grupuri de candidati ci numai unul singur.Ca urmare la Summitul de la Helsinki din decembrie 1999 au fost aduse la masa negocierilor, pentru includerea in U.E. si Romania, Slovacia, Bulgaria, Letonia si Lituania, tocmai pentru a nu fi descurajat, mai ales in reformele economice, nici unul din statele dornice sa reintre in marea familie a Batranului Continent.

SECTIUNEA a II- a

DELIMITAREA CONCEPTUALA A INSTITUTIILOR SISTEMULUI

COMUNITAR EUROPEAN

Dupa cum aratam in prima sectiune, la subpunctul "Infiintarea Comunitatilor Europene incepand din anul 1950, constructia europeana se angajeaza pe o cale cu totul noua. Meritul ii revine lui Robert Schuman care, in numele Frantei, in Declaratia de la Paris din 9 mai 1950, propunerea sa se angajeze un proces original ce trebuia sa depaseasca acel cadru traditional al cooperarii interguvenamentale prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranitatii in favoarea unor institutii comune .

Schuman a propus aceasta noua modalitate de cooperare dupa ce se constatase ca nici o organizatie europeana a Cooperarii Economice si nici Consiliul Europei nu reusisera sa puna bazele unei adevarate integrari europene.

In conceptia sa , Schuman considera ca primele tari intre care trebuia sa se realizeze o reunire erau Franta si Germania, eliminandu-se cu aceasta ocazie si vesnica opozitie dintre cele doua state. Convins asadar ca este necesara o Europa unita, Schuman propunea in „Declaratia" sa ca , pentru inceput, sa se plaseze ansamblul productiei franco – germane a carbunelui si otelului sub o Inalta Autoritate comuna intr-o organizatie deschisa participarii altor state ale Europei.

Alegerea carbunelui si otelului a fost determinata de faptul ca cele doua industrii ocupau un loc primordial in economie, dar si de necesitatea unor garantii legate de suprimarea controlului interaliat al zonei Ruhr-ului, astfel incat „orice razboi intre Franta si Germania sa devina nu numai de negandit dar si din punct de vedere material, imposibil".

Proiectul lui Schuman, de creare a pietei comune a carbunelui si otelului, avea sa experimenteze o formula noua de integrare sectoriala ce trebuia, in mod progresiv, sa se extinda si in alte domenii, inclusiv politic. Astfel prin Declaratia din 9 mai 1950 , conceptia „constitutionalista"- potrivit careia ar fi fost necesar sa se construiasca, fara intarziere, o organizatie politica de tip federal a Europei, – a fost inlocuita cu alta – a constructiei „functionale'' a Europei, in baza careia legaturile economice, creand o solidaritate, pregateau pe cele politice.

Prima care a dat un raspuns favorabil propunerii lui Schuman a fost Germania, urmand Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia. Ca urmare, la 10 iunie 1950, la Paris, s-au deschis negocierile asupra propunerii amintite, iar la 20 iunie, acelasi an si tot la Paris, a avut loc si o conferinta consacrata etaborarii Tratatului instituind Comunitatea Europeans a Carbunelui si Otelului-CECA, conform principiilor continute in Declaratia Schuman.

Parafat la 19 martie 1951 si semnat la Paris, la 18 aprilie 1951 acest tratat a dotat CECA cu o structure institutionala cuprinzand:

-Inalta Autoritate – ca organism international insarcinat sa favorizeze interesele preponderent comunitare;

-Consiliul Special de Ministrii – ca organ cu caracter interguvernamental;

-Adunarea Comuna – prevazuta a fi aleasa, prin vot universal, direct de statele membre si avand ca sarcina controlul democratic al institutiilor CECA;

-Curtea de Justitie – organ jurisdictional cu scopul de a asigura respectarea normelor juridice instituite in cadrul Comunitatii.

Prin crearea CECA, integrarea europeana a capatat o noua imagine, in sensul ca, prin aceasta unite, statele suverane membre au fost puse sub autoritatea unor organe supranationale cu "competenta limitata la anumite domenii insa dotate, in aceste domenii, cu puterea de a lua si de a le impune statelor membre". Odata instituita, CECA a fost considerate ca primul pas pe calea integrarii europene si, in acelasi timp, un model de integrare juridica. Totodata, institutiile CECA au pregatit crearea institutiilor celorlalte comunitati ce se vor constitui peste cativa ani.

Din 1955 pana in 1957 a urmat o perioada de pregatire pentru o noua integrare sectoriala dorita de Franta dar si pentru o integrare generala preconizata de tari ca Germania, Italia sau Beneluxul. In acest context, a urmat, la 25 martie 1957, semnarea, la Roma, de catre statele membre ale CECA, a doua not tratate si anume:

-Tratatul instituind Comunitatea Economics Europeans-CEE

-Tratatul instituind Comunitatea Europena a Energiei Atomice-CEEA sau Euratom

Aceste doua noi comunitati s-au bazat pe o structure institutionala similara celei a CECA, respectiv, pe cele 4 organe ce aveau aproximativ aceleasi atrbutii, desi existau si unele diferente mai ales in privinta denumirii lor si a continutului competentelor. Astfel, in cazul CEE si Euratom atributiile Inaltei Autoritati din cadrul CECA erau deplasate spre Consiliul de Ministrii.

Dupa intrarea in vigoare, la 1 ianuarie 1958, a Tratatelor de la Roma, cele doua sisteme de organisme europene-CECA pe de o parte si CEE si Euratom, pe de alta parte au existat in paralel.

Totusi, tarile membre ale celor 3 Comunitati au ajuns la concluzia ca o reunire a organismelor comunitare ar determina un mecanism european si international mult mai functional si mai puternic in toate domeniile sale de activitate. Acest deziderat s-a finalizat in 1965 prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, ocazie cu care:

– Inalta Autoritate a devenit "Comisia" Comunitatilor Europene.

– Consiliul Special de Ministrii ramane Consiliul de Ministrii pentru toate cele 3 Comunitati

– Adunarea Comuna s-a transformat in Parlamentul European.

– Curtea de Justitie ramane,cu unele completari, Curtea de Justitie.

Se poate spune in concluzie, ca prin fuzionarea institutiilor Comunitatilor s-a pregatit terenul creearii viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht.

CAPITOLUL II

INSTITUTIILE COMUNITATILOR EUROPENE

Dupa cum aratam in capitolul introductiv, Comunitatile Europene sunt prevazute, prin tratatele constitutive, cu o structura institutionala avand un fundament politic si sociologic distinct, structura ce exprima o legitimitate proprie si permite realizarea, intr-un mod cat mai eficient, a obiectivelor si sarcinilor Comunitatilor. Aceasta structura cuprinde:

• Consiliul – institutie cu atributii decizionale

• Comisia – organ executiv

• Parlamentul – institutie cu atributii de control

• Curtea de Justitie – institutie jurisdictionala

•Curtea de Conturi – infiintata prin Tratatul de la Maastricht, cu scopul de a realize controlul financiar.

SECTIUNEA I

1.CONSILIUL

In cadrul Comunitatilor Europene, sub denumirea de Consiliu, se regasesc doua mari institutii deosebite una de cealalta atat prin denumire cat si prin activitatea pe care o desfasoara. Este vorba de Consiliul de Ministrii al Uniunii Europene si Consiliul European – al sefilor de state si guverne.

Consiliul, cu sediul la Bruxelles, asigura, in intregul sau, integrarea in sistemul comunitar a statelor ce devin membre ale Uniunii Europene precum si aleguvernelor acestor tari.

Diferentierea intre cele doua componente ale Consiliului se face pe baza unor criterii si anume:

1. – Consiliul de Ministrii este un organsim a carei existenta a fost prevazuta inca de la inceput in tratatele de constituire a Comunitatilor Europene

– Consiliul European a fost infiintat, initial, intr-un cadru neconstitutional si abia ulterior i s-a recunoscut existenta prin tratate

2. Compozitia celor doua Consilii este si ea diferita – Consiliul de Ministrii cuprinde de la ministrii afacerilor externe (ce reprezinta compunerea de baza ) pana la toti ceilalti ministrii solicitati in functie de problemele ce urmeaza a fi rezolvate. ln schimb Consiliul European are in compozitia sa doar sefii de state si guverne membre ale U.E., iar la nevoie, poate functiona inclusiv in calitate de Consiliu de Ministrii ai Uniunii Europene.

In concluzie se poate spune ca, in Sistemul comunitar actual, Consiliul, cu cele doua componente ale sale, se prezinta ca o institutie reprezentativa a statelor ce alcatuiesc Uniunea Europeana iar din punct de vedere al atributiilor Consiliul de Ministrii este principalul pion in materie decizionala.

Consiliul Comunitatilor Europene sau Consiliul de Ministrii, ca organ supranational si interguvernamental reprezentand toate statele membre ale acestora nu trebuie sa se confunde cu Consiliul European care este un organism politic si, cu atat mai mult, nici cu Consiliul Europei. Totodata acest Consiliu nu are echivalent in lume iar statele membre, reunite, legifereaza pentru Uniune, fixeaza obiectivele politice ale acesteia, coordoneaza politicile nationale si reglementeaza diferendele ce apar intre membrii sai, dar numai pe acelea care nu intra in atributiile celorlalte instititii. De asemenea, in contextul european, ministrii ce alcatuiesc acest Consiliu, desi sunt raspunzatori in fata parlamentelor ce i-au desemnat, pot lua hotarari in domeniul pe care il reprezinta, fara ca acestea sa fie modificate de parlamentele nationale. Deci legitimitatea sa democratica nu poate fi pusa la indoiala, este incontestabila, cu atat mai mult cu cat procedurile, practicile si alte diferite reglementari implica un grad de solidaritate si incredere putin intalnite in relatiile generate dintre state.

B. FUNCTIONARE

1. Presedintia Consiliului este exercitata , prin rotatie, timp de 6 luni de fiecare stat membru, intr-o ordine fixata atat prin tratate, cat si prin ultimul act de adeziune care intareste considerabil pozitia Presedintelui oferindu-i chiar cadrul unui veritabil statut. Astfel "rolul intern" al Presedintiei s-a intarit odata cu inmultirea "Consiliilor specializate", dar si ca urmare a relatiilor din cadrul Comisiei ca "autor de compromis", iar "rolul extern" s-a dezvoltat si se dezvolta in raporturile cu Parlamentul European, dar si pe planul relatiilor externe.

Consiliul se reuneste la convocarea Presedintelui acestuia din initiative acestuia, a unuia dintre membrii sai ori la solicitarea facuta Comisiei. Presedintele mai are obligatia sa anunte si data urmatoarei reuniuni, stabilind, in acelasi timp ordinea de zi provizorie (pentru fiecare sedinta) pe care trebuie sa o inmaneze membrilor Consiliului cu 40 zile inaintea reuniunii. Aceasta ordine de zi (conform articolului 2 din regulament) se supune aprobarii prin vot, respectandu-se, cu ocazia votarii, anumite reguli si metode impuse atat de tratate cat si de insusi Regulamentul de functionare al Consiliului.

De fapt intreaga activitate desfasurata de Consiliu are la baza reglementarile tratatelor incheiate ca si ale Regulamantului interior elaborat conform articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles.

Aceste acte normative, ce coordoneaza activitatea Consiliului determine anumite consecinte juridice, asa cum ar fi de exemplu si prevederea conform careia Consiliul se constituie din reprezentantii statelor membre; ca urmare fiecare guvern are obligatia sa-si delege in Consiliu pe unul din membrii sai dar tinand cont de urmatoarele:

– numai persoanele avand calitatea de membri ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu;

– nici un alt functionar, indiferent de nivel, nu are dreptul sa fie inclus, ca membru, in acest Consiliu;

– fiecare stat desemneaza in Consiliu doar un singur membru.

In afara problemei presedintiei, functionarea Consiliului mai are in vedere existenta organelor sale auxiliare precum si modul de deliberare ce trebuie adoptat in cadrul sedintelor.

2.Organele auxiliare

– Au rolul sa ajute Consiliul in indeplinirea activitatilor pe care le desfasoara, avand in vedere faptul ca acest organism comunitar este cel care decide in etapa finala a unui proces de negociere complex.

– Sunt alcatuite din:

– Secretariatul general al Consiliului ;

– Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER) ;

– alte organe auxiliare .

a. Secretariatul general al Consiliului

– are sediul la Bruxelles

– este stabilit de catre acesta

– se afla sub autoritatea unui Secretar general desemnat tot de Consiliu in unanimitate

– este compus din zece directii generate avand in subordine alte directii si servicii, intre care o importanta aparte o are serviciul juridic.

-mai cuprinde si o serie de comitete care pregatesc lucrarile Consiliului sau elaboreaza, stabilesc o atitudine comuna pentru statele membre.

b. Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER) este constituit in baza articolului 16 al Regulamentului interior al Consiliului fiind ulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, in articolul 4, ca este un comitet format din reprezentantii permanenti ai statelor membre avand ca sarcina pregatirea lucrarilor Consiliului si executarea mandatelor ce le sunt incredintate de acesta.;

3. Reguli si metode de votare

Autorii tratatelor comunitare, renuntand la regula clasica de drept international potrivit careia, in organizatiile de cooperare egalitatea suverana a statelor impune ca principiu unanimitatea si dreptul de vot, au consacrat trei modalitati de vot:

– cu majoritate simpla ;

– cu majoritate calificata ;

– votul in unanimitate

Utilizarea uneia dintre aceste modalitati nu se lasa la latitudinea Consiliului, ci are la baza dispozitiile tratatelor, care stabilesc modul de votare pertinent ori de cate ori Consiliul trebuie sa statueze. Totodata alegerea sistemului de vot nu se face numai in functie de situatia in cauza, ci si in raport cu gradul de integrare atins, trecandu-se treptat de la votul in unanimitate la cel cu majoritate calificata.

Ca atare:

– votul maloritatii simple – este utilizat doar in cazurile limita

– votul in unanimitate – prezinta particularitatea de a fi incontestabil, chiar daca unul sau mai multe state se abtin.

Cu toate inconvenientele pe care le prezinta votul majoritatii calificate poate fi considerat ca marea inovatie a tratatelor comunitare prin care s-a dorit punerea in evidenta a egalitatilor statelor membre ale Comunitatilor.

C. COMPOZITIA, STATUTUL SI REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR

Consiliul de Ministrii are o compozitie interguvernamentala, adica este alcatuit din reprezentanti la nivel ministerial apartinand tuturor statelor membre ale Comunitatilor Europene. De aceea isi exprima legitimitatea statala a Comunitatilor.

Faptul ca fiecare guvern delega in Consiliu pe unul din reprezentantii sai determine unele consecinte juridice, aratate si in cadrul capitolului "Functionarea Consiliului de Ministrii". Astfel:

– pot face parte din Consiliu doar acele persoane care au calitatea de membrii in guvernele statelor ce alcatuiesc Comunitatile;

– fiecare stat isi desemneaza doar un singur membru;

– nici un alt functionar, indiferent de nivelul la care isi desfasoara activitatea nu are dreptul sa faca parte din Consiliu.

In general, membrii Consiliului de Ministrii (ca reprezentanti la nivel ministerial ai fiecarui stat membru in acest Consiliu) sunt abilitati sa negocieze si sa angajeze guvernele respective, deci exprima si sustin, in primul rand, opiniile statelor ce i-au desemnat. Situatia se schimba in momentul in care un stat membru ajunge sa preia conducerea Consiliului, adica statul respectiv (ce exercita presedintia acestei institutii) are rolul de a apara, cu primordialitate, punctul de vedere comunitar si apoi interesele nationale. Prin urmare pozitia ministrului statului aflat in fruntea Consiliului se modifica oarecum in sensul ca el este mai intai reprezentant al institutiei europene si apoi al tarii sale.

D. ATRIBUTIILE, ROLUL. COMPETENTA CONSILIULUI DE MINISTRII

Cu toate ca este dificil sa se realizeze o prezentare cat mai sintetizata a atributiilor Consiliului de Ministrii se poate spune ca, in majoritate, acestea sunt de ordin general, conferite prin Tratatele comunitare la care se adauga si unele speciale, ce-i revin prin Tratatul asupra Uniunii europene, intre care se numara cele in cadrul politicii externe si de securitate comuna si cele din cadrul cooperarii in domeniile justitiei si al afacerilor externe.

In activitatea pe care o desfasoara, Consiliul adopta, pe de o parte, regulamente, directive sau decizii ce reprezinta normele juridice obligatorii, iar pe de alta parte, in baza anumitor acte legate, sunt adoptate doar "masuri" sau "actiuni de incurajare", fara a se specifica natura actelor de adoptat si excluzandu-se, uneori, chiar armonizarea dispozitiilor legislative si regulamentare cu cele ale statelor membre. Aceasta excludere este justificata prin faptul ca statele membre au totusi retineri in a se supune unei reglementari comunitare intr-o serie de domenii cum ar fi educatia, cultura, pregatirea profesionala tocmai pentru ca traditiile, specificul national sunt mai puternice si primeaza in fata unei viziuni unitare, comune in acest sens.

2. CONSILIUL EUROPEAN

A. ORGANIZARE

Cu toate ca, in prezent, detine un rol important in viata si activitatea Uniunii Europene, tratatele de constituire a Comunitatilor nu reflecta decat in mica masura importanta Consiliului European putine sunt articolele consacrate unui organ a carei autoritate este si asa insuficient inclusa in reguli si considerate mai mult provizorii si, in acelasi timp, contradictorii.

Consiliul European, fara a lua decizii obligatorii din punct de vedere juridic, a devenit o institutie cu o inalta autoritate sau mai exact, cel mai inalt organ legislativ la care Comisia Europeana si Consiliul de Ministrii pot sa apeleze, cu precadere, in cazurile dificile in care celelalte institutii ale Uniunii Europene nu pot ajunge la o intelegere . Trebuie mentionat ca aceasta putere a Consiliului Europei este determinata, in mod direct, si de autoritatea pe care sefii de stat si de guverne o au in tarile lor. Cu cat aceasta autoritate este mai puternica, mai bine primita de cetatenii acelui stat, cu atat interventia lor in afacerile Uniunii Europene este mai dominanta, putandu-se afirma chiar ca, in ultimii ani, sefii de state si de guverne cu o pozitie dominanta in Europa au luat hotarari si au trasat directive de o importanta aparte pentru tarile pe care le reprezinta, cat si pentru celelalte state europene, chiar nemembre ale Comunitatilor Europene.

B. FUNCTIONAREA

1. Desfasurarea reuniunilor

Pregatirea unei reuniuni a Consiliului European este o munca titanica ce revine fiecarui stat membru care exercita presedintia Consiliului U.E. Pentru buna desfasurare a intalnirilor statul in cauza poate sa apeleze, totusi, la sprijinul si experienta Secretariatului General al Consiliului. Nu exista nici o regula prestabilita, nici un Regulament interior de functionare a Consiliului European si, cu atat mai mult, un sediu special afectat desfasurarii reuniunilor acestui organism. Ca urmare, intalnirile au loc in orasul selectionat de Presedintia Consiliului si acesta poate fi o capitala europeana sau alt oras.

Dezbaterile Consiliului European sunt pregatite, in mare parte in cadru Consiliului, in sensul ca ministrii afacerilor externe sau altfel spus "Consiliul Afacerilor generate" se reunesc, mai inainte, pentru a pune la punct dosarele susceptibile de a intra in discutie. La randul lor, problemele de pe ordinea de zi a sedintelor "Consiliului Afacerilor Generate" sunt elaborate de catre COREPER , alaturi de care isi poate aduce contributia si “Comitetul Politic” din sectorul PESC sau Comitetul la nivel inalt pentru problemele cooperarii politienesti si penale.

In legatura cu deciziile Consiliului European trebuie specificat ca acesta nu decide in sensul in care o face Consiliul de Ministrii al U.E; el "nu voteza", deci nu se recurge la regulile unanimitatii sau a majoritatii calificate, asa cum procedeaza Consiliul. Tratatele, in cazul Consiliului European, nu prevad nici o regula pentru luarea deciziilor astfel ca sunt rare situatiile in care acesta are capacitatea sa adopte acte categorice, exprese.

Deci Consiliul European a fost socotit, inainte de toate, un organ de decizie politica si nu juridica. Totusi, prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam i s-a oferit si posibilitatea de a adopta decizii juridice.

Caracterstica de baza a acordurilor politice pe care le adopta membrii Consiliului European este consensul.

Reuniunile Consiliului European se desfasoara sub presedintia Sefului de stat sau guvern ce exercita presedintia Consiliului de Ministrii, ori de cate ori se ivesc, in cadrul Comunitatilor Europene, probleme care cer discutarea la cel mai inalt nivel. In general, Consiliul European se reuneste de cel putin doua ori pe an si din el mai fac parte, pe langa sefii de stat si guverne, ministrii de externe ai statelor respective, presedintele si un Vicepresedinte al Parlamentului European si Presedintele Comisiei – ca membru de drept.

C. COMPOZITIA, STATUTUL Sl REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR CONSILIULUI EUROPEAN

Este, in prezent, cel mai important organ al Uniunii Europene datorita faptului ca si intalnirirle sefilor de state si de guverne au sporit ca amploare, dar si ca importanta, astfel ca ele dau esenta evolutiei, in ansamblu, a Comunitatilor Europene.

Cu toate ca a devenit cel mai inalt organ legislativ al U.E., Consiliul European nu are inca o natura juridica bine precizata, fiind exprimate, in acest sens, opinii diferite si chiar contradictorii.

Se considera astfel, intr-o prima opinie, ca este un organ interguvernamental de cooperare, ideea bazandu-se pe faptul ca el actioneaza ca o instanta politica nelegata organic de institutiile comunitare; in fapt, este un organ suplu si informal, cu caracter interguvernamental ce respacta competentele, responsabilitatile institutiilor comunitare, mai ales pe cele ale Consiliului Uniunii Europene sau Consiliul de Ministrii. Exista, de asemenea, opinia conform careia Consiliul European este un organ sui generis, opinie motivata de faptul ca reuniunile sefilor de state si de guverne nu au acceptat sa se declare sau sa se transforme in Consiliul de Ministrii; astfel s-a impus si se impune in continuare o formula originala si complexa, din punct de vedere juridic, in sensul ca actioneaza atat in calitate de organ comunitar (ca si Consiliul de Ministrii) cat si ca organ interguvernamental.

O alta idee exprimata este aceea care considera Consiliul European ca fiind o formula noua a clasicului Consiliu prevazut in Tratatele de instituire a Comunitatilor Europene.

Datorita acestor opinii, dar si pentru ca nici tratatele, care ii recunosc existenta, nu aduc precizarile necesare, natura juridica a Consiliului European este greu de definit in termeni foarte exacti.

Trebuie specificat totusi ca, toate intalnirile la nivel inalt nu pot fi considerate reuniuni ale Consiliului de Ministrii in compunerea sa la varf, deoarece in textele tratatelor nu este prevazuta nici o restrictie in acest sens; mai precis, sefii de state sau de guverne au posibilitatea sa se intalneasca in reuniuni care sa constituie si manifestari ale Consiliului de Ministrii pentru ca au abilitatea de a angaja guvernele tarilor respective asa cum prevad tratatele pentru Consiliul de Ministrii.

Nu este asadar gresita concluzia conform careia Consiliul European este organ de sine statator, cu atat mai mult cu cat si Tratatul de la Maastricht si cel de la Amsterdam statueaza, in continuare si in mod expres, acest Consiliu.

La fel ca si celelalte institutii comunitare si Consiliul European este condus de un Presedinte reprezentat de Seful statului sau guvernului din tara ce detine Presedintia la data respective, cu precizarea ca, la fiecare 6 luni, presedintia se schimba, revenind, prin rotatie, fiecarui stat membru.

D. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Consolidandu-si pozitia in cadrul Uniunii Europene Consiliul European a devenit, dupa cum aratam si anterior, organul politic major cu rol de decizie si directionare. Conform Art.4 din dispozitiile comune ale Tratatului de formare a U.E: "Consiliul European ofera Uniunii stimulii necesari in dezvoltarea sa si in definirea orientarilor politice generate".

Cu toate ca nu detine un rol primordial in toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, Consiliul European actioneza, in mod constructiv, nu numai in definirea orientarilor politice generate sau de coordonare ale acesteia ci si in luarea deciziilor pentru problemele dificile nerezolvate la nivelul celorlalte institutii comunitare,devenind un adevarat arbitru.

Se poate afirma deci ca atributiile, rolul Consiliului European constau in: impulsionarea si definirea politicilor comunitare generate;

– orientarea constructiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin general;

– definirea unor sectoare noi de activitate;

– luarea de decizii care sa deblocheze dosarele cu probleme majore;

Referitor la coordonarea, arbitrarea si deblocarea problemelor dificile cu care se confrunta fie Uniunea, fie statele membre, si chiar tari din afara Comunitatii, Consiliul European detine, de asemenea, un rol important in dirijarea politicilor europene in scopul creerii si pastrarii unei atmosfere de pace si incredere reciproca pe continentul european dar si in lume.

Concret, rolul de coordonator al politicilor europene este important, in primul rand, pentru conjugarea orientarilor politicilor externe din cadrul PESC dar si a acelor posibilitati din domeniile politicii comerciale comune sau ale politicii de cooperare si dezvoltare, gratie unei vederi de ansamblu pe care o poate avea Consiliul European asupra respectivelor probleme.

In politica economica si monetara dar si in cea a schimburilor dispozitiile comunitare atribuie un rol specific Consiliului European, in sensul ca acesta adopta anumite concluzii in baza orientarilor de politica economica urmarite de statele membre, avand in vedere totodata si situatia schimburilor comerciale in cadrul Comunitatilor.

SECTIUNEA a II-a

COMISIA EUROPEANA

A. ORGANIZARE

Prin rolul si responsabilitatea pe care le are, Comisia este "inima" intregului proces de decizie a Uniunii Europene si pune in valoare interesele comunitare, mai presus chiar de cele ale statelor membre. De fapt, Comisia reprezinta organul executional al Uniunii Europene avand o activitate permanenta.

Din punct de vedere organizatoric Comisia este un organism guvernamental, avand o structura de tip colegial, ce cuprinde:

– membrii Comisiei;

– servicii;

– organe auxiliare.

Conducerea Comisiei revine unui Presedinte ajutat de doi vice-presedinti, desemnarea celor trei facandu-se prin acordul comun al statelor membre. Perioada mandatului este de doi ani cu posibilitatea de reinnoire a acestuia. Procedura de alegere a celor ce conduc aceasta institutie comunitara este aceeasi ca si pentru membri.

Referitor la alegerea Presedintelui Comisiei trebuie specificat faptul ca in prezent este angajat Parlamentul European, in sensul ca, acesta trebuie sa acorde un vot de investiturea celui ce va prelua conducerea Comisiei.

De asemenea, se doreste ca pe viitor si Presedintele Comisiei sa fie asociat la alegerea membrilor acesteia. In acest fel se considera ca si pozitia politica a Presedintelui Comisiei se poate consolida alaturi de autoritatea si coeziunea Comisiei care, in ansamblul sau, ar putea fi privita ca o echipa din ce in ce mai puternica.

In indeplinirea atributiilor de coordonare a activitatii interne ca si in asigurarea relatiilor curente cu celelalte institutii Presedintele Comisiei este asistat de un Secretariat General, angajatii acestuia fiind functionari si nu membrii ai Comisiei.

Membrii Comisiei, in numar de 20 (incluzand Presedintele si vice-presedintii) sunt numiti de guvernele nationale si au denumirea de comisari. Majoritatea dintre ei au detinut functii fie in parlamentele si guvernele nationale fie in Parlamentul european, fapt care le permite sa ofere colegilor lor un ansamblu de cunostinte extrem de bogate si variate acumulate in activitatea anterioara.

Repartitia comisarilor in cadrul Comisiei este, pentru cele 15 state membre ale Uniunii Europene, urmatoarea:

a) cate doua locuri pentru statele "mari": Franta, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania;

b) cate un loc pentru celelalte tari "mai mici" ca extindere: Belgia, Danemarca, Irlanda, Grecia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Finlanda, Austria Suedia.

Numarul membrilor Comisiei se modifica in functie de numarul statelor membre, iar alegerea lor se face pentru 5 ani. Initial, comisarii au fost numiti pentru un mandat de patru ani, dar din 1995, acesta s-a prelungit la cinci pentru ca mandatul fiecarei Comisii sa se desfasoare in perioada legislative de 5 ani a Parlamentului European. Acest lucru permite ca Parlamentul sa acorde un vot de investiture Comisiei, inainte de a-si incepe activitatea, intarindu-i astfel legitimitatea democratica.

B. FUNCTIONARE

Regula generala de functionare este cea potrivit careia aceasta institutie europeana se reuneste, in mod obligatoriu, odata pe saptamana si apoi ori de cate ori este necesar.

Ziua de intrunire este miercurea, dar ea este precedata de reuniuni ale sefilor de cabinet ce au rolul de a pregati aceste intalniri.

Joia, dupa desfasurarea Sedintelor Comisiei, au loc intalnirile cu reprezentantii mass-media, ocazie cu care se urmareste o cat mai corecta si prompta informare a opiniei publice atat comunitare cat si internationale Sedintele Comisiei nu sunt publice, iar deciziile care se iau cu aceasta ocazie apartin grupurilor de comisari numite "colegii", deci nu fiecarui comisar in parte, chiar daca raspunderea directa, pe domenii, revine cate unuia singur. Numarul comisarilor ce alcatuiesc respectivele colegii este mai mare sau mai mic, in functie de domeniul in care urmeaza a se lua decizia respective.

Deci, in cadrul colegiilor opereaza principiul "raspunderii colective" pentru deciziile adoptate.

Problemele dezbatute in cadrul sedintelor ce se desfasoara in plen sunt doar cele care prezinta importanta, restul se discuta doar la nivelul reuniunilor sefului de cabinet.

Asadar principiul de functionare al Comisiei este "colegialitatea" ce implica, de fapt, angajarea raspunderii acestei institutii in intregul sau pentru toate actele incredintate expres prin tratate sau regulamente.

C. COMPOZITIA, STATUTUL SI REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR

Avand sarcina sa reprezinte si sa exprime interesul propriu al Comunitatilor, Comisia este alcatuita din 20 de membri, care au un statut de independenta fata de guvernele nationale, chiar daca sunt numiti de acestea.

Comisarii europeni

Cetateni ai statelor care ii desemneaza, componentii Comisiei sunt cunoscuti sub numele de “comisari”.

Numarul actual de 20 nu este definitiv ci, la fel ca si in cazul celorlalte organe institutionale, se modifica in functie de numarul statelor membre.

Repartitia celor 20 de locuri din Comisie, pentru cele 15 state membre ale Uniunii Europene este in functie de numarul populatiei, de intinderea teritoriului statului respectiv, dar si de pozitia pe care o ocupa acesta in ierarhia europeana. De aceea cele 5 tari "mari": Germania, Franta, Regatul Unit al Marii Britanii, Italia si Spania, dispun de 2 comisari fiecare, iar cele 10 tari "mici": Belgia, Danemarca, Grecia, Olanda, Irlanda, Austria, Portugalia, Finlanda si Suedia au doar un singur membru.

In ceea ce priveste independenta membrilor Comisiei, aceasta se manifesta, mai ales, in raporturile delegatilor cu statele membre; adica, in indeplinirea sarcinilor lor, delegatii-reprezentanti nu solicita si nu accepta instructiunile nici unui guvern sau ale altui organism si trebuie sa se abtina de la orice act incompatibil cu caracterul functiei pe care o indeplinesc.

Initial, mandatul membrilor Comisiei Europene a fost de 4 ani, dar incepand cu 23 ianuarie 1995, s-a prelungit la 5 ani pentru ca activitatea acestei institutii comunitare sa coincide cu cea a Parlamentului European. Acest lucru ofera posibilitatea Parlamentului European sa ofere un vot de investiture Comisiei inainte de a-si incepe activitatea, consolidandu-i astfel legitimitatea democratica, dar si stopeaza, atunci cand este cazul, eventualele nereguli din cadrul Comisiei (Parlamentul fiind singurul in fata caruia Comisia trebuie sa raspunda pentru activitatea sa)

D.ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Conform tratatelor comunitare Comisia detine un rol fundamental si anume acela de a exprima interesul comunitar si de a asigura realizarea acestuia.

Totodata Comisiei ii revine un rol si cadrul altor doi piloni cu predominanta interguvernamentala, respectiv PESC si cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne; este vorba de un drept de initiative care pana la adoptarea Tratatului de la Maastricht, revenea doar statelor membre.

De asemenea Comisia impreuna cu Consiliul, asigura coerenta ansamblului actiunii externe a Uniunii in materie de relatii externe, securitate, economie si dezvoltare, fapt care ii permite sa-si exercite influenta in aplicarea politicilor in aceste domenii.

Rolul politic al Comisiei se traduce prin existanta a doua categorii de instrumente pe care acest organism le are la dispozitie si anume:

-norme de drept comunitar elaborate de Comisie atat in domenii proprii cit si in altele stabilite si transmise de aceasta;

– directive, recomandari si avize formulate de Comisie pentru statele membre si care nu au caracter obligatoriu, deci sunt norme de recomandare la care statele se vor conforma in timp.

Pentru modul cum isi indeplineste rolul sau politic Comisia este raspunzatoare in fata Parlamentului European, raporturile fiind deci, la fel ca intre cele doua organe pe plan intern.

Revenind la atributiile Comisiei in cadrul comunitar se poate spune ca acestea difera dupa cum Comisia exercita competente definite prin Tratatul CE, Tratatul CEEA sau prin Tratatul CECA.

Astfel, in baza Tratatului C.E. (art.15) Comisia:

– vegheaza la aplicarea dispozitiilor ce rezulta direct din tratat, dar si a celor pe care institutiile le iau in baza acestuia;

– formuleaza recomandari sau avize in privinta problemelor ce fac obiectul prezentului tratat, daca acesta le prevede in mod expres daca le considera ca fiind necesare;

– exercita competente pe care Consiliul i le atribuie in vederea executarii regulilor stabilite de acesta.

Dintre aceste competente cea mai importanta poate fi considerata, fara indoiala, conceperea si pregatirea politicii comunitare prin prezentarea de propuneri catre Consiliu. Deci Comisia dispune de un drept de inititiva exclusive, Consiliul neputand sa delibereze decat pe baza propunerilor primite de la aceasta.

In domeniul regulilor de concurenta si a ajutoarelor de stat Comisia, fiind cea care administreaza diverse fonduri si programe al Comunitatilor inclusiv pe cele care sprijina tari din afara spatiului comunitar european, dispune de o putere autonoma extinsa, in sensul ca, poate sa aplice sanctiuni ori de cate ori constata ca se incalca respectivele reguli.

SECTIUNEA a- III -a

PARLAMENTUL EUROPEAN

ORGANIZARE

Numarul total al membrilor Parlamentului European, la 1 ianuarie 1995 acesta s-a ridicat la 626, numar ce s-a mentinut si dupa alegerile din iunie 1999, la fel ca si repartizarea locurilor pentru fiecare tara in parte, Germania (99 locuri) fiind in continuare liderul, ca reprezentare, al tarilor membre ale Comunitatilor Europene.

Perioada pentru care sunt alesi membrii Parlamentului European, este de 5 ani.

Parlamentarii europeni, respectand compromisul din decembrie 1992 privind sediul institutiilor Uniunii Europene dispun de sali de sedinte, de birouri permanente in Bruxelles, dar se reunesc o saptamana pe luna in sedinta plenara de la Strassburg.

Ca structura organizatorica Parlamentul European cuprinde un Secretariat General avand sediul la Luxemburg si organele directoare reprezentate de birou si biroul largit. Primul – biroul – este alcatuit dintr-un presedinte si mai multi vice-presedinti alesi pentru 2 ani si jumatate, alaturi de care mai exista chestorii, membri ai biroului cu drept de vot consultativ. Biroul largit cuprinde biroul propriu-zis si presedintii gruparilor politice din Parlament.

De asemenea, Parlamentul mai cuprinde diverse formatiuni cum ar fi gruparile politice, comisiile si delegatiile. Gruparile politice – reunesc deputatii de aceasi orientare politica, indiferent de statul care i-a ales. Trebuie remarcat insa faptul ca, la fel ca in orice Parlament national si in cel european exista deputati care nu sunt inscrisi intr-o anume grupare politica, deci pot fi considerati ca independenti.

Actualul Parlament European (format dupa alegerile din iunie 1999) cuprinde 7 grupuri politice, dintre care cel mai important este grupul Partidului Popular European (P.P F ).

Urmeaza Partidul Socialist European cu 180 locuri, Partidul European al liberarilor, democratilor si reformatorilor (E.L.D.R.) cu 50 deputati, apoi V-A.L.E.(verzi alianta liber europeana) cu 47 deputati, G.U.E.-N.L.G.(stanga unitar europeana stanga verde nordica) cu 42 deputati, apoi U.E.N.(uniunea pentru o Europa a tuturor natiunilor) cu 21 deputati, E.D.D. cu 16 deputati si N.I.(cei neinscrisi) cu 36 deputati.

Se constata, asadar, din noua componenta a Parlamentului European ca, pentru prima, data dupa 20 ani de alegeri directe parlamentare, P.P.E. (partidul crestin – democratilor) reuseste sa obtina o "victorie istorica" depasind astfel grupul socialistilor (P.S.E.) si devenind cea mai mare forta politica a Europei gratie, in primul rand, aportului substantial adus de electoratul german si britanic.

ln afara de gruparile politice, Parlamentul European mai include in componenta (dupa cum am aratat anterior):

1. comisiile care pot fi:

– permanente;

– temporare;

– de ancheta si

2. delegatiile, avand o componenta hotarata de gruparile politice care alcatuiesc Parlamentul si o competenta stabilita de aceasta institutie, in intregul sau.

B.FUNCTIONARE

a. Procedura de alegere

Initial Parlamentul European, numit si Adunarea Comuna sau simplu Adunarea, a cuprins delegati desemnati de fiecare parlament national dupa o procedura proprie.

S-a considerat 'insa ca, in acest mod nu se putea conferi o prea mare reprezentativitate acestei institutii si, ca stare, era necesara alegerea membrilor sai in conformitate cu o procedura unitara pentru toate statele, adica vot universal si direct.

Perioada pentru care sunt alesi reprezentantii Statelor membre in Parlamentul European este de 5 ani si parlamentarii pot cumula mandatul european cu cel parlamentar national. In schimb, alesului din Parlamentul European ii este interzis sa fie, in acelasi timp, membru al Comisiei, al Curtii de Justite sau functionar ori reprezentant al respectivelor institutii, de asemeni, apartenenta la guvernul unuia dintre statele membre nu trebuie sa prejudicieze libertatea pe care o are fiecare stat de a fixa, la nivel national, unele incompatibilitati pe care le considera firesti.

b.Desfasurarea dezbaterilor si luarea deciziilor

In baza noului regulament interior pe care Parlamentul l-a adoptat singur, acesta are posibilitatea sa-si organizeze functionarea interna in asa fel incat sa exercite, in cele mai bune si optime conditii puterile sale, dar si relatiile cu celelalte institutii din cadrul sau din afara Comunitatilor.

Dupa cum am aratat si la capitolul "Organizare", Presedintele, Vice-presedintii si chestorii alesi pe 2 ani si jumatate formeaza biroul Parlamentului, iar alaturi de acesta exista biroul largit ce cuprinde, in plus, presedintii grupurilor politice. Este, de asemenea cunoscut ca, in cadrul lucrarilor Adunarii ca si in domeniul relatiilor externe rolul deteminant este detinut de Presedintele Parlamentului.'

Lucrarile Parlamentului se desfasoara pe comisii care sunt permanente si temporare sau speciale, comisii ce au rolul de a urmari toate problemele in detaliu, pregatind avizele cerute de Consiliu si totodata rezolutiile de initiative ale Parlamentului. Ca modalitate de lucru, unele comisii, odata alese, pot sa tine anumite sedinte in mod public. Parlamentul, in intregul sau, "se reuneste insa, intr-o sesiune anuala in fiecare a doua zi de marti din luna martie ceea ce constituie sesiunea ordinara. De fapt, sesiunea anuala nu se inchide niciodata, perioadele de lucru pentru Parlament existand in fiecare luna, cate o saptamana, cu exceptia lunii august.

Nu sunt excluse nici intalnirile in sesiuni suplimentare, mai scurte, numite extraordinare si care au ca principale teme de discutie problemele referitoare la buget.

Intre perioadele de sesiune exista doua saptamani rezervate lucrului in cadrul comisiilor: acestea sunt alcatuite din parlamentari care pot fi, intr-o comisie, membri cu drepturi depline si in altele – supleanti.

Sedintele Parlamentului sunt publice, deschise presei si publicului iar ordinea de zi pentru sesiunile acestuia se stabileste de catre Biroul largit impreuna cu Consiliul si Comisia. Problemele inscrise pe ordinea de zi sunt supuse la vot si, pentru o mai buna evidenta, voturile date se grupeaza catre sfarsitul fiecarei perioade a sesiunii. Rapoartele periodice asupra activitatii Parlamentului sunt in mare majoritate disponibile, informatiile comunicandu-se celor ce doresc sa cunoasca ce probleme se dezbat si care sunt reglementarile deciziilor adoptate in cadrul sesiunilor acestei institutii europene, prin directia generala de informatii si relatii publice a Parlamentului European; aceasta la randul sau le transmite catre birourile din capitalelor statelor membre, dar si catre alte euro-info-centre.

COMPOZITIA, STATUTUL SI REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR

Votat la 13 iunie 1999 noul legislativ european are in compunere, dupa cum am mai aratat, 7 grupuri politice in care domina cele de dreapta – democrat-crestinii si liberalii. Acest Parlament ales intr-un an al schimbarilor pe plan continental, dar si al reformelor institutionale beneficiaza de un nou sediu avand 750 de locuri (fata de 626 cate avea precedentul) in perspective extinderii. Edificiul care ocupa 4 ha si are 185.000 m2 se afla in apropierea Palatului Europei si a Curtii Europene pentru Drepturile omului.

Referitor la statutul eurodepuatilor, dispozitiile inscrise in "Act" sunt destul de sumare si fac trimitere mai ales la tratatele originae sau la masurile prevazute; in acest sens, de legislatiile nationale, legislatii care stipuleaza ca se fac aplicabile, si deputatilor europeni, dispozitiile primare ale parlamentelor nationale.

Asa cum rezulta din art.3 al "Actului" sus amintit, mandatul deputatilor Parlamentului European are un caracter reprezentativ, adica este acceptat cumulul mandatului european cu cel national, pe de o parte. dar pe de alta parte, parlamentarii europeni actioneaza in mod individual neputand primi instructiuni de la statele care iau desemnat.

In materie de imunitate, se mentin in vigoare dispozitiile art.9 Si 10 din Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor Comunitatii din 8 aprilie 1965. Pe aceasta baza alesul beneficiaza de:

– libera circulatie, fare a avea nici o restrictie administrative sau de alta natura, in ceea ce priveste deplasarea sa la si de la locul reuniunilor parlamentare;

– imunitate ce functioneaza privind urmarirea, cercetarea sau retinerea pe motive de opinie sau de vot exprimat in exercitarea atributiilor sale;

– inviolabilitatea recunoscuta si membrilor parlamentutlui din tara sa. Si aici exista insa diferente de la un stat la altul, motiv pentru care se sustine, inca o data in plus, necesitatea adoptarii unei legislatii comunitare prin care sa se institute, si in acest sens, egaliatatea pentru toti eurodeputatii.

ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Daca prin Trataele de instituire a Comunitatilor Europene Parlamentului European i se conferise doar functia de control si deliberare, in prezent, prin modificarea respectivelor tratate cat si prin acordurile interinstitutionale, aceasta institutie a reusit sa obtina un rol important in materie legislative, bugetara, dar si in domeniul relatiilor externe. Mai mult chiar, in baza competentelor sporite acordate prin Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul European are posibilitatea sa participe in mod activ la viata comunitara si sa fie, de asemenea, un instrument direct intre cetatean si institutiile comunitare.

Astfel in materie legislativa – conform prevederilor din tratate, Parlamentul participa la procesul ce conduce la adoptarea actelor comunitare doar in calitate de asociat, dand avize conforme sau consultative. Deci in cadrul actiunii legislative comunitare prezenta acestei institutii se manifesta sub forma codeciziei, cooperarii, consultarii si avizului conform.

1. Codecizia este procedura conform careia Parlamentul impreuna cu Consiliul "adopta regulamente si directive", "iau decizii", formuleaza "recomandari si avize".

2. Cooperarea este o procedura ce comporta doua lecturi de catre Parlament si Consiliu, a textului care se supune aprobarii si are urmatoarele caracteristici:

Parlamentul European are dreptul sa respinga, cu majoritate de voturi, pozitia adoptata in unanimitate de catre Consiliu intr-o prima lecture;

Comisia are, de aceasta data, rol de arbitru, deci poate tria amendamentele votate de Parlament intr-a doua lectura. Rezultatul audierii este obligatia Consiliului de a se pronunta, in unanimitate, atunci cand acesta nu doreste sa ia in consideratie propunerea modificata;

– Consiliul are "ultimul cuvant", dar aceasta putere trebuie sa se exercite intr-un termen dat.

3. Procedura de consultare este prevazuta de insasi Tratele constitutive ale institutiilor europene care au atribuit Parlamentului European dreptul de a fi consultat de catre Consiliu, in mod obligatoriu, in cazuri anume stabilite. In situatiile in care consultarea Parlamentului nu se prevede Consiliul o poate cere insa cu titlu facultativ.

Interventia Parlamentului European a fost considerate de Curtea de Justitie ca "mijlocul ce permite Parlamentului sa participe efectiv la procesul legislativ al Comunitatii. Aceasta competenta prezinta un element esential al echilibrului institutional dorit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitata, la nivelul Comunitatii, a unui principiu democratic fundamental, potrivit caruia popoarele participa la exercitarea influentei prin intermediul unei puteri reprezentative. Consultarea Parlamentului in cazurile prevazute in tratate constituie o formalitate substantiala a carei nerespectare antreneaza nulitatea actului respectiv".

Respectarea acestei exigente implica faptul ca Parlamentul trebuie sa-si exprime real opinia sa deci, nu este suficienta doar o simpla avizare ceruta de catre Consiliu in problema dezbatuta.

Ca atare, prin Tratatul de la Maastricht consultarea Parlamentului a devenit o procedura obligatorie, iar prin Tratatul de la Amsterdam ea a fost extinsa, acordurile internationale fiind printre domeniile in care Consiliul nu poate lua nici o decizie fara avizul Parlamentului.

4. Avizul conform se acorda si in alte situatii, cum ar fi cererile de aderare a noi state europene, acordurile de asociere cu terte state, acordurile avand implicatii bugetare semnificative pentru Comunitate, apoi cele implicand o modificare a unui act adoptat in baza procedurii de codecizie. De asemenea, in domenii si activitati cu importanta pentru dezvoltarea comunitara, cum ar fi: dispozitiile prin care se faciliteaza exercitarea dreptului de sedere si de circulatie al cetatenilor Uniunii Europene, organizarea si definitivarea fondurilor cu finalitate structurala, statutul Sistemului european al bancilor central europene, este obligatoriu avizul conform al Parlamentului, la fel cum este si in ceea ce priveste elaboratea unei proceduri electorate uniforme pentru alegerea Parlamentului European.

Un domeniu important in care Parlamentul a detinut, chiar de la instituirea sa, un rol primordial a fost cel al controlului politic.

Aceasta posibilitate pe care o detine Parlamentul European se materializeaza, in primul rand, in dezbaterile organizate. Cu aceasta ocazie sunt chemate diferite organe de actiune pentru a-si sustine atat activitatile cat si orientarea in plan politic, dezbaterile prilejuite de examinare si discutarea diverselor documente sau pozitii finalizandu-se cu adopterea de rezolutii care permit, astfel, cunoasterea opiniilor participantilor in respectivele probleme si situatii.

Dintre toate documentele, raportul general asupra activitatii desfasurate de cele trei Comunitati este cel mai important. In acest sens Comisia isi intocmeste chiar un program de lucru anual ce se ia in consideratie la elaborarea discursului-program al Presedintelui Comisiei prezentat in cadrul sesiunii anuale ce are loc, de obicei, in luna februarie. Dezbaterea generala ce urmeaza discursului are in vedere politica trecuta si viitoare a Comisiei si se incheie cu o rezolutie a politicii generate a Comunitatilor.

Este supus, de asemenea, controlului politic si programul prezentat de

conducerea Consiliului de Ministri prin Ministrul Afecerilor Externe ce urmeaza la presedintie, iar conform art. D din dispozitiile comune insusi Consiliul European trebuie sa raporteze activitatea sa Adunarii Parlamentare tocmai pentru ca este institutia ce reprezinta popoarele statelor membre. Chiar si Presedintele Bancii Central Europene trebuie sa prezinte un raport Parlamentului, Consiliului si Comisiei Europene asupra activitatilor sistemului european al bancilor centrale.

Informarea Parlamentului European asupra acordurilor internationale se face din timp si cu titlu oficial ceea ce-i permite sa procedeze la o prima dezbatere de orientare in sedinta plenara inainte chiar de inceperea negocierilor. Totodata comisiile parlamentare expun in Parlament care sunt rezultatele negocierilor inainte de a se incheia acordul.

In acodurile comerciale, Parlamentul este informat, dupa semnarea acestora, dar inainte de concluzie, despre esentialul lor; in cazul acordurilor economice este consultat doar formal insa in acordurile de asociere detine o competenta decizionala, in sensul ca, abia dupa "parerea conforms" a Parlamentului, Consiliul poate lua decizia finala. Ca o concluzie a celor exprimate pana acum se poate spune ca cei doi piloni de baza ai Comunitatilor sunt Consiliul si Parlamentul, iar modul cum decurg relatiile dintre cele doua organisme poate determina dezvoltarea sau decadenta Uniunii Europene.

SECTIUNEA a IV-a

ORGANE ALE JUSTITIEI

CURTEA DE JUSTITIE

ORGANIZARE

Este cel de-al patrulea organ al Uniunii Europene.

Constituirea, organizarea, functionarea sa sunt prevazute in fiecare dintre tratatele de instituire a Comunitatilor precum si in fiecare Protocol privind Statutul Curtii de Justitie – anexa a tratatelor. Prin acestea Curtea de Justitie devine institutie comuna pentru cele 3 Comunitati. Totodata exista un Regulament de procedura din 3 martie 1959, elaborat de Curte si aprobat de Consiliul de Ministrii care explica si detalia unele dispozitii din celelalte protocoale asupra Statutului Curtii de Justitie. Bineinteles ca acest Regulament a fost modificat de mai multe ori de-a lungul timpului, in functie de noile sarcini ce ii reveneau prin chiar adoptarea noilor Tratate referitoare la Comunitatile Europene.

Astfel aceasta institutie comuna celor 3 Comunitati distincte va fi cunoscuta, in timp, drept Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, Curtea de Justitie de la Luxemburg sau mai nou, Curtea Europeana de Justitie. Conceperea ca organism comun al CECA, CEE si CEEA a fost determinate atat de ratiuni de ordin practic, cat si pentru facilitatea unitatii de aplicare si interpretare a tratatelor; mai concret in acest mod se faciliteaza rezolvarea eventualelor conflicte de compententa pentru Comunitati, Curtea de Justitie ca institutie jurisdictionala avand misiunea generala sa asigure chiar respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor CE.

Deci Curtea de Justitie de la Luxemburg nu este o jurisdictie internationala, ci numai jurisdictia interna a Comunitatii, dupa modelul jurisdictiilor statale, atat prin persoana justitiabililor, cat si prin competenta, natura litigiilor ce ii sunt supuse si procedura dupa care se statueaza.

Dar Curtii Europene de Justitie, prin tratatele comunitare nu i s-a oferit doar o competenta de plin drept, ci i s-a stabilit, asa cum aratam si anterior, chiar identitatea sa ca institutie.

Astfel, in ceea ce priveste organizarea, se arata ca, in general, Curtea numarand 16 judecatori si 9 avocati generali, lucreaza in sedinte plenare. Dar, pentru ca volumul de munca este mare, s-a prevazut crearea unor Camere – in numar de 6 – alcatuite fiecare din 3 sau 5 judecatori, obiectul activitatii acestora fiind verificarea si judecarea anumitor categorii de cauza din care totusi, se excepteaza cele pentru care sesizarea s-a facut de un stat sau o institutie, in conditiile legii.

Deci sedintele plenare ale Curtii au in vedere, in principal; rezolvarea acelor procese in care este parte un stat membru sau o institutie a Comunitatii si care pot cere acest lucru, adica plenul Curtii.

In ceea ce priveste recursurile intentate de functionari sau de ceilalti agenti impotriva organismelor comunitare pe langa care functioneaza revin spre solutionare Camerelor ce actioneaza, evident, ca organe de jurisdictie.

Recursurile in interpretare vor fi judecate numai de Curte, in plen, aceasta neputand cere Camerelor sale rezolvarea cauzelor ce au ca obiect astfel de recursuri. Deliberarile Curtii sunt valabile doar daca numarul judecatorilor prezenti este impar. Atunci cand numarul acestora este par, judecatorul cu vechimea cea mai mica se va abitine sa participe la deliberari.

Totodata Camerele, in functie de importanta cauzelor, pot intotdeauna sa le trimita spre rezolvare Curtii, care va delibera si de aceasta data, in sedinta plenara.

FUNCTIONARE

Curtea de Justitie are sediul permanent la Luxemburg, unde se desfasoara totalitatea activitatilor sale. Activitatea judecatoreasca are la baza regulile generate de procedura judiciara, procedura care, in fata Curtii comporta doua faze : una scrisa si alta orala.

a. Deliberarile Curtii si ale Camerelor

In conformitate cu Tratatele de instituire ale acestei institutiii comunitare, Curtea lucra in sedinte plenare, dar pentru ca, pe parcurs a intervenit un volum din ce in ce mai mare de cauze, s-a prevazut posibilitatea degrevarii activitatii in plen prin crearea unor Camere in cadrul Curtii. Acestea sunt alcatuite din 3-5 membri si au o componenta stabilita tot de Curte, odata cu alegerea presedintilor acestora. In acelasi scop ameliorarea functionarii Curtii, Tratatul de la Maastricht a statuat ca intrunirea acesteia in Sedinta plenara, nu se face decat atunci cand un stat membru sau o institutie a Comunitatii, care este parte in proces, cere aceasta sau cand exista probleme extreme de complexe si importante. Deliberarile Curtii si ale Camerelor sunt valabile numai daca numarul judecatorilor este impar, au loc sub forma asa numitei “Camere de Consiliu” si se desfasoara in prezenta judecatorilor ce au participat si in faza procedurii orale.

Nu sunt admisi la aceste deliberari avocatul general ce a pus concluziile in cauza respective si grefierul.

Numarul minim obligatoriu de judecatori, in cazul sedintelor plenare, este de sapte, iar in Camere de trei, iar Presedintele nu are vot dominant.

Daca, in cadrul deliberarilor lipseste consensul, deciziile se iau prin vot majoritar si se incepe cu judecatorul cel mai tanar, avand vechimea cea mai mica. Deliberarile sunt strict secrete si nu se admite asa numitul procedeu al "opiniei separate", concluzia fiind ca deciziile Curtii sunt colective, deci o angajeaza in ansamblul ei. Hotararile sale sunt motivate si se pronunta in sedinta publica la care partile trebuie sa fie prezente.

In situatiile in care deliberarile au ca obiect probleme de natura administrativ functionala ale Curtii, la ele participa si avocatii generali avand vot deliberativ plus grefierul care doar asista.

Una din obligatiile judecatorilor, avocatilor generali si grefierului este aceea de a avea resedinta acolo unde se afla sediul Curtii, sediu ce poate fi ales de catre aceasta in oricare din capitalele statelor membre atunci cand este vorba de a tine una sau mai multe sedinte determinate.

Atat judecatorii cat si avocatii generali sunt asistati in munca lor de cate un referent care este un jurist calificat numit pentru o perioada determinate si aflat sub autoritatea grefierului.

b. Perioada de functionare

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene este un organ ce functioneaza permanent astfel ca vacantele judiciare pe care si le fixeaza chiar daca intrerup activitatea, nu suspenda termenele proceduale.

In cazurile de urgenta Presedintele Curtii are dreptul sa convoace sedintele chiar in perioada vacantei.

c. Limba in care se desfașoara lucrarile Curtii este franceza, deci in fapt aceasta constituie ceea ce se cheama limba de lucru.

COMPOZITIA, STATUTUL SI REGIMUL JURIDIC

Existenta unei Curti de Justitie chiar de la inceputul integrarii europene este un element esential si benefic pentru acest proces, deoarece sistemul de repartizare a competentelor, pe care integrarea il comporta, presupune garantia respectarii fiecarui stat membru atat de catre institutii cat si de catre celelalte state membre alaturi de o mentinere a uniformitatii regulilor comune in ceea ce priveste aplicarea lor.

In prezent Curtea este alcatuita din 16 judecatori si 9 avocati generali ajutati in activitate de grefier, raportorii adjuncti si referenti.

a. Judecatorii

Cu toate ca tratatele de constituire a Comunitatilor Europene, respectiv a Uniunii Europene nu prevad obligatia ca judecatorii sa aiba nationalitatea statelor membre totusi, in practica, s-a urmarit ca intotdeauna, Curtea de Justitie sa cuprinda cel putin cate un judecator din fiecare stat membru. Este necesar acest lucru deoarece, atunci cand delibereaza in plen, Curtea sa poata avea judecatori familiarizati cu sistemul juridic al statelor membre.

Numarul judecatorilor poate fi marit de catre Consiliul de Ministri, dar numai la cererea Curtii de Justitie, care trebuie sa urmareasca, in permanenta, o reprezentare corespunzatoare a tuturor sistemelor de drept din tarile membre.

Numirea judecatorilor se face pe o perioada de 6 ani cu posibilitatea de a fi reinnoiti fara limite. In general, ramanerea in functie este, in medie, timp de doua mandate, iar pentru a se asigura o anumita continuitate si permanenta in structura Curtii, reinnoirile se fac odata la 3 ani si, de obicei, in proportie de 50%.

b.Presedintele

Judecatorii Curtii de Justitie desemneaza din randul lor, prin vot secret, pe presedintele acestei institutii. Mandatul acestuia este de 3 ani si poate fi reinnoit.

Rolul presedintelui este acela de a conduce lucrarile Curtii, de a prezida audierile acesteia si deliberarile in camera ale Consiliului. Exercita, de asemenea si competente jurisdictionale proprii, prin ordonante, dar numarul lor este destul de limitat.

c. Avocatii generali

Conform art.167 din Tratatul C.E.E. avocatii generali sunt alesi, ca si judecatorii, din randul acelor personalitati ce ofera toate garantiile de independenta si intrunesc conditiile cerute pentru exercitarea, in tarile lor, a celor mai inalte functii jurisdictionale sau care sunt juristi de prestigiu, numirea lor facandu-se de comun acord, de guvernele statelor membre ale Comunitatilor.

Numarul avocatilor generali este de 9, dintre care 4 apartin tarilor mari:

Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, iar ceilalti sunt alesi din randul celorlalte state membre.

La fel ca si in cazul judecatorilor, acest numar poate fi marit prin decizia Consiliului de Ministri, dar numai cand Curtea cere acest lucru.

Mandatul avocatului general este de 6 luni, cu posibilitatea de realegere, iar 3 dintre avocati sunt realesi dupa 3 ani.

Cel mai important criteriu de care se tine seama la desemnare, este competenta, avand in vedere rolul pe care il detine, si anume acela de a asista Curtea de Justitie in vederea indeplinirii atributiilor sale. Mai concret, avocatul general asista la audiente, pune intrebari consilierilor sau avocatilor partilor si prezinta public, cu toata impartialitatea si in deplina independenta, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curtii de Justitie. In fiecare cauza contencioasa, sunt ascultati, in general,avocatii generali afectati acelei Camere careia ii apartine si judecatorul raportor.

Concluziile avocatului general se publica in culegerea de jurisprudenta a Curtii de Justitie.

d. Grefierul

Este numit de Curte, in urma consultarii avocatilor, iar mandatul este tot de 6 ani.Statutul sau este, de asemenea, stabilit de Curte.

In momentul in care nu mai corespunde conditiilor cerute sau nu isi indeplineste obligatiile pe care le are poate fi revocat din functie.

Grefierul este obligat, la fel ca judecatorii si avocatii generali, sa depuna un juramant in fata Curtii prin care isi ia angajamentul sa exercite atributiile ce-i revin cu toata impartialitattea si sa nu divulge secretul dezbaterilor.

Rolul sau este de a indeplini atributii de ordin procedural, dar si pe cele

administrative. Astfel sub controlul presedintelui Curtii, grefierul trebuie sa primeasca, sa transmita si sa conserve toate documentele si totodata, sa realizeze eventualele notificari sau comunicari de acte, conform prevederilor regulamentului de procedura.

Este prezent, doar in calitate de asistent, la sedintele de audiere ale Curtii si ale Camerelor acesteia ; are in grija sa arhivele si se ocupa de publicatiile Curtii.

Este asistat, in activitatea sa, de un grefier adjunct ce-l poate inlocui la nevoie.

In ceea ce priveste atributiile administrative, grefierul se ocupa de gestiunea si contabilitatea Curtii, fiind ajutat de un administrator.

Conform art. 11 din Protocolul C.E.E., grefierul are in subordinea sa, sub controlul direct si general al presedintelui, functionarii si agentii Curtii, grupati in servicii, dintre care o mare importanta prezinta serviciul lingvistic, al traducatorilor. Pe aceasta baza el are abilitatea sa propuna, atunci cand este cazul, orice modificare de organizare a acestor servicii.

e. Raportorii adjuncti

Sunt grupati intr-un organism ce deserveste Curtea in baza unor Protocoale aditionale si este asemanator auditoriatului din Consiliul de stat belgian sau francez. Sarcina acestor raportori este sa ajute presedintele in procedura de urgenta, iar pe judecatorii raportori in indeplinirea atributiilor pe care le detin. Pot sa ia parte la deliberarile ce au loc in cauza pe care au avut-o in studiu dar fara sa aiba drept de vot. Este de remarcat insa ca, pana in prezent, acest serviciu nu a fost folosit in practica.

f. Referentii

Alcatuiesc un serviciu foarte important, avand un rol cheie in functionarea Curtii ; sunt juristi calificati, de obicei doctori in drept, de aceeasi nationalitate cu judecatorul sau avocatul general caruia ii acorda asisitenta si de care depind in totalitate. Numarul referentilor atasati membrilor Curtii este de 2 pentru fiecare judecator si avocat general, consituind astfel cabinetul acestuia, cabinet care, dupe cum aratam si este de mare importanta mai ales pentru avocatii generali.

D. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Cu toate ca este organul jurisdictional comun pentru cele 3 Comunitati europene, Curtea de Justitie are competente specifice si indeplineste atributii proprii fiecarei Comunitati, in baza tratatului sau de instituire. De mentionat este faptul ca tratatele cuprind destul de multe reglementari apropiate si uneori chiar identice, in acest domeniu, relevand ideea conform careia aceasta institutie este investita cu compententa generala de a "asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor".

Competenta astfel conferita Curtii nu este o competenta de drept comun, ci una de atribuire deoarece este in mod expres prevazuta in tratate. De aceea litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competentei jurisdictiilor nationale, exceptand bineinteles pe cele atribuite Curtii prin tratate.

In ansamblu competenta Curtii de Justitie poate fi clasificata in:

1. competenta "rationae materie" si

2. "rationae personae".

In primul caz acest organ de jurisdictie comunitar, conform art. 43 al Tratatului CECA, are atributii precis determinate prin chiar textul tratatelor constitutive, prin actele comunitare cu valoare normative sau prin legislatia unui stat membru in situatia acelor cazuri conexe cu obiectul tratatelor.

In ceea ce priveste competenta "rationae personae", Curtea de Justitie are abilitarea sa solutioneze litigii intre:

– statele membre;

– acestea si organele comunitare – Comisia, Consiliul;

– organele comunitare intre ele, respectiv, Comisia, Consiliul si Parlamentul.

4 TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANTA

A.ORGANIZARE

Este institutia asociata Curtii de Justitie, fiind infiintata pentru prima data prin Decizia Consiliului nr.88/591, art.3, pct.1 din 24 octombrie 1988 care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1990.

Regulamentul de procedura a fost adoptat de tribunal, in acord cu Curtea de Justitie si cu aprobarea Consiliului din 2 mai 1991, iar apoi prin Tratatul de la Maastricht, s-a consacrat crearea acestui Tribunal, definindu-i-se principiile generate de organizare si competenta. Astfel potrivit textului din tratat categoriile de actiuni ce ii sunt atribuite si componenta Tribunalului de prima instanta sunt fixate de Consiliu, statuand in unanimitate, la cererea Curtii si dupa consultarea Parlamentului European si al Comisiei.

In consecinta, Tribunalul este format din 15 membri care, la fel ca si membrii Curtii de Justutie, sunt numiti, de comun acord, de guvernele statelor membre, iar mandatul este de 6 ani, cu posibilitatea reinnoirii acestuia la fiecare 3 ani.

Alegerea se face din randul acelor persoane ce ofera toate garantiile de

independenta si au capacitatea necesara sa-si exercite functiile jurisdictionale.

La randul lor, membrii Tribunalului desemneaza dintre ei, pentru 3 ani, un presedinte al carui mandat poate, de asemenea, sa fie reinnoit.

La fel ca si Curtea, Tribunalul se intruneste in Camere compuse din 3 sau 5 judecatori, iar compunerea Camerelor si atribuirea cauzelor in general se fixeaza prin regulamentul de procedura care determina, totodata, si situatiile in care Tribunalul se intruneste in plenul sau.

B. FUNCTIONARE

Asa dupa cum am aratat la Capitolul "Organizare", Tribunalul de prima instanta functioneaza:

– sub autoritatea unui presedinte ales dintre membrii acestuia pentru o perioada de trei ani (cu posibilitatea reinnoirii mandatului);

– in Camere formate din trei sau cinci judecatori.

Aceste prevederi sunt cuprinse in Regulamentul de procedure care mai

stabileste:

– situatiile in care au loc sedintele in plen;

– specializarea Camerelor;

– daca o Camera poate sa se ocupe de problemele de personal.

C.COMPOZITIA, STATUTUL SI REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR

TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANTA este compus din 15 judecatori, deci cate unul pentru fiecare stat membru. Alegerea acestora se face tot pentru o perioada de 6 ani, existand si aici posibilitatea reinnoirii mandatului la fiecare 3 ani, dar si a realegerii.

Numirea membrilor Tribunalului de Prima Instanta se face, ca si in cazul Curtii de Justitie, de comun acord, de catre guvernele statelor membre ale Comunitatilor Europene.

La randul lor membrii Tribunalului desemneaza un presedinte pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de a fi reinnoit.

Pentru ca in cadrul Tribunalului nu exista functia de avocat general, unul dintre judectori poate fi desemnat sa indeplineasca aceasta functie in cazuri bine determinate.

In schimb exista o grefa, care asigura independenta functionala a Tribunalului si care este condusa de un grefier avand un statut cat se poate de apropiat cu cel al grefierului Curtii de justitie.

In concluzie se poate spune ca, exceptand mici diferente. membrii Tribunalului de prima instanti au un statut analog celui al membrilor Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene.

D. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Tribunalul de pima instanta este, in principal, competent sa se pronunte in prima instanta:

– in litigiile dintre Comunitatii si agentii lor sau functionarii lor, deci conform art. 179 din Tratat C.E.E. si art. 152 din Tratat C.E.C.A., in toate problemele de personal, inclusiv recursurile in despagubire; cu alte cuvinte in materie de litigii dintre comunitate si angajatii sau colaboratorii sai. Recursurile in despagubire urmaresc repararea – prejudiciilor provocate de o institutie comunitara in urma unui act sau a unei retineri ce constituie obiectul unui recurs in anulare sau in lipsa si care tine de competenta Tribunalului;

-in recursurile in anulare, in carenta, in reparatie introduse de persoane fizice sau juridice contra Comunitatii. Conform art. 173 sI 175 din Tratat C.E.E. aceste recursuri formulate impotriva unei institutii a Comunitatilor de catre persoane fizice pot sa siba in vedere si modul cum se pun in practica regulile de concurenta aplicabile intreprinderilor;

– in recursurile (in anulare si in carenta) formulate impotriva Comisiei (in baza art. 33 si 35) din Tratatul C.E.C.A.) de catre intrerpinderi si asociatii de intreprinderi si care se refera la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 sI 57-66 din acelasl Tratat C.E.C.A.

Daca un recurs se introduce contra unei decizii a Tribunalului, acesta este rezolvat de Curtea de Justitie conform unei proceduri similare cu cea utilizata in cazul altor recursuri directe.

SECTIUNEA a V-a

CURTEA DE CONTURI

A. ORGANIZARE

A fost creata in urma initiativei Parlamentului European prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare de la Bruxelles din 22 iulie 1975, inlocuind astfel Comisia de Control infiintata prin Tratatele CEE si EURATOM si Comisarii sau delegatii pentru conturi prevazuti in Tratatul CECA.

La rangul de institutie a Comunitatii Europene va fi ridicata abia prin Tratatul de la Maastricht, pana atunci regasindu-se doar printre organele complementare comunitare ce aveau caracter tehnic. Deci, in prezent este, alaturi de Consiliu, Comisie, Parlament si Curtea de Justitie , a cincea mare institutie comunitar europeana.

Este un organ colegial avand in alcatuirea sa 15 membri numiti pentru o perioada de 6 ani. Numirea se face de catre Consiliu, cu unanimitate de voturi si dupa consultarea Parlamentului. La fel ca si in cazul celorlalte institutii, mandatul membrilor componenti ai Curtii de Conturi poate fi prelungit.

De asemenea, pentru o cat mai buna functionare a acestei institutii, este ales un presedinte din randul membrilor sai tot pentru o perioada de 3 ani, mandat ce poate fi reinnoit.

In afara membrilor componenti Curtea de Conturi, mai cuprinde, sub aspect organizatoric si alti functionari avand un nivel inalt de calificare.

B. FUNCTIONARE

In virtutea autonomiei de care dispune in materie de organizare, acest organism adopta propriul sau Regulament interior. Pentru exercitarea functiilor de control sunt constituite Grupuri de audit avand rolul de a repartiza competentele Curtii intre membrii care alcatuiesc grupurile respective si de a pregati deliberarile acestei institutii.

Deci Curtea de Conturi este un organ colegial care exercita un control financiar in baza dispozitiilor rezultate din Tratatele de constituire a Comunitatilor Europene.

Existenta unui buget propriu al U.E.,distinct de cel al statelor membre si acordarea, institutiilor europene, a unei autonomii de gestiune au fost doua elemente care au pledat in favoarea creerii unui organ de control suprem extern specific pentru incasarile si cheltuielile comunitare.

C. COMPOZITIA, STATUTUL si REGIMUL JURIDIC AL MEMBRILOR

Dupa cum am aratat anterior, Curtea de Conturi este un organ colegial format din 15 membrl a caror numire se face tot pentru o perioada de 6 ani si printr-o decizie unanima a Consiliului Uniunii, dupa consultarea Parlamentului European.

La fel ca si in cazul membrilor celorlalte institutii si pentru membrii Curtii de Conturi exista posibilitatea reinnoirii mandatului.

Alegerea personalului acestei institutii europene se face, conform art. 26 din Tratatul C.E.E., dintre acele personalitati care au functionat sau functioneaza in tara trimitatoare, in institutii de control extern sau detin o calificare speciala pentru a indeplini aceasta functie.

Membrii Curtii de Conturi, pentru buna functionare a acestui organism aleg, din randurile lor, un Presedinte pentru o perioada de 3 ani, mandatul rspectivului desemnat putand fi prelungit. Si membrilor Curtii de Conturi le este asigurata si garantata independenta in aceleasi conditii ca si pentru membrii Curtii de Justitie. Deci, in exercitarea functiilor puse in slujba interesului general al Comunitatilor membrii Curtii de Conturi nu trebuie sa solicite si nici sa accepte instructiuni din partea vreunui guvern sau a altui organism si nici nu le este permisa exercitarea altei activitati profesionale, indiferent dace este remunerata sau nu.

D. ATRIBUTII, ROL, COMPETENTA

Conform Tratatelor de constituire a Comunitatilor Europene, competentele Curtii de Conturi au fost destul de largi, printre ele numarandu-se, in primul rand, examinarea aspectelor de legalitate si regularitate a tuturor veniturilor si cheltuielilor Comunitatilor dar si a organismelor create de ele, indiferent ca sunt sau nu bugetare. Trebuie specificat ca nu se supune controlului buna gestiune financiara a operatiunilor.

In concluzie, Curtea de Conturi controleaza constituirea si folosirea corecta a fondurilor Comunitatilor europene, iar Tratatele de la Maastricht, respectiv Amsterdam, au consolidat misiunea acestei institutii de a garanta in fata Consiliului si Parlamentului European, pentru acest lucru.

Definite de unii drept "constiinta financiara" a Uniunii, iar de altii "gardianul" finantelor, Curtea de Conturi vegheaza la respectarea principiilor morale, administrative si contabile, contribuind intr-o maniera fundamentala la transparenta, in acest sens, a Uniunii.

SECTIUNEA a -VI-a

ALTE ORGANE PREVAZUTE DE TRATATE

Sistemul Institutional Comunitar cuprinde, pe langa cele cinci Institutii principale prezentate anterior si un numar important de alte organe a caror functie este consultative ori cu caracter tehnic sau financiar. Dintre acestea unele sunt prevazute in chiar tratatele europene, altele au fost create de institutii in scopul degrevarii de unele atributii.

5. ORGANELE TEHNICE au existenta prevazuta in tratatele de constituire a Comunitatilor Europene si se evidentiaza prin aceea ca sunt diversificate. Aceasta diversitate are la baza atat natura functiilor cu care sunt investite, cum ar fi: gestiune, control, cat si modalitatile statutului juridic, in sensul ca unele au personalitate juridica iar altele doar o simpla autonomie financiara.

Din categoria organelor ce detin personalitate juridica fac parte:

AGENTIA DE APROVIZIONARE – EURATOM – infiintarea sa este prevazuta in articolul 54 din Tratatul C.E.E.A. Se caracterizeaza prin autonomie financiara;

BANCA EUROPEANA DE INVESTITII- Intitutie financiara a Uniunii Europene, B.E.I a fost create prin Tratatul de la Roma de constituire a C.E.E. Membrii Bancii sunt statele membre ce alcatuiesc Uniunea Europeana.

6. ORGANELE CONSULTATIVE

– sunt, de asemenea prevazute in tratate, si pentru ca, asa cum le arata si denumirea, indeplinesc functii consultative, a caror competenta este generala, pot sa permita asocierea reprezentantilor diverselor categorii socio- profesionale interesate in buna functionare a Institutiilor comunitare.

In aceasta grupa sunt incluse:

Comitetul consultativ CECA

Comitetul economic si social CE/ CEEA

Comitetul regiunilor

COMITETUL CONSULTATIV AL CECA

Se regaseste in articolele 18 si 19 din Tratatul CECA; este format din 72 pana la 96 de membri ce reprezinta, in mod egal, producatorii, muncitorii si negociatorii la care se adauga cumparatorii.

Numirea acestora se face de catre Consiliu, cu titlu personal, pe timp de doi ani, in baza acelor liste propuse de organizatiile reprezentative ale celor amintiti mai inainte. Trebuie deci remarcat ca, de asta data, statele membre ale Comunitatilor Europene nu au nici un cuvant de spus. De asemenea membrii acestui Comitet, odata alesi, nu vor fi obligati prin vreun mandat sau instructiuni de catre organizatiile care ii propun.

Prin art. 46 din Tratatul CECA se prevad anumite objective generate si programe pe care Comisia le supune atentiei acestui Comitet in scopul de a fi cat mai bine informata asupra unor domenii ca: Investitii, acorduri, acumulari si concentrari cuprinse in articolele 54, 65 respectiv 66 din tratatul amintit.

Consultarea acestui Comitet, de catre Comisie, se face ori de cate ori aceasta considera ca este necesar iar fiecare consultatie poate sa capete valoarea unei dispozitii de tratat, mai ales atunci cand solutia data problemei rezolva eventualele neclaritati.

Acest Comitet isi desfasoara activitatea conform prevederilor unui regulament interior propriu. Membrii care sunt alesi actioneaza in calitate de persone independente, alegandu-si un Presedinte si un Birou pentru o perioada de un an.

B.COMITETUL ECONOMIC SI SOCIAL CE / CEEA

Este platforma intitutionala non politica gratie careia reprezentantii mijloacelor socio-economise europene pot si trebuie sa-si exprime punctele lor de vedere, intr-o maniera formula; asupra politicii comunitare. Acestui Comitet ii este permis, de catre principalele institutii comunitare – Consiliul, Comisia si Parlamentul European – sa participe la procesul decizional al Uniunii Europene.

Existenta sa este prevazuta in art. 4, paragraful 2 din Tratatul CE, respectiv in art.3 paragraf 2 din Tratatul CEEA. Apoi "Actul Unic European"- in 1986, Tratatul de la Maastricht – in 1992 si Tratatul de la Amsterdam – in 1997 au preluat si completat prevederile vechilor tratate in sees ce priveste componenta, functionarea si atributiile acestui Comitet.

Componenta acestui Comitet este, conform art. 193, alineat 2 CE , din reprezentantii diveselor categorii ale vietii economice si sociale, mai ales producatori, agricultori, transportatori, muncitori, comercianti sI mestesugari, profesiuni liberale si de interes general. In prezent numarul locurilor a fost marit doar la 222 de membri desi, initial se propusese, in perspectiva aderarii de not state, un numar de 229 de locuri.

C. COMITETUL REGIUNILOR

Componenta :- este format din reprezentantii comunitatilor locale si regionale. Numarul membrilor -222-cuprinzand presedinti de regiuni primari ai marilor orase sau presedinti de colectivitati intermediare ca si repartizarea locurilor intre statele membre sunt aceleasi cu cele ale Comitetului economic si social. Deosebirea intre aceste doua organisme consta in faptul ca, pentru Comitetul regiunilor, este prevazut un numar egal de supleanti care, impreuna cu membrii plini, sunt numiti, la propunerea statelor,pentru 4 ani. Aceasta numire se face de catre Consiliu care statueaza in unanimitate. Mandatul acestor membri se poate reinnoi.

Exercitarea functiilor se face, de asemenea, in deplina independenta,fara a fi legati prin vreun mandat imperativ.

Functionare:

Conform prevederilor Tratatelor de constiture a Comunitatilor, Comitetul regiunilor isi poate stabili un regulament interior dar acesta trebuie sa fie supus aprobarii Consiliului ce statueaza in unanimitate. Activitatea acestui comitet este structurata in 7 comisii permanente, si anume:

– politica regionala, fonduri structurale, coeziune economica si sociala, cooperare transfrontraliera si intergionala

– agricultura, dezvoltare rurala, pescuit

– resorturi transeuropene, transporturi, societate informationala

– amenajarea teritoriului, probleme urbane, energie, mediu inconjurator

– politica sociala, sanatate publica, protectia consumatorilor, turism, cercetare.

– politica economica, piata unica, industrie, intreprinderi mici si mijlocii

– educatie, formare profesionala, cultura, tineret,sport, drepturile cetatenilor

Atributii

La fel ca si in cazul CES, Tratatele prevad consultarea obigatorie, de catre Comisie si Consiliu , a Comitetului regiunilor atunci cand situatiile in cauza sunt printre cele incluse in tratate dar consultarea poate evea loc si la initiative institutiilor amintite ori de cate ori se apreciaza, de catre acestea ca este oportun. In acelasi timp si acestui Comitet i se recunoaste un drept de a evea initiativa emiterii unui aviz dace se considera ca in acel caz este util.

Tratatul CE insereaza obligatia consultarii Comitetului regiunilor in legatura cu:

– actiunile de incurajare in domeniul educatiei, culturii, sanatatii publice

– orientarile si proiectele ce se refera la retelele transeuropene

– actiunile specifice din domeniul coeziunii

– definirea misiunilor, obiectivelor prioritare si organizarii fondurilor structurale

– regulile generate aplicabile fondurilor si crearea Fondului de coeziune

Prima reuniune a Comitetului a avut loc in martie 1994 iar in cursul existentei sale a reusit sa puna in discutia Institutiilor comunitare un larg evantai de probleme, din diverse domenii, cum ar fi: – dreptul cetatenilor europeni de a participa la alegerile locale intr-un stat membru unde nu sunt resortisanti

dezvoltarea turismului rural si evolutia Europei spre o societate informationala cat mai bine dezvoltata.

Una dintre temele ce revin in actualitatea discuțiilor comitetului este necesitatea participării mai intense a regiunilor și localităților, mai mult decât până acum, la conceperea si punerea in practica a politicilor comunitare.

CAPITOLUL III

CONCLUZII, CONSIDERATII FINALE

Puterea comunitara, concretizata in institutiile comunitare care au fost prezentate in cuprinsul acestei lucrari, isi realizeaza rolul integrativ si asigura functionalitatea Comunitatii tocmai prin institutiile amintite.

Valoarea si semnificatia acestor institutii se releva in conexiunea lor. Asa cum la nivel national principiul separatiei puterilor nu presupune izolarea acestora, unele de altele tot asa si la nivel comunitar, principiul autonomiei nu face de prisos comunicarea dintre institutii, ci dimpotriva, o reclama. Acestea, deoarece numai in acest fel ele fiecare in parte si toate la un loc trebuie sa-si realizeze menirea in viata comunitara.

Functionalitatea sistemului institutional comunitar este complexa si greoaie.Complexitatea deriva, pe de o parte din specificul institutiei, iar pe de alta parte din dificultatea problemelor ce se ridica in fata lor.

Legat de caracterul compex si greoi al functionarii institutiilor comunitare, se impune a fi precizat si faptul ca acestea sunt, pe de o parte rezultatul si produsul dintre national si comunitar iar pe de alta parte, reprezinta instrumentele prin care se realizeaza, in cele din urma, dinamica raportului dintre respectivele nivele.

Din aceasta cauza, profilul institutilor comunitare se modeleaza si in functie de aceasta dinamica dintre national si comunitar.

De asemenea, funtionalitatea sistemului institutional comunitar se realizeaza intr-un cadru democrattic. Acest fapt este evidentiat in activitatea lor de ansamblu. In aceasta privinta este semnificativa evolutia Parlamentului European, care initial a indeplinit functii cu un pronuntat caracter consultativ,dar care, mai apoi, a dobandit un rol mai important in procesul decizional.

Valentele fiecarei institutii comunitare se dezvaluie insa in stansa legatura cu intregul din care faca parte, asa cum sistemul institutional este rezultatul interactional partilor componente.

Pornind de la acest fapt, analizarea functionalitatilor respectivului sistem in cadrul comunitatii presupune tratarea atat a relatiilor dintre institutiile comunitare cat si a relatiilor dintre nivelul comunitar si cel national.

In determinarea functionalitatilor globale ale sistemului institutional comunitar care rezulta atat din functionalitatea fiecareia dintre institutii cat si din interactiunea lor.

Formate, in prezent, din 15 state democrate reprezentand circa 365 milioane de cetateni,Comunitatea Europeana este mai mult decat o organizatie interguvernamentala, caci, pe langa, personalitatea proprie pe care o are, poate oricand sa-si creasca numarul membrilor ce o compun.

De fapt este impropriu spus "Comunitatea europeana", caci prin Tratatul de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene nu s-au inlocuit tratatele de constituire ale celor trei Comunitati europene, ci doar s-au modificat. Deci, Uniunea este bazata pe Comunitățile europene care funcționează potrivit tratatelor lor constitutive modificate doar prin art. G-I ale Tratatului de la Maastricht, ce au introdus politici si forme noi de cooperare.

Trebuie remarcat, de asemenea ca, in cadrul Comunităților identitatea națională a statelor membre a fost si este respectata in continuare la fel ca si drepturile fundamentale, așa cum sunt ele garantate prin Convenția de la Roma din 1950 si cum rezulta din chiar tradițiile constituționale comune statelor membre, acestea reprezentând insă principiile de drept comunitar.

Dar instituind, inițial, Comunitățile europene si apoi Uniunea Europeana, statele membre au înțeles ca trebuie sa încredințeze o parte a suveranității lor unor organisme suprastatale, renunțând sau transferând o parte din atribuțiile naționale specifice, după ce au conștientizat ca acestea nu mai pot fi redobândite oricum ci doar in condiții de excepție.

Din acest motiv, se considera ca transferul de putere către instituțiile comunitare are o natura oarecum ireversibila, in sensul ca renunțarea la atributele in cauza trebuie sa se facă in egala măsura de toate statele, in așa fel încât sa se excludă pozițiile de subordonare sau de inegalitate intre membrii Comunităților.

Se poate spune ca obiectivul major al Uniunii europene este acela de a organiza, in mod coerent și solid, relațiile intre statele membre și intre popoarele lor. Prin urmare pentru a se realiza acest lucru trebuie sa se aibă in vedere, in mod special:

– promovarea unui progres economic si social echilibrat, durabil, mai ales prin:

– crearea unui spațiu fără frontiere interne;

– întărirea coeziunii economice si sociale;

– stabilirea unei uniuni economice si monetare ce comporta și existența monede unice – euro deja pus in circulație si despre care se afirma ca este un factor primordial in promovarea dezvoltării economice, a unui comerț echilibrat ca si a liberei concurente.

BIBLIOGRAFIE

Tratate si monografii

– VIOREL MARCU – “ Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene”

– J.BOULOIS – "Droit instutionnel des Communnautės europėennes, 4e

edition avec rėfėrances au Traitė sur L'Union Europėenne, Paris Montchreistein, 1993.

– V.CONSTANTINESCO – "Competences et pouvoirs dans les Communnautės europeėennes", Paris, 1974. "La decision dans la Communnauteės europeėennes ", Colloque de Lyon, 1966- Bruxelles, 1969

– L. CARTOU -Ľ Union europėenne Traitės de Paris – Rome – Maastricht Paris, Dalloz, 1994.

– V. CONSTANTINESCO – Le Conseil des Ministres. Le Comitė des

represėntants permanents (COREPER) din Juris -Classeur Europe-1993, Paris, Ed. Technique.

– JOĖL RIDEAU – Droit institutionnel de Ľ Union et des Communnautėes europėenne.

– V. CONSTANTINESCO – Les institutions Communnautaires.. La Commision, Juris-Classeurs, Europe,1991, Paris, Ed. Technique.

– RAPORT DU GROUPE FRANÇAIS D'ETUDE POUR LA CONFERENCE INTERGOUVERNAMENTALE – 1996- sous la Direction de Phillipe Manin.

– ETUDES DE DROIT DES COMMUNNAUTÉS EUROPÉENES – Le rėvision du Traitė sur Ľ Union Europėennes, Perspectives et rėalites – ouvrages publies avec le concurs de L.A.F.E.U.R. -Edition A. PeonP, Paris , 1998.

– ION. P. FILIPESCU / AUGUSTIN FUEREA – Drept institutional european editia a V-a, Bucuresti ,2000, Editura ACTAMI.

– VIOREL MARCU – Drept institutional comunitar, Bucuresti 1994, Editura NORA.

– OCTAVIAN MANOLACHE -Drept comunitar, Bucuresti , Editia 1996 , Editura ALL.

ROXANA MUNTENU – Drept european , Evolutie- Institutii, Ordine juridica, Ed.OSCAR PRINT, Bucuresti 1996.

II. Comentarii

– VLAD CONSTANTINESCO/ J. P. JACQUĖ/ R.KOVAR/ D. SIMON –Traitė instituant la CEE; Commentair article par article", Paris, Economics, 1992

– "REPERTOIRE DALLOZ DE DROIT COMMUNNAUTAIRE " , Paris, 1992,

– J.V. LOUIS – L'ordre Juridique communaitaire, 6e edition, Collection

"Perspectives europeėns", Bruxelles, 1993.

– J. BOULOIS – Les avis de la Cour de Justice des Communnautes sur la

compatibilite avec la Traite CEE du project d'acord creant I'Espace economique europėean. Revue trimestrielle de droit europeean nr.3, 1992.

– J. BIACARELLI – Le reglement de procėdure du Tribunal de premiėr instance des Communnauteseuropeennes: le perfectionnemant dans la continuitė – Revue trimestrielle de droit europėean, 1991.

III. Reviste de specialitate

– Uniunea Europeans- Istoric si institutii, Brosura editata de Delegatia Comisiei Europene in Romania , in seria de documente in limba romana , editia 1996.

– Statele lumii -Uniunea Europeans , Organe si institutii europene. Revista aparuta sub egida Agentiei Rompress, nr. 11-12/1998

– Periodique 1993/1994 – Les institutions de la Communnautės europeėennes , par Emile Noėl, Bruxelles.

– "Comunitatea europeana: Vecinul tau -Comisia Comunitatii Europene, Luxemburg 1995.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Sistemul Institutiilor Comunitare Si Relatiile Stabilite In Cadrul Acestui Sistem (ID: 163683)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Sistemul Institutiilor Comunitare Si Relatiile Stabilite In Cadrul Acestui Sistem

Copyright Notice

Studiul Deformatiei In Timp a Corpurilor Sub Actiunea Fortelor Aplicate Asupra Lor

Reglarea Automata a Unui Motor de Curent Continuu

Extractia, Colectarea Si Tratarea Gazelor Naturale de pe Structura Bilciuresti

Sistem de Dezvoltare Bazat pe Platforma Atx Mega128 B1 Xpld

Radioul In Contextul Dezvoltarii Noilor Tehnologii

Calcul Dinamic al Autovehiculului

Copyright Notice

Similar Posts