Sistemul Informational Contabil Privind Situatiile Financiare Anuale

Economie

Sistemul Informational Contabil Privind Situatiile Financiare Anuale

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Obiectivul principal al contabilității este furnizarea de informații care să asigure o imagine fidelă, clară și completă asupra poziției financiare, performanțelor financiare și modificărilor poziției financiare ale entității, în scopul utilizării acestor informații de către utilizatorii interni și externi, în vederea fundamentării unor decizii economice. Pentru realizarea acestui obiectiv, este necesar ca lucrările curente să se sintetizeze periodic în informații generalizate, relevante, care să asigure „transparența” informației contabile, pentru caracterizarea activității desfășurate de entitate. Acest deziderat este îndeplinit prin întocmirea periodică a unor documente de sinteză și raportare contabilă, precum “Situațiile financiare anuale”.

Dezvoltarea sistemului de contabilitate din România a avut ca obiectiv de bază armonizarea legislației cu directivele europene în domeniu, în vederea îndeplinirii cerințelor de adaptare la Uniunea Europeană, precum și alinierea la Standardele Internaționale de Contabilitate, situație impusă de globalizarea economică și de dezvoltarea pieței de capital.

Situațiile financiare ale unei entități reprezintă cel mai important mijloc, prin care informația contabilă este pusă la dispoziția factorilor decizionali. De aceea, entitățile își publică situațiile financiare, într-un mod cât mai explicit, pentru a putea fi înțelese de utilizatorii interesați.

În acest context, cadrul general de contabilitate și audit financiar își îmbunătățește continuu calitatea informației contabile prin aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele Uniunii Europene.

Situațiile financiare anuale trebuie să respecte prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene. Atunci când aplicarea reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene nu este suficientă pentru a oferi o imagine fidelă, tratamentele contabile aplicate trebuie să fie însoțite de prezentarea, în notele explicative, a unor informații suplimentare care să fie relevante și credibile pentru nevoile utilizatorilor interni sau externi, în luarea deciziilor strategice. Volumul, calitatea, oportunitatea și veridicitatea informațiilor rezultate din documentele de sinteză întocmite de un agent economic sunt esențiale pentru fundamentarea deciziilor tactice și strategice. Analiza economico-financiară pe baza acestor informații este un instrument de bază, indispensabil conducerii activității de exploatare și comercializare. Documentele de sinteză, componente a situațiilor financiare anuale, măsoară performanțele activității, explicând proveniența rezultatului economico-financiar și cauzele care au generat performanțele activității.,astfel încât furnizează informații relevante în procesul decizional. Abordarea întregii problematici a analizei economico-financiare este subordonată în primul rând managementului intern al întreprinderii, care trebuie să asigure utilizarea eficientă a întregului potențial de care dispune, în vederea sporirii performanțelor, pentru elaborarea diagnosticului economico-financiar, a studiilor de fezabilitate și evaluare, precum și pentru selecția criteriilor de apreciere de către organismele economico-financiare.

Importanța deosebită în cadrul contabilității unei entități a întocmirii situațiilor financiare anuale este preluată și de programele școlare privind studiului disciplinei cu aceiași denumire.

În învățământul liceal și profesional, disciplina contabilitate se studiază în cadrul liceelor economice, în clasele IX – XII. În programa școlară, Contabilitatea este structurată pe specializări și ani de studii. Noțiuni referitoare la bilanțul contabil și contul de profit și pierderi, se studiază în clasa a X-a, la modulul ,, Contabilitatea unității economice”, profilul economic. În clasa a XI-a, calificare tehnician în activități economice, se studiază modulul „Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor”, în care sunt prezentate noțiuni referitoare la contabilitatea veniturilor și cheltuielilor, contabilitatea rezultatelor. În clasa a XII-a, același profil, modulul „Realizarea situațiilor financiare”, prezintă modul de întocmire a Situațiilor financiare anuale.

Modulele de pregătire studiate în clasa a IX- a specifice domeniului de pregătire economic și comerț, urmăresc formarea la elevi a unor deprinderi legate de evaluarea patrimoniului, organizarea activității comerciale și calitatea produselor.

Curriculumul este fundamentat în conformitate cu planurile cadru aprobate prin Ordinul nr. 3309/ 2009 și a planurilor de învățământ aprobate prin Ordinul nr.3312/2009.

Explozia informațională i-a determinat pe specialiștii în educație să ia măsuri , să găsească soluții în urma cărora, elevii și mai apoi studenții să fie capabili să se descurce dupa terminarea școlii sau a facultății, să facă față multitudinii de cereri și de responsabilități, să se poata adapta la orice situație. Elevul trebuie astfel instrumentat pentru a deveni managerul propriei activități de învățare, aceasta însemnând: implicarea activă în procesul de predare; automotivare pentru studiul constant, intensiv, potrivit situației concrete; stimularea interesului pentru a fi activ la lecție.

Elevul pentru a fi pregătit să participe singur la formarea lui trebuie mai întâi învățat cum să facă acest lucru. Rolul școlii este acela de a-i transmite elevului suficiente informații, de a-i forma acele capacități care îl pot ajuta să-și continue singur formarea și în special să stimuleze interesul indivizilor pentru acest lucru.

CAPITOLUL 1

ALEGEREA TEMEI LUCRĂRII METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

1.1.Importanța disciplinei ,,Contabilitate” în procesul de învățământ

Contabilitatea, în evoluția sa, a parcurs o linie ascendentă, trecând succesiv de la simplu la complex, de la forme rudimentare la forme superioare, definindu-și treptat obiectul de studiu și metodele de realizare a acestuia (Matiș D., „Definirea contabilității, în Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Oeconomica, Nr. 2 / 2000, pag. 3 – 14).

Necesitatea unei contabilități a averii a apărut și s-a manifestat diferit pe treptele de dezvoltare ale societății umane, baza constituind-o dorința de a cunoaște și comensura valoarea bunurilor posedate de persoanele fizice și juridice, atât sub aspectul existenței și stării acestora, cât și sub aspectul schimburilor de proprietate (Oprean I., „Bazele contabilității agenților economici din România”, Editura Intelcredo, Deva, 2005, pag. 5).

Începuturile contabilității și existența ei din cele mai vechi timpuri se confundă cu începuturile activiății economice a primelor colectivități omenești. Dovezile descoperite de arheologi arată că ținerea registrelor și, implicit, a conturilor este tot atât de veche ca primele activități productive și începuturile schimbului. Evoluția tehnicii contabile este legată de evoluția schimburilor comerciale. De la simplele însemnări, s-a trecut la contabilitatea memorială, contabilitatea în partidă simplă și contabilitatea în partidă dublă.

În prima sa formă, contabilitatea în partidă simplă se limita numai la înregistrarea raporturilor cu terțe persoane. Introducerea treptată a creditului comercial, a dus la introducerea conturilor de terți: furnizori, clienți și a conturilor de stocuri: materiale, mărfuri, etc. Dezvoltarea comerțului pe credit, a dus la separarea în timp a momentului în care se transferă bunurile între comercianți și momentul în care se realizează încasarea.

Astfel, contabilitatea a trebuit să-și adapteze și să-și perfecționeze metodele pentru a răspunde noilor exigențe ale activității economice. Așa apare contabilitatea în partidă dublă, la care participă doi actori: contabilul – care ține evidența creanțelor și datoriilor, care iau naștere în urma faptelor de comerț – și casierul – care urmărește fluxurile monetare.

În anul 1494, călugărul franciscan născut în Toscana, Luca Paciolo, matematician renumit, a publicat la Veneția, enciclopedia matematică „Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”. În capitolul 9 al acestei lucrări, intitulat „Tractatus de computis et scripturis”, Paciolo prezintă principiile fundamentale ale contabilității în partidă dublă. De numele lu Luca Paciolo este legată prima definire a obiectului contabilității: „Tot ceea ce, după părerea negustorului îi aparține pe lume, precum și toate afacerile mari și mărunte în ordinea în care au avut loc” (Demetrescu C.G., Puchiță V., Possler L., „Contabilitatea – știință fundamentală și aplicativă”, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1979, pag. 39).

În perioada cuprinsă între sec. al XVI-lea și al XVIII-lea, contabilitatea în partidă dublă se generalizează în Europa. Ea este consacrată în literatura de specialitate și este studiată în învățământul contabil.

În sec. al XIX-lea și prima parte a sec. al XX-lea, se înmulțesc societățile pe acțiuni, iar acționarii nu se implică în conducerea și gestionarea acestora. Ei pretind administratorilor să prezinte periodic situații și rapoarte cu privire la activitatea desfășurată și rezultatele economico-financiare obținute. Funcțiile contabilității se amplifică, contabilitatea devenind un mediator între posesorii capitalului (acționarii) și administratorii întreprinderilor. Pentru realizarea acestui rol, contabilitatea s-a perfecționat în următoarele direcții:

Se extinde măsurarea periodică a averii, cu ajutorul bilanțului, precum și a veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor, cu ajutorul contului de rezultate;

Registrul jurnal devine un act juridic de probă în justiție;

Apare o nouă funcție a contabilității, ce devine un auxiliar al statului în supravegherea și controlul activității economice;

Se publică conturile anuale, pentru informarea utilizatorilor asupra situației patrimoniului și a rezultatelor obținute;

Se separă contabilitatea de gestiune (analitică sau managerială), de contabilitatea financiară (generală);

Contabilitatea financiară devine o practică socială normalizată, standardizată, conceptualizată și reglementată, atât la nivel național, cât și internațional;

Contabilitatea devine un instrument în procesul decizional, de previziune și control al gestiunii;

Creșterea concurenței și a nevoilor de informare a investitorilor, au condus la generalizarea contabilității de angajament, în locul contabilității de trezorerie;

Dezvoltarea puternică a informației, folosirea calculatoarelor și aplicarea sistemelor expert, impun integrarea contabilității într-o bază de date, perfecționarea procedeelor și tehnicilor sale (Oprean I., „Bazele contabilității agenților economici din România”, Editura Intelcredo, Deva, 2001, pag. 15).

Reprezentarea realității economice de către contabilitate este rezultatul măiestriei profesionale a celor care țin registrele, a priceperii și îndemânării ascestora. De aceea, la început, contabilitatea a fost definită ca „știința și arta ținerii conturilor”, iar mai târziu, la începutul sec. al XX-lea, „contabilitatea este o știință și numai tehnica sa este o artă” (Renee de la Porte).

Contabilitatea are, ca știință, principii, procedee și instrumente de cunoaștere a realității economice, în timp ce punerea acestora în practică se bazează pe priceperea și măiestria contabilului. Punctul de convergență între artă, privită în sens larg și contabilitate, constă în faptul că ambele sunt creații ale spriritului uman și constituie reprezentări abstracte ale realităților concrete.

Prin „tehnică” se înțelege un „ansamblu de procedee care aparțin unei meserii, sau unei arte și care sunt utilizate pentru obținerea unui rezultat determinat”. Din acest punct de vedere, contabilitatea este o tehnică.

Ca tehnică de gestiune, contabilitatea poate fi considerată partea aplicativă a teoriei contabile. „Contabilitatea este o tehnică ce permite, prin adunarea datelor numerice și organizarea lor într-un ansamblu coerent, înfățișarea activității și a rezultatelor unei întreprinderi și, mai general, a unei organizații” (Capron M., „Contabilitatea în perspectivă” traducere de Sorin Nicolae, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 51).

Contabilitatea poate fi definită ca un sistem de informare ce are ca obiect culegerea, prelucrarea, stocarea și comunicarea informațiilor cu privire la patrimoniul întreprinderilor, în vederea luării deciziilor.

„Contabilitatea reprezintă cel mai important element al sistemului informațional al unei întreprinderi” (Glautier M.W.E., Underdown B., „Accounting, Theory and Practice, Seventh Edition, Financial Times, Prentice Hall, London, 2001, pag. 9-14).

Creșterea rolului social al contabilității i-a determinat pe unii autori să afirme că aceasta este un „joc social”, cu actorii și regizorii săi, cu arbitrii reprezentați de instanțele de normalizare și reglementare (Demetrescu C.G., Puchiță V., Possler L., Voica V., „Contabilitatea – știință fundamentală și aplicativă”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1979, pag. 15).

Printre „actorii” care participă la „jocul social” care este contabilitatea, amintim:

întreprinderile și conducătorii lor

contabilii sau producătorii de informații contabile

utilizatorii de informații contabile

În categoria „regizorilor” sau „arbitrilor” acestui „joc social”, sunt incluse organismele de normalizare și reglementare contabilă, dintre care, cel mai cunoscut este Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (International Accounting Standards Board – I.A.S.B.).

În învățământul liceal și profesional, disciplina contabilitate se studiază în cadrul liceelor cu profil servicii, domeniul de pregătire de bază, economic, în clasele IX – XII. În programa școlară, Contabilitatea este structurată pe module de studiu cu diverse specializări, în funcție de profilul clasei și anul de studiu.

Noțiuni referitoare la evidența economică, organizarea și sfera de acțiune a contabilității, structura patrimoniului, echipamente și softuri specifice, documente de evidență se studiază la modulul I: ,,Patrimoniul unității” în clasa a IX-a; bilanțul contabil, contul și tipurile formulelor contabile, registrele contabile și balanța de verificare se studiază la modulul I: ,,Contabilitatea unității patrimoniale” ,în clasa a X-a, la profilele: economic și comerț. În clasa a XI-a, calificarea tehnician în activități economice, se studiază modulul IV: ,,Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor”, în care sunt prezentate toate clasele de conturi, noțiuni referitoare la contabilitatea veniturilor și cheltuielilor, contabilitatea rezultatelor. În clasa a XII-a, același profil, modulul IV este numit ,, Realizarea situațiilor financiare anuale” și prezintă structura și modul de întocmire a Situațiilor financiare anuale.

La celelalte specializări din domeniul economic, este implementat programul „Firma de exercițiu” – laborator tehnologic, în care se aplică practic noțiunile teoretice studiate, program derulat pe parcursul claselor a XI-XII-a.

Elevii care optează pentru un liceu cu profil economic și care după absolvire vor deveni contabili, au șansa să urmeze un program de învățare eficientă a noțiunilor contabile,care să impulsioneze dezvoltarea și devenirea celui care învață și care concură cu cerințele și exigențele sistemului economico – contabil, de pe piața muncii.

Pentru eficientizarea condițiilor externe ale învățării,în învățământul liceal și profesional,contabilitatea este predată de cadre didactice, cu specializarea de bază: economiști și apoi de profesori, iar în cadrul acestora, metodele didactice ocupă un loc deosebit.

Ele reprezintă modalități prin care elevii, îndrumați de profesor sau în mod independent, își însușesc cunoștințele, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini și își definesc concepția despre viitoarea lor meserie și nu în ultimul rând despre lume și viață.

Orice metodă are valențe specifice, cât și limite specifice, determinate de contextul educațional, precum și de personalitatea profesorului care o utilizează. În cadrul acestora un loc deosebit de important îl ocipă metodele active, care îndeplinesc o dublă funcție:

informativă sau cognitivă, întrucât subiecții cunoașterii își însușesc cunoștințe teoretice și practice și își lărgesc orizontul științific, cultural și tehnic

formativă sau educativă, întrucât subiecții cunoașterii dobândesc capacități și abilități intelectuale, au sentimente și trăiri afective pozitive, își dezvoltă calitativ întreaga personalitate.

Cele mai eficiente forme de învățare sunt cele în care se regăsesc principiile didacticii generale, adică persoana participă activ în procesul de predare-învățare‚ analizând critic materialele studiate, exersând si experimentând, formându-și astfel propriile opinii si susținându-le în fața celorlalți. De aceea, pentru eficentizarea procesului de predare-învățare-evaluare, tehnologia informației și serviciile informatice sunt de o deosebită importanță pentru sprijinirea activității didactice, fiind solicitate să sprijine caracterul crescând interdisciplinar al învațământului și să contribuie la conectarea rapidă a oamenilor ( Crăciun L. și colab., 2001).

Aplicarea tehnologiilor informaționale în sistemul de învățământ este impusă de exigențele societății actuale.

Calculatorul este foarte util atât elevului cât și profesorului, însă folosirea acestuia trebuie realizată astfel încât să îmbunătățească calitativ procesul instructiv-educativ, nu să îl îngreuneze. Calculatorul trebuie folosit astfel încât să urmărească achiziționarea unor cunoștințe și formarea unor deprinderi care să permită elevului să se adapteze cerințelor unei societăți aflată într-o permanentă evoluție.

Introducerea în școală a internetului și a tehnologiilor moderne informatice duce la schimbări importante în procesul de învățământ. Astfel actul învățării nu mai este considerat a fi efectul demersurilor și muncii profesorului, ci rodul interacțiunii elevilor cu calculatorul și al colaborării cu profesorul. Această schimbare în sistemul de învățământ vizează următoarele obiective :

creșterea eficienței activităților de învățare

dezvoltarea competențelor de comunicare și studiu individual.

În concluzie, îmbinarea metodelor didactice active cu tehnologiile moderne informatice nu face decât să îmbunătățească calitativ procesul instructiv-educativ și să eficientizeze condițiile învățării,în învățământul liceal cu profil economic. În societatea actuală, unde fiecare copil, de la cea mai fragedă vârstă, folosește calculatorul și unde cei care lucrează în domeniul financiar – contabil nu-și pot desfășura activitatea în lipsa acestuia și a programelor informatice, de contabilitate (cu ajutorul cărora munca omului – contabil s-a simplificat considerabil,în ultimii ani) contabilitatea trebuie să fie disciplina de învățământ, care să fie predată, de cadrele didactice,într-o mare proporție cu ajutorul sistemului informațional.

1.2.Motivarea alegerii temei

Lucrarea metodico-științifică cu tema: ,,Sistemul informațional contabil privind Situațiile financiare anuale” reprezintă o îmbinare a noțiunilor contabile clasice cu tehnologiile informaționale.

Sistemul informațional economic reprezintă un ansmablu organizat de informații economice complexe, care se obțin prin prelucrarea datelor furnizate de anumite surse și care sunt necesare pentru organizarea, conducerea și desfășurarea activității economico – contabile.

Are următoarea structură:

ansamablul informațiilor economice complexe

prelucrarea datelor sau informațiilor economice

sursele de date și informații economice.

Importanța sistemului informațional constă în faptul că ne ajută să observăm modul de utilizare a resurselor, să sesizăm și să examinăm critic deficiențele existente și să punem în valoare efectele pozitive.

Contabilitatea poate fi definită ca un sistem de informare ce are ca obiectiv principal furnizarea de informații, care să asigure o imagine fidelă, clară și completă asupra patrimoniului, poziției financiare și rezultatelor obținute de către entitate, tuturor celor interesați, asigurând „transparența” informației contabile. Acest obiectiv poate fi îndeplinit prin întocmirea periodică a unor documente de sinteză și raportare contabilă, care pe parcursul timpului au purtat diverse denumiri, precum: bilanț contabil,situații financiare anuale sau conturi anuale.

Dezvoltarea Sistemului de contabilitate din România a avut ca obiectiv de bază armonizarea legislației cu Directivele europene în domeniu, în vederea îndeplinirii cerințelor de adaptare la Uniunea Europeană, precum și alinierea la Standardele Internaționale de Contabilitate, situație impusă de globalizarea economică și de dezvoltarea pieței de capital.

Situațiile financiare ale unei companii reprezintă cel mai important mijloc, prin care informația contabilă este pusă la dispoziția factorilor decizionali. De aceea, companiile își publică Situațiile financiare, într-un mod cât mai explicit, pentru a putea fi înțelese de către cititorul interesat. Perfecționarea continuă a mediului de afaceri reprezintă o prioritate esențială a guvernelor în consolidarea funcționării economiei de piață, iar pe termen scurt, realizarea obiectivelor urmărite în cadrul programului de aderare a României la Uniunea Europeană. În acest context, cadrul general de contabilitate și audit financiar își îmbunătățește continuu calitatea informației contabile prin aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele Uniunii Europene (Directiva a IV-a și a VII-a).

Pentru atingerea acestor obiective, în ultima perioadă au avut loc o serie de modificări legislative între care se numără:

modificarea și completarea Legii contabilității nr. 82/1991;

reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a și a VII-a ale Uniunii Europene;

adoptarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară (IFRS) și Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS), prin Ordin al Ministrului FInanțelor Publice.

Responsabilitatea întocmirii Situațiilor financiare anuale în conformitate cu reglementările contabile, conforme cu Directivele europene revine conducerii entității și este comunicată printr-o declarație scrisă atașată acestora.

Situațiile financiare anuale, cuprind cele mai importante și complexe documente contabile, (Bilanțul contabil,Contul de profit și pierdere etc.), prin intermediul cărora firma, ca persoană juridică, a cărei contabili (producătorii de informații contabile) le întocmește, cu ajutorul sistemului informațional.

Situațiile financiare anuale au o importanță deosebită atât în cadrul sistemului informațional, cât și în contabilitate, reprezentând una dintre disciplinele de studiu, la clasa a XII-a, profilul servicii, calificarea economic, modulul IV, care se numește chiar ,,Realizarea situațiilor financiare anuale”, în cadrul căruia se studiază desfășurarea procesului de inventariere, structura acestora și prezintă modul de întocmire a Situațiilor financiare anuale.

De aceea, o mare influență în alegerea temei cu titlul ,,Sistemul informațional contabil privind Situațiile financiare anuale” l-a avut faptul că la clasa a XII-a, programa școlară prevede predarea acestor noțiuni elevilor, în cadrul modulului cu aceiași denumire și nu în ultimul rând am considerat că reprezintă o parte a contabilității foarte complexă și de o importanță srategică în activitatea economică pe care o desfășoară o firmă, prin faptul că acestea contribuie la analiza performanței societății comerciale și au un rol determinant în stabilirea strategiei de urmat, de către organele de conducere, pentru exercițiile financiare viitoare.

Analiza, pe baza datelor din Bilanțul contabil și a indicatorilor economico-financiari care derivă de aici, au o bună relevanță în formularea unei opinii reale de către utilizatorii informației contabile, iar prin interpretarea lor se pot trage concluzii certe, în funcție de care se poate prognoza evoluția economică viitoare a firmei.

Înainte de alegerea temei lucrării pe care am realizat-o și mai ales la finalul acesteia cred că următoarea afirmație este cât se poate de concretă: ,,Contabilitatea reprezintă cel mai important element al sistemului informațional al unei întreprinderi” (Glautier M.W.E., Underdown B., „Accounting, Theory and Practice, Seventh Edition, Financial Times, Prentice Hall, London, 2001, pag. 9-14).

CAPITOLUL 2

ASPECTE TEORETICE PRIVIND SITUAȚIILE FINANCIARE ANUALE

2.1. Importanța, rolul și funcțiile situațiilor financiare anuale

A.Rolul si importanța Situațiilor financiare anuale

ontabilitatea este principalul furnizor de informații în domeniul economico-financiar. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizează informații riguroase și exacte care reflectă fenomenele economico-financiare. Cantitatea și calitatea informațiilor furnizate de contabilitate influențează direct și nemijlocit calitatea deciziilor elaborate în unitatea patrimonială. Perfecționarea sistemului informațional economic a determinat și perfecționarea contabilității ca furnizor principal de informație economică și financiară.Informația contabilă este furnizată sub forma unor documente financiar-contabile sintetice, care reflectă clar, fidel, complet și periodic situația economico-financiară a unității patrimoniale. Aceste documente financiar-contabile poartă denumirea de situații financiare anuale. Ele se elaborează cu respectarea unor reguli unitare de întocmire, verificare,aprobare și publicare.

B.Funcțiile situațiilor finaciare

Situațiile financiare îndeplinesc o funcție complexă tehnico-contabilă și comunică cu multiple valențe în următoarele acțiuni:

a. Introduc în contabilitate elementele patrimoniale și realizează controlul înregistrării operațiunilor contabile. Universalitatea componentelor patrimoniale, concretizate la începutul activității în inventar, se sistematizează în cazul bilanțului, care se preiau în conturile contabile, prin intermediul conturilor de bilanț de deschidere, iar la sfarșitul perioadei conturile sintetice din contabilitate se soldează prin intermediul conturilor de bilanț de închidere.

b. Stabilesc mecanismul de funcționare a conturilor. Bilanțul reprezintă baza, iar egalitatea dintre activ și pasiv constituie cheia sistemului contabilității cu înregistrare în partidă dublă. Dubla înregistrare constituie o caracteristică de bază a contabilității, care se deosebește de celelalte tipuri ale evidenței economice, asigurând urmatoarele particularități:

egalitatea permanentă între activul și pasivul bilanțului

controlul operațiilor economice înregistrate în conturi și concordanța cu evidența cronologică.

reflectarea și urmărirea prin conturi a mijloacelor economice cu sursele de formare a acestora, precum și cu rezultatele financiare ale activității

relații de corespondență și legături reciproce între conturile în care se înregistrează operațiile economico-financiare

c. Generalizarea datelor contabilității

Gruparea operațiilor economico-financiare înregistrate în conturi se face cu ajutorul balanței de verificare și se generalizează într-o prezentare sistematică prin componentele situațiilor financiare, sub forma unei egalități între mijloacele ce constituie activul și sursele de formare a acestuia care constituie pasivul și sub forma rezultatelor obținute.

Generalizarea datelor prin situațiile fianciare se realizează la nivel de unitate economică prin concentrarea și gruparea elementelor contabilității, iar la nivelul structurilor ierarhice, se asigură prin centralizări succesive a situațiilor financiare ale unităților subordonate.

Pentru reflectarea rolului și implicit a calității situațiilor financiare, prezintă importanță sublinierea funcțiilor acestora și anume:

a. Funcția de informare și caracterizare a activității desfășurate de întreprindere-una din cele mai importante. Locul deosebit pe care îl ocupă contabilitatea în sistemul informațional conferă implicit un rol informativ prioritar situațiilor financiare, considerate sursa de informații esențială pentru cunoașterea situației economico-financiară a întreprinderii și elaborarea de decizii de conducere a activității acesteia.

Informațiile din situațiile financiare prezintă o mare utilitate atât în interiorul unității, cât și în afara acesteia, respectiv pentru băncile finanțatoare, creditori, furnizori, clienți, etc. Prin structura și modul de grupare al indicatorilor , situațiile financiare oferă posibilitatea aprecierii situației economico-financiare a întreprinderii și trebuie să răspundă necesităților de informare ale utilizatorilor.

b.Funcția de analiză și previziune- se manifestă în procesul de urmărire și interpretare a modului de realizare a obiectivelor programate privind angajarea și utilizarea resurselor întreprinderii, determinarea abaterilor de la indicatorii programați, stabilirea măsurilor de luat pentru îmbunătățirea activității.Situațiile financiare reprezintă instrument de analiză a echilibrului economico-financiar fiind folosit în cunoașterea, dirijarea și stăpânirea relațiilor bilanțiere dintre active, datorii și capitaluri proprii, între fluxurile de cheltuieli și venituri. Acest echilibru este reflectat, controlat și reglat atât din punct de vedere dimensioanal-pe total cât și structural-pe părți componente.

Prin modul de participare la circuitul informație-analiză-decizie, situațiile financiare se constituie ca o bază de referință în procesul conducerii activității economico-financiare a întreprinderii. Datele din bilanț fundamentează procesul decizional, iar prin urmărirea mișcărilor care intervin în structura elementelor patrimoniale și a fluxurilor care tranzitează întreprinderea se efectuează controlul derulării acestor procese, analizând rezultatele obținute în raport cu parametrii care au stat la baza adoptării deciziilor.

c. Funcția previzională a situațiilor financiare se realizează prin utilizarea în procesul de conducere curentă și de perspectivă a informațiilor contabile și financiare, prin efectuarea pe baza acestora de calcule previzionale asupra modului cum se va desfășura activitatea în perioadele următoare, calcule prin care se asigură stabilirea unor indicatori cât mai preciși și implicit decizii economice cât mai eficiente.

2.2. Principii contabile si aplicarea lor la intocmirea situațiilor financiare anuale

Întocmirea sau completarea propriu-zisă a situațiilor financiare se poate înfăptui numai după finalizarea tuturor lucrărilor preliminare sau premergătoare și implicit a balanței de verificare definitive. În vederea întocmirii conturilor anuale de sinteză și pentru asigurarea îndeplinirii atributului privind prezentarea fidelă a patrimoniului este necesar să se respecte mai multe norme și principii contabile de bază, asimilate pentru activitatea practică din țara noastră și care sunt enumerate și definite în mod succinct în Regulamentul privind aplicarea Legii Contabilității. În continuare se prezintă o anumită detaliere a condițiilor și a modului de aplicare a lor.

Principiul continuității activității

Acesta presupune că persoana juridică își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activității. Acest principiu conduce la gruparea distinctă în bilanț: a activelor pe termen lung de cele pe termen scurt (distincția între activele imobilizate și active circulante) și a datoriilor pe termen lung de cele pe termen scurt. Aplicarea în practică a acestui principiu se realizează la închiderea exercițiului, cu ocazia inventarierii, înainte ca departamentul de contabilitate să întocmească situațiile financiare anuale. Dacă administratorii persoanei juridice au luat la cunoștință de unele elemnete de nesiguranță legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situațiile financiare anuale simplificate nu sunt întocmite pe baza principiului continuității, această informație trebuie prezentată împreună cu explicații privind modul de întocmire a acestora și motivele care au stat la baza deciziei conform căreia persoana juridică nu își mai poate continua activitatea (conform IAS 35”Activități în curs de întrerupere”). În caz de necontinuitate, situațiile financiare anuale vor prezenta structurile lor în valori de lichidare. Valorile de lichidare sunt mai mici decât cele de utilitate oferind o imagine fidelă asupra situației financiare, asupra patrimoniului și a rezultatului întreprinderii aflată într-o asemenea situație.

Principiul permanenței metodelor

Acesta presupune continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evalurea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor de activ și de pasiv a rezulatelor. Analiza situației financiare și a performanței realizate în timp de întreprindere, presupune, în primul rând realizarea de comparații în timp. Pentru atingerea acestui obiectiv principiul permanenței metodelor impune utilizarea cu consecvență a acelorași reguli și norme în cadrul exercițiilor financiare succesive. Totuși există situații de excepție când se poate face derogare de al acest principiu și care au ca drept consecință o mai bună informare a utilizatorilor situațiilor financiare (prezentarea unei imagini fidele): este impusă de lege; este impusă de aplicarea unui standard contabil, sau; are ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare al operațiunile întreprinderii.În cazul modificărilor politicilor contabile se vor face mențiuni în notele explicative cu privire la : motivele care au condus la schimbarea politicilor ; consecințele pe care aceste modificări le-au generat în evaluarea elementelor și asupra rezulatatelor.

Principiul prudenței

Valoarea oricărui element trebuie să fie determinat pe baza principiului prudenței. În mod special se vor avea în vedere următoarele aspecte:

a) se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exercițiului financiar;

b) se va ține seama de toate obligațiile previzibile și pierderile potențiale care au luat naștere în ursul exercițiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau pierderi apar între data încheierii exercițiului și data întocmirii bilanțului;

c) se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere. Prudența presupune aprecierea rezonabilă a faptelor, astfel încât să se evite riscul de transfer asupra viitorului, a incertitudinilor prezente, susceptibil să graveze patrimonial și rezultatele întreprinderii, ”astfel spus, prudența constă, în esență, în contabilizarea pierderii previzibile și în necontabilizarae profiturilor sperate, chiar dacă acestea sunt foarte probabile”.

Din punct de vedere operațional, principiul prudenței este legat de evaluarea patrimoniului. Astfel la data întocmirii bilanțului, se compară, pentru fiecare element patrimonial, valoarea de utilitate stabilită în momentul inventarului, cu costul istoric stabilit la intrarea în patrimoniu.

În cazul elementelor de active se pot întâlni următoarele situații:

• valoarea de inventar este mai mare decât valoarea de intrare, caz în care plusul de valoare nu se contabilizează;

• valoarea de inventar este mai mică decât valoarea de intrare, caz în care minusul de valoare se înregistrează astfel:

– dacă minusul de valaoare are un caracter definitiv, el se contabilizează prin sistemul amortizărilor (pentru imobilizări corporale și necorporale)

– dacă minusul de valoare nu are caracter definitiv, el se contabilizează prin sistemul provizioanelor pentru depreciere(cazul terenurilor, titlurilor de valoare, stocurilor, creanțelor, etc.)

În cazul elementelor de pasiv se pot întâlni următoarele situații:

• valoarea de inventar a datoriilor este mai mare decat valoarea de intrare, caz în care plusul de valoare se contabilizează ca un complement de datorie daca acest plus este ireversibil;

• dacă apar datorii probabile, ca urmare a unor riscuri și cheltuieli previzibile, nedefinitive dar probabile, aceasta implică constituirea de provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

• minusurile de valoare nedefinitive ale unui pasiv extern nu se contabilizează din motive de prudență.

În majoritatea țărilor europene continentale (printre care și în România) , prudența reprezintă fundamentul realizării imaginii fidele în situațiile financiare anuale. Exact opusă este concepția aplicată in țările cu principii anglo-saxone, unde primează respectarea principiului priorității realității economice asupra formei juridice, chiar dacă, și în aceste țări, prudența este recunoscută și aplicată în contabilitate.

Principiul independenței exercițiului

Se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzatoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, făra a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților. Acesta presupune trecerea de la conceptele de încasări și plați la o contabilitate de angajamente care acordă prioritate cauzelor asupra efectelor, înregistrându-se mai întâi angajamentele și apoi executarea lor. Potrivit contabilității de angajamente veniturile se reflectă in contabilitate în momentul predării bunurilor către cumpărători, respectiv al livrării, moment ce atestă transferul de proprietate și în aceste condiții nu se are in vedere momentul încasării (care se poate produce chiar și în exercitiul următor), iar cheltuielile se înregistreaza in momentul angajării lor indiferent de data plății acestora. În acest fel veniturile și cheltuielile sunt delimitate și înregistrate sub aspectul real de mișcare de bunuri și servicii și nu sub aspect monetar respectiv mișcare monetară. Respectarea acestui principiu impune efectuarea inventarierii obligatorii anuale a patrimoniului, utilizarea unor conturi de regularizare (471 “Cheltuieli înregistrate în avans” și 472 “Venituri înregistrate în avans”), precum și calcularea și înregistrarea amortizărilor și provizioanelor. Contabilizarea unor evenimente apărute ulterior închiderii exercițiului, dar înainte de închiderea propriu-zisă a conturilor presupune evidențierea și în anexe dar și în raportul de gestiune a acestora (conform IAS 10 “Evenimente ulterioare datei bilanțului” care face referirea la tratamentul contabil al evenimentelor ce apar ulterior închiderii exercițiului, fie înainte fie după închiderea conturilor). Deși acestea nu influențează direct rezultatul, ar putea avea totuși un impact destul de puternic asupra situației întreprinderii.

Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv

În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț, se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ și de pasiv.

Principiul intangibilității

Potrivit acestiu principiu bilanțul de deschidere al unui exercițiu trebuie să corespundă cu bilnțul de închidere al exercițiului precedent pentru a asigura continuitatea și coerența informațiilor privind poziția financiară și rezultatele realizate și pentru a evita pierderea de informații. Totuși, în conformitate cu IAS nr.8”profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale și modificări ale politicilor contabile” există și anumite excepții cu privire la acest principiu, pentru anumite corecții care se impun întreprinderilor care aplică reglementările contabile armonizate cu standardele internaționale de contabilitate.

Principiul necompensării

Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor între active și pasive, premise de reglementările legale. Orice compensare ar avea ca efect o pierdere de informație și deci reducerea fidelității imaginii reflectate de către situațiile financiare.

Principiul costului istoric

Evaluarea elementelor cuprinse în situațiile financiare se realizează pe baza valorii de intrare, valoare care se păstrează până la ieșirea lor din unitate, cu excepția unor operațiuni speciale cum sunt reevaluările și ajustările de valoare realizate în diferite momente ale fluxului informațional-contabil. Acest principiu vizează în același timp un alt principiu, în special de natură juridică, și anume principiul nominalismului monetar. Costul istoric este cel care a fost suportat de întreprindere la intrarea unui element în patrimoniul întreprinderii. El reprezintă în același timp și o bază pentru alte tipuri de evaluări, iar în condițiile unui sistem monetar inflaționist el poate deveni ireal. Aliniatul 1, art. 12 al Codului de Comerț Francez menționează : "la data de intrare în patrimoniul întreprinderii bunurile achiziționate cu titlu oneros sunt înregistrate la costul lor de achiziție, bunurile achiziționate cu titlu gratuit, la valoarea lor venală (utilitate), bunurile produse, la costul de producție".

Directiva autorizează statele membre să realizeze derogări de la principiul costului istoric, și anume:evaluarea pe baza valorii de înlocuire pentru imobilizările corporale a căror utilitate este limitată în timp și pentru stocuri; evaluarea pe baza altor metode, metode destinate să tină cont de inflație; o reevaluare a imobilizărilor corporale și financiare.

Principiul prevalenței economicului asupra juridicului

Situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică. Necesitatea aplicării acestui principiu este impusă deoarece modalitățile concrete de aplicabilitate a acestor principii generează un raport de intercondiționare reciprocă între realitatea economică și cea juridică. Importanța acestui principiu rezidă în faptul că acceptarea sau neacceptarea lui conduce la o interpretare diferită a conceptului de imagine sau prezentare fidelă. Determinarea acestor concepte ridică o serie de dileme, numai dacă se ia în calcul faptul că interpretarea lor este diferită în cadrul curentelor contabile, astfel: pentru anglo-saxoni imaginea fidelă reprezintă principiul suprem, în timp ce pentru continentali acesta reprezintă obiectivul contabilității financiare.

2.3. Evaluarea contabilă a patrimoniului

În contabilitate, evaluarea are loc atât în mod curent, pentru reflectarea evenimentelor a tranzacțiilor care au loc în cursul perioadei de gestiune și care modificăm mărimea valorică a elementelor patrimoniale, cât și în mod periodic, cu ocazia inventarierii elementelor patrimoniale și a elaborării documentelor contabile de sinteză. Rezultă că evaluarea în contabilitate este prezentă în toate momentele rotației capitalului, precum și în momentele de raportare și analiză a situației financiare și a rezultatelor obținute. Momentele evaluării sunt: evaluarea la intrare sau la prima înregistrare; evaluarea la ieșirea din patrimoniu a elementelor patrimo-niale; evaluarea la inventariere; evaluarea la bilanț.

1)Evaluarea la data intrării în patrimoniu (la prima înregistrare în contabilitate) a elementelor

Are la bază costul istoric,care, în raport de natura elementelor patrimoniale și a operațiilor economice și financiare, capătă următoarele semnificații concrete:

a)Valoarea de utilitate pentru bunurile intrate în patrimoniu prin aport în natură, obținute cu titlu gratuit sau prin donație.Valoarea de utilitate se stabilește în funcție de prețul pieței,utilitatea bunului pentru întreprindere, gradul de uzură și amplasarea acestuia (în ară sau în străinătate, intravilan sau extravilan etc.).

b) Costul de achiziție pentru bunurile procurate cu titlu oneros(pe baza contractelor de vânzare-cumpărare). Acesta este format din: prețul de cumpărare (achiziție) (+); cheltuielile de transport-aprovizionare (+);taxele nerecuperabile (+); alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare deutilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv (+); reducerile comerciale primite (rabaturi, remize și risturne) (–).

c) Costul de producție utilizat pentru bunurile produse înîntreprindere. Acesta este compus din:costul de achiziție al materiilor prime consumate (+); alte cheltuieli directe de producție (exemplu: salarii directeacordate muncitorilor de bază (+); o cotă- parte din cheltuielile indirecte de producție, determinate rațional ca fiind legate de fabricația bunului respectiv (+); dobânzile la creditele bancare contractate pentru producția cuciclu lung de fabricație, aferente perioadei pentru care se calculează costul de producție (+).Față de cele trei categorii de costuri prezentate, în evaluare intervin și unele cazuri particulare. Astfel: pentru titlurile de valoare , valoarea de achiziție este egală cu prețul de cumpărare la care acestea au fost dobândite. Cheltuielile accesorii se exclud din valoarea de achiziție (costul de achiziție), ele fiind înscrise direct în cheltuielile de exploatare ale exercițiului;creanțele și datoriile se evaluează la valoarea nominală, egală cu suma de lichidități sau echivalente de lichidități ce se vor încasa,respectiv plăti, în schimbul lor cheltuielile și veniturile se evaluează prin asocierea acestoracu elementele de activ și pasiv cu care intră în corespondență; astfel,cheltuielile sunt evaluate, după caz, ca o creștere a pasivului (în cazul angajamentelor) sau ca o diminuare de activ (în cazul consumurilor stocate). Veniturile sunt evaluate, după caz, în acela și timp, ca o creștere de activ (deci, cu valoarea creanței sau lichidității, în cazul vânzărilor,și costul de producție al stocurilor sau imobilizărilor) sau ca o diminuare de pasiv. Bunurile intrate, exprimate în monedă străină, sunt evaluate în lei la cursul zilei când a avut loc intrarea acestora.

2) Evaluarea la ieșirea din patrimoniu (la data încetării recunoașterii în contabilitate)

Se face, în principiu, la valoarea de intrare (valoarea contabilă sau valoarea la cost istoric).Dacă bunurile similare de natura stocurilor sau titlurilor de valoare au valori de intrare diferite și nu există posibilitatea identificării valorii lor de intrare, evaluarea la ieșirea din patrimoniu se poate face utilizând una din metodele:

• metoda costului mediu ponderat (CMP),se calculează după fiecare intrare sau numai lunar, după cum se apreciază că este justificat, prin raportarea valorii totale a stocului inițial cumulată cu valoarea intrărilor la cantitatea existent în stocul inițial, cumulată cu cantitatea sau cantităile intrate, după caz. Potrivit metodei costului mediu ponderat, bunurile ieșite din gestiune se evalueazăla un preț stabilit ca raport între valoarea totală a stocului inițial (Si) plus valoarea totală a intrărilor (Vi)și cantitatea existentă în stocul inițial (qs) plus cantitățile intrate (qi).

CMP = Si +Vi/ qs+qi

Metoda costului mediu ponderat poate fi aplicată în două variante: – actualizarea costului mediu ponderat după fiecare intrare; – actualizarea periodică a costului mediu ponderat, fie lunar, fie la alte perioade, care în principiu să nu depășească durata medie de stocare. • metoda primului lot intrat – primului lot ieșit (FIFO), constă în aceea că bunurile care ies din gestiune se evaluează la costul de achiziție(sau de producție) al primului intrat (primul lot). Pe măsura epuizării primului lot, bunurile care ies din gestiune se evaluează la costul deachiziție (sau de producție) al lotului următor, în ordine cronologică. • metoda ultimului lot intrat – primului lot ieșit (LIFO),potrivit metodei LIFO, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție sau de producție ale ultimei intrări (ultimul lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție sau producție al lotului anterior, în ordine chronologică. Alegerea uneia sau alteia dintre aceste metode se face în funcție de interesele economice, financiare sau fiscale ale unității patrimoniale.

3)Evaluarea la inventar

Are loc în momentul inventarierii elementelor patrimoniale, cel puțin o dată pe an, când se constată faptic existența valorii activelor și pasivelor patrimoniului.Valoarea atribuită elementelor patrimoniale inventariate poartă denumirea de valoare de inventar . Aceasta este expresia valori iactuale și se estimează în funcție de prețul pieței, utilitatea bunului înîntreprindere, starea (gradul de uzură ) și amplasamentul acestuia.Tocmai de aceea, în unele lucrări de specialitate, valoarea de inventar o mai regăsim și sub denumirea de valoare de întrebuințare .Pentru stabilirea valorii de inventar se utilizează anumite referințe, cum ar fi: prețurile de piață, baremurile, indicii generali și specifici de prețur. În raport cu natura și caracteristicile unor elemente patrimoniale,valoarea de inventar capătă unele semnificații concrete, astfel:

a) pentru imobilizările necorporale, valoarea de inventar este egală cu valoarea contabilă de intrare minus amortizareacumulată; b) pentru stocuri, valoarea de inventar este egală , în general, cuvaloarea ultimului lot intrat în stoc;

c) valoarea de inventar a creanțelor și a datoriilor, exclusiv TVA deductibilă , este egală cu termenii clauzelor din contract (dobânzi sau disconturi); d) pentru lichiditățile în valută , creanțe sau datorii exprimate în valută , valoarea de inventar se stabilește în funcție de cursul deschimb existent la sfârșitul exercițiului financiar; e) pentru efectele comerciale negociate public, precum și pentru titlurile imobilizate și titlurile de plasament, valoarea de inventar sestabile ște în funcție de cotația de pe piață de la sfârșitul exercițiuluifinanciar;

f) valoarea de inventar a disponibilităților bănești este egală cu valoarea contabilă de intrare; g) valoareade inventar a creanțelor și datoriilor incerte și în litigiu se stabilește în funcție de valoarea lor probabilă de încasat,respectiv de plată .

4)Evaluarea la închiderea exercițiului financiar(la bilanț)

Pornind de la valoarea contabilă (de intrare sau la cost istoric) și de la valoarea de inventar,aplicând principiul prudenț ei, putem stabili valoarea la bilanț a elementelor patrimoniale. Aceasta presupune compararea valoriicontabile cu valoarea de inventar și reținerea în evaluare a uneia dintre următoarele valori:

pentru elementele patrimoniale de activ, diferențele constatate în plus, între valoarea de inventar și valoarea contabilă, nu se înregistrează în contabilitate, elementul patrimonial menținându-se la valoarea lui deintrare. Diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea contabilă se înregistrează pe seama cheltuielilor, prin intermediul amortizărilor (în cazul activelor amortizabile, deoarece depreciereaeste ireversibilă) și pe calea provizioanelor pentru deprecieri, în cazulactivelor neamortizabile (deoarece deprecierea este reversibilă ).

pentru elementele patrimoniale de pasiv, diferențele constatate în minus,între valoarea de inventar și valoarea contabilă , nu se înregistrează în contabilitate, acestea menținându-se la valoarea de intrare. Diferențele constatate în plus se înregistrează în contabilitate pe seama cheltuie-lilor prin constituirea de provizioane pentru creșteri reversibile privind valoarea pasivelor.

5) Reevaluarea în contabilitate

Ca noțiune contabilă , reevaluarea constă în modificarea și substituirea valorilor de intrare (contabile, la cost istoric) ale elemen-telor patrimoniale cu valoarea lor actuală (curentă).Potrivit reglementărilor în domeniu, reevaluarea se poate efectuanumai în baza unei dispoziții legale, emisă de organele în drept. Pot face obiectul reevaluă rii elementele patrimoniale de activ sub formă de imobilizări corporale și financiare. Plusvaloarea rezultată în urma reevaluării acestor elemente patrimoniale de activ se reflectă , ca un element patrimonial de pasiv,în cadrul capitalurilor proprii, denumit „Rezerve din reevaluare”. Revalorizările sau devaloriză rile ulterioare se calculează pornind de la valoarea rezultată în urma ultimei reevaluări. De asemenea, rezervele din reevaluare își propagă efectele fie asupra capitalului social, fie asupra rezervelor unității, conform dispozițiilor legale.

Evaluarea elementelor prezentate în situațiile financiare constă în recunoașterea și prezentarea în situațiile financiare anuale a activelor, datoriilor, veniturilor și cheltuielilor se realizează în baza evaluării credibile a elementelor respective, apelându-se în același timp și la raționamentul profesional. Pentru ca un element de activ sau o datorie să fie recunoscut în structurile din situațiile financiare, trebuie ca să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să existe probabilitatea asigurării realizării de beneficii economice viitoare, respectiv ieșirea acestora pentru stingerea unei obligații prezente;și costul aferent să poată fi evaluat în mod credibil. Un element de venituri sau cheltuieli este recunoscut în structurile contului de profit și pierdere, atunci când, pe lângă evaluarea credibilă , determină o creștere de beneficii economiceviitoare corespunzător creșterii unui activ, sau diminuării unei datorii,respectiv diminuarea acestor beneficii prin reducerea unui activ sau majorarea unei datorii.

Reguli generale de evaluare:

Elementele prezentate în situațiile financiare anuale se evaluează , în general, pe baza:

– principiului costului de achiziție, sau

– principiului costului de producție;

excepția existând în situația în care s-a optat pentru reevaluareaimobilizărilor corporale sau evaluarea instrumentelor financiare la valoarea justă , apelându-se la regulile evaluării alternative.

Se utilizează patru reguli generale de evaluare: a) evaluarea la data intrării în entitate; b) evaluarea cu ocazia inventarierii; c) evaluarea la încheierea exercițiului financiar; d) evaluarea la data ieșirii din entitate.

2.4. Lucrări pregătitoare elaborării Situațiilor financiare anuale

Lucrările pregatitoare elaborării Situațiilor financiare anuale au rolul:

– de a verifica înregistrările efectuate in cursul exercițiului;

– de a efectua inventarierea;

– de a realiza inregistrări aferente sfârșitului de exercițiu;

– de a centraliza datele necesare.

Etapele lucrărilor pregătitoare (premergatoare, preliminare) sunt:

– intocmirea balanței conturilor înainte de inventariere;

– efectuarea inventarierii; înregistrarea operatiilor de regularizare;

– realizarea balantei de verificare dupa inventariere;

– determinarea rezultatului, repartizarea profitului sau acoperirea pierderii.

A. Întocmirea balanței conturilor înainte de inventariere

La sfârșitul exercițului se verifică dacă toate evenimentele si tranzacțiile au fost inregistrate în contabilitate și se aduc la zi toate inregistrările din contabilitate.

Caracterul real al situațiilor fnanciare depinde de reflectarea corectă și completă în contabilitate a tuturor operațiilor economico – financiare desfăsurate.

Corecta întocmire presupune verificarea corelației dintre:

– evidența contabilă și cea operativă,

– evidența cronologică si sistematică,

– conturile sintetice și analitice dezvoltatoare. În cazul apariției unor neconcordanțe, ele se corectează in aceasta etapă. Informațiile necesare întocmirii situațiilor financiare anuale se preiau din balanța de verificare care face legatura intre contabilitatea curentă si documentele de sinteză.

Legea contabilității,numărul 82/1991, prevede ca pentru verificarea inregistrării corecte în contabilitate a operațiilor efectuate se intocmeste balanța de verificare: – cel puțin anual,

– la incheierea exercițiului financiar, – la termenele de întocmire a situațiilor financiare anuale. De regulă, la o anumită dată se intocmește o balanță sintetică si mai multe balanțe analitice in funcție de numărul conturilor sintetice care necesită detalierea.Obținerea balanței de verificare este echivalentă cu obținerea situației scriptice a elementelor patrimoniale.

La incheierea exercițiului se intocmesc cel putin două variante de balanțe de verificare : – balanța preliminară (prima balanță înainte de efectuarea operațiilor de inventariere) – balanța definitivă (a doua balanță), întocmită după efectuarea inventarierii, operațiilor de regularizare și de inchidere a exercițiului.

Scopul principal al elaborării balanței de verificare preliminară este de a prezenta datele scriptice care se vor compara cu existentâțele faptice stabilite la inventariere. Operațiile de inventariere și de regularizare a diferențelor constatate generează suplimentarea înregistrărilor în conturi,ceea ce determină modificarea datelor din balanța preliminară.

Cu datele din balanța definitivă se procedează la elaborarea Situațiilor financiare anuale. Balanța de verificare: – are o formă tabelară, cu egalități sau corelații, în care sunt transpuse conturile cu sumele aferente la un moment dat (sfarșitul unei perioade).

– centralizarea și gruparea datelor oferă date necesare efectuării analizei economico-financiare și a controlului privind situația patrimonială. După numarul de egalități (corelații), balanțele de verificare sintetică(balanța conturilor) poate fi elaborată astfel:

– Balanța de verificare cu o serie de egalități,

– Balanța de verificare cu două serii de egalități, – Balanța de verificare cu trei serii de egalități, – Balanța de verificare cu patru serii de egalități, – Balanța de verificare cu cinci serii de egalități.

Balanța de verificare sintetică cu cinci serii de egalități este agreată de agenții economici deoarece conține în structura sa date și informații absolute necesare elaborării Situațiilor financiare anuale.

Egalitățile sunt: solduri inițiale la începutul anului,rulaje luna curentă,rulaje din lunile precedente(rulaje cumulate de la 1 ianuarie până la 31 decembrie), total sume, solduri finale. Alături de balanța sintetică se întocmesc balanțele analitice, care detaliază și verifică datele din conturile sintetice.

Balanțele analitice pot fi elaborate pentru: conturi monofuncționale și conturi bifuncționale. Ele se exprimă în etalon cantitativ-valoric sau numai valoric.

Cu ajutorul balanței se pot identifica două tipuri de erori(greșeli): – erori care afectează egalitățile.

– erori care nu afectează egalitățile, cum ar fi: omisiuni de înregistrări a operațiilor economice; înregistrarea de două ori, a unei formule contabile; trecerea greșită a conturilor sau a sumelor în formula contabilă;neaplicarea corectă a normelor contabile și fiscal;selecție și activare greșită a secțiunilor din programul de soft(în cazul când balanța se obține în sistem informatizat). Indiferent de ctegoria lor,erorile (greșelile) trbuie corectate pentru ca elementele patrimoniale să fie reprezentate correct prin intermediul balanței de verificare.

B.Inventarierea patrimoniului

Concordanță între informațiile scriptice din contabilitate și cele faptice existente în mod concret se verifică cu ajutorul operațiilor de inventariere.

1. Noțiuni generale

Inventarierea reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se constată la un moment dat existența elementelor de activ și de pasiv, cu exprimare în etalonul cantitativ-valoric sau numai valoric.

Scopul principal al inventarierii este stabilirea situației reale a tuturor elementelor de activ și de pasiv care aparțin entității cât și cele care aparțin altor persoane juridice sau fizice, dar se folosesc în cadrul unității. Prin inventariere se constată mărimea fizică a elementelor patrimoniale cât și evaluarea la nivelul valorii actuale. Fac obiectul inventarierii elemente patrimoniale: imobilizări, stocuri, creanțe, disponibilități bănești și alte alte valori, datorii, elemente extrabilanțiere etc. În conformitate cu Legea contabilității nr.82/1991, republicată, toate entitățile au obligația să efectueze inventarierea generală a patrimoniului.

Inventarierea se clasifică după mai multe criterii, ceea ce determină felurile inventarierii:

a.După gradul de cuprindere:

– Inventarierea generală cuprinde toate elementele de activ și de pasiv,

– Inventarierea parțială cuprinde numai anumite elemente patrimoniale.

Inventarierea generală se efectuează cel puțin o dată pe an, este obligatorie și se desfășoară în situații prevăzute de normele legislative. Inventarierea la începutul anului cuprinde elementele de activ ce constituie aport la capitalul unității. Ministerul Finanțelor Publice poate aprobă excepții de la regulă inventarierii anuale pentru unele bunuri cu caracter special aflate în administrarea instituțiilor publice.

b.După intervalul de timp la care se efectuează:

– Inventarierea periodică se realizează în cursul anului, la anumite intervale de timp, în funcție de particularitățile valorilor inventariate. (exemple: mijloace bănești, marfuei etc.)

– Inventarierea anuală se face de regulă la sfârșitul anului, cu ocazia închiderii exercițiului financiar și elaborarea Situațiilor financiare anuale. În cadrul entităților cu activitate complexă, bunurile pot fi inventariate și înaintea datei de închidere a exercițiului financiar. În acest caz, datele înscrise în Registrul-inventar vor fi actualizate cu intrările și ieșirile de bunuri cuprinse în perioada de la data inventarierii și data încheierii exercițiului.

c.După condițiile în care se desfășoară:

– Inventarierea ordinară, cu caracter obișnuit și la termenele planificate.

În mod obișnuit, entitățile efectuează inventarierea la începutul activității pentru estimarea aportului la capital și cel puțin odată pe an pe parcursul funcționării. La aceste situații se adăugă și cazurile de fuzionare sau încetare aactivității.

– Inventarierea extraordinară este impusă de anumite situații deosebite sau speciale.

Inventarierea generală se realizează: la începutul activității; în timpul funcționării activității(cel puțin o dată pe an);în caz de fuziune sau încetare a activității;sau în situații speciale( la cererea Organelor de control) sau situații deosebite (indicii de plusuri sau minusurilainventar,predare-primire de gestiune, reorganizarea gestiunilor, calamități naturale, alte situații prevăzute de lege.

Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine ordonatorului de credite (la instituții) sau altei persoane care are obligația gestionării elementelor de activ și de pasiv.

Activitatea de inventariere se efectuează de către o comisie de inventariere care răspunde de efectuarea tuturor lucrărilor de inventariere, în conformitate cu reglementările legale.

Comisia de inventariere este numită prin decizie scrisă și este formată din cel puțin două persoane. Din comisie nu pot face parte gestionarul și nici contabilul care ține evidența gestiunii inventariate. Prin excepție, la gestiunile mici inventarierea se poate efectua și de către o singură persoană. În anumite condiții, dacă situația o impune, în comisii pot fi numite și persoane cu pregătire economică și tehnică care să asigure pe lângă lucrările obișnuite și efectuarea evaluării competente a elementelor Lucrările de inventariere pot fi efectuate cu salariații proprii și/sau cooptarea unor persoane cu pregătire corespunzatoere și încadrate în acest scop pe bază de contracte de prestări de servicii. Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiți decât în cazuri bine justificate și numai prin decizie scrisă, emisă de cei care i-au numit.

2.Pregătirea inventarierii

Pregătirea inventarierii presupune pregătirea condițiilor de desfășurare. Administratorul sau persoana care realizează gestionarea elementelor patrimoniale au obligația de a emite Decizia de inventariere și de a asigura condiții corespunzătoare de lucru pentru membrii comisiei de inventariere.

Crearea condițiilor de lucru la pregătirea inventarierii:

– organizarea corespunzătoare a evidentei operative și contabile privind gestiunea inventariată.

– pariciparea întregii comisii la inventariere;

– organizarea depozitarii bunurilor grupate pe sortimente, dimensiuni, codificarea bunurilor și întocmirea etichetelor de raft;

– asigurarea personalului necesar pentru manipularea bunurilor, sortare, cântărire, măsurare, numărare etc;

– asigurarea de specialiști pentru efectuarea identificării unor bunuri inventariate;

– dotarea gestiunii cu aparate și instrumente de măsurare, cântărire și identificare;.

– dotarea gestiunii cu mijloace tehnice de calcul, cu formulare și rechizite;

– asigurarea mijloacelor necesare sigilarii spațiilor de depozitare a bunurilor inventariate atât la începutul inventarierii cât și pe parcursul desfășurării ei;

– asigurarea securității ușilor, ferestrelor, porților, spațiilor aferente bunurilor inventariate;

– asigurarea protecției membrilor comisiei de inventariere în conformitate cu normele de protecție a muncii.

De asemenea comisia de inventariere are obligația de a asigura măsurile organizatorice corespunzătoare desfășurării în bune condiții și în conformitate cu reglementările legale a lucrărilor de inventariere: înainte de începerea lucrărilor de inventariere, comisia trebuie să pună la dispoziția gestionarului documentul Declarație de inventar(este prezentat mai jos), pe care urmează să-l întocmească acesta și să verifice corectitudinea și realitatea întocmirii lui. Dacă gestinarul lipsește, inventarierea se efectuează de către comisia de inventariere în prezența altei persoane numită prin decizie scrisă, care să îl reprezinte pe gerstionar.

Unitatea SC Exemplu SA

DECLARAȚIE DE INVENTARIERE

Subsemnatul Radu Alina gestionar al magazinului ABC munit prin decizia nr. 415 din data de 30.04.2012 declar:

1. Toate valorile materiale și bănești aflate în gestiunea subse,matului se găsesc în încăperile (locurile) sala de vânzare și două magazii de depozitare a mzarfurilor.

2. Posed (nu posed) valori materiale și bănești aparținând terților. Nu posed.

3. Am (nu am) cunoștință de existența unor plusuri sau minusuri în valoare (cantitate) de Nu

4. Am (nu am) eliberat valori materiale și bănești fără documente legale. Beneficiar. Nu.

5. Am (nu am) valori materiale nerecepționate sau care trebuie expediate, pentru care s-au întocmit documentele aferente în cantitate de. Nu

6. Am (nu am) documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidență operativă sau nu au fost predate la contabilitate. Nu

7. Dețin (nu dețin) numerar din vânzarea mărfurilor aflate în gestiune, de lei.

Dețin numerar în valoare de 2.000 lei, reprezentând vânzarea zilei

8. Ultimele documente de intrare sunt:

fel Factura nr.883 din data de 18.12.N

fel Factura nr.254 din data de 20.12.N.

9. Ultimele documente de ieșire sunt:

fel Factura nr.337 din data de 19.12.N

fel Monetar nr.457 din data de 20.12.N

10. Ultimul raport de gestiune a fost încheiat la data de 20.12.N pentru perioada 19-20.12.N

11. Dacă mai aveți ceva de adăugat Dețin mărfuri depreciate sub aspect calitativ în valoare de 750 lei din cauza unei inundații datorată instalațiilor de apă din clădire.

Anexez în acest caz Procesul-verbal de constatare a pagubei nr.7 din 15.12.N.

Figura2.1.Declarație de inventar(document)

– să verifice numerarul din casierie, să solicite întocmirea Monetarului, a Registrului de casă și predarea lor la contabilitate pentru înregistrare.

– să bareze și să semneze ultimele documente de evidentă privitoare la gestiune. În cazul în care se constată că există documente neînregistrate în contabilitate, comisia trebuie să dispună înregistrarea lor pentru a asigura realitatea situației scriptice a gestiunii.

– să ientifice toate locurile (încăperile) în care există bunuri care urmează să fie inventariate.

– să verifice toate instrumentele și aparatele de măsură și cântărire.

– să sigileze toate locurile și încăperile din gestiune înafara locului unde a început inventarierea.

3. Desfășurarea inventarierii

Inventarierea propriu-zisă se realizează prin constatarea faptică a elementelor de activ și de pasiv și înscrierea lor în documentul Lista de inventariere.

Într-o primă etapă, realizarea inventarierii presupune respectarea de către comisia de inventariere a unor reglementari legale privind condițiile de lucru în desfășurarea operațiilor de inventariere.

Realizarea condițiilor de lucru în desfășurarea inventarierii:

– programul și perioada inventarierii vor fi afișate în mod vizibil.

– sigilarea tuturor locurilor și cailor de acces înafara locului unde se efectuează operațiile de inventariere în acea zi.

– sigiliul se păstrează, pe toată durata inventarierii, de către responsabilul comisiei de inventariere.

– la reluarea lucrărilor de inventariere din fiecare zi se verifică dacă sigiliul este intact. În caz contrar se iau măsurile corespunzătoare.

– închiderea și sigilarea spațiilor de depozitare, în prezența gestionarului, ori de câte ori se întrerup operațiile de inventariere și se părăsește încăperea.

– documentele întocmite de către comisia de inventariere pentru fiecare zi rămân în cadrul gestiunii inventariate și se depozitează în spații special amenajate (fișete,casete,dulapuri etc) care vor fi încuiate și sigilate.

– pe durata inventarierii este recomandabil să se sisteze operațiile de intrare-iesire a bunurilor inventariate. Prin excepție dacă acest lucru nu este posibil, în cadrul gestiunii se va institui o ,,zona tampon" în care să se desfășoare operații de aprovizionare și vânzare.

– listele de inventariere se semnează pe fiecare filă de către toți membrii comisiei de inventariere și de către gestionar.

Constatarea faptică a elementelor de activ și de pasiv se face prin identificarea lor individuală. Identificarea bunurilor și valorile inventariate se face diferit în funcție de particularitățile lor.

Regului de inventariere a elementelor de activ și de pasiv

Tabel 2.1.

Evaluarea elementelor de activ și de pasiv cu ocazia inventarierii se face cu respectarea principiului permanentei metodelor, potrivit căruia modelele și regulile de evaluare trebuie menținute, asigurând comparabiltatea în timp a informației contabile. Evaluarea activelor imobilizate și a stocurilor se face la valoarea actuală a fiecărui element numită valoare de inventar.

Valoarea de inventar(valoare actuală): utilitatea bunului; starea bunului; prețul pieței.

La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenței, potrivit căruia se va ține cont de toate ajustările de valoare datorate eprecerilor. Valoarea care se înscrie în listele de inventariere rezultă din compararea valorii de inventar cu valoarea înregistrată în contabilitate, din care se alege valoarea cea mai mică:

Valoarea de inventar > Valoarea contabilă => Valoarea înscrisă în listele de inventariere

este valoarea contabilă

Valoarea de inventar < Valoarea contabilă => Valoarea înscrisă în listele de inventariere

este valoarea de inventar

Evaluarea creanțelor și datoriilor exprimate în lei se face la valoarea lor probabilă de încasat sau de plată.Evaluarea datoriilor și creanțelor exprimate în valută se face la cursul de schimb valutar

comunicat de BNR, valabil pentru dată încheierii exercițiului financiar. Toate elementele de activ și de pasiv se înscriu pe măsură inventarierii lor, în liste de inventariere și situații analitice anexe.

Lista de inventariere este documentul folosit pentru următoarele destinații:

document pentru inventarierea bunurilor și valorilor inventariate

document pentru stabilirea plusurilor și minusurilor constatate

document pentru întocmirea Registrului-inventar

document pentru stabilirea provizioanelor și a ajustărilor de valoare

document centralizator al operațiunilor de inventariere

Lista de inventariere are modele diferite în funcție de etalonul de evidență al bunurilor inventariate:

global-valoric sau cantitativ-valoric.

Figura 2.2. Lista de inventariere(document)

Pe ultima listă de inventariere, gestionarul trebuie să facă o mențiune prin care declară că toate bunurile și valorile au fost inventariate și consemnate în listele de inventariere în prezența sa. De asemenea, acesta menționează dacă are sau nu obiecții cu privire la modul de efectuare a inventarierii. Dacă sunt obiecții, acestea trebuie analizate de către comisia de inventariere și soluționate. Pentru inventarierea elementelor de activ și de pasiv care nu reprezintă bunuri este suficientă prezentarea lor în Situații analitice distincte care să fie totalizate și să justifice soldul conturilor respectiv în care acestea sunt cuprinse și care se preiau în Registrul-jurnal.

4. Rezultatele inventarierii

Rezultatele inventarierii (diferențele de inventar) se stabilesc prin compararea cantităților și valorilor consemnate în listele de inventariere și în situațiile analitice anexe (faptic) cu valorile și cantitățile înregistrate în contabilitate (scriptic). Ca și regulă generală, în urma inventarierii pot rezulta egalități, plusuri sau minusuri de inventar:

FAPTIC = SCRIPTIC nu sunt diferențe de inventar

FAPTIC > SCRIPTIC => PLUS de inventar

FAPTIC < SCRIPTIC => MINUS de inventar

După natura lor, rezultatele (plusuri sau minusuri) pot fi cantitative sau valorice. Structura lor complexă.Diferențele cantitative sub formă de plusuri sau minusuri de inventar se înregistrează în contabiitate pentru a aduce nivelul scriptic din contabiitate la nivelul inventarului faptic, adică la nivelul situației reale din patrimoniu. Se calculează după formula:

Plus sau minus de inventar = (Stoc faptic – Stoc scriptic) x Prețul de înregistrare în contabilitate

Diferențele valorice sub formă de plusuri nu se înregistrează în contabilitate în conformitate cu principiul prudenței. Diferențele valorice sub formă de minusuri se înregistrează În contabilitate sub forma ajustărilor pentru depreciere și pierderea de valoare sau se înregistrează sub forma amortizărilor suplimentare. Se calculează după formula:

Diferențe valorice = (Stoc faptic x Valoarea actuală) – (Stoc faptic x Valoarea contabilă)

În situația constatării unor plusuri în gestiune, bunurile respective vor fi evaluate la valoarea justă, de înregistrare.Minusurile de inventar pot fi neimputabile sau imputabile, în funcție de gradul de vinovăție al persoanelor responsabile cu administrarea gestiunii. Minusurile neimputabile se datorează unor riscuri de confuzie între sortimente, perisabilități, risc de vânzare, furturi prin efracție, calamități etc. evaluarea se face la valoarea de înregistrare sau de înlocuire. În cazul constatării unor lipsuri în gestiune imputabile, evaluarea se face la valoarea de înlocuire.

Rezultatele inventarierii:

= plus: – cantitativ – se înregistrează în contabilitate

– valoric – nu se înregistrează în contabilitate

= minus: -cantitativ-se inegistrează în contabilitate sub formă de minusuri neimputabile sau imputabile

– valoric-se înregistrează în contabilitate sub formă de ajustări sau amortizare suplimentară

Valoarea de înlocuire este echivalentă costului de achiziție a unui bun cu caracteristici și grad de uzură similare celui lipsă în gestiune la data constatării pagubei. Valoarea de înlocuire cuprinde prețul practicat pe piață la care se adăugă: TVA, cheltuieli de transport-aprovizionare, taxe nerecuperabile și alte cheltuieli.

5.Operații privind înregistrarea plusurilor sau minusurilor constatate la inventar

Odată stabilite rezultatele inventarierii, plusurile și minusurile de inventar, se procedează la înregistrarea și decontarea lor gestionară. A efectua această operație înseamnă a regulariza rezultatulinventarierii. În principiu, plusurile se înregistrează ca intrări în patrimoniul întreprinderii, iar minusurile se împută. Dacă lipsurile constatate la inventariere nu sunt din vina cuiva se decontează, după caz, asupra cheltuielilor sau veniturilor întreprinderii. De asemenea, se pot admite compensări cantitative ale lipsurilor cu plusurile, în cazurile în care există riscul de confuzie între sorturile aceluiași produs, fără a se diminua patrimoniul unității. Compensarea se admite, de regulă, numai pentru aceeași perioadă de gestiune și la același gestionar. Pentru bunurile materiale acceptate cu pierderi se acordă scăzăminte fără a depăși valoarea constatată în minus. De asemenea, pentru aceste valori, în cazul compensării lipsurilor cu plusurile stabilite la inventariere,scăzămintele se calculează numai în situația când cantitățile lipsă sunt mai mari decât cantitățile în plus. Calculul se efectuează în primul rând pentru valorile materiale la care s-au constatat lipsurile, iar dacă mai rămân diferențe cantitative în minus cotele de scăzăminte se pot aplica și pentru celelalte valori materiale admise în compensare, la care s-au constatat plusuri sau la care nu au rezultat diferențe. Diferența stabilită în minus în urma compensării și aplicării tuturor cotelor de scăzăminte, reprezentând un prejudiciu pentru patrimoniu, se recuperează de la persoanele vinovate în conformitate cu dispozițiile legale. În raport de natura structurilor de activ și de pasiv, inventariate, regularizarea diferențelor de inventar generează următoarele tipuri de înregistrări:

Plusuri constatate la inventar:

a)plusuri de active imobilizate valoarea de inventar:

20, 21, 23, 26 = 131 ,,Subvenții pentru investiții”

Apreciem că în acest caz trebuie înregistrată și TVA corespunzătoare, formula fiind:

4426,,TVA deductibilă” = 4427,,TVA colectată” și concomitent pentru cota de TVA nedeductibilă stabilită pe bază de decont, se face înregistrarea :20, 21, 23, 26 = 4426

Potrivit PCG în locul conturilor debitoare de mai sus se folosește contul 635 "Cheltuieli cu alte impozite,taxe și vărsăminte asimilate"

plusurile de stocuri cumpărate:

30, 31, 32, 35, 36, 37,, Conturi de stocuri” = 60 ,,Cheltuieli privind stocurile”

În cazul plusurilor de stocuri privind produsele și producția în curs de execuție, înregistrarea este de formă: 33, 34 ,,Conturi de stocuri” = 71 ,, Variația stocurilor”.

Înregistrările de mai sus se fac la valoarea contabilă de intrare, egală cu costul de producție.

plusurile de investiții financiare pe termen scurt:

50,, Investiții financiare pe termen scurt” = 664,, Cheltuieli privind investițiile financiare cedate”

plusurile constatate la inventarierea casieriei, la societățile cu capital privat:

531,, Casa” = 758,, Alte venituri din exploatare”

Pentru minusurile de inventar neimputabile, cu excepția minusurilor de casă, înregistrările sunt de sens invers cu cele prezentate în cazul plusurilor, iar în cazul activelor imobilizate tipul de înregistrare este:

% = 20, 21, 23, 26,, Conturile de active imobilizate”

28 ,,Amortizări privind imobilizările”

6583,, Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital”

– imputarea la valoarea de înlocuire la data constatării pagubei inclusiv TVA: 428,,Alte datorii sau creanțe în legătură cu personalul” = 758 ,,Alte venituri din exploatare” sau

461 ,,Debitori diverși” = 4427,, TVA colectată”

Pentru bunurile lipsă sau depreciate calitativ constatate pe bază de inventariere peste normele legale neimputabile se datorează TVA. Operațiunea se reflectă în contabilitate prin înregistrarea: 635,,Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate” = 4427,,TVA colectată”

– Dacă minusurile de inventar de natura activelor circulante sunt imputabile, înregistrările sunt similare cu cele efectuate în cazul minusurilor neimputabile. Totodată, pentru valoarea imputată se face înregistrarea:

461 ,,Debitori diverși” = %

758 ,,Alte venituri din exploatare”

4427 ,,TVA colectată”

Lipsurile imputabile se evaluează la valoarea de înlocuire. Aceasta reprezintă costul de achiziție al bunului respectiv la data constatării pagubei, format astfel:. prețul de cumpărare practicat pe piață( + ) taxele nerecuperabile( + ) cheltuielile de transport – aprovizionare(+) alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea în gestiune .

– Dacă bunurile lipsă imputabile nu pot fi cumpărate pe piață, valoarea de imputare se stabilește de specialiști în domeniul respectiv. Cu ocazia stabilirii diferențelor de inventar se înregistrează și stocurile finale sau variația stocurilor în cazul metodei inventarului intermitent. Mărimea stocurilor se determină prin inventarul fizic al acestora, iar ieșirile prin calcul pe baza relației:

Ieșirile de stocuri = Stocul inițial + Intrările de stocuri – Stocul final

Tipurile de înregistrări au fost prezentate la contabilitatea operațiilor privind stocurile. Așa cum prevăd "Normele privind organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului", în cazul inventarului intermitent, valorile materiale se evaluează la prețul de înregistrare a ultimei intrări în gestiune (o asemenea soluție este contrară metodelor de evaluare a stocurilor). Calitatea inventarului ca metodă de evidență și calcul se extinde și la determinarea unor indicatori economico – financiari sau asigurarea unor date primare de intrare în contabilitate. De exemplu, calculul costului producției neterminate, determinarea scăzămintelor și pierderilor pentru bunurile prevăzute cu un asemenea regim,predarea – primirea de gestiuni, lichidarea și fuzionarea întreprinderilor etc.

Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere în Procesul-verbal de inventariere. Documentul Proces-verbal de inventariere cuprinde în principal următoarele elemente: data întocmirii, gestiunea inventariată, perioada inventarierii, numele membrilor comisiei de inventariere, rezultatele inventarierii, concluziile comisiei cu privire la cauzele plusurilor, minusurile și deprecierile constatate, persoanele vinovate (dacă este cazul), propuneri de măsuri pentru soluționarea situațiilor create.

Rezultatele operației de inventariere sunt grupate pe conturi sau grupe de conturi, în ordinea posturilor de bilanț și se consemnează în Registrul-inventar care este un document obligatoriu. Se întocmește la începutul activității, la sfârșitul exercițiului financiar sau cu ocazia încetării activității, pe baza datelor din listele de inventariere, situații analitice și procesul-verbal de inventariere. Registrul-inventar cuprinde elemente cu privire la recapitulația elementelor inventariate, valoarea contabilă (de înregistrare), valoarea de inventar (actuală), diferențele de reevaluare și cauzele diferențelor din deprecieri, dezasortări etc. Diferențele din evaluare se calculează ca și diferențe între valoarea de inventar și valoarea contabilă.

Prelucrarea datelor inventarierii respectă prevederile Legii contabilității de a asigura obligativitatea corelării datelor din Bilanț cu datele din contabilitate puse de acord cu situația reală a patrimoniului stabilită prin inventar.

REGISTRUL – INVENTAR

SC Exemplu SA Data 31.12.N

C. Înregistrarea operațiilor de regularizare

Ca și o consecință contabilă a aplicării principiului independenței exercițiului, se identifică operațiile de delimitare in timp a cheltuielilor si veniturilor astfel încât fiecărui exercițiu să i se atribuie cheltuielile si veniturile aferente lui. Operațiile de regularizare se înregistreazăînlunadecembrie,exercițiuln: a. Cheltuieli și venituri în avans.

Ele reprezintă cheltuieli si venituri efectuate în exercitiul N dar care se referă la exercițiul N+1.

b. Diferențe de curs valutar aferente disponibilităților, creanțelor și datoriilor in valută.

La sfârșitul anului, înainte de întocmirea Situațiilor financiare anuale, se înregistrează câstigurile sau pierderile latente aferente disponibilităților, creanțelor sau datoriilor in valută. Aceste castiguri sau pierderi se trec pe venituri sau cheltuieli financiare. Se stabilesc prin compararea valorii contabile de înregistrare la momentul inregistrării disponibilităților, creanței sau datoriei cu valoarea actuala stabilită pe baza cursurilor valutare de schimb din ultima zi a anului, comunicate de BNR. Din compararea valorii contabile cu valoarea actuala pot rezulta:

– Diferențele favorabile de curs valutar, în situația creșterii cursului valutar pentru disponibilități și creanțe si scăderii cursului valutar pentru datorii.

– Diferențe nefavorabile de curs valutar, in situatia creșterii cursului valutar pentru disponibilități și creanțe si creșterii cursului valutar pentru datorii. Din categoria operațiilor de regularizare exemplificăm:

1.Înregistrare abonamente la publicații economice:

471,, Cheltuieli înregistrate în avans” = 5121,,Conturi la bănci în lei”

În exercițiul următor, în fiecare lună se va face trecerea pe cheltuieli a cheltuielilor înregistrate în avans:

612 ,,Cheltuieli cu redevențele, locațiile de gestiune și chiriile” = 471,,Cheltuieli înregistrate în avans”

2. Emiterea facturii de închiriere a unui spațiu comercial aferent anului N+1:

4111 ,, Clienți”= %

472 ,,Venituri înregistrate în avans”

4427,,TVA colectată”

În exercițiul următor în fiecare lună veniturile înregistrate în avans se trec pe contul 706

472 ,,Venituri înregistrate în avans” =706,,Venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii”

3. În cursul anului se încasează la bancă o creanță externă

Înregistrare diferență favorabilă de curs valutar la 31.12.N

5124,,Conturi la bănci în valută” = 765 ,,Venituri din diferențe de curs valutar”

4. Se înregistrează o creanță față de un client extern. Creanța nu este încasată în cursul anului, iar la sfârșitul anului cursul de schimb este favorabil.

Înregistrare diferența favorabilă de curs valutar la 31.12.N

4111 ,,Clienți” = 765,, Venituri din diferențe de curs valutar”

5. În cursul anului se înregistrează o datorie față de un furnizor extern. Datoria nu este plătită în cursul anului, iar la sfârșitul anului cursul valutar este de nefavorabil.

Înregistrare diferența nefavorabilă de curs valutar la 31.12.N.

665,,Cheltuieli din diferențe de curs valutar” = 401 „Furnizori”

D.Balanța de verificare după inventariere

După efectuarea inventarierii, înregistrării plusurilor și minusurilor de inventar precum și a operațiunilor de regularizare se întocmește balanța conturilor după inventariere care mai poartă denumirea de balanța de verificare finală. Balanța de verificare finală (după inventariere) cuprinde conturile de cheltuieli si venituri,( respectând astfel principiul transparenței informatiei), reflectă situația reală a patrimoniului, se prezintă ca și o bază de date ,fiind un suport informațional în vederea pregătirii informațiilor contabile pentru determinarea rezultatului exercițiului și care stă la baza întocmirii bilanțului contabil și al Situațiilor financiare anuale. Structura acestei balanțe depinde de necesitatea de informații contabile ale entității în acest moment de pregătire a datelor pentru determinarea rezultatelor și de tipul de comenzi informatice alese din programul de contabilitate.

E. Determinarea rezultatului, repartizarea profitului sau finanțarea pierderii

a. Reguli generale

În cursul anului se înregistrează cheltuielile și veniturile aferente evenimentelor și tarnzacțiilor desfășurate. Cheltuielile entității reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru consumul de stocuri,lucrări executate și servicii prestate,cheltuieli cu personalul,executarea unor obligații legale sau contractuale etc.curente,cât și din câștigurile din orice alte surse. Cheltuielile sunt concretizate în următoarele momente:

– angajarea, are loc în momentul în care se contracteaă obligația bănească generatoare de plați sau consumatoare de resurse. Ex: în cazul unei aprovizionări cu materiale de la furnizori angajarea cheltuielilor intervine în momentul în care s-a creat obligația bănească față de furnizori de a plăti stocurile primite de la aceștia.

– consumul, care se referă la alocarea efectivă a resurselor în procesul economic,

– plățile, reprezintă alocarea resurselor bănești în vederea efectuării plăților,

– imputarea, momentul în care cheltuielile sunt puse în relație cu veniturile.

Veniturile entității reprezintă sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activități. În cadrul procesului de creare a veniturilor se delimitează patru momente:

– producția, este momentul creării rezultatului ca produs al activității consumatoare de resurse. Ex: la o firma producătoare, această fază se identifică cu producția în curs de fabricație și producția finită.

– facturarea sau vânzare pe credit, consta în transferarea dreptului de proprietate da la vânzător la client,

– încasarea, reprezintă etapa în care rezultatul vândut se transforma în bani,

– încorporarea, este o etapă strict contabila prin care veniturile sunt înglobate în rezultate pentru a absorbi cheltuielile corespondente.

Respectând principiul independenței exercițiilor, toate operațiile care determină cheltuileli și venituri sunt înregistrate în momentul generării sau angajării lor.

Datorită faptului că atât cheltuielile cât și veniturile pot apărea în anumite etape s-a făcut o delimitare a acestora. Astfel există trei categorii de cheltuieli și venituri:

– de exploatare ,care apar direct în procesul productiv al unei societăți comerciale și care cuprind cheltuielile cu materiile prime , materialele, mărfurile, combustibilii, energia și apa, lucrări și servicii prestate de terți și care privesc activitatea de exploatare cum ar fi cheltuieli cu întreținerea și reparațiile cheltuieli cu chiriile, cheltuielile cu primle de asigurare, cheltuieli cu transportul de marfă și persoane etc precum și veniturile care se referă la activitatea de exploatare privind vânzări de mărfuri, produse finite, chirii, prestări de servicii.

– financiare ,care se referă la activitatea financiară a societății comerciale cum ar fi cheltuielile cu diferențele de curs valutar, dobânzi, sconturi acordate, amortizări și provizioane, dividende încasate de la alte societăți comercuiale,diferențe de curs valutar.

– excepționale, care apar în situații neprevăzute la un moment dat și nu sunt legate de activitatea agentului economic și pot cuprinde cheltuieli cu donații și subvenții, cheltuieli privind operații de capital, etc.

Pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor și a veniturilor se folosesc conturile din clasa șase (Cheltuieli) și respectiv clasa șapte (Venituri).

Conturile de cheltuieli sunt conturi de activ care se debitează cu cheltuielile efectuate în cursul anului și se creditează la decontarea cheltuielilor asupra rezultatelor.

Conturile de venituri sunt conturi de pasiv care se creditează cu veniturile realizate în cursul anului și se debitează cu încorporarea veniturilor în rezultate.

Conturile de cheltuieli și venituri se închid lunar prin contul 121 ,, Rezultatul exercițiului”.

Cheltuielile se repartizează asupra rezultatului, iar veniturile se încorporează în rezultate.

La rândul său contul 121,, Rezultatul exercițiului” este un cont de bilanț, fiind inclus în categoria conturilor de capitaluri proprii. Soldul creditor al contului evidențiază rezultatul sub formă de profit, iar soldul debitor rezultatul sub formă de pierdere. În acest fel contul 121 realizeza legătura dintre conturile de cheltuieli și venituri pe de o parte și conturile de bilanț pe de altă parte.

Rezultat contabil= Venituri din livrarea bunurilor mobile, servicii prestate și lucrări executate, inclusiv din câștiguri de orice natură – Cheltuielile angajate pentru realizarea veniturilor

Din punct de vedere contabil pentru a stabili rezultatul exercițiului se procedează la închiderea conturilor de cheltuieli și venituri. Relațiile dintre conturi intervenite cu această ocazie sunt:

a) închiderea conturilor de cheltuieli pentru soldurile debitoare:

121,, Profit sau pierdere” = clasa 6 ,,Conturi de cheltuieli”

b) închiderea conturilor de venituri, pentru soldurile creditoare:

clasa 7,,Conturi de venituri” =121 ,,Profit sau pierdere”

După efectuarea acestor înregistrări în contul 121,, Profit sau pierdere” se determină rezultaul exercițiului sub formă de profit brut (profit contabil,profit impozabil)sau sub formă de pierdere.În cazul în care se obține profit,acesta se impozitează stabilindu se impozitul pe profit care se trece pe cheltuieli cu impozitul pe profit(691 ,,Cheltuieli cu impozitul pe profit”=441 ,,Impozit pe profit”);după această formulă contabilă apărând un nou cont de cheltuieli(691 ,,Cheltuieli cu impozitul pe profit”),care se va închide în corespondență cu contul 121,, Profit sau pierdere”. Se evidențiază astfel formula contabilă de înregistrare a decontării cheltuielilor cu impozitul pe profit:121,, Profit sau pierdere” = 691,, Cheltuieli cu impozitul pe profit”.

După această operație, soldul contului 121,, Profit sau pierdere”, poate reprezenta profitul net,când soldul contului este creditor ,rezultat pozitiv sau favorabil:

Profit net = Profit brut – Impozit pe profit

D(+ / -) 121,, Profit sau pierdere ” C(- /+)

Decontarea cheltuielilor cu impozitul pe SFC:Rezultatul net(profit net)

profit(121=691)

Figura 2.4. Structura contului 121,, Profit sau pierdere”

În situația în care soldul contului 121 este debitor,se realizează pierdere sau rezultat negative(nefavorabil),cuprinde următoarele elemente din structură:

D(+/-) 121 ,, Profit sau pierdere” C(-/+)

Figura 2.5. Structura contului 121 Profit sau pierdere

În conformitate cu normele legislative în viguare prevăzute de Legea contabilității nr.82/1991, republicată și Ordinul nr.1752/2005, rezultatul definitiv exercițiului se stabilește la închiderea acestuia și reprezintă șoldul final al contului 121 ,, Profit sau pierdere”. Profitul sau pierderea se stabilește cumulate de la începutul anului.

Repartizarea profitului se realizează în contabilitate pe destinații,după aprobarea Situațiilor financiare anuale.Sumele caresunt constituite din profitul curent se înregistrează prin formula contabilă:

129 ,, Repartizarea profitului” = 106,, Rezeve”.

Profitul rămas după această repartizare se preia în contul 117,, Rezultatul reportat”,de unde urmeză a fi repartizat pe celelalte legale.

Pierderea contabilă reportată se acoperă din profitul exercițiului financiar și cel reportat,din rezerve și capital social,potrivit hotărârii Adunării generale a acționarilor sau asociaților.

În baza celor aratate mai sus, la inchiderea exercițiului, situația în contul 121,, Profit si pierdere”, fără înregistrarea cheltuielilor si veniturilor pe luna decembrie se prezintă astfel:

D 121 ,, Profit si pierdere” C

Fiura 2.6. Structura contului 121,, Profit sau pierdere”

La inchiderea exercițiului financiar contul 121 ,,Profit si pierdere” încorporează cheltuielile pe luna decembrie, inclusiv impozitul calculat pe luna decembrie si veniturile realizate pe aceeași lună. Se precizează că mărimea impozitului pe profit pe luna decembrie este egală cu impozitul calculat pe luna noiembrie.

Modul specific de calcul și impozitare a profitului în România generează la închiderea exercițiului financiar definirea pe plan teoretic a relației de calcul a rezultatului contabil. În componența cheltuielilor corespondente veniturilor realizate se includ și cheltuielile cu impozitul pe profit calculat și evidențiat(plătit) în cursul exercițiului.De aceea se poate aprecia că rezultatul contabil înainte de impozitare este caracterizat prin formula:

Rezultatul contabil inainte de impozitare = (Veniturile realizate – Cheltuielile corespondente veniturilor realizate) + Cheltuielile cu impozitul pe profit calculat si evidentiat in cursul exercitiului.

Plata impozitului se efectuează trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor.Înregistrările contabile care se fac in acest sens sunt:

691,,Cheltuieli cu impozitul pe profit” = 441 ,,Impozit pe profit”

441 ,,Impozit pe profit” = 5121 ,,Conturi la bănci în lei”

b. Etapele determinării rezultatului, repartizarea profitului sau finanțarea pierderii

Efectuarea în detaliu a calculației și stabilirea formulelor contabile pentru determinarea rezultatului, repartizarea profitului sau finanțarea pierderii necesită parcurgerea următoarelor etape:

Etapa 1. Stabilirea rezultatului exercițiului ( R ex ) sub formă de profit brut (P b) sau pierdere ( p ) prin determinarea diferenței între veniturile totale (Vt ) și cheltuielile totale (C t)

R ex = V t- C t

Se stabilește cumulat de la începutul anului. Se înregistrează în contabilitate prin închiderea conturilor de cheltuieli asupra contului 121 Profit sau pierdere și stabilirea diferenței dintre ele.

Etapa 2. Stabilirea impozitului pe profit ( I p ), în cazul obținerii de profit. Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea cotei de impozit la baza de impozitare care este profitul impozitabil ( Pi ) numit și rezultatul fiscal: I p = P I x cota

Profitul impozitabil se calculează ca și diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, (profitul brut notat cu Pb) din care se scad veniturile neimpozabile ( V n ) și se adăugă cheltuielile neductibile fiscal

( C n ). P i = P b- V n + C n

Formula de calcul a profitului impozabil poate fi determinată pe baza următorului raționament matematic. Pornim de la formula generală de calcul a profitului brut: P b = V t- C t. Pentru determinarea profitului impozabil (P i), din veniturile totale se scad veniturile ne impozabile (V n), iar din cheltuielile totale scădem cheltuielile neductibile fiscal (C n). Va rezulta următoarea formulă de calcul:

P i =(V t- V n)-(C t- C n)= V t- V n – C t + C n. Prin gruparea termenilor , vom obține :

P i= (V t – C t) – V n + C n= P b – V n + C n

În comformitate cu reglementările legistlative aplicabile, Legea privind Codul fiscal nr.571/2003, elementele de calcul a impozitului pe profit sunt :

Elemente de calcul a impozitului pe profit

Tabel 2.2

Mențiune: Cheltuielile neductibile fiscal nu se atribuie veniturilor în întregime (sunt neductibile) iar cheltuielile cu deductibilitate limitată nu se atribuie veniturilor (și se consideră neductibile) numai partea din cheltuieli care depășește limita valorică stabilită de legislația economică (până la o limită sunt deductibile iar peste această limită sunt neductibile).

Contabilizarea impozitului pe profit generează două formule contabile :

a.înregistrarea obligației de plată a impozitului pe profit: 691=4411

b.închiderea contului de cheltuieli cu imozitul pe profit : 121=691

Contribuabilii au obligația de a declara la autoritățile fiscale și de a plăti la bugetul de stat impozitul pe profit, trimestrialpana în dată de 25 (inclusive) a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează .

Microinteprinderile pot opta pentru calcularea și plata impozitului pe venit care se evidențiază în contul 4418 Impozitul pe venit. Impozitul pe venit se calculează prin aplicarea unei cote (ex. 2%) asupra veniturilor totale calculate comform legislației specifice. Înregistrările contabile se referă la înregistrarea obligației de plată pentru impozitul pe venit 698=4418 și închiderea contului de cheltuieli 121=698.

Etapa 3. Stabilirea profitului net ( P n ), în cazul obținerii de profit:

P n = P b – I p

Etapa 4. Repartizarea profitului contabil net pe destinații. Se evidentiază în contul de active 129,, Repartizarea profitului”.

La sfârșitul exercițiului current din profilul net se constituie rezervele (cont) 106. Profitul rămas după această repartizare se preia ca rezultat reportat, de unde urmează a fi repartizat pe celelalte destinații legale în exercițiul N + 1.

În cazul în care entitatea a realizat pierdere, aceasta se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit. Pierderea contabilă se determină atunci când veniturile totale sunt mai mici decât cheltuielile totale. Pierderea fiscală rezultă din adunarea la pierderea contabilă a cheltuielilor neductibile fiscal și se calculează în documenele privind declarațiile fiscale.

Destinații de repartizare a profitului net

Tabel 2.3

Pierderea contabilă a exercițiului current este evidențiata în SFD cont 121,, Profit sau pierdere”, iar după aprobarea Situațiilor financiare se preia în exercițiul următor prin formula contabilă 117=121

Pierderea contabilă înregistrată în exercițiile precedente reflectată în SfD 117,, Rezultatul reportat” , se acoperă din:

– profitul exercițiului financiar current, prin formula contabilă: 129=117

– rezerve constituie din profitul net, prin formula contibilă: 106=117

– capitalul social, prin formarea contabilă:101=117

După efectuarea operațiilor generate se stabilirea și distribuirea rezultatului la 31.12.N și înregistrarea lor în conturile aferente se întocmește balanță de verificare definitive, pe baza căreia se vor elabora Situațiile financiare anuale.

CAPITOLUL 3

ÎNTOCMIREA ȘI PREZENTAREA SITUAȚIILOR FINANCIARE ANUALE

3.1. Conținutul și structura Situațiilor financiare anuale

Modele ale Situațiilor financiare anuale

Setul unitar de formulare care alcătuiesc Situațiile financiare anuale sunt documente de sinteză care prezintă o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziției financiare, profitul sau pierderii entității.

Formatul și conținutului Situațiilor financiare anuale sunt stabilite de Ministerul Finanțelor Publice precum și normale metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora , în conformiate cu normele legislative. Acualele reglementării legislative aplicabile se circumscriu Reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene, aprobate prin OMFP nr.1752 din 17 noiembrie 2005 emis în baza prevederilor Legii contabilității nr.82/1991, republicată. Ele cuprind Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice aplicabile entităților stabilite de Legea contabilității nr.82/1991, republicată, art.1 și Reglementările contabile conforme cu Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene aplicabile societăților de grup care întocmesc Situații financiare consolidate, potrivit Legii contabilității nr.82/1991 republicată, art.7 și 27.

Pentru asigurarea informațiilor destinate sistemului instituțional al statului, persoanele juridice, indiferent de formă de organizare, tipul de proprietate și de reglementările contabile aplicate, au obligația să întocmească șiș a depună la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice un exemplar al Situațiilor financiare anuale. Termenul de depunare este de 120 de zile de la încheierea exercițiului financiar. Persoanele juridice care nu au desfășurat activitate de la date infințării până la sfârșitul anului, nu întocmesc Situații financiare anuale, urmând să depună o declarație pe proprie răspundere, care să cuprindă datele de identificare a societății.

Persoanele juridice, numite entități, care au obligația întocmirii și depunerii Situațiilor financiare sunt: -societății comerciale

– societățile / companiile naționale

– regiile autonome

– institutele naționale de cercetare-dezvoltare

– societățiile cooperatiste

– subunitățile fără personalitate juridică cu sediul în străinatate, precum și sediile permanente din România care aparțin unor persoane juridice cu sediul în străinătate.

Modelele Situaților financiare anuale sunt prezentate în două variante :

-Situații financiare

-Situații financiare simplificate

Diferențierea dintre ele este dată de următoarele trei criteria stabilite de normale legislative: – Total active: 3.650.000 euro

– Cifra de afaceri netă: 7.300.000 euro

– Număr mediu de salariați: 50

Persoanele juridice (entități) care potrivit reglementării contabile depășesc valoric două din cele trei criterii(total active, cifra de afaceri netă, numărul mediu de salariați), precum și societățile tranzacționate la bursă, întocmesc Situații financiare (,,forma lungă,,) concretizate într-un set de formulare corelate între ele și care alcătuiesc un tot unitar, care au următoarea structură:

Situații financiare: – Bilanț

– Cont de profit și pierdere

– Situația modificării capitalului propriu

– Situația fluxurilor de trezorie

– Note explicative

Alături de aceste componente se vor elabora și formularele: Date informative, Situația activelor imobilizate, Situația amortizării activelor imobilizate. Potrivit Legii contabilității, Situațiile financiare anuale vor fi însoțite de o declaratițe scrisă a persoanelor juridice prin care își asumă răspunderea întocmirii lor și confirmă că:

– Politici contabile utilizate la întocmirea Situațiilor financiare anuale sunt în conformitate cu reglementările contabile aplicabile.

– Situatiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată.

– Persoana juridică își desfășoară activitatea în condiții de continuitate. Datele informative, Situația activelor imobilizate, Situația amortizării activelor imobilizate și Declarația scrisă fac parte integrantă din setul documentelor care alcătuiesc Situațiile financiare anuale și formează un tot unitar.

Celalte persoane juridice, entități care nu se încadrează în prima categorie, întocmesc Situații financiare simplificate.

Situații financiare simplificate:

– Bilanț prescurtat

– Cont de profit și pierdere

– Note explicative

– opțional: Situația modificării capitalului propriu și/sau Situația fluxurilor de trezorie.

Aceste component, vor fi însoțite de formularele Date informative, Situația activelor imobilizate, Situația amortizării activelor imobilizate și Declarația scrisă, la fel ca și entitățile din prima categoria care întocmesc forma lungă a Situațiilor financiare.

Subunitățile fără personalitate juridică organizează și conduc contabilitatea proprie la nivel de balanță de verificare, fără a întocmi Situații financiare.

Instituțiile publice întocmesc Situații financiare trimestriale și anuale într-un format specific cu particulitati, conform normelor elaborate de Ministerul Finanțelor Publice.

Situațiile financiare anuale (atât forma lungă cât șic ea simplificată) vor fi semnate de persoanele în drept să întocmească aceste documente de sinteză. Se va preciza în clar numele și prenumele persoanei care le-a întocmit, calitatea acestora (categoria de personal, calificarea, specializarea) precum și numărul de înregistrare organismul professional, dacă este cazul. Calitatea persoanelor poate fi : director economic, contabil șef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție, expert contabil autorizat sau răspunderea administratorului.

Potrivit Legii contabilității, contabilitatea se ține în limba romană și în moneda națională. Contabilitatea operațiunilor effectuate în valută se ține atât în moneda națională, cât și în valută. Pentru necesități proprii de informare, entitățile pot opta pentru întocmirea Situațiilor financiare anuale și într-o altă monedă. Cursul utilizat pentru conversia în moneda națională a Situațiilor financiare anuale întocmite într-o altă monedă, este cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României, valabil pentru data bilanțului. Acest curs se prezintă în Notele explicative. Situațiile financiare anuale se întocmesc în lei. Această unitate de măsură se va trece pe fiecare formular în parte.

Situațiile financiare anuale se păstrează în arhiva generală a entității timp de 50 de ani. În caz de încetare a activității, Situațiile financiare anuale împreună ce celelalte registre contabile, se predau la arhivele statului.

Legea contabilității prevede obligativitatea publicării Situațiilor financiare anuale pentru a fi aduse la cunoștință utilizatorilor interni și externi de informații contabile. Fac obiectul publicării Situațiile financiare anuale, Raportul administratorilor, Raportul de audit sau Raportul de verificare (după caz ) și Propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile. Publicarea se poate face în întregime pentru conținutul complet al Raportului annual, inclusiv Situațiile financiare anuale sau se poate opta pentru publicarea parțială. În cazul în care Situațiile financiare nu se publică în întregime, trebuie să se indice faptul că versiunea publicată este o formă prescurtată și trebuie să se facă trimitere la Oficiul Registrului Comerțului la care au fost depuse Situațiile financiare anuale.

Situațiile financiare anuale trebuiesc elaborate în conformitate cu reglementările contabile legislative în vigoare privind regulile de întocmire, aprobare, auditare și publicare. În caz contrar, Legea contabilității prevede aplicarea de sanciuni pentru contravenții și infracțiuni. Se consideră contravenții care se pedepsesc cu amendă nerespectarea reglementăriilor emise de Ministerul Finanțelor Publice:

– nerespectarea reglementărilor cu privire la întocmirea și auditarea Situațiilor financiare anuale

– nerespectarea reglementărilor cu privire întocmirea și depunerea Situațiilor financiare periodice stabilite de lege

– nedepunerea declarației specifice pentru activitate nedesfășurată

– nerespectarea reglementărilor cu privire la publicarea Situațiilor financiare

– prezentarea de Situații financiare care conțin date eronate sau necorelate, inclusiv cu privire la identificarea persoanei raportoare.

Se consideră infracțiune de fals intelectual care se pedepsește conform legii, efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știința a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor,cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț.

Potrivit Legii contabilității, Ministerul Finanțelor Publice poate stabili întocmirea și depunerea Situațiilor financiare și la alte perioade decât annual, în cadrul exercițiului financiar.

Obiectivul principal al contabilității este furnizarea de informații care să asigure o imagine fidelă asupra poziției financiare, performanțelor financiare și modificărilor poziției financiare ale entității, în scopul utilizării acestei informații de către utilizatori interni și externi, în vederea fundamentării unor decizii economice. Pentru realizarea acestui obiectiv, este necesar ca lucrările curente de contabilitate să se sintetizeze periodic în informații generalizate, care să fie relevante pentru caracterizarea activității desfășurate de o entitate într-o anumită perioadă de timp. Ca atare, situațiile financiare:

trebuie să furnizeze o informare despre poziția financiară, performanțele și fluxurile de trezorerie ale unei întreprinderi;

trebuie să furnizeze informații care să permită utilizatorilor efectuarea de previziuni asupra fluxurilor de trezorerie viitoare, în special referitoare la scadența și probabilitatea lor. În acest sens, informațiile vizează:

activele controlate de întreprindere adică resursele generatoare de fluxuri de trezorerie viitoare;

datoriile întreprinderii, adică pasivele externe ce trebuie să se găsească la originea plăților; capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele controlate deîntreprindere;

rezultatul net al întreprinderii și, într-o accepție mai largă, performanța sa economică, redate prin reflectarea evoluției capitalurilor proprii (activului net), evoluție din care sunt excluse efectele operațiilor efectuate de întreprindere direct cu proprietarii săi;

fluxurile de trezorerie trecute, ce se pot constitui ca bază pentru determinarea fluxurilor de trezorerie viitoare.

În cazuri excepționale, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, prevederile din Reglementările contabile simplificate, armonizate cu directivele europene nu se vor aplica dacă ele contravi imaginii fidele a poziției financiare și a performanței persoanei juridice. Orice asemenea derogare va fi evidențiată în notele explicative, cu motivele care au stat la baza acesteia și indicarea influenței asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și a performanței persoaneijuridice, aflată într-unul dintre aceste cazuri.

Situațiile financiare anuale trebuie să respecte prevederile Legii contabilității nr.82/1991 republicată, cu modificările șicompletările ulterioare și ale reglementărilorcontabile armonizate cu directivele europene Atunci când aplicarea reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene nu este suficientă pentru a oferi o imagine fidelă, tratamentele contabile aplicate trebuie să fie însoțite de prezentarea, în notele explicative, a unor informații suplimentare care să fie relevante și credibile pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor. Acest deziderat poate fi îndeplinit prin întocmirea periodică a unor documente de sinteză contabilă, care pe parcursul timpului au purtat diverse denumiri, cum sunt: bilanț contabil, situații financiare anuale sau conturi anuale.
Prin OMFP nr. 1752/17.11.2005 s-a adoptat formularea „Situații financiare anuale”, care trebuie întocmite în mod obligatoriu de către toate persoanele juridice cu sau fără scop lucrativ.

3.1.1. Bilanțul contabil

A.Conținutul , structura și rolul Bilanțului contabil propriu-zis

Bilanțul contabil este documentul contabil de sinteză, componentă de bază a Situațiilor financiare anuale prin care se prezintă ansamblul elementelor de activ, datorii și capital propriu ale entității la sfârșitul exercițiului financiar, precum și în cazul fuziunii,divizării sau încetării activității.
ACTIVUL patrimonial cuprinde elementele concrete de avere ale entitățiii, iar datoriile și capitalul propriu, sursele de preocupare ale averii.

Activul reprezintă forma materială a patrimoniului, iar datoriile și capitalul propriu, forma abstractă a patrimoniului.

Elementele de activ se ordonează în bilanț după natură și lichiditate, iar datoriile și capitalul propriu, după natură și exigibilitate.

Bilanțul contabil are un rol deosebit în teoria, cât și practica contabilă. Astfel, din perspectiva teoriei contabile, bilanțul traduce în practică unul din principiile de bază ale contabilității în partidă dublă și anume, dubla reprezentare, prin care elementele patrimoniale sunt reflectate atât sub aspectul componenței materiale, cât și sub aspectul surselor de proveniență. Sub aspect practic, bilanțul reprezintă o sursă de informații pe baza cărora se poate analiza activitatea economică a entității și a rezultatelor obținute, în vederea unor decizii optime privind ameliorarea situației existente.

Bilanțul contabil are în componența sa documente și situații de sinteză economică sau de control fiscal, cuprinzând următoarele elemente:

A.Bilanțul propriu-zis;

B.Contul de Profit și pierdere ( respectiv contul de exercițiu în cazul instituțiilor publice);

C.Anexa la bilanț;

D.Raportul de gestiune.

Bilanțul contabil are rolul de: informare asupra situației patrimoniului, a situației financiare a unității patrimoniale și a rezultatelor obținute, aceste părți constitutive formează un tot unitar.

Pentru întocmirea și prezentarea completului bilanțier, Ministerul Finanțelor, prin Colegiul Consultativ al Contabilității, elaborează modele de situații privind bilanțul și celelalte componente pentru regii autonome, societăți comerciale și instituții publice. Pentru societățile bancare, modelele și normele metodologice se elaborează de Banca Națională cu avizul Ministerului Finanțelor.

La întocmirea bilanțului contabil, se au în vedere următoarele reguli:

– posturile de bilanț să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza inventarului;

– nu sunt admise compensări între conturile ce se înscriu în bilanț și respectiv între conturile de venituri și cheltuieli din Contul de profit și pierdere.

În practică se cunosc două scheme de bilanț, una sub formă de tablou cu două părți: partea stângă, ACTIVUL, și partea dreaptă, PASIVUL, numită și schema orizontală de bilanț, și modelul sub forma listei verticale sau schema bilanțului vertical.

Bilanțul sub formă de tablou cu două părți,partea stângă este numită activ și partea dreaptă este numită pasiv;această formă pune în evidență egalitatea existentă între resurse și utilizări și este cea mai utilizată formă dintre cele două cunoscute , ecuația de principiu a acesteia fiind:

ACTIV =SITUAȚIA NETĂ + DATORII

Acest model de principiu arată astfel:

Bilanț încheiat la …….

Figura 3. 1. Bilanțul sub formă de tablou(document-parțial)

În practică,majoritatea întreprinderilor au adoptat această formă de bilanț. Printre acestea sunt:Franța,Germania,Belgia,Grecia.

Schema verticală de bilanț ordonează structurile patrimoniale în active,datorii,capitaluri,rezerve și alte componente ale situației nete,finalitatea fiind tocmai prezentarea situației nete a patrimoniului,având ca ecuație generală de echilibru:

ACTIV –DATORII =SITUAȚIE NETĂ

Modelul de principiu al acestei ecuații se prezintă astfel:

BILANȚ încheiat la ……..

Figura 3.2. Bilanțul sub formă verticală(document-parțial)

Această formă de bilanț este utilizată în Marea Britanie și Irlanda cu toate că legislația acestor țări autorizează adoptarea uneia din cele două scheme sau ambele.

Posturile bilanțiere provin din agregarea soldurilor conturilor sintetice ,iar schemele de bilanț pot fi mai mult sau mai puțin dezvoltate în funcție de mărimea societăților.

Bilanțul propriu-zis poate fi alcătuit în două variante sau sisteme, în funcție de gruparea întreprinderilor în întreprinderi mici , mijlocii și întreprinderi mari, grupare ce se face în funcție de guri fiscale ( care au în vedere valoarea activului bilanțului, cifra de afaceri și numărul mediu de salariați).

a.Bilanț contabil în sistem simplificat, în cazul întreprinderilor mici și mijlocii, care presupune o schemă de bilanț mai redusă.

b.Bilanț contabil în sistem de bază prevăzut să fie utilizat de întreprinderi mari, acesta cuprinzând posturi și indicatori compleți privind activitatea și rezultatele întreprinderii.

Bilanțul unităților patrimoniale care desfășoară activități economice cuprinde toate elementele de activ și pasiv grupate după destinație și respectiv proveniența lor.

ACTIVUL BILANȚULUI cuprinde următoarele grupe principale de elemente:

a)Activele imobilizate ( imobilizări necorporale; imobilizări corporale; imobilizări financiare);

b)Activele circulante ( stocuri, creanțe, titluri de plasament, disponibilități și alte valori);

c)Conturile de regularizare și asimilare-activ ( cheltuielile înregistrate în avans, diferențe de conversie-activ și alte elemente tranzitorii și de regularizat, de activ );

d)Primele de rambursare a obligațiunilor.

Capitalul social subscris nevărsat se înscrie distinct în grupa activelor circulante ale bilanțului.

Partea de activ a bilanțului pune în evidență următoarea structură:

Figura 3.3.Partea de activ a bilanțului(document-parțial)

PASIVUL BILANȚULUI cuprinde următoarele grupe principale de elemente:

a)Capitalurile proprii (capitalul social sau individual, primele legate de capital, diferențele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat nerepartizat, rezultatul exercițiului, fondurile proprii, subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate);

b)Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;

c)Datoriile(împrumuturi și datorii asimilate, furnizori și conturi asimilate, datorii în legătură cu personalul, datorii față de bugetul statului, datorii privind asigurările sociale, creditori și alte datorii); d)Conturile de regularizare și asimilare-pasiv (veniturile înregistrate în avans, diferențele de conversie-pasiv, alte elemente tranzitorii și de regularizat de pasiv).

Partea de pasiv pune în evidență următoarea structură:

Figura 3.4. Partea de pasiv a bilanțului(document-parțial)

Elementele patrimoniale în bilanț sunt sistematizate pornind de la conturi, pe grupe, capitole, posturi, după criteriul lichidității activului și a exigibilității pasivului, astfel:

posturile de activ sunt așezate în ordinea crescătoare a lichidității (de la cele mai puțin lichide – cum este cazul activelor imobilizate la disponibilitățile bănești ca formă de lichiditate absolută),

în pasiv posturile sunt dispuse de la cele mai puțin exigibile (de la capital – ultimul cont care se închide în cazul lichidării patrimoniului ) la datoriile curente.

Atât activul cât și pasivul bilanțier suportă un dublu criteriu de ordonare:

criteriul major: pentru active, natura lor economică, iar pentru elementele de pasiv, natura lor juridică;

criteriul minor: pentru active, lichiditatea (crescătoare) a acestora, iar pentru elementele de pasiv, exigibilitatea lor (crescătoare).

Structura bilanțului o stabilește Ministerul Finanțelor la sfârșitul fiecărui an financiar.

Norme de întocmire a Bilanțului contabil

Ministerul Finantelor emite norme de intocmire si centralizare a bilantului contabil in fiecare an , dar legea de baza care reglementeaza intocmirea, verificarea si certificarea bilantului este Legea Contabilității 82/1991. Această lege este completata cu prevederile Legii 31/1990 privind societatile comerciale, republicată.

Legea Contabilității 82/1991 reglementează regimul legal al Bilanțului contabil în cadrul capitolului IV, care prevede la art.27 că Bilanțul contabil se întocmește obligatoriu anual, precum și în situația fuziunii sau încetării activității. Bilanțul mai poate fi întocmit la cererea Adunării Generale a Acționarilor sau a Consiliului de Administrație. Întreprinderile cu capital de stat îl întocmesc și trimestrial.

Agenții economici prevăzuți la art.1 din Legea Contabilității nr.82/1991, au obligația să întocmească și să depună bilanțul contabil la Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat județene, respectiv, a municipiului București sau la Administrațiile financiare ale sectoarelor, potrivit prevederilor hotărârilor Guvernului.

La întocmirea bilanțului contabil se au în vedere regulile cu caracter general prevăzute în capitolul IV din Legea Contabilității nr.82/1991, precum și Precizările privind măsurile referitoare la închiderea exercițiului financiar aprobate expres prin Ordinul Ministerului Finanțelor.

Regiile autonome și societățile comerciale care au în subordine subunități sau filiale în țară, vor verifica și centraliza balanțele de verificare a conturilor sintetice, întocmind Bilanțul contabil centralizat al regiei sau societății.

Societățile comerciale, care au în subordine sucursale și filiale care desfășoară activitate și au sediul în străinătate vor evalua, în lei, rulajele și soldurile exprimate în valută, din balanțele de verificare a conturilor sintetice transmise de acestea, la cursul valutar din ultima zi a lunii decembrie a anului pentru care se închide bilanțul și se vor centraliza cu balanță de verificare, întocmită pentru operațiunile economico-financiare desfășurate în țară.

În vederea alinierii la nomenclatorul activităților Uniunii Europene, în formularul de bilanț, agenții economici vor înscrie, pe lângă codul de ramură din nomenclatorul prevăzut de Ministerul Finanțelor și codul privind clasificarea activităților din economia națională.

Bilanțul contabil anual precum și raportul de gestiune, se semnează de administratorul unității și de conducătorul compartimentului financiar-contabil, iar în lipsa acestora de către înlocuitorii lor de drept.

Administratorul unității și conducătorul compartimentului financiar contabil poartă răspunderea( potrivit legii ), asupra realității și exactității datelor cu privire la situația patrimoniului și realizării indicatorilor economico-financiari raportați prin Bilanțul contabil.

Conducătorul compartimentului financiar contabil are obligația să verifice respectarea prevederilor din Normele Metodologice privind întocmirea, verificarea și centralizarea Bilanțurilor contabile, asigurarea respectării corelațiilor dintre indicatorii din formulare, urmărind realitatea datelor ce se raportează prin bilanțul contabil.

Potrivit art. 29 din Legea Contabilității, Bilanțurile contabile sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, contabili autorizați sau experți contabili, după caz.

Sunt supuse verificării și certificării, bilanțurile contabile ale societăților comerciale și ale altor unități patrimoniale care, potrivit legii, statutelor sau contractelor de asociere au obligația să aibă cenzori. În cazul întreprinderilor mici sau mijlocii, bilanțurile contabile nu sunt supuse verificării și certificării de către experți contabili sau contabili autorizați, conducerea unității având întreaga răspundere pentru corecta alcătuire a Bilanțului.

Prin verificarea și certificarea Bilanțurilor se confirmă dacă acestea dau o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, situației financiare și a rezultatului exercițiului. În acest scop, pe baza verificărilor din cursul anului, precum și a altor elemente apreciate ca fiind necesare se întocmește un raport din care să rezulte, în principal, următoarele:

-dacă Bilanțul contabil concordă sau nu cu registrele contabile;

– dacă registrele de contabilitate sunt ținute în conformitate cu reglementările în vigoare;

– respectarea cu bună credință a regulilor privind evaluarea patrimoniului și a celorlalte norme și principii contabile.

Verificarea și certificarea Bilanțului contabil

Bilanțul contabil poate fi certificat fără rezerve, cu rezerve sau se refuză certificarea acestuia. Motivele certificării cu rezerve sau refuzul de certificare se menționează în raport.

După aprobarea Bilanțului de Adunarea Generală (în cazul bilanțului anual), acesta împreună cu raportul cenzorilor este transmis până la data de 15 aprilie a anului următor la Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice județene și a municipiului București, în vederea verificării și centralizării. După verificare un exemplar se depune la Registrul Comerțului și o sinteză a bilanțului propriu-zis și a contului de Profit și pierdere este transmisă spre publicare în Monitorul Oficial în cazul întreprinderilor mari sau într-o publicație de largă circulație pentru întreprinderile mijlocii. Publicarea bilanțului se poate face într-o formă simplificată. Unitățile patrimoniale mici sau mijlocii pot întocmi bilanțul contabil, în formă simplificată, în timp ce unitățile patrimoniale mari au obligația să întocmească bilanțul contabil sub formă dezvoltată, considerată baza .

Termenele pentru depunerea Bilanțului contabil sunt următoarele:

– până la 10 martie, declarațiile agenților economici care nu au desfășurat activitate de la data înființării până la 31 decembrie a anului pentru care se încheie bilanțul;

– până la 31 martie, agenții economici care, potrivit prevederilor Ordinului Guvernului sunt grupați în categoria contribuabililor mici;

– până la 15 aprilie, agenții economici care, potrivit prevederilor O.G. sunt grupați în categoria contribuabililor mari.

Termenele enumerate mai sus vor fi respectate și de unitățile cu personalitate juridică din sectorul cooperatist și obștesc, care desfășoară activități economice.

Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea și depunerea Bilanțului contabil vor fi corectate în anul în care acestea se constată, bilanțurile contabile ale exercițiilor anterioare nemaiputând fi modificate.

Nedepunerea Bilanțurilor contabile sau după caz a declarațiilor, la termenele prevăzute în normele metodologice, precum și prezentarea unor bilanțuri necorelate, cu conținut eronat, costituie contravenție și se sancționează conform prevederilor O.G. emise în acest scop.

Bilanțul contabil anual se păstrează în arhiva întreprinderii timp de 50 de ani, date fiind implicațiile patrimoniale și reglementările care se soluționează pe baza informațiilor cuprinse în bilanț.

Întocmirea Bilanțului contabil

Pentru întocmirea bilanțului contabil se utilizează datele existente în balanța de verificare finală a conturilor sintetice, puse de acord cu cele din balanța conturilor analitice.

Operațiunea de completare a bilanțului constă în prelucrarea și transcrierea datelor din balanța de verificare finală și din bilanțul exercițiului anterior.

În formularul de Bilanț propriu-zis se înscriu soldurile debitoare ale conturilor care reflectă elementele patrimoniale de activ, precum și soldurile creditoare ale conturilor destinate urmăririi elementelor patrimoniale de pasiv, făcându-se după caz anumite grupări, însumări, rectificări ale lor.

Elementele patrimoniale de activ se înscriu în bilanț la valoarea de intrare în patrimoniu (contabilă) pusă de acord cu rezultatul inventarierii în sensul diminuării ei cu amortizările și provizioanele pentru depreciere, care poate fi denumită valoare netă.

Elementele patrimoniale de pasiv se consemnează în bilanț la valoarea de intrare, iar provizioanele reglementate, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli constituie posturi bilanțiere distincte.

Un număr relativ redus de conturi sintetice au posturi corespondente în bilanț. Acestea se completează prin înscrierea soldurilor finale pe care le au conturile corespondente. De exemplu: 409,,Furnizori-debitori”, 456,,Decontări cu asociații privind capitalul”, 121,,Rezultatul exercițiului, 129,, Repartizarea profitului” etc.

O altă grupă de conturi de activ conține conturi ce au posturi corespondente în bilanț, însă elementele patrimoniale care le reflectă sunt supuse uzurii și/sau deprecierii, fapt pentru care posturile bilanțiere se completează prin scăderea din soldurile debitoare ale conturilor respective a soldurilor finale creditoare ale conturilor corespunzătoare de amortizări și/ sau provizioane. De exemplu perechile de conturi: 230,,Imobilizări necorporale în curs” și 293 ,,Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor în curs” sau 2111,,Terenuri” și 2810 ,,Amortizarea terenurilor” etc.

O altă grupă distinctă de conturi de pasiv o constituie cele care se înscriu în bilanț prin gruparea și însumarea soldurilor creditoare de la mai multe conturi. De exemplu: 1061,,Rezerve legale”, 1063,, Rezerve statutare” și 1068,,Alte rezerve”, care formează postul Rezerve; 1041 ,,Prime de emisiune” sau de aport 1042,,Prime de fuziune” constituie postul Prime legate de capital etc.

O categorie distinctă de conturi o constituie cele de activ care în vederea înscrierii lor în posturi bilanțiere se grupează câte două sau trei conturi ce reflectă elemente patrimoniale distincte, iar din totalul soldurilor debitoare se scade totalul soldurilor creditoare ale conturilor de amortizări și/sau provizioane aferente. De exemplu: Cheltuieli de constituire și de cercetaredezvoltare, post în componența căruia sunt incluse soldurile conturilor: 201,, Cheltuieli de constituire”, 203,,Cheltuieli de cercetare și dezvoltare”, 2801,,Amortizarea cheltuielilor de constiture”. 2803,,Amortizarea cheltuielilor de cercetere și dezvoltare” și 290,,Provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale”.

Se poate considera o categorie distinctă și specifică de conturi cele încadrate în grupele 42- 45 din planul de conturi, pentru care atât în activ cât și în pasiv se găsește câte un post bilanțier cu denumirea Alte creanțe și respectiv Alte datorii. La aceste posturi se înscriu în general aceleași conturi, după cum prezintă solduri finale debitoare și respectiv creditoare, dintre care se amintesc conturile privind personalul, asigurările sociale, protecția socială, bugetul statului, alte organisme publice, decontări în cadrul grupului și conturi asimilate celor de mai sus, fără vreo compensare între ele.

Pentru Contul de Profit și pierdere datele necesare sunt preluate din ultima balanța de verificare, numai că în acest caz sunt preluate rulajele cumulate ale conturilor de venituri și cheltuieli, adică se prezintă o mișcare, o realizare cumulată a veniturilor și cheltuielilor și a rezultatelor financiare pe anul respectiv.

Celelalte anexe la bilanț se întocmesc în baza datelor din bilanț și a soldurilor analitice din ultima balanță de verificare.

Datorită caracterului complex al lucrărilor impuse de întocmirea bilanțului perioada de elaborare a acestuia este lungă, termenul limită de publicare oficială în Monitorul Oficial, fiind 15 aprilie pentru exercițiul anterior.

3.1.2.Contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere – componentă a documentelor contabile de sinteză

Bilanțul contabil este considerat ca fiind documentul ce descrie situația patrimonială, implicit financiară a unei întreprinderi(unități patrimoniale) la un moment dat,indicând mărimea rezultatului.Apare ca necesară prezența unui alt instrument de modelare contabilă care să explice modul de determinare a rezultatului și să permită desprinderea unor concluzii legate de performanțele activității întreprinderii,iar acesta este contul de profit și pierdere sau contul de rezultate.

În această optică întreprinderea titulară a unui patrimoniu devine centrul de calcul economic ,calcul care are la bază,la nivelul cel mai general comparațiile între valorile produse și vândute pe piață clienților numite generic-venituri și valorile utilizate pentru obținerea acestor venituri,care sunt constituite din costuri angajate pe alte piețe-cheltuieli;

Din compararea celor două mărimi valorice se obține o primă ecuație ce exprimă o altă formă de modelare a realității economice cuantificată bănește prin intermediul contabilității și anume:

VENITURI-CHELTUIELI=REZULTAT

sau

VENITURI=CHELTUIELI+REZULTAT

Rezultatul poate fi o mărime valorică pozitivă,denumită ,profit atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile sau o mărime valorică negativă,denumită pierdere,în situația inversă;profitul și pierderea mai fiind recunoscute și sub numele de rezultat beneficiar,respectiv rezultat deficitar.

Variația capitalurilor proprii permite realizarea „joncțiunii” bilanț-contul de profit și pierdere tocmai prin elementul lor comun:rezultat,adică:

Variația capitalurilor proprii = Rezultat = Venituri –cheltuieli

ale exercițiului(Bilanț) (Bilanț și contul de rezultate) (Cont de rezultate)

Deoarece cheltuielile și veniturile se delimitează ca structuri componente ale situației nete,aceasta poate fi definită și prin prisma constituirii rezultatului ca sursă de finanțare.

În concluzie: bilanțul ne permite cunoașterea situației financiare a patrimoniului ,în timp ce contul de profit și pierdere redă situația economică datorită conținutului său economic ,deoarece ne furnizează informații asupra activității întreprinderii.

Modelul oferă posibilitatea studierii gestiunii funcțiilor întreprinderii,prezentând interes informațional pentru investitorii de capital preocupați de riscul asumat,cât și de nivelul profitului scontat a fi realizat,urmare investiției lor.

Informațiile furnizate creează investitorilor cadrul proprice pentru a evalua în cunoștință de cauză profitabilitatea întreprinderii,iar pe această bază să poată decide conștient în problemele privind cumpărarea,păstrarea sau vânzarea de acțiuni.

Măsurarea performanțelor întreprinderii vizează în principal măsurarea profitului,a cărui abordare poate fi făcută din trei puncte de vedere distincte:

patrimonial ,rezultatul exercițiului rezidă din compararea valorii întreprinderii la sfârșit cu cea de la începutul exercițiului;

economic ,rezultatul exercițiului este dat de diferența dintre venituri și cheltuieli;

financiar ,rezultatul exercițiului rezultă din compararea fluxurilor de încasări cu cele de plăți,respectiv din variația trezoreriei.

Contul de profit și pierdere evidențiază și explică cât mai analitic rezultatele prin prisma raporturilor de echilibru dintre cheltuieli și venituri grupate după natura activităților desfășurate și-n cadrul acestora,după natura resurselor utilizate (pentru cheltuieli) și natura rezultatelor obținute(pentru venituri).

Unul dintre obiectivele oricărei întreprinderi este acela de a obține profit, obiectiv care acționează ca o constrângere pentru însăși existența ei ca entitate de bază a economiei naționale.

Contul de profit și pierdere are conținut îndeosebi economic,pentru că oferă informații asupra activității industriale,comerciale sau financiare a întreprinderii,a modului cum aceasta își gestionează afacerile prin dimensiunea veniturilor,cheltuielilor și rezultatelor pe care le generează.

Activitatea întreprinderii influențează structurarea informațiilor în contul de profit și pierdere,care se identifică cu însăși operațiunile economico-financiare desfășurate de un titular de patrimoniu într-o perioadă de gestiune.Toate operațiile legate de activitatea principală sau de exploatare,care se identifică cu însăși obiectul de activitate al unei întreprinderi , sunt considerate drept operațiuni curente.Operațiunile curente prezintă în cadrul fiecărei întreprinderi un caracter specific legat de activitatea acesteia,iar în plus aceste operațiuni se delimitează prin aceea că au caracter ordinar,obișnuit și repetitiv,operațiuni ce permit determinarea rezultatului curent.

Noțiunea de activitate curentă și implicit operațiuni curente nu se suprapune cu cea de activitate de exploatare. Operațiunile curente pot include și activități accesorii din moment ce acestea prezintă un anumit grad de permanență.În consecință,noțiunea de repetitivitate este primordială pentru a face distincția dintre operațiunile curente și operațiunile excepționale;deci operațiunile ce nu sunt legate de obiectul de activitate al întreprinderii,dar care au un caracter permanent sunt operațiuni curente și se disting de cele excepționale care au un caracter nerepetitiv,accidental.

Un statut aparte îl au operațiunile financiare care includ atât operațiuni obișnuite,cât și excepționale.Operațiunile excepționale ce au caracter financiar sunt considerate operațiuni financiare,deoarece natura financiară a unei operațiuni primează asupra caracterului ei excepțional.

Nivelele contului de profit și pierdere

Tabel 3.1.

Structura Contului de profit și pierdere

Tabel 3.2.

Contul de profit și pierdere se întocmește în România,în mod obligatoriu,de către toate unitățile patrimoniale,indiferent de forma de proprietate,fie în sistem de bază(unitățile patrimoniale mari),fie în sistem simplificat(unitățile patrimoniale mici și mijlocii).

Ca formă contul de profit și pierdere se poate prezenta:

sub formă de tablou bilateral sau sub formă de cont(schema orizontală);

sub formă de listă(schema verticală).

Directiva a IV- a a Comunității Europene prevede că forma contului poate fi tabelară sau sub formă de listă,având în vedere cele două criterii de clasificare(după forma de prezentare și după conținutul informațional). În România se utilizează schema bazată pe structurarea cheltuielilor și veniturilor în funcție de natura lor,deci forma listă,iar schema bazată pe clasificarea cheltuielilor și veniturilor în funcție de destinația acestora încă nu s-a adoptat .

Comparând cele două modele rezultă că primul pune în evidență indicatori privind veniturile și cheltuielile pe cele trei structuri,iar cel de-al doilea indicator privind cifra de afaceri.

Schema verticală de prezentare a contului de profit și pierdere aleasă și utilizată cuprinde informații referitoare la exercițiul financiar încheiat,dar și la cel precedent.Acesta cuprinde veniturile și cheltuielile exercițiului grupate după natura lor,cât și rezultatul exercițiului(profit sau pierdere),rezultat care este determinat având în vedere activitatea curentă,operațiile excepționale și impozitarea profitului.

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

încheiat la………..

Figura 3.5. Formular- Contul de profit și pierdere(document)

Contul de profit și pierdere reprezintă o recapitulație a veniturilor și a cheltuielilor, după cum urmează:

a.Venituri din exploatare;

b.Cheltuielile activității de exploatare;

c.Rezultatul activității de exploatare;

d.Venituri financiare;

e.Cheltuieli financiare;

f.Rezultatul activității financiare;

g.Venituri excepționale;

h.Cheltuieli excepționale;

i.Rezultatul operațiunilor excepționale;

j.Venituri totale;

k.Cheltuieli totale;

l.Rezultatul brut al exercițiului;

m.Impozitul pe profit;

n.Rezultatul net al exercițiului.

Datele se preiau din rulajele debitoare ale conturilor de cheltuieli, respectiv din rulajele creditoare ale conturilor de venituri, cumulate de la începutul anului. În situația în care au fost efectuate înregistrări prin creditul conturilor de cheltuieli sau prin debitul conturilor de venituri, datele sunt reprezentate de soldurile conturilor de venituri și cheltuieli înainte de a fi transferate asupra contului de rezultate finale, cumulate de la începutul anului.

Veniturile sunt preluate din balanță de verificare, suma veniturilor din contul de Profit și pierdere este egală cu rulajul creditor cumulat al conturilor de venituri sau rulajul creditor cumulat corectat.

Cheltuielile sunt preluate din rulajul debitor cumulat al conturilor de cheltuieli, corectat dacă este cazul cu unele sume înregistrate în credit.

Contul de Profit și pierdere are un conținut îndeosebi economic, deoarece oferă informații asupra activității de producție, comerciale sau financiare a unității patrimoniale prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor pe care le generează.

În prezentarea contului de Profit și pierdere sunt conturate două modele de expunere a cheltuielilor și veniturilor: unul ce ia în considereare natură economică a acestora, altul ce pleacă de la funcțiunile sau activitățile unei întreprinderi ( de la destinația veniturilor și cheltuielilor ).

Modul de calcul al indicatorilor referitori la activitatea de exploatare ,indicatori ce stau la baza modelului contului de profit și pierdere adoptat de Sistemul Contabil din România este următorul:

Rezultatul din exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli pentru exploatare

Rezultatul financiar = venituri financiare – cheltuieli financiare

Rezultatul curent al exercițiului = rezultatul exploatării + venituri financiare – cheltuieli financiare

Rezultatul excepțional = venituri excepționale – cheltuieli excepționale

Rezultatul brut al exeercițiului = rezultatul curent + rezultatul excepțional

Rezultatul net al exeercițiului = rezultatul brut al exeercițiului – impozitul pe profit

3.1.3. Anexa la bilanț

Anexa la bilanț este documentul de sinteză care aduce date în plus privind istoricul activității agentului economic,privind politicile acestuia în materie de evaluare a patrimoniului,de finanțare,de fiscalitate,de investiții,pentru că informațiile furnizate de bilanț și contulde profit și pierdere sunt insuficiente,având caracter mai mult de globalizare , deci detalierea acestora se realizează cu ajutorul acesteia.

Ca și celelalte documente, Directiva a IV-a europeană prezintă anexa ca trebuind să cuprindă „explicațiile necesare unei înțelegeri mai bune a celorlalte documente de sinteză și completarea în limita necesităților sau prezintă sub altă formă informațiile pe care acestea le conțin.”

Anexa este instrumentul valoros de informare și analiză pentru toți utilizatorii informației contabile,deoarece aduce clarificări politicii promovate de întreprindere în domeniul investițiilor,finanțării,fiscalității,evaluării patrimoniului. Se pot prezenta informații privind riscurile și incertitudinile care afectează întreprinderea,informații privind resursele și obligațiile care nu sunt prezentate în bilanț.

Pentru a fi un document util, aceasta nu trebuie să fie nici schematic realizată,nici foarte stufoasă în informațiile oferite,ci să furnizeze acele informații semnificative pentru utilizatori.Anexa la bilanț reprezintă un set de situații financiare care cuprind informații complementare și explicative în raport cu bilanțul și contul de profit și pierdere,inclusiv prezentarea regulilor și metodelor contabile sub formă de text,precum și date complementare.

Anexa completează celelalte două părți ale bilanțului contabil cu acele părți care datorită unor reduceri a acestora nu trebuie să fie prezentate sau care prin conținutul lor nu pot fi incluse în celelalte părți ale bilanțului contabil.

Tot anexa trebuie să explice bilanțul și calculația ,în măsura în care aceasta este necesară pentru creearea unei imagini corespunzătoare stării de fapt a situației averii, financiare și a beneficiului.

Anexă la bilanț are ca obiective principale completarea și explicarea datelor înscrise în bilanț și în Contul de Profit și pierdere și conține informații cu privire la situația patrimonială și financiară, la rezultatele aferente exercițiului încheiat cum sunt:

Repartizarea profitului ( anexa 1 );

Situația stocurilor și a producției în curs de execuție ( anexa 2 );

Situația creanțelor și datoriilor ( anexa 3 );

Situația altor provizioane ( anexa 4 );

Date informative ( anexa 5a );

Plăți restante ( anexa 5b );

Impozitele, taxele și alte obligații datorate și vărsate ( anexa 5c );

Situația activelor imobilizate ( anexa 6 ):A. Valori brute; B. Amortizări;C. Provizioane pentru depreciere.

Alte informații privind regulile și metodele contabile utilizate și date complementare (anexa7).

a) Repartizarea profitului cuprinde alocări din profitul exercițiului în curs, la rezerve, fondul de participare a salariaților la profit, fondul de dezvoltare, surse proprii de finanțare, dividende de plătit etc., precum și profitul rămas nerepartizat.

b) Situația stocurilor și a producției în curs conține date referitoare la dinamica stocurilor de materii și materiale, a obiectelor de inventar, producției neterminate, stocurilor la terți, animalelor, mărfurilor, ambalajelor și a totalului stocurilor.

c) Situația creanțelor și datoriilor se referă la informații cum sunt:

-creanțe din active imobilizate;

-creanțe din active circulante;

-cheltuieli înregistrate în avans;

-total creanțe;

-datorii bancare;

-datorii fiscale și sociale;

-datorii comerciale;

-datorii în legătură cu personalul;

-alte datorii;

-venituri înregistrate în avans;

-total datorii.

d) Situația altor provizioane pune la dispoziție date referitoare la mișcarea balantiera a provizioanelor (sold la începutul anului; cheltuieli privind provizioanele constituite; veniturile din provizioanele diminuate sau anulate; șold la sfârșitul anului) pe categorii de provizioane, respectiv: provizioane reglementate; provizioane pentru riscuri și cheltuieli; provizioane pentru depreciere; total provizioane.

e) Date informative oferă date cu privire la:

-rezultatele obținute;

-evolutia indicatorilor ( nr. salariaților, salarii brute, veniturile, exporturi, imobilizările corporale comparativ cu anul precedent );

-evolutia creditelor, alocațiilor bugetare;

-investitiile străine.

f) Plățile restante prezintă volumul angajamentelor neonorate la termen, atât pe structura ( furnizori,creditori etc. ) cât și pe vechime și activitate ( curentă și investiții ).

g) Situația impozitelor și taxelor datorate și vărsate oferă informații referitoare la corelațiile unității patrimoniale cu bugetul statului și bugetele locale.

Pentru fiecare categorie de impozite și taxe se fac raportări privind sumele datorate, sumele vărsate efectiv, sumele rămase de vărsat și eventual sumele vărsate în plus.

h) Situația activelor imobolizate redă mișcarea activelor imobilizate (necorporale, corporale, financiare și pe total ) tot sub forma balantiera și în valoare brută, a amortizărilor aferente, precum și a provizioanelor pentru depreciere.

i) Alte informații privind regulile și metodele contabile se referă la:

-metodele de evaluare aplicate pentru diferitele posturi din bilanț;

-metodele utilizate pentru calculul amortismentelor și provizioanelor;

-motivele pentru care unele posturi din bilanț și din contul de Profit și pierdere nu sunt comparabile de la un exercițiu la altul;

-alte informații pe care unitatea le considera semnificative.

3.1.3. Raportul de gestiune

Odată cu bilanțul, cu Contul de Profit și pierdere și cu Anexa la bilanț, unitățile patrimoniale depun raportul de gestiune. Acesta conține în principal:

– prezentarea situației unității patrimoniale și evoluția sa previzibilă;

– elemente deosebite intervenite în activitatea unității patrimoniale după încheierea exercițiului;

– participatiile de capital la alte unități;

– activitatea și rezultatele de ansamblu a sucursalelor, filialelor și altor subunități proprii;

– activitatea de cercetare-dezvoltare;

– alte referiri cu privire la activitatea desfășurată care sunt considerate necesare a fi înscrise în raportul de gestiune.

Rolul raportului de gestiune

Raportul de gestiune este documentul bilanțier utilizat pentru interpretarea analitică a situației patrimoniului, respectiv a evoluției situației financiare și a rezultatului . El servește la degajarea informației bilanțiere privind situația patrimoniului și evoluția sa previzibilă; evenimentele deosebite intervenite în activitatea unității patrimoniale, după încheierea exercițiului; participațiile la capitalul altor unități;activitatea și rezultatele de ansamblu ale sucursalelor și ale altor subunități proprii;activitatea de cercetare,dezvoltare și alte referiri cu privire la activitatea desfășurată.

În același timp, raportul de gestiune are rolul de a răspunde necesităților informaționale ale partenerilor de afaceri din afara întreprinderii, fie ei unități economice sau instituții financiar-bancare, în scopul fundamentării unor eventuale acțiuni de cooperare cu întreprinderea în cauză. Obiectivul analizei indiferent dacă aceasta se efectuează din interiorul sau exteriorul întreprinderii, îl reprezintă determinarea rentabilității și a riscului, precum și a valorii întreprinderii.

Acest document este întocmit anual, la sfârșitul fiecărui exercițiu , de către persoana care are această atribuțiune de serviciu și care dispune de informațiile necesare,fiind aprobat de către Consiliul de Administrație.

Exactitatea și corectitudinea înregistrărilor se verifică prin balanța conturilor. Fluxul de prelucrare a informației contabile parcurge următorul traseu:

operații economice-documente-Registrul jurnal–conturi- Balanță de varificare-Situații financiare

La sfârșitul anului calendaristic se efectuează lucrările de închidere a exercițiului financiar care sunt supuse analizei și aprobării Consiliului de administrație. În acest scop se elaborează Raportul anual care are următoarea structură:

Situații financiare anuale

Raportul administratorilor

Raportul de audit sau Raportul de verificare ( după caz )

Propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii

a. Situațiile financiare anuale sunt documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a entităților, care reflectă o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată.

b. Raportul administratorilor cuprinde modalități de analiză economică a activității entității corelată cu dimensiunea și complexitatea ei. Informațiile de analiză din Raportul administatorilor se referă la: dezvoltarea previzibilă a entității, activității din domeniul cercetării și dezvoltării, achizițiile de acțiuni proprii, termenele de exercitare a drepturilor de vot, restricții privind drepturle de vot, acorduri între acționari, reguli care prevăd numirea sau înlocuirea membrilor Consiliului de administrație, acorduri între entitate și membrii Consiliului de administrație.

c.Raportul de audit reprezintă o examinare profesională de către specialist autorizați în domeniu financiar-contabil (auditori), în vederea exprimării unei opinii responsabile și independente cu privire la utilizarea corectă a informației contabile. Audierea se aplică entităților mari și mijlocii, comform legislației. Pentru celelalte entitități care nu îndeplinesc condițiile auditării, sunt verificate de către comisiile de cenzori și se întocmește un Raport de verificare.

Alături de celalte informații din Raportul annual, în Consiliul de administrație se analizează și se elaborează:

d.Propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii, în funcție de interesele economice și sociale ale entității.

3.1.4.Situația modificării capitalului propriu

Situația modificărilor capitalului propriu reprezintă un formular distinct a Situațiilor financiare ale întreprinderii.Această situație componentă prezintă în mod detaliat toate variațiile capitalului propriu între momentul de început și cel de sfârșit al exercițiului financiar. De asemenea, în cadrul capitalurilor proprii se evidențiază și efectul cumulativ al modificărilor de politici contabile (adoptate IAS și OMFP 1752/20005) și corecții ale erorilor contabile. Astfel, pentru fiecare element al capitalului propriu se prezintă datele privind soldul inițial, mișcările capitalului prin creșteri sau reduceri și soldul final.

Pe baza informațiilor furnizate de acest document se poate analiza și capacitatea de menținere a capitalului, cât și profitul sau pierderea întreprinderii.

Situația modificărilor capitalului propriu trebuie să evidențieze:

a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;

b) fiecare element de venit sau cheltuială, câștig sau pierdere care este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente;

c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale.

Întreprinderile trebuie să prezinte fie în situația modificărilor capitalurilor proprii, fie în notele explicative:

– tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;

– soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei;

– o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distict fiecare modifcare.

Pe orizontală, calculul indicatorilor se face după formula matematică:

Sold la începutul anului+Creșteri total-Micșorari total=Sold la sfarsitul anului.

Calculul se stabilește pentru valoarea totală, din care se detaliază creșteri și micșorări prin transfer.

Pe verticală, indicatorul Total capitaluri proprii se stabilește prin însumarea elementelor care compun capitalurile proprii. Calculul se face ținând cont de semnele algebrice care revin fiecărui element. Prezentările cifrice în formular trebuie să fie însoțite de informații referitoare la: – natura modificărilor

– tratamentul fiscal aplicat (dacă este cazul )

– natura și scopul pentru care au fost constituite rezervele

– orice alte informații semnificative.

Formularul se întocmește obligatoriu doar de către entitățile care elaborează Situațiile financiare anuale (forma lungă ) și care depășesc două din criteriile stabilite de OMFP nr.1752/2005 (total active,cifra de afaceri este netă, numărul mediu de salariați). Pentru celelalte entități care elaborează Situații financiare simplificate, întocmirea este opțională. Exprimarea datelor se face în lei.

Formularul privind Situația modificărilor capitalului propriu poate fi sub forma:

Situația modificării capitalului propriu la data de 31 decembrie Exercițiul N

mii lei

Figura 3.6.Situația modificării capitalului propriu(document-parțial)

3.1.5. Situația fluxurilor de trezorerie

Situația fluxurilor de trezorerie este un formular distinct al Situațiilor financiare anuale. Fluxurile de trezorerie reprezintă suma fluxurilor de lichidăți degajate într-o anumită perioadă și se calculează ca și diferență între încasările și plățile perioadei. Dacă încasările sunt mai mari decât plățile rezultă un excedent sau trezorerie netă pozitivă,iar dacă plățile sunt mai mari decât încasările rezultă un deficit sau trezorerie netă negativă.Excedentul indică capacitatea entității de a-și onora plățile independent,fără a plela la credite,deficitul arată că o entitate cheltuiețte mai mult decât încasează din vânzări,în timpul unui exercițiu financiar.Trezoreria negativă poate fi soluționată prin acoperirea ei din credite bancare sau datorii restante,fie entitatea intră în faliment.

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă informații utile despre capacitatea entității de genera numerar,precum și utilizarea corespunzătoare a fluxurilor de numerar.

Formularul prezintă fluxurile de trezorerie pe trei tipuri de activități:activitatea de exploatare, activitatea de investiții, activitatea de finanțare,iar calculul se realizează prin metoda directă.

Fluxurile de numerar din activitatea de exploatare este indicatorul care arată posibilitatea de menținere a capacități de funcționare a entității,fără a recurge la surse externe de finanțare.

Fluxurile de numerar din activitatea de investiții indică posibilitățle firmei de a se retehnologiza,de a investiti în mașini, utilaje,construcții(imobilizări corporale).

Fluxurile de numerar din activitatea de finanțare permit estimarea fluxurilor de trezorerie pentru primiriri sau rambursări de credite tranzacționări de obligațiuni sau alte titluri de valoare.

Situația fluxurilor de trezorerie se întocmește obligatoriu de către entitățile care elaborează Situațiile financiare anuale (forma lungă ) și care depășesc două din criteriile stabilite de OMFP nr.1752/2005 (total active,cifra de afaceri este netă, numărul mediu de salariați). Pentru celelalte entități care elaborează Situații financiare simplificate, întocmirea este opțională. Exprimarea datelor se face în lei.

În conformitate cu normele legislative ,în viguare,entitățile pot folosi și metoda indirectă de prezentare a Situației fluxurilor de trezorerie ceea ce presupune un alt conținut al formularului.

Situația fuxurilor de trezorerie la data de 31 decembrie N

-lei-

Figura 3.7. Situația fuxurilor de trezorerie (document)

3.1.6. Note explicative

Documentele care alcătuiesc Situațiile financiare anuale trebuie să fie cuprinzătoare,detaliate și clare,pentru a putea oferi informații cât mai complexe utilizatorilor interni și externi.

Notele explicative reprezintă documente componente ale Situațiilor financiare anuale prin care se detaliază,suplimentează și comenteazăinformațiile prezentate în celelalte documente de sinteză. Notele explicative trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să prezinte informații despre politicile contabile adoptate și despre reglementările contabile care au stat la baza întocmirii Situațiilor financiare anuale;

– să ofere informații suplimentare care nu sunt prezentate în Bilanț,Contul de profit și pierdere și în celelalte situații financiare.

În notele explicative trebuie cuprinse, de asemenea, următoarele informații:

a) denumirea și sediul social ale entității care întocmește situațiile financiare anuale consolidate;

b) locul de unde pot fi obținute copii ale situațiilor financiare anuale consolidate prevăzute;

c) dacă situațiile financiare anuale au fost întocmite în conformitate cu Legea contabilității nr. 82/1991, republicata, și cu prevederile cuprinse în prezentele reglementări;

d) dată la care s-au încheiat sau perioadă la care se referă situațiile financiare anuale;

e) moneda în care sunt întocmite situațiile financiare anuale;

f) exprimarea cifrelor incluse în raportare (de exemplu, lei).

Notele explicative sunt documente de sinteză obligatorii pentru toate entitățile,fiind parte integrată a Situațiilor financiare anuale. Ca și format ele pot fi prezentate prin expunere(descriere narativă) sau în format de tabele specifice.

Informațiile prezentate în Notele explicative pot fi structurate asfel:

Nota nr.1 : Active imobilizate

Nota nr.2 : Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Nota nr.3 : Repartizarea profitului

Nota nr.4 : Analiza rezultatului din exploatare

Nota nr.5 : Situația creanțelor și datoriilor

Nota nr.6 : Principii, politici și metode contabile

Nota nr.7: Capitalul social

Nota nr.8: Informații privind salariații și membrii organelor de administrație,conducere și de supraveghere

Nota nr.9: Exemple de calcul și analiză a pricipalilor indicatori economico-financiari

Nota nr.10: Alte informații

Nota nr.11: Situația depozitelor bancare

Nota nr.12: Structura venitului brut

Nota nr.13: Structura cheltuielilor

Acestea conțin informații prezentate în următoarele secțiuni:

Politici contabile reprezentate de totalitatea principiilor,regulilor și practicilor aplicate de entitate la întocmirea Situațiilor financiare anuale;

Prevederile generale se referă la:date de identificare a entității,perioada pentru care se face raportarea,moneda și cursul de schimb utilizat,carectarea erorilor contabile și motivația lor,mențiunea că documentele au fost întocmite conform Legii contabilității nr. 82/1991,republicată și în cu reglementările contabile armonizate cu Directivele Europene.

Informații referitoare la elementele de Bilanț ce privesc: activele imobilizate,provizioane,stocuri,creanțe,instrumente financiare,datorii,capitalul entității etc.

Informații referitoare la Contul de profit și pierdere:cifra de afaceri,destinațiile repartizării profitului,analiza rezultatului exercițiului, informații privind salariații și salariile,alte informații specifice.

3.2.Calculul și analiza echilibrului financiar al entității prin intermediul Situațiilor financiare anuale

Pentru o bună conducere a unei societăți comerciale este necesar un studiu amănunțit al situațiilor patrimoniale. Pe baza datelor rezultate se pot lua decizii privind activitatea viitoare și deasemenea se pot cunoaște modurile de utilizare a fondurilor, capitalului precum și bunurile rezultate din activitatea economică, prin intermediul bilanțului contabil.

Bilanțul contabil reprezintă principalul document pe baza căruia se efectuează analiza situației financiare a societății comerciale cu scopul de a cerceta echilibrul dintre mijloace și surse pentru stabilirea integrității financiare, precum și pentru a se stabili capacitatea de autofinanțare a societății. În acest scop, pe baza bilanțului contabil se întocmesc „Tabloul de finanțare” și „Tabloul soldurilor intermediare de gestiune”, cărora li se adăugă conturile previzionale privind situația patrimoniului și a rezultatelor.

Analiza bilanțului contabil presupune descompunerea acestuia în părți componente și compararea raporturilor existente în cadrul elementelor bilanțiere sau între elementele mai multor bilanțuri succesive, fapt ce permite obținerea unor mărimi absolute și relative ce pot fi comparate.

Analiza bilanțului contabil se poate efectua prin mai multe procedee și anume: pe verticală, pe orizontală, sau combinată.

În cadrul analizei pe verticală grupele de activ și pasiv sunt studiate separat pe fiecare post. Analiza pe verticală cuprinde în principal:

analiza structurii bilanțului contabil cu modificările intervenite în cadrul acestuia;

analiza stocurilor și a situației acestora, atât la începutul perioadei de gestiune, cât și la sfârșitul acesteia;

analiza creanțelor entității, respectiv a obligațiilor acesteia, precum și modalitățile de acoperire a acestora din disponibilitățile proprii;

În cazul analizei pe orizontală, informațiile se obțin prin compararea posturilor de activ cu cele de pasiv, iar analiza combinată constă în aplicarea simultană a celorlalte două metode: analiza pe verticală, respectiv analiza pe orizontală.

Analiza pe baza Tabloului soldurilor intermediare de gestiune

În cadrul Tabloului soldurilor intermediare de gestiune se calculează o serie de indicatori valorici, denumiți și marje de acumulare, care reflectă volumul de activitate al societății, precum și rentabilitatea acesteia.

Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune este impusă atât de necesitatea unei analize economico-financiare, precum și de funcționarea contabilității naționale. Din acest punct de vedere, în România întocmirea Tabloului soldurilor intermediare de gestiune este obligatorie.

Principalii indicatori care se obțin în acest tablou sunt: marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul activității curente, rezultatul excepțional, rezultatul exercițiului.
– Marja comercială evidențiază performanța activității societății comerciale și se obține că diferență între contul 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor” și contul 607 „Cheltuieli privind mărfurile”.

Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute

– Producția exercițiului evidențiază performanța activității din punct de vedere al producției vândute, a producției stocate și a producției de imobilizări. Formula de calcul a acestui indicator este:

Producția exercițiului = Venituri din vânzarea producției stocate + Variația producției + Producția de imobilizări (ct. 711)

(ct.701+702+703+704+706+708) (ct.721+722)

– Valoarea adăugată exprimă valoarea rezultată din utilizarea factorului muncă și a factorului capital ce depășește valoarea materiilor prime, a materialelor și a serviciilor executate de terți. Valoarea adăugată se poate obține prin două metode:

a.Metoda producției constă în însumarea primilor doi indicatori din care se scad consumurile de bunuri și servicii provenite de la terți. Formula de calcul este:

Valoarea adăugată = Producți exercițiului + Marjă comecială– Consumurile exercițiului provenite de la terți

(ct.60-607+61+62)

Valoarea adăugată netă = Valoarea adăugată – Amortizările de exploatare

b.Metoda distribuirii sau adițională constă în calculul valorii adăugate prin însumarea remunerațiilor tuturor factorilor de producție, respectiv:

Personalul………………………………………Salarii și alte cheltuieli sociale

Statul……………………………………………..Impozite și taxe

Băncile…………………………………………..Dobânzi

Investitorii………………………………………Amortismente

Capitalurile proprii…………………………..Rezultatul exercițiului

Prin calculul unor raporturi între remunerațiile factorilor forța de muncă, stat și respectiv, capital se obțin informații cu privire la gradul de automatizare al societății, randamentul personalului și al mijloacelor fixe.

1.Gradul de automatizare se calculează în formă procentuală că raport între remunerațiile personalului și valoarea adăugată, o rată de automatizare ridicată exprimând posibilitatea societății de a-și utiliza resursele în alte scopuri, cum ar fi cele investiționale sau rambursarea datoriilor, întrucât cheltuielile cu personalul sunt mici.

Gradul de automatizare=(Cheltuieli cu forța de muncă/Valoarea adăugată)x100

2.Randamentul personalului exprimă volumul producției pe persoană și se obține că raport între valoarea adăugată și numărul de salariați, tot în cotă procentuală.

Randamentul personalului = (Valoarea adăugată/Numărul de salariați) x 100

3.Randamentul mijloacelor fixe, că raport între valoarea adăugată și imobilizările brute din exploatare, reprezentând producția la o unitate monetară investită.

Randamentul mijloacelor fixe =(Valoarea adăugată/Imobilizări brute din exploatare) x 100

– Excedentul brut din exploatare (EBE) reprezintă acumularea brută obținută din activitatea de exploatare și se utilizează pentru dezvoltarea potențialului productiv al unității și pentru remunerarea capitalurilor utilizate și a statului. Excedentul brut din exploatare nu ia în calcul amortismentele și cheltuielile financiare și se calculează după formula:

EBE = Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare (ct.74) – Impozite, taxe și vărsăminte asimilate (ct.63) – Cheltuieli de personal (ct.64)

Dacă valoarea EBE este pozitiv, atunci se poate calcula contribuția factorului capital la formarea valorii adăugate, respectiv:

Rata marjei de finanțare = (EBE/Valoarea adăugată)x 100,

dacă indicatorul EBE este negativ, atunci acesta poartă denumirea de insuficiență brută de exploatare.

– Rezultatul din exploatare (Re) evidențiază rentabilitatea economică a societății în condițiile unei activități normale și se calculează după formula:

Re = EBE + Alte venituri din exploatare (ct.75 + 781) – Chelt. de exploatare cu amortizări și provizioane (ct.681) – Alte chelt. de exploatare (ct.65)

– Rezultatul curent înainte de impozitare (Rc) evidențiază rentabilitatea activității de exploatare și financiară a întreprinderii și prin comparare cu Re arată influența activității financiare.

Rc = Re + Venituri financiare (ct.76) – Cheltuieli financiare (ct.66)

– Rezultatul excepțional determină profitul sau pierderea exercițiului provenite din operații cu caracter special cum ar fi operațiile de gestiune sau operațiile de capital și se calculează astfel:

Rezultatul excepțional = Venituri excepționale(ct.77) – Cheltuieli excepționale(ct.67)

– Rezultatul exercițiului reprezintă soldul final al contului de profit și pierdere, respectiv profitul sau pierderea netă a exercițiului.

Rezultatul exercițiului = Rc ± Rezultatul excepțional – Impozitul pe profit (ct.691)

Analiza pe bazaTabloului de finanțare

Deoarece informațiile cuprinse în Bilanț și în Contul de profit și pierdere nu răspund la toate întrebările cu privire la fluxurile financiare ale societății și nu sunt comparabile din cauza diferitelor metode de evaluare, s-a constituit Tabloul de finanțare.

Acesta prezintă evoluția patrimoniului de la un exercițiu la altul, analizând raporturile dintre utilizări și resurse, între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment, între disponibilități și trezorerie.

Tabloul de finanțare este reglementat de Standardul de Contabilitate Internațional nr. 7 și apare sub denumirea de „Tablou al fluxurilor de trezorerie”.

Un document important pentru întocmirea tabloului de finanțare și a tabloului de trezorerie îl reprezintă Bilanțul funcțional pe baza căruia se calculează o serie de ecuații specifice acestuia:

– Ecuația fondului de rulment:

Fondul de rulment net global = Finanțări stabile – Activul imobilizat brut

– Ecuația necesarului de fond de rulment în exploatare:

Necesarul de fond de rulment în exploatare = Activul circulant de exploatare – Datorii de exploatare

– Ecuația necesarului de fond de rulment în afara exploatării:

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării = Activul circulant – Datorii în afara exploatării

– Trezoreria netă:

Trezoreria netă = Disponibilități bancare– Credite de trezorerie și credite pe termen scurt

– Necesarul de fond de rulment:

Necesarul de fond de rulment = Active circulante – Datorii

Se iau în considerație atât cele din exploatare cât și cele din afară exploatării.

-Trezoreria netă globală:

Trezoreria netă globală = Fond de rulment net global – Necesarul de fond de rulment

– Variația fondului de rulment net global se determină prin următoarele egalități:

Variația fondului de rulment net global = Resurse stabile – Utilizări stabile

– Analiza variației fondului de rulment net global se realizează pe baza relației:

Fondul de rulment net global = Necesarul de fond de rulment + Trezoreria ,unde trezoreria se calculează ca fiind: Trezoreria = Disponibilități – Credite bancare pe termen scurt

– Analiza dinamică a variației fondului de rulment se realizează prin egalitățile:

Variația fondului de rulment net global = Variația resurselor stabile – Variația utilizărilor stabile

sau:Variația fondului de rulment net global = Variația necesarului de fond de rulment – Variația

trezoreriei unde:

Variația necesarului de fond de rulment = Variația activului circulant de exploatare + Variația pasivului circulant de exploatare (datorii)

Variația trezoreriei = Variația disponibilităților – Variația creditelor bancare

După întocmirea bilanțului funcțional se trece la completarea tabloului de finanțare. În acest caz este necesar calculul capacității de autofinanțare care se poate realiza teoretic prin două metode:

a.Metoda excedentului brut de exploatare:

Excedentul brut din exploatare=

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli de exploatare

+ Veniuri financiare (exclusiv reluările de amoritzari și provizioane cu caracter financiar)

– Cheltuieli financiare (exclusiv cheltuielile cu amortizări și provizioane financiare)

+ Venituri excepționale (exclusiv cesiunile de imobilizări, cotele părți din subvențiile pentru investiții virate la venituri, precum și reluările de amortizări și provizioane excepționale)

– Cheltuieli excepționale (exclusiv valoarea contabilă a imobilizărilor cedate,cheltuielile cu amortizări și provizioane excepționale)

– Impozitul pe profit

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

b.Metoda rezultatului net contabil:

Rezultatul net contabil=

+ Cheltuielile cu amortizările și provizioanele (de exploatare, financiare și excepționale)

– Venituri din reluări de amortizări și provizioane (de exploatare, financiare și excepționale)

– Plus valori din cesiuni sau(+ Minusvalori din cesiuni de elemente de activ)

– Cote părți din subvenții pentru investiții virate la venituri)

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

În practică se utilizează o metodă simplificată de calcul pentru capacitatea de autofinanțare, și anume:

Capacitatea de autofinanțare = Rezultatul net + Amortizări și provizioane – Reluări (diminuări) de

amortizări și provizioane

Capacitatea de autofinanțare reprezintă ceea ce rămâne unității după remunerarea factorilor: personal (salarii), stat (impozite și taxe), creditori (furnizori și alți creditori) și acționari (dividende).

Un alt indicator important care apare în tabloul de finanțare este cash-flow-ul sau fluxul de numerar. Cash-flow-ul reprezintă fluxul net de lichidități disponibile la sfârșitul perioadei, adică fluxul încasărilor și plăților, evidențiind rezultatul în termeni de trezorerie.

Cash-flow-ul se calculează după formula:

Cash-flow = Venituri încasate – Cheltuieli plătite

Pentru o analiză eficientă a activității unei societăți se întocmesc: tabloul soldurilor intermediare de gestiune, tabloul de finanțare și tabloul de trezorerie, dar acestea nu sunt suficiente. Pentru că rezultatele analizei să fie mai ușor de comparat atât între societăți, cât și între exerciții financiare,în cadrul aceleiași societăți, precum și pentru ca evoluția diferiților indicatori să fie mai ușor de urmărit se pot calcula rate, exprimate procentual.

Analiza pe baza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate se calculează ca raport între rezultate și sursele angajate sau fluxul de activitate care a generat aceste rezultate. Cele mai importante rate utilizate în practică economică sunt: rata rentabilității comerciale, rata rentabilității economice și rata rentabilității financiare.

– Rata rentabilității comerciale (Rc) evidențiază eficienta politicii comerciale, cuprinzând aprovizionarea, stocarea și desfacerea, precum și a politicii de prețuri practicată de societatea respectivă. Formulele de calcul pentru rentabilitatea comercială sunt:

Rc = (Rezltatul exploatării/Cifra de afaceri) x 100

sau: Rc = (Rezultatul exercițiului/Cifra de afaceri) x 100

– Rata rentabilității economice (Re) arata eficiența mijloacelor materiale și financiare implicate în activitatea întreprinderii, deci calculează eficiența folosirii capitalurilor investite. La calculul acestei rate de rentabilitate nu se ține cont de politica de finanțare promovată de societate, deci nu se face diferențiere între capitalurile proprii și cele împrumutate.

Formula de calcul a rentabilității economice este: Re =(Profitul brut/Capital permanent) x 100

Pentru că societatea să poată funcționa eficient, rata de rentabilitate economică trebuie să fie mai mare decât rata inflației.

– Rata rentabilității financiare (Rf) măsoară randamentul capitalurilor proprii, rentabilitatea financiară fiind aceea care remunerează acționarii prin acordarea de dividende și prin creșterea rezervelor. Rentabilitatea financiară se calculează astfel:Rf = (Profitul net/Capital propriu)x 100

Pentru că acțiunile societății să atragă interesul investitorilor, trebuie că rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piață.

Analiza echilibrului economico-financiar

În cadrul analizei economico-financiare se au în vedere corelațiile dintre necesitățile de resurse materiale și posibilitățile de finanțare. Modul de utilizare și valorificare a acestor resurse depinde în mod direct de asigurarea echilibrului economico-financiar. Pentru efectuarea analizei echilibrului economico-financiar se calculează următorii indicatori:

Rata autonomiei financiare = Capital propriu/( Capital propriu+Capital împrumutat)

Rata de finanțare a stocurilor = Fond de rulment/Stocuri

Rata de autofinanțare a activelor = Capital propriu/(Active fixe +Active circulante)

Rata datoriilor =( Datorii totale/Total pasiv)x100

În cadrul analizei economico-financiare se mai pot calcula și alți indicatori în funcție de ceea ce se dorește a fi analizat. Astfel de indicatori sunt: indicatori ai activității de producție și comercializare, indicatori de analiză a costurilor de producție, indicatori de analiză a gestiunii activelor fixe, a resurselor umane și a resurselor materiale.

3.3. Verificarea,certificarea și auditarea Situațiilor financiare anuale

Verificarea și certificarea Situațiilor financiare anuale sunt de o foarte mare importanță, stabilindu-se astfel corectitudinea și fidelitatea imaginii transmise. Aceste operații se realizează de către specialiști pe baza legilor și normelor contabile în vigoare. Acestea sunt:

Legea contabilității nr. 82/1991, art. 29: „Bilanțurile contabile sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, contabili autorizați sau experți contabili, după caz, în condițiile stabilite de Ministerul Economiei și Finanțelor.”

Regulamentul de aplicare al Legii Contabilității – Hotărârea de Guvern nr. 704/1993, art. 141: „Potrivit art. 29 din lege, bilanțurile contabile sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, contabili autorizați sau experți contabili, după caz. Sunt supuse verificării și certificării bilanțurile contabile ale societăților comerciale și altor unități patrimoniale care, potrivit legii, statutelor sau contractelor de asociere, au obligația să aibă cenzori. Prin verificarea și certificarea bilanțului contabil se confirmă că acestea dau o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, situației financiare și a rezultatului exercițiului.”

Legea societăților comerciale nr. 31/1990, art. 114: „Cenzorii sunt obligați să verifice dacă bilanțul și contul de profit si pierdere sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt regulat ținute și dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanțului.”

Uniunea Europeană – Directiva a IV-a privind societățile de capital, din 25.07.1978 – secțiunea a IX-a control, art. 51: „Societățile trebuie să efectueze controlul bilanțului anual printr-una sau mai multe persoane abilitate în virtutea legii naționale privind controlul bilanțului contabil anual. Persoanele însărcinate cu controlul bilanțului trebuie, de asemenea, să verifice concordanță raportului de gestiune cu bilanțul anual.”

C.E.E. – Directiva a VIII-a, art. 1: „Măsurile de coordonare prescrise de prezența directiva se aplică dispozițiilor legislative de reglementare și administrative ale statelor membre referitoare la persoanele însărcinate să efectueze:

a) controlul legal al bilanțurilor contabile anuale societarilor cât și verificarea concordanței rapoartelor de gestiune cu aceste bilanțuri în măsura în care acest control și această verificare sunt impuse prin drept comunitar;

b) controlul legal al bilanțurilor consolidate al ansamblurilor de întreprinderi cât și verificarea concordanței rapoartelor de gestiune consolidate cu aceste bilanțuri consolidate în măsura în care acest control și această verificare sunt impuse de dreptul comunitar.”

Recomandarea internațională nr. 1 din 6 ianuarie 1980 emisă de Federația Internațională a Contabililor Profesioniști – IFAC – privind obiectivele și întinderea auditului bilanțurilor anuale, paragraful 2: „Obiectivul auditului bilanțului contabil anual întocmit conform principiilor contabile admise este de a permite auditorului să exprime o opinie privind acest bilanț.”

Raportul de audit și certificarea bilanțului contabil au la baza următoarele acte normative : Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Hotărârea de Guvern nr. 704/1993, Hotărârea de Guvern nr. 3/1995, IFAC – Recomandarea ntionala de audit nr. 3/septembrie 1980.

Situațiile financiare anuale ale entităților se auditează de către una său mai multe persoane fizice sau juridice autorizate în condițiile legii.

Auditorii financiari își exprimă o opinie referitoare la gradul de conformitate a raportului administratorilor cu situațiile financiare anuale pentru același exercițiu financiar.

Raportul auditorilor financiari cuprinde :

menționarea situațiilor financiare anuale care fac obiectul auditului financiar, împreună cu cadrul de raportare financiară care a fost aplicat la întocmirea acestora.

descriere a ariei auditului financiar, respectiv a standardelor de audit conform cărora a fost efectuat auditul financiar.

o opinie de audit care exprimă în mod clar opinia auditorilor financiari potrivit căreia situațiile financiare anuale oferă o imagine fidelă conform cadrului relevant de raportare financiară și, după caz, dacă situațiile financiare anuale respecta cerințele legale ; opinia de audit este fără rezerve, cu rezerve, o opinie contrară sau, dacă auditorii financiari nu au fost în măsură să exprime o opinie de audit, imposibilitatea exprimării unei opinii.

referire la aspectele asupra cărora auditorii financiari atrag atenția, printr-un paragraf distinct fără că opinia de audit să fie cu rezerve.

o opinie privind gradul de conformitate a raportului administratorilor cu situațiile financiare anuale pentru același exercițiu financiar.

Raportul se semnează de către auditori financiari, persoane fizice, în numele acestora sau al auditorilor persoane juridice autorizate, după caz, și se datează.

În mod tradițional se diting două categorii de audit : Auditul financiar și Auditul operațional.

Auditul financiar se interesează de acțiunile ce au incidență asupra protecției activelor, tratamentului contabil și informațiilor financiare publicate de către întreprindere. Are ca obiectiv să verifice că regulile și procedurile în vigoare au fost corect aplicate și că informațiile contabile prezintă o imagine fidelă.

Auditul financiar implică intervenția auditorilor externi, dar nu exclude însă intervenția, în practică, și a auditorilor interni.Auditul intern este efectuat de către persoane salariate ale întreprinderii, în interesul conducerii.Se poate considera că, în majoritatea cazurilor, auditul intern își orientează activitățile către misiuni de audit operațional. Totuși,o parte dintre serviciile de audit intern se referă însă la controlul intern contabil.În mod evident, un auditor intern nu poate să procedeze la o certificare a conturilor vizavi de terți. El poate însă să joace un asemenea rol vizavi de conducerea întreprinderii, în cea ce privește sistemul contabil de informare internă. În măsura în care auditorii interni sunt chemați să certifice conturile pentru perioade interimare și să examineze calitatea controlului intern contabil, se poate stabili o colaborare între ei și auditorii externi.Această colaborare nu îi dispensează pe auditorii externi de nici una dintre responsabilitățile lor.

Orice misiune de audit este orientată printr-o scrisoare de angajament, în cazul auditului extern, sau prin enunțarea de obiective precise, în cazul auditului intern. În materie de audit financiar, schema generală a misiunii comporta trei faze : obținerea de informații generale despre întreprindere, evaluarea controlului intern și examinarea directă a conturilor și a situațiilor financiare.

Dacă s-a constatat un control intern satisfăcător, auditorul poate considera că și contabilitatea este de bună calitate.În consecință, el verifică operațiile de închidere, procedând la efectuarea unor teste de validare. Aceste teste pot îmbraca diverse forme : confruntarea conturilor cu documentele întreprinderii, inspecția fizică etc.

Dacă s-a constatat un control intern slab, auditorul efectuează teste de validare mai aprofundate.În funcție de rezultatele acestor teste, el își va adopta programul, fie concluzionând că există o anumită fiabilitate a contabilității, fie procedând la o revizie a conturilor.

În final, auditorul se asigură că nici un eveniment ulterior nu este susceptibil să repună în cauză opinia sa și verifică prezentarea situațiilor financiare și conformitatea cu principiile contabile reținute de întreprindere.

Raportul de audit

În unele țări precum Franța, legea impune auditorilor să redacteze un raport ageneral și un raport special, ambele fiind supuse unor reguli specifice. În alte țări, normele nu impun utilizarea unor rapoarte standardizate, dar în practică exista tendința de a standardiza forma și conținutul raportului de audit. Sub influența practicii, standardele internaționale de audit stabilsc elementele minime pe care trebuie să le ontina un raport de audit și sugerează o serie de modele posibile ale raportului de audit.

Auditul operațional , se interesează de toate acțiunile, fără a privilegia incidența lor asupra tratamentului contabil și informațiilor financiare publicate de către întreprindere, el analizează modul în care obiectivele sunt fixate și atinse precum și riscurile care pot plana asupra capacității unei entități de a defini obiectivele pertinente și de a le atinge. Are ca obiectiv să încorporeze operațiile, gestiunea și chiar strategia.

Auditul operațional reprezintă domeniul principal de activitate al auditorilor interni, dar este din ce în ce mai exersat și de către auditorii externi.Auditorii externi au jucat întotdeauna un rol în materie de audit operațional.De exemplu, achiziția unei întreprinderi poate fi precedată de un audit de gestiune realizat de către un profesionist independent.

De regulă, sunt considerate necesare următoarele faze : luarea la cunoștință, întocmirea unui material care rezumă primele constatări și propune un program de aprofundare a analizelor, examinarea aprofundată a controlului intern și redactarea raportului.Se poate constata că cele două tipuri de misiuni de audit au la bază aceeași filozofie.

Evaluarea eficacității

Audiorul trebuie să își sprijine judecată pe o observare a performanței, ceea ce necesită parcurgerea următoarelor etape :

căutarea crieriilor utilizate în întreprindere pentru evaluarea eficacității ;

identificarea criteriilor utilizate în întreprindere pentru evaluarea eficacității ;

aprecierea calității măsurii criteriilor reținute ;

evaluarea performanțelor prin compararea criteriilor măsurate cu normele.

După parcurgerea acestor etape, auditorul trebuie să se asigure că examinările pe care el le-a realizat pe parcursul misiunii și cunoștințele pe care el le deține despre întreprindere și mediul exterior acesteia îi permit să enunțe cauzele unei eventuale performante insuficiente.

Raportul de audit rezumă obiectivele misiunii, circumstanțele care au condus la stabilirea anumitor ipoteze preliminare și la organizarea lucrărilor după un anumit model, procedurile utilizate și motivele pentru care ele au fost alese și prezintă, în mod justificativ, concluziile.El poate menționa studiile complementare care ar fi necesare și, uneori, poate să includă comenatriile responsabilului entității.Raportul este transmis managerilor sau autorităților care au solicitat misiunea de audit.

3.4. Aprobarea, semnarea și publicarea Situațiilor financiare anuale

Situațiile financiare anuale se întocmesc și se publică, potrivit legii, în limba română și în moneda națională,sunt supuse aprobării Adunării generale a acționarilor, potrivit legislației în vigoare, pe baza raportului administratorilor pentru exercițiul financiar în cauză și a raportului de audit semnat de persoana responsabilă, potrivit legii.

Situațiile financiare aferente anului fiscal N trebuie să fie depuse până la data de 30 mai , anul N+1. Data este precizată în Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr. 40/2013, publicat în Monitorul Oficial nr. 44 din 21 ianuarie 2013, document ce stabilește principalele reglementări și reguli, pe care contribuabilii trebuie să le respecte,atunci când vor depune documentele la Direcțiile locale ale Ministerului Finanțelor Publice.

Legea contabilității (nr. 82/1991) stabilește prin art. 28 că au obligația de a întocmi situații financiare anuale, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau lichidării, societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice.

Conform actului normativ, persoanele juridice al căror exercițiu financiar coincide cu anul calendaristic au obligația să întocmească și să depună Situații financiare anuale încheiate la 31 decembrie, potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene, parte componentă a Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice , nr. 3.055/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit regulilor emise de Ministrului Finanțelor Publice, indiferent de mărimea entităților, toate Situațiile financiare anuale, încheiate la 31 decembrie, trebuie semnate de persoanele abilitate potrivit legii și de către administratorul său persoana care gestionează entitatea.
De asemenea, Situațiile financiare anuale trebuie să fie însoțite ca și până acum de raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, și de propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.

Situațiile financiare anuale vor fi însoțite totodată și de o declarație scrisă a administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionarii unității respective prin care își asumă răspunderea pentru întocmirea situațiilor financiare anuale și confirmă că:

politicile contabile utilizate la întocmirea situațiilor financiare anuale sunt în conformitate cu reglementările contabile aplicabile;

situațiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată;

persoana juridică își desfășoară activitatea în condiții de continuitate.

Conform prevederilor din Ordinul MFP nr. 40/2013, încadrarea în criteriile de mărime se efectuează la sfârșitul exercițiului financiar, pe baza indicatorilor determinați din Situațiile financiare anuale, la 31 decembrie aferente exercițiului financiar precedent și a indicatorilor determinați pe baza datelor din contabilitate și a balanței de verificare încheiate pentru sfârșitul exercițiului financiar curent, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României,valabil la data încheierii exercițiului financiar.
Sistemul simplificat de contabilitate a fost aprobat prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2239/2011, care stabilește că firmele care în exercițiul financiar precedent au înregistrat cifra de afaceri netă sub echivalentul în lei al sumei de 35.000 euro și totalul activelor sub echivalentul în lei al sumei de 35.000 euro să poată opta pentru un sistem simplificat de contabilitate. Ceea ce înseamnă că societățile care îndeplinesc cumulativ aceste două criterii de mărime vor întocmi Situații financiare anuale simplificate care cuprind:

– Bilanț simplificat (cod 10),

– Cont de profit și pierdere simplificat (cod 20).

Acestea vor fi însoțite de formularul "Date informative" (cod 30) și formularul "Situația activelor imobilizate" (cod40).Potrivit prevederilor emise de MFP, Situațiile financiare anuale simplificate se întocmesc în lei și trebuie însoțite și de o declarație scrisă de asumare a răspunderii persoanei pentru întocmirea acestora în conformitate cu sistemul simplificat de contabilitate.
În plus, Situațiile financiare anuale simplificate vor fi însoțite de raportul administratorilor la a cărui elaborare se aplică prevederile Secțiunii 10 ,din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV- a a Comunității Economice Europene, parte componentă a Reglementărilor contabile aprobate prin OMFP nr. 3.055/2009.

Situațiile simplificate trebuie semnate atât de către persoanele care organizează și conduc contabilitatea entităților, cât și de administratorul sau persoana care gestionează entitatea.
Conform precizărilor MFP, încadrarea în criteriile de mărime se efectuează pe baza indicatorilor determinați din situațiile financiare anuale, respectiv a balanței de verificare, încheiate la finele exercițiului financiar precedent, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat Banca Națională a României, valabil la data încheierii aceluiași exercițiu financiar.
Actul normativ publicat de MFP menționează că sistemul simplificat de contabilitate este opțional, astfel încât entitățile care îndeplinesc criteriile de mărime necesare, însă nu optează pentru aplicarea sistemului simplificat, vor depune situațiile financiare conform Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, aprobate prin OMFP nr. 3.055/2009.
De asemenea, MFP stabilește că entitățile nou-înființate pot întocmi pentru primul exercițiu financiar de raportare Situații financiare anuale prescurtate sau Situații financiare anuale cu cinci componente, reglementare care există și până acum.

Pentru al doilea exercițiu financiar de raportare, aceste entități analizează indicatorii determinați din situațiile financiare anuale ale exercițiului financiar precedent și indicatorii determinați pe baza datelor din contabilitate și a balanței de verificare încheiate la sfârșitul exercițiului financiar curent, întocmind Situații financiare anuale în funcție de criteriile de mărime înregistrate.

Situațiile financiare anuale și Situațiile anuale simplificate, întocmite cu ajutorul programelor de asistență elaborat de MFP, se depun la unitățile teritoriale ale MFP în 150 de zile de la data la care se încheie exercițiul financiar (31decembrie),termenul limită pentru depunerea Situațiilor financiare fiind data de 30 mai.

Subunitățile din România, care aparțin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate, cu excepția subunităților deschise în România de societăți rezidente în state aparținând Spațiului Economic European, depun situații financiare anuale încheiate la 31 decembrie la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar.

Entitățile care nu au desfășurat activitate de la constituire până la 31 decembrie, nu întocmesc Situații financiare anuale sau Situații financiare anuale simplificate, însă trebuie să depună la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 60 zile de la încheierea exercițiului financiar (până la 1 martie), o declarație pe propria răspundere a persoanei care are obligația gestionarii entității, care să cuprindă toate datele de identificare a entității:

denumirea completă (conform certificatului de înmatriculare);

adresa și numărul de telefon;

numărul de înregistrare la registrul comerțului;

codul unic de înregistrare;

capitalul social.

Situațiile financiare anuale vor putea fi depuse și în format electronic, această posibilitate fiind implementată pentru prima oară în anul 2012.

Astfel, ordinul publicat de MFP precizează că Situațiile anuale la 31 decembrie se pot depune atât la registratura unităților teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice sau la oficiile poștale, prin scrisori cu valoare declarată, cât și pe portalul www.e-guvernare.ro, având atașată o semnătură electronică extinsă.

Nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanțelor Publice cu privire la întocmirea, semnarea și depunerea în termenul legal la unitățile teritoriale fiscale a Situațiilor financiare anuale constituie contravenție nerespectarea se sancționează cu amendă.

Regulile privind aprobarea și publicarea Situațiilor financiare anuale conform IFRS sunt prevăzute prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1286/2012 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, aplicabile societăților comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 687 și nr. 687 bis, din 04/10/2012.

Situațiile financiare anuale, aprobate în mod corespunzător, împreună cu raportul administratorilor și raportul de audit semnat de persoana responsabilă, potrivit legii, se publică în conformitate cu legislația în vigoare,în Monitorul Oficial.

Ori de câte ori Situațiile financiare anuale și raportul administratorilor se publică în întregime, acestea trebuie să fie reproduse în forma și conținutul pe baza cărora auditorii statutari și-au întocmit raportul lor. Acestea trebuie să fie însoțite de textul complet al raportului de audit statutar. Dacă Situațiile financiare anuale nu se publică în întregime, trebuie să se indice faptul că versiunea publicată este o formă prescurtată și trebuie să se facă trimitere la Oficiul Registrului Comerțului la care au fost depuse Situațiile financiare anuale. În cazul în care Situațiile financiare anuale nu au fost încă depuse, acest lucru trebuie prezentat.De asemenea, se menționează dacă raportul de audit statutar face referire la aspecte asupra cărora auditorii statutari atrag atenția printr-un paragraf distinct, fără ca opinia de audit să fie cu rezerve.

Împreună cu Situațiile financiare anuale trebuie publicată propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile. Distribuirea profitului sau acoperirea pierderii contabile se prezintă în Notele explicative.

Situațiile financiare anuale întocmite de entități trebuie să fie publicate în fiecare stat membru al Uniunii Europene în care acele entități au sucursale. Aceste state membre ale Uniunii Europene pot cere ca publicarea documentelor în cauză să se facă în limba lor oficială.

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Din punct de vedere contabil, efectuarea operațiunii economico-financiare este probată de orice document în care se consemnează această operațiune.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ PRIVND ANALIZA ECONOMICO – FINANCIARĂ PENTRU

S.C. WYPSORI TRANS S.R.L.

4.1.Date generale privind societatea comercială

Descrierea firmei

SC Wypsori Trans SRL este o societate cu răspundere limitată, cu capital integral privat, înființată in anul 2010, inscrisă la Oficiul Registrul Comerțului sub numărul J18/449/2010, avînd codul unic de înregistrare fiscală 27695996, fiind situată în comuna Scoarța, sat Copăcioasa, nr.267, jud.Gorj, România.

Obiectul de activitate al firmei SC Wypsori Trans SRL este clasificat ca activitate preponderentă(cod și denumire clasa CAEN): 4941- transporturi rutiere de mărfuri.

Dotarea tehnică

Pentru realizarea unor servicii de cea mai bună calitate în domeniul transporturilor rutiere de mărfuri, firma SC Wypsori Trans SRL deținea la sfârșitul anului 2012 mijloace de transport în valoare de 416.667 lei. Calitatea serviciilor prestate este garantată datorită bazei auto formată din trei autotactoare, marca Daf și două semiremorci cu prelată, marca Schmitz Cargobull și o semiremorcă cu prelată, marca Kogel.

Capitalul social

Conform Situațiilor Financiare Anuale întocmite la data de 31.12.2012, firma SC Wypsori Trans SRL, are un capital social subscris vărsat în sumă de 200 lei,divizat în 100 părți sociale fiecare dintre acestea având o valoare nominală de 2 lei/parte socială.

SC Wypsori Trans SRL are un asociat unic,cetățean român,care deține totalitatea părților sociale ,ce alcătuiesc capitalul social.

Structura organizatorică

La baza existenței și funcționării oricărei societăți comerciale stă structura organizatorică.

În cadrul SC Wypsori Trans SRL structura organizatorică este definită ca un mecanism format din subdiviziuni organizatorice cărora le sunt precizate competențele și responsabilitățile și între care se stabilesc raporturi cerute de funcționarea ei eficientă. Cu alte cuvinte, structura organizatorică cuprinde ansamblul persoanelor și al subdiviziunilor astfel constituite încât să asigure condițiile necesare atingerii obiectivelor propuse în cadrul societății.

Organizarea și conducerea societății comerciale sau a diviziunilor acesteia, presupune cunoașterea detaliată și permanentă a obiectivelor si resurselor disponibile, a modului de desfășurare a activității și a factorilor de influență, aceste elemente fiind indispensabile fundamentării științifice a deciziilor.

Compartimentul producție/servicii din structura firmei are drept sarcini stabilirea de proceduri și metodologii de execuție precum și implementarea acestora în procesele de producție, în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor stabilite prin decizie, de către administratorul societății.

Compartimentul financiar-contabil are sarcina de a urmări și de a înregistra din punct de vedere al legislației în vigoare, toate operațiunile în care este implicată activitatea economico-socială a firmei.

Compartimentul de resurse umane are drept scop planificarea resurselor umane, recrutarea, selecția și angajarea personalului, organizarea personalului, calificarea și perfecționarea profesională, administrarea salarizării și a altor remunerări.

Personalul angajat cu contract individual de muncă, este unul calificat, cu experiență de lucru îndelungată, în transportul internațional de marfă, format din trei conducători auto. Aceștia sunt solidari sloganului firmei: ,,Experiența noastră în transportul internațional de marfă, cât și atenția acordată cerințelor dumneavoastră sunt calitățile cheie ale firmei noastre”.

Conducerea firmei este asigurată de persoane cu calitate managerială și cu experiență in domeniu directorul economic și patronul firmei, care îndeplinește funcția de administrator al societății.

În cadrul societății este adoptat un Regulament de Ordine Interioară, document de bază în organizarea de sine stătătoare a unei firme. Prin acest act s-au reglementat drepturile și îndatoririle tuturor persoanelor care își desfășoară activitatea în cadrul societății, iar respectarea acestuia a permis apariția unor relații interumane, bine conturate, ceea ce asigură premisa bunei desfășurări a activităților din cadrul societății.Firma intră în relații directe pentru atingerea obiectivelor sale cu clienții, concurenții, furnizorii, organisme publice.

Istoricul firmei

Societatea SC Wypsori Trans SRL este o firmă tânără,de mărime mică,fiind înființată în anul 2010, având un număr de patru angajați și un administrator, funcționând inițial cu două mijloace de transport de mărfuri.

A urmat o perioadă de dezvoltare a investițiilor prin achiziționarea unor noi autotractoare cu semiremorci,recrutarea unor noi angajați și construirea unor spații de depozitare a mărfurilor, firma deținând terenurile necesare încă de la înființare,astfel că și cifra de afaceri a cescut considerabil în anul 2011,comparativ cu anul 2010.

Deasemenea s-a extins si piața de desfacere, cuprinzând și alte județe în afara județului Gorj, asigurându-se transportul de mărfuri și pe piața externă, societatea livrând mărfuri în multe țări din Comunitatea Europeană ca: Italia, Germania, Belgia, Franța,Anglia, Irlanda etc.

Localizarea firmei

Scoarța este o comună situată în partea de nord-est a județul Gorj, Oltenia, România, la 16 km de municipiul Târgu Jiu,se încadrează la limitele Subcarpaților Olteniei compartiment al Subcarpaților Getici. Este traversată de drumul național 67 ,Târgu Jiu-Râmnicu Vâlcea de la est la vest. Comuna Scoarța este o zonă preponderent agricolă predominând cultivarea plantelor(agricultură și pomicultură) , creșterea animalelor,cât și activitatea de comerț. Este o zonă de tranzit, existând posibilități de deplasare la importante obiective turistice, apropiate, în localitățile învecinate, ca:Peștera Muierii, din localitatea Baia de Fier-13 km,stațiunea montană Rânca -30 km,stațiunea balneară Săcelu-10 km,ansamblul de monumente Constantin Brâncuși, din Târgu Jiu-16 km.

Datorită faptului că este o zonă pitorească, situată pe un important drum național,care reprezintă legătura între două municipii, reședințe de județ(Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea) proprietarii firmei SC Wypsori Trans SRL, au ales ca sediul acesteia să se afle în această mică localitate.

4.2.Calculul și analiza principalilor indicatori economico-financiari la SC Wypsori Trans SRL

Pentru a realiza calculul și analiza principalilor indicatori economico-financiari am utilizat Situațiile Financiare Anuale încheiate la 31.12 , pentru trei ani consecutivi:2010,2011 și 2012.

Conform Legii contabilității nr.82/1991,republicată, SC Wypsori Trans SRL,este o entitate al cărui exercițiu financiar coincide cu anul calendaristic și care a optat pentru un sistem simplificat de contabilitate și anume:

F10-BILANȚ prescurtat

F20- CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERI

F30- DATE INFORMATIVE

F40- SITUAȚIA ACTIVELOR IMOBILIZATE.

Aceste documente de sinteză,pe trei ani consecutivi, 2010,2011 și 2012,ce aparțin firmei SC Wypsori Trans SRL,sunt prezentate, în formă reală, ca ANEXE ale lucrării.

4.2.1.Prezentarea situației economico-financiare

Cunoașterea profundă a evoluției performanțelor economico-financiare ale firmei, al procesului formării lor, însușirea unui ansamblu de metode și tehnici de analiză, și mai ales, identificarea măsurilor pentru evoluția normală a fenomenelor și proceselor economice și reducerea riscului operațional și financiar , presupune o analiză economico-financiară permanentă și temeinică.

O analiză orientată spre studiul riscurilor de faliment sau de solvabilitate se face cel mai adesea prin studierea bilanțului (analiză statică) și a tabloului de finanțare (analiza fluxurilor). Bilanțul prescurtat al societății analizate arată astfel:

Bilanț contabil prescurtat

Tabelul 4.1

Conform sumelor preluate din Bilanțul contabil,întocmit la finalul celor trei ani la rezultă următoarele concluzii:

Activele imobilizate au crescut de la an la an, de la 19.500 lei, în 2010 la 302.857 lei, în 2011și la 417.014 lei,în 2012 , fapt ce reflectă o majorare a investițiilor efectuate de firmă.

Capitalurile proprii au crescut în 2011 și 2012 față de 2010, arătând o majorare constantă a surselor proprii de finanțare,valoarea de 200 lei,a capitalului social a rămas contantă în cei trei ani.

Datoriile pe termen scurt au o pondere însemnată, fiind mai mari decât activele curente, fapt ce arată că firma are unele probleme cu lichiditățile.

O analiză orientată spre studiul performanțelor se face în principal prin studierea Contului de profit și pierdere, pentru a aprecia formarea soldurilor intermediare de gestiune și a le compara cu fluxul de activitate sau cu mijloacele utilizate de firmă.

Indicatorii de analiză integrează în același timp studiul performanțelor și al fluxurilor și echilibrelor financiare și permit măsurarea surplusului monetar din exploatare (excedentul din exploatare) sau al surplusului monetar global (capacitatea de autofinanțare sau cash-flow global).

În analiza economico-financiară unul din indicatorii importanți ai Contului de profit și pierdere este cifra de afaceri.

Cifra de afaceri este indicatorul fundamental pe baza căruia se apreciază capacitatea unei întreprinderi de a obține venituri din operațiuni comerciale curente. În termeni concreți, ea face parte din categoria indicatorilor de rezultate economico-financiare, contribuind la diagnosticarea și evaluarea economică a întreprinderii, la estimarea eficienței managementului practicat.Structura contului de profit și pierdere la societatea analizată se prezintă astfel:

Indicatori din Contul de profit și pierdere

Tabelul 4.2

În conformintate cu datele extrase din Contul de profit și pierdere,reies următoarele concluzii:

Cifra de afaceri a cunoscut o majorare semnificativă de 481.636 lei în 2011, față de 27.339 lei,în 2010, o creștere procentuală de 5,67 %. Din păcate, în 2012, cifra de afaceri s-a redus la 424.509 lei, procentual cu 0,01%, ,din cauza cererii mai reduse, înregistrate în acest an,din partea clienților firmei SC Wypsori Trans SRL și faptului că nu au crescut veniturile.

Profitul brut a crescut de la 5.593 lei în 2010, la 13.106 lei în 2011 (deoarece s-au realizat investiții), însă,în anul 2012, profitul brut a scăzut considerabil, la 2.962 lei,deoarece firma a înregistrat cheltuieli din activitatea de exploatare mari, atât în anul 2011,cît și în 2012,iar veniturile din exploatare s-au redus,de la an la an.

Și profitul net a avut aceiași tendință de scădere, de la 4.696lei în 2010, la 11.007 lei în 2011, respectiv 2.205 lei, în 2012.

CIFRA DE AFACERI SC Wypsori Trans SRL

Fig. 4.1. Evoluția cifrei de afaceri în perioada 2010 – 2012

În continuare prezentăm câțiva indicatori obținuți de societate:

Indicatori derivați din Bilanțul contabil

Tabelul 4.3.

Concluziile desprinse in urma calculului acestor indicatori, pentru cei trei ani consecutivi sunt următoarele:

1) Rata solvabilității generale(Activ total /Datorii totale) are valori mici, de abia este supraunitar, în anul 2010(condițiile în care valoarea minimă solicitată este 1,4),in 2011 aceasta se îmbunătățește considerabil,datorită majorării valorii activelor imobilizate(cresc investițiile),iar în 2012 aceasta se reduce din nou aproape de limită,deoarece cresc datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an..

2)Rata lichidității generale(Active curente / Datorii curente) are valori sub nivelul minim de 1, ea situându-se la 0,71 în anul 2010, scăzând la 0,67, în 2011 și crește la 1,83 în 2012, ceea ce arată fie un nivel restrâns al activelor curente, fie datorii curente foarte mari, înregistrate de firmă în anii în care valorile de mai sus sunt subunitare.

3) Rata globală de îndatorare (Total datorii / Total active sau Total datorii/Datorii totale+Capitaluri proprii )are un nivel de 0,91 în 2010, scăzând la 0,29 în 2011,iar în 2012, este 0,53 situându-se în condiții de normalitate, valoarea indicatorului fiind cuprinsă între 0,5 și 0,7; acest fapt demostrează că în 2012 sursele de finanțare proprii s-au echilibrat în raport cu sursele de finanțare atrase.

Tabelul 2.5 – Indicatori de profitabilitate

4.2.2. Analiza structurii patrimoniale

Analiza structurii patrimoniale are ca obiect stabilirea și urmărirea evoluției ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ și de pasiv). Ratele de structură patrimonială oferă posibilitatea exprimării bilanțului în procente și permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului oferind de asemenea posibilitatea realizării de analize comparative în timp și spațiu.

Datele după care s-au calculat indicatorii din acest capitol sunt preluate din Bilanțul contabil al întreprinderii SC Wypsori Trans SRL întocmit la data de 31.12.2012 și prezentat în Anexe.

1.Analiza structurii activului

A) Rata activelor imobilizate (Rai): Rai

Rai2010 =

Rai2011 =

Rai 2012 =

Fig. 4.2. Evoluția ratei activelor imobilizate

După calculele de mai sus a indicatorului Rata activelor imobilizate, se desprind următoarele concluzii:

Rata activelor imobilizate a crescut de la 34,66% ,în 2010, la 79,99%,în 2011, iar în 2012 , a scăzut,însă foarte puțin,acest aspect arată preocuparea firmei de a realiza investiții, dar ținând cont de faptul că veniturile obținut din servicii sunt cele care contribuie la majorarea profitului, o creștere prea mare a ratei nu este întotdeauna benefică.

B) Rata activelor circulante (Rac): Rac =

Rac2010 =

Rac2011 =

Rac2012=

Fig. 4.3. Evoluția ratei activelor circulante

În concluzie: rata activelor circulante a scăzut de la 65,33%, în 2010, la 20,03% și respectiv la 27,29% ,în 2011 și 2012, aspect negativ, ea fiind cea care aduce o creștere a profitului firmei.

C) Rate complementare:

Rata stocurilor (Rs): Rs =

Rs2010 = 0

Rs2011 =

Rs2012=

Rata creanțelor comerciale (Rcr): Rcr =

Rcr2010 = %

Rcr2011 =

Rcr2012=

Rata disponibilităților bănești și a plasamentelor (Rdp):

Rdp

Rdp2010 =

Rdp2011 = %

Rcr2012=%

Concluziile sunt următoarele:

stocurile ocupă o pondere foarte mică în totalul activelor firmei,însă există o tendință de creștere a acestora,

creanțele au scăzut din 2010 și până în 2012,ceea ce arată o bună colectare a acestora,într-o perioadă de timp relativ mică,

disponibilitățile bănești ale firmei sunt foarte reduse în ponderea activelor totale.

4.2.3. Analiza structurii surselor de finanțare

Analiza ratelor de structură a bilanțului permite studiul structurii financiare a firmei, prin examinarea modului în care sunt repartizate sursele de finanțare a activelor, între capitaluri proprii și sursele externe (atrase), de unde rezultă autonomia (independența) financiară a sociătății.

Principalele rate de structură ale surselor de finanțare sunt:

Rata stabilității financiare (Rsf):

Capitalul permanent=Capital propriu +Datorii pe termen scurt+Datorii pe termen lung.

Calculul capitalului permanent,pentru cei trei ani,apare în tabelul 4.1.Bilanț contabil prescurtat.

Figura 4.4. Evoluția ratei stabilității financiare

Concluzii: Valoarea capitalurilor permanente coincide cu valoarea pasivului patrimonial,deoareace Firma SC Wypsori Trans SRL nu a înregistrat, în cei trei ani de referință, provizioane și venituri în avans. Capitalul propriu a înregistrat o creștere semnificativă din 2010, în 2011, datorită rezervelor obținute în urma reevaluării activelor (de aici reiese capacitatea firmei de a-și finanța activitatea prin propiile resurse),însă în 2012 firma a contractat datorii pe termen lung ( aspect negativ, deoarece arată că sursele externe de finanțare sunt mai mari în cadrul capitalul permanent,iar autonomia financiară a firmei s-a redus datorită creșterii datoriilor bancare pe termen lung).

b) Rata autonomiei globale (Rag): Rag =

Rag2010 =

Rag2011 =

Rag2012 =

Concluzie: Rata autonomiei globale are aceiași evoluție ca și rata stabilității financiare,deoarece capitalul propriu coincide cu capitalul pemanent al firmei.

c) Rata datoriilor pe termen scurt (Rdts): Rdts =

Rds2010 =

Rds2011 =

Rds2012 =

Figura 4.5. Evoluția datoriilor pe termen scurt

Concluzie: Rata datoriilor pe termen scurt a scăzut semnificativ de la 91,29% ,în 2010,la 8,99% și respectiv la 7,12% ,în 2011 și 2012 ceea ce denotă o scădere semnificativă a datoriilor curente, comparativ cu capitalurile proprii,însă în ultimul an au crescut destul de mult datoriile pe termen lung ale firmei.

d) Rata datoriilor totale (Rdt): Rdt =

Rdt2010=

Rdt2011 =

Rdt2012 =

Figura 4.6. Evoluția datoriilor totale

Concluzie: Această rată se menține la aceiași valoare ridicată, arătând ca firma are probleme cu datoriile totale, adică și pe termen scurt și lung,în anul 2010,acestea ocupând o pondere imortantă dinn valoarea pasivului,datorită capitalului propriu redus. Referitor la 2011 și 2012,datoriile pe termen scurt înregistrează o scădere, cele pe termen lung cresc semnificativ, însă proporțional se mai echilibrează cu valoarea surselor proprii de finanțare din totalul pasivului,de aceea și rata datoriilor totale scade,față de cea a anului 2010.

e) Fondul de rulment(FR): se calcuzează prin două metode.

Fondul de rulment permanent: FR = CPRM – AIN,unde:

CPRM = CPR + DTL

CPRM = capitalurile permanente

CPR = capitalurile proprii

DTL = datorii pe termen mediu si lung

AIN = active imobilizate nete

-anul 2010: FR=56.256 – 19.500=5.756

-anul 2011: FR=378.733– 302.857= 75.876

-anul 2012: FR=573.578– 417.014 =156.564

Fondul de rulment propriu (FRpr)

FRpr = CPR – AIN

CPR = capitalurile proprii

AIN = active imobilizate nete

-anul 2010: FRpr=4.896 – 19.500=- 14.604

-anul 2011: FRpr=266.227 – 302.857=- 36.630

-anul 2012: FRpr=268.433 – 417.014 = -148.581

În concluzie:

– Fondul de rulment permanent înregistrează valori pozitive,mai mici in 2010,datorită valorii reduse a capitalului propriu,în anii următori valorile cresc deoarece cresc capitalurile proprii(datorita rezervelor din reevaluare) și a majorării datoriilor pe termen lung.

Aceste valori reflectă echilibrul financiar pe termen lung și pune accent pe originea fondului de rulment,când se apreciază că echilibrul financiar pe termen lung care este asigurat, existând un surplus de resurse ce va fi utilizat pentru finanțarea activelor pe termen scurt.

Fondul de rulment propriu înregistrează valori subunitare,cu o diferență mare in 2012,față de anii precedenți ceea ce arată că există o situație de dezechilibru financiar, ce trebuie analizată în funcție de specificul activității desfășurate. Firma va avea dificultăți în achitarea datoriilor pe termen scut, fiind afectată lichiditatea acesteia.

f) Nevoia de fond de rulment(echilibrul financiar pe termen scurt):NRF = (NT- AT) – (RT – PT)

unde: NT – nevoi temporare

RT – resurse temporare

AT – active de trezorerie

PT – pasive de trezorerie

Activele de trezorerie (AT) cuprind lichiditățile efective (disponibilități) și potențiale (valori mobiliare de plasament (VMP));Pasivele de trezorerie (PT) cuprind creditele bancare curente.

Simplificând relația de calcul inițială, nevoia de fond de rulment poate fi determinată astfel:

NRF = Stocuri + Creanțe – Datorii de exploatare pe termen scurt

-anul 2010: NRF= 36.106 – 51.360 = – 15.254

-anul 2011: NRF= 58.114 – 34.057 = 24.057

-anul 2012:NRF=121.244 – 40.857 = 80.387

Concluzia este: NRF pe anul 2010 este o valoare subunitară, ceea ce reflectă existența unui surplus de resurse din exploatare în raport cu necesitățile din exploatare. Situația se apreciază favorabil dacă este determinată de rotația rapidă a stocurilor și creanțelor, respectiv de angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai îndepărtate. În caz contrar, ea poate fi rezultatul unor întreruperi ale procesului de aprovizionare cu materiale, cu consecințe nefavorabile pentru perioada următoare.

Pentru anii următori valoarea NRF devine pozitivă și crește, reprezentând acele capitaluri pe care firma le deține pentru finanțarea stocurilor și a decalajelor temporare, dintre plata furnizorilor și a altor datorii de exploatare și încasarea creanțelor de la clienți.

– Analiza necesarului de fond de rulment se poate face în mărime absolută ,dar și pe baza unor rate, dintre care mai utilizate sunt:

1) Rata necesarului de fond de rulment:

R2010= – – 200,86

R2011= zile

R2012=zile

Concluzia este între necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri există o strânsă legătură, deoarece creșterea vânzărilor este în strânsă dependență, pe de o parte, cu deținerea de stocuri și acordarea de credite clienți, iar, pe de altă parte, cu obținerea unor credite furnizori.Se constată că în 2010 aceasta este subunitară,deoarecevaloarea stocurilor este zero.

Se apreciază că situația este favorabilă când nivelul acestei rate scade, ceea ce semnifică o ameliorare a trezoreriei. În condiții normale, această rată trebuie să ia valori între 30 și 60 de zile.

2) Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment totală prin trezorerie:

Mărimea acestei rate este subunitară și reflectă măsura în care trezoreria concură la acoperirea financiară a NFR.

g)Trezoreria netă(TN): este rezultatul interacțiunii dintre echilibrul financiar pe termen lung (FRF) și cel pe termen scurt (NFR). Este expresia realizării echilibrului întregii activități.

TN = FRF – NFR

-anul 2010:TN= 5.756 – ( – 15.254) = 21.010

-anul 2011: TN=75.876 – 24.057= 51.819

-anul 2012:TN= 80.387 – 156564= – 76.177

Concluzie: nivel pozitiv al trezoreriei din 2010 și 2011,semnifică realizarea echilibrului financiar pe termen scurt al firmei, deoarece acasta dispune de lichidități care să îi permită acoperirea fără probleme a datoriilor pe termen scurt(o trezorerie pozitivă conferă firmei o autonomie financiară sporită). Pe termen lung, menținerea unui nivel ridicat al trezoreriei pozitive poate afecta performanțele financiare ale întreprinderii, datorită costurilor de oportunitate, cu efecte negative asupra remunerării capitalurilor.

Trezoreria negativă a anului 2012, reprezintă semnalul unei stări de dezechilibru financiar pe termen scurt, deoarece necesarul de fond de rulment nu poate fi acoperit în totalitate prin resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la împrumuturi bancare.

h)Capacitatea de autofinanțare se determină prin adăugarea la rezultatul net al exercițiului (Rn) a categoriilor de cheltuieli calculate, dar neplătibile (Ccn), alcătuite din cheltuieli cu amortizarea și provizioanele, din care se scad veniturile calculate dar neîncasabile (Vcn), adică veniturile din provizioane, astfel:

CAF = Rn + Ccn – Vcn

CAF= Rezultatul net al exercițiului + Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele de exploatare și financiare – Venituri din provizioane din exploatare și financiare.

-anul 2010:CAF = 4.696+21.746 – 27.339= – 897

-anul 2011: CAF=11.007+526.793 – (539.893+6)= – 2.099

-anul 2012:CAF=2.205+(442.505+5.771) –(451.219+19)= – 757

În concluzie, capacitatea de autofinanțare (CAF) are valori negative în toți anii de referință, ea reprezintă un indicator care exprimă independența financiară a firmei, reflectând un flux de disponibilități potențial sau real,ceea ce la SC Wypsori Trans SRL este destul de redus .

Mărimea sa depinde de rentabilitatea întreprinderii și de politica de investiții.

Figura 4.7. Indicatori de finanțare: FR,NFR,TN,CA – anul 2012

4.2.4.Evaluarea patrimonială

Situația netă poate fi determinat pe baza relației: SN = AT – DT

AT – active totale;

DT – datorii totale.

Întrucât firma nu are subvenții din exploatare sau provizioane situația netă (SN) este egală cu capitalurile proprii (CPR).

Situația netă este mai restrictivă decât capitalurile proprii. Relația de calcul este următoarea:

SN = Capitaluri proprii – subvenții pentru investiții – provizioane

SN2010= 4.896-0=4.896

SN2011 = 266.733-0=266.733

SN2012 = 268.433-0=268.733

Concluzie: Situația netă a crescut în 2011 și 2012, față de 2010 datorită faptului că au crescut rezervele din reevaluare și a majorării imobilizărilor, astfel s-au majorat sursele proprrii de finanțare, care au devansat datoriile firmei, ceea ce constituie un aspect pozitiv.

Figura 4.8. Evoluția Situației nete

Activul net contabil (ANC) se calculează în două moduri:

ANC = Total activ – active fictive – datorii totale din pasiv – provizioane

ANC = Capital propriu – active fictive (de exemplu cheltuielile de constituire)

ANC2010= 4.896-554= 4.342 lei

ANC2011= 266.733-373= 266.360 lei

ANC2012= 268.433-0= 268.433 lei

În anul 2012 ,ANC este egal cu situația netă, întrucât imobilizări necorporale nu sunt,iar în anii 2010 și 2011 ANC este mai mică decât SN,deoarece este diminuată cu valoarea imobilizărilor necorporale.

Figura 4.9. Evoluția Activului net contabil

4.3. Analiza swot pentru firma SC Wypsori Trans SRL

Primul pas în utilizarea unei analize SWOT pentru evaluarea strategiilor existente și a celor viitoare posibile implică listarea și evaluarea punctelor tari ale firmei, a slăbiciunilor, oportunităților și amenințărilor. Fiecare din aceste elemente este descris în detaliu în continuare:

Punctele tari ale afacerii:

raportul: preț-calitate;

o cifră de afaceri destul de bună

un rezultat al exercițiului pozitiv(profit),

mijloace de transport noi;

amplasament bun (DN 67-zonă de tranzit și turistică);

lipsa concurenței, în zonă;

calitatea și promptitudinea serviciilor prestate;

personal calificat.

Punctele slabe:

active curente mici;

disponibilități bănești reduse,

capacitate de autofinanțare negativă,

mijloace fixe( mijloace de transport) relativ puține;

lipsa unui renume pe plan național sau internațional;

datorii pe termen lung ridicate, ceea ce înseamnă cheltuieli financiare ridicate,

dobânda creditelor contractate , relativ mare.

Oportunități:

reinvestirea profitului pentru extinderea afacerii,

extinderea afacerii prin atragere de fonduri structurale post-aderare;

interes investițional ridicat.

Amenințări:

efectele crizei economico-financiare care pot duce la reducerea cererii;

concurența externă;

datorii pe termen lung, mari.

Analiza performanței unei firme (societăți comerciale) are un rol determinant în stabilirea strategiei de urmat și aceasta cu atât mai mult în perioada unei crize economico-financiare.

În calculele și reprezentările grafice anterioare, am efectuat analiza, pe baza datelor din Bilanțul contabil ce aparține firmei, SC Wypsori Trans SRL, utilizând un sistem de indicatori care au relevanță și prin interpretarea cărora se pot trage concluzii certe, de către toți utilizatorii informațiilor contabile, în funcție de care se poate prognoza evoluția viitoare a acesteia.

Am încercat să utilizez un număr de indicatori priviți ca un sistem, care să definească, în cele din urmă, un model de analiză a performanței economico-financiare a unei firme.

Cercetarea s-a axat pe aplicarea sistemului de indicatori convenit asupra datelor din Bilanțul contabil al firmei SC Wypsori Trans SRL.

CAPITOLUL 5

METODE DIDACTICE UTILIZATE ÎN PREDAREA,ÎNVĂȚAREA

ȘI EVALUAREA DISCIPLINELOR ECONOMICE

5.1.Metode didactice utilizate în PREDAREA disciplinelor economice

5.1.1.Proiectarea demersului didactic este aceea activitate desfășurată de profesor care constă în anticiparea etapelor și a acțiunilor concrete de realizare a predării. Proiectarea didactic presupune:

lectura avizată a programei

planificarea calendaristică

proiectarea secvențială (a unităților de învățare sau a lecțiilor).

Elementul central în realizarea proiectării didactice este programa școlară. Ea reprezintă documentul normativ în sensul că stabilește obiective, adică țintele ce urmează a fi atinse, prin intermediul actului didactic.

În contextul noului curriculum, conceptul central al proiectării didactice este demersul didactic personalizat, iar instrumentul acestuia este unitatea de învățare.

Demersul didactic personalizat – exprimă dreptul profesorului de a lua decizii asupra modalităților pe care le consideră optime în creșterea calității procesului de învățământ, respectiv, răspunderea personală pentru a asigura elevilor unparcurs școlar individualizat, în funcție de condiții și cerințe concrete.

În acest sens programa școlară – element central în realizarea proiectării didactice – nu este privită ca * tabla de materii * a manualului. Ea reprezintă un document reglator în sensul că stabilește obiective, adică țintele ce urmează a fi atinse prin intermediul activității didactice. Programa se citește * pe orizontală * în succesiunea următoare :

În programa școlară, fiecărui obiectiv-cadru îi sunt asociate obiective de referință. Atingerea obiectivelor de referință se realizează cu ajutorul conținuturilor care se regăsesc în ultima parte a programei. Învățătorul / profesorul poate opta pentru folosirea activităților de învățare recomandate prin programă sau poate propune alte activități adecvate condițiilor concrete din clasă.

Proiectarea activității anuale ( planificarea calendaristică).

În contextul noului curriculum, Planificarea calendaristică se transformă dintr-un document administrativ formal care repetă modul de gestionare a timpului propus de programa analitică, într-un instrument de interpretare personală a programei, care asigură un demers didactic concordant cu situația concretă din clasă.

Planificarea activității didactice presupune, așadar, o lectură atentă și personală a programei școlare în scopul de a analiza obiectivele și a inventaria tipurile de activități și resursele necesare.

În elaborarea planificărilor – considerăm necesară următoarea etapizare :

citirea atentă a programei

stabilirea succesiunii de parcurgere a conținuturilor

corelarea fiecărui conținut în parte cu obiectivele de referință vizate

verificarea concordanței dintre oferta educațională și resursele didactice

alocarea timpului considerat necesar pentru fiecare conținut

Programa școlară – reprezintă instrumentul didactic principal care descrie condițiile pentru reușita învățării, exprimate în termeni de: obiective, activități de învățare, sugestii de evaluare și lista de conținuturi. Ea descrie oferta educațională a unei discipline pentru un parcurs determinat, conținuturile devenind vehicule de formare a competențelor intelectuale și relaționale de nivel superior, a atitudinilor și valorilor necesare unui tânăr.

Programa școlară pentru o disciplină cuprinde :

1.Pentru învățământul OBLIGATORIU:

Modelul curricular (didactic)

Obiective – cadru

Obiective de referință

Activități de învățare recomandate

Conținuturi

Recomandări adresate profesorului privind acțiunea didactică și elaborarea curriculum-ului la decizia școlii, a temelor trans – curriculare

Standarde curriculare de performanță

2.Pentru învățământul LICEAL :

Modelul curricular (didactic)

Competențe generale

Competențe specifice

Valori și atitudini

Conținuturi

Sugestii metodologice

Standarde curriculare de performanță

Modelul curricular – prezintă o imagine sintetică a structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare – învățare. El cuprinde domeniile care urmează a fi dezvoltate în activitatea didactică: cunoștințe, capacități, motivații și atitudini contexte de realizare.

Adaptarea la noile cerințe ale economiei de piață, presupune însușirea acelor rezultate ale învățarii care să dezvolte în rândul elevilor înaltul profesionalism, inițiativa, perspicacitatea, abilitatea de a opera eficace într-un mediu economic dinamic și concurențial.

În domeniul pregătirii de bază Comerț, Curriculumul la clasele a IX-a cuprinde modulele: „Patrimoniul unității”, „Organizarea unității economice” și „Calitatea produselor și serviciilor”.

Curriculumul este fundamentat în conformitate cu planurile cadru aprobate prin Ordinul nr. 3309/ 2009 și a planurilor de învățământ aprobate prin Ordinul nr.3312/2009.

La Modul „Patrimoniul unității” studiat în clasa a IX-a se urmăresc formarea la elevi a unor deprinderi legate de:

• Diferențierea formelor evidenței economice

• Identificarea etaloanelor de evidență

• Identificarea modului de organizare a contabilității

• Încadrarea elementelor patrimoniale pe structuri specifice

• Utilizarea tehnicilor de delimitare a elementelor patrimoniale pe structuri specifice

• Realizarea calculelor simple în vederea determinării rezultatului exercițiului

• Identificarea echipamentelor fiscale, echipamentelor de birou și programelor informatice utilizate în activitatea practică

• Utilizarea casei de marcat

• Aplicarea modalităților de încasare și plată

• Citirea și întocmirea documentelor

• Completarea documentelor cu respectarea regulilor și uzanțelor.

În domeniul pregătirii de bază Comerciant vânzător și Recepționer distribuitor , Curriculumul are la bază Standardele de Pregătire Profesională pentru calificări care urmăresc formarea de competențe profesionale specifice domeniului Economic și Comerț pentru nivelul 2 de calificare.

Calificările profesionale de nivel 2 cărora se adresează curriculumul sunt următoarele:

– comerciant- vânzător

– recepționer-distribuitor.

Aceste calificări profesionale permit accesul la calificările de nivel 3 (Tehnician în achiziții și contractări,Tehnician în activități economice,Tehnician în administrație).

Pe parcursul claselor a IX-a și a X-a, prin modulele de cultură de specialitate, pregătire practică săptămânală și stagii de pregătire practică se asigură o pregătire de bază a domeniului, care este comună tuturor calificărilor profesionale enumerate mai sus. Pregătirea specializată se realizează prin stagii de practică la agentul economic, după clasa a X-a, în funcție de opțiunile elevilor.

Noul Curriculum este unul bazat pe rezultate ale învățării, modulele actuale fiind construite pe baza unităților de competențe din Standardele de Pregătire Profesională de nivel 1 și 2 validate de comitetele sectoriale, realizând integrarea competențelor generale, cheie și specializate astfel încât să se asigure dobândirea tuturor competențelor din standardele avute în vedere. Profesorul va urmări dezvoltarea rezultatelor învățării prin intermediul conținuturilor științifice, iar evaluarea performanțelor elevilor va avea în vedere demonstrarea dobândirii competențelor.

Această nouă structură de Curriculum, bazată pe cele trei categorii de competențe, dezvoltate ca un întreg, oferă absolvenților șansele unei mai mari flexibilități ocupaționale cerute de piața muncii.

Abordarea curriculum-ului va avea în vedere următoarele aspecte:

curriculumul se va utiliza împreună cu SPP –ul;

conținuturile tematice sunt elaborate pe baza condițiilor de aplicabilitate și a criteriilor de performanță din SPP;

evaluarea va avea în vedere competențele dobândite de elevi, nu cunoștințele teoretice ale acestora.

Obiectivele cadru – sunt obiective cu grad ridicat de generalitate și complexitate (asemănătoare obiectivelor generale) care se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice disciplinei și sunt urmărite de – a lungul mai multor ani de studiu.

Obiectivele de referință – specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia și achiziția de competențe și de cunoștințe de la un an de studiu la altul.

Cele două tipuri de obiective se deosebesc prin :

obiectivul cadru are un grad de generalitate mare, pe când obiectivul de referință are un grad scăzut de generalitate;

obiectivul – cadru se referă la formarea unor capacități și atitudini specifice disciplinei, pe când obiectivul de referință se referă la achiziția de competențe și de cunoștințe de către elevi;

obiectivul – cadru se urmărește de a lungul mai multor ani de studiu, iar obiectivul de referință se urmărește anual.

Competențele generale – sunt ansambluri structurate de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare ce permit identificarea și rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu.

Ele evidențiază achizițiile finale ale elevului în urma studierii unei discipline de învățământ pentru mai mult de un an școlar, având, în același timp, rolul de a orienta demersul didactic pe întregul parcurs de învățare al disciplinei respective.

Competențele specifice – sunt deduse din competențele generale și se definesc pe obiect de studiu și pe an școlar cu intenția de a forma etape în dobândirea acestora. Competențele specifice fac legătura cu conținuturile.

Competențele specifice Patrimoniul unității sunt specifice domeniului de pregătire Economic, domeniu care asigură pregătirea de specialitate pentru cei interesați să își desfășoare activitatea profesională în unitățile de comerț …………………..

Prin parcurgerea acestui modul și a celorlalte cuprinse în planul de învățământ se asigură formarea competențelor profesionale pentru nivelul 2 de calificare și permit accesul spre nivelul 3 de calificare în același domeniu sau domenii înrudite din sfera serviciilor.

Unitatea / unitățile de competențe/ rezultate ale învățării la care se referă modulul„Patrimoniul unității”

Tabelul 5.1.

LISTA UNITĂȚILOR DE COMPETENȚE DIN STANDARDELE DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ PE CARE SE FUNDAMENTEAZĂ CURRICULUMUL

Tabelul 5.2

Unități de competențe din standardele de pregătire profesională pe care se fundamentează curriculumul pentru domeniul de bază Comerț, MODUL „ Patrimoniul unității”

Tabelul 5.3

Valorile și atitudinile – de ex: cultivarea ……..………. stimularea gândirii …………… exprimarea unui mod de gândire creativ în ………..….. formarea obișnuinței de a recurge la concepte și metode ……………….

Activitățile de învățare recomandate (sugestii metodologice). Înainte de a formula activitățile de învățare este necesar să se stabilească obiectivele operaționale ale obiectivelor de referință / competențelor specifice. Programa școlară oferă exemple de activități de învățare pentru fiecare obiectiv de referință.

Conținuturile – sunt mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor – cadru și de referință propuse (competențelor generale și specifice). Unitățile de conținut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale diverselor obiecte de studiu. Ordinea de prezentare în manuale sau de parcurgere la clasă a conținuturilor este la decizia profesorului, în condiția respectării logicii didactice a domeniului.

Conținuturile formării vor cuprinde teme și subteme care pot fi abordate în sala de clasă și practic, în orele de instruire practică. În continuare sugerăm următoarea abordare a conținutului formării la Modulul „Patrimoniul unității”, cu precizarea că în funcție de particularitățile școlii și ale elevilor poate fi concepută o realocare a temelor și subtemelor pe cele trei tipuri de activități.

Conținuturile formării

Tabelul 5.4

Standardele curriculare de performanță – sunt anunțuri sintetice susceptibile să indice în ce măsură sunt atinse de către elevi obiectivele curriculare. Standardele curriculare de performanță sunt elaborate pe baza unei grile structurale.

Planificarea activității didactice presupune așadar o lectură atentă și personală a programei școlare cu scopul de a analiza obiectivele și a inventaria tipurile de activități și resursele.

Întregul cuprins al planificării (conform anexei nr. ). are valoare orientativă, eventualele modificări determinate de aplicarea efectivă la clasă putând fi consemnate în rubrica Observații .

Planificările pot fi întocmite pornind de la următoarea rubricație:

Structura planificării calendaristice Tabelul 5.5

Tabelul 5.6

În acest tabel :

unitățile de învățare se indică prin titluri (teme) stabilite de profesor

în rubrica * OBIECTIVE DE REFERINȚĂ / COMPETENȚE SPECIFICE * se trec numerele obiectivelor de referință din programa școlară

conținuturile selectate sunt cele extrase din lista de conținuturi a programei

numărul de ore alocate se stabilește de către profesor în funcție de experiența acestuia și de nivelul de achiziții ale elevilor

5.1.2. Proiectarea unității de învățare

O unitate de învățare poate să acopere una sau mai multe ore de curs. Alocarea timpului afectat unei unității de învățare se face prin planificarea anuală.

O unitate de învățare este :

coerentă din punct de vedere al obiectivelor (competențelor vizate)

unitară din punct de vedere tematic (adică al conținutului)

desfășurată în mod continuu pe o perioadă de timp

finalizată prin evaluare

Realizarea unei unități de învățare impune un demers didactic proiectat de fiecare profesor în parte.(conform anexei nr.2 ). Metodologia de proiectare a unei unități de învățare constă într-o succesiune de etape, înlănțuite logic, ce contribuie la detalierea conținuturilor, în vederea atingerii obiectivelor de referință / competențelor specifice. Etapele proiectării sunt aceleași oricare ar fi unitatea de învățare vizată.

Proiectarea unei unități de învățare se recomandă a fi făcută ținând seama de următoarele:

centrarea demersului didactic pe obiective (nu pe conținuturi)

implicarea în proiectare a următorilor factori :

obiective / competențe (de ce ?) : obiective de referință / competențe specifice

activități (cum ?) : activități de învățare

evaluare (cât ?) : descriptori de performanță

resurse (cu ce ?)

Identificarea unei unități de învățare se face prin tema acesteia. Stabilirea TEMEI de către profesor pe baza lecturii programei, utilizând surse diverse, este primul pas în identificarea unității de învățare.

Temele – sunt enunțuri complexe legate de analiza scopurilor învățării, formulării fie originale, fie preluate din lista de conținuturi, sau din manual, formulări care reflectă din partea profesorului o înțelegere profundă a scopurilor, activității sale, talent pedagogic, inspirația, creativitate.

Activitățile de învățare – se construiesc prin corelarea obiectivelor de referință / competențelor specifice la conținuturi și presupun orientarea către un anumit scop, redat prin tema activității.

În proiectul unității de învățare profesorul va alătura fiecărei activități de învățare acele resurse pe care le consideră necesare.

Resursele – cuprind: manuale, texte auxiliare (culegeri, antologii, enciclopedii, tabele matematice, hărți) mijloace audio – vizuale. În condițiile noului curriculum, lectura manualului nu mau este în mod obligatoriu liniară. Programa trebuie parcursă în mod necesar de către toți, manualul însă se pliază unei citiri personale și adoptate.

De asemenea, sunt considerate resurse: timpul, spațiul în care se desfășoară ora de curs; resursele umane (elevul cu personalitatea sa, profesorul cu experiența sa, influențele comunității etc.)

Tipurile și instrumentele de evaluare – pot fi cele tradiționale (probe scrise, orale, practice) sau complementare (observația sistematică a elevilor, investigația, proiectul, portofoliul, tema pentru acasă, tema de lucru în clasă, autoevaluarea).

În raport cu momentele realizării evaluării, în planificarea fiecărei unități de învățare apar specificații de evaluare inițială, formativă, sumativă iar la finalul unității de învățare este prevăzută o oră de evaluare sumativă.

PROIECTUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare …………………………….

Nr. ore alocate …………………………………..

Tabelul 5.7

– În rubrica * CONȚINUTURI * – apar detalieri de conținut necesare, cu explicarea anumitor parcursuri, respectiv, în cuplarea lor la baza proprie de cunoaștere a elevilor.

– În rubrica * OBIECTIVE DE REFERINȚĂ * – se trec numerele obiectivelor de referință / competențe specifice din programa școlară.

– Rubrica * ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE * pot fi cele din programa școlară, completate, modificate sau chiar înlocuite cu altele pe care profesorul le consideră adecvate pentru atingerea obiectivelor propuse.

– Rubrica * RESURSE * – cuprinde specificări de timp, de loc, forme de organizare a claselor, materiale suport etc..

– În rubrica * EVALUARE * – se menționează instrumentele aplicate :

descriptorii de performanță vizați (în cazul învățământului primar)

obiectivele de evaluare (specifice unității de învățare) în cazul învățământului gimnazial

proba de evaluare preconizată pentru a vedea măsura achizițiilor elevilor.

5.1.3. Proiectarea unei activități ( lecție )

Lecția – ca formă fundamentală de organizare a procesului de învățământ este constituită dintr-o succesiune de etape sau secvențe ce se desfășoară într-o unitate de timp în care se asigură o coordonare între activitatea de predare și cea de învățare în vederea realizării procesului de învățământ. În esență lecția a fost gândită ca formă specifică de organizare a procesului de învățământ, fiind plasată în alte relații spațiale și temporale decât cele cunoscute până acum.

Sistemul de organizare a învățământului pe clase și lecții a fost validat și perfecționat necontenit.Asociind ideea că învățământul tinde să pună accentul pe ceea ce pot și trebuie să știe și mai ales ce trebuie să știe să facă elevul, la sfârșitul învățăturii parcurse, noul model de lecție tehnologie didactică este centrat pe nevoia de performanță a elevului și a profesorului pe acțiune.

Structura sistematică internă a unei lecții

Toate elementele și variabilele unei lecții se prezintă din punct de vedere sincronic ca părți constitutive ale unui sistem între care se stabilesc anumite relații de interdependență și condiționare, iar din punct de vedere diacronic ca un proces cu multiple schimbări și transformări ale acestor relații și ale sistemului în ansamblul său.

Principalele elemente și variabile pe care le implică lecția ca entitate sau microsistem sunt :

– Obiectivele instructiv – educative ale lecției. Ele indică în mod clar, precis și sintetic ceea ce profesorul își propune să realizeze în lecția respectivă.

Pornind de la obiectivele cadru/competențe generale și obiectivele de referință/competențe specifice profesorul procedează la concretizarea lor sub forma unor cerințe care se vor transforma prin învățare în componente ale personalității elevilor (cognitive, afective, psihomotorii) având un caracter predicativ aceste obiective imprimă un anumit sens întregii activități din lecția respectivă.

– Conținutul informațional. Pe baza programului școlar (curriculumului) se delimitează cantitatea și calitatea informației cu care se vor opera în lecția respectivă, ea constituind mijlocul principal pentru realizarea obiectivelor propuse. Predarea supune acest conținut unei prelucrări pentru a putea fi înțeles și asimilat de către elevi.

– Alegerea și folosirea unei strategii de instruire. Constă în stabilirea constelației de metode și procedee care să declanșeze activitatea de învățare a elevilor, această strategie poate fi, din perspectiva profesorului, predominant expozitivă, experimentală, problematizată, algoritmică, etc. iar din perspectiva învățării bazată pe memorare, pe acțiune, pe explorare, pe execuție, pe repetare, obiectivele determinând în ultima instanță strategia necesară.

– Variabilele personalității profesorului și variabilele personalității elevului. Ca subiect sau agent al acțiunii, profesorul se impune prin stilul de predare. El este cel care, conștientizând imperativele sociale și legitățile psihopedagogice ale procesului de învățământ asigură condițiile necesare desfășurării lecției în concordanță cu aceste imperative și legități.

La polul celălalt, elevul sau receptorul, se diferențiază în funcție de profilul său psihologic.

– Organizarea colectivului de elevi. Elevii unei clase constituie un grup social. Parametrii comportării acestuia, determinați de mărime, relații interpersonale, conexiune și dinamică își vor pune amprenta asupra desfășurării lecției și realizării obiectivelor propuse. Pe parcursul lecției între elevi se declanșează relații de cooperare sau de competiție.

Ponderea unora sau altora dintre aceste relații conduce la instaurarea unui spirit de rivalitate cu consecințe directe asupra motivării activității de învățare. Funcționarea relațiilor de cooperare sau competiție, depinde, la rândul său, de stilul predării, adoptat de profesor, de modalitățile folosite în gruparea elevilor.

– Elemente de conexiune inversă. – sunt destinate înregistrării și măsurării performanțelor obținute de către elevi.

Evenimentele instruirii ce se derulează pe parcursul unei lecții îndeplinesc anumite funcții care ar putea fi sistematizate astfel:

– Captarea și păstrarea atenției – asigură acea stare de concentrare interioară asupra stimulilor prezentați și acțiunilor înterprinse de elevi. Starea de atenție favorizează menținerea preocupărilor, a sarcinilor impuse de obiectivele urmărite în cadrul lecției .

– Informarea elevilor cu privire la obiectivele urmărite – este necesar ca elevii să cunoască performanțele pe care urmează să le atingă în secția respectivă. Comunicarea acestui lucru se realizează diferențiat în funcție de conținutul lecției.

– Stimularea, reactualizarea elementelor și capacităților învățate anterior reactualizează informațiile asimilate anterior (cunoștințe, idei, legi, teorii) cât și operațiile și capacitățile intelectuale pe care informațiile respective le presupun (deprinderi intelectuale, concepte, strategii cognitive) achizițiile anterioare reprezintă premisa pentru realizarea unei noi învățări. Reactualizarea se referă la acele elemente și capacități care sunt indispensabile pentru înțelegerea celor ce se vor transmite în lecția respectivă.

– Prezentarea materialului stimul. Acest eveniment include organizarea și transmiterea conținutului informațional. Din perspectiva învățării, informațiile îndeplinesc rolul de stimuli. Rezultatele învățării îmbracă forma performanțelor. Stimulii vor fi astfel prezentați încât să conducă la obținerea performanțelor implicate în învățare.

– Asigurarea dirijării– învățării – include toate investițiile profesorului în direcția organizării activității de învățare astfel încât ea să conducă la obținerea performanțelor scontate. Prin dirijare se urmărește antrenarea diferitelor componente în funcție de conținutul celor învățate. Intervențiile pot fi directe sau indirecte, categorice sau sugestive, continue sau intermitente, sensul este însă acela de a-l menține pe elev pe traseul dorit.

– Obținerea performanței – este evenimentul în care elevul demonstrează că a ajuns la performanța urmărită de profesor, convingându-se el însuși că a dobândit obiectivele formulate și comunicate în prealabil.

– Asigurarea conexiunii inverse – Conexiunea inversă nu urmărește doar să înregistreze sau să consemneze performanța realizată de către elevi. Ea realizează funcția de întărire prin consemnarea corectitudinii rezultatelor sau prin corectarea și ameliorarea unora dintre ele, atunci când rezultatele sunt confirmate sau infirmate de către profesor, numindu-se în acest caz conexiune inversă – externă, sau când acest fapt este conștientizat de către elevi, numindu-se conexiune inversă internă.

– Intensificarea procesului de retenție și transfer – este momentul prin care se urmărește fixarea celor învățate (retenție) și aplicarea lor în condiții noi (transfer). Din acest punct de vedere se face distincție între fixarea inițială inclusă în chiar actul transmiterii și înțelegerii noului material și fixarea finală realizată la anumite intervale de timp.

5.1.4. Tipuri de lecții

Delimitarea tipurilor de lecție – se face după sarcina didactică fundamentală. Sunt acceptați astfel următoarele tipuri :

Lecția mixtă (combinată)

Lecția de comunicare

Lecția de formare a priceperilor și deprinderilor

Lecția de recapitulare și sistematizare

Lecția de verificare, apreciere și evaluare

1.Lecția mixtă (combinată)

Caracteristica fundamentală a acestui tip este aceea că urmărește realizarea, aproximativ în aceeași măsură, a mai multor sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare etc.) fiecăruia dintre acestea fiindu-i rezervată o verigă sau un eveniment al instruirii.

Sarcinile asupra căruia se concentrează activitatea profesorului și a elevilor se află aproximativ pe același plan. Succesiunea acestor evenimente este variabilă. Ele pot alterna și își pot schimba locul între ele, în consecință realizarea sarcinilor didactice nu se face într-o ordine constantă.

Principalele evenimente sau secțiuni de lucru ale acestui tip de lecție ar putea fi :

Organizarea clasei pentru lecție și captarea atenției elevilor. Este destinată rezolvării unor activități de natură organizatorică (asigurarea ordinii și disciplinei, pregătirea mijloacelor și materialelor necesare, crearea unei stări psihologice favorabile desfășurării lecției)

Verificarea cunoștințelor – se realizează de obicei frontal, vizând cunoștințele asimilate din lecția anterioară

Comunicarea și asimilarea noilor cunoștințe. Este experimentul în care se realizează coordonarea activității profesorului și elevilor în vederea realizării obiectivelor educaționale, asimilarea de noi informații, integrarea lor în sisteme tot mai largi, dezvoltarea proceselor și însușirilor psihice, a personalității umane în ansamblul său.

Fixarea cunoștințelor predate. În această etapă profesorul insistă asupra stabilizării cunoștințelor prin sistematizarea lor, prin organizarea unor exerciții aplicații, prin reluarea într-un alt context a esențialului de cunoștințe predate.

Conexiunea inversă. Se realizează pe tot parcursul desfășurării lecției, prin întrebări adecvate, formulate intermitent, profesorul având astfel posibilitatea să urmărească modul în care elevii participă la realizarea evenimentului respectiv. datele obținute constituie cadrul de referință pentru măsurarea și aprecierea performanțelor obținute.

PROIECTUL LECȚIEI MIXTE (COMBINATE)

DATE GENERALE :

Școala …………………………………………………………………..

Aria curriculară ……………………. Disciplina ……………………..

Clasa ………………………………. Data ……………………………

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE …………………………………………

TITLUL LECȚIEI ……………………………………………………..

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ……………………………………..

Obiectivele operaționale se stabilesc folosind anumite verbe active la modul conjuctiv, care urmăresc să evidențieze modul de cunoaștere, înțelegere, aplicare și evaluare a cunoștințelor elevilor, ca de exemplu: să diferențieze…, să clasifice .., să definească …., să delimiteze ………, să reprezinte schematic ……, să precizeze …. etc….

STRATEGII DIDACTICE

E.1. MIJLOACE DIDACTICE

Materiale didactice: folii care ilustrează ….. cu ajutorul retroproiectorului, diapozitive care ilustrează……., planșe care prezintă ….

Instalații, machete, panoplii ……

Fișe anexe

E.2. METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Conversație

Explicație

Demonstarție

Problematizare etc…

E.3. MODURI DE ACTIVITATE CU ELEVII

Frontal – pentru reactualizarea cunoștințelor, discutarea rezultatelor prin experiment

În echipă – efectuarea experimentului

Individual – activitate cu fișele de lucru

TIPUL LECȚIEI ……………………

DESFĂȘURAREA LECȚIEI (SECVENȚELOR DIDACTICE)

G.1. Moment organizatoric – (2 – 3 min)

Se face prezența prin strigarea catalogului, sau prin prezentarea absenților de către elevul de serviciu, se rezolvă unele probleme extradidactice apărute, se stabilește liniștea și atmosfera propice activității didactice (captarea atenției).

G.2. Verificarea cunoștințelor și reactualizarea celor necesare comunicării temei noi –

(9 – 15 min )

În cadrul acestei etape pot fi proiectate 3 subetape, după caz:

Controlul temelor date elevilor pentru acasă, dacă este cazul (controlul poate fi realizat prin sondaj sau prin rezolvarea temelor de către elevi în clasă, în care unii elevi nu au reușit să le rezolve);

Verificarea cunoștințelor din lecția precedentă. Se poate face prin întrebări și/sau exerciții / probleme;

Reactualizarea cunoștințelor sau legătura cu cunoștințele anterioare.

G.3. Comunicarea cunoștințelor noi – (25 – 30 min)

Această etapă începe odată cu anunțarea titlului (subiectului) lecției noi, care se scrie pe tablă.Urmează proiectarea conținutului temei noi pe secvențe (module) informaționale și acționale prezentate în detaliu în mod sistematic și continuu. Prezentarea în detaliu a secvențelor informativ – aplicative se face folosind strategiile necesare (materiale didactice, metode de învățământ) cu antrenarea activă a elevilor în dezbaterea problemelor teoretice, elevii consemnând în caietele de notițe datele împortante ale temei noi, profesorul folosind adecvat modurile de lucru : frontal, în echipă, individual. Profesorul și elevii folosesc ori de câte ori consideră necesar tabla, consemnând pe ea toate datele împortante.

G.4. Fixarea noilor cunoștințe și realizarea feed-back-ului (5 – 8 min)

Obiectivele acestei etape se realizează prin întrebări, exerciții, probleme, formulate în legătură cu tema nouă a lecției.

Această etapă nu urmărește verificarea, aprecierea și notarea cunoștințelor noi predate. Etapa are ca obiective principale cunoașterea gradului de înțelegere a cunoștințelor și realizarea unor corecții informaționale și aplicative (a feed – back – ului), prin realizarea unor explicații (argumentări) completare cu animite informații omise, suplimentare cu informații noi etc..

G.5. Tema pentru acasă

Această etapă constă în proiectarea unor exerciții ce se vor da pentru acasă spre efectuare (rezolvare) elevilor.Tema pentru acasă trebuie să stimuleze elevii să-și asimileze cunoștințele din tema nouă a lecției prin efort, studiu individual, independent.

Proiectul lecției mixte în formă tabelară

Tabelul 5.8.

Lecția de formare a priceperilor și deprinderilor (lecție de muncă independentă)

Specific pentru acest tip de lecție este ponderea pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor consacrată rezolvării sarcinilor de învățare, în vederea elaborării unor componente acționale (priceperi, deprinderi).

Ca structură acest tip de lecție presupune, în principiu, anunțarea subiectului și a obiectivelor lecției, reactualizarea cunoștințelor teoretice indispensabile exersării practice, demonstrarea modului de execuție, activitatea independentă a elevilor (conform anexei nr. 7.1,7.2)..

Pot fi concepute o multitudine de variante :

Lecție pe bază de exerciții aplicative(conform anexei nr. 8, 9).

Lecție de muncă independentă cu ajutorul textului programat

Lecții practice în atelierul școală

Lecții de muncă independentă cu ajutorul fișelor (fișe de dezvoltare, recuperare, exersare)

Lecții de muncă independentă pe baza lucrărilor de laborator.

PROIECTUL LECȚIEI DE FORMARE A PRICEPERILOR ȘI DEPRINDERILOR

DATE GENERALE

Școala …………………………………………………………………..

Aria curriculară ……………………. Disciplina ……………………..

Clasa ………………………………. Data ……………………………

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE …………………………………………

TITLUL LECȚIEI ……………………………………………………..

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ……………………………………..

O1 …………….

O2 …………….………………..

COMPETENȚE SPECIFICE

STRATEGII DIDACTICE

F1 – Mijloace didactice

F2 – Metode de învățământ

F3 – Moduri de activitate cu elevii

G.TIPUL LECȚIEI ……………………

H.DESFĂȘURAREA LECȚIEI ( SECVENȚELOR DIDACTICE )

H.1. Moment organizatoric ( 2 – 3 min )

H.2. Verificarea cunoștințelor și reactualizarea celor necesare comunicării temei noi: (9 – 15 min )

H.3. Concluzii și realizarea feed – back – ului (5 – 6 min)

H.4. Tema pentru acasă (2 – 3 min)

2.Lecția de recapitulare și sistematizare ( Lecția de fixare sau consolidare )

Obiectivul fundamental urmărit este fixarea și consolidarea cunoștințelor prin stabilirea unor generalizări mai largi, prin relevarea unor structuri logice între diverse cunoștințe, toate stimulând mecanismul transferului cu cele 2 forme ale sale: specific și nespecific.

Ca structură această lecție debutează cu elaborarea unui plan de desfășurare pe baza căruia se realizează recapitularea și sistematizarea propriu – zisă (conform anexei nr.13 ).. În funcție de factorii variabili pot fi organizate o multitudine de variante:

Lecția sinteză – se planifică cu ajutorul textului programat. Elevii parcurg în mod individual, textul elaborat special în vederea fixării;

Lecții de programare și sistematizare cu ajutorul fișelor – asigură individualizarea activității elevilor. Fișele sunt concepute în funcție de nivelul dezvoltării lor individuale;

Lecții de programare și sistematizare pe bază de referat – la sugestia profesorului un elev sau un grup de elevi întocmesc în prealabil un referat pe baza consultării manualului și a altor surse de informații. Lecția constă în prezentarea referatului și discutarea lui cu ajutorul elevilor. Profesorul conduce discuțiile și formulează concluziile.

PROIECTUL LECȚIEI DE RECAPITULARE ȘI SISTEMATIZARE

A. DATE GENERALE

Școala …………………………………………………………………..

Aria curriculară ……………………. Disciplina ……………………..

Clasa ………………………………. Data ……………………………

B. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE …………………………………………

C. TITLUL LECȚIEI ……………………………………………………..

D. OBIECTIVE OPERAȚIONALE ……………………………………..

O1 …………….

O2 …………….………………..

E.COMPETENȚE SPECIFICE

F. STRATEGII DIDACTICE

F1 – Mijloace didactice

F2 – metode de învățământ

F3 – Moduri de activitate cu elevii

G. TIPUL LECȚIEI ……………………

H. DESFĂȘURAREA LECȚIEI ( SECVENȚELOR DIDACTICE )

H.1. Moment organizatoric ( 2 – 3 min )

H.2. Recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor : ( cca 40 min )

H.3. Concluzii și realizarea feed – back – ului (5 – 6 min)

H.4. Tema pentru acasă (2 – 3 min)

4. Lecții de verificare și de apreciere ( Lecții de evaluare și control )

Scopul fundamental urmărit este acela al controlului și evaluării randamentului școlar. Prin astfel de lecții se urmărește pe de o parte verificarea bagajului de informații, iar pe de altă parte măsurarea și evaluarea celor constatate.

În funcție de de factorii variabili (tematica supusă verificării, formele de verificare adoptate, particularitățile de vârstă și individuale) pot fi concepute și organizate o mulțime de variante:

Lecții de verificare prin chestionare orală – pe baza tematicii anunțate în prealabil profesorul lansează intrări, angajându-i astfel pe elevi la discutarea lor. Verificarea se poate face individual, frontal, combinat;

Lecții destinate analizei lucrărilor scrise – pe baza rezultatelor obținute profesorul face anumite aprecieri generale asupra conținutului lucrărilor, analizează câteva lucrări reprezentative, în încheiere elucidează cu elevii cauzele greșelilor;

Lecții de verificare și evaluare prin lucrări practice – elevii au sarcina să efectueze o lucrare practică. Evaluarea se face pe baza cantității și calității muncii efectuate;

Lecții de verificare și evaluare cu ajutorul testelor psihologice și al fișelor – aceste instrumente sunt elaborate în prealabil de către profesor – se administrează și apoi se evaluează rezultatele obținute.

PROIECTUL LECȚIEI DE VERIFICARE ȘI APRECIERE

DATE GENERALE

Școala …………………………………………………………………..

Aria curriculară ……………………. Disciplina ……………………..

Clasa ………………………………. Data ……………………………

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE …………………………………………

TITLUL LECȚIEI / LECȚIILOR ……………………………………..

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ……………………………………..

O1 …………….

O2 …………….………………..

COMPETENȚE SPECIFICE

STRATEGII DIDACTICE

F1 – Mijloace didactice

F2 – metode de învățământ

F3 – Moduri de activitate cu elevii

TIPUL LECȚIEI ……………………

DESFĂȘURAREA LECȚIEI ( SECVENȚELOR DIDACTICE )

H.1. Moment organizatoric ( 2 – 3 min )

H.2. Verificarea cunoștințelor ( 35 – 40 min )

H.3. Notarea elevilor și realizarea feed – back – ului ( 5 – 6 min)

În cazul Lecției de evaluare a priceperilor și deprinderilor:

H.1. Moment organizatoric (5 – 6 min )

H.2. Efectuarea probei practice ( 40 min )

H.3. Aprecieri, concluzii, feed – back ( 5 min )

În cazul Lecției de evaluare scrisă :

H.1. moment organizatoric ( 2 – 3 min )

H.2. Efectuarea lucrării scrise ( 45 min )

5. Lecții de comunicare a noilor cunoștințe

Nota definitorie a acestui tip de lecție constă în comentarea activității didactice în direcția dobândirii de către elevi a unor cunoștințe și dezvoltării pe această bază a proceselor și însușirilor de bază a proceselor și însușirilor psihice, a capacităților instrumentale și operaționale.

Momentul comunicării deține ponderea hotărâtoare, rezervându-se cea mai mare parte din lecție acestui scop. De cele mai multe ori acest eveniment este divizat într-o serie de secvențe – cum ar fi: pregătirea elevilor în vederea asimilării noilor cunoștințe, anunțarea de asociații cu cunoștințe însușite anterior, fixarea finală prin formularea generalizărilor și concluziilor.

Lecția de comunicare (conform anexei nr.3.1, 3.2 ). – se realizează prin :

EXPUNERE (predomină comunicarea sistematică a cunoștințelor) – este cazul lecției întroductive, a lecției prelegere. Expunerea trebuie dinamizată prin intercalarea unor dezbateri, problematizări, întrebări retorice, pentru a preveni transformarea comunicării într-un monolog care să determine pasivitatea și plictisirea ;

LECȚIA – DEZBATERE – realizată prin : problematizare, învățare prin descoperire, asalt de idei (brainstorming), sinectica, analiza și dezbaterea modelelor, studiul de caz, lecția – seminar, lecția prelegere, lecția printeam teaching;

LECȚIA desfășurată pe baza DIFERENȚIERII ACTIVITĂȚII PE GRUPURI (omogene, eterogene) – prin sarcini didactice, fișe de muncă individuală;

LECȚIA desfășurată pe baza STUDIULUI INDIVIDUAL;

LECȚIA MIXTĂ sau COMBINATĂ – aceasta cuprinde toate verigile sau etapele: organizarea clasei pentru lecție, verificarea cunoștințelor anterioare, legătura cu cunoștințele anterioare pentru a pregăti transmiterea noilor cunoștințe, fixarea, tema pentru acasă (conform anexei nr. ).

PROIECTUL LECȚIEI DE COMUNICARE A NOILOR CUNOȘTINȚE

DATE GENERALE

Școala …………………………………………………………………..

Aria curriculară ……………………. Disciplina ……………………..

Clasa ………………………………. Data ……………………………

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE …………………………………………

TITLUL LECȚIEI ……………………………………………………..

D. OBIECTIVE OPERAȚIONALE ……………………………………..

O1 …………….

O2 …………….………………..

COMPETENȚE SPECIFICE

STRATEGII DIDACTICE

F1 – Mijloace didactice

F2 – Metode de învățământ

F3 – Moduri de activitate cu elevii

G.TIPUL DE LECȚIE: ……………………

H.DESFĂȘURAREA LECȚIEI (SECVENȚELOR DIDACTICE)

H.1. Moment organizatoric (2 – 3 min)

H.2. Reactualizarea cunoștințelor: (2 – 3 min)

H.3. Comunicarea noilor cunoștințe (cca 40 min)

H.4. Fixarea noilor cunoștințe și realizarea feed – back – ului (5 – 6 min)

H.5. Tema pentru acasă (2 – 3 min)

5.2. Metode didactice utilizate în ÎNVĂȚAREA disciplinelor economice

La învățarea eficientă care să impulsioneze dezvoltarea și devenirea celui care învață, concură și sistemul condițiilor externe ale învățării. În cadrul acestora, metodele didactice ocupă un loc deosebit. Ele reprezintă modalități prin care elevii, îndrumați de profesor sau în mod independent, își însușesc cunoștințele, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini și concepția despre lume și viață.

Organizarea concretă a învățării se realizează cu ajutorul unor modele de lucru.

Metodele didactice, ca și întreg învățământul, au suferit în ultima vreme schimbări importante. Chiar și cele mai tradiționale au fost reconsiderate, devenind metode active , care implică elevii în mod creator (Barna A. , Pop I., 2002 ).

Metodologia didactică reprezintă ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în cadrul procesului instructiv – educativ.

Metoda didactică își păstrează actualmente înțelesul etimologic din grecescul „methodos”, „meta”- către, spre, iar „odos”- cale, drum și reprezintă un drum, o cale de urmat spre atingerea unui scop.

În teoria și metodologia instruirii, metoda didactică reprezintă un mod, o cale de acțiune prin intermediul căreia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, își însușesc cunoștințe sau își formează priceperi, deprinderi, aptitudini în conformitate cu anumite obiective prestabilite.

Procedeul didactic reprezintă o secvență a metodei didactice. Relația dintre procedeul didactic și metoda pe care o sprijină este flexibilă și dinamică: o metodă poate deveni procedeu al unei metode considerată principală în activitatea instructiv-educativă, iar un procedeu poate dobândi statutul de metodă în situațiile de instruire în care este folosit. Varietatea procedeelor face metoda mai interesantă și eficientă.

Miron Ionescu (2000) atrage atenția asupra faptului că în proiectarea și utilizarea unor sisteme de metode și procedee didactice operante, în care elementele componente (metodele și procedeele didactice) să se sprijine reciproc și să asigure eficiența activității didactice, trebuie să se țină cont de mai mulți factori (vezi tabelul 5.1).

.

Factorii implicați în alegerea eficientă a sistemului de metode(după Ionescu M., 2000)

TABEL 5.9

În literatura de specialitate se operează cu diverse criterii de clasificare a metodelor de învățământ. Chiș V. (2001) face o analiză diacronică a evoluției metodelor didactice și stabilește trei momente principale în evoluția lor, fiecare etapă imprimând caracteristici specifice metodelor didactice.

Caracteristici ale metodelor tradiționale (povestirea, explicația, expunerea etc.):

pasive, verbale;

permit transmiterea unor cunoștințe „ gata făcute”;

elevul este simplu receptor de informații;

mecanismul predilect al învățării este memorarea;

în centrul procesului instructiv-educativ se află profesorul;

Caracteristici ale metodelor moderne (problematizarea, studiu de caz, modelarea etc.) :

activ-participative (au capacitatea de a mobiliza energiile elevului în direcția concentrării atenției, a interesului și curiozității pentru lecție);

cunoștințele sunt redescoperite, elaborate;

elevul dobândește cunoștințe prin efort propriu;

învățarea angajează operațiile gândirii și rezolvării de probleme;

Caracteristici ale metodelor interactive (sistemele metodologice integrate):

integrează în sisteme didactice variate metode verbale, iconice, active;

stimulează participarea activă (personală ) și interacțiunea cu colegii și profesorii;

învățarea presupune documentare, evaluare, schimb de opinii și rezolvări de probleme;

„Metodele active”/activ-participare sunt modalități de acțiune educativă centrate pe elev și, mai exact, pe activitatea de învățare a acestora, pe operațiile mintale și practice pe care le realizează acesta. Ele vizează și asigură antrenarea și activizarea structurilor cognitive, operatorii și afective ale elevului în direcția utilizării potențialului său fizic, psihic și afectiv, al transformării lui într-un co-participant implicat profund în propria instruire și formare, într-un constructor al propriei cunoașteri, prin activități și sarcini de lucru individuale și/sau cooperative, independente și interdependente”. (Bocoș, M., 2002)

A activiza elevii în procesul didactic înseamnă a-i determina și ajuta, prin diverse strategii didactice, să devină autori conștienți ai propriei învățări și formări în scopul câștigării treptate a independenței și autonomiei cognitive și educative.(Ionescu, M., Radu, I., 2001)Evoluția metodelor de învățământ în teoria și practica instruirii a reprezentat și reprezintă un proces extrem de dinamic, cu repercusiuni importante asupra creșterii eficienței procesului instructiv-educativ.( Ionescu M., 2000)

Metodele didactice frecvent utilizate în predarea – învățarea contabilitatii, sunt:

Observația

Conversația euristică

Experimentul

Demonstrația didactică

Algoritmizarea

Modelarea

Problematizarea

Jocul didactic

Învățarea programată

1. Observația

Ca metodă didactică, are atât valoare euristică cât și participativă. Deprinderile de observare se formează și se dezvoltă la elevi dacă activitatea didactică este astfel organizată de profesor încât să ofere cât mai multe ocazii de a observa.

Ca metodă didactică la contabilitate, observația îmbracă următoarele forme de bază:

– Observația dirijată de profesor – are menirea să îndrume, să direcționeze activitatea de a observa a elevului spre obiectivul stabilit de profesor. Observația dirijată poate avea una sau mai multe sarcini sau obiective. Rezultatele observării dirijate sunt mai precise, se obțin în timp mai scurt, dar sunt limitative, nu permit dezvoltarea creativității la elevi. În cadrul lecțiilor și activităților la contabilitate, se pot realiza următoarele forme de observare dirijată: observarea materialului prezentat de profesor (planșe, planuri de conturi, documente de evidenta primara), observarea materialului distribuit elevilor (Barna A. , Pop I., 2002 ).

– Observarea nedirijată – oferă elevilor mari posibilități de dezvoltare atât în privința achiziției de cunoștințe, dar mai ales, în aceea a formării unor atitudini și capacități spirituale, ca și a unor deprinderi de lucru. Rezultatele observării nedirijate într-un grup de elevi sunt foarte diferite, fiecare din ei observând altceva . Astfel , se poate afirma că observarea nedirijată este eterogenă și depinde de foarte mulți factori. Este mai puțin fină și exactă , cu toate acestea este extrem de formativă. Elevii sunt lăsați în seama propriilor puteri, ceea ce-i motivează, îi responsabilizează, îi mobilizează, le stârnește interesul pentru activitate, le dă libertate de gândire și acțiune.

Fiecare din formele de observare are avantaje, dar și neajunsuri pentru procesul de predare – învățare. Opțiunea pentru una sau alta dintre acestea aparține fiecărui profesor. Important este însă ca forma de observare să fie selectată în funcție de obiectivul didactic urmărit. Observarea didactică are valoare dacă datele culese conduc la interpretări și judecăți de valoare (Barna A. , Pop I., 2002).

2. Conversația euristică

Conversația face parte din categoria metodelor didactice de transmitere și însușire a cunoștințelor . Ea se bazează pe interacțiuni și schimburi verbale / dialoguri între profesori și elevi și între elevi, pe înlănțuiri de întrebări și răspunsuri ce vizează atingerea obiectivelor operaționale prestabilite ( Iordache I. și colab., 2004).

Conversația euristică este o formă calitativ superioară a conversației, cu mare potențial activizator . Ea implică elevii activ și interactiv în realizarea de schimburi verbale reciproce: profesor – elev, elev – elev și să descopere noul prin efort propriu, deci să realizeze o învățare interactivă.Se folosește în condițiile în care cunoștințele pot fi deprinse de elevi din cercetarea unui material intuitiv, din analiza unor exemple, a experienței și observațiilor anterioare – când noile cunoștințe pot fi deduse din cunoștințele însușite anterior sau pe cale inductivă, pe temeiul experienței elevilor. Presupune momente de incertitudine, căutări, chiar tatonări, dar și de selecție a posibilităților, alegerea căilor cu șanse de a se dovedi optime.

Particularitățile cunoașterii euristice sunt:

Trecerea de la necunoscut la cunoscut se face printr-o zonă de semicunoaștere, cu ambiguități, alternative, contraindicații;

Să progreseze de la incertitudine la certitudine, adică să știe de unde se pleacă , dar nu se știe unde se ajunge în final;

Este o modalitate de cunoaștere care poate evolua dramatic. Se pot presupune riscuri și surprize, se comit erori, se ajunge la înfundături, fiind necesară o reluare și încercare de găsire a altor soluții. Pentru a înainta, este nevoie de inițiativă, pasiune, perseverență, îndrăzneală.

Conversația euristică poate avea loc la începutul studierii unei teme cu material cunoscut, pentru precizarea și aprofundarea noțiunilor de contabilitate, aceasta fiind o conversație introductivă. Alteori, conversația se aplică în cadrul expunerii materialului nou fiind însoțită de demonstrație, observație, aici avem de-a face cu conversația de fixare (de exemplu demonstrarea modului in care pot fi reflectate modificarile patrimoniale generate de anumite operatii economico – financiare in bilanț,-Bilanțul – tema studiată în calasa a IX-a ). La sfârșitul studierii unei teme, capitol sau disciplină, se poate folosi o conversație de verificare sau încheiere cu scopul de a sistematiza și generaliza cunoștințele și deprinderile principale ale temei sau disciplinei respective (de exemplu – după finalizarea capitolului legat de Patrimoniul agentilor economici, cls. a IX –a). Conversația se aplică la majoritatea lecțiilor cu scopul de a controla cunoștințele( Iordache I. și colab., 2004).

Întrebările nu constituie numai instrumente de comunicare între membrii binomului educațional, ci și un instrument de învățare interactivă pentru elevi. Cu ajutorul lor, elevii devin subiecți activi în propria formare și participă efectiv la construcția cunoștințelor. Astfel, principala direcție de modernizare a metodei conversației în studiul contabilitatii, se referă la valorificarea ei ca metodă care să pună accent pe acordarea unei cât mai mari libertăți pentru elevi în alegerea activităților și modalităților de lucru teoretice și practice, în căutările, experimentările, investigațiile și cercetările lor. Tendința este intensificarea dialogului profesor – elevi și elevi – elevi, angajarea activă a acestora în reorganizarea informațiilor și descoperirea altora noi (Bocoș M., 1998).

3. Demonstrația didactică

Este una dintre metodele intuitive prin care sunt prezentate obiectele și fenomenele pentru a confirma sau dovedi adevăruri, acțiuni, comportamente (Ionescu, Radu, 2001, cit. Barna A., Pop I., 2002). La baza demonstrației se află, de regulă, un suport material (natural, figurativ, simbolic) care prin intermediul limbajului facilitează cunoașterea. În predarea și învățarea contabilitatii demonstrația are o valoare însemnată. Caracterul ilustrativ al demonstrației este completat , în urma reconsiderării, cu generator de cunoștințe. Modelele nu sunt prezentate doar de la distanță ci stau acum la dispoziția elevului, care le poate studia, analiza, descompune, clasifica.

Se tinde tot mai mult la esențializarea demonstrației (adică, se realizează demonstrarea selectivă a acelor caracteristici și proprietăți care să favorizeze prelucrarea logică a informației) (Barna A., Pop I., 2002).

Demonstrația la contabilitate îmbracă forme variate datorită specificului disciplinei care trebuie și poate să aibă la dispoziție o mare diversitate de materiale didactice.

-Demonstrația obiectelor și fenomenelor reale (de exemplu operatii de inregistrare cu ajutorul contului, pentru aceasta sunt indicate multe aplicații);

-Demonstrația acțiunilor și comportamentelor (de exemplu: determinarea elementelor patrimoniale care se modifica in urma anumitor operatii economico- financiare si determinarea sensului modificării – Analiza contabilă – tema studiată în clasa a X-a);

-Demonstrația figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice – fotografii, planșe, tablouri, desene, scheme);

-Demonstrația cu ajutorul desenului de pe tablă;

-Demonstrația cu ajutorul tehnicilor moderne audio – vizuale: proiecții fixe și dinamice, secvențe televizate, înregistrări audio;

-Demonstrația cu ajutorul calculatorului, utilizând software educațional (realizarea unei prezentări PowerPoint, realizarea unor grafice Excel).

Indiferent care dintre formele demonstrației didactice este aleasă pentru lecție, aceasta trebuie să servească la formarea conceptelor și înțelegerea contabilitatii, în detrimentul simplei descrieri a obiectelor și fenomenelor contabilitatii singulare (Barna A. , Pop I., 2002).

4. Algoritmizarea

Algoritmizarea este metoda de învățământ care presupune utilizarea de algoritmi si este o metoda des utilizata in predarea contabilitatii. Ea constă în efectuarea unui lanț de exerciții dirijate, integrate la nivelul unei scheme de acțiune didactică, ce urmărește îndeplinirea sarcinii de instruire conform demersului proiectat de profesor în sens univoc.

Algoritmul reprezintă un sistem de reguli, prescripții, indicații, raționamente, care conduc la rezolvarea unei sarcini de predare – învățare și care, se caracterizează prin:

Succesiunea univoc determinată a etapelor / operațiilor;

Valabilitatea sa pentru un anumit tip sau clasă de probleme;

Atingerea cu certitudine a finalității.

În contabilitate, teme complexe, cum ar fi: contul, bilantul, analiza contabila, evaluarea patrimoniului, formula conatbila, au avut la bază descoperirea algoritmilor naturali corespunzători, deci a elementelor componente, a secvențelor proceselor respective și a mecanismelor care determină desfășurarea secvențială si precisa a fenomenelor contabilitatii studiate.

Proprietățile algoritmului sunt: determinarea (ceea ce înseamnă că structura logică a algoritmului trebuie să fie compact coerentă, fiecare operație să-și aibă un loc precis în cazul succesiuni generale), generalitatea (să servească la analiza, interpretare și rezolvarea unei clase cât mai mari de situații problemă) și finalitatea (aplicarea unui algoritm să conducă la un rezultat cert).

În cadrul disciplinei contabilitate, metoda algoritmizării are o mare aplicabilitate și sunt multe exemple în acest sens (dubla inregistrare, analiza contabila, bilantul contabil – modificari bilantiere, realizarea unei monografii contabile).

În funcție de momentul în care intervin în procesul de predare – învățare și de finalitatea urmărită, distingem: algoritmi de rezolvare (conțin un sistem de indicații, prescripții, reguli și raționamente, cu ajutorul cărora, elevul rezolvă o problemă, un exercițiu sau realizează o activitate practică – de exemplu la lectia : Etapele analizei contabile, cls. a Xa ), algoritmi de recunoaștere (conțin un sistem de reguli și de raționamente, cu ajutorul cărora, elevul recunoaște dacă tipul de problemă pe care o are de rezolvat face parte din una din clasele de probleme rezolvate anterior), algoritmi optimali (apelează la gândirea probabilistică și la strategia euristică a elevilor, care, pe baza unor raționamente inductive sau deductive, găsesc soluția optimă a unei probleme din mai multe soluții probabile).

În funcție de forma lor, algoritmii se clasifică în: reguli de calcul, scheme de desfășurare, instructaje orale sau scrise.

Avantajele aplicării acestei metode în procesul de învățământ se evidențiază atât la nivelul activității profesorului , cât și la cel al activității elevilor.Profesorul este determinat, pe de o parte, să descopere structura logică a tipului de probleme și a cunoștințelor ce se pretează la aplicarea algoritmizării, iar pe de altă parte, să cunoască cât mai exact mecanismele de gândire ale elevilor.

Elaborarea algoritmilor se face cu ajutorul elevilor, printr-o înlănțuire a raționamentelor ce au la bază structura logică a problemei, prin exersarea gândirii lor productive. Însușirea algoritmului se realizează prin exerciții ce solicită exersarea gândirii reproductive a elevilor. Elaborarea, însușirea, aplicarea și „ameliorarea” algoritmului evidențiază unitatea și continuitatea dintre demersul euristic și cel algoritmic. Algoritmizarea contribuie la realizarea unei gândiri sistematice bine organizate și riguroase (Iordache I. și colab., 2004).

5. Modelarea

Este o metodă didactică care presupune investigarea indirectă a realității, a obiectelor, fenomenelor, proceselor cu ajutorul modelelor materiale sau ideale; la bază stând analogia dintre model și sistemul pe care-l reprezintă.

Folosirea modelării introduce elevii în raționament prin analogie, ușurează formarea operațiilor mintale pe baza interiorizării acțiunii obiectuale, stimulează cunoașterea euristică. Modelul este un sistem relativ simplu , un „înlocuitor” al unui sistem mai complex care este greu de studiat în mod direct (Iordache I. și colab., 2004). Se disting următoarele categorii de modele: obiectuale – obiectele însele (fisa de cont, formulare tipizate), iconice – planșe, machete, filme didactice, diapozitive, simbolice – formule matematice, formule contabile, simboluri convenționale care trimit la realitate (de exemplu: formula de calcul a CMP, formula de calcul a profitului net, a impozitului pe profit, etc), flexibile – reprezentate de desene executate de profesor și elevi pe tablă și / sau în caiete (Barna A., Pop I., 2002).

Învățarea cu ajutorul modelelor este o metodă didactică activă pentru că:

Se bazează pe reflecția personală;

Implică participarea gândirii analogice creatoare;

Ușurează formarea și exersarea operațiilor mintale;

Obișnuiește elevii cu raționamentul prin analogie;

Presupune emiterea de ipoteze și verificarea lor prin experimentări în plan mintal sau material;

Îl ajută pe elev să dobândească independență în gândire, autonomie cognitivă și educativă;(Bocoș M. , 2002).

În predarea – învățarea contabilitatii, modelarea este una dintre metodele didactice eficiente.

6. Problematizarea

Asimilarea noilor cunoștințe și, în primul rând, dezvoltarea funcțiilor intelectuale impune o activitate personală a subiectului. Dar activitatea este doar acolo unde există o problemă de rezolvat. Conceptul de problemă nu este însă identic cu situația – problemă sau problematizarea.

Problema este o sarcină cu un conținut precis, cu o cerință precisă și care poate fi rezolvată prin acțiune fizică și intelectuală. Spre deosebire de problemă, situația – problemă îl determină pe elev să-și confrunte experiența cognitiv – emoțională anterioară cu noul, necunoscutul din enunțul problemei. Acest nou, necunoscut, este astfel formulat încât să provoace contradicție între cele afirmate și ceea ce știe elevul. Contradicția generează pe plan psihic uimire, mirare, contrarietate, conflict cognitiv intern, care stârnesc la elevi dorința de a găsi soluția situației – problemă.

Specificul problematizării constă în faptul că profesorul nu comunică cunoștințe gata elaborate ci îi pune pe elevi în situația de căutare , de descoperire, propunându-le spre rezolvare situații – problemă autentice.

Rezolvarea situațiilor problemă cuprinde următoarele etape:

Perceperea problemei (studierea și prelucrarea enunțului);

Studierea datelor problemei și căutarea soluțiilor posibile;

Obținerea rezultatelor;

Valorificarea cunoștințelor dobândite prin efort propriu.

Situațiile problemă pot fi prezentate elevilor sub formă de afirmații, întrebări, studii de caz. O situație problemă complexă apare la înțelegerea modului de inregistrare cu ajutorul conturilor a modificarilor patrimoniale generate de oeratiile economico – financiare desafsurate in cadrul unei firme de exercitiu.

Problematizarea, datorită valențelor ei formative și informative, justifică efortul de concepere și aplicare în predarea și învățarea contabilității. Prin introducerea cât mai frecventă în lecții, în momente potrivite, se realizează concomitent antrenarea deplină și modelarea personalității elevilor. Pe lângă faptul că facilitează însușirea de cunoștințe, îi determină pe elevi să devină activi și autonomi, să fie inventivi și creativi, să gândească independent și să-și susțină propriile păreri (Barna A., Pop I., 2002).

7 Jocul didactic

Este o metodă de învățământ, care îmbină elementele instructive și formative cu elemente distractive, stimulând învățarea și motivația pentru învățare a elevilor.

Obiectivele urmărite în predarea – învățarea contabilității prin utilizarea jocului didactic sunt: construirea unor situații de învățare plăcute, atractive, stimulatoare și eficiente; stimularea gândirii active și logice a elevilor; dezvoltarea spiritului de observație, de inițiativă, de colaborare; formarea unor deprinderi; stimularea motivației elevilor, determinând participarea voluntară a acestora la învățarea contabilității.

Etapele metodice ale jocului didactic, sunt:

Pregătirea jocului și a materialului necesar desfășurării lui;

Pregătirea clasei pentru joc;

Desfășurarea jocului;

Anunțarea câștigătorului (dacă jocul presupune întrecere).

Se pot concepe și aplica o mare diversitate de jocuri didactice în predarea – învățarea contabilității. În construirea și alegerea tipului de joc didactic se ține cont de scopul didactic urmărit și de obiectivele operaționale propuse, precum și de condițiile concrete de instruire: natura conținutului științific, particularitățile de vârstă ale elevilor, nivelul general al clasei, resursele materiale disponibile, resursele de timp etc. Modernizarea jocului didactic se poate realiza prin utilizarea calculatorului în activitatea didactică (Bocoș M., 2002).

Metodele activ – participative sunt modalități de acțiune centrate pe elev și, mai exact, pe activitatea de învățare a acestuia, pe operațiile mintale și practice pe care le realizează acesta. Ele vizează și asigură antrenarea și activizarea structurilor cognitive, operatorii și afective ale elevului în direcția utilizării potențialului lui psihic, fizic și afectiv și a transformării lui într-un coparticipant implicat profund în instruire și formare, într-un constructor al propriei cunoașteri, prin activități și sarcini de lucru individuale și / sau cooperative ( Bocoș M., 2002).

Ca urmare, metodele active îndeplinesc o dublă funcție : informativă sau cognitivă, întrucât subiecții cunoașterii își însușesc cunoștințe teoretice și practice și își lărgesc orizontul științific, cultural și tehnic și formativă sau educativă, întrucât subiecții cunoașterii dobândesc capacități și abilități intelectuale, au sentimente și trăiri afective pozitive, își dezvoltă calitativ întreaga personalitate.

Orice metodă are un potențial formativ și un potențial de activizare specific intrinsec, anumite resurse, să spunem, latente, care pot fi exploatate, valorificate și transformate în valențe activizatoare. Aceste valențe urmează să –i confere metodei semnificația de cale prin care elevul își însușește prin efort propriu cunoștințe, direcționat de cadrul didactic. Astfel cum s-ar putea explica faptul că aceeași metodă de învățământ, în mâna mai multor persoane, are efecte educaționale diferite.

Este eronat să afirmăm că: metodele didactice tradiționale nu sunt eficiente și că cele moderne sunt eficiente. Orice metodă are valențe specifice, cât și limite specifice, determinate de contextul educațional, precum și de personalitatea profesorului care o utilizează. Metodele de învățare programată – algoritmizarea, modelarea, simularea, jocul didactic trebuie îmbinate în mod eficient cu cele euristice, pentru formarea stilului de muncă de tip participativ și creativ. Auto – instruirea capătă o pondere din ce în ce mai mare, profesorii devin ghizi, consilieri, chiar componenți ai unor echipe create special pentru a investiga o anumită situație.

8.Învățarea programată

Această metodă didactică este un aliaj de modelare matematică și cibernetică prin care „pașii învățării” îi orientăm, îi reglăm în așa fel, încât succesiunea lor să conducă la scopul învățării. Poate fi aplicată la toate obiectele inclusiv în studiul științei contabilității.

Termenul de program (grecescul „pro” – pre și „gamma” – scriere, înseamnă prescrierea succesiunii pașilor elevilor în învățare, înseamnă mersul anticipativ al gîndirii ce duce la realizarea scopului învățării, la rezolvarea unei probleme sau unei sarcini primite).

„Programul” trebuie alcătuit de așa manieră, încât:

„pașii” succesivi să nu fie prea dificili, nici prea ușori pentru elevi;

să asigure ritmul de învățare al fiecărui elev;

să asigure o motivare în timpul învățării pentru a tinde în mod activ spre atingerea scopului;

elevul să cunoască în mod concret scopul învățării și exprimarea acestuia în performanțe măsurabile;

elementele de conținut să se raporteze la obiectivele anunțate și într-un vocabular adecvat nivelului școlar anunțat, iar imaginile alese să fie pertinente cu tematica discutată și cu textul existent pe ecran;

succesiunea situațiilor de învățare să respecte principiile de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de la o privire de ansamblu spre una de detaliu, introducerea de secvențe menite să actualizeze unele cunoștințe deja învățate, precum și a unor secvențe pentru sinteza unor cunoștințe anterioare prezentate separat.

Computerul este un instrument de lucru pentru elev și profesorul de contabilitate, prin:

Prezentarea informației sub formă grafică (tabele, scheme) sau prin realizarea unor desene;

Întocmirea și utilizarea unor bănci de date, stocarea de informații din domeniul contabilității într-o modalitate ce permite ulterior regăsirea informațiilor care îndeplinesc anumite condiții date;

Învățarea unui limbaj de programare;

Cabinetul de contabilitate asistat de calculator.

Computerul intervine în procesul instructiv în două moduri:

Direct, când computerul îndeplinește principala sarcină a profesorului, predarea. Intervenția directă, prin intermediul unui soft educațional, în organizarea procesului de învățare se denumește instruire asistată de calculator.

Indirect, când computerul funcționează ca manager al instruirii. Intervenția indirectă constă în utilizarea computerului pentru controlul și planificarea instruirii, când computerul preia o parte din sarcinile profesorului ca manager al instruirii; prezintă elevului obiective de atins; atribuie sarcinile de lucru specifice; administrează teste; înregistrează și raportează rezultatele obținute la teste; prescrie, în funcție de rezultatele obținute la un test diagnostic, ce secvențe va studia în continuare un anumit elev (Iordache I., și colab., 2004).

9. Metode alternative

A. Metode expozitive sunt: povestirea, descrierea, explicația, prelegerea, expunerea, cursul magistral, conferința; fiecare cu limbajul adecvat unor situații școlare.

Caracteristicile metodelor expozitive:

permit transmiterea ordonată a informației;

mod realist de abordare a realității (expunerea);

se pot forma stiluri elevate de gândire;

sunt metode foarte flexibile;

dau profesorului spontaneitate și putere de adaptare la specificul temei și la nivelul intelectual al ascultătorilor.

a) Explicația – clarificarea unei idei, noțiuni, legi, fiind o legătură cauzală între obiecte și fenomene realizată de profesor, cu scopul clarificării la elevi a cunoștințelor noi.

b) Povestirea – predare prin narațiune și este pe linia înclinației firești a copilului de a fi tentat de miraculos, de povești, de fabulație.

c) Descrierea – este utilizată de profesor pentru a înfățișa aspecte ale realității înconjurătoare, trăsăturile unor personaje și prezintă cadrul unde se desfășoară o acțiune cu accent pe relații, forme.

Inconvenient: descrierea presupune un inconvenient, deoarece ea presupune o observare dirijată și interpretată pe baza unei scheme de activitate dinainte stabilită.

d) Prelegerea școlară, este utilizată preponderent în liceu, este o înlănțuire logică de raționamente prin care profesorul comunică in conținut informațional nou sau mai puțin cunoscut.

e) Cursul magistral este utilizat în învățământul superior, fiind destinat comunicării rezultatelor dintr-un anumit domeniu, prin intermediul său se comunică problemele rămase nerezolvate, ideile controversate.

f) Prelegerea-dezbatere. Prelegerea se combină cu alte metode:dezbaterea de unde și prelegerea – dezbatere, conferința–dezbatere. Premergător dezbaterii 25 – 30 min., profesorul expune teze principale, opinii, puncte de vedere, care constituie o lege pentru desfășurarea dezbaterii;

g) Expunerea cu exponent este tot o expunere dar se remarcă prezența celui de-al doilea cadru didactic care vine cu întrebări, observații etc. Vorbitorul poate fi asaltat cu întrebări, ascultătorii fiind pregătiți în acest scop.

B. Metodele de comunicare scrisă presupun munca, studiul manualului, a cărții. Elevii trebui învățați să utilizeze manualul, deci trebuie familiarizați cu:

lectura rapidă;

lectura lentă;

lectura critică;

lectura problematizată;

lectura exploratorie.

C. Metode moderne utilizate în interacțiunea educațională :

Școala a fost și este nevoită să-și diversifice modalitățile de interacțiune, altfel rămâne o instituție greoaie și ineficientă, inadaptată unei societăți în continuă transformare. Metodele din științele educației s-au diversificat și s-au adaptat la atributele specificității populației școlarizate. Prin interdisciplinaritate, s-au produs asimilări ale altor metode din științele cu care pedagogia interacționează, dar aceste metode au găsit soluții pertinente la problemele diferite din educație.În cele ce urmează ne vom referi la metodele moderne utilizate în interacțiunea educațională adoptând interpretarea cadru oferită de I. O. Pânișoară (2001, p. 103-144):

Metoda brainstorming-ului (metoda asaltului de idei);

Tehnica electronică de brainstorming;

Brainstorming-ul personal;

Reuniunea Phillips 66;

Controversa creativă;

Tehnica focus group;

Ascultarea interactivă;

Tehnica „acvariului” (fishbowl);

9. Metoda rezolvării creative de probleme (problem solving).

Metoda asaltului de idei (brainstorming-ul)

Metoda a fost inițiată de Alex. F. Osborn, iar sub aspect pedagogic are două sensuri:

– originar, fiind o metodă de stimulare a creativității participanților, de descoperire a unor soluții inovatoare pentru problemele în domeniu;

– al doilea sens este de a fi cadru propice pentru instruirea școlară.

Metoda presupune:

O primă etapă de ordin cantitativ, care reunește un grup de 5-12 persoane ce emit timp de o oră mai multe idei, nici o afirmație nu este supusă unui demers critic. Astfel, se dezvoltă o atmosferă constructivă, fiecare idee primind maximum de atenție. Deoarece, nu se critică, se diminuează factorii inhibitori și se elimină blocajele din gândire favorizate rutinei intelectuale. Ideile pot fi emise pe trucări ( O. Pânișoară în prelegeri pedagogice, 2001, p.104).

1.calea progresiv-liniară – presupune evoluția unei idei prin completarea ei până la emiterea ideii-soluție de rezolvare a problemei:

2.calea catalitică – ideile sunt propuse prin analogie sau prin apariția unei idei noi, opuse celei pe care a generato:

3.calea mixtă – o idee poate dezvolta simultan soluții complementare și soluții opuse.

Brainstorming-ul presupune respectarea următoarelor reguli:

– toate ideile, cu caracter de cunoștințe vor fi primite ca atare de către membrii grupului;

– nici o sugestie nu se critică;

– membrii grupului sunt încurajați să construiască pe ideea altuia, la final nici o idee ce aparține nimănui, se încurajează combinațiile de idei;

– sunt solicitați și cei tăcuți din grup, aceștia fiind investiți cu această structură de rol și de putere;

– calitatea e mai puțin importantă decât cantitatea, dar nu înseamnă că membrii grupului nu trebuie să gândească inteligent și creativ.

A doua etapă constituie „perioada de incubare” de reflecție, de evaluare și selecție a ideilor sau soluțiilor propuse. Trebuie ca:

– grupul de persoane care evaluează ideile să fie compus din aceleași persoane care au emis ideile sau dimpotrivă;

– în practica pedagogică grupul care a emis ideile să fie același cu cei care le evaluează la finalul sesiunii.

Aplicarea metodei asaltului de idei în practica școlară a permis desprinderea următoarelor concluzii:

– elevii se integrează greu într-o asemenea activitate;

– grupul care a emis ideile să fie același care le evaluează la sfârșitul sesiunii (se poate ca investirea unor elevi / studenți cu titlul de evaluator ai ideilor emise de colegii lor să inducă o atmosferă inhibitorie și conflictuală în cadrul grupul);

– elevii, studenții trebuie obișnuiți cu specificitatea unei astfel de metode (se pot aplica situații de brainstorming amuzante și nespecifice);

– se pot aplica simultan mai multe metode de stimulare;

– metoda se realizează mai ușor pe grupe omogene, dar este mai puțin eficientă în ceea ce privește originalitatea ideilor, dacă are lor pe grupe eterogene;

– una din limitele serioase ale metodei „tradiționale” este că se consumă o mare cantitate de timp, datorită inhibiției, anumite persoane pot dovedi un ritm de creativitate sensibil, mai ridicat față de altele;

– grupul poate fi dominat de un membru ineficient.

2. Tehnica electronică de brainstorming

Introducerea unui mediu informatizat introduce perspectiva unor grupuri electronice, iar tehnica electronică de brainstorming are următoarele avantaje:

se elimină inhibițiile interacțiunii „față în față”;

participanții rămân anonimi;

lipsesc elementele de ritm ale vocii, de tonalitate, gesturile;

informațiile sunt apreciate în mod obiectivat;

dispar barierele de statut;

se evită fenomenul de „chiul social ” sau „lene socială”.

Practica educațională trebuie să aibă în vedere introducerea metodei în activitatea profesorilor și a elevilor. Astfel, deoarece rețeaua Internet a cunoscut o dezvoltarea tot mai mare, iar tot mai mulți tineri frecventează „Internet–Café-urile”, școala ar trebui să se implice tot mai mult în acest fenomen și să nu îl evite. Școala românească și-a diversificat oferta și prin învățământul deschis la distanță, iar tehnica electronică și de brainstorming ar facilita interacțiunea necesar procesului instructiv-educativ.

În formarea cadrelor didactice, tehnica în discuție permite uni număr mai mare de cadre didactice să comunice fără a se dizloca activitatea lor.

Metoda are și dezavantaje dintre care menționăm:

– persoana se poate simți degrevată de responsabilitatea participării;

– familiaritatea spațiului, spațiu personalizat pentru fiecare subiect, poate induce o izolare în ideea neîmpărtășirii unui spațiu comun, personalizat prin interacțiunile persoanelor. Deci, familiaritatea spațiului poate inhiba activitatea și sentimente de apartenență la grup;

– lipsa unei interacțiuni „față-n-față” determină o alienare.

3. Brainstorming-ul personal

Importanța unui brainstorming individual se remarcă și în lipsa unui grup. Sandra Hybels, Richard L. Weaver menționează : „ stând relaxat în scaun, cu o hârtie și un instrument de scris … gândește-te la ceva de care ești interesat și scriind totul imediat ce-ți vine în minte. Nu încerca să dezvolți, să construiești ideile – în fapt nici nu te gândi asupra lor. Lucrează repede și fă o listă cât este posibil mai lungă”.

Ovidiu Pânișoară a dezvoltat metoda pe baza propriei experiențe de participant la mai multe conferințe sau sesiuni de comunicări, prilej cu care în elaborarea propriului material a ținut seama și de urmărirea simultanăa ideilor expuse. Deci, ideile proprii și ideile altora au fost reținute pentru dezvoltarea studiului materialului.

Tehnica se poate dezvolta astfel:

– vom gândi un grup de brainstorming de cincisprezece persoane (cifra optimă de activitate);

– grupul de persoane va fi împărțită în trei grupuri de câte cinci persoane ce vor constitui un microgrup de brainstorming;

– o problemă majoră se va diviza în trei cazuri de discutat;

– fiecare grup își va alege sau i se va propune un caz anume;

– inițial, toate grupurile încep să discute în sensul unui brainstorming tradițional;

– la un moment dat grupul unu se oprește din brainstorming-ul tradițional și se subdivide în două subgrupuri care se vor distribui la celelalte grupuri de câte cinci, acestea din urmă continuându-și activitatea de brainstorming tradițional;

– sarcina membrilor grupului 1 va fi aceeași de continuare personală a problemei proprii, ei fiind îndemnat să elaboreze un material despre discuția lor până în acest moment. Concomitent vor asculta discuția celor din grupul doi și trei aude au fost repartizați, chiar pot interveni în discuții. Acum, se intervine cu capacitățile brainstorming-ului personal;

– după un interval de timp, grupul numărul unu se reunește cu grupul de brainstorming tradițional;

– ulterior grupul doi se divizează în celelalte două grupuri, procedura se repetă și pentru grupul trei.

4. Reuniunea Phillips 66

Metoda se practică astfel:

-se utilizează un număr mare de participanți împărțit în cinci-șase echipe funcționale, fiecare echipă formată din șase persoane;

-fiecare microgrup va avea câte un conducător de discuții, cu rol de moderator, activitatea în echipă desfășurându-se pe trei coordonate:

pregătirea;

desfășurarea;

valorificarea producției de idei.

-durata reuniunii Phillips 66 este de două ore și presupune două faze:

discuția pe grupe;

dezbaterea în plen.

a. Discuția pe grupe presupune:

– timp de un minut pentru ca grupul să-și desemneze prin opțiune comună la vot un lider;

– alegerea unui secretar de discuții;

– alegerea, precizare modului de înregistrare a informațiilor (o înregistrare directă, agresivă poate inhiba pe unii membrii din grup);

– fiecare echipă dezbate separat, prin implicarea tuturor membrilor problema timp de 6 minute. Unii autori consideră că un interval flexibil de 6-12 minute este mai productiv;

– ideile sunt reținute de liderii grupurilor și analizate;

– important este să se activeze fiecare participant, iar liderul grupului să îndeplinească rolul de moderator să nu-și impună propriile convingeri și idei în cadrul dezbaterii.

Distribuția în spațiu a participanților și a liderilor va influența modul și gradul de interacțiune în microgrup. Vom prezenta câteva dintre cele mai frecvente distribuției spațiale:

– poziționarea tot în jurul unei mese dreptunghiulare, dar liderul nu se mai află în capul mesei, ci pe una din laturi.

Caracteristici și consecințe ale acestei poziționări:

-liderul nu mei e atât de autoritar;

-distanța socială dintre lider și membrii grupului se scurtează;

-dispare monopolul de dominare vizuală, de unde și posibilitatea dezvoltării unui microclimat mai propice dezbateriicel din figura anterioară.

Lider

1 5

2 3 4

-poziționarea liderului de grup într-un cloț al clasei, determină elaborarea unui mai bun management al discuțiilor de către lider, dar în același timp determină și creșterea posibilităților de interacțiune dintre membrii grupului. Alte caracteristici sunt:

se încurajează autoritatea liderului și interacțiunea membrilor;

se favorizează controlu liderilor asupra membrilor grupului;

se încurajează interacțiunile eficace.

Lider 5

4

1 2 3

-poziționarea în cerc a liderului, în acest caz liderul fiind egal cu membrii grupului. Astfel se descurajează tendințele autorivaliste și se favorizează la maxim interacțiunea de grup.

b. Dezbaterea în plen reprezintă reuniunea propriu-zisă și debuteazăcu intervențiile liderilor. Liderii expun în fața întregului colectiv concluziile discuțiilor în etape. Menționăm că acum nu se limitează durata intervențiilor, membrii echipei pot participa în confruntarea dintre lideri cu argumente suplimentare. Dezbaterile în plen permit analizele critice, importantă fiind selecția și ierahizarea soluțiilor. Evaluarea generală a ideilor este realizată de cadrul didactic, care va sintetiza informațiile rezultate din analizele de grup și din dezbaterea în plen. Tot cadrul didactic va accentua ideile valoroase și va analiza aspectele apărute în derularea reuniunii.

5. Controversa creativă

Metoda nu este centrată doar pe problemă și pe rezolvarea acesteia, ci pe regăsirea prin experiența părților unor contradictorii.

Modelul a fost propus de David și Roger Johnson și presupune :

-divizarea grupului de lucru în microgrupuri care conțin patru persoane;

-în astfel de microgrupuri doi participanți susțin cu fermitate poziția într-un caz controversat, iar ceilalți doi vor susține cu aceeași fermitate poziția controversă. De exemplu, doi vor susține că învățarea prin expunere este mai avantajoasă decât cea presupusă de tehnicile active, iar ceilalți doi vor insista pe argumentele calitative ale tehnicilor active care dezvoltă strategii de gândire, de memorare conștientă;

-prezența celor două echipe în poziție evidentă de opoziție și concurență, de aceea se cultivă spiritul de competiție, de implicare profundă și completă;

-ca liderul, conducătorul lecției / seminarului să ceară fiecărui susținător al unei anumite poziții să se retragă din microgrupul de dezbateri și să discute cu alți colegi din alte microgrupuri ce au același rol și apără aceeași perspectivă ca și ei. Ulterior se vor reîntoarce și vor discuta în microgrupul de origine ideile pe care le-au găsit.

6. Tehnica focus – grup

Focus grupul utilizează potențialul de învățare și producție de idei în cadrul grupurilor. Se presupune realizarea unei discuții focalizate cate tinde să furnizeze un complex informațional calitativ, participanții nu emit doar propriile idei într-o manieră abstractă, ci din potrivă se dezvoltă o construcție de grup bazată pe interacțiunea și influențare reciprocă a membrilor grupului. Practica educativă urmărește și utilizarea efectivă a acestui potențial de interacțiune.

Comparativ cu brainstorming-ul care urmărește rezolvarea unor probleme particulare, focus grupul se centrează pe colectarea de date și analizarea procesului complex de influențare a opiniilor din cadrul grupului. În școală constituirea opiniei de grup este foarte importantă. Participanții pot să-și modifice sau chiar schimba total părerea la finalul discuțiilor.

Procesul de desfășurare al focus grupului presupune:

planificarea studiului:

stabilirea scopului;

stabilirea tipului de întrebări (spontane), dar gândite prealabil de moderatorul grupului, în funcție de ceea ce se știe despre participanți.

respectarea unor reguli de către moderatori:

– salută și prezintă participanților;

– încearcă să obțină informații despre participanți și valorizează orice poziție exprimată;

– stabilește regulile împreună cu participanții;

– explică motivul și subiectul întâlnirii (face introducerea în tema focus grupului);

insistă asupra faptului că există idei bune și idei rele și specifică, motivează că o poziție exprimată nu e o replică la poziția exprimată de altcineva (chiar dacă o contrazice pe aceasta, ci este o idee bună);

expune propriul rol de moderator și menționează că nu va aduce contribuții de substanță la desfășurarea focus grupului;

nu adresează mai multe întrebări deodată.

Focus grupul are două maniere de lucru:

-Modul cumulativ – ce presupune un evantai larg de informații. Astfel, grupul numărul unu, într-o primă etapă discută liber asupra problemei în cauză, ulterior concluziile discuției fiind sintetizate. Un grup numărul doi, discută liber despre această problemă, până la epuizarea subiectelor. Procesul se continuă până ce toate grupurile epuizează subiectul.

-Modul contradictoriu – presupune necesitatea atragerii persoanelor care manifestă rezerve și tendințe inhibitorii prin agresiune și confruntare. Fără ca participanții să știe, o persoană din cadrul grupului are sarcina să vină cu contra argumente în momentul în care grupul pare să ajungă la un consens simplu (bazat pe epuizarea temei). În clasă grupa de elevi / studenți, interacțiunile trebuie să se înscrie pe un optim didactic pentru a coordona alocarea resurselor și utilizarea acestora. Interdependența grupurilor se constituie sub trei forme:

1. Interdependența „comună” presupune:

-independența grupurilor unele față de altele;

-grupurile prin activitatea pe care o desfășoară se subscriu obiectivelor comune;

-interacțiunile intergrupuri sunt aleatorii și nespecifice (accentul cade pe interacțiunile intragrup) fără a influența activitatea grupurilor în sine în mod decisiv.

2. Interdependența „secvențială” presupune:

-produsele unui grup să constituie „ieșiri” sau puncte de strat pentru alte grupuri;

-dezvoltarea unui climat motivant, de constituire a identității, atât la nivelul grupelor / echipelor didactice de elevi / studenți, cât și la nivelul clasei, grupurile având posibilitatea de a realiza schimburi de membri.

3. Interdependența „reciprocă” presupune ca grupurile să depindă direct unele de altele pentru a realiza variabilele de pornire.

Tipurile de interdependență menționate se întrepătrund reciproc, se inbnăă permanent.

Avantajele didactice ale tehnicii sunt:

apropie participanții (se influențează reciproc, se schimbă chiar dramatic opiniile individuale);

stimulează la participanți plăcerea pentru asemenea discuții (există o manieră neinhibitoare de lucru);

se creează un climat pozitiv de lucru;

dezvoltă strategii naturale de ocolire sau diminuare a divagațiilor și a fenomenelor de perturbare a comunicării.

Tăcerea are un statut aparte în cadrul tehnicii. Astfel, chiar și persoana tăcută din cauza timidității sau a anxietății asociate vorbirii, poate să participe la grup, prin „transformările” pe care le cunoaște, le suportă. Persoana tăcută poate fi percepută astfel:

mai puțin eficientă;

mai puțin competentă și mai puțin atractivă pentru grup;

mai puțin probabilă în poziția de lider pentru grup decât persoanele netimide.

Tăcerea poate fi și „strategică”, anume proiectată pentru a evoca un răspuns specific.

7. Ascultarea interactivă

Ascultarea propriu-zisă este un element personalizat, subiectiv, ce aparține numai receptorului. Ascultarea activă poate fi situată în grupa metodei interactive, în acest sens aducem următoarele argumente:

ascultarea poate furniza perspective despre dimensiunea relației interacțiunii însăși;

ascultarea este concepută în unele studii, ca un element de analiză și dezvoltare în sine, individualizându-se ca o metodă aparte. Se impune astfel transformarea sintagmei din ascultarea activă, în ascultare interactivă.

Activitatea de ascultare este influențată de următoarele premise ce influențează activitatea de ascultare:

unele mesaje nu sunt decodificate în profunzime;

unele mesaje sunt receptate într-o succesiune foarte apropiată;

mesajele pot să se distorsioneze unele pe altele;

emoțiile pot influența decodificarea mesajelor;

unele mesaje nu sunt niciodată auzite.

Raymond S. Ross și Mark G. Ross dezvoltă un model de analiză a ascultării, concretizat în patru pași:

Pasul 1. Senzația – ca rezultantă a analizatorilor (vizuali, auditivi etc.) acționând însă importante bariere: zgomotele, defecte de recepție, oboseala, diferite elemente care distrag atenția și defectele de transmisie (probleme la nivelul emițătorului).

Pasul 2. Interpretarea – ce presupune stabilirea, precizarea unui înțeles la ceea ce am ascultat. Barierele ascultării identificate sunt: insistența pe o temă banală sau superficială, criticarea emițătorului (devine ineficientă ascultarea), intervenția stereotipiilor, a prejudecăților, reflexia prematură a celor auzite (se ajunge direct la concluzii), căutarea altor elemente ce captează atenția ascultătorilor (un zgomot care distrage atenția) și situația în care „ascultătorii dorm cu ochii deschiși”.

Pasul 3. Înțelegerea sau comprehensiunea – ce presupune și evaluarea critică pe lângă interpretarea a ceea ce a fost ascultat. Factorii care influențează înțelegerea sunt identificați de către Ralph Nichols ca fiind:

inteligența;

extensia vocabularului ascultătorului;

abilitatea de a face inferențe și de a structura un discurs;

capacitatea de a surprinde ideile principale;

oboseala ascultătorilor;

interesul real pentru subiectul în discuție;

condițiile din cameră;

experiența în ascultarea materialelor dificile;

curiozitatea față de subiectele analizate;

admirația pentru vorbitori.

Pasul 4. Răspunsul – este dependent de motivele care au determinat pe receptor să asculte. Eficacitatea ascultării crește când sunt identificate și specificate obiectivele ascultării. Se propun patru tipuri de ascultare (Gamble):

ascultare pentru:

a înțelege;

a reține;

a analiza și evalua conținutul;

a dezvolta relații (ascultarea empatică).

I. O. Pânișoară mai adaugă încă două genuri de ascultare:

pentru a crea, constitui și imagina despre emițător (analiză și evaluare a formei, nu a conținutului mesajului);

pentru divertisment.

Vom descrie fiecare tip de ascultare:

Ascultarea pentru a înțelege presupune:

-focalizarea pe conceptele centrale, adică identificarea cuvintelor cheie și a frazelor care permit, facilitează înțelegerea conceptelor identificate. Receptorul trebuie să rețină elementele cheie importante și mai ales trebuie să-și însușească și procedeul prin care transmițătorul a pus în relație aceste elemente.

-ascultarea pentru a reține informații presupune utilizarea următoarelor tehnici: repetarea, parafrazarea (folosirea propriilor cuvinte) și vizualizarea (ascultarea pentru reținerea informațiilor presupune ascultarea pentru a înțelege).

-ascultarea pentru a analiza și evalua conținutul .Argumentația circulară este frecvent utilizată de elevi și studenți.

-ascultarea empatică presupune interrelaționarea cu o persoană aflată în dificultate, în imposibilitatea de a rezolva corect și eficient pe o unitate de timp o anumită problemă. Etapele în formularea ascultării empatice sunt:

-tentativă de a clasifica problemele („Dacă nu greșesc…”);

-respectarea ideii de bază cu propriile cunoscute.

Ameliorarea ascultării

Robert Goyer și Carl Weaver, sugerează căi specifice pentru lărgirea capacității de ascultare. În practica didactică se recomandă:

-reflectarea la mesajul vorbitorului (de exemplu, se cere unor elevi / studenți să asculte acel mesaj transmis de către profesor și apoi să-l prezinte pe rând în fața clasei);

-descoperirea scopului vorbitorului (colectivul de elevi / studenți se împart în mai multe grupuri și se solicită fiecărui grup să compună un mesaj; fiecare grup apoi va prezenta mesajul său în plen, fiecare membru al grupei îndeplinind roluri specifice.

-mărirea calității ascultării (obiceiuri de ascultare) prin analiza erorilor de ascultare .

8. Tehnica acvariului

Tehnica presupune extinderea rolului observatorului în grupurile de interacțiune didactică:

-scaunele dintr-o încăpere sunt distribuite în două cercuri, unele închizându-l pe celălalt;

-dispunerea are loc înainte să intre subiecții în sală;

-important este ca alegerea să le aparțină, să se simtă bine în scaunul în care se află;

-tehnica poate fi completată cu prezența altui cadru didactic pe post de observator, plasat în exteriorul cercurilor. Rolul său este de a înregistra preferințele comune, specifice pentru anumite locuri;

-subiecții din cercul inferior primesc 8-10 minute pentru a discuta o problemă controversată (de exemplu, dintre două tipuri de activități didactice – o lecție de tip expozitiv sau o lecție bazată pe metode interactive, care este mai avantajoasă?

Înainte de ora de curs sau de seminar, participanții trebuie să răspundă la întrebări respectivă în jurnalele lor de activitate. Prin această activitate studenții își concretizează și consolidează ideile în legătură cu fenomenele puse în discuție. Conversația din cercul din interior este realizată pe baza următoarelor reguli:

susținerea unor idei pe baza unor dovezi;

sunt de acord cu autevorbitorul și aduce argumente suplimentare;

nu sunt de acord cu autevorbitorul și aduce argumente în acest sens.

Alte reguli pot fi stabilite de comun acord cu profesorul, cadrul didactic pe post de observator poate consemna schimbarea dinamicii regulilor, participarea elevilor și studenților la stabilirea regulilor determină o implicare activă și de consistență din partea acestora, de asemenea se dezvoltă relații interpersonale și identitatea de grup.

-subiecții din cercul din exterior, au la dispoziție cele 8-10 minute în care: ascultă fac observații, stabilesc gradul de consens, sesizează cum apare conflictul și ce strategii se aplică etc. În acest sens, conducătorul grupului le oferă anumite fișe / protocoale de observație anume constituite. Protocolul mai cuprinde rubrici în care se vor nota:

modul și gradul de contribuție a celor din interior la dezvoltarea cazului a ideilor respective;

sentimentele, tipul de reacții și amploarea acestora;

modul în care se poate dezvolta microclimatul;

modul în care apare conflictul;

strategiile adoptate de colegii din interior pentru a le rezolva;

ulterior, elevii / studenții schimbă locurile, se pornește cu altă idee controversată, pe care cei din cercul interior trebuie să o discute, iar cei din cercul exterior primesc fișele de observare.

Remarcă: 1. – schimbarea este foarte interesată, pentru că fiecare grup este pe rând în ipostaza de observator, dar și în ce-a de observat.

Observație: – dacă se discută aceeași problemă, putem avea o epuizare prematură a problematicii, iar persoana care conduce discuția trebuie să insiste pe depășirea acestei situații, deoarece chiar dacă discuția pare că s-a epuizat, în realitate s-a epuizat sfera de argumentare comună, necreativă.

I. O. Pânișoară sugerează completarea metodei astfel: cercul din interior care a început discuția să revine în exterior să concluzioneze ideile emise pe marginea problemei abordate prin revenirea în cercul din interior.

Cadrul didactic în această metodă poate avea următoarele roluri:

profesor-observator;

profesor-participant;

profesor-consultant;

profesor-suporter;

profesor-avocatul diavolului

profesor-arbitru;

profesor-ghid;

profesor-reporter;

profesor-facilitator

profesor-supraveghetor;

roluri anumite la inițiativa studenților.

Avantajele tehnicii fishbowl sunt (Maria Priles):

Conținutul – se emit idei substanțiale, argumentate și puncte de vedere relevante;

Implicarea – participarea este activă în cadrul tehnicii, contribuțiile fiind bazate pe ascultarea activă și pe încurajarea celorlalți de a-și exprima ideile;

Limbajul – are o terminologie centrată pe domeniul și pe subiecte alese, cu posibilitatea sintezei, cu folosirea tuturor formelor de limbaj (verbal, mimică, gestual).

9. Metoda rezolvării creative de probleme (problem- solving)

În societatea contemporană, două tendințe sunt predominante:

-extinderea ariei de cuprindere științifică a fenomenelor și ce-a ce determină depășirea viziunii deterministe asupra realității în general și a realității socio-educaționale în special;

-nevoia de reconversie a fenomenelor într-o măsură interdisciplinară de abordare, de identificare, stabilire, stabilirea unei relaționări eficiente și flexibile.

Din punct de vedere istoric, metoda nu este deloc nouă:

-grecii și romanii cultivau părțile componente în teoria asupra rezolvării creative de probleme: provocările asupra modului cum gândim, utilizarea unei optim imaginativ, perspectivă anticipativă asupra fenomenelor;

-I. P. Grillford și E.P. Torance, au realizat studii asupra gândirii divergente și a creativității;

-S. Parnes a finalizat prima versiune publicată a programelor instrucționale în rezolvarea creativă de probleme;

-Alex. F. Osborn a avut contribuția decisivă la fundamentarea asupra imaginației și creativității în rezolvarea de probleme.

Osborn a identificat două principii:

-amânarea evaluării, care pune accentul pe nevoia de a separa procesul de generare a ideilor pe cel de evaluare al acestuia;

-„cantitatea hrănește calitatea, cu cât sunt mai multe idei adunate, cu atât crește probabilitatea de a găsi idei mai bune”.

Procesul de rezolvare creativă a problemelor presupune identificarea a șase faze importante, dar poate fi introdusă și a șaptea, descoperirea acceptării:

descoperirea necesității de implicare;

descoperirea dezordinii;

descoperirea datelor;

descoperirea problemelor;

descoperirea ideilor;

descoperirea soluțiilor;

descoperirea acceptării.

Regulile de bază în rezolvarea creativă a problemelor se împart în două categorii: divergentă și convergentă.

Reguli divergente

1.Amânarea evaluării presupune păstrarea minții deschise la toate posibilitățile;

2.Căutarea cât mai multor idei – nu trebuie avută în vedere calitatea ideilor, opțiunea de tipul „asta nu va merge” nu este utilă, pentru că se stopează gândirea;

3.Acceptarea tuturor ideilor – deoarece orice idee poate constitui fundament pentru alte idei originale. Se menționează o acceptare exterioară (acceptarea ideilor altora) și o acceptare internă (acceptarea propriilor idei în variate forme și posibilități de apariție și manifestare);

4.Perspectiva „întinsă” asupra gândirii – chiar dacă s-au găsit un număr de idei să nu te gândești niciodată că este tot ce poți face. De aceea este necesar să se identifice tehnicile de motivare a participanților pentru a se depăși limita respectivă;

5.Ideile să fie lăsate „să fiarbă la foc mic” – ideea trebuie să germineze să fie explorată în toate laturile sale semnificative pentru a-și dezvolta perspective relaționale cât mai variate. Incubarea duce la maturizare și la exploatarea majoră a posibilităților de idei;

6.Căutarea unor combinații variate și ingenioase – diferite piese pot fi combinate în formule diferite, iar participanții trebuie să-și dezvolte și să-și interiorizeze un mod propriu de spargere și de reasamblare a fenomenelor studiate.

Reguli convergente

1.Deliberarea – indiferent de acțiune se realizează o planificare cu posibilitatea de alegere și dimensiuni decizionale;

2.Explicitatea – pentru a exprima ideile tale, acestea trebuie să fie concrete, corecte și clare;

3.Evitarea unei închideri premature – înainte de a se lua o decizie trebuie să se țină seama de un număr mare de posibilități, de aceea este necesar un timp suplimentar pentru a analiza ideile neobișnuite;

4.Căutarea problemelor dificile și neevidente – analizarea unor idei importante pentru desfășurarea viitoare a activității noastre care inițial par tangențiale, fără importanță;

5.Dezvoltarea unui sens al judecății afirmative – prezentarea pozitivă a unor fenomene, realități ce contribuie la apariția și consolidarea unui climat pozitiv de lucru și a unei motivații interne pentru acțiunea educațională;

6.Adecvarea la obiective – flexibilitatea gândirii trebuie dirijată și concentrată în funcție de obiective. Dimensionarea centrată a obiectivelor constituie o dimensiune majoră pentru managementul activității umane.

În cele ce urmează, vom face referiri la fazele importante din descoperirea de probleme.

1. Descoperirea necesității de implicare.

Societatea contemporană îi răpește individului necesitatea de implicare datorită progresului accelerat, confortului, stresului informațional.

Trebuie identificate resorturile interne pentru a-l implica pe individ în activitatea care să-l dezvolte permanent.

2. Descoperirea dezordinii

Etapa menționată este importantă din punct de vedere metodologic, pentru că are la bază două tendințe:

se identifică și se acceptă provocarea;

se evită tendința naturală de a „sări la soluții”, deoarece acestea constituie un principal factor inhibator pentru creativitatea participanților. Centrarea pe soluții nu mai permite viziunea în întregului.

Creșterea creativității este determinată de următorii factori:

respectarea nevoilor individuale de a lucra împreună;

toleranța pentru dezordine, complexitate;

folosirea greșelilor în mod pozitiv pentru ca fiecare să-și realizeze erorile.

Blocajele care apar sunt la nivelul:

persoanei:

lipsa de încredere în sine, încurajată de tendința spre conformism;

saturația sau entuziasmul excesiv.

rezolvării de probleme:

centrarea pe soluții și judecăți premature;

transferul de situații și folosirea unui limbaj neadecvat.

situației:

rezistența la ideile și izolarea;

centrarea excesivă pe posibilitățile de cooperare sau competiție.

3. Descoperirea datelor

Presupune acumularea informațională inițială prin cinci criterii:

informații ce presupun cunoștințe noi, idei noi, fapte noi;

impresii compuse prin ipoteze intuitive, imagini, credințe, așteptări;

simțurile, cu includerea emoțiilor, sentimentelor, dorințelor, elementelor afective, empatie;

observațiile conținutului elemente ca notițele, percepțiile, concentrările;

întrebările ce presupun anchetele, îndoielile, dificultatea, curiozitatea, nesiguranța.

Scott G. Saksen, Donald J. Treffinger propun următoarea fișă de descoperire a datelor:

Fișa de descoperire

Tabel 6.0.

Descoperirea problemei

Poate constitui una din cele mai dificile etape din metoda de rezolvare a problemei. Se realizează conjugarea tuturor elementelor componente într-o structură problematică, aceasta este esența etapei în discuție. Aceasta se poate realiza și prin problematizare, adică prin găsirea elementelor contradictorii, opoziționale.

Descoperirea ideii

Etape se constituie prin apelarea la următoarele criterii:

-logica – prin utilizarea unor instrumente ca markerele, numerotarea ideilor pentru a fi ușor de localizat, revenirea asupra ideilor emise după un timp, fiecare poate interveni cu instrumentul de scris pentru a face corecturile necesare;

-timpul;

-încălzirea

Tehnica SCAMPER, propusă de Bob Ebele, este tot o tehnică de descoperire a ideilor:

Substitute? ( să înlocuiesc?);

Combine ? ( să combin?);

Adopt ? ( să adoptez?);

Modify? Magnify? Minify? ( să modific?, să urmăresc?, să micșorez?);

Put to other uses ? ( să dau la alți utilizatori?);

Eliminate? ( să elimin?);

Reverse? Rearrange? ( să inversez?, să rearanjez?).

Descoperirea soluției

Etapele din descoperirea soluției sunt:

compararea mai multor alternative;

compararea dorințelor (ce vreau) cu cererile (ce am nevoie);

urmărirea opțiunilor pentru conducerea grupului;

determinarea punctelor tari și punctelor slabe ale ideilor;

selectarea și deciderea asupra celor mai promițătoare posibilități.

Se propune următoarea fișă (matrice):

Fișă de evaluare

Tabel 6.1.

Descoperirea acceptării

Etapa include:

punerea planului în acțiune;

obținerea soluțiilor;

asamblarea tuturor elementelor pentru a putea funcționa ca atare;

detectarea potențialului de îmbunătățire.

Factorii care influențează etapa sunt:

de rezistență;

de convergență;

de favorizare a acceptării.

5.3. EVALUAREA componentă fundamentală a procesului de învățământ

5.3.1.Semnificația și rolul evaluării

Evaluarea – este o componentă necesară funcționării oricărui sistem și confirmă gradul lui de eficiență.

Procesul de învățământ ca sistem cu structură specifică are un nivel al așteptărilor, exprimat în scopuri și obiective, un nivel de competență (științifică, metodologică) și un nivel al realizărilor, exprimat în modificările comportamentului învățat (cunoștințe, abilități, atitudini, convingeri).

Evaluarea în procesul de învățământ are drept scop redarea obiectivelor în forma realizării lor. Procesul de învățământ fiind un sistem de autoreglare, evaluare permite feed back – ul, perfecționarea procesului de învățământ. Rezultatele obținute într-o anumită secvență didactică vor fi, într-o secvență ulterioară ameliorate, corectate, perfecționate.

Evaluarea – proces complex menit să aprecieze valoarea unui act educațional sau al unei părți din acesta, eficacitatea resurselor umane și materiale, a condițiilor și operațiilor folosite în derularea activității educaționale, prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse în vederea luării deciziilor adecvate ameliorării activității în etapele următoare (SKINNER).

Evaluarea – este o activitate de colectare, organizare și interpretare a datelor obținute prin intermediul instrumentelor de evaluare în scopul emiterii unor judecăți de valoare asupra rezultatelor măsurării și adaptării unei decizii educaționale, fundamentate pe concluziile desprinse din interpretarea și aprecierea rezultatelor (MEN).

Evaluarea – în sens modern se încadrează într-un demers co-educativ în care formatorul și formabilul – evaluatorul și evaluatul – învață unul de la celălalt și evaluează împreună (I. Șt. Ed.).

Evaluarea – se realizează cu sau fără măsurarea rezultatelor. Unele rezultate ale comportamentului învățării (volum de cunoștințe, număr de operații ale abilităților) pot fi măsurate, cuantificate, clasificate și ierarhizate; se pot atribui valori numerice (note, ordine de merit, scări de apreciere, ranguri).

Măsurarea rezultatelor învățării se fece prin acordarea de calificative, note, puncte – cu ajutorul chestionării orale, scrise, al aprecierii lucrărilor practice, prin teste sau examene.

Evaluarea randamentului învățării este utilă pentru:

rolul consultativ (se pun în evidență rezultatele comportamentului)

rolul apreciativ (se estimează valoarea rezultatelor comportamentului de învățare)

rolul de diagnoză (se categorializează rezultatele învățării)

rolul de prognoză (se elaborează predicții în legătură cu evoluția ulterioară)

Evaluarea – este împortantă prin efectele ei :

face posibil controlul și verificarea stadiului învățării și a progreselor ei

face posibilă constatarea randamentului final prin predarea unei discipline

facilitează învățarea

face posibilă supravegherea procesului de învățământ

face posibilă perfectarea sistemului de predare – învățare

5.3.2. Funcțiile evaluării

Evaluarea – este o componentă esențială a procesului de învățământ îndeplinind anumite funcții:

Funcția de control – se urmăresc sistematic, progresele învățării, rezultatele finale ale învățării. Se apreciază calitativ și cantitativ rezultatele comportamentului învățării, în care se oglindesc calitățile sau lipsurile sistemului.

Funcția de selecție – utilă în promovarea într-o clasă sau într-un ciclu de învățământ superior.

Funcția educativă – cântărirea rezultatelor învățării să fie efectuată astfel încât să stimuleze capacitățile de cunoaștere, să întrețină interesele, să formeze motivația.

Funcția socială – derivă din răspunderea asumată de școală pentru formarea forței de muncă, pentru nivelul ridicat de competență profesională, pentru integrarea în viața social – economică, politică și culturală.

Funcția de reglare și perfecționare continuă – se realizează prin feed-back.

Funcția de informare – a părinților și a societății cu privire la rezultatele și evoluția pregătirii elevilor în școală pentru integrarea socio – profesională.

Funcția motivațională – de stimulare a intereselor pentru învățare, autocunoaștere și autoapreciere, în raport cu obiectivele învățării școlare.

Funcția de predicție (prognostică) și de decizie – privind desfășurarea în viitor a activității instructiv – educative în scopul ameliorării ei, pe baza cunoașterii cauzelor ineficienței.

Funcția de perfecționare și inovare – a întregului sistem școlar.

5.3.3.Notarea – componentă a evaluării

Aprecierea randamentului învățării se exprimă afectiv prin laudă, evidențiere, dojană, sancționare, admonestare, iar măsurarea ca aspect al evaluării, se exprimă prin calificative și prin note.

Nota – este măsura globală a progresului învățării, este confirmarea printr-un rang numeric a aprecierii randamentului învățării sub aspect cantitativ și calitativ. Nota este aprecierea sintetică ce traduce evaluarea performanțelor în învățământ.

Prin notă – se apreciază nivelul la care se află elevul / studentul, progresul pe care la făcut, rangul sau locul lui în ierarhia grupului. Acordarea notei se face prin raportarea la un etalon de acceptabilitate stabil, de obicei, stabilit de profesor.

Acordarea notei – se face:

în raport cu cerințele programei, cu obiectivele instruirii;

în raport cu capacitățile elevilor;

prin îmbinarea celor două.

Notarea – se face prin compararea rezultatelor membrilor grupului sau în funcție de capacitatea celui examinat. Indiferent de sistemul de notare, cu toate obiecțiile aduse capacității de măsurare (obiecții îndreptățite), notarea este necesară. Notarea este măsurarea rezultatelor învățării și măsurarea eficienței activității didactice.

Nota – recompensează performanțele învățării, sancționează refuzul de a învăța, lipsa de interes, pune în evidență incapacitatea de a învăța. De aceea este necesar să se asigure maximum de obiectivitate, examinatul să fie convins că a meritat nota pe care a primit-o. Nota permite elevului, să se autoaprecieze, să se mobilizeze în a menține și a progresa.„Elevul trebuie să ajungă ca prin notă să-și poată aprecia rezultatele muncii sale școlare, să seestimeze prin nota obținută în clasă, să-și măsoare prin aprecierea profesorului pașii progreselor sale”

Calificativul – la fel ca nota școlară exprimă sub formă convențională, nivelul de congruență dintre performanța școlară și standardele docimologice, cu deosebirea că în acest caz modalitatea de codare nu este cifrică, ci una bazată pe formulări lingvistice de genul * foarte bine *, * bine *, satisfăcător *.

Având în vedere împortanța evaluării, a aprecierii și notării, ca și obiecțiile îndreptățite aduse formelor și metodelor de evaluare, se impune necesitatea cunoașterii și respectării cerințelor de exigență corectă:

Obiectivitatea este cel mai mult invocată și recomandată conduitei docimologice a examinatorului.

Este necesar ca etaloanele reper să fie stabilite și respectate.

Criteriile notării să se stabilească în funcție de programă și manuale, în funcție de calitatea predării, de capacitatea elevilor.

Criteriile să se respecte în notarea tuturor elevilor / studenților de valori apropiate.

Aprecierea prin notă să excludă favoritismele și persecuțiile pe considerente extra didactice.

Să se comunice și să se argumenteze nota.

Standardele de performanță– sunt criterii de evaluare a realizării de către elevi a obiectivelor cadru / de referință (competențe generale / specifice) din programele școlare. Ele indică nivelul de cunoștințe, capacități și atitudini, la care au ajuns elevii în procesul de învățare și sunt folosite ca elemente de diagnoză și prognoză pentru procesul de predare – învățare – evaluare.Standardele de performanță – asigură conexiunea dintre evaluare și curriculum. Pe baza lor se elaborează nivelurile de performanță, precum și itemuri necesare proceselor de evaluare.

Standardele de performanță sunt enunțuri în măsură să descrie așteptările școlii și ale societății cu privire la ceea ce elevii urmează să știe și să fie capabili să facă la finele unui anumit parcurs școlar.

Standardele stabilesc atât categorii și elemente de competență cât și o listă de performanțe care dovedesc ceea ce știe și este capabil să facă elevul, oferind un sistem comun de referință pentru școala românească, în condițiile descentralizării acesteia, fără a afecta flexibilitatea, creativitatea și libera inițiativă a personalului didactic.

5.3.4. Nivelurile evaluării

Pentru o notare mai obiectivă a elevilor pe baza acestor STANDARDE se elaborează descriptori de NIVEL :

NIVEL 1: pentru NOTELE de: 4 – 5

NIVEL 2: pentru NOTELE de: 5 – 6

NIVEL 3: pentru NOTELE de: 7 – 8

NIVEL 4: pentru NOTELE de: 9 – 10

Descriptorii de performanță – sunt realizați pe niveluri de performanță: minimă, medie și superioară. Ei sunt de tip sumativ, elaborați pe o perioadă extinsă de instruire (semestru, an de studiu, ciclu etc..) și pentru obiective curriculare cu un grad mai mare de generalitate.

Nivelurile evaluării – evaluarea învățământului se realizează la 2 niveluri :

– evaluare de sistem;

– evaluarea procesului de învățământ ca activitate în instituții de învățământ.

Evaluarea de sistem – se realizează prin componentele lui:

Structura învățământului – cicluri, profiluri, specializări, u parametri: durata, articularea ciclurilor, concordanța profilurilor și specializărilor cu cerințele vieții;

Condiții materiale – concordanța dotării materiale cu exigențele instruirii și cu exigențele integrării sociale;

Condiții juridice – legislația învățământului, dispozițiile și regulamentele de funcționare, statutul cadrelor didactice;

Finanțarea învățământului – aprecierea valorii investiției financiare pentru formarea unui elev prin instituțiile de învățământ;

Factorii procesului de învățământ sunt:

Conținutul procesului de învățământ – calitatea planurilor, programelor, manualelor;

Concepția psihopedagogică care fundamentează activitatea în învățământ – validarea ei;

Personalul învățământului – personalul didactic, administrativ, ajutător, de conducere – calitatea acestuia;

Elevii și studenții – selecția, nivelul de maturizare, psihologia, nivelul de pregătire;

Rezultatele activității – după criterii cantitative și calitative.

Evaluarea procesului de învățământ – vizează cele trei componente: predare – învățare – evaluare, sau cele două etape: predare – învățare și evaluare.

Componentele procesului de învățământ supuse evaluării sunt: obiectivele, factorii procesului de învățământ și rezultatele.

Obiectivele – generale, particulare, specifice ale instruirii și educației școlare formulate și realizate prin disciplinele de învățământ.

Factorii procesului de învățământ.

– Conținutul procesului de învățământ reflectat în planuri și programe, manuale;

– Metodologia didactică : metodele și mijloacele de învățământ – concordanța lor cu specificul disciplinelor, cu capacitățile de învățare ale elevilor;

– Organizarea activității procesului de învățământ, orarul, formele de realizare a instruirii;

– Personalul didactic – nivelul pregătirii de specialitate, competența psihopedagogică, deontologia profesională;

– Elevii și studenții – nivelul de pregătire, nivelul de maturizare psihologică, motivația învățării;

– Relațiile interpersonale – relațiile dintre membrii corpului profesoral, relațiile dintre conducere și personal, relațiile profesor – elev.

Rezultatele – cantitative și calitative din interiorul și din exteriorul sistemului.

5. 3.5.Conținutul și strategia evaluării procesului de învățământ

În procesul de învățământ, actul de comunicare profesor – elev are drept consecință dobândirea comportamentului învățat exprimat printr-un ansamblu de rezultate, numit după unii specialiști, randamentul școlar, randament al învățării.

Rezultatele sau performanțele învățării se exprimă în volumul și calitatea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor în calitățile capacităților intelectuale, afectiv – motivaționale

Procesul de învățământ ca ansamblu structurat al acțiunilor organizate și planificate sistematic, se desfășoară pe baza documentelor: planuri, programe.

Procesul de învățământ ca proces de cunoaștere bilateral, informativ – formativ, instructiv – educativ cuprinde două etape:

etapa de predare – învățare;

etapa de evaluare.

Calitatea procesului de învățământ depinde de corelarea celor două etape:

etapa de predare – învățare – cuprinde proiectarea sau concentrarea activității didactice (lecții, curs, seminar, laborator, instruire practică etc) și realizarea în fapt a acesteia pe baza scopurilor și obiectivelor. Activitatea didactică implică respectarea cerințelor, principiilor, folosirea unei metodologii adecvate, alegerea tipului și variantei corespunzătoare formei de organizare a instruirii, a mijloacelor de învățământ, selecția și prezentarea conținuturilor schematizat, procesul de învățământ este comandă – transmitere – execuție.

etapa evaluării – ansamblul transformărilor comportamentului învățării, constituind randamentul învățării, rezultatele sau performanțele învățării. Acestea sunt constatate, constatate și apreciate în cea de a doua etapă, aceea a evaluării.

5.3.6.Forme și metode de evaluare

Sistemul de evaluare din învățământ vizează:

evaluarea activității de predare – învățare, a strategiilor didactice și a metodelor de învățământ;

evaluarea nivelului structurilor psihice ale elevilor (cognitive, operaționale, psihomotrice, atitudinal – valorice );

evaluarea performanțelor profesionale;

evaluarea întregului sistem de învățământ;

informarea elevilor, a părinților și a societății cu privire la rezultatele obținute și asupra cauzelor nerealizării obiectivelor curriculare propuse;

diversificarea metodelor și a tehnicilor de evaluare, prin utilizarea unor procedee alternative.

Creșterea eficienței procesului de predare – învățare presupune o mai bună integrare a actului de evaluare în desfășurarea activității didactice prin:

verificarea și evaluarea sistematică a tuturor elevilor, pe cât posibil după fiecare capitol;

prin raportarea la obiectivele cadru / de referință (componente specifice / derivate) și operaționale ale acesteia;

verificarea eficienței programului de instruire și corelarea mediilor din cataloage cu rezultatele obținute de elevi la probele externe (examene, concursuri, olimpiade etc..).

A.Forme de evaluare

După modul de integrare a verificării și evaluării în procesul de învățământ distingem trei forme de evaluare mai împortante:

a.Evaluarea inițială: – se realizează ori de câte ori, profesorul preia pentru prima dată un colectiv de elevi. Evaluarea are ca obiectiv diagnosticarea nivelului de pregătire la începutul anului, la începutul predării unei discipline, pentru a cunoaște de unde se pornește, ce mai trebuie perfecționat. Ceea mai simplă modalitate de a o realiza este testul.

Testul de evaluare inițială trebuie să conțină astfel de itemi încât răspunsurile elevilor, să-l edifice pe profesor dacă aceștia stăpânesc sau nu anumite cunoștințe și deprinderi strict necesare continuării instruirii. Sunt recomandabile răspunsurile de tip eseu și rezolvările de probleme. După aplicare și corectare, profesorul face inventarul lacunelor și al greșelilor tipice, pe baza cărora realizează o primă grupare a elevilor din clasă în vederea diferențierii și individualizării instruirii. Pe parcurs în funcție de evoluția fiecărui elev, situația se poate schimba, elevii regrupându-se corespunzător.

b. Evaluarea sumativă (cumulativă): Este evaluarea tradițională, efectuată de cadrele didactice, periodic, prin verificări de sondaj și globale, la încheierea unui semestru sau an școlar. Întrucât nu este o evaluare ritmică, notele nu reflectă, de multe ori, adevăratul nivel de performanțe al elevilor și ca urmare nu are un caracter stimulativ și nu oferă suficiente date asupra eficienței programului de instruire.

Evaluarea sumativă (cumulativă, finală, de încheiere, de bilanț) are ca obiectiv verificarea structurii în sisteme informaționale a capacității de sinteză privind cunoașterea întregii materii de studiu. Ea trebuie să furnizeze informații relevante despre nivelul pregătirii elevilor (raportat la cerințele programelor școlare). La evaluarea sumativă elevul trebuie să știe lucrurile esențiale din materia parcursă, să știe să se folosească de ele în diverse situații, deci să știe să utilizeze cunoștințele învățate în practică. Cele mai răspândite forme de evaluare sumativă sunt. Lucrările scrise semestriale (tezele), examenele de capacitate, de bacalaureat, de absolvire..

c.Evaluarea continuă (formativă): – se desfășoară pe tot parcursul programului de instruire în cadrul lecțiilor și la încheierea unui capitol, acoperind întregul conținut, conform programului. Elevii fiind verificați din toată materia și obținând permanent informații cu privire la eficiența programului său de instruire, profesorul poate să întreprindă la timp măsurile necesare prevenirii unor insuccese școlare și să perfecționeze metodele de predare – învățare. Acest tip de evaluare ritmică, pe baza unui feed back continuu, care generează relații de cooperare între profesor și elevi, oferă elevilor informații cu privire la eficiența metodelor de învățământ folosite și creează posibilitatea ameliorării continue a procesului de învățământ.

Evaluarea continuă are ca obiectiv asigurarea pregătirii sistematice, continue, pentru realizarea feed back – ului, nu se programează, nu se anunță dinainte, învățarea zilnică este o îndatorire a elevilor. Evaluarea continuă este un fel de barometru pentru profesori și elevi, deoarece indică pe tot parcursul instruirii, unde se situează rezultatele parțiale față de cele finale, proiectate.

B.Metode de evaluare

Sistemul metodologic al verificării randamentului școlar este constituit din mai multe metode și tehnici : observarea curentă a modului cum învață elevul (mecanic, logic, creativ, ritmic, în salturi), probele orale, scrise, practice, analiza unor referate sau creații personale, teste de cunoștințe și deprinderi, portofolii, proiecte etc..Folosirea echilibrată a strategiilor de evaluare impune diversificarea tehnicilor și a instrumentelor de evaluare. Astfel, metodele pot fi:

Metode tradiționale:

probe orale

probe scrise

probe practice

Metode alternative:

observarea sistematică în timpul rezolvării sarcinii;

investigația

proiectul

portofoliul

autoevaluare

1.Metodele tradiționale

Nu reprezintă ceva vechi, perimat. Ele rămân metodele de evaluare cele mai des utilizate, cu condiția de a asigura calitatea corespunzătoare a instrumentelor și echilibrul între probele scrise, orale și practice.

PROBELE ORALE

Chestionarea orală este frecvent folosită de profesori și are avantajul că favorizează dialogul, elevul având posibilitatea să-și justifice răspunsul, să participe la confruntarea de idei și opinii în cadrul clasei. În același timp, profesorul, prin feed – back, poate corecta sau completa răspunsul elevului, ajutându-l să-și dea seama cât știe și cum a învățat, direcționându-i, dacă este cazul, expunerea.Cu toate aceste avantaje, chestionarea orală are și numeroase limite:

întrebările nu pot avea același grad de dificultate;

unii elevi sunt mai emotivi și *se blochează* mai ales atunci când sunt ironizați de profesor sau de colegii lor;

timpul nu permite o verificare completă privind conținutul predat;

comportamentul profesorului manifestat prin nerăbdare, indulgență sau exigență exagerată, poate determina caracterul subiectiv al notării.

Pentru a înlătura unele dintre aceste limite , se impun câteva cerințe:

întrebările să fie centrate pe obiectivele operaționale, vizând conținutul esențial, formarea priceperilor, a deprinderilor, abilităților, capacităților intelectuale, atitudinilor și a altor performanțe prevăzute în programele școlare;

să fie precis determinate, înlăturând inexactitatea, complexitatea, ambiguitatea, caracterul sugestiv și conservatorismul, obligându-l pe elev să reproducă exact ideile profesorului,

întrebarea să fie adresată întregii clase, apoi este numit un elev să răspundă și nu va fi întrerupt decât dacă nu este în subiect, sau face greșeli grave;

întrebările să fie corect formulate și la obiect, să aibă o înlănțuire logică, să vizeze cunoștințe esențiale, nivelul de înțelegere și capacitatea elevului de a opera cu ele pe plan mintal și practic aplicativ;

întrebările să solicite gândirea independentă, inteligența și creativitatea elevului;

profesorul să creeze în clasă o atmosferă destinsă, fără critici, de acceptare reciprocă;

răspunsurile să fie notate cât se poate de obiectiv.

PROBELE SCRISE

Probele scrise sunt utilizate sub forma unor lucrări de scurtă durată, lucrări cu durata de una sau două ore.

Probele scrise – sunt preferate de mulți elevi și profesori,deoarece:

Asigură un grad mai mare de obiectivitate la notare;

Oferă elevilor mai emotivi, sau celor care gândesc mai lent, posibilitatea de a prezenta toate cunoștințele ;

Asigură evaluarea unui număr mai mare de elevi într-un timp scurt;

Întrebările au același grad de dificultate pentru toți elevii și verifică același conținut;

Favorizează realizarea comparării rezultatelor

Folosind această metodă vom avea în vedere și limitele ei :

Profesorul nu poate corecta pe loc erori ale elevului și nici greșelile de exprimare;

Elevii nu mai pot fi direcționați prin întrebări dacă fac unele confuzii, sau când conținutul esențial nu este complet acoperit prin răspunsuri. Atunci crește posibilitatea apariției erorilor de notare.

Ca și în cazul evaluării orale, pentru evaluarea scrisă, este necesar să se stabilească unele criterii de apreciere.

DUMITRU MUSTER – propune următoarea repartizare a punctelor din scara de notare: 10 – 1.

Simplificând lucrurile, pentru probele scrise care au (1 – 2) subiecte de tratat, se poate folosi următoarea schemă de evaluare și notare:

I. Satisfacerea cerințelor de conținut: ( 0 – 6 ) puncte

II. Organizarea conținutului: ( 0 – 1 ) punct

III. Forma lucrării: ( 0 – 1 ) punct

IV. Factor personal de creativitate: ( 0 – 1 ) punct

………………..

TOTAL: 9 puncte

PROBELE PRACTICE

Probele practice permit profesorilor să constate la ce nivel și-au format și dezvoltat elevii anumite deprinderi practice, capacitatea de a face (nu doar de a ști). Și această metodă se realizează printr-o mare varietate de forme, în funcție de specificul obiectului de studiu.

Reprezintă și o modalitate importantă de dezvoltare a unor competențe generale și specifice, aplicative. Aprecierea în cadrul acestor probe are un grad ridicat de obiectivitate și este usurată de faptul că se finalizează într-o serie de produse ce pot fi analizate prin raportare la criterii obiective precise.

Pentru ca evaluarea prin probe practice să fie eficientă se impune respectarea unor cerințe:

stabilirea probelor practice relevante în raport cu obiectivele de evaluat;

precizarea clară a sarcinilor;

asigurarea echipamentelor și aparaturii necesare;

stabilirea criteriilor, normelor de evaluare și cunoașterea lor de elevi;

folosirea tehnicii rangurilor s.a.

2.Metode alternative de evaluare

OBSERVAREA SISTEMATICĂ A ELEVILOR

Observarea sistematică a comportamentului elevului este o metodă complexă de evaluare care se bazează pe următoarele instrumente : fișa de evaluare, scara de clasificareși lista de control sau de verificare.

Poate fi făcută pentru a evalua performanțele elevilor dar mai ales pentru a evalua comportamente afectiv – atitudinale. Caracteristicile ce pot fi evaluate sunt:

Concepte și capacități:

Organizarea și interpretarea datelor

Selectarea și organizarea corespunzătoare a instrumentelor de lucru

Descrierea și generalizarea unor procedee, tehnici, relații

Utilizarea materialelor auxiliare pentru a demonstra ceva

Identificarea relațiilor

Utilizarea calculatorului în situații corespunzătoare

Atitudinea elevilor față de sarcina dată:

Concentrarea asupra sarcinii de rezolvat

Implicarea activă în rezolvarea sarcinii

Punerea unor întrebări pertinente profesorului

Completarea / îndeplinirea sarcinii

Revizuirea metodelor utilizate și a rezultatelor

Comunicarea:

Discutarea sarcinii cu profesorul în vederea înțelegerii acesteia.

În timpul activităților de formare se poate utiliza și o astfel de tehnică, care comportă trei instrumente: -fișa de evaluare

-scara de clasificare

-lista de control

Aceste instrumente se utilizează atât pentru evaluarea procesului cât și a produsului realizat de cursanți.

FIȘA DE EVALUARE – în această fișă se înregistrează date factuale despre evenimentele cele mai împortante observate de profesor. Se recomandă limitarea observării la doar câteva comportamente.

Fișă de observare

Crearea ambientului în vederea primirii consumatorilor

Numele și prenumele elevului……………………………………

Clasa…………………

Perioada analizată………………………..

Numele și prenumele evaluatorului…………………………….

Tabelul 6.2.

SCARA DE CLASIFICARE- indică profesorului, gradul în care o anumită caracteristică este prezentă sau frecvența cu care apare un comportament. Exemplu:

În ce măsură elevul a participat la discuții ?

Niciodată

Rar

Ocazional

Frecvent

Întotdeauna

În ce măsură comentariile au fost la subiect ?

Niciodată

Rar

Ocazional

Frecvent

Întotdeauna

LISTA DE CONTROL / VERIFICARE – reprezintă o metodă de evaluare prin care profesorul înregistrează doar prezența sau absența unei caracteristici sau acțiuni.

Exemplu:

Listele de control

Tabelul 6.3.

În utilizarea listelor de control se recomandă completarea cu un X în dreptul răspunsului adecvat; pentru ca rezultatele să fie relevante se folosesc cel puțin 2 instrumente prezentate; se completează informațiile asupra comportamentului elevului din timpul activității didactice; se utilizează numai în cazul copiilor cu dificultăți

în învățare.

INVESTIGAȚIA

Reprezintă o metodă cu puternice valențe de învățare de către elev dar și un mijloc eficient de evaluare. „Constă în solicitarea de a rezolva oproblemă teoreticăsau de a realiza o activitate practică pentru careelevul este nevoit să întreprind ă o investigație (documentare, observarea unor fenomene, experimentare) pe un interval de timp stabilit).

Investigația reprezintă o metodă de lucru ce presupune căutarea de informații pe o temă dată. Se caracterizează prin aceea că poate fi o sarcină care este efectuată fie individual, fie în grup, iar ca timp de lucru, aceasta se limitează la ora de curs.

Obiectivele investigației sunt:

înțelegerea și clarificarea sarcinilor în grup;

colectarea și organizarea de date;

redactarea unui raport privind rezultatele investigației;

Pentru evaluare se vor avea în vedere următoarele aspecte:

acuratețea informațiilor;

organizarea informațiilor;

creativitatea și inițiativa elevilor;

implicarea în grup;

flexibilitatea și deschiderea către idei noi.

Investigația poate fi un punct de plecare în realizarea de lucrări de mai mare anvergură și reprezintă o etapă firească în munca de concepere a unui proiect, spre exemplu. Profesorul poate construi o grilă de evaluare în care să ia în calcul diferite criterii de evaluare (printre care și cele de mai sus).

Exemplu:

Sarcina de lucru: stabilirea structurii unui proiect cu tema „Documentele justificative”. Elevilor li se poate sau nu sugera o anumită ordine a informației care trebuie găsită sau nu, în funcție de nivelul de cunoștințe al clasei.

Grila de evaluare a profesorului ar putea fi:

Grila de evaluare a profesorului

Tabelul 6.4.

În general, se evaluează deprinderile elevilor, atitudinea lor față de sarcina de lucru și se poate constitui într-o etapă premergătoare pentru acordarea de note.

PROIECTUL

Proiectul reprezintă o „activitate de evaluare mai amplă, care începe în clasă, prin definirea și înțelegerea sarcinii de lucru, eventual prin începerea rezolvării acesteia, se continuă acasă, pe parcursul a câtorva săptămâni, timp în care elevul are permanente consultări cu profesorul, și se încheie tot în clasă, prin prezentarea în fața colegilor a unui raportasupra rezultatelor obținute și, dacă este cazul, a produsului realizat”. Proiectul este „un proces și în același timp un produs”

(M. Ionescu,Managementul clasei, Humanitas Educaț ional, București, 2003, pag.14)

PROIECTUL reprezintă o metodă mai complexă de evaluare care poate furniza informații mai bogate în legătură cu competențele elevilor și, în general, cu progresele pe care ei le-au făcut de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp.

Temele pentru care se realizează proiectele pot fi oferite de către profesor, dar, în anumite cazuri, ele pot fi propuse și de către elevii care elaborează aceste proiecte. În cazul proiectului trebuie avuți în vedere o serie de determinanți, precum: vârsta elevilor, motivația acestora pentru un anumit domeniu de cunoaștere, varietatea experiențelor de învățare pe care elevii le-au acumulat în timp, rezistența acestora la efort etc.

Tema: ,,Documente justificative”

Proiectul cuprinde informații legate de:

clasificarea documentelor

caracterizarea fiecărui tip de document

aplicații practice privind întocmirea documentelor

În timpul realizării proiectului se va evalua: corectitudinea / acuratețea tehnică, a datelor, desenelor; utilizarea corespunzătoare a materialelor și echipamentului; organizarea ideilor și materialelor într-un raport; calitatea prezentării; rezultatele proiectului, utilizarea corespunzătoare a bibliografiei.

Exemplu:

Daca vrem ca evaluarea să fie făcută cu cât mai multă acuratețe, tabelul poate lua în calcul și realizarea celorlalte obiective.

Pentru fiecare dintre itemi, rămâne la latitudinea profesorului de a găsi un sistem de notare.

Obiective urmărite în realizarea proiectelor

Tabelul 6.5.

Ex. medie : (10 p. realizare + 10 p. prezentare)/2

Autoevaluarea– este evaluarea efectuatăde către elev asupra a ceea ce a realizat și/sau asupra comportamentului său. Ajută elevii să-și dezvolte capacitățile de autocunoaștere, să-și valorizeze atât cunoștințele cât și atitudinile și comportamentele. Poate fi realizată prin scări de clasificare și grile de autoevaluare sau prin chestionare.

(Ex.: 1. prin rezolvarea acestei sarcini am învățat…,

2. dificultăți:….,

3. cred că mi-aș putea îmbunătăți performanța dacă:…,

4. lucrurile care mi-au plăcut la această activitate au fost:…,

5. activitatea mea poate fi apreciată cu nota:…).

Alături de autoevaluare se poate utiliza și coevaluarea care se realizează de către mai mulți elevi

Elaborarea unei grile de auto-și co-evaluare formativă are în vedere (M. Stanciu, 2003):

Definirea obiectivelor educaționale de către educatori și elevi în comun. Elevii au libertatea de a-și alege obiectivele, de a le modifica sau abandona.

Definirea obiectivelor de către elevi în 4 etape:

a. construirea și completarea unui tabel (5-10 minute) individual sau în grup. De exemplu, „Pentru a reuși să elaborez un proiect (anexa nr.):

b. analiza și sistematizarea răspunsurilor (10 minute);

c. întrebări și sugestii privind realizarea sarcinii – brainstorming (20minute);

d. recopierea fișei cu elemente reținute.

PORTOFOLIUL

PORTOFOLIUL cuprinde un ansamblu de documente elaborate de către elev, produse ale acestuia: probleme, eseuri, contribuții mai mult sau mai puțin reușite.

Tema:,, Elementele patrimoniale,,

Pe parcursul primului semestru elevul demonstrează că este capabil să recunoască grupele de Activ și de Pasiv întocmind un portofoliu personal care să cuprindă:

Definirea patrimoniului

Definirea Activului și Pasivului

Schema de clasificare ale mijloacelor economice și surselor de finanțare

Caracterizarea unor elemente patrimoniale

Rezolvarea unor aplicații

Concluzii

Profesorul își elaborează pachete de evaluare pentru toate rezultatele învățarii incluse în modul. Pentru a veni în sprijinul profesorilor este prezentat un model (orientativ) de realizare a evaluării unui rezultat al învățării. Activitățile supuse evaluării sunt deprinderile și criteriile de evaluare ale rezultatelor învățării.

Testele de evaluare

Testele de evaluare – sunt prezente ca modalități de verificare în toate tipurile de evaluare.

Testele – sunt probe obiective de apreciere, de natură analitico – sintetică, prin care se evaluează randamentul școlar: raportul dintre performanțele realizate de elev și nivelul performanțelor standard acceptate de profesor.

Testele – pot fi:

după natura trăsăturilor măsurate :

de aptitudini

de abilitate

de capacitate

de realizare

după modul de măsurare a unei trăsături:

individuale

de grup

de putere

de viteză

obiective

subiective

după utilizare:

de clasificare

de plasare

de selecție

după natura randamentului pus în evidență:

de cunoștințe

de nivel

după finalitate:

de maturitate

de randament global

după etapa aplicării:

inițiale (pre – test )

formative ( de progres )

sumative ( post – test )

după obiectivele urmărite:

de prognoză

de diagnoză

Testele de cunoștințe – sunt cele mai răspândite. Aceste teste ar putea fi alcătuite prin combinarea mai multor tehnici de testare – în funcție de nivelele domeniului cognitiv care se doresc a fi relevate.

Dintre tehnicile de testare – se pot alege:

tehnica răspunsului scurt

tehnica alegerii duale

tehnica perechilor

tehnica alegerii multiple

tehnica răspunsului deschis (răspuns restricționat, extins).

Testele scrise – sunt alcătuite din ITEMI – care în sens restrâns reprezintă elemente componente ale unui instrument de evaluare și pot fi: simple întrebări, un enunț urmat de o întrebare, exerciții, probleme, întrebări structurate, eseuri. În sens larg ITEMII conțin, pe lângă elementele de mai sus și tipul de răspuns așteptat.

Deci: ITEM = întrebare + răspuns așteptat

În construirea ITEMILOR – se parcurg următoarele etape:

precizarea disciplinei de studiu, a clasei și a capitolului;

definirea obiectivului pe care itemul îl măsoară;

formularea enunțului itemului;

schema de notare (pentru itemii semiobiectivi și cu răspuns deschis),

observații.

Tipologia itemilor include itemi obiectivi, semiobiectivi și subiectivi .

Din punct de vedere al tipului de răspuns așteptat și al gradului de obiectivitate a notării – ITEMII se împart în:

ITEMI OBIECTIVI:

itemi tip pereche

itemi cu alegere duală

itemi cu alegere multiplă

ITEMI SEMIOBIECTIVI:

itemi cu răspuns scurt

itemi – întrebări structurate

ITEMI CU RĂSPUNS DESCHIS:

itemi tip rezolvare de probleme

eseu structurat

eseu nestructurat

ITEMII OBIECTIVI

reprezintă componente ale testelor de progres, în special ale celor standardizate;

au obiectivitate ridicată în măsurarea / evaluarea rezultatelor învățării;

nu necesită scheme de notare detaliate; punctajul se acordă sau nu în funcție de marcarea răspunsului corect.

Itemi de tip pereche

Solicită din partea elevilor stabilirea unor corespondențe / asociații între cuvinte, propoziții, fraze, litere sau alte categorii de simboluri – dispuse pe 2 coloane.

Elementele din prima coloană – se numesc premise, iar cele din a-2-a coloană reprezintă răspunsurile. Criteriul sau criteriile pe baza cărora se stabilește răspunsul corect – sunt enunțate / explicate în instrucțiuni care preced cele 2 coloane

Itemi cu alegere duală

Solicită elevului să selecteze unul din 2 (sau mai multe ) răspunsuri posibile:

Adevărat / fals

Corect / Incorect

Da / Nu

Acord / Dezacord

General / particular

Mai mare / mai mic etc…

Itemii cu alegere duală – pot fi utilizate pentru:

recunoașterea unor termeni, date fuctuale, principii;

diferențierea între enunțuri factuale sau de opinie;

identificarea relațiilor de tip cauză – efect

Itemi cu alegere multiplă

Presupune existența unei premise (enunț) și a unei liste de alternative (soluții posibile). Elevul trebuie să aleagă un singur răspuns corect sau cea mai bună alternativă, celelalte răspunsuri se numesc distractori.

Itemii cu alegere multiplă se folosesc pentru:

măsurarea rezultatelor învățării de nivel taxonomic inferior, măsurarea cunoștințelor acumulate de elevi:

cunoașterea terminologiei;

cunoașterea elementelor / faptelor științifice;

cunoașterea principiilor;

cunoașterea metodelor și principiilor.

măsurarea rezultatelor de nivel superior (înțelegere, aplicare) :

abilitatea de a identifica aplicații ale faptelor, principiilor;

abilitatea de a înterpreta relația cauză – efect

2. ITEMII SEMIOBIECTIVI

Itemii semiobiectivi nu sunt incluși în lucrările mai vechi de metodologie a cercetării,însă sunt menționați de autori români care au abordat testul docimologic ca instrument deevaluare școlară

Principala caracteristică a itemilor semiobiectivi – constă în faptul că elevul este pus în situația de a-și construi răspunsurile și nu de a-l alege.

Avantaje:

permit evaluatorului să identifice natura / tipul greșelilor elevilor, în scop diagnostic;

testează o gamă largă de capacități intelectuale, cu un nivel de dificultate și de complexitate variabil.

Itemi cu răspuns scurt ( itemi de completare)

Cele 2 categorii de itemi – diferă prin forma de prezentare a cerinței / întrebării / problemei și uneori prin dimensiunea răspunsului cerut.

Pentru itemii cu răspuns scurt – elevii trebuie să formuleze răspunsul sub forma unei propoziții, fraze, cuvânt, simbol – în timp ce itemii de completare solicită de obicei drept răspuns 1 sau 2 cuvinte, care să se încadreze în contextul suport dorit.

Modalități de utilizare:

se dă elevului o definiție și i se cere să scrie numele conceptului definit;

se dă un concept și se cere să-l definească;

se dă un concept și se cere să enumere caracteristicile sale;

se cere să adauge cuvântul sau cuvintele care lipsesc ;

se dă un text incomplet și se cere să scrie întroducerea sau finalul;

se prezintă diagrame, hărți, grafice și se cere să completeze diferite părți ale acestora.

Întrebări structurate

O întrebare structurată – este formată din mai multe subântrebări de tip obiectiv, semiobiectiv legate între ele printr-un element comun.

Modul de prezentare al unei întrebări structurate include:

un material / stimul

subântrebări

date suplimentare

alte subântrebări

3. ITEMI SUBIECTIVI

Itemii subiectivi solicită răspunsuri deschise, care în funcție de volumul și amploarea răspunsului așteptat pot avea caracter restrictiv și extins (Ion T. Radu, 2000: 228)

Rezolvări de probleme

Rezolvarea de probleme sau rezolvarea unei situații – problemă are ca scop dezvoltarea capacității, a gândirii divergente, a imaginației, a capacității de a reformula o problemă.

Etapele urmărite în rezolvarea de probleme:

înțelegerea problemei

obținerea informațiilor necesare rezolvării problemei

formularea și testarea ipotezelor

descrierea / explorarea metodei de rezolvare

discutarea rezultatelor obținute

posibilitatea de generalizare și transfer a tehnicilor de rezolvare.

Itemi de tip eseu

Eseul – permite evaluarea globală a unei sarcini de lucru din perspectiva unui obiectiv care nu poate fi evaluat eficient, valid și fidel cu ajutorul unor itemi obiectivi sau subiectivi. Acest tip de item pune în valoare abilitatea de a evoca, organiza și integra, abilitatea de exprimare personală în scris, precum și abilitatea de a realiza înterpretarea și aplicarea datelor.

După tipul răspunsului așteptat – itemii de tip eseu pot fi:

eseu structurat sau semistructurat – în care, cu ajutorul unor indicii, sugestii, cerințe, răspunsul așteptat este ordonat și orientat;

eseu nestructurat liber) – care valorifică gândirea / scrierea creativă, imaginația, originalitatea, creativitatea, inventivitatea.

EXEMPLE :

ITEMI OBIECTIVI:

Itemi obiectivi de tip pereche

În coloana A sunt enumerate subgrupe ale Activului patrimonial, iar în coloana B elemente patrimoniale. Realizați asocierile dintre cifrele din coloana A și literele corespunzătoare din coloana B.

Tabelul 6.6.

Itemi cu alegere duală

Notați cu A pentru adevărat și cu F pentru fals:

a) Imobilizările corporale sunt bunuri economice utilizate o perioadă mai mică de un an, de firmă

b) Stocurile sunt bunuri economice utilizate un singur circuit economic, de firmă

c) Imobilizările financiare sunt active circulante bănești

d) Imobilizări necorporale sunt valori înregisrate în documente.

Itemi cu alegere multiplă :

Încercuiți varianta corectă de răspuns:

Terenurile sunt:

a) Active circulante

b)Active imobilizate

c) Active imobilizate necorporale care nu se amortizează

d) Active imobilizate care nu se supun amortizării.

ITEMI SEMIOBIECTIVI

a)Itemi cu răspuns scurt (de completare )

1. Prezentați ce caracterisici care definesc stocurile.

2. Completați în text spațiile libere:

Sunt……………………………………….deținute de firmă,ce urmează a fi…………………….. …………………………………..sau……………………în aceiași stare sau după……………………lor în procesul de producție.

3. Enumerați cinci componente al potențialului turistic natural

a)Întrebări structurate

1.Enumerați elementele patrimoniale ce formează imobilizările necorporale.

ITEMI TIP ESEU

Realizați un eseu cu titlul „Rezultatul exercițiului” ,după următoarele idei:

a.Enunțați operații economico-financiare de vânzare a unor produse sau servicii în urma cărora firma obține venituri;

b.Enumerați serviciile consumate de firmă în timpul unui exercițiu financiar ,pentru care firma trebuie să înregistreze cheltuieli;

c.Comparați veniturile obținute cu cheltuielile din timpul exercițiului financiar și stabiliți rezultatul exercițiului;

d.Descrieți avantajele pe care le poate avea o firmă,atunci când rezultatul exercițiului este pozitiv.

REZOLVARE DE PROBLEME

În evidența firmei SC Economic SRL se află următoarele elemente patrimoniale:

-concesiuni:6000 lei,

-produse finite:3800 lei,

-licențe:4000 lei,

-materii prime:2500 lei,

-combustibil:4200 lei,

-materiale de natura obiectelor de inventar:5600 lei,

-brevete:2000 lei,

Cerințe : să se calculeze valoarea stocurilor existente în gestiune.

5.4.MICROCERCETARE PEDAGOGICĂ

1. Descrierea cercetării

Scopul cercetării

Activitatea experimentală desfășurată în perioada septembrie 2013- iunie 2014, în cadrul Colegiului Economic ,,Hermes” Petroșani, a avut ca obiect inventarierea strategiilor de evaluare folosite în orele de la modulul „Patrimoniul unității” și găsirea celor mai eficiente strategii, menite să eficientizeze procesul de predare–învățare–evaluare.

Obiectivele cercetării:

Activitatea experimentală desfășurată în perioada 2013-2014 ,,Hermes” Petroșani a avut ca obiective principale următoarele:

reducerea procentului de elevi cu rezultate slabe la învățătură;

dezvoltarea motivației intrinseci a elevilor și asigurarea unui caracter conștient al învățării;

utilizarea în condiții de eficiență sporită a materialelor didactice;

creșterea generală a nivelului la învățătură a tuturor elevilor la disciplina Patrimoniul unității respectiv , indiferent de lacunele pe care aceștia le au la începutul activității experimentale;

creșterea interesului pentru disciplina de profil „Patrimoniul unității” și la elevii care au ajuns la profilul „economic sau ,,comerț, întâmplător, în urma unei defectuoase orientări școlare și profesionale ori din alte motive subiective.

Ipotezele de lucru:

Pornind de la obiectivele urmărite în cadrul activității experimentale au fost stabilite următoarele ipoteze de lucru:

Este posibilă reducerea procentului de elevi cu rămâneri în urmă la învățătură, dacă vor fi identificate din timp lacunele intervenite în instruirea anterioară a elevilor, iar aceștia vor fi tratați corespunzător în cadrul activităților didactice de învățare în clasă ?

Este mai eficientă evaluarea progresului instruirii, dacă, în locul metodelor tradiționale se vor folosi teste de evaluare ale căror itemi să fie centrați pe obiectivele operaționale ale fiecărei lecții ?

Este posibilă o îmbunătățire a activității de orientare școlară și profesională spre domeniul comerț ?

2. Organizarea cercetării

Tipul cercetării: aplicativ – ameliorativă

Perioada de cercetare: anul școlar 2013-2014

Locul de desfășurare a cercetării: Colegiul Economic Hermes Petroșani

Disciplina de învățământ vizată: „Patrimoniul unității”

Metode de cercetare folosite:

– observația directă – vizând acțiunea mecanismelor învățării, procesul dezvoltării motivației,gradul de asimilare a unor modele, norme, valori, în conformitate cu cerințele programei școlare;

– metoda anchetei (convorbirea și chestionarea ) – vizând acumularea unor date (opinii, interese, dorințe, aspirații) în legătură cu motivația învățării, dialogul profesor-elev în cadrul lecției, volumul informațional și timpul necesar asimilării cunoștințelor, rolul culturii generale în formarea culturii profesionale, semnificația notei și succesului școlar, rolul și importanța instruirii practice în formarea deprinderilor, abilităților și priceperilor specifice meseriei.

– metoda cercetării documentelor școlare – vizând relevarea unor trăsături ale personalității elevilor prin prisma obiectivării ei în lucrări scrise, caiete de teme, cât și unele aspecte ale procesului instructiv-educativ așa cum se oglindesc ele în documente școlare (catalog, planuri și programe de învățământ, planificări calendaristice etc.)

– metoda testelor – vizând evaluarea formativă și sumativă a progresului înregistrat de către elevi;

– metode de măsurare a rezultatelor cercetării, de prelucrare și interpretare a datelor (numărarea, întocmirea tabelelor de rezultate și consemnare a datelor în foile de observație după administrarea probelor și înregistrarea performanțelor, tabele analitice, tabele sintetice, reprezentări grafice etc);

Stabilirea eșantionului de subiecți (elevi) cuprinși în cercetare – clasa a IX-a A, domeniul de bază Economic, respectiv clasa a IX-a F,domeniul de bază Comerț ,ce va îndeplini succesiv funcția de eșantion experimental, respectiv eșantion de control; se vor urmări rezultatele elevilor înainte și după administrarea factorului experimental.

3. Caracterizarea subiecților

Clasa a IX-a A este formată (la începutul anului școlar) din 29 de elevi (13 băieți și 16 fete), având vârste cuprinse între 15 și 16 ani,la finalul anului școlar numărul elevilor scade la 26,deoarece sunt înregistate două situații de abandon școlar(două fete) și un transfer (un băiat), la o altă clasă. Din punctul de vedere al provenienței socio-profesionale, marea majoritate provin din familii de muncitori, cu sau fără studii medii, șomeri, casnice, liber profesioniști. Cea mai mare parte din elevii care alcătuiesc colectivul clasei ,au domiciliul în mediul urban ,doar 3 elevi provin din mediul rural, iar dintre aceștia 12 elevi sunt navetiști ,deoarece locuiesc în orașe din Valea Jiului,altele decât Petroșani; 6 dintre ei au părinții plecați la muncă în străinătate, iar 4 provin din familii monoparentale, a căror părinți sunt divorțați.

Clasa a IX-a F este alcătuită din 29 de elevi (13 băieți și 16 fete), având vârste cuprinse între 15 și 16 ani, la sfârșitul anului școlar efectivul de elevi fiind de 26,datorită faptului că s-a înregistat un abandon școlar și două transferuri la alte licee din zona Valea Jiului(motivul fiind ccosturile ridicate cu naveta). Dintre aceștia 5 elevi locuiesc în mediul rural,iar restul domiciliază în orașele din zona Valea Jiului,10 fiind navetiști. Din punct de vedere social și psihologic 6 elevi locuiesc doar cu un părinte, deoarece aceștia sunt divorțați, iar 4 elevi au unul din părinți în străinătate .Un fenomen destul de îngrijorător din punct de vedere psihologic, este faptul că există și elevi care au părinții divorțați,iar părintele cu care a rămas minorul este plecat din țară,aceștia locuind la rude sau cu bunicii.

În concluzie,colectivele celor două clase sunt destul de omogene, atât din punct de vedere social,cât și ca proveniență sau după domiciliu. Pentru o mai bună cunoaștere a colectivului de elevi s-au avut în vedere dimensiunea socială și dimensiunea psihologică.

Kriekemans(1989) arăta că „universul clasei nu constituie un domeniu static, ci un câmp dinamic în care se desfășoară jocul unor forțe multiple: atracție, respingere, afirmare de sine, ascensiune, retragere, suspiciune, pretenții, stimă. Clasa este un grup care are propria sa taină(28).

Relațiile elevului cu grupul social căruia îi aparține (clasa de elevi) au o importanță deosebită asupra evoluției personalității sale, cât și asupra randamentului învățării. Dintre caracteristicile clasei de elevi s-au urmărit unele aspecte referitoare la: scopuri, roluri, norme, coeziunea de grup. Întrucât scopurile sunt de două tipuri: de tip prescriptiv (aptitudini de dobândit în profil) și individuale, se impune atât la clasa a IX-a A,cât și la clasa a IX-a F, ca o formă de echilibrare a structurii organizatorice a clasei, armonizarea și integrarea reciprocă a celor două tipuri de finalități.

În ceea ce privește rolurile (ansamblul de sarcini care trebuie realizate de membrii grupului) clasa trebuie să fie bine organizată (șeful clasei, responsabilul cu curățenia, cu disciplina să fie stabiliți prin vot secret la nivelul clasei).

Din punctul de vedere al normelor (regulile de conduită cunoscute și acceptate de toți membrii grupului educațional), pe lângă cele de tip constitutiv (referitoare la activitatea de învățare), și de tip instituțional (referitoare la specificul instituției), în ambele clase sunt prezente și o serie de norme implicite (norme ascunse construite în cadrul grupului). O normă ascunsă este aceea, ca la începutul anului școlar elevii (unii dintre ei) să ascundă adevărata meserie părinților pentru a nu fi judecați în funcție de aceasta. Normativitatea poate să afecteze atitudinea elevilor față de procesul de instruire și chiar performanțele lor școlare. Uneori, aversiunea elevilor nu este față de ideea de normă, ci față de stilul de aplicare al acesteia (ridicarea vocii pentru a impune o idee, impunerea forțată a unei idei, fără a o argumenta).

Existența coeziunii grupului (gradul de unitate și integrare a colectivului școlar) are efecte puternice asupra membrilor grupului. În clasele studiate, această coeziune există în măsura în care grupul respectiv îi satisface nevoile (nevoia de învățare activă, de socializare, nevoia de încredere și siguranță).

În ciuda asimetriei existente în clasa de elevi referitoare la statutul de superioritate al profesorului, relația profesor-elev nu mai poate fi concepută ca o relație de dependență a elevului de profesor sau ca o relație de comunicare abstractă. Influența educațională poate funcționa și ca un criteriu de analiză a interacțiunilor dintre membrii colectivului de elevi (relații de cooperare, relații de competiție și relații de conflict).

La inceputul anului școlar,în clasele a IX-a ,elevii au un ridicat nivel al anxietății, se gândesc mai puțin la ei și la munca lor, au atitudini reprobabile față de colegi și au un foarte scăzut sentiment de responsabilitate față de ceilalți. Ca substrat integrator al cunoașterii elevilor factorul central este capacitatea de muncă a elevilor în clasă.

Modul de determinare a capacității de muncă a elevilor se realizează prin comparație cu tabloul indicatorilor dezvoltării psiho-fizice, precum și prin observarea comportamentelor zilnice (sau periodice) ale membrilor colectivelor de elevi.

SISTEMUL DE VERIFICARE SI EVALUARE

Modulul „Patrimoniul unității”, alături de celelate discipline, își aduc o contribuție importantă la formarea elevului pentru o activitate socială și profesională utilă. Pentru a face o incursiune în cunoștințele economice pe care le dețin elevii claselor a IX-a A și a IX-a F, la începutul anului școlar, am aplicat următorul test inițial.

Numele și prenumele……………….

Clasa………………..

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

SUBIECTUL I

Încercuiți răspunsurile corecte (5×0,4=2 puncte)

Piața,la nivel național reprezintă:

locul unde persoanele vând produsele proprii;

locul unde se stabilesc prețurile de vânzare;

locul de confruntare a cererii cu oferta;

Firma, ca unitate patrimonială este:

o persoană juridică;

o persoană fizică;

un producător;

Produsele sunt:

ceea ce cumpără consumatorii ;

ceea ce vând furnizorii;

ceea ce se obține prin procesul tehnologic;

Clienții sunt:

persoane juridice care vând produse;

persoane juridice care cumpără mărfuri;

persoane juridice care produc produse ;

Furnizorii sunt:

a) persoane juridice care produc produse;

b) persoane juridice care vând produse;

c) persoane juridice care cumpără mărfuri.

SUBIECTUL II (4×0,5=2 puncte)

Realizați asocierile corecte dintre coloana A și coloana B. Scrieți cifra din coloana A și litera care îi corespunde din coloana B.

SUBIECTUL III (4x 0,5=2 puncte)

Notați în dreptul cifrei corespunzătoare fiecărui enunț (1, 2, 3, 4) litera A, dacă apreciați că enunțul este adevărat și litera F, dacă apreciați că enunțul este fals.

1. Băncile sunt creditori financiari.

2.Bugetul unei persoane juridice reprezintă veniturile obținute și cheltuielile făcute într-o perioadă de timp.

3. Aprovizionarea cu mărfuri nu se face de la producător.

4.Investitorii sunt persoane juridice care cotribuie la formare resurselor unei firme.

SUBIECTUL IV 3 puncte

Calculați prețul cu amănuntul(prețul expus pe raftul unui magazin de cosmetice) pentru un deodorant Dove, cunoscând următoarele date:

-prețul de livrare :10 lei

-adaos comercial : 20%…………………………………………………………………1p

-TVA : 24%…………………………………………………………………………………1p

-preț cu amănuntul………………………………………………………………………..1p

Se acordă un punct din oficiu

Prin acest test inițial am urmărit să verific dacă elevii cunosc noțiuni economice și de contabilitate simple:

Ce este piața și elementele componente;

Dacă știu ce este o persoană juridică,furnizorii,clienții,bugetul,investitorii;

Cum se calculează prețul cu amănuntul,după ce s-au familiarizat cu definiția acestuia;

În urma cercetării acestui studiu, s-au obțiut următoarele rezultate:

Tabel 6.7.

În concluzie: se constată o diferență mică între mediile generale ale celor două clase, ceea ce reflectă un nivel apropiat al cunoștințelor economice , dar foarte scăzut,mediile aritmetice de la clasa cu profil economic fiind mai mari decât cele ale elevilor de la profilul comerț.

Aceste medii au demonstrat ca elevii nu posedă cunoștințe despre o unitate patrimonială,nu știu (în mare parte) ce este o persoană juridică ceea ce ne arată că nu s-a acordat atenția cuvenită în programele școalare din ciclul gimnazial.

4.Proiectarea unităților de învățare pentru lotul experimental

Metodologia de proiectare a unității de învățare constă într-o succesiune de etape înlănțuite logic ce contribuie la detalierea conținuturilor, în vederea formării competențelor specifice atingerii obietivelor de referință. Etapele proiectării sunt aceleași oricare ar fi unitatea de învățare vizată.

În proiectarea unităților de învățare pentru lotul experimental s-a ținut seama de următoarele :

centrarea demersului pe competențe/ obiective ( nu pe conținuturi);

implicarea în proiectare a următorilor factori: competențe/obiective , activități și resurse, evaluare;

identificarea resurselor și a tipurilor de activități;

realizarea unui echilibru între evaluarea scrisă și evaluarea orală;

folosirea metodelor de autoevaluare și observare sistematică .

O unitate de învățare poate să acopere una sau mai multe ore de curs (Iordache I. și colab., 2004).

Organizarea conținuturilor unităților de învățare este la latitudinea profesorului căruia îi revine însă sarcina atingerii tuturor obiectivelor de referință și parcurgerea conținuturilor obligatorii prevăzute în programă( Huțanu E. și colab., 2001).

Pentru lotul experimental au fost alese unități de învățare cu o întindere pe 8 – 10 lecții / 20 ore. În acest caz, proiectarea oferă o serie de avantaje printre care :

o mai mare libertate în proiectare ;

o finalizare cu evaluare sumativă într-un interval optim pentru feed-back ;

o mai mare varietate de activități ce vizează obiective cadru de tip integrator care pot fi evaluate prin proiecte sau referate ( prin anunțarea temei referatului / proiectului la începutul unei unități de învățare, elevul are timp ca pe parcursul a 3-5 săptămâni cât ar dura finalizarea temei, să realizeze practic un astfel de demers);

un timp mai scurt alocat proiectării propriu-zise;

o viziune mai amplă a ansamblului obiective de referință-conținuturi-activități de învățare-resurse-evluare și a relaționării dintre ele ;

O bună alegere a unității de învățare și o bună proiectare a acesteia va crea premisele corelării tuturor acestor elemente și a obținerii unei învățări eficiente și durabile ( Huțanu E. și colab.).

În organizarea demersului didactic corespunzător fiecărei unități de învățare s-a ținut cont de parcurgerea a trei secvențe, ce pot fi descrise sintetic prin : familiarizare, structurare și aplicare. Următoarele întrebări cheie caracterizează din perspectiva elevului aceste secvențe :

Familiarizare : Cum explorez ?

Structurare : Cum interpretez ?

Aplicare : Cum aplic ?

Unitatea de învățare reprezintă o structură didactică deschisă și flexibilă care are următoarele caracteristici :

Determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea competențelor specifice ;

Este unitară din punct de vedere tematic;

Se desfășoară în mod sistematic și continuu pe o perioadă de timp;

Se finalizează prin evaluare.

Deoarece prin fiecare unitate de învățare , demersul didactic vizează realizarea obiectivelor de referință ale programei, este de la sine înțeles că aceasta va include și proiectarea modalităților de evaluare( Huțanu E. și colab.,2001).

5. Evaluarea activității didactice

Orice activitate umană se manifestă printr-un proces care trebuie să fie însoțit de evaluări periodice pe parcurs și o evaluare finală, pentru a i se măsura eficiența și a introduce măsuri ameliorative care să-i regleze și optimizeze procesul. Întrucât activitatea didactică înglobează resurse importante umane și materiale ale societății, efectele educative au proporții de masă și ca atare interesează în cel mai înalt grad acele soluții care pot conduce la sporuri semnificative comparativ cu efectele obținute prin mijloace tehnice tradiționale.

Pentru evaluarea rezultatelor obținute până la această etapă a experimentului pedagogic s-a efectuat aprecierea calității cunoștințelor și deprinderilor elevilor pe baza testele de evaluare, care au fost aplicate la sfârșitul unei activități de învățare.

Pentru alcătuirea testelor s-au folosit itemi ce corespund unui obiectiv precis formulat în proiectarea unității de învățare. S-a avut în vedere ca itemii să vizeze atât capacitatea elevilor de a recunoaște și reda noțiunile însușite, cât și capacitatea de a interpreta și aplica cunoștințele, originalitatea și creativitatea acestora. Sunt utilizați itemii obiectivi de tip alegere duală sau de tip alegere multiplă, tipuri de itemi folosiți în teste sunt : itemi obiectivi (itemi cu alegere duală, itemi de tip pereche, itemi cu alegere multiplă) și itemi semiobiectivi (itemi de completare).

Pentru ca notele obținute de elevii din clase diferite să aibă aceeași încărcare valorică, am aplicat aceleași teste de verificare scrise, atât elevilor din clasele a IX-a A cat și elevilor din clasa a IX-a F de la Colegiul Economic Hermes Petroșani. Rezultatele testelor sunt analizate mai jos.

TEST NR. 1 Evidența economică

I Alegeți răspunsul corect:

1.Formele evidenței economice sunt:

a) etalonul muncă,etalonul natural,etalonul bănesc;

b) operativă,contabilă,statistică;

c) inteligibilitatea,relevanța,credibilitatea. 1 punct

2.Evidența operativă este:

a) rapidă și eficientă;

b) are sarcini și funcții specifice;

c) informație contabilă 1 punct

3.Evidența contabilă este:

a) cea mai importantă formă a evidenței economice

b) are sarcini și funcții specifice

c) urmarește și controlează fenomenele și procesele economice 1 punct

4.Informația contabilă :

a) este reală și completă

b) se obține prin metode și procedee specifice

c) etalon de evidență 1 punct

II Completează corect afirmația:

1. Evidența operativă ajută la cunoașterea imediată a ………………………………………………………………………………………………………………………………………..

2. Evidența contabilă are ca obiect de studiu ……………………………………………………………..

3.Evidența statistică pelucrează ………………………………………………….. prin metode………………………………………………………………………………………………………………………………

2 puncte

III Clasificați etaloanele de evidență

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

1 punct

IV.Asociați cifrele din coloana A cu literele din coloana B

1 punct

V. Stabiliți dacă afirmațiile de mai jos sunt adevărate (A) sau false (F).

1. Baza legală a contabilității este Legea nr.82/1991

2.Conturile analitice sunt evidențiate în Planul general de conturi

3.Contabilitatea financiară trebuie oraganizată in toate persoanele juridice din România

4. Contabilitatea de gestiune furnizează informații terților.

1 punct

Se acordă 1 punct din oficiu.

Interpretarea rezultatelor măsurării

TABEL 6.8.

Rezultatele, pe clase, ale elevilor la testul nr. 1

Prelucrarea matematică – statistică a rezultatelor

Media aritmetică:

clasa a IX-a A :

( 6 ∙ 3) + (7 ∙ 4) + (8 ∙5) + (9 ∙ 7) + (10 ∙ 6)

M = = 8,36

25

-clasa a IX –a F :

( 4 ∙ 3) + (5 ∙ 8) + (6 ∙2) + (7 ∙ 1) + (9 ∙ 7)

M = = 7,00

27

Media aritmetică a claselor la testul nr. 1

TABEL 6.9.

Reprezenatrea grafică

Fig. 5.1. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 6.9.

TEST NR. 2 Structuri patrimoniale de Activ

I Asociați noțiunile din coloana A cu cele din coloana B.

Coloana A Coloana B Răspuns

1.Activul patrimonial ține evidența a.Sunt drepturi ale societății comerciale

2.Imobilizările corporale b.Sunt valori de încasat

3.Activele circulante c.Mijloace economice

4.Creanțele sunt d.Cuprind stocuri

5.Imobilizările necorporale e.Îmbracă formă fizică

1 punct

II Completați spațiile libere:

1.Activele circulante sunt bunuri și valori ce se utilizează ………………………………… ………………………………………………………………………………………………………………………………………..

2.Grupa activelor imobilizate este structurată astfel: ……………… ………………………………………………………………………………………………………………………………………..

3.Imobilizările necorpoale cuprind:……………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………………………………………..

4.Amoritizareaeste:………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4 puncte

III Stabiliți dacă afirmațiile de mai jos sunt adevărate (A) sau false (F).

1. Stocurile sunt mijloace circulante materiale

2.Conturile la bănci înregistrează bunurile economice cu conținut material

3.Terenurile sunt imobilizările corporale care nu se amortizează

1 punct

IV. Aplicație:

Firma SC Economic SRL,este o brutărie,cu obiect de activitate: producție, iar la sfârșitul lunii decembrie 2013, are în evidență următoarele elemente patrimoniale:

-un utilaj: malaxor =10.000 lei

– un utilaj:un cuptor = 20.000 lei

-un mijloc de transport =100.000 lei

-mobilier = 5.000 lei

-clădire = 1.000.000 lei

-materii prime=10.000 lei

-disponibil în contul curent =10.000 lei

-materiale de natura obiectelor de inventar =10.000 lei

-teren=100.000 lei

-produse finite(pâine) =5.000 lei

-aparatura birotică =5.000 lei

-creanțe față de clienti=1.000 lei

-numerar în casierie = 6.000 lei

Se cere: Să se stabilească valoarea activelor, pe categorii și valoarea totală a activelor patrimoniale.

3 puncte

Se acordă 1 punct din oficiu.

Interpretarea rezultatelor măsurării

TABEL 7.0.

Rezultatele, pe clase, ale elevilor la testul nr. 2

Prelucrarea matematică – statistică a rezultatelor

Media aritmetică:

clasa a X-a A : ( 6 ∙ 2) + (7 ∙ 5) + (8 ∙ 4) + (9 ∙ 8) + (10 ∙ 6)

M = = 8,44

25

-clasa a X-a B :

( 4 ∙ 2) + ( 5 ∙ 8) + (6 ∙ 1) + (7 ∙3) + (8 ∙ 5) + (9 ∙ 8)

M = = 6,92

27

TABEL 7.1.

Media aritmetică a claselor la testul nr.2

Reprezentarea grafică

Fig. 5.2. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 7.1.

TEST NR. 3 Structuri patrimoniale de pasiv

I Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Ce este capitalul ?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2. Definiți cele două forme de capital?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3.Ce cuprinde capitalul propriu?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4.Clasificați datoriile:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 2 puncte

II. Alegeți răspunsul corect:

1.Pasivul patrimonial reprezintă:

a) modul de finanțare al datoriilor firmei

b) modul de finanțare a mijloacelor economice

c) gradul de exigibilitate a surselor de finanțare

2.Capitalul propriu cuprinde:

a) capitalul social

b) capitalul subscris nevărsat și capitalul subscris vărsat

c) capitalul social ,primele de capital,rezervele din reevaluare,rezervele,rezultatul reportat,rezultatul exercițiului

3. Plata datoriei față de furnizori generează :

a) scăderea datoriei față de furnizori

b) creșterea datoriei față de furnizori

4.Rezervele pot fi:

a) comerciale,salariale,sociale,fiscale

b) de emisiune ,de aport

c) legale,statutare,pentru acțiuni proprii,alte rezerve

2 puncte

II Completează corect afirmația:

1.Datoriile reprezintă………………………………………………. puse la dispoziția unității patrimoniale de……………………………………………………………………………………. pentru care aceasta trebuie să acorde un echivalent………………………………. .

2.Rezultatul exercițiului poate fi:………………………..,care este o sursă proprie de finanțare a firmei sau ………………………….. ce trebuie acoperită.

2 puncte

III. Aplicație:

Firma SC Economic SRL,este o brutărie,cu obiect de activitate: producție, iar la sfârșitul lunii decembrie 2013, are în evidență următoarele elemente patrimoniale:

-un utilaj: malaxor =10.000 lei

-capital social =1.000.000 lei

– un utilaj:un cuptor = 20.000 lei

-rezerve legale = 10.000 lei

-datorii față de salariați = 20000 lei

-un mijloc de transport =100.000 lei

-datorii comerciale:la furnizori = 20.000 lei

-mobilier = 5.000 lei

-prime de emisiune =10.000 lei

-clădire = 1.000.000 lei

-un credit primit de la bancă pe termen scurt= 200.000 lei

-materii prime=10.000 lei

-disponibil în contul curent =10.000 lei

-profit reportat = 6.000 lei

-materiale de natura obiectelor de inventar =10.000 lei

-alte rezerve =10.000 lei

-teren=100.000 lei

-produse finite(pâine) =5.000 lei

-aparatura birotică =5.000 lei

-datorii fiscale = 5.000 lei

-creanțe față de clienti=1.000 lei

-datorii sociale = 1.000 lei

-numerar în casierie = 6.000 lei

Se cere: grupați elementele patrimoniale de mai sus, notând cu A elementele de activ și cu P elementele de pasiv ,în funcție de apartenența lor și calculați valoarea totală a elementelor de pasiv.

3 puncte

Se acordă 1 punct din oficiu.

Interpretarea rezultatelor măsurării

TABEL7.3.

Rezultatele, pe clase, ale elevilor la testul nr. 3

Prelucrarea matematică – statistică a rezultatelor

Media aritmetică:

-clasa a IX-a A :

( 5 ∙ 2) + (6 ∙ 2) + (7 ∙3) + (8 ∙ 6) +(9 ∙ 8)+ (10 ∙ 7)

M = = 8,32

28

-clasa a IX-a F :

( 4 ∙ 3) + ( 5 ∙ 7) + (6 ∙ 2) + (7 ∙3) + (8 ∙ 5) + (9 ∙ 7)

M = = 6,31

27

TABEL 7.4.

Media aritmetică a claselor la testul nr. 3

Reprezentatrea grafică

Fig. 5.3. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 7.4.

TEST NR. 4 Echipamente specifice și programe informatice

I Subliniați excepțiile precizate de lege, privind utilizarea echipamentelor fiscale cu caracter obligatoriu:

Comercializarea biletelor cu preț fix,tipărit pentru transportul călătorilor;comerțul cu amănuntul din marile magazine; comerțul din târguri ,comercializarea de ziare,reviste,cărți prin magazine de profil(librării); comercializarea de ziare,reviste,cărți prin comercianții ambulanți;comercializarea de produse agricole de către producătorii autoerizați;comercializarea prin automate a băuturilor nealcoolice; comercializarea prin automate a băuturilor alcoolice.

2 puncte

II Răspundeți cu adevărat (A) sau fals (F) la următoarele afirmații:

1. Utilizarea echipamentelor fiscale au caracter obligatoriu

2. Utilizarea echipamentelor fiscale au caracter obligatoriu ăn comerțul cu amănuntul

3.Nerespectarea dispozițiilor legale privind utilizarea echipamentelor fiscale atrag aplicarea de amenzi

4.Casele de marcat electronice fiscale nu sunt echipamente fiscale

2 puncte

III Scrieți răspunsul scurt pentru următoarele afirmații:

1.Echipamentele fiscale sunt: …………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………..

2.Enumerați funcțiile standard ale caselor de marcat electronice fiscale

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

3.Precizați trei avantaje în folosirea echipamentelor de birou………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4.Enumerați modalitățile de plată la casa de marcat electronică…………………………………….

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

4 puncte

IV.Asociați cifrele din coloana A cu literele din coloana B

1 punct

Se acordă 1 punct din oficiu.

Interpretarea rezultatelor măsurării

TABEL7.5.

Rezultatele, pe clase, ale elevilor la testul nr. 4

Prelucrarea matematică – statistică a rezultatelor

Media aritmetică:

-clasa a IX-a A: ( 4 ∙ 2) + ( 5 ∙ 2) + ( 6 ∙ 3) + (7 ∙ 3) + (8 ∙5) + (9 ∙ 7) + (10 ∙ 5)

M = 27 = 7,77

-clasa a IX-a F:

( 4 ∙ 3) + (5 ∙ 5) + (6 ∙5) + (7 ∙ 1) + (8 ∙ 6) + (9 ∙ 6) + (10 ∙ 1)

M =

27 = 7,07

TABEL7.6.

Media aritmetică a claselor la testul nr. 4

Reprezentarea grafică

Fig. 5.4. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 7.6.

TEST NR. 5 Documente de evidență

I Alegeți răspunsul corect:

1. Documentele de evidență sunt:

a) Acte scrise care produc modificări în masa patrimonială

b) Acte care dovedesc existența mijloacelor economice

c) Sunt documente cumulative

2.Documentele de evidență se clasifică în:

a) Documente tipizate și netipizate

b) Documente interne și externe

c) Bilanțul contabil

3. La baza întocmirii Registrelor contabile stau :

a) Registrul Jurnal, Registrul Cartea Mare și Registrul Inventar

b) Documentele de evidență

c) Documentele de sinteză și raportare

4.Registrele contabile servesc la:

a) Înregistrarea cronologică a mișcării elementelor patrimoniale

b) Înregistrarea sistematică a mișcării elementelor patrimoniale;

c) Înregistraea aleatoare a operațiilor economico – financiare.

4 puncte

II Răspundeți la următoarele întrebări:

1. Care este rolul documentelor justificative?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2. În ce constă întocmirea registrelor contabile?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3.Care sunt regulile după care se completează un document?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3 puncte

III. Asociați tipul documentelor cu criteriul de clasificare căruia le aparține:

1 punct

IV.Enumerați elementele obligatorii ale unui document

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

1 punct

Se acordă1 punct din oficiu.

Interpretarea rezultatelor măsurării

TABEL 7.7.

Rezultatele, pe clase, ale elevilor la testul nr. 5

Prelucrarea matematică – statistică a rezultatelor

Media aritmetică:

-clasa a IX-a A :

( 5 ∙ 2) + (6 ∙ 2) + (7 ∙4) + (8 ∙ 5) +(9 ∙ 10)+ (10 ∙ 5)

M = = 8,21

28

-clasa a IX-a F :

( 4 ∙ 3) + ( 5 ∙ 6) + ( 6 ∙ 2) + (7 ∙ 4) + (8 ∙5) + (9 ∙ 6) + (10 ∙ 1)

M = = 6,88

27

TABEL 7.8.

Media aritmetică a claselor la testul nr.5

Reprezentarea grafică

Fig. 5.5. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 7.8.

EVALUAREA FINALĂ

Se realizează prin portofoliul tematic.Acesta este considerat un instrument eficient prin care elevul învață să se autoevalueze și dobândește metacunoștințe.

Pentru autoevaluare, fiecare elev va scrie pe dosar nota pe care consideră că o merită. Este important feed-back-ul oferit de elev, de aceea în momentul predării portofoliului se organizează un scurt interviu, în care sunt analizate rapid produsele, elevului cerându-i-se să-și prezinte propriile produse și să aibă o apreciere asupra lor. În aceste fel se apreciază lucrul bine făcut, se identifică împreună cu elevul aspectele ce necesită îmbunătățiri (punctele forte/slabe ale portofoliului predat/realizat), elevul este sprijinit să-și fixeze singur obiective pentru a-și îmbunătății activitățile ulterioare și de a alege mijloacele corecte prin care le poate realiza (în acest fel obiectivele exterioare devin obiectivele elevului) acesta conștientizând finalitatea.

Evaluarea finală se realizează prin acordarea și motivarea notei (profesorul înțelege de ce elevul a acordat o notă diferită de a lui, iar elevul înțelege motivele profesorului în stabilirea notei). Prin acordarea notei elevul înțelege ce ar putea face în viitor pentru a obține rezultate mult mai bine notate.

Raportul de evaluare are în vedere toate produsele elevului, dar și progresul înregistrat de la o etapă la alta. El este „o mapă deschisă în care tot timpul se mai poate adauga ceva, iar nota nu trebuie să fie o presiune.”

Temă de portofoliu:

Realizați un portofoliu cu titlul: “Documnte justificative” Timpul necesar realizării portofoliului este de patru săptămâni.

Portofoliul se va realiza la disciplina(modulul): ,,Patrimoniul unității”,clasa a IX-a, unitatea de învățare:,,Documente justificative”.

Conținutul portofoliului:

lista conținutului acestuia, (cuprinsul: include titlul fiecărei etape, lucrări/fișe,etc. și numărul paginii la care se găsește);

argumentația care explică ce lucrări sunt incluse în portofoliu, de ce este importantă fiecare și legătura dintre ele, într-o viziune de ansamblu a elevului/grupului cu privire la subiectul respectiv;

Tema 1: Documentare,cuprinde materiale reprezentative pentru temă, articole din legislația în viguare, cu privire la documentele justificative;

Tema 2: Operații economico-financiare,constă în formularea de operații economico-financiare, cu date fictive ,care vor sta la baza întocmirii documentelor cerute;

Tema 3:Completarea documentelor justificative,elevii vor completa documente(Avizul de însoțire a mărfii,Factura fiscală,Chitanța fiscală,Nota de recepție și constatare de diferențe,Fișa de magazie,Bonul de consum) ,în copie xerox după documentele originale;

Tema 4: Realizarea unui eseu care să pună în evidență iportanța a două dintre documentele utilizate,asemănarile și deosebirile observate. În alcătuirea eseului se recomandă folosirea materialelor de documentare procurate la tema 1;

reflecțiile proprii ale elevului asupra importanței documentelor justificative ;

rezultate ale lucrărilor de evaluare efectuate la unitatea de învățare:Documente justificative;

rezultate ale activităților de autoevaluare și dovezi ale discuțiilor care au avut loc pe parcursul procesului de învățare;

Opiniile elevilor privind activitățile desfășurate;

Conținutul portofoliului se recomandă a fi divizat în următoarele categorii:

obligatorii : probe scrise de sine stătătoare și de control (finale și continui);

de cercetare : realizarea unor proiecte privind cercetarea unor aspecte complicate;

situative: aplicarea conținutului studiat în situații practice, pentru rezolvarea problemelor aplicative, realizarea lucrărilor grafice;

descriptive : scrierea referatelor și a eseurilor;

externe : avizele profesorilor, ale colegilor de clasă, ale părinților, fișe decontrol ale profesorului. Pentru fiecare categorie, în continuare, se face distribuția mediei generale.

Repartiția aproximativă poate fi următoarea:

categoria obligatorie – 40 %;

categoria de cercetare – 30 %

situativă – 15 %;

descriptivă – 10 %;

externă – 5 % Evaluarea portofoliului individual, pentru fiecare elev,se face prin calificative acordate conform criteriilor de apreciere și indicilor stabiliți în următorul tabel :

TABEL 7.9.

Notarea termenilor cheie aleși pentru portofoliu poate lua forma următoare:

TABEL 8.0.

Interpretarea rezultatelor pentru evaluarea finală prin portofoliu

TABEL8.1.

Rezultatele, pe clase, ale elevilor la evaluarea finală

Prelucrarea matematică – statistică a rezultatelor

Media aritmetică:

-clasa a IX-a A :

(6 ∙ 2) + (7 ∙5) + (8 ∙ 5) +(9 ∙ 5) + (10 ∙ 9)

M = = 8,53

26

-clasa a IX-a F :

( 4 ∙ 5) + ( 5 ∙ 5) + (7 ∙ 3) + (8 ∙ 5) + (9 ∙ 8) + (10 ∙ 1)

M = = 6,96

27

TABEL 8.2.

Media aritmetică a claselor la testul nr.9

Reprezentarea grafică

Fig. 5.6. Reprezentarea grafică a datelor din tabelul 8.2.

În urma realizării microcercetării pedagogice,în ceea ce privește evaluarea scrisă,a elevilor celor două clase de la Colegiul Economic Hermes Petroșani,care alcătuiesc eșantionul cercetării, rezultă următoarea concluzie:

Fig. 5.7.Reprezentarea grafică a mediilor aritmetice pe clase la testele de evaluare

Analizând graficul din figura de mai sus, putem observa că media aritmetică a claselor din lotul experimental este mai mare și are un traseu ascendent. O excepție o reprezintă rezultatele claselor experimentale la testul nr.3, , unde media aritmetică a scăzut. Trebuie precizat că lecția, „Stucturi patrimoniale de Pasiv” a fost predată prin metode tradiționale. Majoritatea elevilor au întâmpinat greutăți în rezolvarea subiectului IV din testul cu numărul 3, subiect la care elevii trebuiau să realizeze atât clasificarea elementelor de a cât și a celor de P și calcularea valorii totale a activului și pasivului patrimonial. Cerințele au fost complexe iar unii elevi nu s-au încadrat în timp, iar alții au facut confuzii deoarece nu au recapitulat lecțiile anterioare.

După cum se poate observa pe parcursul anului școlar media aritmetică a claselor din lotul experimental a început să crească, fapt ce confirmă ipoteza că prin utilizarea metodelor de predare alternative în procesul instructiv – educativ la modulul ,,Patrimoniul unității” , a fost benefic, însă se constată o diferență semnificativă între mediile aritmetice,obținute pe parcursul întregului an școlar, la cele două clase.

Clasa a IX-a A a obținut pe tot parcursul anului școlar medii mai mari decât clasa a IX-a F,acest fapt datorându-se nivelului mai scăzut la învățătură a elevilor de la profilul comerț, lucru constatat încă de la aplicarea testului inițial cât și a mediilor de admitere în liceu.

Rezultatele experimentului au fost influențate de mai mulți factori:

Familiarizarea elevilor cu limbajul economic și noțiunile economice de bază

Enunțarea obiectivelor operaționale ale fiecărei lecții,care s-a făcut de fiecare dată pe înțelesul elevilor

Utilizarea în procesul instructiv – educativ atât a metodelor de predare tradiționale cât și a celor moderne, cum ar fi utilizarea metodelor TIC și a programului AEL

S-a urmărit în permanență stimularea atenției și interesului pentru învățare, a tuturor elevilor, declanșându-le dorința de a învăța în mod activ, prin efort propriu

Acordarea importanței tuturor evenimentelor instrucționale și maximului de importanță progresului învățării

Realizarea unui feed-back permanent

Monitorizarea în permanență a progresului învățării înregistrat atât de fiecare elev individual,cât și frontal, pe clase – constatare realizată prin interediul evaluării finale, prin portofoliu

Captarea atenției și atragerea elevilor spre contabilitate – domeniu, în care majoritatea vor lucra după absolvire.

La Colegiul Economic Hermes Petroșani există posibilitatea ca fiecare elev să aibă acces la propriul calculator, pe care să studieze ,din cadrul laboratorelor de informatică.

Făcând o analiză globală a rezultatelor înegistrate se poate considera că cea mai mare parte a elevilor stăpânesc cunoștințe suficiente, care le vor folosi pentru parcurgerea capitolelor planificate pentru studiu în clasa a X-a.

CONCLUZII

În România, întocmirea situațiilor financiare este reglementată de Legea contabilității nr. 82/1991, republicată. Aceasta se bazează pe prevederile standardelor internaționale si a directivelor europene. În conformitate cu aceste reglementări, agenții economici întocmesc situații financiare compuse din: bilanț, cont de profit si pierdere, situația modificării capitalurilor proprii, situația fluxurilor de trezorerie, politici contabile si note explicative.

Generalizarea si centralizarea informațiilor în situațiile financiare reprezintă produsul final al contabilității. În ciclul de prelucrare contabilă, informațiile parcurg un drum ascendent de la simplu la complex, concretizîndu-se, la final, într-un sistem de indicatori economico-financiari, care oferă informații relevante privind activitatea entității.

Situațiile financiare furnizează informații ce satisfac cerintele interne si externe, prin sistemul de indicatori economico-financiari degajați. Informatiile rezultate sunt extrem de utile si prezintă siguranță, fiind caracterizate prin realitate, exactitate, corelație, comparabilitate, și în final, legalitate. Situațiile financiare folosesc utilizatorilor interni (conducerii unităților, salariaților etc.) cât și celor externi (investitorilor, organelor fiscale, creditorilor) oferind posibilitatea urmăririi și interpretării modului de realizare a obiectivelor stabilite de agentul economic, ajută al determinarea abaterilor de la indicatorii economico-financiari si stabilirea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea activității viitoare. Situațiile financiare au și un rol previzional, deoarece oferă posibilitatea efectuării calculelor unor indicatorii economico-financiari, din exerciții financiare anterioare si din cel prezent, existând posibilitatea realizării de comparații și analize economice, asigurându-se astfel, fundamentarea deciziilor strategice, pe termen mediu și lung. Echilibru economico-financiar, urmărit a fi realizat de orice agent economic,constă în cunoasterea, dirijarea si stapânirea relațiilor bilanțiere dintre activ si pasiv, dintre cheltuieli și venituri, iar decontarea patrimoniului se realizează la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, situațiile financiare fiind utilizate și ca justificare a recuperării cheltuielilor din venituri sau finanțărilor externe.

Activitatea oricărei firme se concretizează în obținerea de produse, executarea de lucrări și prestarea de servicii, rațiunea de a exista constituind-o obținerea unei rentabilități scontate. În economia de piață o firmă nu poate supraviețui și respectiv dezvolta decât în măsura în care dovedește că este capabilă să răspundă de o manieră durabilă cerințelor pieței, măsurată prin identificarea corectă a solicitărilor clienților, asigurarea promptă a unei oferte de produse și servicii adecvate.

Documentele contabile de sinteză, din structura situațiilor financiare anuale, sunt cele cu ajutorul cărora se măsoară performanțele activității firmei în cursul unei perioade analizate.

Analiza performanței unei firme (societăți comerciale) are un rol determinant în stabilirea strategiei de urmat și aceasta cu atât mai mult în perioada unei crize economico-financiare.

Prin cercetarea realizată în cadrul lucării, după prezentarea aspectelor teoretice, am dorit să scot în evidență rolul deosebit de important pe care îl reprezintă calculele și ulterior analiza economico – financiară, a unor indicatori, pe baza datelor preluate din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, ce aparțin firmei SC Wypsori Trans SRL, indicatori care, prin interpretarea lor, toți utilizatorii informațiilor contabile, pot trage concluzii certe și relevante, care duc, atât la analiza performanței economico-financiare prezente a firmei, cât și la prognoza evoluției activității viitoare.

În ceea ce privește aplicarea metodelor moderne în procesul de predare-învățare-evaluare, studiate în detaliu în partea a doua a lucrării, concluzia finală este că: acestea oferă elevilor posibilitatea de a-și dezvolta competențe diverse, pentru a ști ce doresc să cunoască, de unde să obțină ceea ce-și doresc și cum să gestioneze informațiile obținute, pentru a deține un control permanent asupra avalanșei informaționale. Implementarea acestora poate facilita receptarea, înțelegerea, fixarea și consolidarea mult mai durabilă a cunoștințelor elevilor.

Optimizarea procesului de învățământ prin angajarea activă a elevilor în procesul de predare-învățare-evaluare, se va caracteriza prin: asigurarea unui climat stimulativ prin promovarea unor relații democratice între cadrul didactic și elev, realizarea unui real interes pentru cooperare, păstrarea unui echilibru între exigență și indulgență.

Este necesar ca, în activitatea instructiv- educativă, pornindu-se de la nivelul real atins de către elev în fiecare moment dat, să se urmărească impulsionarea dezvoltării și pregătirii lui la un nivel superior, prin solicitarea la eforturi din ce în ce mai mari, dar obiectiv posibil pentru el.

Analiza în ansamblu a evaluărilor matematice și statistice, realizate în partea de microcercetare pedagogică, indică un progres satisfăcător al eșantionului reprezentativ de elevi, implicat în experimentul didactic.

BIBLIOGRAFIE

Atanasiu Pop – Contabilitatea Financiară Romanească,Editura Intelcredo Deva,2002

Antonesei L., O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice și transdisciplinare ale educației, Editura Polirom, Iași, 2002

Atonesei L., Paidei A., Fundamentele culturale ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996

Artip A., Papuc L., Noile educații. Imperative ale lumii contemporane, FEP "Tipografia centrală", Chișinău, 1996

Barna A., Pop I., Suporturi pentru pregătirea examenului de definitivare în învățământ, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2002

Bauman Z., Etica postmodernă, Editura Annarcord, Timișoara, 2000

Bocoș M., Instruirea interactivă. Repere pentru reflecție și acțiune, Editura Presa Universitară Clujană Cluj-Napoca, 2002

Bontaș I., Pedagogie, ediția IV, Editura ALL Educational, București, 1998

Bojian O.- Contabilitatea întreprinderilor,Editura Economică,1999

Berga G., Omul modern și educația sa, EDP, București, 1973

Catedra de Contabilitate a Facultatii de Stiinte Economice ,Cluj Napoca-Bazele contabilitatii, Editura Intelcredo Deva,1999

Catera de Contabilitate a Facultatii de Stiinte Economice ,Cluj Napoca- Contabilitaea financiara a agentilor economici din Romania, Editura Intelcredo Deva,1999

Constantin Staicu- Contabilitatea Financiară armonizată cu directivele europene,Editura CECCAR,2002

Cerghit, I. Metode de învățământ. Ed. a III-a. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

Cerghit, I., Vlăsceanu, L., Curs de pedagogie. București: CMUB, 1998

Cernușcă L., Politici și opțiuni contabile, curs uz intern Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad, 2003

Cernușcă L., Contabilitate aprofundată, Editura Universității “Aurel Vlaicu” Arad, 2004

Ciolacu, F.G., Mazilu, D., Pogarschi, C. L. Bazele cercetării experimentale. Îndrumar de laborator. Craiova: Tipografia Uiversității, 1977

Cosmovici A., Iacob L., Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999

Cristea H, Talpoș I, Corduneanu C, Gestiunea financiară a societăților comerciale,vol III, , Editura Mirton, Timișoara, 2001

Cojocea A,Petre M,Contabilitate-manual cls. IX,Editura Economică,2004

Cotleț D,Mateș D,Matiș D, Contabilitatea financiară, Editura Mirton, Timișoara, 2006

Cotleț D, Megan O, Situațiile financiare ale înrerprinderii, Editura Orizonturi Universitare, 2003

Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, București 2000;

Darie V.,Dreuță E.,GorbănescuC.,Pătruț V.,Rotilă A – Manualul expertului contabil și al contabilului autorizat ,Editura Agora,1998

Dănescu T.- Conturile anuale,Editura Dacia,2000

Dicu A., Dimitriu E., Probleme de psihosociologie a educației, EDP, București,1973

Druță M., Grunberg C., Didactica disciplinelor economice – portofoliul seminariilor, Editura ASE, București, 2003

Deaconu A-Bilantul contabil al agentilor economici, Editura Intelcredo Deva,1999

Felega N,Ionascu I-Contabilitaea financiara ,EdituraEconomica,1993

Feleagă N., Malciu L., Bunea Ș., Bazele contabilității – o abordare europeană și internațională, Editura Economică, București, 2002

Feleagă N., Malciu L., Contabilitate – manual pentru clasa a X-a, Editura Economică, București, 2004

Herlo D., Didactica, Editura Universității “Aurel Vlaicu” Arad, 2006

Herlo D., Asupra curriculumului educațional, Editura Universității “Aurel Vlaicu” Arad, 2006

Iacob L., Comunicarea didactică // Psihopedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998

Ionescu M. , Demersuri creative în predare și învățare, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj – Napoca, 2000

Ionescu M., coordonator, Abordări conceptuale și praxiologice în științele educației, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2007

Isai V.- Contabilitate ,manual clasa a XII-a,Editura ALL,2002

Ineovan Felicia, Cotleț D,Mateș D,Iosif A,s.a., Contabilitatea financiară, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Jurcău N., Bal C., coordonatori, Didactica disciplinelor tehnice, Editura U.T. Pres, Cluj Napoca, 2006

Kramar M., Psihologia stilurilor de gândire și de acțiune umană, Editura Polirom, Iași, 2002

Matiș D., Achim S., Groșanu A., Bazele contabilității pentru viitorii economiști, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2005

Mateș Dorel, Ion Pereș,Cristian Pereș, Bazele contabilității, Editura Mirton, 2006

Mateș Dorel, Normalizarea contabilității și fiscalitatea întreprinderii vol.I și II, Editura Mirton, 2004

Oprean I., Popa I., Bazele contabilității agenților economici din România – aplicații practice, Editura Intelcredo, Deva, 2001

Popan Maria, Realizarea situațiilor financiare si calculația costurilor-manual clasa a XII-a, Editura Oscar Print,2006

Pântea P.,Bodea G- Contabilitatea finanaciară,Editura Intelcredo,Deva ,2001

Ristea M.,Olimid L.,Stoian A.,Nișulescu I.,Răileanu V.- Contabilitatea societăților comerciale,Vol.II,Editura CECCAR,Bucuești,1996

Petroi A., Roman A., Evaluarea formativă și Eficiența didactică, Editura Universității “Aurel Vlaicu”, Arad, 2007

Radu I., Ionescu M., Experiență didactică și creativitate, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1987

Radu I., Evaluarea în procesul didactic,EDP, București,2005

Talaghir G., Negoescu G., Talaghir C., Contabilitatea pe înțelesul tuturor, Editura ALL Beck, București, 2000

Ungureanu D., Teroarea creionului roșu. Evaluarea educațională, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2001

Pântea Iacob,Bodea Ghe., Contabilitatea financiară românească, Editura Intelcredo, Deva, 2006

Popan Maria,Contabilitatea evenimentelor și tranzacțiilor-manual,Editura Oscar Print,2006

Radu I., Evaluarea în procesul didactic,EDP, București,2005

Ristea M. (coordonator), Contabilitatea financiară, Editura Universitară, București, 2004.

Ștefea P., Analiza rezultatelor întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2002.

Talaghir G., Negoescu G., Talaghir C., Contabilitatea pe înțelesul tuturor, Editura ALL Beck, București, 2000

Toma M., Alexandru Felicia, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 1998.

Ungureanu D., Teroarea creionului roșu. Evaluarea educațională, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2001

Legislație și publicații

Ordinul Ministrului Finațelor Publice 1752/2005 (OMFP 1752/2005), pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

Legea Contabilității, Nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Revista “Gestiunea și contabilitatea firmei”, colecția 2002 – 2006.

Standardele Internaționale de contabilitate, 2001

Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS) incluzând Standardele Internationale de contabilitate (IAS) și Interpretările lor la 1 ianuarie 2006, București: Editura CECCAR, 2006.

Referințe din Internet:

www.edu.ro

http://fmi.unibuc.ro/cniv/2006/disc/cniv/documente/pdf/sectiuneaD/1_12_constantin.pdf

http://www.spiruharet.ro/ecel/w15.pdf

http://fmi.unibuc.ro/ro/cniv_2005/volum/documente/pdf/sectiuneaD/11_58D_Catalina_Nicolin.pdf

4.http://www.wbtworld.net/ro/project/aims.php

inf.ucv.ro/~rodica/courses/notite/sedu/notitesedu.html

http//lib.cs.ugal.ro/java/api/index.html

www.cnti.moldnet.mdindex.html

http://curry.edschool.virginia.edu:/teis

http://www.cs.utt.ro/ro/doc/jdk1.2.2/docs/api/index.html

http://www.isoc.org./internet/history/brief.html – site Internet Society

http:www.imt.ro/socinfo2000/ – site pentru Strategia Națională de Dezvoltare Economică a României (pe 2000 – 2004), Subcomisia 2 (Societatea Informațională)

http://www.edu.ro/download/strategiepreuniv.ro

http://www.wikipedia.com(Enciuclopedia de termeni, inclusive I.T.)

www.amgd.ro/decid_main.htm

dppd.usv.ro/cursuri/iac/iac1.pdf

www.ctice.edu.md/noutati/noutati_mld15.html – 18k

dppd.usv.ro/cursuri/iac/iac1.pdf

cfcid.ubbcluj.ro/Regulament_CFCID.htm – 70k

hidrotehnica.utcb.ro/simp05/pdf/10.pdf

www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=5510 pt instruirea programata

www.ecdl.org.ro&despre_ecdl.php

inf.ucv.ro/~rodica/courses/notite/sedu/notitesedu.html – 346k

fmi.unibuc.ro/cniv/2006/disc/cniv/documente/pdf/sectiuneaD/7_50_burlacu.pdf

h /index.php?act=idx

http://www.businessmagazin.ro/business-hi-tech/site-ul-saptamanii/contul-de-profit-si-pierdere.html

http://www.finanteneamt.ro/nou/c1/010208/SITUATIILE%20FINANCIARE% 20LA%2031%20DECEMBRIE%202007.htm

www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=5510

www.archive.tvet.ro

Curriculum pentru clasa a IX-a liceu tehnologic Profilul: Servicii, Domeniul pregătirii de bază: Comerț, Anexa nr 2 nr. 4857 din 31.08.2009

31. Curriculum pentru clasa a IX-a liceu tehnologic Profilul: Servicii, Domeniul pregătirii de bază: Economic, Anexa nr 2 nr. 4857 din 31.08.2009

32. Institutul național de statistică comunicat de presă nr. 248/2011 Sursa: Ancheta Structurală în Întreprinderi 2010