SISTEMUL IMPUS PRIN ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEI PENTRU [605540]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

la disciplina

PROCEDURĂ FISCALĂ ȘI CONTENCIOS FISCAL

cu titlul

SISTEMUL IMPUS PRIN ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEI PENTRU
APĂRAREA DREP TURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR
FUNDAMENTALE ÎN MATERIE FISCALĂ ȘI PROCESUAL FISCALĂ

Coordonator:
Dr. Marilena Ene

Absolvent: [anonimizat]
2018

Nicio dispoziție a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 nu vizează fiscalitatea. Doar articolul 1 al
Protocolului nr. 1 face referire la aceasta pentru a consacra dreptul pe care s tatele îl au de a adopta
legile pe care le considera necesare pentru a asigura plata impozitelor .
Totuși, un anumit număr de reclamanți se sprijină pe textul Convenției europene pentru a
contesta regulile și procedurile Statelor Contractante în materie f iscală, dar și metodele utilizate de
organele fiscale. Cererile sunt în general fondate pe art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției și pe
art. 6 al Convenției.
În această ordine de idei, în prealabil, lucrarea intenționează a face o trecere în revistă a unor
elemente generale privitoare la Convenția și la Curtea europeană a drepturilor omului ca apoi, în
substanța și în conținutul său, să încerce a oferi o observație justă în legătură cu respectarea și
aplicarea Convenției în domeniul fiscalității care, d eși reprezintă expresia suveranității statelor,
poate fi totuși supusă examenului Curții europene ori chiar să fie în mod direct pusă în discuție în
fața jurisdicțiilor naționale având drept fundament necesar și suficient însăși Convenția.
Toate acestea î n contextul în care, redactorii Convenției nu prevăzusera inițial ca domeniul
fiscal să intre în câmpul de aplicare al articolului 6 al Convenției, dezvoltat de -a lungul ultimilor ani
de jurisprudența Curții.

Articolul 6, parag. 1
Dreptul la un proces echitabil

Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen
rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor și obligaț iilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar
accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într -o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la
proces o impun, sau în măsura consid erată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

Article 6, parag. 1
Droit à un procès équitable

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitable ment, publiquement et dans un délai
raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des
contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien -fondé de toute accusation
en matière pénale di rigée contre elle. Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la
salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès
dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nati onale dans une société
démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès
l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des
circonstances spéciales la publicité s erait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.

Article 6, parag. 1
Right to a fair trial

In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him,
everyone is entitled to a fair and public hearing with in a reasonable time by an independent and
impartial tribunal established by law. Judgment shall be pronounced publicly but the press and
public may be excluded from all or part of the trial in the interests of morals, public order or
national security in a democratic society, where the interests of juveniles or the protection of the
private life of the parties so require, or to the extent strictly necessary in the opinion of the court in
special circumstances where publicity would prejudice the interests o f justice.

1
CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………. ………. ………… 2

CAPITOLUL I. Considerații privitoare la Convenția europeană și la Curtea europeană a
drepturilor omului ………. ………………………………………………………. ………………….. ……………… …… 6
Secțiunea I. Scurt istoric privind apariția și dezvoltarea Convenției și Curții
europene ………………………………………………………………………….. ………………… ………………. 6
§1.Delimitări terminologice ale diferitelor concepte referitoare la noțiunea de
drepturi ale omului ……………………. ……………. ……… …………………………………………. 7
§2. Crearea și evoluția Convenției europene și a Curții europene ………….. …………. 1 3
§3. Particularițățile sistemului impus prin Convenție ………….. ………………………….. 20
Secțiunea a II -a. România – aderare și perspectivă privitoare la Convenție…………… 2 4

CAPITOLUL al II -lea. Dreptul la un proces echitabil din perspectiva Convenției……………. 30
Secțiunea I. Precizări preliminare comparative ………………………………….. ……… ……….. 30
Secțiunea a II -a. Articolul 6 din Convenția europeană – garantii specifice ………… ….. 3 4
§1. Domeniul de aplicare al art. 6 …………………… ………………………. ………. ………….. 3 5
§2. Garanțiile dreptului la un proces echitabil în lumin a jurisprudenței Curții…….. 41

CAPITOLUL al II I-lea. Dezvoltarea treptată a câmpului de aplicare al articolului 6 în
materie fiscală ………………………………….. ……………………………………………………… …………………… 46
Secțiunea I. Excluderea ini țială a materiei fiscale din sfera de aplicare a art. 6….. 46
Secțiunea a II -a. Introducer ea evolutivă a materiei fiscale ș i aplicarea garan țiilor
speci fice art. 6 în domeniul fiscal ………………………………………. ………… ………….. …………. 53

CAPITOLUL al IV -lea. Protejarea drepturilor fundamentale prin alte articole ale Convenției
europene în cauze cu elemente fiscale…………………………………………………………………………… .. 62

CAPITOLUL al V -lea. Apărarea drepturilor fundamental e prin alte acte de natură internă
sau internațională în cauze cu elemente fiscale……………………………………………………………….. 66

CONCLUZII ………………………………………………………………………… ……….. …………………………….. 69

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………. ……… …………………….. 71

2
INTRODUCERE

Profesorul I. Deleanu amintea că, actualmente, normele de procedură și-au abandonat
exclusivitatea sorgintei lor naționale1. În prezent, sistemul normelor procesuale este alcătuit din
normele de procedură naționale ce se întregesc cu cele comunitare, tendi nța fiind aceea a creării
unui drept procesual european. Într -un atare context, centrul acestor norme este dat de dreptul
persoanei sau al individului de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil2.
Parte a Convenției pentru apărarea drepturilor o mului și a libertăților fundamentale3
(cunoscută îndeosebi sub denumirea de Convenția europeană a drepturilor omului) din anul 19944,
România își propune încă din anul 1991 (odată cu adoptarea prin referendum a Constituției5) să
respecte drepturile și libe rtățile fundamentale ale omului prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor
constituționale (și, prin urmare, și a celorlalte norme naționale, care, de principiu, sunt și trebuie să
fie în conformitate cu Constituția) în lumina Declarației Universale a D repturilor Omului, a pactelor
și a celorlalte tratate la care statul român este parte6, Convenția europeană fiind astfel unul dintre
tratatele pe care România se obligă să îl respecte7.
Pentru respectarea exigențelor impuse de Curtea europeană a dreptur ilor omului prin
jurisprudența sa, legiuitorul român, urmare a deciziilor directe de sancționare a României sau
dintr -un demers preventiv, integrează anumite aspecte de natură europeană în dreptul pozitiv, în
vederea uniformizării aplicării și respectări i drepturilor fundamentale, creând astfel ceea ce doctrina
de specialitate, dar și Curtea europeană califică drept afirmarea unei ordini publice europene a
drepturilor omului8.
Prezenta lucrare își propune astfel o analiză a manifestării și a modalităților de aplicare a
Convenției europene a drepturilor omului și, mai exact, a articolului 6, paragraf 1 din Convenție , în
cadrul dreptului fiscal si procesual fiscal.
Denumit marginal, Dreptul la un proces echitabil , articolul 6 al Convenției , a făcut obiectul
unui număr considerabil de decizii ale Curții europene a drepturilor omului, România fiind chiar

1 A se vedea, I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil , Ed. Universul Juridic,
București, 2008, p. 53 .
2 Ibidem.
3 Elaborată și încheiată la 4 noiembrie 1950, la Roma, în cadrul Consiliului Europei.
4 Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
5 Publicată în M. Of. al României nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și republicată, odată cu revizuirea acesteia,
în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
6 A se vedea a rt. 20, alin. (1), Constituția României.
7 În același sens, a se vedea art. 11, alin. (1), Constituția României.
8 A se vedea Fr. Sudre apud C. Bîrsan Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole.
Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București , 2005 , p. 394.

3
unul dintre statele împotriva căruia cele mai multe pricini și c ondamnări au avut la bază încalcarea
și violarea acestui articol9.
Articolul 6, paragraf 1 al Convenției se prezintă astfel: Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public și într -un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî fi e asupra încălcării
drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie
penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fi e pro nunțată în mod public, dar accesul în
sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți
a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într -o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o
impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justi ției. Din însăși redactarea
acestui articol, dar și după cum doctrina o afirmă10, se pot desprinde patru mari componente,
condiții ce sunt necesare a fi obligatoriu îndeplinite cumulativ, în marea majoritate a cazurilor de
către stat11, pentru ca un justiția bil să se poată bucura de protecția cuvenită. Conținutul dreptului la
un proces echitabil vizează astfel: accesul la justiție (termenul de justiție trebuind a fi privit lato
sensu ), fapt ce reiese din sintagma ,,Orice persoană are dreptul la judecarea [.. .] cauzei sale…” ,
cauza să fie examinată ,,în mod echitabil, în mod public și într -un termen rezonabil” , examinarea
cauzei să se facă de către o ,,instanță independentă și imparțială, instituită de lege” și, în final,
hotărârea să fie pronunțată în publi c, cu limitele ș i excepțiile ce i se pot aduce.

9 Conform unei statistici a Curții europene, realizată pentru perioada 1959 -2017, România a fost condamnată
pentru încălcarea art. 6, CEDO, în 572 de cauze finalizate cu o hotărâre (dintre cele 1 202 hotărâri ce au
constatat c el puțin o violare al unui articol al CEDO ). Statistica menționată poate fi regăsită la adresa:
https://www.echr.coe.int/Documents/Overview_19592017_FRA.pdf , site accesat la data de 29.04.2018.
Pentru detalii, a se vedea, infra pct. 54.
10 A se vedea, V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Curs de bază pentru licență și
masterat, seminare și examene, Ed. Național, București, 2013, p. 46.
11 Se admite teza conform căreia statul, in genere , este debitorul anumitor obli gații pozitive față de cetățenii
săi. Astfel, prin organele sale, cele trei mari puteri dintr -un stat trebuie să realizeze toate demersurile
necesare pentru a oferi efectivitate drepturilor indivizilor; în cazul dreptului la un proces echitabil , Curtea
europeană a declinat aceste obligații statelor membre ale Convenției pentru punerea în aplicare a unui sistem
efectiv ( e.g. ajutorul public judiciar, limba desfășurării procesului și posibilitatea minorităților de a se
exprima în limba maternă sau a apatrizil or de a lua parte la judecată prin traducător autorizat etc.). Un
exemplu în sensul în care se face referire la aceste tipuri de obligații, prin raportare la art. 6 al Convenției ,
este cauza Fuklev c./Ucraina (7 iunie 2005) în care se reține faptul că statele au obligația pozitivă de a
asigura punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive (parag. 84 – the Court considers that the
State has a positive obligation to organise a system for enforcement of judgments that is effective both in law
and in practice and ensures their enforcement without any undue delay ). În același sens, a se vedea și cauza
Airey c./ Irlandei (9 octombrie 1979); Curtea reține: Furthermore, fulfilment of a duty under the Convention
on occasion necessitates some positive action on the part of the State (parag. 25). Mai mult decât atât, statele
au și o obligație de rezultat , fie prin faptul că acestea trebuie ca, prin măsurile legislative, să facă efective
drepturile înscrise în Convenție , fie prin faptul că, urmare a unei condamnări, statul pârât trebuie să execute
hotărârea pronunțată de Curtea europeană.

4
În această ordine de idei, în prealabil, lucrarea intenționează a face o trecere în revistă a unor
elemente generale privitoare la Convenția și la Curtea europeană a drepturilor omului ca apoi, în
substanța și în conținutul său, să încerce a oferi o observație justă în legătură cu respectarea și
aplicarea Convenției în domeniul fiscal ității care, deși reprezintă expresia suveranității statelor ,
poate fi totuși supusă examenului Curții europene ori chiar să fi e în mod direct pusă în discuție în
fața jurisdicțiilor naționale având drept fundament necesar și suficient însăși Convenția . Toate
acestea în contextul în care, redactorii Convenției nu prevăzusera inițial ca domeniul fiscal să fie
intre î n câmpul de aplicare al articolului 6 al Convenției , dezvoltat de -a lungul ultimilor ani de
jurisprudența Curții .
Cele patru mari elemente schematizate anterior, ridicate la rang de principii (și chiar de
drepturi de sine stătătoare sau noțiuni autonome ), își găsesc traducerea în dreptul român prin
integrarea și sistematizarea unor titluri sau capitol e distinct e ce se regăsesc la începutul fiecăruia
dintre cele patru coduri principale12, exprimând astfel dorința de regularizare și chiar echilibrare de
către legiuitor a dispozițiilor legale prin faptul că, într -o anumită măsură , fie ea mai mică sau mai
mare , anumite dispoziții de principiu își găsesc reglementarea și autonomia .
În acest sens, denumit generic Principiile fundamentale ale procesului civi l, capitol ul
dedicat acestora se regăsește clar în cadrul Titlului preliminar13 din Noul Cod de procedură civilă14.
Această schimbare de paradigmă în viziunea legiuitorului român își găsește rați unea în însași
dorința de a traș a, încă de la început, unele id ei directoare care să fie apoi valorificate în legătură cu
instituțiile procedurii civile15, dar și de o mai bună și practică aliniere față de dezideratele europene
și internaționale. Mai mult decât atât, în cazul unei lacune legislative se poate recurge la aplicarea
acestor principii directoare pentru suplinirea eventualelor carențe16. Chiar într -o atare situație, deși
nereglementate expres, principiile enumerate expres astăzi începând cu articolul 5 până la articolul
23, își găseau aplicabilitatea prin cor oborarea diferitelor dispoziții legale ale vechiului cod17.
În cadrul Părții generale a Codului de procedură penală, Titlul I poartă denumirea de
,,Principiile și limitele aplicării legii procesuale penale’’, fiind inserate atât principii generale de
drept , ca principiul legalității (art. 2) sau respectarea demnității umane și a vieții private (art. 11),

12 Codul civil (Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, intra tă în vigoare la data de
1 octombrie 2011), Codul de procedură civilă, Codul penal (Legea nr. 286/2009 publicată în M. Of. nr. 510
din 24 iulie 2009, intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014) și Codul de procedură penală (Legea nr
135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014).
13 Titlu ce poartă denumirea Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă și principiile
fundamentale ale procesului civil .
14 Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, intrată în vigoare la 15 februarie 2013.
15 A se vedea, V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comen tat și adnotat. Vol. I
– art. 1 -526, Ediția a II -a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1.
16 Ibidem .
17 Vechiul Cod de p rocedură civilă din 9 septembrie 1865.

5
dar și principii specifice dreptului procesual, în speță, cel penal, transpuse în art. 4 (prezumția de
nevinovăție), art. 5 (aflarea adevărului), art. 6 ( ne bis in idem ), art. 8 (caracterul echitabil și
termenul rezonabil al procesului penal) sau art. 10 (dreptul la apărare).
La rândul său, Codul penal anunță în Titlul I (Legea penală și limitele ei de aplicare) al
Părții generale, principiile generale ale dreptului penal și anume principiul legalității incriminării
(art. 1) și principiul legalității sancțiunilor de drept penal (art. 2). Totuși, după cum este menționat
în doctrină18, enumerarea din acest capitol a doar două dintre principiile dreptului penal nu trebuie
privită ca fiind una limitativă.
În final, cu o structură diferită de a celorlalte coduri, se remarcă și în cuprinsul Codului civil,
veritabile principii de drept – principiul bunei -credințe (art. 14) sau libertatea de a dispune (art. 12)
– neenunțate totuși expres de legiuitor.
Urmând rațiunea codurilor ante -menționate, atât Codul fiscal19, cât și Codul de procedură
fiscală20 prevăd principiile generale specifice materiei pe care o reglementează. Prin urmare, Codul
fiscal prevede în art. 3, denumit generic, Principiile fiscalității , principiile pe care se bazează
impozitele și taxele reglementate de acesta: Principiul neutrali tății măsurilor fiscale, principiul
certitudinii impunerii, justețea impunerii, eficiența impunerii și, în final, predictibilitatea
impunerii . În același sens, Codul de procedură fiscală rezervă un întreg capitol dedicat principiilor,
și anume Capitoul II – Principii generale de conduită în administrarea creanțelor fiscale , fiind
astfel incluse, printre altele, principiul legalității, principiul bunei -credințe, dreptul de a fi ascultat
sau rolul activ și alte reguli de conduită pentru organul fiscal .
Într-un atare context, se poate lesne observa faptul că, dacă în cadrul Codului de procedură
civilă și al celui de procedură penală se regăsesc termeni preluați, într -o măsură mai mică sau mai
mare, chiar din cuprinsul art. 6 al Convenției europene, Codul fis cal, pe de o parte, nu prevede o
astfel de reglementare, iar Codul de procedură fiscală nu face o mențiune expresă a conținutului art.
6 al Convenției , preferând a reglementa într -o manieră ușor diferită, incluzând termeni ca echitabil
sau termen rezonabil cadrul unui drept mai amplu pe care organul fiscal îl exercită, și anume
dreptul de apreciere21.
Cu toate acestea, deși nemenționat expres, în cadrul unui litigiu apaținând contenciosului
fiscal, obligația independenței sau a imparțialităț ii instanței , cât și judecarea cauzei într -un termen
rezonabil rămân drepturi ale justițiabilului și obligații pozitive pentru stat.
Nu în ultimul rând, și fără o abatere de ordin istoric, se poate totuși face mențiunea că, o
atare reglementare își are so rgintea în ideea de protecție cât mai sporită a persoanei, concept

18 T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole , Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 4.
19 Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal publicată în M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015.
20 Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal ă publicată în M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015.
21 A se vedea în acest sens art. 6, Cod procedură fiscală.

6
cardinal mai cu seamă pentru secolul trecut, secol indiscutabil marcat de încălcările aduse
individului22, în acest sens adoptându -se o serie de acte, tratate sau convenții internaționale în
vederea apărării drepturilor omului – Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice , Pactul Internațional cu privire la drepturile
economice, sociale și culturale , Convenția pentru aparărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale sau Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.
Totuși, chiar din perspectiva unui astfel de demers, principiile enunțate de legile naționale
sau de acte internaționale trebuie să își găsească ef ectivitatea prin norme procesuale clare și precise,
ce pun întocmai în aplicare drepturile fundamentale enunțate.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII PRIVITOARE LA CONVENȚIA EUROPEANĂ ȘI LA
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Prezentul capitol este rezervat deopotrivă unei scurte treceri în revistă, atât a câtorva noțiuni
legate de Convenția europeană și de Curtea europeană a drepturilor omului, cât și a unor aspecte
relevante privind forța juridică a Convenției privită stricto sensu, textual, dar și a jurisprudenței
create prin aplicarea dispozițiilor acesteia în dreptul intern al statelor membre.
Rațiunea acestei prezentări preliminare constă în însăși ideea unei treceri corespunzătoare de
la general (Convenția privită strict ca text internațional la care părțile aderă, impun rezerve ori pe
care aceastea îl pot denunța), la particular (aplicarea și efectivitatea disp ozițiilor Convenției în
materie fiscala ).

Secțiunea I. Scurt istoric privind apariția și dezvoltarea Convenției și a Curții

Astfel cum se spune în hotărârile Curții începând cu cele din anii 1970 , Convenția este un
instrument viu care trebuie citit la lumina condițiilor de viață de astăzi, la fel cum jurisprudența
Curții noastre, pentru a se conforma acestei reali tăți în schimbare, are un caracter evolutiv și se
îmbogățește fără î ncetare23. Este îndeobște cunoscut faptul că, citirea Convenției fără o cunoaștere
a jurisprudenței Curții europene nu se poate realiza, drepturile enunțate de aceasta rămânând într -o
sferă pur teoretică, finalitatea lor practică fiind fără efect. Enunțând o garanție colectivă, putând
vorbi de o solidaritate pe planul protecției drepturilor omului între cele 47 de state membre,
protecția fiecărui justițiabil fiind efectivă doar prin prisma e voluției și dezvoltării jurisprudenței

22 A se vedea, pentru dezvoltări, C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 72 .
23 A se vedea, Jean -Paul Costa în Prefață la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe
articole. Vol. I. Drepturi și libertăți , C. Bîrsan, Ed. All Beck, București, 2005, p. XII .

7
Curții europene. Din aceste considerente, se dovedește necesar ca, înainte de a putea vorbi de
drepturile și libertățile recunoscute de Convenție , a se încerca o clarificare și o calificare a unei
bogate terminologii din aceasta materie dată de o serie de termeni vast uzitați, ca drepturile omului ,
drepturi fundamentale , libertăți fundamentale , libertăți publice .
Totuși, înainte de toate, oricare ar fi denumirea utilizată, nu trebuie omisă distincția dintre
noțiunile de drept obiectiv și drept subiectiv . Este astfel reținut ca dreptul obiectiv reprezintă
sistemul de regule cu caracter juridic la care este supusă în treaga activitate socială24, putându -se
vorbi de un drept obiectiv al drepturilor omului25, ce însumează totalitatea instrumentelor
internaționale care consacră și protejează asemenea drepturi, precum și la eventualele mecanisme
instituționale de garantare a respectării lor26 (putând fi astfel incluse în această categorie toate
actele internaționale care au menirea de a stabili standarde de protecție a drepturilor omului, o parte
dintre acestea urmând a fi analizate ulterior). Dreptul subiectiv , ca facultatea, prerogativa, puterea,
pe care fiecare din noi o avem de a impune tuturor celorlalți membri ai colectivității sociale, propria
noastră personalitate sau activitatea noastră, pe baza unei regule sau norme sociale27 sau ca orice
interes particular pe care voi nța individuală (sau colectivă) îl poate impune ca fiind conform cu
norma de drept (interesul social) sau cel puțin ca nefiind în contradicție cu acea normă28, poate fi
privit prin prisma drepturilor omului (sau orice altă categorie uzitată), în sensul în c are, este de
natura acestor drepturi care, deși universale, din rațiuni logice, implică existența unei persoane,
înfățișată ca subiect individual de drepturi, idee nenegată în doctrină29.
În această ordine de idei, în prezenta secțiune se va trata inițial terminologia utilizată în
diferite acte internaționale privitoare la drepturile omului (§1), în scopul de înțelege propria
terminologie a Convenției (§2). În final, secțiunea își stabilește obiectivul de a prezenta forța de care
dispune Convenția , dar și jurisprudența creată pe baza acesteia, demonstrând astfel caracterul
evolutiv al operei pretoriene a Curții europene (§3).

§1. Delimitări terminologice ale diferitelor concepte referitoare la noțiunea de drepturi ale
omului

Contextul internați onal al acestei materii cunoaște în prezent o cuprinzătoare operă tradusă
prin existența a numeroase convenții, declarații, carte , grosso modo, acte cu vocație regională sau,

24 A se vedea, E. Herovanu, Principiile procedure judiciare, Institutul de Arte Grafice ,,Lupta” N. Stroilă,
București, 1932
25 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 7 .
26 Ibidem .
27 A se vedea, E. Herovanu, op. cit., p. 8 .
28 Idem , p. 47.
29 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., Vol. I, p. 10.

8
din contră, internațională, ce doresc o sporire a protecției individului și a lib ertății de care acesta
dispune.
Fără a îndrăzni a oferi o enumerare exhaustivă a acestora și fără a pune în discuție
actualitatea acestora, existența ca drept pozitiv, forța lor juridică în dreptul intern al statelor membre
sau mecanismul de care dispun pentru a sancționa încalcarea drep turilor enunțate, prezintă
importanță Declarația de drepturi a Statului Virginia (adoptată la 12 iunie 1776, aceasta a stat la
baza Declarației de Independență a Statelor Unite din același an), Declarația drepturilor omului și
ale cetățeanului (adoptată în anul 1789 și prezentă actualmente în Preambulul Constituției
franceze), Declarația universală a drepturilor omului (adoptată la Paris, 10 decembrie 1948),
Pactele Organizației Națiunilor Unite ( Pactul internațional cu privire la drepturile civile și polit ice
și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ) – de reținut este și
faptul că Declarația universală a drepturilor omului, alături de cele două Pacte, completate de
Protocoale facultative, formează ceea ce astăzi poart ă numele de Carta internațională a drepturilor
omului , Convenția americană a drepturilor omului (Costa Rica, 1969), cu particularitatea că prin
aceasta a fost creat și un instrument de sancțiune – Curtea interamericană a drepturilor omului,
Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor (Nairobi, 1981), la rândul său, și Carta,
printr -un protocol anexat a pus în practică o Curte a drepturilor omului, ce are un model de
funcționare similar celei stabilite de Convenția americană , Declarația drepturil or omului în Islam
(Cairo, 1990), Carta arabă a drepturilor omului (adoptată în 1994, revizuită în 2004 și intrată în
vigoare în 2008), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene [adoptată la 7 decembrie
2000, inițial nu se bucură de valoare juridic ă, fiind numai anexată Tratatului de la Nisa,
însemnătatea sa fiind mai degrabă una politică; ulterior, Carta dobândește forță juridică obligatorie
prin inserarea mențiunii referitoare la aceasta în Tratatul de la Lisabona (ce include Tratatul privind
Uniu nea europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii europene, în vigoare de la 1 decembrie
2009) prin art. 6, alin. (1), conferindu -i-se astfel aceeași forță cu cea a tratatelor, dreptul primar al
Uniunii europene].
Astfel, deși, încă din titlul fiecărui act se poate lesne observa că preponderent este utilizat
termenul de drepturi , analizând conținutul acestora, se regăsesc diverse alte mențiuni, enumerarea
prezentând interes întrucât este astfel înfațișată bogata ter minologie în domeniu.
În acest sens, Declarația de drepturi a statului Virginia precizează existența unor drepturi
inerente30 și inalienabile31 ale persoanei. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului vizează

30 That all men are by nature equally free and independent and have certain inherent rights […] – Secțiunea
1 a Declarației .
31 […] a majority of the community has an indubitable, inalienable, and indefeasible right to reform […] –
Secțiunea a 2 -a a Declarației .

9
drepturi naturale și imprescriptibile al e Omului32. Ceea ce este interesant prin raportare la Declarația
franceză rezidă în faptul că același art. 2 enumeră care ar fi aceste drepturi naturale și
imprescriptibile (drepturi care reprezintă scopul oricărei asociații politice), libertatea33 fiind par te
integrantă a drepturilor, iar nu categorie distinctă și, eventual, paralelă cu noțiunea de drept. Mai
mult, același act oferă chiar o definiție34 a noțiunii de libertate, aceasta consistând în puterea de a
face tot ceea ce nu dăunează altuia, limita aces tei posibilități fiind impusă doar prin Lege .
În Preambulul Declarației universale a drepturilor omului este prezentă ideea de demnitate
inerentă tuturor membrilor familiei umane , putând asimilia acestei noțiuni similariatea cu teza
dreptului natural și, mai mult, spre deosebire de Declarația franceză, legătura dintre drept și
libertate constă în faptul că recunoașterea acestor drepturi egale și inalienabile ale membrilor
familiei umane constituie chiar fundamentul libertății în lume35. În aceeași manieră, se amintesc
termeni ca drepturi ale omului, drepturi fundamentale ale omului, drepturi și libertăți .
Fără diferențe deosebite din punct de vedere terminologic, având totuși în vedere scopul
pentru care au fost instituite, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice utilizează
sintagme ca libertăți civile și politice, drepturi și libertăți ale omului sau drepturi civile și politice ,
iar Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale menționează
conceptul de drepturi economice, sociale și culturale.
Mai mult, Convenția americană a drepturilor omului sau Pactul de la San Jos é, cum mai este
denumit, precizează în Preambulul său reafirmarea unui regim de libertate personală prin
respectarea drepturilor esențiale ale omului36. Astfel, capitolul II poartă denumirea de Drepturi
civile și politice , iar Capitolul III – Drepturi economice, sociale și culturale , reluând termeni deja
consacrați în materie.
Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor inovează îndeosebi prin introducerea
conceptului de drepturi ale popoarelor prin faptul că drepturile invocate sunt în principal drepturi
de grup, individul existând întotdeauna prin prisma legăturii sale cu familia sau cu grupul etnic,
acestea valori fiind chintesența comunității africane. Pe lângă acest concept, se păstrează tradiția
terminologică prin (re)utilizarea de noțiuni ca drepturi civile și politice , ce sunt indisolubil legate de

32 […] la conservation des droits naturels et imprescriptibles de l'Homme – art. 2 al Declarației
33 Ces droits sont la liberté , la propriété, la sûreté, et la résistance à l'oppression . – teza a doua a art. 2 al
Declarației.
34 Art. 4 – La liberté consiste à pouvoir faire tout ce qui ne nuit pas à autrui : ainsi, l'exercice des droits
naturels de chaque homme n'a de bornes que celles qui assurent aux autres Membres de la Société la
jouissance de ces mêmes droits . Ces bornes ne peuvent être déterminées que par la Loi.
35 Considérant que la reconnaissance de la dignité inhérente à tous les membres de la famille humaine et de
leurs droits égaux et inaliénables constitue le fondement de la liberté , de la justice et de l a paix dans le
monde .
36 Reafirmando su propósito de consolidar en este Continente, dentro del cuadro de las instituciones
democráticas, un régimen de libertad personal y de justicia social, fundado en el respeto de los
derecho s esenciales del hombre .

10
drepturile economice, sociale și culturale, libertăți și drepturi ale omului și ale popoarelor sau,
simplu, drepturi ale omului.
Declarația drepturilor omului în Islam, deși considerată a fi incompatibilă cu celelalte
instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului întrucât nu ar avea vocație universală,
refer itoare la orice individ, aceasta nu reprezintă totuși obiectul prezentei lucrări, considerând a
rezuma doar terminologia folosită în Declarație, și anume drepturi ale omului, drepturi și libertăți,
libertatea individului (ce are o valoare la fel de importa ntă ca cea a propriei sale existențe37),
drepturi perfecte, drepturi câștigate, drepturi stabile, drepturi delimitate și nu absolute.
Pe de altă parte, Carta arabă a drepturilor omului, creată ca urmare a nemulțumirilor față de
Declarația precedentă, deși a fost criticată sub anumite aspecte38, face trimiteri la noțiunile de
drepturile omului, drepturi și libertăți sau drept inerent .
În final, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii europene, utilizează încă din Preambul
noțiunea de valori indivizibile ș i universale (în sensul de drepturi fundamentale ale omului). În plus,
chiar Capitolul II al Cartei poartă denumirea de Libertăți, cuprinzând articolele de la 6 la 19.
Față de toată această prezentare, se poate identifica drept majoritar, termenul de drepturi ale
omului . Se menționează, de asemenea, noțiunea de libertăți ale omului , deseori însă, în strânsă
legătură cu cea de drepturi . Noțiunea de drepturi fundamentale este rar întâlnită în conținutul
actelor, iar cea de libertăți fundamentale , chiar m ai rar, acestea fiind îndeosebi prezente în titlurile
actelor citate. În aceeași manieră, prin prisma obiectivului și contextului internațional sau regional
în care aceste convenții au luat naștere, se observă alăturarea a diferite adjective substantivului
drepturi , cu precădere naturale, imprescriptibile sau inerente.
În acest context, prin sistematizarea diferitelor acte, se dovedește naturală o eventuală
explicație, cel puțin, în legătura cu o posibilă distincție între drepturi ale omului, libertăți ale
omului, drepturi fundamentale, libertăți fundamentale. Astfel, drepturile omului izvorăsc mai
curând din tratate internaționale, deci din dreptul internațional (public), având la bază conceptul de
drept natural. Contrar drepturilor omului, drepturile fund amentale apar ulterior drepturilor omului,
fiind fixate, de obicei, de Constituții, fiind unanim acceptat faptul că noțiunea a fost utilizată întâia
dată în Constituția Republicii Federale Germane, ulterior preluată și în plan internațional.
Mai mult, o d efiniție a drepturilor omului ar consta în a spune că acestea reprezintă
ansamblul de norme juridice internaționale prin care sunt recunoscute individului atribute și

37 În Declarație se dorește crearea unei societăți care să aiba anumite caracteristici, printre care une société
dans laquelle la liberté de l’individu a une valeur aussi fondamentale que son existence .
38 Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului al ONU prezintă într -un comunicat din 30 ianuarie 2008
anumite critici aduse Cartei – egalitatea dintre femei și bărbați nu este respectată, pedeapsa capitală aplica tă
minorului este posibilă, iar posibilitatea de a ridica reclamații apar ține doar dacă individul în cauză este
cetățean al unui stat membru, parte a Cartei.

11
facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și dezvoltarea personalității sale și c are beneficiază de
garanții instituționale apropiat e39. Pe de altă parte, drepturile fundamentale au fost definite ca fiind
drepturi subiective ale persoanelor, considerate esențiale, precum dreptul la viață, la libertate și la
demnitate, indispensabile dez voltării personalității umane, drepturi care sunt stabilite prin
Constituție și garantate de aceasta, precum și de legile în materie40.
Chiar într -o atare situație, doctrina consideră ca fiind echivalente noțiunile de drepturi ale
omului și drepturi și libertăți fundamentale , în măsura în care ele apar inerente dezvoltării
personalității umane, sunt considerate ca atare de comunitatea internațională și sunt protejate prin
instrumente de drept internațional41.
Nu în ultimul rând, prin raportare la o eventuală distincție între drepturile omului și
libertățile publice , în doctrină42 se apreciază faptul că noțiunea de drepturile omului aparține
dreptului internațional, iar cea de libertăți publice aparține dreptului intern. Fără vreo distincție
deosebită din punct de vedere substanțial, diferență ce ar putea prezenta aceste noțiuni ca fiind
opuse sau chiar paralele, este de reținut că deosebirea rezidă mai degrabă din punct de vedere istoric
întrucât, la momentul apariției , libertățile publice aveau un scop particular, acela de a se opune
puterii administrative în Franța anilor 1960 -1970, acestea nefiind nicicând în contradictoriu cu
libertățile particulare , scopul libertăților publice fiind exact acela de a fi protej ate prin lege.
In fine , prin prisma tuturor mențiunilor referitoare la conceptul de drepturi ale omului și
noțiunile adiacente, în legătură cu actul internațional ce vizează prezenta lucrare, Convenția pentru
aparărarea drepturilor omului și a libertățilo r fundamentale , rezultă anumite aspecte. Într -o primă
analiză, titlul oferă înainte de orice cadrul Convenției – drepturile omului și libertățile fundamentale
(definițiile și precizările deja anunțate și nuanțate fiind aplicabile). Mai mult, Preambulul
Convenției face trimitere la aceeași terminologie. De asemenea, se poate contura ideea conform
căreia există și este posibila o eventuală delimitare între ceea ce înseamnă drept și ceea ce
reprezintă libertate . Cum în conținutul Convenției există așa -numitele drepturi intangibile43, de la
care nu se poate deroga, acestea ar putea, de fapt, reprezenta drepturile omului . În schimb, în
condițiile în care, de obicei, Convenția anunță într -un prim paragraf dreptul protejat, iar, ulterior, în
următ oarele teze, paragrafe sau alineate se fac cunoscute posibilele limitări, acestea ar fi
considerate, în fapt, libertăți.

39 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 14
40 A se ve dea I. Muraru, E. S. Tănăsescu apud G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu
pe articole, Vol. I. Art. 1 -526, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 8.
41 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I, p. 13 .
42 Idem , p. 10.
43 A se vedea, pentru dezvoltări, C. Bîrsan, op. cit. Vol. I, p. 33 -34.

12
Chiar într -o atare ipoteză, o asemenea distincție nu ar produce consecințe deosebite, cu atât
mai mult cu cât, din punct de vedere jur idic, aceste două noțiuni se asimilează, în sensul în care
doctrina română de drept constituțional prezintă noțiunile de drept și libertate , ca fiind, în realitate,
o singură categorie constituțională44. Nu trebuie însă trecut cu vederea faptul că, oricare ar fi
terminologia utilizată, în cazul eventualelor condiționări aduse, nu se limitează dreptul în sine, ci
doar exercițiul acestuia45. O ultimă precizare se impune, și anume că drepturile ce conțin aspecte
intangibile, asupra cărora nu se poate aduce nicio îngrădire, formează nodul dur (le noyau dur)46 al
Convenției, tradus ca principiu comun al drepturilor omului, format din art. 2 – Dreptul la viață , art.
3 – Interzicerea torturii , art. 4 – Interzicerea sclaviei și a muncii forțate și art. 7 – Nicio pedeap să
fără lege . Astfel, în afara acestor drepturi ce nu pot fi limitate, care reprezintă de fapt excepția,
regula este aceea conform căreia exercițiul drepturilor poate fi limitat, în scopul protejării securității
colective, a ordinii, sănătății, sau moralei publice sau a drepturilor și libertăților altor persoane.
Asemenea restricții pot privi atât drepturi civile și politice, cât și unele drepturi sociale, precum
dreptul la viață privată și familială, la domiciliu și la corespondență, dreptul la libertatea de
manifestare a religiei și a convingerilor sale, libertatea de exprimare, libertatea de reuniune,
libertatea de asociere și libertatea sindicală, dreptul de proprietate și altele47.
Totuși, limitarea unor drepturi nu se poate face într -o manieră arbitrar ă, astfel că au fost
instituite trei condiții esențiale ce trebuie a fi îndeplinite cumulativ: să fie prevăzute de legea
națională, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într -o societate democratică. Mai mult,
doctrina48 a stabilit ca o condiție subsecventă – limitarea recunoscută și aplicată să fie proporțională
cu scopul legitim urmărit prin instituirea ei.
În concluzie, se poate lesne observa faptul că art. 6, paragr. 1 din Convenție nu face parte
din categoria drepturilor intangibile, putând fi limitat, așa cum însuși articolul o admite, dar și
jurisprudența Curții, mai mult chiar, fiind recunoscut faptul că acestui drept i se pot aduce anumite
restricții specifice49. Astfel, deși unul dintre elementele dreptului la un proces echitabil este dat de
publicitatea dezbaterilor judiciare, chiar textul legal permite limitarea acestei componente în
interesul moralei sa u a ordinii publice, a securității naționale, pentru protejarea intereselor minorilor
sau a vieții private a părților implicate într -o anumită cauză. În aceste condiții, dezvoltate fiind
noțiunile de drepturile omului și libertăți fundamentale , este necesară o trecere în revistă a
aspectelor ce țin în mod specific de apariția Convenției și a Curții .

44 A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu apud C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 100.
45 Idem, p. 34 -36.
46 A se vedea S. Gaboriau, H. Pauliat, Justice, éthique et dignité: actes du colloque organisé à Limoges les
19 et 20 novembre 2004 , Presses universitaires de Limoges, p. 106 .
47 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., Vol. I , p. 34 -36.
48 Idem.
49 Idem .

13
§2. Crearea și evoluția Convenției europene și a Curții europene

În prezent, Europa poate fi privită dintr -o dublă perspectivă – cea restrânsă, având la bază
structura Uniunii europene, considerată veritabila Europă , și cea extinsă, privită din punct de
vedere geografic mai cu seamă, având la bază construcția Consiliului Europei.
La nivelul Consiliului Europei, drepturile fundamentale își găsesc izvorul în două tipuri de
texte: convențiile specifice [printre care Carta socială europeană din 1996, Convent ia europeană
privind extrădarea din 1957, Conventia pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei
umane față de aplicațiile biologiei și medicinei (Convenția de la Oviedo privind drepturile omului și
biomedicina din 1997, considerată a fi pri ma convenție privind bioetica), Convențiile europene
privind drepturile copilului, lupta împotriva terorismului, prevenirea și reprimarea crimei de
genocid, a crime i de razboi, a crime i împotriva umanității etc.] și Convenția pentru apărarea
drepturilor om ului și a libertăților fundamentale.
Astfel, Convenția europeană a drepturilor omului, opera Consiliului Europei, semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 , reprezintă un instrument
regional european general în domeniu , Consiliul Europei, p rin însuși actul său constitutiv, plasând
apărarea drepturilor omului în centrul activității sale , aceasta fiind unul dintre obiectivele sale
principale50. Consiliul Europei și, deci, Convenția europeană, numără astăzi 47 de state membr e.
În acest sens se subliniază în doctrină51 faptul că aceasta s-a dovedit a fi, de -a lungul celei
peste o jumătate de secol de aplicare, un instrument internațional eficace de apărare a drepturilor pe
care atât ea însăși, cât și protocoalele sale adiționa le adoptate ulterior, le reglementează.
Eficacitate dispozițiilor Convenției constă atât în numărul și calitatea drepturilor omului
protejate, care acoperă practic însăși existența și libertatea, viața socială și personală a individului,
cât, mai ales, pr in mecanismul jurisdicțional de control al respectării acestor drepturi de către
autoritățile naționale ale statelor contractante.
Mai mult decât atât, drepturile protejate nu sunt doar cele înscrise în Convenție , privită
stricto sensu , ci și prin Protoco alele adiționale Convenției . În această manieră, până în prezent, au
fost adoptate 17 protocoale adiționale52 (dintre care unele privesc drepturi substanțiale, altele
implementând noi mecanisme de funcționare a Curții europene).
Dintre aceste acte, două nu se mai află în vigoare, și anume Protocolul nr. 14bis, acesta
având un rol provizoriu până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 privind unele amendamente
aduse sistemului de control al Convenției și Protocolul nr. 10, rămas fără obiect de reglemen tare

50 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I, p. 75 .
51 Idem , p. 72.
52 Lista privind Protocoalele în materia drepturilor omului în cadrul Consilului Europei este disponibilă la
adresa : http://www.coe.i nt/

14
după intrarea în vigoare a Protcolului nr. 11 referitor la reorganizarea sistemului de control stabilit
de Convenție. Pe lânga acesta, au mai fost adoptate, dar încă neintrate în vigoare, Protocolul nr. 15
și Protcolul nr. 16. Protocoalele care adaugă noi drepturi sau le completează pe cele deja existente,
lărgind astfel sfera de aplicare a acestora sunt: Protcolul nr. 1, 4, 6, 7, 12, 13, 14, 15 și 16.
Astfel, Protocolul nr. 1 impune noi drepturi, printre care, dreptul la respectarea proprietății,
dreptul la instruire sau dreptul la alegeri libere prin scrutin secret. Protocolul nr. 4 introduce
interdicția pedepsei închisorii pentru neexecutarea unei obligații contractuale, dreptul la liberă
circulație și dreptul de a alege propria reședință, interzice rea expulzării propriilor cetățeni sau
interzicerea expulzării colective de străini. Protocolul nr. 6 privește abolirea pedepsei cu moartea,
iar Protcolul nr. 7 completează Convenția cu drepturi ca: principiul ne bis in idem , egalitatea în
drepturi și responsabilități a soților, dreptul la o indemnizație în caz de eroare judiciară sau dreptul
condamnatului la reexaminarea pedepsei sale de către o jurisdicție superioară. Protocolul nr. 12
interzice într -o manieră generală orice formă de discriminare, iar Protocolul nr. 13 va aboli, fără
vreo posibilitate de a impune rezerve la acest Protocol și fără a putea deroga în vreun fel, pedeapsa
cu moartea, chiar și pentru actele comise în timp de război sau de pericol iminent de război.
Ultimele trei acte adițio nale impun diverse modificări în ceea ce privește funcționarea Curții
europene.
Prin toate acestea se poate lesne observa varietatea drepturilor enunțate de Convenție și de
Protocoalele adiționale, drepturi îndeosebi de natură politică sau civilă, (drepturile sociale sau
economice fiind mai degrabă protejate de Carta Socială Europeană). În doctrină53 este reținut faptul
că, pe plan european, Convenția este cea care apar ă drepturile civile și politice, care instituie
posibilitatea introducerii unei plângeri individuale împotriva unui stat semnatar pentru o pretinsă
încălcare a u nui drept astfel protejat.
Rămâne de reținut și un alt aspect, dat de faptul că dreptul la un proces echitabil se
regăsește încă din textul inițial al Convenției , acesta nefăcând obiectul vreunui Protocol aditional.
Substanța acestui drept a fost pe deplin înțeleasă încă din faza redactării textului Convenției,
demonstrate fiind astfel importanța și necesitatea unei asemenea reglementări. Din acest punct de
vedere, se face dovada că în spiritul redactorilor Convenției , un asemenea drept acordat individului
era (și este) prezintă însemnătate, prin raportare la alte dispoziții introduse ulterior ( e.g. dreptul la
liberă circulație sau interzicerea expulzării propriilor cetățeni au căpătat o deosebită importanță prin
adoptarea Protocolului nr. 4, dar la aproape 13 ani de la adoptarea Convenției , și anume, în 1963; ne
bis in idem este de altfel introdus în 1984, după 34 de ani de la adoptarea Convenției ).

53 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 31-32

15
Totuși, această observație nu trebuie înțeleasă în ideea în care asemenea drepturi nu ar fi fost
sau nu ar fi putut fi protejate prin aplicarea unei interpretări extinse a Convenției sau prin
coroborare a anumitor dispoziții, dată fiind și tendința majoritară a Curții de a interpretare in extenso
drepturile reținute de Convenție , întocmai pentru a oferi o eficacitate cât mai sporită drepturilor
regăsite și protejate de acest text54.
Cu toate acestea însă, Convenția europeană rămâne un tratat internațional care, prin rațiunea
faptelor, se întrepătrunde cu noțiunea de suveranitate a statelor membre. Într -o atare situație,
suveranitatea statală se manifestă prin posibilitatea impunerii de rezerve (sau declara ții
interpretative ale anumitor dispoziții ale Convenției ) de către statele parte la Convenție , aceste
rezerve sau declarații fiind, cu alte cuvinte, limitări ale exercițiului anumitor drepturi. Chiar în
contextul manifestării suveranității, ca trăsătură a statului, rezervele aduse nu rămân nereglementate
sau necondiționate, o exercitare abuzivă a aceste prerogative statale nefiind permisă. Astfel,
rezervele generale sau cele foarte vagi sunt prohibite. De asemenea, nu sunt permise rezervele care
ar putea să pună în discuție însăși substanța dispoziției Convenției , fiind acceptate doar limitele
contextuale, specifice, particulare și îndeajuns delimitate.
De reținut rămâne însă faptul că, așa cum s -a prezentat anterior, în conținutul Convenției
sunt regăsite anumite drepturi, calificate ca intangibile , exercițiul acestora neputând fi limitat prin
impunerea de rezerve.
În acest sens, însemnătate prezintă decizia Curții europene în cauza din 29 aprilie 1988,
Belilos c./ Elveția (cauză care viza întocmai încălcările aduse dreptului la un proces echitabil) și,
mai cu seamă, opinia concordantă a judecător ului Meyer care afirma că rezervele sunt contrare
spiritului Convenției , Convenția neavând ca scop crearea de drepturi, ci doar recunoașterea acestora,
o atare rezervă, impusă unei asemenea categorii de drepturi, ar fi chiar incompatibilă cu normele de
ius cogens55. Mai mult, rezervele ar trebui să aibă o aplicație limitată în timp, doar în scopul punerii
în ordine a legislației interne de la momentul aderării care nu respectă suficient drepturile pe care le
protejează Convenția .

54 Cu titlu de exemplu, referitor la art. 6 al Convenției europene, încă din anul 1970 Curtea afirma că o
interpetare restrictivă a acestui articol ar fi contrar ideii de societate democratică; a se vedea în acest sens
cauza Delacourt c./ Belgiei (17 ianuarie 1970) – Dans une société démocratique au sens de la Convention, le
droit à une bonne administration de la justice occupe une place si éminente qu’une interprétation restrictive
de l’article 6 par. 1 (art. 6 -1) ne correspondrait pas au but et à l’objet de cette disposition . (Parag. 25).
55 […] On conçoit mal que des réserves puissent être admises en ce qui concerne des dispositions
reconnaissant des droits de ce genre. On peut même penser que de telles réserves, ainsi que les dispositions
qui les autorisen t, sont incompatibles avec le ius cogens et, dès lors, nulles, à moins qu’elles ne se
rapportent qu’à des modalités de mise en œuvre, sans toucher à la substance même des droits dont il s’agit .

16
În ceea ce privește rezerve le aduse Convenției europene, majoritatea statelor au adus diverse
limitări în domeniu. Totuși, referitor la art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, componenta civilă56,
au formulat rezerve state ca Austria (în legătură cu publicitatea ședințelor), Croația (aceasta nu
poate garanta, în conformitate cu prevederile naționale, publicitatea în fața Tribunalului
Administrativ, în cazurile în care statuează asupra legalității actelor individuale ale autorităților
administrative), Estonia (Codul de procedură civil ă prevede situația în care o instanță poate
soluționa un litigiu prin procedură scrisă, fara publicitate, în anumite cazuri expres prevăzute),
Finlanda (aceasta, în anumite situații, nu poate garanta dreptul la o procedură orală în cazurile în
care legile finlandeze nu enunță un asemenea drept), Liechtenstein (rezervă privitoare la
publicitatea ședințelor de judecată), Principatul Monaco (conform Constituției, Prințul nu poate face
obiectul unei acțiuni în justiție, persoana sa fiind inviolabilă) sau Serbia (în legislația sârbă este
prevăzut principiul conform căruia în cazul pricinilor ce aparțin contenciosului administrativ,
instanța nu este ținută de regula publicității sedințelor).
Din această scurtă analiză rezultă faptul că, pe de o parte, România nu a impus niciun fel de
rezervă față de Convenție și, deci, cu atât mai puțin, față de art. 6 – dreptul la un proces echitabil,
iar, pe de altă parte, cu excepția statului Monaco, toate rezervele referitoare la art. 6 din Convenție ,
privesc componenta public ității, ca garanție a acestui drept.
Totuși, chiar inserate cu titlu de rezerve, niciun stat nu a prevăzut o eliminare completă sau o
lipsă de totală a elementului publicității, limitarea regăsindu -se îndeosebi în materia contenciosului
administrativ. Pub licitatea ședințelor operează deci în cvasitotalitatea litigiilor, excepția fiind
caracterul nepublic al pricinii, iar nu regula.
De asemenea, în mod asemănător, în ceea ce privește Convenția europeană, este de reținut
că nu doar aceasta a cunoscut o boga tă evoluție, ci și instrumentul jurisdicțional prin care Convenția
dobândește efectivitate, iar drepturile recunoscute sunt protejate prin sancționarea încălcărilor
aduse, anume Curtea europeană.
Cu titlu preliminar, pentru a putea pune în discuție activi tatea și fundamentul intervenției
Curții europene, este de amintit faptul că orice drept subiectiv implică trei elemente57: posibilitatea
titularului (subiectului activ al raportului juridic) de a avea el însuși o anumită conduită, în limitele
prevăzute de lege, posibilitatea titularului de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului
pasiv al raportului juridic de a avea o conduită corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu facă ceva)
și, în final, posibilitatea titularului dreptului de a recurge la concursul forței de constrângere a
statului, dacă dreptul este nesocotit sau încălcat . Astfel, printr -o analogie adecvată, din perspectiva

56 Documentul integral privind rezervele aduse Convenției de către statele membre este disponibil la adresa:
http://www.coe.int/fr/web/conventions/search -on-treaties/ -/conventions/ .
57 A se vedea, pentru dezvoltări, G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală , Ed. a 2 -a,
Ed. Hamangiu, Bucureș ti, 2012 , p. 55 și urm.

17
art. 6 al Convenției europene, titularul dreptului la un proces echitabil este reprezentat de individ,
cetațean al statului membru al Convenției (sau chiar apatrid), acesta având posibilitatea ca, în cazul
unui litigiu să își poată apăra dreptul său fundamental (dreptul la un proces echitabil), într -o primă
fază, prin invocarea anumitor dispoziții procesuale naționale cu caracter de protecție.
Veritabil subiect pasiv în cazul nerespectării acestui drept este statul, în ipoteza în care, în
urma îndeplinirii condițiilor de introducere a unei plângeri în fața Curții europene, subiectul activ
va supune atenției încălcăril e aduse de către stat, prin neîndeplinirea obligațiilor pozitive ce ii revin
pentru a asigura efectivitatea dreptului la un proces echitabil.
Mențiunea referitoare la subiectul activ apatrid, titular al dreptului la un proces echitabil își
găsește justifi carea în faptul că, pentru asigurarea ordinii publice europene în domeniul drepturilor
omului, statele au o obligație de solidaritate, tradusă printr -o garanție colectivă, aspect ce atrage
consecința faptului că aceste drepturi sunt strâns legate de persoa nă, iar nu de cetățenia acesteia.
Astfel, simpla împrejurare că un individ se află pe teritoriul unui stat membru al Convenției ,
în caz de nerespectare a drepturilor înscrise în textul acesteia, face a titularul dreptului respectiv să
îl poată invoca. Pri n urmare, se poate vorbi de o ordine publică europeană cu caracter obiectiv,
noțiune apropiată de dreptul natural. Mai mult decât atât, chiar articolul 1 al Convenției obligă la
respectarea drepturilor omului, indiferent de calitatea individului (cetățean sau necetățean al statului
în cauză)58.
În consecință, din punct de vedere procesual, în cazul unui acțiuni având ca obiect
constatarea violării unui drept înscris în Convenție și repararea prejudiciului astfel cauzat,
individului, titular al dreptului încălcat, i se va recunoaște capacitatea procesuală activă (capacitate
ce decurge chiar din textul Convenției ), iar statul membru va avea capacitatea procesuală pasivă59.
Fără alte abateri, important rămâne faptul că, în prezent, Curtea europeană a drepturilor
omului este cea care vechează la respectarea dispozițiilor Convenției , aceasta fiind singura a putea
interpreta sensul și întinderea drepturilor înscrise.
Totuși, Curtea nu a avut încă de la început această înfățisare, organizării și funcționării
acesteia fiindu -le aduse numeroase modificări cu caracter dezvoltător, deși încă de la origini, Curtea
a fost imaginată ca un organ judiciar.
Punctul central în evoluția Curții europ ene este dat de Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 1
noiembrie 1998. Protocolul a constituit o raționalizare a sistemului de control al respectării
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

58 Articolul 1 prevede faptul că Înaltele Părți Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția
lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții.
59 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., Vol. I , p. 95.

18
Prin intrarea sa în vigoare, Curtea europeană devin e permanentă, aceasta fiind unica ce poate
statua asupra alegațiilor referitoare la violările drepturilor omului. Înainte de acest moment,
Convenția a prevăzut un mecanism de control al modului în care statele contractante își îndeplinesc
obligațiile asuma te prin Convenție și prin protocoale le sale adiționale, compus din trei organe:
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul
Miniștrilor al Consiliului Europei60. Deși statele membre se obligau să respecte hotăr ârile Curții,
până la începutul anilor 1990, numărul sesizărilor nu era unul semnificativ, prin comparație cu cel
de astăzi, în ciuda faptului că acest număr creștea totuși de la an la an.
Începutul anilor 1990, ce au adus schimbări de paradigmă în ceea c e privește noțiunea de
stat de drept sau de respectul drepturilor omului , a reprezentat, de asemenea, și un moment
important în construcția Curții europene, prin adoptarea Protcolului nr. 11.
Protocolul nr. 11 este deci actul care aduce poate cele mai sem nificative schimbări la nivelul
organizării și funcționării Curții europene, alături de un alt protocol important, și anume Protocolul
nr. 14 (intrat în vigoare la 1 iunie 2010).
În prezent, aceste modificări se regăsesc în conținutul Convenției , în Titlu l II, denumit
Curtea europeană a drepturilor omului , ce numără mai bine de 30 de articole reglementând, cu titlu
de exemplu, numărul judecătorilor (art. 20), condițiile exercitării funcțiilor (art. 21), alegerea
judecătorilor (art. 22), durata mandatului ș i revocarea (art. 23), Judecătorul unic, Comitetele,
Camerele și Marea Cameră (art. 26), competența și atribuțiile acestora, cererile individuale (art.
34), condițiile de admisibilitate (art. 35), soluționarea pe cale amiabilă (art. 39), hotărâri definitiv e
(art. 44), forța obligatorie și executarea hotărârilor (art. 46), competența consultativă a Curții (art.
48) sau privilegii și imunități ale judecătorilor (art. 51).
În sfârșit, în ciuda evoluției continue a tot ceea ce implică și înseamnă Convenția europeană
(anume, îndeosebi, Protocoalele adiționale, ca dezvoltare a conținutului substanțial al Convenției ,
Curtea, ca organ judiciar menit să sancționeze nerespectarea d ispozițiilor Convenției și, în final,
jurisprudența Curții , ca operă pretoriană de interpretare a textului Convenției ), se menționează
astăzi că, urmare întocmai a acestei continue eficacități, Curtea a devenit victima propriului său
succes, statisticile d emonstrând în acest sens realitatea afirmației.
Astfel, într -un studiu61 ce prezintă diversele statistici comparative în ceea ce privește
hotărârile Curții și încălcările aduse drepturilor înscrise în Convenție în perioada 1959 -2017,
anumite aspecte își gă sesc necesitatea expunerii. În acest sens, documentul precizează că, încă de la
crearea sa, în anul 1959, Curtea europeană a oferit aproximativ 20 600 de hotărâri (existând totuși
aproximativ 798 600 de cereri al căror examen a fost realizat de către Curte ).

60 Idem, p. 79 și urm.
61 Aperçu 1959 -2017, CEDH , document disponibil la adresa www.echr.coe.int, site accesat la 29.04.2018

19
Aproximativ 40% dintre cele 20 600 de hotarari au fost date împotriva a cinci state membre:
Turcia (3 386), Italia (2 3 82), Federația Rusă ( 2 253 ), În plus, prin raportare la numărul total de
decizii, din anul 1959 și până în 201 7, în 84% din cazuri, Curtea a constatat cel puțin o violare a
Convenției și astfel, a condamnat statul în cauză. Impresionant este și faptul că, dacă între anii
1959 -1998 (astfel cum s -a prezentat, între momentul creării Curții și intrarea în vigoare a
Protocolului nr. 11) au f ost soluționate printr -o hotărâre 837 de cauze, 10 ani mai târziu, doar în
anul 2009, au fost soluționate printr -o hotărâre 1625 de cauze, 2009 fiind de altfel anul în care au
fost pronunțate cele mai multe hotărâri din cele aproximativ 20 600.
De asemene a, în conformitate cu datele oferite de același studiu, în perioada 1959 -2017,
aproape 40% dintre încalcările constatate, vizau articolul 6 al Convenției , fie în lumina elementului
echității procesului (17,21%), fie în legătură cu durata procesului (20,70 %).
Următoarele încălcări constate au vizat art. 5 – Dreptul la libertate și la siguranță (12, 95%),
art. 2 și 3 – Dreptul la viață și Interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante ( mai
mult de 15%) sau art. 1 al Protocolul nr. 1 – Protecția proprietății (11,75%). Totuși, din perspectiva
articolul 6, se observă o scădere a ponderii acestuia în statistica încălcărilor dispozițiilor Convenției ,
în ultimii ani fiind însă constate alte tipuri de nerespectări.
În acest sens, surprinzător este faptul că, spre exemplu, în anul 201 7, s-a constatat violarea
art. 3 – Interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante în 17,74% din cauzele ajunse
în fața Curții (surprinzător este, de altfel, și faptul că, în perioada 1959 -2017, ace lasi articol
reprezenta ,,doar” 11,11 % asa cum deja s -a arătat).
Privitor la constatarea violării art. 6 al Convenției, în anul 2017 mai mult de un sfert (mai
exact, 28,05%) din cauze au fost în legătură cu acest articol, între anii 1959 -2017 cauzele
constatând o violare a acestui articol reprezenetând 39,68%.
În final, prin raportare la articolele încălcate de fiecare stat în parte, în ceea ce privește
România, din cele 1 202 de cauze soluționate printr -o hotărâre, este de reținut faptul că, cel mai
adese a a fost constată încălcarea art. 6 – dreptul la un proces echitabil (în total, 57 2 de hotărâri,
dintre care, în ceea ce privește componenta (in)echității – 437 hotărâri, durata procedurii – 135. A
doua cea mai întalnită încălcare este cea a art. 1 – Prote cția proprietății, din Protocolul nr. 1, Curtea
oferind 471 hotărâri, iar, în legătură cu art. 3 – Interzicerea torturii și a tratamentelor inumane ori
degradante s -au constat 226 de încălcări ale Convenției.
Cu toate acestea, chiar dacă numărul deosebit de ridicat al condamnărilor ar putea dovedi o
eventuală lipsă de eficiență a dispozițiilor Convenției și a hotărârilor Curții , problema esențială
revine la nivelul statelor membre care nu respectă aceste norme, iar nu la nivelul sistemului de
protecție imp us de Convenție , mai cu seamă prin faptul că statele sunt cele care au o astfel de
obligație principală, caracterul Convenției și al Curții fiind unul subsidiar.

20
§3. Particularițățile sistemului impus prin Convenție

Sistemul impus de Convenția europeană poate fi rezumat prin trei linii directoare:
aplicabilitatea directă a dispozițiilor Convenției , obligativitatea executării hotărârilor Curții de către
statul condamndat și caracterul general obligatoriu al deciziilor acesteia față de celelalte state
membre. Toate aceste elemente rezumă de fapt raportul dintre dispozițiile Convenției și sistemele
de drept intern ale statelor membre.
În ceea ce privește primul element, și anume, aplicabilitatea directă a dispozițiile
Convenției europene , aceasta nu rezultă expres din textul Convenției . Din acest punct de vedere,
nicio prevedere a Convenției nu atribuie un statut special dispozițiilor sale în dreptul intern al
statelor contractante , chiar dacă, din perspectiva dreptului i nternațional public, normele juridice
internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabil itate directă în dreptul intern62.
Totuși, chiar într -o atare lacună a textului, jurisprudența Curții europene a permis interpretarea
textului Convenției în sensul în care dispozițiile acesteia au aplicabilitate directă în ordinea internă a
statelor membre. Raționamentul utilizat în diferite cauze supuse atenției Curții a avut la bază
anumite argumente în susținerea tezei aplicabilității directe în sensul în care, p otrivit principiilor
generale ale dreptului internațional coroborate cu spiritul Convenției și cu acela al lucrărilor ei
preparatorii, părțile contractante au obligația de a veghea ca legislația lor internă să fie compatibilă
cu prevede rile sale și, la nevoie, să ia măsurile necesare în acest scop, deoarece ea se impune tuturor
autorităților statelor contractante, inclusiv puterii legislative63. Se face de asemenea referire la faptul
că specificitatea Convenției impune acea garanție colec tivă64 ce creează obligații obiective pentru
statele membre în îndeplinirea efectivității drepturilor înscrise, solidaritate care depășește simplele
interese particulare ale fiecărui stat65.
De altfel, în spiritul ,,loialității convenționale’’66, această gara nție colectivă, ca principiu
convențional de interpretare a Convenției , implică trei elemente: neaplicarea principiului
reciprocității, în sensul în care faptul că un stat nu respectă Convenția nu oferă dreptul altui stat de a
nu respecta la rându -i dispoz ițiile textului, indisponibilitatea drepturilor, în sensul creării ordinii
publice europene a drepturilor omului și, în final, ceea ce interesează în acest punct, aplicabilitatea
directă a drepturilor prezente în textul Convenției , integrarea acestuia nefi ind obligatorie, textele

62 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 99 -100.
63 Ibidem .
64 A se vedea supra pct. 52.
65 Decizia Irlanda c./ Regatul ui Unit (18 ianuarie 1978) face pentru întâia dată mențiunea referitoare la
garanți a solidarității – a se vedea parag . 239 din hotărâre: […] Elle (n.n. la Convention) crée des obligations
objectives qui, aux termes de son préambule, bénéficient d’une " garantie c ollective ". Par son article 24 (art.
24), elle permet aux États contractants d’exiger le respect de ces obligations sans avoir à justifier d’un
intérêt dérivant , par exemple, de ce qu’une mesure qu’ils dénoncent a lésé un de leurs propres nationaux .
66 A se vedea Fr. Sudre apud I. Deleanu, op. cit., p. 76.

21
putând fi astfel invocate direct de către orice individ aflat sub jurisdicția statului parte la Convenție
(art. 1, Convenția europeană). În schimb, chiar dacă aplicabilitatea dispozițiilor este directă,
intensitatea acestor dreptur i și aplicarea efectivă a Convenției depind de sistemul constituțional al
statului membru și de caracterul acestuia – dualist sau monist, aspect care ar putea totuși pune în
discuție aplicabilitatea directă a dispozițiilor înscrise în Convenția europeană67.
În privința jurisprudenței Curții europene, aceasta poate fi analizată din doua perspective: pe
de o parte, obligațiile ce decurg dintr -o hotărâre definitivă (de condamndare, de regulă) a Curții ,
față de statul (condamnat) în cauză, iar, pe de altă parte , forța și rolul acesteia față de toate celelalte
state membre ale Convenției .
În această manieră, în ceea ce privește forța juridică a hotărârilor Curții pentru statul
membru condamnat, aceasta rezultă, spre deosebire de aplicabilitatea directă, din însuși textul
Convenției , mai exact din coroborarea art. 44 și art. 46 ale Convenției . Astfel, art. 46 (denumit
marginal Forța obligatorie și executarea hotărâ rilor) prevede că Înaltele Părți Contractante se
angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți . Mai
mult, definiția hotărârii definitive este dată de art. 44 care face distincția dintre hotărârea unei
Came re, care devine definitivă în trei ipoteze: fie când părțile declară că ele nu vor solicita
retrimiterea cau zei în fața Marii Camere, fie la trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei
în fața Marii Camere nu a fost cerută, fie când Colegiul M arii Camere respinge cererea de
retrimitere fo rmulată potrivit articolului 43 (Retrimiterea în fața Marii Camere) și hotărârea Marii
Camere care este definitivă. Mai mult decât atât, același art. 46 prevede și o anumită procedură în
caz de neexecutare a ob ligațiilor ce decurg din decizia Curții , având în vedere că h otărârea
definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează e xecutarea ei. Astfel,
în cazul în care Comitetul de Miniștri consideră că o Înalta Parte Contractantă refuz ă să se
conformeze unei hotărâri definitive într -o cauză în care aceasta este parte, și după ce va fi pus în
întârziere Înalta Parte Contractantă printr -o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi a
reprezentanților cu drept de a participa la l ucrările Comitetului Miniștrilor , el poate sesiza Curtea
asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a obligațiilor ei ce decurg din
respectiva hotărâre. Însăși Curtea poate constata o astfel de încălcare, caz în care retrimite cau za
Comitetului pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun .
Toate aceste dispoziții ale Convenției au la bază însăși ideea conform căreia, pentru ca
dreptul la un proces echitabil să prezinte interes și să fie efectiv este necesar ca deciziile Curț ii
europene să fie urmate de efecte, dreptul la executarea hotărârilor fiind parte integrantă a acestui
concept autonom. Astfel, se poate deja considera că articolul 6 al Convenției este întocmai aplicabil

67 A se vedea, pentru dezvoltări, C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 100.

22
chiar deciziilor Curții europene, iar nu doar hotă rârilor naționale care, spre exemplu, nu s -ar bucura
de efectivitatea executării lor și, în c onsecință, persoana în cauză ar cere condamnarea statului
membru pentru violarea art. 6 al Convenției . Se afirmă, prin urmare, că într -o asemenea ipoteză,
Curtea europeană este judecătorul excutării propriilor decizii68. În sens contrar, neexecutarea
deciziilor Curții ar transforma dreptul la un recurs/remediu efectiv (art. 13 al Convenției ) într -un
dispoziției iluzorie și inoperantă, recursul individual fiind un pi lier esențial al eficacității sistemului
Convenției69. Deși statele membre sunt, în principiu, libere70 să aleagă modalitățile prin care se vor
conforma unei decizii de condamnare, hotărâre constatatoare a unei încălcări a Convenției , Curtea a
luat deja anum ite măsuri în scopul unei eficiente executări, fie prin faptul că ea însăși indică
modalitățile individuale de executare, care, conform articolului citat ( La Cour…, juge de
l’exécution …) s-ar prezenta chiar ca veritabile injocțiuni în puterea statului membru, fie prin faptul
că aceasta indică mijloace generale de executare care se dovedesc a fi foarte detaliate.
Fără a prezenta foarte detaliat aceste ipoteze, necesar este de reținut că în prin sistemul
impus de Convenție și, mai ales, prin caracterul esențialmente evolutiv al jurisprudenței Curții
europene, obligativitatea respectării, conformării și executării hotărârilor definitive pentru statul
pârât condamnat constituie un pilier fundamental în materia drepturilor omul ui.
Nu în ultimul rând, privitor la obligativitatea hotărârilor Curții europene în ordinea internă a
statelor contractante, doctrina71 prezintă care ar putea fi considerentele în susținerea acestei ipoteze:
prezervarea scopului Convenției europene, acela d e a trece de la ,,drepturi teoretice și iluzorii” la
,,drepturi efective și concrete”, asigurarea cerinței obiective de a interpreta și de a aplica unitar
concepte autonome sau necesitatea armonizării legislațiilor naționale în raport cu exigențele
Convenț iei și cu reglementările similare ale altor state contractante, într -un proces dinamic,
evolutiv, pus sub semnul perfectibilității specific societăților democratice, în care drepturile și
libertățile omului constituie ,,placa turnantă” a acestor societăți.

68 A se vedea articolul profesorului G. Gonzalez, La Cour Européenne des Droits de l’Homme, juge de
l’exécution de ses propres arrêts (Apports de la jurisprudence récente) în Approches franco -roumaines face
au défi européen. Actes du Colloque anniversaire du Collège Juridique franco -roumain d’études
européennes , E. S. Tănăsescu (coord.), Institutul European, Iași, 2012, p. 155 -165.
69 A se vedea cauza Mamatkoulov și Askarov c./ Turciei (4 februarie 2005) – parag . 100 : La Cour a déjà
relevé que la disposition consacrée au droit de recours individuel est l’un des piliers essentiels de l’efficacité
du système de la Convention .
70 A se vedea cauza Papamichalopoulos c./ Greciei (31 octombrie 1995), parag . 34: Les États contractants
parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un
arrêt constatant une violation . Ce pouvoir d’a ppréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt
traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux États
contractants: assurer le respect des droits et libertés garantis . Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum, il incombe à l’État défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la
possibilité pratique de l’accomplir elle -même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet
qu’imparfaitement d’efface r les conséquences de la violation, l’article 50 habilite la Cour à accorder, s’il y
a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée .
71 A se vedea, I. Deleanu, op. cit., p. 77.

23
În sfârșit, această obligativitate generală își are izvorul în faptul că toate statele membre ale
Convenției sunt deopotrivă obligate să -și perfecționeze sistemele juridice și judiciare în concordanță
cu exigențele asumate prin aderarea la acest act72, con vingere întru totul opusă de către Curtea
europeană încă din anul 1978, în cauza Irlanda c./ Regatului Unit73 că rolul său este unul mult mai
amplu decât acela de a tranșa un litigiu, ci forța deciziile sale consistă în faptul că acestea clarifică,
salvgard ează și dezvoltă normele înscrise în Convenție . Necesar este în egală măsură, a se avea în
vedere faptul că în cadrul acestei hotărâri s -a creat noțiunea de garanție colectivă74, rezultând astfel
contextul în care Curtea europeană va înțelege ulterior să îș i exercite acea putere de a veghea
îndeaproape asupra executării propriilor sale hotărâri de către statele membre.
În concluzie, hotărârea dată de Curtea europeană are un dublu aport, decizia având într -un
sens, un rol juridic, iar, în alt sens, un rol ped agogic. Astfel, în ceea ce privește valoarea juridică a
deciziei este de reținut faptul că aceasta este definitivă75 în conformitate cu art. 44 din Convenție ,
obligatorie , prin raportare la art. 46 și declaratorie , cf. art. 46, paragr. 2. În legătură cu car acterul
obligatoriu, din punct de vedere strict juridic, decizia Curții are forță inter partes litigantes , având
deci o autoritate de lucru judecat relativă și o autoritate de lucru interpretat față de celelalte state
membre. Teoretic, această autoritate e ste relativă întrucât Curtea europeană răspunde de la caz la
caz, dar, în multe rânduri, aceasta reia vechea argumentare dintr -o jurisprudență pentru a răspunde
unei alte solicitări în materie. Cu privire la caracterul declarativ al hotărârii, Curtea afirm ă că
decizia nu reprezintă un titlu executoriu76. Totuși, Comitetul Miniștrilor veghează executarea
deciziei, acesta putând cere Curții o reinterpretare a hotărârii sale sau o sancțiune pecuniară pentru
violarea deciziei. În final, prin raportare la valoare a pedagogică pe care o are hotărârea Curții
europene, aceasta trebuie privită ca parte integrantă a jurisprudenței, nemaivorbind deci de
autoritatea unei decizii, ci întreaga jurisprudență. Acest rol didactic influențează pe de o parte
legislația internă a statelor membre (în România, bunăoară, dată fiind frecvența condamnărilor
pentru nerespectarea caracterului rezonabil al procesului, legiuitorul român a introdus pentru întâia
dată în Codul de procedură civilă contestația privind tergiversarea procesului – art. 522 -526; în

72 A se vedea D. Cholet apud I. Deleanu, op. cit. , p. 77.
73 Curtea menționează astfel: En effet, ses arrêts servent non seulement à trancher les cas dont elle est saisie,
mais plus largement à clarifier, sauvegarder et développer les normes de la Convention et à contribuer de
la sorte au respect, par les États, des engagements qu’ils ont assumés en leur qualité de Parties
contractantes (parag. 154).
74 A se vedea supra pct. 63.
75 În acest sens, a se vedea, cauza Allenet de Ribemont c./ Franței din 7 august 1996 (în interpretarea
hotărârii din 10 februarie 1995) sau cauza Pardo c./ Franț ei din 10 iulie 1996 (revizuirea este excepțională).
76 Mențiune făcută în cauza Marckx c./ Belgiei (13 iunie 1979) – parag. 58 – Sans doute sa décision produira –
t-elle fatalement des effets débordant les limites du cas d’espèce, d’autant que les violations relevées ont leur
source immédiate dans lesdits textes et non dans des mesures individuelles d’exécution, mais elle ne saurait
annuler ou abroger par elle -même l es dispositions litigieuses: déclaratoire pour l’essentiel, elle laisse à
l’État le choix des moyens à utiliser dans son ordre juridique interne pour s’acquitter de l’obligation qui
découle pour lui de l’article 53 (art. 53).

24
Franța, de pildă, urmare a cauzei Mazurek c./ Franței , 1 februarie 2000, statul francez a modificat
legislația în materia succesiunii), jurisprudența internă a statelor prin faptul că însăși Curtea
supremă a unui stat parte la Convenție statuează, printr -o decizie -pilon, că o anumită parte a
legislației este contrară dispozițiilor textului Convenției , cunoscute fiind și încălcările repetate
constatate de Curtea europeană și, în final, rolul pedagogic jucat de jurisprudența Curții se
manifestă asupra însăși jurisprudenței Curții de la Strasbourg prin existența așa -numitor opinii
disidente sau concordante ale judecătorilor ce marchează caracterul evolutiv al jurisprudenței
europene în materia drepturilor omului și libertăților funda mentale.
Pornind de la modalitatea în care dreptul european al drepturilor omului creat, în special, de
Convenția europeană și de jurisprudența Curții europene influențează, coordonează și completează
cadrul dreptului și al legislației interne ale statel or membre, necesar este a se prezenta modul în care
România integrează textul și jurisprudența europeană, prin prisma Constituției și a legislației
române.

Secțiunea a II -a. România – aderare și perspectivă privitoare la Convenție

La 7 octombrie 1993, România devine cel de -al 32 -lea stat membru al Consiliului Europei77,
urmare a deciziei de invitare de a deveni membru, decizie adoptată de Comitetul de Miniștri al
Consiliului , la data de 4 octombrie 1993, prin r ezoluția nr. 37/1993.
Prin aderare, România semnează principalul act al organizației, și anume, Convenția
europeană a drepturilor omului, în prezent fiind parte a 105 Convenții ale Consiliului. Aderarea
României la Consiliul Europei se prezenta ca o necesitate a timpului și ca un pas important în
pregătirea viitoarelor aderări la Organizația Tratatului Nord -Atlantic și la Uniunea europeană.
Consecințele aderării României la Convenție și rolul pe care aceasta l -a dobândit în sistemul
de drept intern se desprind din normele constituționale române, ma i exact din coroborarea
articolelor 11 și 20 ale Constituției. Teoria acestor articole are la bază principiul dreptului
internațional public – pacta sunt servanda . Mai mult decât atât, tăria aplicării Convenției este
influențată și de alegerea legiutorului constituțional a tipului de sistem, fie dualist78, fie cel monist79
(în doctrina de specialitate, problematica nefiind tranșată întru totul). Oricum, esențial este că, în
conformitate cu art. 11 al Constituției, articol ce consacră raportul și corelația din tre dreptul

77 Pentru dezvoltări ale stadiu lui actual al României în sistemul Consiliului Europei, a se vedea
http://www.coe.int/en/web/portal/romania.
78 A se vedea M. Constantinescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații , Ed. All Beck,
București, 2004, p. 13.
79 A se vedea, C. -L. Popescu, L’intégration des règles internationales en matière de droit de l’homme dans
l’ordre juridique roumain în Approches franco -roumaines…, coord. E. S. Tănăsescu, p. 115 -144.

25
internțional și dreptul intern, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună -credință
obligațiile ce -i revin din tratatele la care este parte, cu mențiunea al. (2) care impune limita
ratificării de către Parlament a tratatului în cauză. În această manieră, prin ratificarea Convenției ,
aceasta devine parte a dreptului intern, statul obligându -se a respecta întocmai prevederile sale.
Totuși, legiuitorul constituțional român nu s -a limitat la tratatele la care România este parte,
in genere , ci a creat o categorie distinctă, aceea a tratatelor internaționale privind drepturile omului
(art. 20 al Constituției), situație în care dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile
cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Prin noțiunea de pacte se
înțeleg Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire
la drepturile economice, sociale și culturale . Conform doctrinei80, două reguli se desprind din
conținutul art. 20, reguli ce privesc de fapt transpunerea în practică a dispozițiilor constituționale
privind drepturile, libertățile și îndatoririle fundamenta le.
Primul principiu ce rezultă din citirea art. 20 stabilește că interpretarea și aplicarea
drepturilor se va face în concordanță cu prevederile tratatelor la care România este parte, expres
fiind menționată Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ac eastă anume precizare în redactare
se manifestă într -un sens prin atașamentul81 față de acest act, prin faptul că adoptarea și ratificarea
Declarației Universale a Drepturilor Omului au reprezentat o nouă eră în proclamarea și protecția
drepturilor omului82.
Totuși, nu este de neglijat faptul că, la momentul redactării actului constituțional, România
nu era parte a Convenției , singurul act important în materia drepturilor omului semnat anterior
anului 1991 de statul român fiind astfel Declarația universală a drepturilor omului (semnată la 14
decembrie 1955), act care, chiar în condițiile art. 20 al Constiției nu reprezintă un veritabil tratat,
acesta fiind numai o rezoluție a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, forța sa
constând mai degraba în dezideratul internațional al unui standard minim de protecție în domeniul
drepturilor omului. De altfel, doctrina83 socotește nejustificată neinserarea titlului Convenției
europene în textul art. 20 al Constituției, urmare a revizuirii din anul 2003, deși, indirect, Convenția
reprezintă unul dintre celelalte tratate la care România este parte, art. 20 fiind pe deplin aplicabil. În
orice caz, ceea ce este important rezidă în faptul că prin aceasta normă, instituțiile române sunt
obligate a interpreta și aplica dispozițiile privitoare la drepturile omului (astfel cum au fost ele
înțelese și definitive de doctrină) în lumina textelor internaționa le referitoare la astfel de drepturi.

80 Idem , p. 30 -32
81 Ibidem.
82 Ibidem .
83 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., Vol. I, p. 101.

26
Cea de -a doua regulă surprinsă de art. 20 constituie teza priorității reglementărilor
internționale în situația în care ar exista anumite contradicții sau neconcordanțe între normele
constituționale și cele impuse pri n tratate (doar cele care au fost ratificate de Parlament însă). În
același sens, în cazul în care ar exista o neconcordanță între tratate, regula priorității temporale se
aplică, în sensul în care sunt aplicabile prevederile ultimelor tratate, indiferent de denumirea
acestora. Doctrina84 amintește și impulsionează instanțele judecătorești sa pună înto cmai în practică
această regulă. Nu în ultimul rând, în legătură cu prioritatea dispozițiilor internaționale, textul
constituțional, prin revizuirea din anul 2 003, adaugă alineatului (2) al art. 20 sintagma ,, cu excepția
cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile ”, adaos întru totul aflat
în spiritul ideii de protecție cât mai sporită a individului, în sensul în care, un text intern poate sa
ofere o mai ridicată efectivitate a unui drept al cetățeanului său (pornind întocmai de la ideala
premisă în virtutea căreia legiuitorul național știe și cunoaște ce este cel mai bine pentru propriul
cetățean) sau chiar a unui necetățean, dat fiind caracterul strâns legat de om, ca ființă umană,
titulară a unor drepturi naturale, imprescriptibile și inalienabile. Chiar mai mult, doctrina85
consideră ca această completare nu este nicicând o ,,clauză de rezervă”, ci una de ,,privilegiu” în
favoarea titularului dreptului sau al libertății garantate prin Constituție și recunoscute, spre
exemplu, prin Convenție .
În legătura cu această ultimă precizare, o deosebită valență o prezintă art. 18 al Constituției
care, în primul alineat, menționează fa ptul că cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România
se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.
Față de prezenta dispoziție se poate face o corelare cu întâiul articol al Convenției eur opene a
drepturilor omului care extinde cu mult mai mult aplicarea textului său în sensul în care, din
momentul în care o persoană se află sub jurisdicția unui stat membru al Convenției , acesta o poate
invoca în caz de încălcare a acesteia, urmând rațiunil e afirmării ordinii publică europeană în
materria drepturilor omului și ale acelui noyau dur impus de Convenție care nu necesită calitatea de
cetățean a persoanei care a suferit un prejudiciu prin violarea dispozițiilor Convenției europene.
Deși reglemen tarea la nivel constituțional poate fi considerată din punct de vedere teoretic
ca fiind, pe lângă necesară, și suficientă, prin analogia adagiului qui potest plus, potest minus ,
dispoziții asemănătoare, cu valoare de principii, se regăsesc, într -o măsură mai mică sau mai mică,
în curpinsul celor patru coduri esențiale, fiind făcută astfel dovada importanței lor. Astfel, în Codul
civil și în Codul de procedură civilă se regăsesc cele mai explicite dispoziții în această materie,
textele legale sunt identice, preluând esența textului constituțional. Art. 4, C odul civil și art. 3,
Codul de procedură civilă, ambele având titlul marginal – Aplicarea prioritară a tratatelor

84 Idem , p. 13.
85 A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 73.

27
internaționale privind/privitoare la drepturile omului , prevăd că, în materiile reglementat e de
prezentul cod (n.n. Codul civil sau Codul de procedură civilă, după caz), dispozițiile privind
drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este
parte, iar, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările
internaționale, cu excepția c azului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.
Identitatea de text este deplină, fiind poate nefericită neintroducerea, ca în cazul Constituției,
a unei prevederi referitoare la Convenția europeană. Mai mult decât atât, dată fiind aplicab ilitatea
generală a ambelor coduri, se subînțelege astfel faptul că, în măsura în care vor fi incidente anumite
dispoziții ale codurilor, în alte materii, ca norme generale, și acele raporturi juridice se vor bucura
de protecția oferită, spre exemplu, de C onvenția europeană. Mai mult, textul face o mențiune
expresă, instituind regula conform căreia doar dispozițiile privitoare la drepturile fundamentale ale
omului regăsite (și) într -un act internațional se vor aplica cu prioritate, iar nu orice fel de alte
drepturi înscrise în respectivele tratate, convenții, acte internaționale lato sensu .
În acest sens, Codul fiscal prevede o aplicare mai extinsă a principiului preeminenței
dreptului internațional, stabilind încă din art. 1, al. (3) al prezentului cod fap tul că dacă orice
prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se
aplică prevederea acelui tratat , fiind astfel inclusă și ipoteza unor acte internaționale ce stabilesc
drepturi fundamentale ale cetățenilo r și, implicit, obligații (pozitive) pentru statul semnatar.
Nu în ultimul rând, Codul de procedură civilă prevede în art. 252 – Obligativitatea
cunoașterii din oficiu (integrat în Capitolul I – Judecata, al Titlului I – Procedura în fața primei
instanțe, Cartea a II -a – Procedura contencioasă) faptul că partea care invocă dreptul internațional
cutumiar sau anumite texte din legi, convenții, tratate sau acorduri internaționale aplicabile în
România, dar neintegrate într -un text de lege trebuie să facă dova da existenței și aplicării acestora,
instanța nefiind ținută a cunoaște decât textele publicate în Monitorul Oficial al României.
Într-o manieră succintă, Codul de procedură penală nu oferă un text atât de precis ca cele
anterioare, ci se rezumă în a prev ede încă din primul articol al textului faptul că normele de
procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente atribuțiilor oganelor judiciare cu
garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie
respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive al Uniunii Europene, al celorlalte
reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte . Nu poate trece
neobservată nuanțarea legiuitorului în cazul Codului de procedură penală, dată de faptul că, scopul
normelor de procedură penală este garantarea drepturilor părților în așa fel încât actele

28
internaționale să fie respecta te, față de reglementarea în materie civilă, care, de la origini prevede
aplicarea directă și prioritară a dispozițiilor internaționale în materia drepturilor omului. Totuși,
dispoziția de principiu rămâne cea constituțională care nu doar permite, ci și ob ligă, aplicarea
prioritară a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului (cu excepția
cazului în care prevederile naționale sunt mai favorabile).
In fine, în ceea ce privește Codul penal, art. 12 face anumite trimiteri l a tratatele
internaționale la care România este parte (circumstanță regăsită deopotrivă în toate codurile și în
concordanță cu prevederea constituțională), prin raportare însă la alte articole din Cod. Se observă,
în schimb, că nu există vreo dispoziție ex presă în ceea ce privește drepturile omului, carență care,
indiferent cum, nu se traduce printr -o neaplicare a convențiilor internaționale și în materie penală
întrucât normele constituționale rămân întocmai aplicabile.
Prin raportare la elementele prevă zute anterior, din conținutul Codului de procedură fiscală
se pot extrage două importante articole: art. 3 – Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte
normative și art. 10 – Obligația de cooperare .
În acest sens, art. 3 face o trimitere expresă l a faptul că, în lipsa unor prevederi în cadrul
Codului de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă,
republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și
contribua bili/plătitori . Astfel, din conținutul acestui articol se pot extrage exemple de o mare
însemnătate. Așadar, în materia probelor, spre exemplu, Codul de procedură fiscală nu prevede
referitoare la martori, însă solicitarea probei cu martori și eventuala în cuviințare a acesteia, urmată
de administrarea propriu -zisă se poate face în baza prevederilor Codului de procedură civilă (a se
vedea astfel art. 311 -326). Același raționament se poate aplica, de altfel, și în cazul prezumțiilor ,
neexistând o prevedere în Codul de procedură fiscală, ci în Codul de procedură fiscală (a se vedea
art. 327 -329) sau în cazul mărturisirii , considerată din punct de vedere al dreptului (procesual)
fiscal ca fiind declarația pe proprie răspundere a contri buabilului și reglementată de Codul de
procedură civilă în art. 348 -358.
Compatibilitatea Codului de procedură civilă cu Codul de procedură fiscală și completarea
anumitor situații nereglementate de către dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă și din
art. 75 al Codului de procedură fiscală care prevede faptul că termenele de orice fel privind
exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Codul fiscal, de prezentul cod,
precum și de alte dispoziții legale aplicabile în mat erie, dacă legislația fiscală nu dispune altfel, se
calculează potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, republicat. Reglementarea termenelor
se regăsește în Codul de procedură civilă în Titlul V – Termene le proceduale al Cărții I – Dispoziții
generale, mai exact art. 180 -186. Din mențiunea prevăzută în Codul de procedură fiscală se mai
poate extrage un element, și anume faptul că, deși în Codul fiscal nu există o prevedere

29
asemănatoare celei din art. 75 CPF, raționamentul conform căruia dispoziți ile sale se vor completa
cu cele ale Codului civil sau ale Codului de procedură fiscală rămân perfect valabile, în măsura în
care acestea sunt compatibile, urmând ca astfel, termenele prevăzute de dispozițiile Codului fiscal
să fie calculate conform reglem entărilor Codului de procedură civilă.
Aceeași compatibilitate a dispozițiilor Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală cu
prevederile Codului civil de această dată se regăsește în privința art. 78 – Cazul de forță majoră și
cazul fortuit din Co dului de procedură fiscală care stabilește că termenele prevăzute de lege
(preluând raționamentul art. 75 menționat anterior, ce face trimitere și la termenele prevăzute de
Codul fiscal, nu doar cele reglementate de Codul de procedură fiscală, prin noțiun ea de ,, lege” se va
înțelege deci atât CF, cât si CPF ) pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale, după caz, nu încep să
curgă sau se suspendă în situația în care îndeplinirea acestor obligații a fost împiedicată de ivirea
unui caz de forță majoră sau a unu i caz fortuit . Neexistând o definiție proprie domeniului fiscal a
noțiunilor de forță majoră sau caz fortuit , prin acestea se va înțelege ceea ce Codul civil prevede în
art. 1351 și următoarele privind cele doua cauze exoneratoare de răspundere.
Nu în ult imul rând, în privința art. 10 al Codului de procedură fiscală, prin al. 1 al acestuia
se stabilește cadrul general privind compatibilitatea dintre prezentul cod si Codul penal, respectiv
Codul de procedură penală, fiind prevăzute cu titlu de principiu urm ătoarele:
contribuabilul /plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării stării
de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realității,
și prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor în
materie penală și procesual penală .
În sfârșit, pornind de la toate aceste precizări, integrarea regulilor internaționale în materia
drepturilor omului în ordinea juridică internă română prezintă anumite aspecte dezvoltate pe cale
doctrinară86 și, deci, aplicabile Convenției europene, ca instrument european (dar având natura unui
tratat internațional – incident fiind astfel art. 20 al Constituției) de protecție a drepturilor omului și
libertăților f undamentale.
În acest fel, în privința aspectelor substanțiale, tratatele internaționale în materia drepturilor
omului ( e.g. Convenția europeană) se identifică trei principii: aplicabilitatea directă,
preeminența/întâietatea ( primauté ) exprimată prin forța supra -legislativă a Convenției și
subsidiaritatea (aspect care, deși nedezvoltat pe deplin în prezenta lucrare se identifică din însuși
textul Convenției și al Protocoalelor adiționale care impun anumite condiții de admisibilitate a
cererilor în fața Curții europene, printre care, epuizarea tuturor căilor interne de atac , exigență ce
se traduce prin faptul că judecătorul național este primul care va utiliza dispozițiile regăsite în

86 A se vedea, C. -L. Popescu, L’intégration… în Approches franco -roumaines…, coord. E. S. Tănăsescu, p.
115-144.

30
Convenția europeană, iar, în caz de nerespectare a acesteia, judecător ul european va fi cel care va
constata încălcarea sau neaplicarea textului în cauză).
În legătură cu aspectele procedurale, care, în fapt, fac ca aplicabilitatea directă, întâietatea și
subsidiaritatea actelor internaționale în materia drepturilor omului (Convenția ) să poată fi garantate
prin proceduri specifice, în așa fel încât să nu rămână doar la nivel teoretic, există două forme de
control, anume controlul de convenționalitate (comparație directă între o lege națională și un tratat,
control realizat chiar de judecătorul în fața căruia s -a ridicat această problema) și controlul de
constituționalitate (realizat, ca o formă indirectă de control, doar de judecătorul constituțional,
decizia sa având putere erga omnes ). Astfel, fără alte precizări supliment are, este îndeobșt e
recunoscută puterea pe care o impun e Convenția europeană în ordinea internă română, dispozițiile
acesteia și hotărârile Curții europene fiind obligatori i în sistemul de drept național.

CAPITOLUL al II -lea. DREPTUL LA UN PROCES ECHITAB IL DIN PERSPECTIVA
CONVENȚIEI EUROPENE

Secțiunea I. Precizări preliminare comparative

Prezenta secțiune propune o observație a modalităților de redactare a textelor în legătură cu
dreptul la un proces echitabil în diverse acte cu vocație internațională, regională sau națională (acte
normative din dreptul român care preiau această sintagmă), acte convenționale sau comunitare.
Întrucât în prealabil au fost analizate anumite acte internaționale în materie prin prisma
terminologiei utilizate și înțelesului dat, aceeași logică se impune și în cadrul acestor precizări
introductive, în scopul unei aprecieri cât se poate de exhaustive a manierei în care (chint)esența
dreptului la un proces echitabil înscris în Convenția europeană, se regăsește în alte documente
internaționale referitoare la drepturile omului, dar și în textele naționale.
Astfel, în din anul 1776, Declarația de drepturi a statului Virginia face anumite precizări
esențiale în această privință, deși, în special, trimiterile țin de componenta penală, iar nu civilă a
ceea ce reprezenta un drept la un proces echitabil in nuce. Secțiunea a 8-a87 a Declarației îndemna la
elementul contradictorialității, la un proces accelerat în fața unui juriu imparțial .
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului impunea, deși apărută ulterior Declarației
statului Virginia și, inspirată fiind de ace asta, nu conține vreo dispoziție la fel de precisă ca cele

87 That in all capital or criminal prosecutions a man hath a right to demand the cause and nature of his
accusation, to be confronted with the accusers and witnesses , to call for evidence in his favor, and to a
speedy trial by an impartial jury of twelve men of his vicinage, without whose unanimous consent he cannot
be found guilty; nor can he be compelled to give evidence against himself; that no man be deprived of his
liberty, except by the law of the land or the judgment of his peers.

31
anterioare, rezumându -se strict la materia penală88. Deși adoptată aproape două secole mai târziu
față de cele mai importante documente în materia depturilor omului de până la acel moment, chiar
și Declarația Universală a Drepturilor Omului se mărginește în a impune condiția imparțialității și
independenței tribunalului sau a modului echitabil și public al audierii doar în materie penală. Poată
fi înțeleasă această abordare din perspectiva momentulu i adoptării Declarației, consecință a celui
de-al Doilea Război Mondial, dar nu poate fi pe deplin acceptată, cu atât mai mult cu cât este
precizat expres în textul art. 1089 că acel drept aparține sferei penale.
S-ar putea considera ca, in extenso , și dreptul la un proces echitabil în materie civilă ar putea
face obiectul Declarației, prin coroborarea art. 7 și 8 care precizează, pe de o parte, că toți indivizii
sunt egali în fața legii și au dreptul la o egală protecție împotriva oricărei discrimi nări care ar viola
prezenta Declarație, iar, pe de altă parte, dreptul fiecărei persoanei la un recurs efectiv în fața
jurisdicțiilor naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ale acesteia, înscrise
în constituție sau în alte legi. Ceea ce pune, în schimb, probleme, cel puțin în privința art. 7 este dat
de faptul că, deși este recunoscut acel drept al persoanei de a fi protejată împotriva oricăror acte
care ar viola Declarația, dreptul la un proces echitabil (sub aspect civil) nu est e înscris întocmai în
textul acesteia, protecția neputând deci opera asupra unui drept inexistent din Declarație, ci,
eventual, asupra aceluiași drept înscris în anumite constituții sau legi nationale, aplicabil fiind art. 8.
În legătură cu Pactul intern ațional privind drepturile civile și politice90 (adoptat în anul 1966,
intrat în vigoare în 1976), preia într -o manieră extinsă dreptul înscris deja la acel moment în
Convenția europeană (deja intrată în vigoare încă din anul 1953). Față de Convenția europe ană se
aduc mai multe detalii ce au menirea efectivității dreptului, fiind, de altfel inclusă și componenta
civilă a acestui drept. Se remarcă utilizarea noțiunii de litigiu , iar nu de cauză , astfel cum se
regăsește în textul Convenției europene, considerâ nd că aceasta perspectivă tinde a restrânge

88 A se vedea Art. 7 – Nul homme ne peut être accusé, arrêté ni détenu que dans les cas déterminés par la
Loi, et selon les formes qu'elle a prescrites și Art. 8 – La Loi ne doit établir que des peines strictement et
évidemment nécessaires, et nul ne peut être puni qu'en vertu d 'une Loi établie et promulguée antérieurement
au délit, et légalement appliquée .
89 Art. 10 – Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de
către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
90 Art. 14 -1 prevede: Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoană are
dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent ,
independent și imparțial , stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale
îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor pri vind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil .
Ședința de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfășurării ei, fie în
interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securității naționale într -o societate de mocratică, fie
dacă interesele vieții particulare ale părților în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest
lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanțelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna
intereselor justiției; cu toa te acestea, pronunțarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi
publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la
diferende matrimoniale ori la tutela copiilor .

32
aplicarea acestui drept, și anume, doar în cadrul unui litigiu/proces în fața instanțelor. În Pactul
internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, un asemenea drept nu este
înscris, neav ând unul dintre caracterele drepturilor înscrise în prezentul Pact.
Convenția americană a drepturilor omului a rezervat în art. 8 -1 dreptul la un proces
echitabil91 și, chiar mai mult, aceasta nu se limitează doar la a face referire la drepturi și obligați i cu
caracter civil , cum este precizat în textul Convenției europene, ci precizează și caracterul fiscal sau
de drept al muncii al drepturilor sau obligațiilor. În plus, plaja drepturilor și obligațiilor este cu atât
mai extinsă cu cât textul integrează și orice alt caracter al acestora. Este de admirat această
redactare întrucât, deși Convenția americană a fost inspirată din cea europeană, aceasta a introdus în
dispozițiile sale chiar opera pretoriană realizată de judecătorii europeni care au extins caract er civil
al drepturilor și obligațiilor și la alte materii, chiar de drept al muncii , drept fiscal sau în legătură cu
litigii le privind funcționarii publici, elemente care, într -o măsură mai mare sau mai mică au fost fie
excluse din câmpul de aplicare al n oțiunii de obligații cu caracter civil prevăzută în cuprinsul art. 6
al Convenției europene, fie au fost limitate și particularizate la anumite cazuri expres interpretate de
Curtea europeană.
În privința Cartei africane a drepturilor omului și ale popoare lor, aceasta a inclus în art. 7
dreptul la un proces echitabil, componenta civilă și cea penală regăsindu -se deopotrivă. Se remarcă,
în schimb, faptul că se precizează doar caracterul imparțialității jurisdicției – art. 7 -1, lit. d (privită
desigur, într -o, manieră extinsă). În ceea ce privește independența tribunalelor , o mențiune se
regăsește în art. 26 al Cartei care consacră și impune un standard al independenței justiției în toate
statele membre92. Se remarcă utilizarea noțiunii de cauză, astfel cum este integrată și în Convenție .
Declarația drepturilor omului în Islam conține anumite dispoziții cu caracter general în
legătură cu egalitatea în fața legilor și accesul la justiție, dar păstrează componenta penală mai
degrabă decât cea civil ă, iar Carta arabă a drepturilor omului conține dispoziții mult mai favorabile
individului (art. 1393), noutatea acestui act fiind dată de precizarea expresă a ajutorului public
judiciar în cazul imposibilității accesului la justiție din motive financiare ( art. 13, lit. a).

91 Artículo 8 – Garan tías Judiciales 1. Toda persona tiene derecho a ser oída, con las debidas garantías y
dentro de un plazo razonable , por un juez o tribunal competente, independiente e imparcial , establecido
con anterioridad por la ley , en la sustanciación de cualquier acus ación penal formulada contra ella, o para
la determinación de sus derechos y obligaciones de orden civil, laboral, fiscal o de cualquier otro carácter .
92 Art. 26 – Les Etats parties à la présente Charte ont le devoir de garantir l'indépendance des Tribunaux et
de permettre l'établissement et le perfectionnement d'institutions nationales appropriées chargées de la
promotion et de la protection des droits et libertés garantis par la présente Charte .
93 Art. 13 – a. Chacun a droit à un procès équitable dans lequel sont assurées des garanties suffisantes et
conduit par un tribunal compétent indépendant et impartial établi préalablement par la loi qui décidera du
bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle ou se prononcera sur ses droits et ses
obligations. Chaque État partie garantit à ceux qui n'ont pas les ressources nécessaires une aide
juridictionnelle pour leur permettre de défendre leurs droits ; b. Le procès est public sauf dans des cas

33
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii europene, prin art. 47 ( Dreptul la o cale de atac
eficientă și la un proces echitabil ) 94, inclus în Titlul VI – Justiția reunește, de fapt, art. 6 și art. 13
din Convenția europeană. Se fac men țiuni referitoare la asistența juridică gratuită, dar nu și la
ajutorul public judiciar. Consilierea, asistarea sau repezentarea fac parte integrantă din noțiunea
dreptului la un proces echitabil. Se remarcă sursa de inspirație avută, anume Convenția europ eană,
dar cu anumite dezvoltări ale acesteia. Se constată totuși faptul că, pentru un act de anvergura Cartei
Uniunii europene, acest drept nu a fost (este) întru totul exploatat și explicitat , deși la momentul
redactării, dezvoltările realizate de Curtea europeană a drepturilor omului pe cale jurisprudențială ar
fi putut constitui un mai important punct de referință pentru Carta Uniunii, astfel încât aceasta să
devină unul dintre cele mai comp lete acte în materie.
La nivel național, legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor95 face anumite
trimiteri punctuale care se regăsesc în conținutul dreptului la un proces echitabil, printre care, poate
cel mai important element, j udecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie
imparțiali [art. 2, al. (3)]. De asemenea, legea 304/2004 privind organizarea judiciară96, în legătură
cu accesul la justiție, art. 6 prevede faptul că o rice persoanã se poate adresa justiți ei pentru apãrarea
drepturilor, a libertãților și a intereselor sale legitime în exercitarea drept ului sãu la un proces
echitabil și că acest acces nu poate fi îngrãdit. Mai mult, t oate persoanele au dreptul la un proces
echitabil și la soluționarea cauzel or într -un termen rezonabil, de cãtre o instanțã imparțialã și
independentã, con stituitã potrivit legii, așa cum prevede art. 10 din aceeași lege.
Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor și avocaților români precizează în pct. 5
faptul că j udecătorii, procurorii și avocații români în cadrul procedurii judiciare au atribuții distincte
și complementare, reprezentând o garanție necesară pentru o Justiție echitabilă , imparțială și
eficientă, iar Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor97, prin coroborarea mai multor
articole, impune respectarea dreptului la un proces echitabil [se reține îndatorirea apărării
independenței justiției și exercitarea funcției cu obiectivitate și independență (art. 3), aceștia trebuie
să apere drepturile și l ibertățile fundamentale ale cetățenilor (art. 7), să fie imparțiali în
îndeplinirea atribuțiilor profesionale (art. 9), asigurând un tratament juridic nediscriminatoriu (art.

exceptionnels lorsque l'exige l'intérêt de la justice dans une société respectueuse des libertés et droits de
l'homme
94 Art. 47 – Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are
dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătoreșt i, în conformitate cu condițiile stabilite
de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într -un termen rezonabil ,
în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale , constituită în prealabil prin lege . Oric e
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă
celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a -i asigura
accesul efectiv la justiție.
95 Republicat ă în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
96 Republicată în M. Of. nr 827 din 13 septembrie 2005 .
97 Hotărârea CSM nr. 328 din 24.08.2005, p ublicat ă în M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005 .

34
8); in plus, aceștia sunt datori să respecte termenele legale, iar în cazul în care legea nu prevede,
înăuntrul unor termene rezonabile (art. 13)].
În final, Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană (adoptat de Consiliului
Barourilor Uniunii Europene la 28 octombrie 1998 și modificat u lterior la 28 noiembrie 1998, dar și
în 2002 și 2006) se aplică întocmai și în România încă din anul 1999. Ceea ce este important rezidă
în faptul că, deși nu este reținut vreun articol care să impună expressis verbis respectarea dreptului
la un proces ech itabil (ceea ce ar fi oricum nefiresc, dat fiind faptul că statului, prin organele și
instituțiile sale îi revine acea obligație pozitivă și obiectivă de a pune în aplicare drepturile înscrise
în tratatele internaționale la care România este parte și de a face ca aceste drepturi să devină
efective ), prin inserarea anumitor dispoziții în textul Codului, acestea reprezintă de fapt modalități
de punere în practică a dreptului la un proces echitabil, și, mai ales, a componentelor accesului la
justiție și contra dictorialității.
Astfel, printre principiile generale (pct. 2) se regăsește secretul profesional (pct. 2.3). Deși
este inserat ca o prerogativă sau ca un privilegiu al avocatului, în esență, obligativitatea neaducerii
niciunei ingerințe în exercitarea ace stui drept al avocatului reprezintă întocmai eficacitatea
dreptului la un proces echitabil. A contrario , justițiabilul nu ar reda întru totul cauza avocatului său,
știut fiind că acesta nu este acoperit de exclusivitate, iar contradictorialitatea ar fi, în că de la origini,
mărginită prin necunoașterea de către avocat a întregii realități, apărarea fiind astfel limitată. Mai
mult decât atât, chiar textul Codului prevede că obligația avocatului cu privire la secretul
profesional servește atât intereselor admi nistrării justiției, cât și intereselor clientului (pct. 2.3.1).
În lumina acestor precizări, ce au avut întocmai scopul de a prezenta importanța de care se
bucură, in genere , dreptul la un proces echitabil și varietatea formelor pe care acesta le implică , se
dovedește necesar a înfățișa îndeaproape maniera în care Curtea europeană interpretează aplicarea,
dar și limitarea acestui drept, prin raportare la vasta jurisprudență în materie.

Secțiunea a II -a. Articolul 6 din Convenția europeană – garanții specifice

Art. 6, paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului reține dreptul la un proces
echitabil din două perspective: civilă și penală. Astfel, ambele componente, prin natura faptelor pe
care le încadrează, conțin elemente distincte și garanții coresp unzătoare fiecăreia. Se va supune
analizei paradigma civilă și penală a art. 6, parag. 1 , urmând a se descrie cadrul aplicării dreptului
înscris în textul Convenției europene, dar și limitele acestuia. În final, pentru a putea vorbi de
exigențele impuse de Convenția și de Curtea europeană este necesar a face cunoscute garanțiile ce
au fost stabilite de jurisprudența europeană și înțelesul dat de Curte anumitor noțiuni, devenite
ulterior autonome .

35
§1. Domeniul de aplicare al art. 6

Alături de art. 13 (Dre ptul la o cale de atac efectivă), art. 6 reprezintă un drept de ordin
procesual, ambele fiind instituite întocmai pentru a proteja celelalte drepturi substanțiale înscrise în
Convenția europeană și în constituțiile și legile statelor membre. Drept cu vocaț ie generală, acesta
își găsește aplicabilitatea atât în procesele civile, cât și în cele penale.
Mai mult, doctrina98 analizează acest drept din două perspective: ca drept de ordin
procesual, prin instituirea de garanții imperative ce trebuie aplicate în toate litigiile, dar și ca un
veritabil drept substanțial, întrucât acesta instituie, prin garanțiile impuse, o adevăr ată obligație
pentru statele membre, iar, în caz de nerespectare, răspunderea internațională a acestora este
angajată. Întrucât sintagm ele ,,drepturi și obligații de natură civilă” sau ,,acuzație în materie penală”
nu delimitează prin sine însăși cadrul ef ectiv în care art. 6 §1 poate fi aplicat, deci invocat în caz de
încălcare a unui dintre elementele sale, un asemenea aspect a fost analizat de Curtea europeană prin
jurisprudența sa, oferind u-i astfel domeniul de aplicare
O decizie -pilon în stabilirea ca racterului civil al contestației este cauza K onig c./ Germaniei
(28 iunie 1978) care, preluând mutatis mutandis argumentele din hotărârea E ngel și alții c./ Olandei
(8 iunie 1976) oferă teoria autonomiei conceptului de drepturi și obligații de natură civil ă: La Cour
a aussi déjà reconnu, implicitement, celle (n.n. l’autonomie) du concept de "droits et obligations de
caractère civil" . […] La Cour confirme cette jurisprudence en l’espèce. Elle estime en effet que le
même principe d’autonomie s’applique au c oncept en question. Toute autre solution risquerait de
conduire à des résultats incompatibles avec l’objet et le but de la Convention (cf., mutatis mutandis,
arrêt Engel, par. 81) . […] Si la Cour conclut ainsi à l’autonomie de la notion de "droits et
obligations de caractère civil", elle ne juge pas pour autant dénuée d’intérêt, dans ce domaine, la
législation de l’État concerné. C’est en effet au regard non de la qualification juridique, mais du
contenu matériel et des effets que lui confère le droit int erne de l’État en cause, qu’un droit doit
être considéré ou non comme étant de caractère civil au sens de cette expression dans la
Convention. Il appartient à la Cour, dans l’exercice de son contrôle, de tenir compte aussi de
l’objet et du but de la Conven tion ainsi que des systèmes de droit interne des autres États
contractants (cf., mutatis mutandis, arrêt Engel et autres précité, par. 82) . […] Le libellé de l’article
6 par. 1 (art. 6 -1) est beaucoup plus large; les termes français ‘contestations sur (d es) droits et
obligations de caractère civil’ couvrent toute procédure dont l’issue est déterminante pour des
droits et obligations de caractère privé. Le texte anglais, qui vise ‘the determination of (…) civil
rights and obligations’, confirme cette int erprétation. Peu importent dès lors la nature de la loi

98 A se vedea C. Bîrsan, op. cit., Vol. I , p. 393-397.

36
suivant laquelle la contestation doit être tranchée (…) et celle de l’autorité compétente en la
matière (…)". Si la contestation oppose un particulier à une autorité publique, il n’est donc pas
décisif que celle -ci ait agi comme personne privée ou en tant que détentrice de la puissance
publique. En conséquence, pour savoir si une contestation porte sur la détermination d’un droit de
caractère civil, seul compte le caractère du droit qui se trouve en cause .
Am găsit necesar a prelua anumite paragrafe din textul dintr -o limbă oficială și nu
traducerea acestuia, întrucât Curtea face trimiteri la terminologia engleză din domeniu și cu atât mai
mult cu cât doctrina precizează faptul că extinderea noțiu nii de „drepturi și obligații cu caracter
civil", regăsită în mod frecvent în jurisprudența Curții, își găsește suport în sensul mai larg al
noțiunii de „civil rights" din dreptul anglo -saxon99.
Astfel, deși se poate considera că determinarea aspectului civil al dreptului se va analiza de
la caz la caz (în funcție de caracterul dreptului în cauză ), există anumite situații în care caracterul
civil al cauzei există per se , ca de exemplu, drepturile civile personal -nepatrimoniale și cele
patrimonial e.
Mai mult, doctrina100și jurisprudența101 au stabilit și au dezvoltat condițiile necesare a fi
îndeplinite pentru ca art. 6 §1 să poată fi aplicat, în componenta sa civilă, și anume: să existe o
„contestație” cu privire la un „drept" ce poate fi pretins, pus în valo are pe calea unei acțiuni în
justiție, în sistemul de drept intern, conte stația să fie reală și serioasă – ea poate să privească atât

99 Idem , p. 398-399.
100 Idem , p. 400 -439.
101 Jurisprudență în materie este vastă, astfel că se vor utiliza cu titlu de exemplu anumite decizii, dar și
conținutul acestora: Sporrong și Lonnroth c./ Suediei (23 septembrie 1982) – L’existence et le sérieux de
celle -ci mont rent toutefois qu’un problème se posait au regard de l’article 6 par. 1 . H. c. / Franței (24
octombrie 1989 ) – De sa jurisprudence constante, il ressort que la notion de "droits et obligations de
caractère civil" ne doit pas s’interpréter par simple référence au droit interne de l’État défendeur et que
l’article 6 par. 1 s’applique indépendamment de la qualité, publique ou privée , des parties comme de la
nature de la loi régissant la "contestation": il suffit que l’issue de la procédure soit "détermin ante pour des
droits et obligations de caractère privé ". Editions Périscope c. / Franței (26 martie 1992) – La Cour relève
que l’action de la société requérante avait un objet "patrimonial" et se fondait sur une atteinte alléguée à
des droits eux aussi patrimoniaux . Le droit en question revêtait donc "un caractère civil", nonobstant
l’origine du différend et la compétence des juridictions administratives . Ortenberg c./ Austriei (25
noiembrie 1994) – La Cour rappelle que l'article 6 par. 1 joue dès lors q ue l'action a un objet "patrimonial"
et se fonde sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux ou que son issue est "déterminante
pour des droits et obligations de caractère privé". Frydlender c. / Franței (27 iunie 2000) – La Cour
rappelle que pour que l’article 6 § 1, sous sa rubrique « civile », trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait «
contestation » sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit
interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence même
d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être
directement déterminante pour le droit de caractère civil en question. În același sens, a se vedea , de
asemenea: Le Compte, Van Leuven și De Meyere c./ Belgiei (23 iunie 1981); Benthem c./ Olandei (23
octombrie 1985); Pudas c./ Suediei (27 octombrie 1987); Tre Traktorer Aktiebolag c./ Suediei (7 iulie
1989); Zander c./ Suediei (25 noiembrie 1993 ); Fayed c./ Regatului Unit (21 septembr ie 1994 ); Masson și
Van Zon c./ Olandei (28 septembr ie 1995 ); Bulois c./ Luxemburg (3 aprilie 2012) etc.

37
existența dreptului, cât și întinderea sau mod urile în care el se exercită, iar rezultatul procedurii să
fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
Totuși, ceea ce este important de reținut este și faptul că, pe lângă îndeplinirea acestor
condiții, pentru invocarea art. 6 §1, constatarea încălcării acestuia și sanc ționarea statului pârât,
trebuie îndeplinite și condițiile procedurale impuse de Curtea europeană pentru a putea fi sesizată.
Deși nu au făcut obiectul unei anumite secțiuni, necesitatea unei prezentări succinte a
acestora este evidentă. Există, astfel, acele condiții generale oricărei cereri – epuizarea tututor căilor
interne de atac, iar cererea să fie introdusă în maximum 6 luni de la presupusa violare a Convenției
– odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 15, această perioadă va fi redusă la 4 luni, dar și
condițiile specifice recursului individual – în privința solicitantului, acesta trebuie să fie o persoană
fizică sau juridică , chiar o organizație non -guvernamentală sau un grup de particulari, dar , în același
timp, și o victimă reală sau pot ențială, fie directă, fie indirectă; în ceea ce privește formularea
contestației, aceasta trebuie să respecte cerințele impuse de art. 47 din Regulamentul Curții; in fine,
în legătură cu fundamentul cererii, este necesar ca fundamentul să nu fie unul fante zist sau
incompatibil cu textul Convenției .
Ceea ce interesează în egală măsură sunt fără doar și poate domeniile pe care le acoperă și
protejează art. 6§1. Doctrina în materie102, pe baza jurisprudenței Curții , analizează și clasifică
aplicarea art. 6§1 în cadrul litigiilor cu caracter civil și anume: litigii de drept privat, litigii
refer itoare la securitatea socială, l itigii privitoare la accesul și e xercițiul unei profesii sau l itigii
privitoa re la funcția publică. În această manieră, în privința li tigiilor de drept privat s -a admis ca
având caracter/componentă civil(ă): dreptul la o bună reputație (în Codul civil român acest drept
poate fi extras din dispozițiile art. 70 -77), acțiunile referitoare la starea și capacitatea persoanei,
acțiuni de drept ul familiei, acțiuni privind exercițiul dreptului de proprietate și al patrimoniului
persoanei, acțiuni în domeniul răspunderii civile contractuale sau delictuale, pentru repararea
prejudiciului născut din neexecutare sau din producerea faptei, litigii de drept succesoral sau acțiuni
referitoare la partajul succesoral.
In genere , art. 6, parag. 1 se aplică și în cazul introducerii acțiunii civile în cursul procesului
penal, în cadrul sistemelor de drept intern care permit o atare posibilitate.
Celelalte do menii și tipuri de litigii menționate anterior se prezintă ca extensii ale aplicării
art. 6 §1 și în alte materii decât cele pur civile , anumite probleme rezultând, de obicei, din faptul că,
în cadrul unor asemenea cauze , într -o anumită măsură, statul membr u intervenea, în special, prin
impunerea anumitor condiții de ordin intern, consecința aparentă fiind aceea a înlăturării

102 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., Vol. I, p. 400 -439.

38
caracterului civil al cauzei și nevoie concretizării acesteia într -un litigiu de ordin administrativ de
cele mai multe ori103.
Astfel, în legătură cu dreptul securității sociale in genere , acțiunile din acest domeniu au fost
caracterizate având un aspect civil, în situațiile în care, aplicând teoria hotărârii Konig c./ Germaniei
(seul compte le caractère du droit qui se trouve en cause ) se dovedește că natura juridică a dreptului
în cauza implică elemente de ordin civil. S -a admis104 totuși că, deși există o bogată legislație,
uneori chiar divergentă, în domeniul securității sociale, aplicabilitatea art. 6 §1 în această materie
reprez intă regula, litigiile ce aparțin sferei securității sociale cuprinzând astfel acea componentă
civilă care permite aplicarea articolului referitor la procesul echitabil, intervenția statului în aceste
litigii nelăsând, încă de la origini, fără aplicare art icolul în cauză.
În privința l itigii lor privitoare la accesul și e xercițiul unei profesii anumite probleme s -au
ridicat prin raportare la profesia de medic sau cea de avocat. Prin raportare la profesia de medic,
Curtea a admis caracterul civil al cauzei (în hotărârea Konig c./ Germaniei105), această abordare a
Curții fiind cea de principiu. În plus, în legătură cu profesia de avocat ori altă profesie liberală, s -a
admis faptul că, deși această chestiune poate fi privită atât din perspectiva dreptului public , cât și
din cea a dreptului privat (prin raportare la faptul că, în anumite legislații, sunt impuse anumite
condiții de admitere în profesiile liberale), anumite nuanțări își găsesc necesitatea. Daca aceste
condiții sunt îndeplinite de un candidat, acestu ia i se naște un drept de acces în profesia
respectivă106. Totuși, în egală măsură, dacă se pun în discuție elemente de fapt prin raportare la
aprecierile făcute de comisia de examen în legătură cu aptitudinile și competențele candidaților,
această manieră d e abordare a problemei se îndepărtează de ideea unei contestații cu privire la
drepturi și obligații de natură civilă și intră mai degrabă în sfera universitară , nemaifiind astfel pus

103 In hotărârea Konig c. / Germaniei , Curtea preia raționamentul dintr -o altă decizie, statuând: En ce qui
concerne le champ d’application de l’article 6 par. 1 (art. 6 -1), la Cour a jugé dans son arrêt Ringeisen du
16 juillet 1971 qu’" il n’est pas nécessaire ", pour que l’article 6 par. 1 (a rt. 6 -1) s’applique à une
contestation, que les deux parties au litige soient des personnes privées .
104 A se vedea hotărârea Schuler -Zgraggen c./ Elveției (24 iunie 1993) – La Cour se trouve ici à nouveau
placée devant la question de l’applicabilité de l’ar ticle 6 par. 1 au contentieux de la sécurité sociale. Elle
l’avait déjà rencontrée dans les affaires Feldbrugge c. Pays -Bas et Deumeland c. Allemagne , sur lesquelles
elle statua le 29 mai 1986. Elle avait constaté alors, entre les États membres du Conseil de l’Europe, une
grande diversité quant à la manière dont leur législation et leur pratique conçoivent la nature du droit aux
prestations d’assurance sociale . Néanmoins, l’évolution juridique amorcée par ces arrêts et le principe de
l’égalité de traitement permettent d’estimer que l’applicabilité de l’article 6 par. 1 constitue aujourd’hui la
règle dans le domaine de l’assurance sociale, y compris même l’aide sociale (arrêt Salesi c. Italie du 26
février 1993, par. 19). […] dans les deux causes jugées en 1986, l’intervention étatique ne suffit pas à établir
l’inapplicabilité de l’article 6 par. 1.
105 Parag. 93 al hotărârii: […] La profession de méd ecin n’est pas un service public: une fois autorisé, le
médecin est libre de pratiquer ou non, et il assure le traitement de ses patients sur la base d’un contrat passé
avec eux. […]Cette responsabilité, qui incombe à la profession médicale envers la socié té tout entière, ne
modifie pourtant pas le caractère privé de l’activité du médecin .
106 A se vedea hotărârea Thlimmenos c./ Greciei (6 aprilie 2000); aceasta face îndeosebi trimiteri la
jurisprudența Konig.

39
în discuție un eventual litigiu , necesar a fi tranșat de un judecător107. Mai mult, în același sens,
contenciosul disciplinar pentru profesiile liberale intră sub aplicarea art. 6 §1. Sub aspectul l itigii
privitoa re la funcția publică, Curtea a statuat asupra unei prezumții relative a aplicării art. 6 §1, în
privința conflictelor ordinare de muncă din acest sector108. Pornind de la această prezumție, art. 6,
parag. 1 a fost aplicat și în cazul concedierilor abuzive. Important este de reținut și faptul că art. 6 §1
nu se va aplica doar procedurii principale , litigiului stricto sensu . Articolul în cauză va putea fi
aplicat, spre exemplu, și în cazul unei proceduri de executare109 sau, mai general, în cazul unor
măsuri provizorii dispuse în timpul judecății, în împrejurarea respectării anumitor condiții110.
O ultimă precizare re feritoare la domeniul de aplicare al art. 6, parag. 1 al Convenției
europene ține de limitările aduse acestuia, mai exact de materiile excluse din câmpul de aplicare al
articolului. S -a admis că nu doar natura patrimonială a dreptului în cauză declanșează aplicarea art.
6§1, procedurile în materie fiscală fiind astfel excluse111.
Interesant este faptul că, atfel cum s -a menționat, în textul Convenției americane, drepturile
și obligațiile de natură fiscală sunt precizate expressis verbis112. S-au exclus, de ase menea, litigiile
privitoare la imigrație113 sau drepturile politice114 (dreptul de a candida la alegeri spre exemplu).

107 A se vedea hotărârea Van Marle și Altii c. / Olandei (Parag. 36 -38).
108 A se vedea h otărârea Vilho Eskelinen și Altii c./ Finlandei (19 aprilie 2007) : Il faut aussi que l’Etat
montre que l’objet du litige est lié à l’exercice de l’autorité étatique ou remet en cause le lien spécial
susmentionné. Ainsi, rien en principe ne justifie de soustraire aux garanties de l’article 6 les conflits
ordinaires du travail – tels ceux portant sur un salaire, une ind emnité ou d’autres droits de ce typ e – à
raison du caractère spécial de la relation entre le fonctionnaire concerné et l’Etat en question. En effet, il y
aura présomption que l’article 6 trouve à s’appliquer, et il appartiendra à l’Etat défendeur de démont rer,
premièrement, que d’après le droit national un requérant fonctionnaire n’a pas le droit d’accéder à un
tribunal, et, deuxièmement, que l’exclusion des droits garantis à l’article 6 est fondée s’agissant de ce
fonctionnaire .
109 A se vedea h otărârea Central Mediterranean Development Corporation Limited c. / Maltei (No . 2)
(22 noiembrie 2011) – It follows that Article 6 is applicable to the stay of execution proceedings in the
present case (Parag. 23).
110 A se vedea hotărârea Micallef c./ Maltei (15 octombrie 2009) Or toutes les mesures provisoires ne
tranchent pas de tels droits et obligations ; l'applicabilité de l'article 6 dépend donc du respect de certaines
conditions . Premièrement, le droit en jeu tant dans la procédure au principal que dans la procédure
d'injonction doit être « de caractère civil » au sens autonome que revêt cette notion […] Deuxièmement, la
nature, l'objet et le but de la mesure provisoire, ainsi qu e ses effets sur le droit en question, doivent être
examinés de près. Chaque fois que l'on peut considérer qu'une mesure est déterminante pour le droit ou
l'obligation de caractère civil en jeu, quelle que soit la durée pendant laquelle elle a été en vigue ur, l'article
6 trouvera à s'appliquer . Toutefois, la Cour admet que dans des cas exceptionnels – par exemple lorsque
l'effectivité de la mesure sollicitée dépend de la rapidité du processus décisionnel – il peut se révéler
impossible de respecter dans l'i mmédiat toutes les exigences prévues à l'article 6.
111 A se vedea hotărârea Ferrazzini c./ Italiei (12 iulie 2001) La Cour estime que la matière fiscale ressortit
encore au noyau dur des prérogatives de la puissance publique, le caractère public du rapport entre le
contribuable et la collectivité restant prédominant . (Parag . 29).
112 A se vedea supra pct. 90.
113 A se vedea hotărârile Maaouia c./ Franței (5 octombrie 2000) – parag. 38; Mamatkulov și Askarov c./
Turciei (4 februarie 2005) – parag. 82; Panjeheighalehei c./ Danemarcei (13 octombrie 2009) – Parag. 2 În
drept ; Dalea c./ Franței (2 februarie 2010) – Parag. 2 În drept etc.

40
Prin prisma acestor precizări, în cazul în care s -a admis aplicarea art. 6, parag. 1 al
Convenției , Curtea europeană a creat o bogată operă jurisprudențială prin dezvoltarea textului
articolului, dând astfel naștere unor garanții ce au scopul precis de a oferi efectivitate drepturilor
enunțate în Convenția europeană, în constituțiile și în legile naționale ale statelor membre.
În ceea ce privește componentă penală a paragrafului 1 al art. 6 din Convenție se pot reține
mai multe aspecte.
Astfel, făcând trimitere la jurisprudența anterioară115, Curtea va afirma în cauza Adolf c./
Austriei116că ,,ces notions (n.n. ,, accusation en mat ière pénale dirigée contre [lui]” / ,,accusé d'une
infraction”) doivent s'entendre comme revêtant une portée "autonome" dans le contexte de la
Convention, et non sur la base de leur sens en droit interne ”.
Autonomia acestor concepte va rezulta, de altfel, și din faptul că, pornind de la jurisprudența
Engel, Curtea va aplica un algoritm destul de general pentru a stabili dacă o anumită cauză se va
putea încadra în sfera de aplicare a articolului 6, în compone neta penală. Criteriile menționate în
cauza Engel și alții c./ Olandei se vor aplica de fiecare dată de la caz la caz, Curtea particularizând
aplicarea criteriilor în cauză și, eventual, extinzându -le înțelesul. În acest sens, ca punct de plecare
în verifi carea unei anumite situații de fapt ca reprezentând o acuzație în materie penală în sensul
autonom al Convenției europene va ține cont de trei elemente: primul criteriu se referă la calificarea
din dreptul intern , care totuși nu are decât o valoare formală și relativă (§82), al doilea element este
dat de natura infracțiunii care, față de primul are o mai mare greutate (§82) și, în final, severitatea
sancțiunii pe care riscă să o suporte persoana în cauză, criteriu pe care, consideră Curtea , daca nu l –
ar lua în considerare, controlul pe care aceasta îl exercită ar fi în general iluzoriu (§82).
Un ghid117 publicat pe site -ul Consiliului Europei prezintă într -o mani eră succintă, dar
cuprinzătoare, făcând o trecere printre cele mai importante cauze ce au implicat latura penală a
articolului 6 al Convenției , care au fost factorii luați în considerare de către Curte pentru a
materializa în mod efectiv natura infracțiunii (al doilea criteriu reținut de Curtea europeană pentru

114 A se vedea hotărârea Bloch c./ Franței (21 octombrie 1997) Or un tel droit est de caractère politique et
non « civil » au sens de l’article 6 § 1, de sorte que les litiges relatifs à l’organisation de son exercice – tels
ceux portant sur l’obligation des candidats de limiter leurs dépenses électorales – sortent du champ
d’application de cette disposition . (Parag. 50) .
115 Jurisprudența anterioară are la bază două importante cauze: cauza Deweer c./ Belgiei , cererea nr. 6903/75
și cauza Engel și alții c./ Olandei , Decizia din data de 08 i unie 1976, cererile nr. 5100/71, 5101/71 , 5102/71,
5354/72 și 5370/72 .
116 Decizia din data de 26 martie 1982, cererea nr. 8269/78.
117 Guide sur l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme. Droit à un procès équitable
(volet pénal) , Division de la recherche et de la bibliothèque, Direction du jurisconsulte, Conseil de
l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014 , p. 8.

41
stabilirea acuzației penale , criteriu considerat a fi cel mai important118). Astfel, s -a considerat că
ține de stabilirea naturii infracțiunii gradul de generalizare a normei juridice în cauză – dacă aceasta
se adresează unui grup specific sau dacă îi obligă pe toți119. Mai mult, important pentru calificarea
naturii infracțiunii este și aceea de a se ști dacă norma juridică are un scop represiv sau preventiv120
sau daca, printre altele, condamnarea la orice pedeapsă se află într -un raport de dependență cu
stabilirea și constatarea vinovăției121.
În pr ivința câmpului de aplicare al art. 6 în compo nenta sa penală, se constată că, astfel cum
este prezentat și structurat în ghidul ante -menționat, acesta implică: procedurile disciplinare, printre
care, cu titlu de exemplu, cele militare (cum a fost cazul ce a dat naștere jurisprudenței Engel), cele
relative la domeniul penitenciar și al regimului disciplinar special din cadrul penitenciarelor122 sau
prin raportare la natura infracțiunii și la severitatea pedepsei art. 6 își va găsi aplicabilitatea în cazul
unei infracțiuni de ultraj123, mai ales că, în speța dată, Curtea reiterează jurisprudența sa anterioară
referitoare la faptul că echitatea procedurii trebuie apreciată prin raportare la întreaga cauză și că
inculpatul trebuie nu doar informat asupra elementelor materiale/stării de fapt care i se impută
acestuia, ci și calificarea juridică dată acestor fapte, într -o manieră detaliată (§65).
Același ghid asupra articolului 6 al Convenției prezintă alte tipuri de proceduri care au
antrenat aplicarea aces tuia în proceduri ce exced laturii penale în sine, dat fiind caracterul viu al
Convenției și autonomia noțiunilor incluse în aceasta, extinzându -se aplicarea art. 6 și în proceduri
administrative, contravenționale, vamale sau fiscale.
Astfel, referitor la domeniul fiscal, regula rămâne cea instituită de jurisprudența Bendenoun,
jurisprudență ce va fi dezvoltată într -un capitol distinct.

§2. Garanțiile dreptului la un proces echitabil în lumina jurisprudenței Curții europene

Pe baza jurisprudenței Curț ii europene, textul art. 6, parag. 1 a fost dezvoltat și explicitat,
rezultând astfel instituții autonome ale ceea ce, generic, poartă denumirea de drept la un proces
echitabil , aceste elemente fiind, în general, comune atât procedurilor civile lato sensu (proceduri

118 Afirmație regăsită în cauza Jussila c./ Franței, Decizia din data de 23 noiembrie 2006, cererea nr.
73053/01, publicată în Recueil des arrêts et décisions 2006 -XIV – Le deuxième critère, qui tou che à la nature
de l’infraction, est le plus important (§38).
119 Decizia din data de 24 februarie 1994 în cauza Bendenoun c./ Franței (cererea nr. 12547/86).
120 Decizia din 21 februarie 1984 în cauza Ozturk c./ Germaniei , cererea nr. 8544/79.
121 Decizia din data de 10 iunie 1996, în cauza Benham c./ Regatului Unit , cererea nr. 19380/92 – Le
deuxième critère, d’un plus grand poids, tient à la nature de la procédure […].Ainsi, les magistrats
pouvaient ordonner le placement en détention seulement s’ils constataient un refus délibéré de payer l’impôt
ou une négligence coupable . (§56).
122 S-a constatat astfel aplicarea art. 6 în cauza Ezeh și Connors c./ Regatului Unit , Decizia din data de 15
iulie 2002, cererile nr. 39665/98 și nr. 40086/98.
123 În cauza Kyprianou c. / Chypre , prin Decizia din data de 27 ianuarie 2004, cererea nr. 73797/01 .

42
referitoare la drepturi și obligații civile astfel cum au fost definite și înțelese în jurisprudența
Curții ), cât și procedurilor penale lato sensu (proceduri ce implică o acuzație în materie penală ,
astfel cum este dezvoltată de către Curtea eu ropeană).
Doctrina124 a fixat garanțiile dreptului la un proces echitabil (cu referire la paragraful 1 al
articolului 6) în garanții instituționale (dreptul la un tribunal), garanții privitoare la desfășurarea
procesului, care, la rândul lor se împart în garanții implicite (egalitatea armelor, principiul
contradictorialității, motivarea hotărârilor și dreptul acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se
autoincrimina) și garanții explicite (publicitatea procesului și termenul rezonabil).
Mai mult decât atâ t, în materie penală, au fost dezvoltate anumite garanții specifice, care,
deși în principal privesc mai degrabă paragrafele 2 și 3 ale articolului 6, decât paragraful 1, acestea
își vor regăsi totuși aplicarea și în materie fiscală125. Garanțiile specifice dreptului la un proces
echitabil în materie penală sunt: prezumția de nevinovăție și garanțiile acordate acuzatului într -un
proces penal (dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației sau acordarea facilităților
necesare pregătirii apărării).
În privința dreptului de acces la un tribunal, o hotărâre -pilon a Curții a fost dată în cauza
Golder c./ Regatului Unit126 (21 februarie 1975) care precizează expres faptul că dreptul de acces
contituie un element inerent dreptului enunțat în art. 6 -1. Aceas tă interpretare extensivă se
fundamentează chiar pe textul articolului, citit în lumina scopului impus prin Convenția europeană.
Astfel, se naște dreptul fiecărei persoane ca, în cazul unei contestații cu privire la drepturile și
obligațiile sale cu caract er civil, aceste elemente să poate fi cunoscute unui tribunal.
În această manieră, deci, dreptul la un tribunal implică dreptul de acces, adică dreptul de a
sesiza tribunalul într -o cauză civilă. Acestui drept i se adaugă garanțiile impuse de același arti col, în
privința organizării și compunerii tribunalului. Totuși, chiar într -o atare ipoteză, acest drept nu este
unul absolut, acestuia putându -i-se aduce anumite limitări, sub condiția neaducerii vreunei atingeri

124 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 458 și urm.
125 CEDO, 22 septembrie 1994, Hentrich c./ Franțe i apud C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 543 referitor la
prezumția de nevinovăție.
126 Parag. 36 – De l’ensemble des considérations qui précèdent, il ressort que le droit d’accès constitue un
élément inhérent au droit qu’énonce l’article 6 par. 1 (art. 6 -1). […] se fonde sur les termes mêmes de la
première phrase de l’article 6 par. 1 (art. 6 -1), lue dans son contexte et à la lumière de l’objet et du but de
ce traité normatif qu’est la Convention (arrêt Wemhoff du 27 juin 1968), ainsi que de principes généraux de
droit. La Cour arrive ainsi […] à la conclusion que l’article 6 par. 1 (art. 6 -1) garantit à chacun le droit à
ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il
consacre de la sorte le "droit à un tribunal", dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en
matière civile, ne constitue qu’un aspect. A cela s’ajoutent les garanties prescrites par l’article 6 par. 1 (art.
6-1) quant à l’organisation et à la composition du tribunal et quant au déroulement de l’instance. Le tout
forme en bref le droit à un procès équitable; […].

43
substanței dreptului în sine127. Mai mult, l imitarea trebuie să urmărească un scop legitim și să fie
proporțională.
În plus, doctrina128 apreciază faptul că jurisdicția europe ană dă dovadă de un pragma tism
deosebit prin analiza atentă a circumstanțelor concrete ale fiecărei cauze ce -i este dedusă
examinării, vădind o preocupare constantă spre a evita orice atingere adusă înseși substanței
dreptului la un tribunal, cu luarea în considerare a particularit ăților atât ale cauzelor judecate, cât și
cele ale sistemelor naționale de drept în discuție. Astfel, chiar în cazul anumitor limite aduse
dreptului de acces, acesta trebuie să rămână concret și efectiv. S-a apreciat ca fiind o limită legală
permisă aceea a impunerii unor termene de prescripție, a unor taxe judiciare sau a obligativității
reprezentării sau asistenței în anumite materii. În schimb, s -a considerat a fi neproporționale
anumite condiționări ale accesului la tribunal anumite taxe excesiv de ridi cate sau formalismul
exagerat al interpretării unor norme de procedură.
Condițiile atașate tribunalul învestit cu soluționarea unei cauze au fost de asemenea
cercetate și dezvoltate. Astfel, faptul că acesta trebuie să fie stabilit prin lege se aplică nu doar
existenței de sine stătătoare a tribunalului, dar și completelor și formațiunilor de judecată. Sub
aspectul independenței tribunalului, jurisprudența129 Curții impune verificarea a trei condiții pentru
a putea stabili daca acesta oferă suficiente garan ții de independență, și anume: modul de desemnare
și durata mandatului, existența unei protecții împotriva presiunilor exterioare și posibilitatea de a
verifica și de a stabili dacă acesta oferă sau nu aparența independenței.
Independena trebuie să se man ifeste prin raportare la puterea executivă, cea legislativă, dar
și față de părți. În ceea ce privește imparțialitatea tribunalului, analiza acesteia a fost supusă dintr -o
dublă perspectivă. Astfel, Curtea reține o imparțialitate subiectivă, ce se traduce prin inexistența
vreunei prejudecăți personale cu privire la litigiul sau la soluția ce va fi dată în cauză și o
imparțialitate obiectivă, înfățișată prin prezentarea unor garanții suficiente pentru a exclude orice
bănuială legitimă130.
În final, important este de menționat că însăși noțiunea de tribunal reprezintă o instituție
autonomă, definiția sa fiind stabilită în jurisprudența131 Curții . Astfel, rolul acestuia este de a tranșa,
pe baza normelor de drept și în urma unei proceduri organizate , orice chesti une dată în competența
sa. Mai mult decât atât, aceste obligații reprezintă obligații pozitive, de rezultat, pentru statul parte

127 A se vedea hotărârile Philis c./ Greciei (27 august 1991) – Parag. 59 ; Geouffre de la Pradelle c./
Franței 16 decembrie 1992 – Parag. 28 ; Stanev c./ Bulgariei (17 ianuarie 2012 ) – Parag. 229 etc.
128 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I , p. 471 .
129 A se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârea Bryan c./ Regatului Unit (22 noiembrie 1995) – Parag. 37.
130 A se vedea hotărârile Crociani și alții c ./ Italie i (18 decembrie 1980) sau Findlay c./ Regatului Unit (25
februarie 1997).
131 A se vedea hotărârea Sramek c./ Austriei (22 octombrie 1984) – Parag. 36.

44
la Convenția europeană, prin stabilirea de norme de organizare, de funcționare și de procedură în
măsură a face efectiv dreptul de acces la un tribunal și garanțiile ce îi sunt alăturate.
În ceea ce privește garanțiile implicite privind desfășurarea procesului s -a reținut că un prim
principiu necesar a fi pus în aplicare este cel al egalității armelor132.
S-a statut că principiul este respectat în situația în care, fie în cadrul unei proceduri
contencioase, fie necontencioase/grațioase, parțile în litigiu beneficiază de aceleași posibilități
procesuale în susținerea cauzei lor, grosso modo , tratarea egală a acestora de către tribu nal. Element
al noțiunii mai cuprinzătoare a dreptului la un proces echitabil133, principiul nu este totuși aplicabil
în raportul părți -tribunal .
Distinct de principiul egalității armelor, principiul contradictorialității se traduce prin
posibilitatea pentr u părțile unui proc es de a lua cunoștință de toate piesele și observ ațiile prezentate
judecătorului și de a le discuta134.
Obligativitatea motivării hotărârilor se regăsește printre garanțiile articolul 6, dar, astfel cum
s-a statuat, această obligație se raportează la natura argumentelor aduse de către părți, instanța
nefiind însă obligată a răspunde detaliat tuturor motivelor invocate135. Totuși, instanța trebuie să
motiveze îndeajuns de clar hotărârea, prin indicarea motivelor care au stat la baza deciziei , întrucât
numai într -o asemenea situație, partea poate utiliza căile de atac corespunzătoare136. În schimb,
preluarea argumentelor și motivelor care au stat la baza unei alte hotărâri sau trimiterea la o altă
hotărare printr -o motivare sumară a deciziei, nu reprezintă o încălcare a textului Convenției .
Rațiunea recunoașterii dreptului acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina,
susține doctrina137constă în necesitatea protejării persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni
de exercitarea u nor presiuni din partea autorităților de urmărire penală, spre a se evita erorile
judiciare și a permite atingerea scopurilor art. 6.
În sfârșit, asupra garanțiilor explicite (publicitatea și termenul rezonabil) s -a statuat în sensul
în care, publicitatea reprezintă un principiu fundamental consacrat de art. 6, parag. 1 din Convenție .
Această exigență are drept scop protecția împotriva u nei justiții secrete, garanție ce are rolul de a
oferi încredere justițiabililor față de sistemul judiciar al unui stat138. Publicitatea implică, pe de o

132 A se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârea Ruiz-Mateos c./ Spaniei (26 iunie 1993) – parag. 63 sau
hotărârea Niderost -Huber c./ Elveției (18 februarie 1997 ) – parag. 23.
133 A se vedea, spre exemplu, hotărârea Morel c./ Franței (6 juin 2000 ) – parag. 27.
134 Ibidem.
135 A se vedea hotărârile Ruiz Torija c./ Spaniei (9 decembrie 1994 ) – parag. 29, Van de Hurk c./ Olandei
(19 aprilie 1994), parag. 61 .
136 A se vedea hotărârea Hadjianastassiou c./ Greciei (16 decembrie 1992) – parag. 33.
137 A se vedea, C. Bîrsan, op. cit., p. 527.
138 A se vedea hotărârea Diennet c./ Franței (26 septembrie 1995) – parag. 33 : La Cour rappelle que la
publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental consacré par l'article 6 par. 1 (voir, en
dernier lieu, l'arrêt Schuler -Zgraggen c. Suisse du 24 juin 1993, par. 58). Ladite publicité protège les

45
parte, publicitatea ședințelor, ca regulă, anumite excepții fiind admise chiar de textul Convenției
sau, cum s -a arătat, prin impunerea de rezerve de către statele membre și, pe de altă parte,
publicarea hotărârilor.
În același sens, termenul rezonabil se traduce prin principiul celerității procedurilor
judiciare, ce are drept scop eficacitatea și credibili tatea justiției, privită în ansamblul său139. De
aceea, un stat nu se va putea prevala de obligația pozitivă ce îi incumbă, prin invocarea
suprasolicitării instanțelor, decât dacă acesta adoptă de îndată măsuri pentru remedierea situației,
responsabilitatea sa nemaiputând fi angajată. În legătură cu garanția celerității procesului,
jurisprudența constantă a Curții140 (în concordanță cu fosta Comisie europeană a drepturilor omului)
analizează anumite elemente în scopul verificării respectării sau, din contră, a încălcării acestei
exigențe, anume: complexitate a cauzei în fapt și în drept, comport amentul părților din proces,
comportamentul autorităților statale competente .
Mai mult, conform doctrinei141 , de are la bază jurisprudența Curții europene, termenul
rezona bil în procedurile civile poate cuprinde și durata unor proceduri administrative preliminare,
atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în
mod obligatoriu, de parcur gerea unei asemenea proceduri. În plus, a cest termen se întinde și asupra
procedurilor de executare a hotărârilor judecătoreșt i.
În materie penală, din perspectiva cuprinsă în paragraful 1 al articolului 6, termenul
rezonabil se va calcula, conform jurisprudenței și doctrinei142, de la data la care o persoană este
acuzată , respectiv, se poate considera debutul curgerii termenului rezonabil: data sesizării instanței
competente, data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau o altă dată, în
conformitate cu normele procesuale ale statului în cauză.
Pornind astfel de la dezlegarea noțiunilor cuprinse în art. 6, parag. 1 din Convenția
europeană a drepturilor omului, instituții devenite autonome prin dezvoltările aduse de
jurisprudența Curții europene, capitolul ce urmează este r ezervat prezentării modalităților în care
elementele textului Convenției , prin prisma art. 6 §1 și-au găsit sau nu aplicarea în materie fiscală.

justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle d u public; elle constitue aussi l'un des moyens
de contribuer à préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu'elle donne à
l'administration de la justice, elle aide à atteindre le but de l'article 6 par. 1 : le procès équitable […]. Il est
vrai que la Convention ne confère pas un caractère absolu à ce principe […].
139 A se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârea Katte Klitsche de la Grange c ./ Italiei (27 octombrie 1994) –
parag. 61 .
140 A se vedea, în acest sens, hotărâri ca: Neumeiste c./ Austriei (27 iunie 1968) – parag. 20 ; Ringeisen c./
Austriei (16 iulie 1971) – parag. 110 ; Buchholz c./ Germaniei (6 mai 1981) – parag. 49 ; Zimmermann și
Steiner c./ Elveției (13 juillet 1983) – parag. 24 ; Erkner și HOFAUER c. / Austriei (29 septembr ie 1987) –
parag. 66 ; Wiesinger c./ Austriei (30 octombrie 1991) – parag. 54 etc.
141 A se vedea C. Bîrsan, op. cit. Vol. I, p. 536.
142 Idem, p. 539.

46
CAPITOLUL al III -lea. DEZVOLTAREA TREPTATĂ A CÂMPULUI DE APLICARE AL
ARTICOLULUI 6 ÎN MATERIE FISCALĂ

Prezent ul capitol își propune să analizeze care a fost, în mod efectiv și care este, în prezent,
poziția fostei Comisii europene a drepturilor omului, actualmente Curtea europeană a drepturilor
omului în privința aplicării/inaplicării art. 6 în domeniul fiscal.
Astfel, în cazul în care s -a statuat inaplicabilitatea art. 6 în materi fiscală se dorește a se
prezenta raționamentul oferit de către Comisie/Curte în acest sens, jurisprudență ce a condus la
regula excluderii art. 6 parag. 1 din sfera litigiilor fiscal (Secțiunea I), iar în cazul aplicării art. 6 în
materie fiscală, se dorește oferirea argumentelor ce au condus la această extindere a înțelegerii
noțiunilor regăsite în art. 6 al Convenției (Secțiunea a II -a).

Secțiunea I. Excluderea inițială a materiei f iscale din sfera de aplicare a art. 6

Astfel cum Codul de procedură fiscală prevede actualmente, aspect inclus într -o manieră
mai mult sau mai puțin clară și în vechiul Cod de procedură fiscală, raportul juridic fiscal prezintă
un aspect ambivalent – raportul de drept material fiscal și raport ul de drept procesual fiscal. Primul
cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu creanțele fiscale , iar prin cel
de-al doilea se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu administrarea
creanțelo r fiscale . Ca orice alt raport juridic143, și raportul de drept fiscal urmează tradiția tripartită
a structurii impuse. În acest sens, doctrina144 înțelege în mod unanim faptul că alcătuirea
trihotomică este compusă din subiectele raportului juridic, conținutul acestuia și obiectul raportului
de drept fiscal. În privința subiectelor raportului juridic fiscal este în mod unanim145 acceptat și
teoretizat faptul că una dintre părțile acestuia este statul, uni tățile administrativ -teritoriale sau,
după caz, subdiviziunile administrativ -teritoriale ale municipiilor , aspect prevăzut și de Codul de
procedură fiscală, în cuprinsul art. 17. Pe de altă parte, raportul de drept fiscal este întregit de
contribuabil , noț iune definită de art. 1, pct. 4, din Codul de procedură fiscale, acesta fiind orice
persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează, conform
legii, impozite, taxe și contribuții sociale . Doctrina face de asemenea o clasificare între
contribuabilul rezident și contribuabilul nerezident , noțiuni întregite de prevederile Codului fiscal
care definește termenii de persoană fizică nerezidentă, persoană fizică rezidentă, persoană juridică

143 A se vedea D. D. Șaguna, Drept fiscal , Ed. 5, Ed. C. H. Beck, București, 2013 , p. 4 -11.
144 A se vedea R. Bufan (coord.), Tratat de drept fiscal, Vol. 1. Teoria generală a dreptului fiscal, Ed.
Hamangiu, București, 2016, p. 39 și urm.
145 Idem ., p. 45 și urm.

47
română, persoană juridiă înființa tă potrivit legislației europene și persoană juridică străină146.
Această precizare își găsește necesitatea în faptul că, astfel cum a fost anterior147 menționat și
dezvoltat, nu cetățenia persoanei reprezintă o condiție pentru invocarea aplicării art. 6 al Convenției
europene, ci calitatea statului în cauză de a fi parte la Convenție . În acest sens, contribuabilul ,
înțeles prin coroborarea dispozițiilor Codului fiscal și al Cod ului de procedură fiscală, fie rezident,
fie nerezident, are posibilitatea de a invoca art. 6 al Convenției europene, în condițiile și limitele
stabilite de jurisprudența Curții europene și a legislației interne.
În privința obiectului raportului juridic fiscal, acesta constă în totalitatea acțiunilor la care
este îndreptățit subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv, în toate etapele de realizare a
efectelor raporturilor juridice fiscale148.
Din conținutul raportului juridic fiscal , dezbaterea privind aplicarea/inaplicarea art. 6 în
cadrul litigiilor de natură fiscală se pune în mișcare. În doctrină se explică conținutul raportului
fiscal, și anume, totalitatea drepturilor și obligațiilor care apar în legătură cu creanțele fiscale149
sau acele dr epturi și obligații legate de acțiunile administrative, administrativ -jurisdicționale și
procesual -civile referitoare la activitatea de administrare a impozitelor și taxelor150. Aceeași
doctrină151 face o elaborată prezentare a principalelor drepturi și obliga ții pe care le au subiectele
raportului juridic fiscal, în acest sens urmând a fi incluse și drepturile contribuabilului în raport cu
liberul acces la justiție, printre care se numără și dreptul prevăzut de art. 6 al Convenției europene.
Doctrina152 sublinia ză rolul important al acestui drept întrucât este reprezentat ca fiind o garanție a
valorificării celorlalte drepturi și libertăți.
În privința dreptului prevăzut de art. 6 al Convenției europene, din jurisprudența Curții
europene s -a extras regula inaplicabilității acestui articol litigiilor fiscale. Această regulă își găsește
explicația în faptul că, încă din cele mai timpurii decizii ale fostei Comisii europene a drepturilor
omului , aceasta utiliza argumentul conform căruia domeniul fiscal in gene re ,,scapă” (termenul
utilizat în limba franceză fiind verbul échapper , iar în limba engleză expresia fall outside )
competenței rationae materiae a Comisiei/Curții europene, astfel de cereri fiind în final declarate ca
irrecevable/inadmissible.

146 A se vedea art. 8, pct. 27, 28, 29, 30 și 31; a se vedea, de asemenea, definirea noțiuni i de contribuabil (art.
13) din cadrul Cap. I al Titlului II – Impozitul pe profit sau cea din art. 58, Cap. I, Titlul IV – Impozitul pe
venit. Mai mult, calitatea de contribuabil este reglementată și prin art. 136 din Cap. II al Titlului V –
Contribuții sociale obligatorii.
147 A se vedea Secțiunea I, subsecțiunea a II -a (§2) din cuprinsul Capitolului I .
148 A se vedea, R. Bufan (coord.), op. cit., p. 85.
149 Idem, p. 61 și urm.
150 A se vedea D. D. Șaguna, op. cit., p. 5, pct. 24.
151 A se vedea, R. Bufan (coor d.), op. cit., p. 61 și urm .
152 A se vedea, F. Sudre apud R. Bufan (coord.), op. cit., p. 72

48
În acest sens, una dintre cele mai îndepărtate decizii ale fostei Comisii o reprezeintă Decizia
din data de 23 mai 1966 în cauza A., B., C. și D c/ Oland ei153, Comisia declarând cererile ca fiind
inadmisibile. Cele patru cereri au fost introduse de copiii lui Y și a soției sale Z. Y a deținut una
dintre cele mai mari companii activând în domeniu l construcțiilor din nordul Olandei. Când acesta a
murit în anul 1940, acțiu nile companiei au fost transferate parțial văduvei Z, iar o parte copiilor săi.
Astfel, prin cererea nr. 1904/63, reclamanții se plâng de faptul că, în timp ce acțiunile deținute de Z
au fost evaluate de către Comisia de evaluare , inspectorul fiscal (Tax I nspector ) a refuzat să
dispună o evaluare similara a acțiunilor deținute de către copiii lui Y și, mai mult decât atât, în
dreptul olandez nu există vreun remediu în privința deciziei ilegale a inspectorului fiscal. În anul
1958, acțiunile lui Z au fost ev aluate de către State Auditors ( Rijksaccountantsdienst ), estimare
considerată a fi greșită de către Curtea Supremă și fiind astfel dispusă o reevaluare. Totuși,
inspectorul fiscal a transmis datele eronate către Comisia de evaluare fără a o informa despre
decizia Curții Supreme. Astfel, p rin cererea nr. 2029/63, reclamanții se plâng în privința incorectei
evaluări a auditorilor și a acțiunii inspectorului fiscal în a transmite cifrele fără a oferi informațiile
adecvate în legătură cu decizia Curții. În plus , și într -un atare context, reclamanții estimează faptul
că nu există un domestic remedy , cu toate că o decizie a Curții supreme a fost nesocotită. Prin
cererea nr. 2094/63, aceeași reclamanți se plâng asupra faptului că inspectorul fiscal ( Tax Collector )
i-a privat de disponibilitățile lor bănești (aceștia având un depozit financiar în scopul plății anumitor
taxe), folosind banii pentru plata taxelor mamei lor. Se menționează de asemenea inexistența
vreunui remediu în fața unei curți de justiție. În final , prin cererea nr. 2217/64, reclamanții
condamnă faptul că inspectorul fiscal a refuzat dispunerea reevaluării acțiunilor primite de la Z
întruât inițial acestea ca fost catalogate ca fiind primite în uzufruct și, în consecință, evaluate ca
atare, iar, ult erior, printr -o decizie a Curții supreme au fost socotite drept ,, personal gift” .
Reclamanții se plâng de asemenea de faptul că decizia Curții nu a fost luată în considerare când a
fost determinat impozitul și că, nici în această situație un remediu legal nu există.
Invocarea art. 6 parag. 1 al Convenției europene a ridicat întrebarea dacă, în legătură cu
faptele și motivele susținute, acestea reprezintă drepturi și obligații civile ale reclamanților ce pot
intra în sfera de aplicare a art. 6. Făcând trim itere la cauza X c./ Belgiei (cererea nr. 2145/64) ,
Comisia argumentează în sensul că art. 6 nu se aplică anumitor proceduri privind taxele și
impozitele întrucât acestea reprezintă o chestiune de drept public, iar nu privat.
În privința cauzei la care se face trimitere, respectiv, Decizia din data de 01 octombrie
1965154, X. c./ Belgiei (cererea nr. 2145/64), se pot reținue următoarele: dl. X, născut la Liege în

153 Decizia publicată în Collection No. 19, pp. 106 -115 reprezintă rezultatul conexării cererilor nr. 1904/63,
2029/63, 2094/63 și 2217/64
154 Decizia publicată în Recueil No. 18, pp. 1 -18.

49
anul 1921, de naționalitate luxemburgheză, în calitate de proprietar al unor terenuri situate în
Wemmel, nefiind de acord cu valoarea cerută cu titlu de taxe de récupération de voirie , va face o
reclamație (declarată ulterior parțial inadmisibilă) pe lângă Députation permanente de la province
du Brabant – acest tip de députation fiind chemate pentru a statua ca jurisdicție contencioasă,
membrii acestora nefiind totuși aleși ca urmare a studiilor de specialitate juridică, ci prin raportare
la apartenența pol itică; dl. X va învedera, printre altele, încălcarea art. 6 al Convenției europene din
perspectiva faptului că nu a fost judecat de către o instanță independentă și imparțială , cauza sa
nefiind judecată în mod echitabil și nici public . Față de această situ ație de fapt, Comisia se întreabă
dacă drepturile și obligațiile asupra cărora la députation permanente s-a pronunțat prezintă sau nu
caracter civil. Comisia afirmă faptul că soluția acestei probleme nu depinde de procedura prevăzută
de dreptul intern, ci de natura și obiectul plângerii înseși. Trimițând și de această dată la o
jurisprudență mai veche, Comisia argumentează că, la fel ca în cazul Decizie din data de 08 martie
1962 în cauza Isop c./ Austriei, faptul că litigiul s -a derulat în fața unui organ administrativ și
politic învestit cu anumite funcții judiciare, și nu în fața unui tribunal civil sau penal ordinar, nu
este suficient în consecință să înlăture aplicare art. 6. Totuși, deși jurisprudența Comisiei califică
noțiunea de drepturi și obligatii cu caracter civil ca fiind una autonomă, Comisia reține în speță
faptul că la députation permanente s-a pronunțat într -un domeniu aparținând dreptului public,
anume dreptul fiscal și nu dreptului privat. Decizia astfel pronunțată a tranșat deci o contesta ție
referitoare la o taxă pe care comuna Wemmel, colectivitate publică acționând în exercițiul
prerogativelor de putere publică, a impus -o reclamantului.
Într-o altă speță înregistrată pe rolul Comisiei europene în anul 1964 (cererea nr. 2248/64)
soluțion ată prin Decizia din data de 06 februarie 1967 în cauza X c./ Olandei155, Comisia declară
inadmisibilă cererea reclamantului prin care cere constatarea violării art. 6 al Convenției europene
în condițiile în care acesta a fost obligat la plata contribuțiilor atât în Belgia, cât și în Olanda, în
virtutea aceluiași venit, considrând că aceasta reprezintă o nejustificată pedeapsă impusă pentru
faptul că lucrează în afara granițelor Olandei. Violarea art. 6 constă, în opinia reclamantului, în
faptul că nu s -a put ut bucura de ,,fair hearing” a cauzei sale în fața Curții supreme întrucât
judecarea cauzei sale nu s -a desfășurat în mod public și nici hotărârea nu a fost pronunțată public.
Urmând același raționament, Comisia face trimitere la cauzele 1904/63, 2029/63, 2094/63, 2217/64
și la cauza 2145/64, prin care a statuat faptul că articolul 6 este inaplicabil unor anumite proceduri
privind taxele și impozitele și, mai mult, reiterează opinia conform căreia aceste procedur i cad în
aria dreptului public, iar nu a celui privat.

155 Decizie publicată în Collection No. 22, pp. 23 -27.

50
O altă speță dedusă analizei Comisiei , foarte interesantă prin prisma elementelor de fapt,
este cauza X. c/ Republicii Federale Germania156, înregistrată sub nr. 2552/65, soluționată prin
Decizia din dat a de 15 decembrie 1967. Reclamantul, născut în anul 1922 este cetățean german.
După terminarea războiului, acesta își va pierde locul de muncă din cadrul Serviciilor
administrative ale bazei de aviație militară și dupa refuzul anumitor poziții propuse de c ătre
Serviciul privind forțele de muncă, își pierde și ajutorul de șomaj. Într -un atare context, reclamantul
are ca singure surse de finanțare, apicultura. Acesta cumpără roiuri de albine pe care ulterior le
vinde între 1948 și 1950, păstrând în final 24 d e familii de albine. Pentru a -și petrece ce passe –
temps favori , reclamantul va cumpăra o casă de locuit și un teren.
Întrucât în perioada 1945 -1956, reclamantul nu completase nicio declarație fiscală, Serviciul
privind represiunea fraudelor fiscale examinează situația financiară a acestuia, obligându -l în mod
retroactiv la plata impozitului pe venit . Într -o manieră contrară, reclamantul pretinde faptul că
apicultura nu reprezină o activitate profesională sau comercială, în fapt fiind vorba de son pas se-
temps favori . Tribunalul învestit cu judecarea cauzei sale decide că, prin prisma modului de
exploatare a apiculturii, aceasta nu poate fi considerată doar un simplu passe -temps nesusceptibil de
impozitare, ci în cauză, i se poate atribui statutul de întreprindere (Unternehmen ). Printr -o altă
decizie, Tribunalul diminuează baza impozabilă. Împotriva celor două decizii, reclamantul va face
recurs la Curtea federală competentă în materie fiscală, ambele fiind respinse. Împotriva celor două
hotărâri, reclam antul va introduce un recurs constituțional , Curtea federală constituțională
respingându -le printr -o decizie în care se susține faptul că nu exista o violare a legii fundamentale.
După demersuri, finalizate fără succes, pe lângă Serviciul privind forțele de muncă, în
perioada 1961 -1962, reclamantul va trimite scrisori Președintelui Statelor Unite, Președinților Curții
Federale Constituționale și a Curții Federale de Justiție, Ministrului Federal al Afacerilor
economice, Ministrului de Interne și Secretarul ui General al Consiliului Europei. Scrisorile ajung la
cunoștinta autorităților judiciare, fiind pornită urmărirea penală în acest sens, dat fiind faptul că
reclamantul catalogase Republica Federală Germania ca fiind un stat de escroci. Va fi condamndat
la 8 luni de închisoare. Parchetul va formula apel pentru o condamndare mai aspră, însă Tribunalul
regional îl va condamna la plata unei amenzi și la o pedeapsă de o lună de închisoare. Recursul
declarat al reclamantului va fi respins. Contra acestei ultime decizii, reclamantul va introduce un
recurs constituțional, respins ulterior ca manifestement mal fondé , acesta fiind de asemenea supus la
plata unei amenzi pentru recurs abuziv ( Missbrauchsgebühr ). Contra primei hotărâri privind
pedeapsa de 8 luni de închisoare la care a fost supus, reclamantul va face cerere de revizuire,
considerând că au existat mărturii mincinoase. Cererea de revizuire îi va fi respinsă, fiind, de

156 Decizie publicată în Recueil No. 26, pp. 1 -9.

51
asemnea respins și recursul îm potriva acestei hotărâri, ca de altfel și recursul de pe lângă Curtea de
Apel. Un al treilea recurs constituțional va fi, în egală măsură respins.
Adresându -se Comisiei europene pentru drepturile omului, în privința chestiunilor de natură
fiscală și a vio lării art. 6 al Convenției , reclamantul invocă faptul că dreptul său de a fi judecat în
mod echitabil de către o instanță a fost încălcat. Mai mult, acesta susține faptul că autoritățile
fiscale nu au ținut cont de plata făcută între anii 1949 -1952 cu titl u de impozit, dar care, din eroare,
a fost înscrisă în contul fiscal al tatălui său. În final, reclamantul declară că achiziționarea de noi
roiuri de albine nu a fost considerată drept cheltuială deductibilă. Invocând jurisprudența sa
constantă și aplicând raționamentul anterior referitor la faptul că domeniul fiscal se regăsește sub
umbrela dreptului public, Comisia va respinge cererea reclamantului ca inadmisibilă.
O altă speță de referință în care, deși nu a fost invocat art. 6 al Convenției , Comisia va prelua
raționamentul utilizat de Guvernul statului pârât prin care acesta a demonstrat faptul că cererea
reclamanților este incompatibilă cu dispozițiile Convenției întrucât se reclamă o reducere a
impozitului pe avere și că această reducere constituie o reparație anticipată ce se situează în afara
competenței Comisiei . În plus, pretențiile reclamanților de a nu fi supuși unui impozit scapă (les
prétentions […] échappent ) competenței Comisiei . În acest sens, în cauza Societatea X., W. și Z.
c./ Republica Federală Germania157 prin Decizia din data de 06 februarie 1969 , Comisia a
declarat cererea nr. 2717/66 ca fiind inadmisibilă.
Mergând mai departe cu argumentarea în teza susținerii inaplicabilității art. 6 al Convenției
litigiilor de natură fiscală, prin Decizia din data de 8 iulie 1980 Comisia s-a pronunțat asupra
admisibilității cererii nr. 8903/80, dezvoltând odata cu aceasta explicarea rațiunilor ce țin de
excluderea litigiilor fiscale din câmpul de aplicare al art. 6 . Astfel, în cauza X c./ Austriei158,
Comisia ridică întrebarea dacă procedura litigioasă din speța dedusă analizei poartă asupra
determinării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale reclamantului, în condițiile în care acesta
se plânge de durata p rocedurii de recurs împotriva deciziei care îl obligă să plătească sumele ce i -au
fost rambursate în mod necuvenit cu titlu de impozit pe cifra de afaceri. Învocând jurisprudenț a
anterioara, Comisia afirmă că, astfel cum a declarat deja, art. 6 parag. 1 nu se aplică procedurilor
referitoare la impozitare și, în plus, aceeași concluzie rămâne valabilă și pentru procedurile relative
chestiunilor conexe, ca, în speță, avantajele fiscale.
Mai mult decât atât, se suțin următoarele: litigiul privește dreptul unui comerciant de a
obține reduceri fiscale cu titlu de aide à l ’exportation ; aceste chestiuni prezintă incidențe asupra
afacerii comerciantului în cauză, dar justificarea acestora se re găsește în dispoziții specifice de drept
public, tinzând a susține politica economică, iar voința părților nu joacă absolut niciun rol nici în

157 Decizie publicată în Recueil No. 29, pp. 1 -14.
158 Decizie publicată în D.R. No. 21, p. 248.

52
repartiția acestora, nici cu privire la valoarea ajutorului. Dintr -o atare perspectivă, Comisia
concluzionează că drepturile afectate prin deciziile administrative nu au un caracter privat și că
astfel art. 6 nu se va aplica prezentei spețe.
Urmând vechea jurisprudență, și prin Decizia din data de 04 mai 1983, Comisia soluționează
cererea nr. 9908/82, în cauza X c./ Franței159, demne de precizat și reținut fiind faptele ce au dus la
invocarea art. 6 al Convenției de către reclamant. Acesta este născut în anul 1930 și domiciliat în
Departamentul Haute -Saône . PDG ( Président -directeur général ) al unei S.A., reclamantul investește
în 1968 suma de 1 025 000 F și în 1970 suma d 2 000 000 F subscriind o augmentare a capitalului
social. În anul 1972, serviciile fiscale îl notifică pe reclamant privind două ajustări fiscale ce poartă
asupra impozitu lui pe venit al acestuia. Ajustările fiscale au la baza dispozițiile prevăzute de
reglementările interne care prevăd că în cazul cheltuielilor personale ostensibles et notoires care
exced venitului declarat, impozitul va fi calculat pe baza acestor cheltui eli, fără posibilitatea
contribuabilului de a înfrânge evaluarea făcută în cauză prin argumentarea faptului că ar fi utilizat
capitaluri sau ar fi primit liberalități. Administrația fiscală considera drept cheltuieli notorii sumele
vărsate de reclamant pen tru emiterea de noi acțiuni. În aceste condiții, reclamantul pretinde faptul
că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil enunțat de art. 6, parag. 1 al Convenției europene
prin prisma faptului că nu i -a fost admisă posibilitatea de a contesta cu pr obe bazele de impozitare
reținute de administrația financiară pentru a stabili asa -zisele ajustări. În plus, decizia Consiliului de
Stat ( Conseil d’Etat ) nu a fost pronunțată în mod public. Comisia va respinge cererea ca fiind
inadmisibilă prin invocarea c aracterului constant al jurisprudenței sale în materie, pe care alege, de
altfel, să o păstreze.
În privința cererii nr. 13013/87 soluționată prin Decizia din 14 decembrie 1988 în cauza
WASA Ömsesidigt, Försäkringsbolaget Valands Pensionsstiftelse și un grup de aproximativ
15000 de persoane c/ Suediei160, reclamanții se plâng de faptul că dreptul suedez nu garantează un
recurs efectiv în fața instanțelor suedeze în privință motivelor invocate în speță și, în acest sens, art.
6 al Convenției a fost violat.
Interesant în această speță este faptul că în susținerea argumentului violării art. 6,
reclamanții invocă o jurisprudență a Comisiei europene prin care aceasta a statuat că fiscalitatea nu
,,scapă” întotdeauna controlului exersat în virtutea Convenției . De cizia la care fac referire
reclamanții a fost pronunțată în data de 10 martie 1981 în cauza A., B., C. și D. c/ Regatului
Unit161, urmare a cererii nr. 8531/79. Deși și această decizie reprezintă o decizie asupra
admisibilității cererii formulate de reclamanți, fiind soluționată prin respingerea sa ca inadmisibilă ,

159 Decizie publicată în D.R. No. 32, p. 270
160 Decizie publicată în D.R. No. 58 , p. 163 .
161 Decizie publicată în D.R. No. 23 , p. 20

53
Comisia a statuat că modificarea legislației ce are efecte asupra drepturilor de caracter civil ale
reclamantului nu poate constitui în sine o determinare a acestor drepturi ( Une modificati on
législative ayant des effets sur des droits d e caractère civil du requérant n e saurait const ituer la
décision d'une con testation portant sur ces droits. / A legislative amen dment affectin g the
applicant's civil rights can not be regarded as a determinat ion of those right s.).
În speță, reclamanții susțin faptul că întârzierea (deliberată din punctul acestora de vedere)
în decizia asupra cererii lor de reducere fiscală pentru pierderi i -a privat de dreptul de a -și face
auzită cauza în mod echitabil, publi c și într -un termen rezonabil de către o instanță independentă și
imparțială, stabilită prin lege, ce ar fi decis asupra drepturilor și obligatiilor civile ale reclamanților.
În final, printr -o altă hotărâre162 a Comisiei , în privința aplicării art. 6 al Convenției într-un
litigiu fiscal , aceasta accentuează faptul că elle a toujours déclare que l’article 6 ne s’applique pas.
În urma acestei prezentări succinte a câtorva spețe ce au fost declarate toate, în final, ca fiind
inadmisibile, una dintre concluziile principale ce rezultă în urma analizei jurisprudenței Comisiei
este dată de faptul că, pentru mai bine de 30 de ani, ace asta și -a păstrat linia directoare, urmând de
fiecare dată raționamentul prin care excludea materia fiscală din câmpul de aplicare al art. 6, parag.
1 al Convenției europene. Totuși , începând cu anii '90 se observă o tendință către dezvoltarea
câmpului de aplicare al art. 6 al Convenției în domeniul fiscal, de obicei ce tinde către componenta
penală a acestuia, în timp ce sfera civilă încă rămâne închisă acestui tip de litigii. Evoluția din
materia fiscală este surprinsă și prin dezvoltarea tot mai accentuată a raționamentului prin care
Comisia/Curtea exclude aplicarea art. 6 în materie fiscală, cel mai cuprinzător argument fiind cel
oferit prin Decizia d in data de 12 iulie 2001, în cauza Ferrrazzini c/ Italiei163.
Cu toate acestea, chiar dacă în anii '90 se poate observa ca jurisprudența Curții a evoluat și
că există astfel cauze în care art. 6 își găsește aplicarea, deși, chiar într -o atare situație se poa te
stabili faptul că prezentul articol nu a fost violat, încă se vor regăsi spețe deduse analizei Curții care
se finalizează prin respingerea cererilor ca inadmisibile.

Secțiunea a II -a. Introducerea evolutivă a materiei fiscale și aplicarea garanțiilor specifice
art. 6 în domeniul fiscal

Astfel cum a fost menționat, începând cu anii ’90, se poate observa o deschidere mai mare a
Curții europene față de aplicarea art. 6 în spețe ce prezintă elemente de natură fiscală. Totuși,
constatarea încălcării acestui articol a avut la bază, în marea majoritate a cazurilor, componeneta

162 Decizia Societatea S. și T. c/ Suediei pronunțată în 11 decembrie 1986 în urma cererii nr. 11189/84,
publicată în D.R. No. 50 , p.142.
163 Decizie publicată în Recueil des arrêts et décisions 2001 -VII, în urma cererii nr. 44759/98.

54
penală a dreptului la un proces echitabil, creându -se o deosebită jurisprudență care, de obicei, a re
ca punct de plecare raționamentul conform căruia majorările/penalitățile/dobânzile de natură fiscala
vor intra în câmpul de aplicare al noțiunii de acuzație în materie penală și, în această modalitate,
dreptul la un proces echitabil al individului poate fi protejat.
O decizie de principiu pentru ipoteza prezentată este dată de Decizia din data de 24
februarie 1994 în cauza Bendenoun c./ Franței (cererea nr. 12547/86 ), prin care, deși s -a constatat
că art. 6 nu a fost încălcat, acesta și -a găsit aplicarea în speța dată. În fapt164, reclamantul a creat în
anul 1973 o S.A. ( société anonyme ). Acesta deținea majoritatea capitalului social, îndeplinind în
același timp, funcția de P.D.G. ( président -directeur général ) al acesteia. Trei proceduri s -au pus î n
mișcare în privința activităților derulate – fiscală, vamală și penală, proceduri ce s -au derulat mai
mult sau mai puțin în paralel. Reclamantul s -a plâns, în principal, de faptul că nu a beneficiat de un
proces echitabil în fața juisdicțiilor administra tive în ceea ce privește majorările impuse de către
organele fiscale. În plus, acesta susține că nu i -au fost comunicate documentele administrației
fiscale, iar în privința autorităților vamale, acestea nu i -au oferit acces la întregul său dosar. Făcând
trimitere la jurisprudența Ozturk165, Curtea va susține aplicarea art. 6 în cauza dată, prin argumentul
că majorările impuse de către organele fiscale intră în noțiuneade acuzație în materie penală . Prin
trimiterea la jurisprudența Ozturk, Curtea reinterează c ele patru elemente care susțin raționamentul
acesteia, și anume: faptele incriminate privesc toți cetățenii în calitatea acestora de contribuabili, iar
nu un grup determinat care să aibă un statut particular, obligând la o anumită conduită din partea
contr ibuabililor, însoțită de o sancțiune; majorările nu tind către o reparare pecuniară a unui
prejudiciu, ci vizează să pedepsească comportamentul în cauză, în scopul de a nu fi repetat; norma
în cauză are, în același timp, un scop preventiv și unul represiv, iar în final, în mod particular pentru
speța prezentată, Curtea afirmă faptul că aceste majorări prezintă o amploare considerabilă , dat
fiind cuantumul acestora – 422 534 F pentru reclamant și 570 398 F pentru societatea sa. Totuși,
deși a fost admis ca găsindu -și aplicarea, nu s -a constatat încălcarea art. 6, parag. 1 al Convenției
întrucât Curtea a concluzionat faptul că nu există suficiente elemente care să susțină faptul că lipsa
comunicării documentelor au adus atingere dreptului la apărare și a egal ității armelor.
În cauza A.P., M.P., și T.P. c./ Elveției , prin Decizia din data de 29.08.2017, în urma cererii
nr. 19958/92, Curtea europeană a statuat asupra încălcării dreptului la un proces echitabil instituit
de art. 6 al Convenției . În fapt, cei trei reclamanți sunt soția supraviețuitoare și cei doi copii ai
defunctului M.P. Acesta a fost unicul asociat al unei societăți de construcții, iar reclamanții sunt
unicii moștenitori ai acestuia. În anul 1985, la un an după decesul lui M.P., organele fiscale vor
examina registrele societății. Va reieși faptul că, pentru o perioadă de câțiva ani, M.P. nu a declarat

164 A se vedea Fiscalité et Convention européenne des droits de l’homme , 2 février 2018, p. 8 și urm.
165 Decizia din 21 februarie 1984 în cauza Ozturk c./ Germaniei , cererea nr. 8544/79.

55
anumite venituri, sustrăgându -se astfel plății impozitului. Serviciile fiscale cantonale și federale vor
angaja fiecare câte o procedură în vederea recuperării impozitului datorat, obligând reclamanții la
plata unor amenzi pentru fraudă fiscală. Se pare, susține Curtea , faptul că reclamanții au cooperat
cu administrația fiscală prin furnizarea tuturor informațiilor necesare pentru o evaluare exactă a
sumelor datorate. Totuși, aceștia s -au opus măsurii amenzii declarând că nu sunt vinovați de
infracțiunea comisă de M.P. Curtea va confirma teza reclamanților, susținând că datoriile fiscale, ce
reprezintă creanțe ale statului împotriva unui cetățean, treb uie să poată fi recuperate din masa
succesorală, însă, impunerea unor sancțiuni supraviețuitorilor defunctului pentru actele comise de
acesta din urmă reprezintă o ipoteză ce încalcă principiul instituit în materie penală conform căruia
responsabilitatea p enală este personală, nu este compatibilă cu normele impuse de către o societate
guvernată de preeminența dreptului.
În cauza J.J. c./ Olandei166, s-a putut reține următoarea stare de fapt167: în decembrie 1989,
reclamantul, consilier fiscal independent, este notificat pentru o ajustare fiscală însoțită de penalități
în cuantum egal cu cel al debitului principal. Va contesta măsura, însă aceasta îi va fi respinsă
întrucât taxa judiciară de timbru nu a fost achitată. Acesta va face dovada că a achitat -o prin
intermediul unei instituții bancare, însă la nivelul acesteia s -a produs o eroare, iar viramentul nu a
fost efectuat. I se va imputa totuși acest aspect, afirmându -se că dès lors que l’intéressé avait choisi
de faire usage des services d’une banque, c’était à lui qu’il appartenait de veiller à ce que son
ordre de virement fût correctement exécuté. În fața Curții de Casație, capătul principal de cerere va
fi cel referitor la faptul că nu îi poate fi imputabilă eroarea băncii, iar cel accesoriu a fost dat de
faptul că penalitățile calculate reprezintă o veritabilă sancțiune. Mai mult, acesta afirmă faptul că nu
a avut posibilitatea de a răspunde concluziilor avocatului general întrucât acestea nu i -au fost
comunicate, concluzii care, nu doar conțineau mențiunea referitoare la legalitatea deciziei atacate
din perspectiva taxei judiciare, cât și precizări referitoare la faptul că nu doar primul capăt de cerere
trebuie respins, ci și cel accesoriu. Cum Curtea de Casație a respins capătul principal de cerere,
capătul accesoriu a urmat astfel soarta primului.
În acest context, Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 din perspectiva lipsei
contradictorialității, principiu ce implică dreptul părților dintr -un proces de a li se comunica și de a
discuta orice docum ent sau observație prezentată instanței.
Într-o altă cauză168 dedusă analizei Curții, reclamanta, împotriva căreia s -a declanșat o
procedură privitoare la sustragerea de la plata impozitului, a fost invitată în repetate rânduri pentru a
transmite toate docu mentele pe care le avea în posesia sa referitoare la societățile în care a investit.

166 Decizia din data de 27 martie 1998, cererea nr. 21351/93, publicată în Recueil 1998 -II.
167 A se vedea Fiscalité et Convention européenne des droits de l’homme , 2 février 2018, p. 9.
168 Decizia din data de 03 mai 2001, în cauza J.B. c/ Elveției , cererea nr. 31827/96, publicată în Recueil des
arrêts et décisions 2001 -III.

56
Cum reclamanta nu a dat curs solicitărilor organelor fiscale, acestea au supus -o la plata unor amenzi
pentru neconformare. Aceasta va susține că procedura declanșată împot riva sa a avut un caracter
inechitabilă întrucât a fost obligată să transmită documente care o incriminau. Curtea europeană a
confirmat încălcarea articolului 6 întrucât, în particular, dreptul de a păstra tăcerea și de a nu se
contribui la propria incrimi nare, ce reprezintă norme internaționale general recunoscute, sunt în
centrul noțiunii de proces echitabil consacrat de Conventie (reprezentând, de asemenea, garanții
specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală).
O hotărâre interesantă pr in faptul că s -a constatat inadmisibilitatea celor două cereri
conexate, respectiv cererea nr. 41601/98 și nr. 41775/98, a fost dată în 20 aprilie 1999 în cauzele
Vidacar S.A. și Opergrup S.L. c./ Spaniei169. Astfel cum au fost reținute, în principal,
circumstanțele de fapt comune celor două societăți sunt următoarele: cele două societăți trebuie să
achite anual o taxă denumită taxă fiscală pentru joc , mai exact, acestea trebuie să plătească o taxă
forfetară pentru fiecare aparatele de joc. Cuantumul taxei este revizuit în fiecare an prin legea
bugetară anuală a statului spaniol. Printr -o lege din 29 iunie 1990 privind adoptarea de măsuri
urgente în materie bugetară se va majora cuantumul pentru fiecare aparat , modificare ce va opera
din 1990. Societățile reclamante vor achita taxele nou stabilite. În dezacord cu aplicarea acestei
majorări suplimentare și dupa ce s -a încercat fără succes să se obțină rambursarea taxelor, cele două
societăți vor introduce o acți une în contencios administrativ, incovând în principal încălcarea
principiului neretroactivității legii penale mai severe, a principiului securității juidice și a
principiului egalității prin raportare la faptul că alte taxe erau aplicabile altor jocuri. A cestea vor
solicita, de asemenea, sesizarea Tribunalului constituțional cu o întrebare relativă la conformitatea
dispoziției legale modificatoare cu Constituția statului spaniol.
Curtea va constata inadmisibilitatea art. 6 față de cauzele deduse , invocând următoarele
aspecte: aceasta amintește faptul că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, art. 6 parag. 1 nu
este aplicabil contestațiilor ce emană exclusiv domeniului public și, îndeosebi, procedurilor fiscale
ca atare pentru că acestea nu se refe ră la contestații asupra unor drepturi sau obligații ce au
caracter civil . Mai mult, în afara amenzilor impuse cu titlu de ,,sancțiune penală”, a demonstra că
un litigiu este de natură ,,patrimonială” nu este suficient pentru ca acesta să fie acoperit de
noțiunea de ,,drepturi și obligații cu caracter civil”, cu atât mai mult cu cât obligația, care este de
natură patrimonială, rezultă dintr -o legislație fiscală” .
Totuși, în anul 2006, prin Decizia din data de 23 noiembrie, Marea Cameră a Curții
europene va susține aplicarea dispozițiilor art. 6 al Convenției în cauza Jussila c./ Finlandei170.

169 Decizie publicată în Recueil des arrêts et décisions 1999 -V.
170 Decizie publicată în Recueil des arrêts et décisions 2006 -XIV.

57
Reclamantul este obligat la plata unei majorări, echivalentul a 10% din cuantumul impozitului
datorat, întrucât organele fiscale au susținut faptul că declarațiile de TV A transmise era incomplete.
Conestând această majorare, reclamantul va solicita audierea sa, a inspectorului fiscal și a unui
expert. Invitând reclamantul și inspectorul fiscal care s -a ocupat de dosarul său să depună observații
scrise, instanța va concluz iona că o audiere a acestora nu este necesară întrucât părțile și -au
comunicat toate documentele și informațiile necesare. Privat de această audiență, reclamantul va
considera că dreptul la un proces echitabil i -a fost încălcat. Curtea a constatat aplicare art. 6 în speța
dată, însă fără a constata și încălcarea acestuia.
Recent, prin Decizia din data de 02 mai 2017, în cauza Chap Ltd. c./ Armeniei , cererea nr.
15485/09 , s-a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 și parag. 3 statuând că restricția adusă dreptului
societății reclamante de a de a audia martorii ale căror declarații au fost utilizate împotriva acesteia
în cadrul procedurii privind frauda fiscală condusă împotr iva sa, a fost excesivă. Toate acestea în
condițiile în care respingerea acestei probe a avut ca fundament faptul că mărturiile în cauză nu ar fi
fost pertinente, deși aceleași declarații au fost considerate ca fiind determinante pentru a condamna
societat ea reclamantă la majorări de impozit și amenzi.
Deși, în principal, s -a dorit o abordare cronologică a jurisprudenței Curții europene în
materie fiscală, am considerat oportun ca ultima hotărâre menționată sa fie cea pronunțată în cauza
Ferrazzini c./ Ital iei171 întrucât, astfel cum este afirmat în doctrină172 cel puțin, până la ora
actuală, aceasta este decizia care a făcut istorie și a fixat definitiv și limpede abordarea Curții.
În această cauză, în fapt, circumstanțele sunt următoarele: reclamantul, cetățean italian, va
transfera un teren, imobile și o sumă de bani societății cu răspundere limitată A, pe care tocmai o
constituie, al cărei reprezentant era. Societatea avea ca obie ct agroturismul și astfel, va solicita
administrației fiscale să beneficieze de o reducere aplicabilă anumitor impozite pe care o considera
aplicabilă în cauză și pe care o va aplica reclamantul însuși prin faptul că va plăti impozitul astfel
cum il consid era datorat conform legii invocate. În cauză vor exista trei acțiuni judiciare introduse
de către reclamant, primul fiind în legătură cu IN.V.IM – imposta sull’incrementi di valore
immobiliare , iar celelalte două referitoare la cuantumul unor taxe în legăt ură cu drepturi de
înregistrare, ipotecă ș i aplicarea unei reduceri fiscale. Reclamantul va solicita constatarea încălcării
art. 6 al Convenției prin raportare la noțiunea de termen rezonabil întrucât primul proces a durat 10
ani (din ianuarie 1988 până în aprilie 1998), iar celelalte din ianuarie 1988 până în octombrie 2000.
Reclamantul va susține faptul că aspectul financiar/patrimonial al procedurilor face ca acestea să
privească un drept având caracter civil (§17 și §22).

171 Decizia din data de 12 iulie 2001, cererea nr. 44759/98, publicată în Recueil des arrêts et décisions 2001 –
VII.
172 R. Bufan (coord.) , op. cit., p. 75.

58
În acest sens, Curtea europeană va admite că, în ciuda a ceea ce susține Guvernul italian, nu
există o jurisprudență constantă referitoare la aspectul civil al art. 6 astfel că nu se va pronunța în
acest stadiu (al admisibilității cererii) asupra aplicabilității art. 6 cauzei deduse, ur mând ca aceste
alegații să faca obiectul unui examen de fond (§18).
Invocând jurisprudența sa anterioară, Curtea europeană va face următoarele susțineri:
noțiunea de ,,drepturi și obligații civile” nu poate fi interpretată doar prin referire la dreptul intern
al statului în cauză, afirmând autonomia acestei noțiuni și confirmând -o în speță prin faptul că,
orice altă soluție ar risca să conducă la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției
(§24). Mai mult, o procedură fiscală are în mod evident o miză patrimonială, dar a demonstra că
un litigiu este de natură ,,patrimoniala” nu este suficient pentru a atrage aplicarea art. 6 pentru
acest simplu fapt (§25). Convenția este totuși un instrument viu care trebuie să fie interpretat în
lumina condițiilor de viață actuale, Curtea fiind chemată să verifice, în virtutea schimbărilor
survenite în societate referitoare la protecția juridică acordată indiviz ilor în relația lor cu statul,
dacă art. 6 parag. 1 trebuie sau nu extins și litigiilor dintre cetățeni și autoritățile publice în ceea
ce privește legalitatea în dreptul intern a deciziilor administrației fiscale (§26). Relațiile dintre
indivizi si stat a u evoluat în numeroase domenii de -a lungul celor cincizeci de ani de la adoptarea
Convenției, ținând cont de intervenția crescută a statului în relațiile de drept privat. Acest fapt a
condus Curtea să considere că proceduri dependente de ,,dreptul public” în dreptul intern să poată
fi incluse în câmpul de aplicare al articolului 6 în privința componentei civile (§27). În ceea ce
privește materia fiscală, evoluțiile care au putut avea loc în societățile democratice nu privesc
totuși natura esențială a obligației de a plăti impozite. […] Curtea estimează că materia fiscală
încă aparține acelui noyau dur al prerogativelor puterii publice, caracterul public al raportului
dintre contribuabil și colectivitate rămânând predominant (§29). Principiul conform căruia
noțiunile autonome conținute în Convenție trebuie să fie interpretate în lumina condițiilor de viață
actuale într -o societate democratică nu autorizează Curtea să interpreteze art. 6 parag. 1 ca și
când adjectivul ,,civil” […] n u ar figura în text (§30).
Raționamentul prezentat anterior reprezintă, de fapt, argumentarea a 10 judecători ai Curții
europene, existând două opinii separate: una concordantă, susținută de un judecător, iar cea de -a
doua, disidentă susținută de alți șas e judecători.
Opinia concordantă a judecătroului Ress are la bază următoarea argumentare: Chiar dacă în
materie fiscală aparține încă acelui noyau dur al prerogativelor puterii publice, există un aspect
unde statul transgresează aceste prerogative și intr ă într -un domeniu în care individul ar trebui să
aibă posibilitatea de a pune sub semnul întrebării obligațiile de care este ținut un contribuabil,
adică de a demonstra abuzul de drept într -o procedură ( d’exécution immédiate ). Cum pentru
pedepse, Curtea a dezvoltat obligația de a nu proceda la executare înainte ca individul să fi avut

59
posibilitatea de a îi fi verificată legalitatea procedurii, [il me semble que] acest aspect ar trebui să
fie valorificat și în materie fiscală. Dacă procedurile din dreptul fi scal al anumitor state
contractante nu prevăd o suspendare în cazul în care individul contestă obligația sa de plată sau
dacă, cel puțin, nu a avut posibilitatea de a solicita suspendarea executării [obligației de plată]
înainte de a plăti, uneori sume considerabile, ale căror legalite este contestată, statul utilizează
pozitia sa dominantă în cadrul prerogativelor puterii publice într -o manieră care ar putea fi
calificată drept excesivă.
Referitor la opinia disidentă a judecătorului Lorenzen, la care s -au raliat judecătorii Rozakis,
Bonello, Straznicka, Bîrsan și Fischbach s -au reținut următoarele aspecte: prezenta cauză a ridicat
importanta întrebare de a ști dacă art. 6 parag. 1 al Convenției, sub aspect civil, este ap licabil
procedurilor în materie fiscală (§1). Convenția nu conține nicio definiție a ceea ce se poate înțelege
prin ,,drepturi și obligații civile”. Chiar dacă organele Convenției, de -a lungul anilor, s -au
pronunțat în mai multe reprize asupra acestei ches tiuni și au modificat de mai multe ori
jurisprudnța anterioară, o asemenea definiție nu se poate regăsi în hotărârile acestora. Organele
Convenției au statuat de la caz la caz asupra aplicabilității articolului 6 în acest domeniu; au
definit totuși anumite elemente generale importante (§2).
Bazându -ne pe actuala jurisprudență și pe chestiunea de a ști dacă este necesar să se
producă o evoluție în acest sens, este esențial [à mon avis ] de a se rememora contextul istoric al
introducerii în articolul 6 parag. 1 a noțiunii de ,,caracter civil” […]. Analizele pregătitoare în
ceea ce privește articolul 6 al Convenției – care sunt strâns legate de cele ale articolului 14 al
Pactului internațional privind drepturile civile și politice, permit [à mon avis ] a se tr age
următoarele concluzii: 1. redactorii nu avuseseră intenția de a îndepărta într -o manieră generală
litigiile între particulari și guverne, în principal din cauza dificultăților întâlnite în ceea ce privea o
repartiție clară a puterilor dintre, pe de o p arte, a organelor administrative și a prerogaivelor lor
discreționare și, pe de altă parte, a organelor judiciare; 2. aceste texte ne conțin nicio referință
specifică chestiunilor fiscale care, în mod normal, nu provin dintr -o putere discreționară, ci dint r-o
aplicare a dispozițiilor legale mai mult sau mai puțin precise; 3. excluderea acestui tip de litigii
trebuia să fie urmată de un studiu mai detaliat asupra problemelor relative la ,,exercițiul justiției în
raportul dintre particulari și guverne”; în co nsecință, 4. pare că redactorii nu au avut intenția de a
exclude pentru totdeauna din câmpul de aplicare a articolului 6 parag. 1 a diferendelor ce aparțin
domeniului administrativ (§3).
În acest context, este de înțeles ca organele Convenției, în primii ani de la intrarea în
vigoare a acesteia, să aplice într -o manieră restrictivă articolul 6, parag. 1, sub aspect civil, în
litigiile dintre particulari și guverne. În schimb, este dificil de admis că analizele pregătitoare, care
datează de mai bine de cinc izeci de ani si care se fundamentează în parte pe condițiile prealabile

60
care nu se mai realizează sau nu mai sunt pertinente, să constituie încă un obstacol permanent la o
evoluție rezonabilă a jurisprudenței articolului 6 – mai ales în domenii în care exi stă o nevoie
evidentă de a extinde protecția acordată de această dispoziție justițiabililor. Reiese în mod clar din
jurisprudența actuală că organele Convenției nu s -au simțit obligate să țină cont de o înțelegere
restrictivă, ci, din contră, au extins apl icabilitatea articolului 6, parag. 1 la un număr considerabil
de relații între indivizi și stat, relații pe care redactorii le excluseseră la origine (§4) […].
Ne putem pune întrebarea de a ști dacă este posibil, fundamentându -ne pe jurisprudența
actuală a Curții, de a stabili o distincție clară și netă între drepturile si obligațiile ,,civile” și cele
,,non civile”, iar, în cazul unui răspuns negativ, dacă nu ar fi timpul să se pună punct acestei
incertitudini prin extinderea protecției oferite de articolul 6, parag. 1 la toate cauzele în care o
decizie a unei autorități publice care determină situația juridică a unei persoane private este în joc.
[…] poate est e necesar ca uneori să se procedeze la (re)ajustări care să alinieze jurisprudența cu
evoluțiile recente (§5).
Fără urmă de îndoială, pentru Curte, a ști dacă interesele patrimoniale ale individului au
fost în joc într -o procedură reprezintă un factor dete rminant atunci când aceasta trebuie să se
pronunțe asupra naturii ,,civile” a drepturilor și obligațiilor. Astfel, în hotărârea Editions
Périscope c. / Franței (26 martie 1992) , aceasta susține că obiectul cererii era ,,patrimonial” și se
fundamentează asu pra unor drepturi, ele însele, patrimoniale. Curtea a estimat că dreptul în cauză
prezenta deci un ,,caracter civil” în ciuda originii diferendului. Aspectul patrimonial a fost pus în
pus în valoare în numeroase alte decizii, chiar în situații în care cont extul litigiului era în mod
evident fiscal. Astfel, în cauza National & Provincial Building c./ Regatului Unit (23 octombrie
1997) , Curtea, invocând miza patrimonială, a estimat că o acțiune în restituirea unor sume de bani
vărsate în urma unor dispoziții de drept fiscal invalidate ulterior prezntă un ,,caracter civil”. Si va
adăuga: ,,Nu alterează cu nimic această concluzie faptul că aceste instanțe își găseau originea în
legislația fiscală și că reclamantele au fost supuse unui impozit de către acestea” (§6).
Opinia disidentă va susține totuși că excepții trebuie să fie admise dacă acestea sunt
justificate de circumstanțe speciale, dar întrucât interesele patrimoniale ale unui individ sunt direct
vizate și că ingerința nu este fundamentată pe exercițiul un ei puteri discreționare, ar trebuie să se
ia în considerare într -o manieră sistematică drept punct de plecare criteriul patrimonial susținut de
hotărârea Editions Périscope și altele. Este fără îndoială faptul că obligația de plată a impozitelor
are consec ințe directe și importante asupra intereselor patrimoniale ale cetățenilor și că aspectele
fiscale – așezarea, modalitățile de plată și colectarea impozitului, prin opoziție făță de litigiile care
sunt născute din legi bugetare, se fundamentează, într -o so cietate democratică, pe aplicarea
dispozițiilor legale, și nu pe o putere discreționară a administrației. În acest sens, articolul 6 ar
trebui [à mon sens ] să se aplice unor astfel de diferende, cu excepția unor circumstanțe speciale ce

61
justifică faptul că obligația de plată a impozitelor nu ar putea fi considerată ca având ,,caracter
civil” în sensul articolului 6. (§7) […].
A constata că articolul 6 parag. 1 al Convenției, în componenta civilă, se aplică aspectelor
fiscale nu restrânge în niciun caz put erea statelor de a impune particularilor sau societăților orice
obligație fiscală pe care o doresc. […] Articolul 6 al Convenției constituie o garanție procedurală
care consacră în principal dreptul de acces la un tribunal și dreptul de a beneficia de o procedură
judiciară echitabilă într -un termen rezonabil. În acest sens, au existat importante evoluții în
domeniul fiscal de la adoptarea Convenției. În timp ce, la origini, erau puține șanse de a putea
obține un control judiciar – sau, pe scurt, un contro l – al deciziilor administrative ce țineau de
fiscalitate, este în prezent recunoscut, cel puțin în marea majoritate a statelor contractante, că
litigiile în materie fiscală pot fi reglementate în cadrul unei proceduri în fața unei jurisdicții
ordinare. As tfel, este dificil de înțeles de ce ar fi încă necesar să se acorde statelor prerogative
speciale în acest domeniu, în virtutea Convenției, și deci a nega justițiabililor, în cadrul
procedurilor fiscale, garanțiile procedurale elementare consacrate de arti colul 6, parag. 1 După
cum o demonstrează judecătorul Ress în opinia sa concordantă, necesitatea unei astfel de protecții
există în mod evident – de exemplu, pentru a evitta combinarea unei lungi proceduri cu obligația de
a plăti impozitul înainte de soluț ionarea definitivă a unui litigiu privitor la legalitatea deciziei
fiscale. […] Cum se poate justifica sustragerea de la controlul exercitat de către Curte aplicării
drepturilor procedurale garantate de articolul 6, parag. 1, în cadrul unui contencios a cărui
substanță estee direct legată de un drept civil, în speță dreptul la respectarea bunurilor
[proprietății ] […] De altfel, este dificil de explicat de ce o aplicare extinsă a articolului 6, parag. 1,
sub aspect civil, este imposibilă în virtutea necesității de a prezerva prerogativele statelor în
materie fiscală, în ciuda faptului că, în jurisprudența sa, Curt ea a mers destul de departe pentru a
include litigiile fiscale în cadrul componentei penale a articolului 6. Începând cu hotărârarea
Bendenoun c./ Franței (24 februarie 1994) , Curtea a susținut în mod constant că procedurile
relative la litigii fiscale pre zintă un ,,caracter penal” dacă implică sau dacă doar riscă sa implice
amenzi fiscale, majorări etc. ce au un scop preventiv și represiv. […] Aceasta semnifică faptul că
nivelul de protecție garantat de articolul 6 parag. 1 al Convenției variază în funcț ie de organizarea
cadrului juridic ce reglemenează procedurile fiscale în diferite ordini juridice; iar în cadrul
aceleiași ordini juridice, această protecție poate să depinde de chestiunea de a ști dacă procedura
sancționatoare și cea fiscală sunt comune sau nu. O interpretare a Convenției de natură să
conducă la asemenea rezultate aleatorii este departe de a fi satisfăcătoare.
Față de toate aceste argumente, pe care am considerat a le prezenta întocmai în modalitatea
în care au fost prezentate, s -a susți nut aplicarea art. 6, parag. 1 în cauza Ferrazzini c./ Italie .

62
CAPITOLUL al IV -lea. PROTEJAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE PRIN ALTE
ARTICOLE ALE CONVENȚIEI ÎN CAUZE CU ELEMENTE FISCALE

Prezentul capitol își propune să prezinte alte tipuri de cauze deduse judecății Curții care, pe
de o parte, ridică probleme de natură fiscală, iar pe de altă parte, prin raportare la acest tip de
proceduri, se invocă alte articole ale Convenției europene ce se presupune a fi fost violate de către
statul pârât, parte a Convenției . Am ales prezentarea cauzelor ce au fost admisibile și față de care s –
a dispus constatarea încălcării vreunui articol al Convenției întrucât, referitor la admisibilitate, au
fost anterior prezentate suficiente caz uri de inadmisbilitate, iar în legătură cu încălcarea dispozițiilor
invocate, constatarea încălcării prezintă o mai mare greutate decât declararea ca fiind respectate
articolele în cauza întrucât prin afirmarea faptului că un drept nu a fost încălcat se po ate concluzia
că în cauza dedusă judecății, la nivel național și intern, statul pârât și -a îndeplinit obligațiile
(pozitive) ce îi reveneau.
Astfel, alături de art. 6, în particular parag. 1 al acestuia, astfel cum a fost dezvoltat în
capitolele anterioare , se invocă de către reclamanți art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției ce
vizează protecția proprietății (private).
Art. 1 al Protcolului are următorul conținut: Orice persoana fizica sau juridica are dreptul
la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decit pentru cauza de
utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului
international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care
le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.
Se poate deci lesne observa faptul că este prevăzută expres prerogativa statului de a a dopta
și pune în aplicare măsurile pe care acestea le consideră necesare, în virtutea suveranității de care
dispun, pentru a face efectivă plata impozitelor de către contribuabilii chemați să le declare și,
ulterior, să le plătească.
Astfel, referitor la î ncălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1, aceasta se reține în cauza S.A.
Dangeville c./ Franței173 prin Decizia din data de 16 aprilie 2002 pronunțată în urma cererii nr.
36677/97 . Rezumarea174 faptelor ce au condus la decizia Curții este următoarea: societatea
reclamantă a fost supusă plății TVA, aceasta achitându -le în 1978. Totuși, dispozițiile unei directive
a (fostului) Consiliului Comunităților europene ar fi trebuit aplicat începând cu 1 ianuarie 1978 prin
care anumite operațiu ni au fost exonerate de plata TVA, dispoziții ce nu au fost aplicate întrucât se
va acorda o perioadă suplimentară de punere în aplicare. Societatea reclamantă solicită restituirea

173 Decizie publicată în Recueil des arrêts et décisions 2002 -III.
174 A se vedea Fiscalité et Convention européenne des droits de l’homme , 2 février 2018, p. 3 și urm.

63
sumelor vărsate cu titlu de TVA, însă cererea sa va fi respinsă de către Co nsiliul de Stat. Cu toate
acestea, în aceeași perioadă, Consiliul de Stat va opera la un reviriment al jurisprudenței sale,
acordând de aceasta dată rambursarea de către stat a valorii TVA vărsate de către o altă societate,
având același obiect de activita te și aflată în aceeași situație. Reclamanta va susține, în particular,
încălcarea dreptului de proprietate întrucât estima a fiind titulara unei creanțe împotriva statului,
creanță de care a fost privată în mod definitiv în virtutea respingerii cererii sa le.
În speță, Curtea a concluzionat încălcarea articolului invocat prin faptul că a existat o
ingerință în bunurile reclamantei, ingerință ce nu a raspuns totuși exigentelor interesului general, iar
atingerea adusă bunurilor sale prezenta un caracter disp roporționat.
O situație aproape întru totul similară s -a regăsit și în cauza Aon Conseil și Courtage S.A.
și Christian de Clarens S.A. c./ Franței175, soluționată în același sens cu precedenta.
S-a constatat de asemenea încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 în cauza Buffalo SRL în
lichidare c./ Italiei176. În speță, ocietatea reclamantă și-a întrerupt activitatea în anul 1994. Din
1985 până în 1992 aceasta a plătit impozite cu o valoare superioar ă față de ceea ce trebuia plătit
către statul italian, fiind astfel titulara unei creanțe față de administația fiscală. Rambursarea
impozitelor vărsate în mod necuvenit va începe în 1997. În schimb, în această perioadă, reclamanta
a fost obligată să solic ite finanțare bancară, plătind ulterior dobânzi în medie superioare celor
vărsate de stat, susținând astfel că întârzierile administrației se traduc printr -o nerecunoaștere a
dreptului de proprietate.
S-a recunoscut încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 și în situația refuzului de către
administrația fiscală a plății dobânzilor de întarziere ce au curs față de o creanță deținută de către o
societate împotriva statului, născută în urma unei plăți necuvenite cu titlu de impozit, creanța
principală fiind r ambursată de către stat reclamantei177.
În egală măsură, s -a constat, încălcarea art. 1, Protocol nr. 1 în cazul practicii unui stat de a
refuza fără motiv să confirme dreptul unei societăți la rambursarea TVA prin neemiterea în timp util
a atestațiilor nece sare178 sau pentru refuzul dreptului de deducere a TVA pe care o societate a plătit –
o furnizorului său, acesta depunând tardiv declarația privind TVA179.
Un alt drept inclus în Convenția europeană care s -a pus în discuție în cauze ce au implicat
elemente de natură fiscală este art. 8 – Dreptul la respectarea vieții private și de familie (a
domiciliului și a corespondenței) . Astfel, în cauza André și alții c ./ Franței180, situația de fapt se

175 Decizia din data 25 ianuarie 2007 , pronunțată în urma cererii nr. 70160/01.
176 Decizia din data de 03 iulie 2003, pronunțată în urma cererii nr. 38746/97 .
177 Decizia din data de 03 martie 2006 în cauza Eko-Elda ABEE c./ Greciei , cererea nr. 10162/02.
178 Decizia din data de 09 ianuarie 2007 în cauza Intersplav c./ Ucrainei , cererea nr. 803/02 .
179 Decizia din data de 22 ianuarie 2009 în cauza Bulves AD c./ Bul gariei , cererea nr. 3991/03.
180 Decizia din data de 24 iulie 2008, cererea nr. 18603/03.

64
poate rezuma181 astfel: în iunie 2001 are loc o vizită domiciliară realizată de către administrația
fiscală la sediile unui avocat și a unei societăți de avocatură. Scopul vizitei a fost acela al
descoperirii unor eventuale p robe împotriva unei societăți, clientul societății de avocatură
reclamante, asupra căreia exista suspiciunea de fraudă fiscală. Urmare a vizitei 66 de documente au
fost confisate. Reclamanțtii se plâng de ilegalitatea vizitei și a confisărilor, dar Curtea de casație va
respinge cererea acestora. Denunță, de asemenea, nerecunoașterea dreptului la apărare pe care
aceștia îl au și încălcarea secretului profesional.
Pe lângă constatarea încălcării art. 8 al Convenției , Curtea europeană constată și încălcarea
art. 6, parag 1 al Convenției din punctul de vedere al dreptului de acces la un tribunal întrucât nu a
existat în speță un control jurisdicțional efectiv.
În egală măsura s -a constatat încălcarea art. 9 al Convenției europene – Libertatea de
gândire, de con știință și de religie în cauza Asociația Martoii lui Iehova c./ Franței182, Asociație
care, în urma unui raport parlamentar din anul 1995 a fost calificată drept sectă . În urma publicării
acestui raport, asociația a făcut obiectul unor măsuri destinate a o marginaliza și, în particular, a fost
subiectul unei ajustări fiscale de mai multe milioane de euro în legătură cu donațiile efectuate de
către adepții acesteia. Se m enționează faptul că donațiile făcute unei asociații culturale nu sunt
impozabile însă reclamanta nu se mai bucura de acel statut, fapt care, conform reclamantei, încalcă
art. 9 al Convenției .
Curtea europeană a confirmat alegațiile reclamantei prin invoc area unei jurisprudențe
anterioare , constatând faptul că: la taxation des dons manuels a donc eu pour effet de couper les
ressources vitales de l’association, laquelle n’était plus en mesure d’assurer concrètement à ses
fidèles le libre exercice de leur cu lte183.
Constarea încălcării art. 14 al Convenției – Interzicerea discriminării a fost realizată prin
cauza Glor c./ Elveției184. În fapt185, reclamantul, care suferea de diabet și care fusese declarat inapt
pentru efectuarea serviciului miliar, trebuia totuși să plătea scă unei taxe suplimentar e pentru
neefectuarea serviciului militar. Acesta considera că este victima unui tratament discriminatoriu
întrucât, deși dispus să efectueze acest serviciu, a fost împiedicat. În plus, reclamantul afirmă că
utilizarea cri teriului pentru declararea celor exonerați sau nu de plata suplimentară pentru
neefectuarea serviciului militar, în speță, invaliditatea să atingă 40% din integritatea fizică și
psihica, nu are nicio bază legălă.

181 A se vedea Fiscalité et Convention européenne des droits de l’homme , 2 février 2018, p. 13 și urm.
182 Decizia din data de 30 iunie 2011, cererea nr. 8916/05.
183 A se vedea parag. 53 al deciziei precitate.
184 Decizia din data de 30 aprilie 2009, cererea nr. 13444/04, publicată în Recueil des arrêts et décisions
2009.
185 A se vedea Fiscalité et Convention européenne des droits de l’homme , 2 février 2018, p. 1 9 și urm.

65
Curtea va confirma încălcarea articolului invocat, susținând că, în vederea scopului urmărit
prin taxa respectivă, justificarea distincției la care apelau autoritățile interne între persoanele inapte
pentru efectuarea stagiului și scutite de taxă și persoanele declarate inapte, dar obligate la pla ta
acesteia, nu apare ca fiind rezonabilă prin raportare la principiile unei societăți democratică.
Libertatea de circulație instituită prin art. 2 al Protocolului nr. 4 a fost de asemenea vizată în
cauza Riener c./ Bulgariei186. În această cauză, problema care s -a pus a fost dată de faptul că,
reclamantei, care acumulase o datorie fiscală considerabilă, i -a fost interzis să părăsească teritoriul
Bulgariei până la achitarea integrală a debitului. Deținătoare și a unui pașaport au striac, reclamantei
îi este confisat și acesta din urmă la momentul la care dorea să părăsească Bulgaria pentru a ajunge
în Grecia.
Curtea va constata încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 4 susținând că interesul general legat
de recuperarea impozitului datorat impune anumite restricții ale exercitării anumitor drepturi ale
reclamantei, însă autoritățile nu au dreptul de a menține pentru perioade considerabile restricții
privind libertatea de circulație a individului fără a proceda la o reevaluare periodi că a situației de
fapt și fără a verifica dacă administrația fiscală a întreprins eforturi rezonabile în încercarea de a
recupea datoria prin alte mijloace sau fără a demonstra că părăsirea teritoriului național de către
debitor ar risca să compromită șan sele de recuperare a sumei în cauză.
Nu în ultimul rând, un drept des invocat în spețele deduse judecății Curții se refereau la
dreptul înscris în conținutul art. 4 al Protocolului nr. 7 – Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de
două ori ce pune în apl icare principiul non bis in idem . O cauză în acest sens este cauza Lucky Dev
c./ Suediei187 prin care s -a constatat violarea principiului non bis in idem în situația în care,
administrația fiscală suedeză va pune în derulare o procedură fiscală împotriva rec lamantei în
privința impozitului pe venit, a TVA și a penalităților fiscale. De asemenea, împotriva acesteia s -a
pus în mișcare și urmărirea penală pentru infracțiuni fiscale și contabile. A fost declarată vinovată
pentru infracțiunea contabila, însă achit ată pentru infracțiunea fiscală. Totuși, procedura fiscală se
va întinde pentru încă 9 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
În același timp, referitor la acest principiu, important rămâne de reținut faptul că, astfel cum
este argu mentat de către Curtea europeană într -o decizie188 a Marii Camere, protecția oferită de
principiul non bis in idem nu depinde de ordinea juridică în care procedurile vor fi efectuate, ci
singurul aspect care va conta, va fi legătura dintre cele două infracțiuni .

186 Decizia din data de 23 mai 2006, cererea nr. 46343/99.
187 Decizia din data de 27 noiembrie 2014, cererea nr. 7356/10.
188 A se vedea în acest sens Decizia din data de 15 noiembrie 2016 în cauza A și B c./ Norvegiei , cererile
nr. 24130/11 și 29758/11, decizi e publicată în Recueil des arrêts et décisions 2016.

66
CAPITOLUL al V -lea. APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE PRIN ALTE
ACTE DE NATURĂ INTERNĂ SAU INTERNAȚIONALĂ ÎN CAUZE CU ELEMENTE
FISCALE

Astfel cum a fost prezentat încă din introducerea prezentei lucrări, nu doar Convenția
europeană este actul care protejează drepturile sau libertățile fundamentale, existând o multitudine
de acte internaționale ce își propun acest deziderat. Mai mult decât atât, nu doar acte de natură
internațională au drept scop protecția individului, ci si cele de natură internă, pornind de la
prezumția că, de fapt, statul cunoaște cel mai bine propriul cetățean și de ce acesta are nevoie la un
anumit moment în dezvoltare a sa.
Pornind de la acestea, am considerat necesar, ca ultimul capitol să se axeze în particular
asupra modalităților prin care, pe de o parte, un stat înțelege manifestarea pe care o prezintă art. 6 al
Convenției în dreptul său intern (făcându -se referir e la Franța și la România), iar, pe de altă parte, se
va face o scurtă incursiune în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii europene și a Curții
interamericane a drepturilor omului.
În Franța, doctrina189 a ridicat o problemă foarte interesantă asupra înțelegerii noțiunilor
incluse în art. 6 al Convenției , prin faptul că, se afirmă faptul că le problème est que la Cour de
Strasbourg refuse encore d’analyser les rapports du contribuable avec l’Etat comme un e relation
de type civil entre un débiteur et son créancier, puisque cette situation « ressort exclusivement du
domaine public », făcându -se referire la jurisprudența Vidacar. În plus, autorul prezintă o ipoteză
perfect valabilă stadiului de aplicare al ar t. 6 al Convenției, susținând că un subiect al cărui
comportament este ,, delictual” (cu reala posibilitate a aplicării noțiunii de acuzație în materie
penală ), comportament ce justifică punerea în mișcare a urmăririi penale, ar avea mai multe
asigurări că se vor face verificări asupra garanțiilor impuse prin art. 6, parag. 1, pe când individul de
bună -credință, care contestă suma reclamată de autoritățile fiscale, ar putea fi obligat la plata sumei
respective, fără a ști dacă a beneficiat de un proces echit abil.
Autorul prezintă în conținutul articolului190 maniera în care, chiar în interiorul jurisdicțiilor
naționale, respectiv între Consiliul de Stat și Curtea de Casație există divergențe de opinie, fiecare
adoptând poziții diferite față de aplicabilitatea și prevalența acestor dispoziții.
În acest sens, pentru Consiliul de Stat, dispozițiile art. 6 nu sunt aplicabile în materie fiscală,
acesta fundamentându -și raționamentul pe însuși litera textului: « le juge de l’impôt ne statue pas en
matière pénale et ne tranche pas de contestations sur les droits et les obligations de caractère

189 T. M asson , La protection du contribuable à travers la Convention européenne des droits de l’Homme:
une nouvelle considération des droits de la défense ?, Revue « Fiscalité Européenne et Droit International des
Affaires » N° 131, 2002, p. 12.
190 T. Masson , op. cit., p. 5.

67
civil »191. Mai mult, în unele hotărâri, Consili ul trage următoarea concluzie: « des lors, les
dispositions précitées de l’article 6 -1 ne sont pas applicables aux procédures relatives aux
taxations fiscales »192. Astfel, articolul 6 nu se va aplica nici procedurilor de stabilire a impozitului,
nici procedurilor contencioase, nici procedurilor jurisdicționale.
Pe de altă parte, Curtea de Casație franceză consideră, din contră, f aptul că dispozițiile art. 6
parag. 1 sunt susceptibile de a fi aplicate în materie fiscală. Aceasta a confirmat, de exemplu, faptul
că art. 6 al Convenției europene va fi aplicabil într -o cauză referitoare la impunerea din oficiu a
unor drepturi de înregi strare193. Va fi astfel afirmat că dreptul fiecărei persoane la un proces
echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 poate fi invocat în fața oricărei jurisdicții civile ce statuează
în materie civilă194.
În ceea ce privește România, doctrină195 prezintă într -o manieră exhaustivă, cum, din cauza
unor repetate sesizări ale Curții Constituționale a României privitoare la existența plății unei
cauțiuni în valoare de 20% din suma contestată pe calea contestației la executare, aceasta a operat la
un reviriment al jurisprudenței sale, constatând în final că prin recurgerea la această măsură se
împiedică sesizarea instanței, și în consecință, accesul liber la justiție196. În urma declarării ca
necunostituționale a dispoziției în cauză, aceasta a fost ulter ior eliminată.
Întrucât se dorește o succintă analiză și a jurisprudenței altor Curți ce statuează în materia
drepturilor omului, am ales prezentarea cauzei Arguelles și alții c./ Argentinei (Series C No. 288 ),
Sentința din data de 20 noiembrie 2014, pron unțată de Curtea interamericană a drepturilor omului și
hotărârea din data de 16 mai 2017, pronunțată în cauza C -682/15 , Berlioz Investment Fund SA c.
Directeur de l'administration des contributions directes de către Curtea de Justiție a Uniunii
europene.
În acest sens, în cauza Arguelles și alții c./ Argentinei , în 1980, un grup de militari a fost
arestat pentru fraudă după ce au fost descoperite iregularități contabile și administrative în cadrul
Forțelor aeriene argentiniene. În 1989 vor fi acuzați pentru fraudă militară și falsificarea de
documente. În speță, s -a constatat violarea art. 8 al Convenției interamericane a drepturilor omului
ce garantează dreptul la un proces echitabil ( expressis verbis în materie fiscală). Astfel, s -a
considerat că egalitatea armelor și dreptul la apărare au fost încălcate întrucât reclamanții nu au
putut alege personal să fie apărați de către un profesionist al dreptului, fiind apărați de ofițeri

191 CE, 2 iunie 1989, cererea nr. 62979, cauza « Bussoz ».
192 CE, 2 iunie 1989, cererea nr. 62979, cauza « Bussoz ».
193 Cass. com., 4 ianuarie 1994 , cauza « Bruyelle », cererea nr. 91 -15601.
194 Cass. Com., 25 februarie 1997, cauza nr. 94-1362.
195 A se vedea R. Bufan, op. cit. , p. 8 2-85.
196 C. C., Decizia nr. 40/29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 229 din data de 16 martie 2004, apud R.
Bufan, op. cit. , p. 83.

68
militari în funcție sau pensionați, astfel cum prevedea art. 97 din Codul militar argentinian, aceștia
fiind într -o relație de subordonare ierarhică militară.
S-a examinat și chestiunea referitoare la obligația statului argentinian de a asigura
independența și imparțialitatea tribunalelor întrucât s -a reproșat acestuia faptul că în organizarea
tribunalelor militare judecătorii militari sunt și militari în funcție, iar acest aspect nu poate oferi
garanții suficiente în vederea existenței unei proceduri echitabile. Curtea va respinge această
susținere întrucât elementele de probă nu au fost suficiente în acest sens – în niciun moment
reclamanții nu au prezentat o cerere de recuzare a judecătorilor diferitelor jurisdicții.
În final, o importantă decizie în materia dreptului la un proces echitabil în cauze cu elemente
fiscale a fost pronunțată de către Curtea de Justiție a Uniunii europene în cauza Berlioz. Hotărârea
reprezintă de fapt răspunsul oferit de către Curte de Justiție instanțelor luxemburgheze în urma unei
întrebări preliminare ce a purtat asupra interpretării art. 1 , para g. 1197 și art. 5198 ale Directivei
2011/16/UE a Consiliului, din data de 15 februarie 2011, vizând cooperarea administrativă în
domeniul fiscal, dar și a art. 47 ( Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil ) al
Cartei drepturilor fundamentale. Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu dintre Berlioz
Investment Fund SA și directorul administraței de contribuții directe din Luxemburg, acesta din
urmă aplicând o sancțiune pecuniară societății pentru refuzul d e a-i răspunde unei solicitări privind
anumite informații în cacdrul unui schimb de informații cu administrația fiscală franceză.
Concluziile Curții de Justiție au fost următoarele: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
europene este aplicabilă situați ei în care, în aplicarea dreptului Uniunii europene (în speță Directiva
2011/16/UE), un stat prevede în legislația sa sancțiuni pecuniare pentru un administrat care refuză
să furnizeze informații în cadrul unei proceduri de scchimb de informații între auto ritățile fiscale.
Mai mult, art. 47 al Cartei trebuie interpretat în sensul în care un administrat care a fost obligat la
plata unei astfel de sancțiuni pecuniare est în drept de a contesta legalitatea acestei decizii și, î plus,
în cadrul unui recurs intr odus de către un administrat împotriva unei măsuri sancționatoare ce i -a
fost impusă pentru nerespectarea unei decizii administrative de acest tip, judecătorul național
dispune, pe lângă competența de a modifica sancțiunea impusă, și de o competență pentru a verifica
legalitatea acestei decizii (prin care administratul este obligat să furnizeze informații fiscale în
cadrul unei proceduri de schimb de informații între administrațiile fiscale).

197 Art. 1, parag. 1 prezintă următorul conținut: Prezenta directivă prevede normele și procedurile conform
cărora statele membre cooperează între ele în vederea realizării unui schimb de informații care este în mod
previzibil relevant pentru administrarea și aplicarea legil or interne ale statelor membre în privința taxelor și
impozitelor menționate la articolul 2.
198 Art. 5 prezintă următorul conținut: La cererea autorității solicitante, autoritatea solicitată comunică
autorității solicitante orice informații la care se face referire la articolul 1 alineatul (1) pe care le deține sau
pe care le obține în urma anchetelor administrative.

69
CONCLUZII

Prin raportare la elementele susținute în prezenta l ucrare anumite concluzii se impun.
În acest sens, se va observa că nu rămâne iluzoriu sau doar declarativ controlul efectuat de
către Curtea europeană a drepturilor omului. Odată cu rămânerea definitivă a hotărârilor acesteia,
Comitetul de Miniștri va efe ctua o supraveghere a respectării deciziilor Curții . Astfel că, statele
devin veritabili pârâți obligați la plata unor sume de bani către reclamant cu titlu de cheltuieli de
judecată, satisfacție echitabilă ș.a.m.d.
În plus, în unele situații, statele își vor modifica propria legislație internă în funcție de
considerentele impuse de către Curtea europeană. În acest sens, se poate da ca exemplu Olanda
care, în urma cauzei Schouten și Meldrum c./ Olandei199 prin care s -a constat încălcarea art. 6,
parag. 1 din perspectiva garanției termenului rezonabil , în conformitate cu dispozițiile Convenției , a
luat anumite măsuri legislative, informând în acest sens Comitetul de Miniștri. Astfel, la 1 ianuarie
1994 a in trat în vigoare codul administrativ general care fixează noi reguli uniforme de procedură
administrativă care se aplică și în cauze ca cea regăsită în cauza Schouten și Meldrum – printre
care, dreptul fiecărei persoane de a ataca o decizie a unei asociații profesionale privitoare la
cotizațiile în legătură cu securitatea socială, iar dacă aceasta refuză să se pronunțe sau nu se
pronunță într -un termen rezonabil se pot adresa instanțelor judecătorești. Mai mult, decizia primei
instanțe (tribunal d ’arondissem ent) este susceptibilă de apel.
În cauza Benham c./ Regatului Unit200, prin care s -a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 și
3, guvernul acestuia a transmis Comitetului de Miniștri faptul că a fost modificat Regulamentul
privind asistența în materie juridică în sensul în care, reprezentarea juridică poate fi obținută în toa te
procedurile prin care se poate obține o hotărâre ce ar implica pedeapsa închisorii și, mai exact,
aceasta a fost extinsă și cauzelor civile.
Referitor la România201, numărul total de cauze transmise Comitetul de Miniștri în vederea
supravegherii executăr ii acestora este de 1504. În prezent, referitor la art. 6 al Convenției, se află
sub supraveghere susținută , în urma cauzei Vlad și alții c./ României202 (hotărâre rămasă definitivă
la 26 februarie 2014), în privința duratei excesive a procedurilor civile și penale. Mai mult, în urma
Deciziei din data de 25 ianuarie 2007 în cauza Iorga c./ României203, supravegherea a fost
încheiată, principalele reforme ado ptate fiind: posibilități accelerate de exceptare de la plata taxelor

199 Decizia din data de 09 decembrie 1994, cererile nr. 19005/91 și 19006/91.
200 Decizia din data de 10 iunie 1996, cererea nr. 19380/92, publicată în Recueil 1996 -III.
201 Informațiile au fost obținute în urma consultării fișei de țară, disponibilă la adresa:
https://www.coe.int/fr/web/execution/country -factsheets , ultima actualizare fiind la data de 31.12.2017.
202 Decizia din data de 26 noiem brie 2013, cererile nr. 40756/06 41508/07 50806/07.
203 Cererea nr. 4227/02, hotărâre rămasă definitivă la 25.04.2007.

70
judiciare de timbru și proceduri simplificate pentru ajutorul public judiciar; controlul judiciar al
deciziilor privind ajutorul public judiciar este asigurat.
Un alt aspect ce trebuie menționat este faptul că, deși importanța jurisprudenței Ferrazzini
este foarte mare, mai ales din punctul de vedere al celor două opinii separate, această a fost
pronunțată acum aproape două decenii. De la acel moment și până în prezent o schimbare de
paradigmă în sensul stabilirii unor criterii clare și nete, astfel cum îndruma judecătorul Lorenzen nu
se poate spune că a operat, existând încă o anumită nesiguranță și incertitudine referitoare la câmpul
de aplicare al articolului 6, parag. 1, sub aspect ci vil, din Convenția europeană.
Din acest motiv, problematica ridică în doctrina franceză, aceea a individului de bună –
credință, care contestă suma reclamată de autoritățile fiscale și care ar putea fi obligat la plata
acesteia, fără a ști dacă a beneficiat sau nu de un proces echitabil încă rămâne fără un raspuns cert.
În final, prin raportare la aceeași jurisprudență Ferrazzini, de această dată cu implicarea
opiniei majoritare și la referirea la acel noyau dur al prerogativelor statului care împiedică apli carea
articolului 6, parag. 1 litigiilor fiscale se poate ridica următoarea chestiune: fără a nega
specificitatea dreptului public, aceea a existenței unor prerogative speciale ce emană din cadrul
puterii publice este necesară totuși diferențierea prerogat ivelor puterii publice in genere , de
momentul în care autoritățile statului intră ulterior într -un raport juridic fiscal, în mod practic și
necesar, cu fiecare contribuabil. În acest caz, inegalitatea părților este susținută din punctul de
vedere al protejării interesului general și, vizea ză, în general, raportul colectiv administrație –
cetățeni/contribuabili . În schimb, la momentul conturării unui raport juridic de tip clasic, între
administrația fiscală și un anume contribuabil, doctrina204 recunoaște egalitatea părților ce intră in
raport ul de drept fiscal (fie de drept material, fie de drept procesual) în privința obligației lor de a
îndeplini prevederile legale (care se impun în egală măsură ambilor) .

204 A se vedea R. Bufan, op. cit., p. 61 -62.

71
BIBLIOGRAFIE:

1. Aperçu CEDH 1959 -2017, document disponibil la adresa https: //www.echr.coe.int/
2. Bîrsan , C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005
3. Boroi , G.; Anghelescu , C. A., Curs de drept civil. Partea generală , Ed. a 2 -a revizuită și
adăugită , Ed. Hamangiu, București, 2012
4. Bufan , R., Tratat de drept fiscal. Vol. 1. Teoria generală a dreptului fiscal , Ed. Hamangiu,
București, 2016
5. Ciobanu , V. M.; Briciu , T. C.; Dinu , C. C., Drept procesual civil. Curs de bază pentru
licență și masterat, seminare și examene , Ed. Național, București, 2013
6. Deleanu , I., Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil , Ed. Universul Juridic,
București, 2008
7. Fiscalité et Convention européenne des droits de l’homme , 2 février 2018 – Fișă tem atică
disponibilă la adresa https://www.echr.coe.int /
8. Gaboriau , S., Pauliat , H., Justice, éthique et dignité: actes du colloque organisé à Limoges
les 19 et 20 novembre 2004 , Presses universitaires de Limoges
9. Guide sur l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme. Droit à un procès
équitable (volet pénal ), Division de la recherche et de la bibliothèque , Direction du
jurisconsult e, Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014 ,
www.echr.coe.int.
10. Herovanu , E., Principiile procedurei judiciare. Explicațiunea teoretică a legilor de
organizare judiciară, competință și procedură civilă, Institutul de Arte Grafice ,,LUPTA”
N. Stroilă, București, 1932
11. Masson , T., La protection du contribuable à travers la Convention européenne des droits
de l’Homme: une nouvelle considération des droits de la défense ?, Revue « Fiscalité
Européenne et Droit International de s Affaires » N° 131, 2002.
12. Șaguna , D. D., Drept fiscal , Ed. 5, Ed. C. H. Beck, București, 2013
13. Tănăsescu , E. S. (coord.), Approches franco -roumaines face au défi européen. Actes du
Colloque anniversaire du Collège Juridique franco -roumain d’études européennes ,
Institutul European, Iași, 2012
14. Toader , T. (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole , Ed. Ha mangiu, București,
2014
Au fost, de asemenea, consultate: https://www.coe.int/web/portal , https://hudoc.echr.coe.int/ ,
http://corteidh.or.cr/ și https://curia.europa.eu .