.sistemul Fiscal In Romania
CAPITOLUL 1
EVOLUȚIA SISTEMULUI FISCAL îN ROMÂNIA
1.1 Sistemul fiscal în Romania înainte de decembrie 1989
Viitorul oricărui stat modern e de neconceput fără un sistem fiscal performant prin randament și suportabilitate din partea contribuabililor. Starea prezenta de prosperitate a unui stat contemporan e dependentă, în mare măsură de istoria propriului sistem fiscal, de felul în care acesta a fost conceput și funcționat. Sistemul fiscal, în general, e rezultatul istoricește vorbind, al apariției și înmulțirii trebuințelor publice ale comunitații umane. El s-a cristalizat concomitent cu cristalizarea elementelor statale în istorie.
Parcurgînd literatura de specialitate aparuta în tara noastra, rezulta ca finanțele statului sînt analizate avînd în vedere următoarele perioade:
perioada pîna la Regulamentele Organice din Muntenia si Moldova(1831-1832)
perioada de la Regulamentele Organice și pîna la Convenția de la Paris ( 7-19 august 1858)
perioada cuprinsa între donmia lui Al. I. Cuza și primul razboi mondial;
perioada interbelica (1919-1940)
perioada ” finanțelor comuniste “ ale României ( 1948-1989);
perioada “ postdecembrista”, care incepe cu anul 1990.
1.Sistemul fiscal de la inceputuri și pîna la Regulamentele Organice(1831-1832)
În viata poporului român, primul impozit (dare in bani) consemnat de documente datează de pe vremea cnezilor, in secolul al XII-lea. E vorba de taxele vamale încasate in moneda timpului respectiv. În secolul al XIV-lea, pe lîngă taxele vamale e consemnată și dijma ( din zece una), care era cunoscută în timpul lui Mircea cel Bătrîn, sub denumirea de vamă și se percepea în natură. În secolul al XV-lea apare birul, impozit în bani, singurul venit al visteriei. Plata birului se făcea numai de poporul de jos. Birul e impozitul cel mai vechi al Țărilor Române. În secolul al XVII-lea, birul continua să fie prezent pîna în 1700, cînd își schimba denumirea (rupta). Se fixează acum, pentru prima data, suma de plată și termenul de plată ( exigibilitatea). Toate acestea mai mult în teorie, căci în practică continuă vechiul sistem de impunere (de catre boieri) si percepere(biruri). In secolul al XVIII-lea, găsim o dare directă numită “sferturi”, care era un impozit personal (capitația) plătibil în patru sferturi trimestriale. În istoria sistemului fiscal românesc, reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, în a treia sa domnie în Muntenia, în 1739, e recunoscutaă ca prima încercare științifică de așezareșsi percepere a impozitelor.Partea cea mai însemnata a acestei reforme o constituie transformarea impozitului direct, numit capitațiune, dintr-un impozit de repartiție într-unul de cotitate. Reforma încercata de Constantin Mavrocordat a urmărit să aplice principiile generalității, proporționalității și ale răspunderii individuale față de fisc, principii care se regăsesc în legislația fiscală din epoca modernă.
Critica ce a fost adusă acestei reforme se referea la faptul ca ea nu a cutezat să se atingă de privilegiile boierilor, lucru justificat de dorința atragerii acestora în favoarea reformelor sociale preconizate în favoarea țarănimii.
O reforma a impozitelor în Principate, pe o baza mai dreaptă, era greu de realizat în această perioadă datorită situației politice fluctuante, iar toate reformele fiscale încercate, nu au avut rezultate favorabile, ele neschimbînd, practic, sistemul de impunere. Aceasta operație a încercat să o realizeze, și in buna parte a reușit, Regulamentul Organic.
2. Sistemul fiscal roâanesc de la Regulamentul Organic pîna la Conveția de la Paris (7-19 august 1858). Fiscalitatea românească în aceasta perioadă a fost dominata de trei repere temporale, si anume:
– 1832, cînd s-a pus în aplicare sistemul de impozite înfiintat de Regulamentul organic;
– 1859, cînd au fost supuse la impozite toate clasele societății, precum și proprietatea funciară;
– 1874, cînd s-a accentuat tendința catre impozitele indirecte.
Regulamentul Organic a reglementat un nou regim fiscal, desființînd toate dările în bani și natură care existau în cele doua Principate ( birul, rupele, vămile interioare, văcăritul, oeritul) și a inființat sau a păstrat urmatoarele impozite: directe ( capitația-dare personală, dajdia mazililor, patența-impozit pe clase asupra comercianților și profesioniștilor); indirecte (vămile-a desfiinățat însa vămile interioare, taxa de export asupra boilor și vacilor, impozitul asupra sării); adiționale ( 1/10 din capitație pentru cutia satelor și 1/10 din patența pentru cutia orașelor); local e(se prevedea pentru comune o cota din vin, spirt, tutun);
Printre meritele Regulamentului Organic în domeniul finanțelor și fiscalității, subliniem: a făcut prima unificare fiscală a țărilor românești, Muntenia și Moldova; a fixat cheltuielile statului pe fiecare an; a introdus rînduiala în finanțe în locul anarhiei precedente; a fixat dările și celelalte venituri pentru a face fata cheltuielilor; a pus baza sistemului fiscal modern incipient. Dintre criticile aduse Regulamentului Organic, se remarca aceea că nu au adus egalitatea tuturor in fata impozitelor ( boierii nu plateau nici un impozit direct), precum si mentinerea sistemului vechi de adaugiri si scaderi la darile existante, in functie de rodnicia agriculturii anilor din acea perioadă.
3. Sistemul fiscal de la Al.I.Cuza îina la primul război mondial
Impozitele în vigoare în perioada 1859-1866 se pot grupa astfel: impozite directe ( capitația tărănească, impozitul funciar, patența); impozite indirecte ( taxa de export, taxa de transmisie si taxele vamale).
În perioada 1866-1916, în România Mica existau urmatoarele categorii de impozite:
-impozite directe ( impozitul funciar-agricol și pe cladiri, patența);
-impozitele indirecte ( taxa de timbru și înregistrare, impozitul pe vii, vama);
-impozite pe consumație ( impozitul asupra zahărului, impozitul pe spectacole, impozitul asupra produselor petroliere);
-monopolurile statului ( monopolul sării, al tutunului, al chibritelor, monopolul cărtilor de joc); La răscrucea dintre cele douaăsecole, in România s-a încercat de către P.P.Carp, în 1900, reforma impozitelor directe. O alta reformă a impozitelor directe a fost cea a lui E.Costinescu din 1910-prima încercare de a introduce in România un impozit unic pe venit progresiv.Fiecare contribuabil era impus asupra totalului net al veniturilor realizate de acesta din munca sau fructificarea capitalului ( deduceau cheltuielile făcute pentru dobîndirea venitului respectiv).
Pe linia perfecționarii fiscalității, un loc aparte îl ocupa raportul la bugetul pe 1916-1917 al lui Vintilă Brătianu, care cerea introducerea impozitului progresiv asupra venitului, din care o cotă sa fie acordată administratiei locale ( în vederea unei descentralizări administrative locale).
4. Sistemul fiscal românesc între cele doua razboaie mondiale ( 1919-1940 )
Reforma fiscala a României întregite a fost produsa in 1921 de N.Titulescu, ministru de finanțe, fiind inspirată de legislatia financiară a statelor dezvoltate. Reforma a avut in vedere înlocuirea vechilor impozite bugetare pe venit și introducerea scarii de progresivitate.
Reforma fiscala a lui Vintila Bratianu din 1923 – noul sistem de impozite directe era bazat pe ideea impunerii veniturilor reale realizate de persoane fizice sau morale. Pentru noua lege se înființau 6 impozite directe, numite elementare, înlocuind denumirea de cedule( agricole, din clădiri, mobiliare, din salarii, din industrie , din comerț și din profesiuni. Aplicarea acestui nou sistem de impozite directe însemna introducerea in sistemul fiscal românesc a unor principii de impunere moderne, compatibile cu cele din statele capitaliste din vestul Europei.Între anii 1924-1928, politica financiara a statului s-a caracterizat prin măsuri bugetare care au urmărit:
evoluția veniturilor în funcție de îincasările anului precedent;
menținerea cheltuielilor ordinare în limitele stricte ale veniturilor realizate.
Ca urmare,între anii 1921-1927 s-au realizat bugete excedentare.
In 1934, Legea contribuțiilor directe a desființat impozitul global progresiv, în locul lui introducindu-se asa-zisa “supracotă”, reprezentînd un impozit suplimentar, adăugat la fiecare impozit elementar în parte. In 1938 s-a introdus o aditională suplimentară de 2% la toate impozitele directe. In perioada războiului, impozitele directe su suferit o serie de restructurări radicale, din care cea mai importantă a fost introducerea în 1941 a sistemului de impunere a veniturilor din industrie si comerț, pe baza cifrei de afaceri anuale. Pentru reprimarea evaziunii fiscale, la 25 decembrie 1929 a fost adoptată “legea pentru reprimarea evaziunii fiscale la contribuțiile directe”.
5. Sistemul fiscal românesc în perioada comunistă ( 1948-1989)
Caracteristicile de baza ale fiscalității din perioada comunista a țării noastre au fost:
a)urmărirea lichidării rămășițelor orînduirii precedente, cea capitaliste și cu ajutorul impozitelor sși taxelor ( în afara măsurilor politice), aplicate păturii micilor comercianți, meseriași și liber-profesioniștilor care mai rămăseseră in activitate dupa actul naționalizării din 1948;
b)impozitarea a lovit numai veniturile aferente proprietății care nu apartinea statului ( organizații obstești, cooperații, mici meseriași), iar în ceea ce privește impozitul pe salariile angajaților, începînd cu 1977, prin plata acestuia către întreprinderi și însușirea de către salariați a salariului net, s-a încercat acreditarea ideii false că aceștia n-ar fi plătit acest impozit;
c)sistemul fiscal nu a jucat un rol activ în cadrul politicii fiscale și la rîndul ei nici aceasta în angrenajul sistemului centralizat planificat.
In perioada ante-decembristă, un rol important reveneau finanțelor care aveau sarcina să asigure constituirea, repartizarea și utilizarea planificată a fondurilor bănesti ale societații, să contribuie la elaborarea și îndeplinirea planului national unic, la buna functionare a mecanismului economic și social, a autogestiunii economico-financiare a unitaților și să exercite controlul general asupra desfășurării procesului productiei sociale, în vederea obținerii unei eficiențe cît mai ridicate în toate domeniile de activitate.
Sarcinile finanțelor erau îndeplinite în mare masură prin intermediul bugetului de stat, avînd un rol deosebit în procesul dezvoltării economice și sociale pe plan financiar cu caracter executoriu prin care se constituia principalul fond de resurse bănesti la dispozitia statului. Prin intermediul său se repartiza o parte importanta a veniului național și el exprima această latură legată de formarea și repartizarea planificată a principalului fond de resurse bănesti ale statului destinat în cea mai mare parte a sa finanțării unor obiective economice în concordanță cu prevederile planului național unic.
Intre bugetul de stat care constituia o pîrghie de influentare asupra planificării economice și sociale și planul național unic existau legături de condiționare reciprocă și permanentă. Prin planul național unic se stabileau proporțiile între ramuri ca și repartizarea produsului social și al venitului național pentru fondul de dezvoltare și pentru fondul de consum, de care se ținea seama în stabilirea dimensiuniișsi structurii veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat.
Un principiu de bază statornicit în legea anuală a bugetului de stat se referea la prevederile de venituri care erau limite minime, iar prevederile de cheltuieli erau limite care nu puteau fi depașite.
Bugetele locale erau prevăzute în lege cu volumul veniturilor, cheltuielilor și excedentul planificat precumșsi vărsămintele din excedent la bugetul republican, reprezentînd contribuția pentru constituirea fondului de dezvoltare generala a întregii societăți.
Veniturile bugetului de stat erau clasificate în doua mari categorii: venituri de la unitatile socialiste și venituri de la populție.
In veniturile provenite de la unitatile socialiste se includeauenajul sistemului centralizat planificat.
In perioada ante-decembristă, un rol important reveneau finanțelor care aveau sarcina să asigure constituirea, repartizarea și utilizarea planificată a fondurilor bănesti ale societații, să contribuie la elaborarea și îndeplinirea planului national unic, la buna functionare a mecanismului economic și social, a autogestiunii economico-financiare a unitaților și să exercite controlul general asupra desfășurării procesului productiei sociale, în vederea obținerii unei eficiențe cît mai ridicate în toate domeniile de activitate.
Sarcinile finanțelor erau îndeplinite în mare masură prin intermediul bugetului de stat, avînd un rol deosebit în procesul dezvoltării economice și sociale pe plan financiar cu caracter executoriu prin care se constituia principalul fond de resurse bănesti la dispozitia statului. Prin intermediul său se repartiza o parte importanta a veniului național și el exprima această latură legată de formarea și repartizarea planificată a principalului fond de resurse bănesti ale statului destinat în cea mai mare parte a sa finanțării unor obiective economice în concordanță cu prevederile planului național unic.
Intre bugetul de stat care constituia o pîrghie de influentare asupra planificării economice și sociale și planul național unic existau legături de condiționare reciprocă și permanentă. Prin planul național unic se stabileau proporțiile între ramuri ca și repartizarea produsului social și al venitului național pentru fondul de dezvoltare și pentru fondul de consum, de care se ținea seama în stabilirea dimensiuniișsi structurii veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat.
Un principiu de bază statornicit în legea anuală a bugetului de stat se referea la prevederile de venituri care erau limite minime, iar prevederile de cheltuieli erau limite care nu puteau fi depașite.
Bugetele locale erau prevăzute în lege cu volumul veniturilor, cheltuielilor și excedentul planificat precumșsi vărsămintele din excedent la bugetul republican, reprezentînd contribuția pentru constituirea fondului de dezvoltare generala a întregii societăți.
Veniturile bugetului de stat erau clasificate în doua mari categorii: venituri de la unitatile socialiste și venituri de la populție.
In veniturile provenite de la unitatile socialiste se includeau cele realizate de la: unitatile economice de stat; institutiile de stat; unitatile cooperatiste.
Principalele venituri ale bugetului de stat erau: vărsăminte din beneficiile unitătilor economice de stat; impozitul pe circulatia mărfurilor; impozitul pe spectacole și impozitul pe fondul total de retribuire; taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat; taxe vamale; impozite pe beneficiile societatilor mixte constituite pe teritoriul Romaniei; impozitul pe veniturile cooperatiei mesteșugarești și a cooperativelor de productie, achiziție și desfacere a mărfurilor; impozitul pe clădiri; impozitul pe terenurile situate în orase; taxe de timbru și succesiune; impozite și taxe de la populație: impozitul pe terenurile agricole ale populației; contribuția persoanelor făra copii; impozitul pe veniturile oamenilor de litere, artă și știință; impozitul pe veniturile liber-profesioniștilor, meseriașilor și a altor persoane; impozitul pe veniturile realizate din chirii; taxele asupra mijloacelor de transport.
Cheltuielile bugetului de stat erau grupate potrivit clasificației bugetare în functie de destinația și rolul lor în realizarea obiectivelor dezvoltării economico-sociale astfel: cheltuieli de la buget pentru finanțarea economiei nationale; cheltuieli pentru finanțarea acțiunilor social-culturale; cheltuieli pentru funcționarea organelor puterii de stat, organelor administrației de stat, organelor judecatorești și celor ale procuraturii; cheltuieli pentru apărarea țării. Principalele cheltuieli ale bugetului de stat erau: cheltuieli pentru finanțarea economiei nationale; cheltuieli pentru finanțarea acțiunilor social culturale; cheltuieli pentru funcționarea organelor puterii și administrației de stat, a celor judecătoresti si procuraturii; cheltuielile pentru apărarea țării.
1.2 Sistemul fiscal – teorie și organizare actuală
1.2.1. Structura sistemului fiscal
În cadrul finanțelor publice ale unei țări, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere și încasare a impozitelor si taxelor printr-un aparat specializat, precum si ca un ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor si fundamentează juridic impozitele si taxele. Aceasta e cea mai generală definiție a fiscalității și a sistemului fiscal în general, dintre numeroase definiții pe care le-a furnizat doctrina fiscală.
Pornind de la această definiție, sistemul fiscal se structurează pe patru componente independente: impozite și taxe ( ca venituri ale statului), reglementările legislative de natură fiscală, mecanismul fiscal și aparatul fiscal.
A.Impozitele și taxele reprezintă venituri ale bugetului de stat care provin de la persoanele fizice și juridice.
Impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerestituibil a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice,în vederea acoperirii unor necesitați publice.
Taxele sînt plațile efectuate de persoane fizice și juridice, de regulă pentru servicii prestate sau activități efectuate în favoarea acestora de către institutii publice.
B.Reglementări legislative de natură fiscală.
Fiecare impozit sau taxa trebuie să aibă o reglementare juridica. Nici un impozit, taxa sau alte obligatii asemănătoare nu pot fi prevazute în buget și încasate dacă nu au fost reglementate prin legi. Instituirea impozitelor și a celorlalte venituri bugetare e un drept al statului exercitat de organele puterii centrale prin Parlament și în unele cazuri de către Guvern.
Legea finanțelor publice ( Legea nr.10 privind finanțele publice, publicată in M.O nr. 23 din 30.01.1991, art.3) prevede: “ Parlamentul, ca organ de decizie în domeniul finanțelor publice, stabilește și aproba prin lege, impozitele, taxele și alte venituri ale statului…”
Pe baza legilor adoptate de către Parlament, Guvernul adoptă hotărîri, prin care se fixează anumite cote de impozit, se acordă înlesniri la plata impozitelor, se atabilesc termene de plată,etc.Guvernul poate emite ordonanțe, prin care instituie unele impozite, contributii, taxe,etc.Aceste ordonațe se supun dezbaterii și aprobării lor de către Parlament. In temeiul legilor, hotăririlor și ordonanțelor mentionate și în sprijinul acestor acte normative, Ministerul Finanțelor emite ordine și norme metodologice în materie de impozite și taxe.
C.Mecanismul fiscal reprezinta ansamblul de metode, tehnici și instrumente ale puterii prin care se realizează perceperea impozitelor și taxelor la bugetul de stat precum și activitatea de urmărire și percepere a impozitelor și taxelor. Impunerea constă în identificarea tuturor persoanelor fizice și juridice care dețin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului și in determinarea exactă a cuantumului acestuia. Printre metodele utilizate se pot enumera: autoimpunerea, impunerea directa, impunerea indirecta si forfetară.
Dintre instrumentele impunerii, cele mai des întîlnite sînt: declarația de impunere ( care poate fi initială sau anuală și anterioară sau ulterioară perioadei impunerii), procesul verbal al declarațiilor de impunere, procesul verbal de control, înștiințarea de plată.
Activitatea de urmărire a impozitelor și taxelor realizată de aparatul fiscal are în vedere depistarea, supravegherea și îndrumarea contribuabililor pentru achitarea în întregime și la termen a obligatiilor fiscale. Perceperea impozitelor și taxelor se poate realiza prin mai multe metode: direct de la plătitor, prin stopaj la sursă, prin impunere și debitare, prin aplicarea de timbre fiscale.
D.Aparatul fiscal cuprinde:
aparatul central al Ministerului Finanțelor condus de un ministru și care cuprinde direcții generale ( Directia Generala a Controlului Financiar de Stat, Direcția Generala a Vămilor), direcții, Trezoreria Finanțelor Publice și Garda Financiară.
Organe financiare teritoriale, respectiv direcții generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat ale județelor, administrații financiare ale municipiilor, circumscripții fiscale ale orașelor, percepții rurale și agenti fiscali comunali;
Alte institutii publice: instanțe de judecată, primării, organe de poliție, etc.
1.2.2 Principiile de bază ale sistemului fiscal
Un sistem fiscal rational are la baza sa un numar de principii fundamentale care, fie sînt expres definite sau meționate de legislatia fiscală, fie rezultă implicit din caracteristicile ce le cuprinde reglementarea respectivă. In doctrina fiscala au fost formulate mai multe principii care ar sta la baza unui sistem fiscal, atribuindu-le denumiri diferite, deși trăsăturile specifice ale lor erau asemănătoare. Nu e interesul nostru sa facem o prezentare a diferitelor opinii exprimate in aceasta privința, urmarim doar să realizăm o prezentare de ansamblu a celor mai importante principii generale ele sistemului fiscal. In acest scop, vom prezenta gruparea principiilor sistemului fiscal aparținînd unui economist de renume mondial, laureat al premiului Nobel, omul de stiinta Maurice Allais. Acestea sînt:
– individualitatea: în cadrul unei societăți democratice omul și nu statul constituie obiectivul final și preocuparea esentiala; ca urmare, fiscalitatea trebuie sa constituie un mijloc de asigurare pentru deplina dezvoltare a personalității fiecarui cetațean, corespunzător propriilor sale aspirații;
– nediscriminarea: impozitul să fie stabilit potrivit unor reguli unitare pentru toti, fără discriminări, directe sau indirecte, fată de unele grupe sociale; se poate afirma că e contrar principiului nediscriminării ca impozitele să fie percepute numai de la întreprinderile cele mai capabile, ale căror beneficii sînt în concordanța cu serviciile efectuate, iar cele care înregistreaza pierderi, datorită unei proaste administrări să fie exceptate total sau partial de la plata acestora;
– impersonalitatea: stabilirea și prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial asupra vieții persoanelor sau asupra gestiunii întreprinderilor, ținînd seama ca finalitatea vietii în societate trebuie să fie respectul persoanei umane și deplina sa inflorire; o singura exceptie ar fi, totusi, necesara și anume cercetarea permanentă privind averea oamenilor politici; aplicarea acestui principiu conduce la preferința pentru impozite analitice calculate pe baza bunurilor luate în considerare ca atare, în locul impozitelor sintetice stabilite de persoane;
– neutralitatea: impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în economie, dimpotrivă, el trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai eficiente; pornind de la cerințele progresului economic, impozitul nu trebuie ăa se aplice beneficiilor care îint obținute în urma reducerii costurilor sau a mai bunei orienări a producției, întrucît aceste beneficii constituie motorul esețial al unei economii de piața, dacă unitațile sau participanții la activitatea economica constată că beneficiile lor sînt impuse cu prea multă asprime, incitarea lor pentru o mai bună și eficientă gestiune nu poate decît să se diminueze corespunzator.
– legitimitatea: pe cît posibil, veniturile provenind din serviciile efectuate în folosul colectivității, cum sînt veniturile din muncă , veniturile provenind dintr-o mai bună gestiune sau din asumarea unor riscuri, trebuie să fie considerate ca “ legitime”, adică veniturile care nu corespund unui serviciu efectuat în folosul societății și deci îint nemeritate;
– lipsa de arbitrariu: impozitul trebuie să fie prelevat potrivit unor principii simple, clare și care să nu poată să dea loc nici unui arbitrariu; o democrțtie veritabilă cere ca principiile generale ale sistemului fiscal să fie discutate in Parlamentșsi exclude posibilitatea punerii în aplicare a unui sistem complicat care prin interpretări mai mult sau mai putin arbitrare și deciziile mai mult sau mai putin discreționare pe care le comportă, implică delegarea unei puteri excesive tehnocraților fără răspundere politica și care conduce la discriminări care contravin atît eficienței, cît și eticii.
1.2.3 Politica fiscală
A. Continutul politicii fiscale
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită conceptie a acestuia, precum și un ansamblu de măsuri și acțiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipuri de impozite, perceperea și modul de folosire a lor ca instrumente de stimulare a creșterii economice, felul în care e gîndită eficiența fiscală. Orice măsură trebuie să aiba în vedere trei aspecte: randamentul, eficacitatea și echitatea impozitului.
Randamentul impozitului poate fi măsurat prin capacitatea acestuia de a asigura nivelul de resurse financiare necesar pentru realizarea obiectivelor publice de importanță majoră cu cheltuieli de gestionare cît mai mici.
Eficacitatea impozitului: impozitul este un instrument de politica economica.
Impozitul poate corecta efectele negative ce se manifestă în economie, fiind un mijloc de intervenție atît la nivel microeconomic, cît si macroeconomic.Incurajarea dezvolăarii unei activități poate fi realizată inclusiv prin recurgerea la asa zisele”cheltuieli fiscale”, respectiv acordarea de reduceri și scutiri de la plata impozitului. Stimularea anumitor activități în detrimentul altora poate influenta eficienta factorilor de productie asupra ofertei de muncă și de capital, într-un cuvint asupra eficientei economice.
Cheltuielile fiscale echivalează cu un ajutor al statului dat beneficiarilor acestor dispozitii, deci am putea spune că este vorba de o asistență financiară directă. Costul acestor dispoziții se reflectă în mărimea veniturilor fiscale, cunoasterea acestui cost reprezintă obiectul analizei pentru orientarea politicii bugetare. Analiza rezultatului final al recurgerii la aceste cheltuieli fiscale exprimă orientarea economică și socială a unei țări.
Cheltuielile fiscale prezintă o serie de avantaje, dar și dezavantaje în raport cu cele bugetare. Avantajele se referă la faptul că: în condițiile recurgerii la astfel de cheltuieli, se evita situatia în care un plătitor care achită o anumită sumă de impozit va beneficia apoi de o restituire sub forma unei subventii; din punct de vedere psihologic, platitorii preferă un ajutor sub forma fiscală decit un ajutor direct. Dezavantajele au in vedere faptul că este foarte greu de măsurat cu exactitate care este mărimea ajutorului sub forma fiscala și care sunt beneficiarii acestora.Referindu-se mai ales la exceptiile de la regulile generale de impozitare, este practic imposibil de a ajuta din punct de vedere fiscal o anumita înteprindere, accentuindu-se injustiția fiscala. Pe de alta parte, decizia de a investi nu este totdeauna legată de existența unor măsuri fiscale derogatorii, manifestîndu-se interese de ordin comercial.
Problema cheltuielilor fiscale este în atentța multor specialșsti care-și pun problema dacă aplicarea acestui sistem nu trebuie eliminată, unde trebuie actionat: asupra cotelor de impozit sau asupra sferei de aplicare? Dacă aceste cote de impozit sunt prea mari și avantajele fiscale numeroase, unii contribuabili pot să tragă concluzia că anumite categorii sunt favorizate, profitînd pe deplin.Această lipsă de încredere în sistemul fiscal poate să conducă la atitudinea de a refuza respectarea obligațiilor fiscale, provocînd pierderi de venituri bugetare și creșterea costului de gestionare a impozitului. Pe de alta parte, o puternica personalizare a impozitului prin acordarea de scutiri sau reduceri poate conduce la cresterea complexității impozitului și la lipsa de transparență a sistemului.
Politica fiscală în acest domeniu trebuie să aiba in vedere urmatoarele aspecte:
Care este cea mai buna soluție între acordarea unui avantaj fiscal (recurgerea la anumite cheltuieli fiscale), acordarea unui credit sau atribuirea unei subvenții;
E bine să se recurgă la fiscalitate pentru a influența dezvoltarea economică sau la alt mijloc;
In acelasi timp, nu trebuie neglijat efectul pe care îl au măsurile derogatorii privind un impozit asupra celorlalte impozite, de exemplu scutirile sau reducerile impozitului pe venit pot avea ca efect creșterea TVA.
Echitatea impozitului se traduce prin funcția de redistribuire a veniturilor.Tehnica de impozitare trebuie astfel adoptată încît s aibă in vedere posibilitătile fiecărui contribuabil. Noțiunea de justiție fiscala variază în funcție de contextul politic, economic și social. Alegerea unui anumit tip de structura fiscală implică analiza aprofundată a categoriilor de contribuabili, a surselor de venit. Repartizarea sarcinii fiscale trebuie să tina cont de doua criterii: realizarea justitiei fiscale în plan orizontal și vertical. Justitia orizontală exprimă regula fundamentală a egalitații tuturor contribuabililor fată de impozit. Justitia verticală exprima faptul că impozitele trebuie să fie diferențiate în funcție de posibilitațile fiecăruia: la posibilitați diferite, impozite diferite.
Măsurile de politică fiscală trebuie să aibă la baza nu numai criteriile analizate mai sus, ci și o serie de elemente ale sistemului fiscal: structura fiscala, gradul de fiscalitate, structura administrativă. Alegerea structurii fiscale depinde de evolutia factorilor economici, sociali și politici. Schimbările structurale ce se produc pe măsura dezvoltarii economice determină o modificare și adaptare a fiscalitatii. Pe de altă parte, obiectivele politicii bugetare și fiscale veriază în funcție de nivelul de dezvoltare economică. Ca urmare, pot exista mai multe soluții în alegerea structurii fiscale:
– predominarea impozitelor directe. Avantajele pe care le prezinta această alegere constau în faptul că aceste impozite prezintă elasticitate economică deoarece sînt aplicate asupra veniturilor contribuabililor – în perioada de dezvoltare economică veniturile din impozite cresc – și datorită capacității de a putea fi modelate în functie de posibilitățile reale ale fiecăruia. Dezavantajul principal ar consta în întîrzierea colectarii lor la timp, ca urmare a lăsarii lor la latitudinea contribuabilului;
– predominarea impozitelor indirecte. impozitele indirecte reprezinta o sursa destul de stabila și usor de mobilizat la buget prin faptul că sunt cuprinse în pret. Dezavantajul principal ar consta în aceea că fiind percepute asupra consumului, împiedică realizarea obiectivului de justitie fiscală.
O coordonată majoră a politicii fiscale, cu relevanța informationala și functională pentru sistemul economic în ansamblu, o reprezintă rata fiscalitatii. Nivelul acesteia diferă în funcție de o serie de factori proprii sistemului fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii, numarul tranșelor de impozare), precum și de factorii independenți de sistemul fiscal (produsul intern brut, prioritățile în ceea ce privește destinația resurselor, natura institutiilor politice etc.).
Rata prelevarilor obligatorii rezultă din raportarea totalului impozitelor și cotizatiilor sociale la volumul produsului intern brut. Valoarea acestei rate este în centrul a numeroase dezbateri cu privire la locul administratiei publice în viata economica și socială, permițînd totodată, realizarea unor analize și comparații internationale.
Rata presiunii fiscale este,în principal, un indicator de măsurare a partii din veniturile provenite din productie și care urmeaza un proces de distribuire obligatorie și publica, în loc să fie lăsate la libera dispoziție initiativei particulare.
Literatura economică semnalează existența unor limite ale ratei fiscalitații,al căror nivel este diferit de la o țară la alta, evoluind de la o perioada la alta. Astfel, dupa cel de-al doilea razboi mondial, aceasta limita era considerata la 25% pentru ca în anii’80 nivelul său să atingă 35-40% în țările cu economie dezvoltata.Stabilirea unei cote maxime pentru rata fiscalitatii este practic imposibilă, specialistii economici aducînd aprecieri asupra nivelului ei. Economistul A.Pigon afirma, în anul 1947, că presiunea fiscala optima este aceea căreia îi corespunde egalitatea dintre utilitatea sociala a cheltuielii publice marginale și dezutilitatea prelevarilor fiscale marginale.
Orice accentuare a presiunii fiscale provoacă o reducere a sumei prelevărilor obligatorii percepute de aitoritatile publice.Aceasta realitate este demonstrata de Curba Laffter, care arata că valoarea prelevarilor obligatorii este o functie crescatoare de rata presiunii fiscale doar pîna la un anumit prag maxim M, corespunzind nivelului maxim al curbei, dincolo de care veniturile fiscale devin functie descrescatoare de nivelul acestei rata. Valoarea prelevarilor obligatorii ar deveni nulă dacă rata fiscalitatii ar atinge valoarea teoretica de 100%, orice activitate impozabila disparind în acest caz-limita.Explicatia rezidă în faptul că impozitele prea dure distrug baza asupra căreia sunt aplicate cotele de impunere.
B. Politica fiscală și politica economică
Impozitul este utilizat din ce în ce mai mult ca instrument în politica economică atât de influențare a structurii economice, cât și a conjuncturii economice. Creșterea fiscalitătii are drept scop fie reducerea resurselor de care dispun întreprinderile și populația în vederea diminuării cererii globale și limitării fenomenelor inflaționiste, fie reducerea importurilor pentru atenuarea dezechilibrelor în balanța comercială cu efect pozitiv asupra soldului contului curent al balanței de plăți. Reducerea fiscalității prin încurajarea eforturilor întreprinderilor diminuează tendintele inflaționiste, fiind vorba de o relansare a consumului și a investițiilor, favorizîndu-se astfel dezvoltarea economică fară să se recurgă la o reducere drastică a cheltuielilor bugetare (teorie demonstrată de economistul american Laffer).
Experiența SUA a demonstrat însă că teoria: reducerea impozitelor – relansare economică – creșterea intrărilor de natură fiscală-diminuarea deficitului bugetar reprezintă de fapt un cerc vicios care se transformă în situația de reducere a impozitelor-deficit bugetar-creșterea ratelor dobînzii (ca urmare în special a nevoilor de finanțare a deficitului)-creșterea datoriei publice. Pe de altă parte, reducerea cheltuielilor bugetare a precedat reducerea veniturilor. Efectul combinat al reducerii veniturilor și cheltuielilor a favorizat categoriile de contribuabili cu venituri mari. Această situație nu a putut fi suportată mult timp, cel puțin atît cît creșterea economică a înregistrat un ritm rapid. Concluzia a fost faptul că viabilitatea pe termen mediu a reducerii impozitelor este mai degrabă consecinta, și nu cauza relansării economice. Folosirea impozitului ca mij1oc de intervenție economică poate avea doua scopuri:
– un scop conjunctural: măsurile de politică fiscală pot viza majorarea sau micșorarea cotelor în cazul anumitor impozite, pe o anumită perioadă de timp, astfel încît să se influențeze asupra prețurilor sau asupra consumului și a investitiilor;
– un scop structural: măsurile de politică fiscală pot viza modificarea structurii economiei în vederea creării conditiilor favorabile creșterii economice (de exemplu recurgerea la reduceri sau scutiri de impozite).
Experiența țărilor dezvoltate a demonstrat posibilitatea utilizării fiscalității pentru dezvoltarea anumitor zone geografice mai puțin favorizate, lucru ce se poate realiza prin mai multe metode: scutirea de impozit pe profit a întreprinderilor care se instalează în aceste zone pe o perioadă delimitată de timp, cu condiția ca acestea să fie întreprinderi noi care nu provin din fuziunea sau restructurarea întreprinderilor deja existente și cu respectarea anumitor condiții, de exemplu, privind specificul producției, numărul de salariați; autorizarea practicării unei amortizării excepționale de 25% din prețul construcțiilor industriale; reducerea taxelor locale aferente constructiilor achizitionate în vederea desfașurării unei activități productive.
C. Politica fiscală și politica bugetară
Bugetul se ana1izeaza ca un act politic votat de Parlament. Când Guvernul dorește punerea în aplicare a unei anumite politici fiscale este necesara aprobarea Parlamentului. Acest fapt determina prelungirea datei la care se poate acționa asupra conjuncturii economice. Ca urmare, politica fiscală trebuie să însoțească politica bugetară, respectiv să fie abordate în ansamblu pentru a avea efectele neașteptate. Pentru a da mai multă suplețe sistemului bugetar și fiscal, OECD a făcut mai multe recomandări în domeniul bugetar și fiscal, care au fost adoptate și dezvoltate, de exemplu “buget de eventualitate” în Suedia, “fond de acțiune conjuncturală” în Franța.In ceea ce privește politica bugetară ‚ autoritatea publică are de ales între: a modifica cheltuielile bugetare fără a schimba mărimea veniturilor din impozite; a modifica veniturile fiscale fără a modifica cheltuielile bugetare; a modifica în mod egal și simultan atît veniturile cît și cheltuielile bugetare
Indiferent de alegerea făcută, măsurile de politici fiscale joacă un rol important. Creșterea fiscalitătii determină reducerea veniturilor și implicit a venitului național. Dacă un nou impozit este introdus în vederea reducerii consumului, cu scopul de a determina rata inflației, se pot produce efecte neașteptate în comportamentul contribuabililor în ceea ce privește destinația veniturilor și decizia de investire. Din experiența altor țării s-a observat faptul că în perioada de expansiune economică randamentul impozitului este în scădere, întreprinderile fiind interesate în a face investiții importante și deci profitînd la maxim de utilizarea avantajelor fiscale și contabile acordate, diminuînd profitul impozabil. În aceste condiții, impozitul pe profit nu poate juca rolul de stabilizator al situatiei. Pentru menținerea veniturilor fiscale, perfecționarea legislației, TVA, în sensul lărgirii sferei de aplicare, este mai eficace, acest impozit fiind strîns legat de fluctuațiile economice.
D. Politica fiscală și politica de preturi
În general impozitele indirecte sunt suportate de consumatori. Ele reprezintă parte componentă a prețului de vînzare a bunurilor și serviciilor, astfel încît o modificare a cotei de impozitare determină un efect mecanic asupra prețului. Politica fiscală trebuie să tină seama de aceasta influență deoarece există un anumit risc: întreprinderile pot fi tentate ca în condițiile reducerii unei cote de impozit să nu reflecte acest lucru în preț profitînd însă de această situație pentru a-și mări marja. Unele țări au folosit drept instrument de politică fiscală reducerea cotei de TVA pe anumite perioade de timp pentru a determina o reducere a prețurilor. Această modalitate a fost criticată de unii economiști ca avînd influență negativă asupra bugetului, putînd determina crearea suplimentară de monedă și o serie de tensiuni inflaționiste.
1.2.4 Rolul și clasificarea impozitelor
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic și social. Modul
concret de manifestare a acestui rol cunoaște unele diferențieri de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, în tarile dezvoltate, impozitele, taxele și contribuțiile procură opt, noua zecimi din totalul resurselor financiare ale statului, în țările în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor și taxelor în totalul resurselor financiare publice înregistrează diferentieri importante, variind între cinci și nouă zecimi. Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez, Pierre Lalumiere, sublinia că impozitele pot fi folosite pentru a “încuraja (sub forma exonerarii) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxarii) o anumită activitate economică. Fără să inceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de interventie in domeniul economic și social”.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părti irnporatnte din PIB între grupări sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor, taxelor și contributiilor statul preia la buget între patru și cinci zecimi și chiar mai mult din PIB, în țările dezvoltate și între trei si patru zecimi în țările în curs de dezvoltare.
Impozitele și taxele se practica sub o diversitate de forme corespunzator pluralitatii formelor sub care se manifesta materia impozabila și numarul mare al subiectilor în sarcina cărora se instituie. Clasificarea lor are la baza urmatoarele criterii: trăsăturile de fond și de forma ale impozitelor; obiectul asupra cărora se asează; scopul urmarit de stat prin instituirea lor; frecventa perceperii lor la bugetul public; dupa institutia care le administrează;
1. In functie de trăsăturile de fond și de formă, impozitele sunt directe și indirecte.
Impozitele directe sunt acelea care se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și juridice in functie de veniturile sau averea acestora. Ele se împart la randul lor în: impozite realeșsi impozite personale (pe venit sau pe avere).
Impozitele indirecte sunt instituite asupra vînzarii unor bunuri și prestării anumitor servicii, fiind vărsate la buget de către producători, comercianți sau prestatori de servicii, dar suportate de catre consumatori. In functie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupeaza in: taxe de consumatie, venituri aferente monopolurilor fiscale, taxe vamale,taxe fiscale, de timbru, cosulare și de înregistrare.
II. Avîndu-se în vedere obiectul asupra cărora se asează, impozitele sunt clasificate in: impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe consum sau pe cheltuieli.
III. In funcție de scopul urmărit de stat prin instituirea lor, impozitele se clasifică în doua categorii, fiind: impozite financiare obișnuite; impozite de ordine.
Impozitele financiare obișnuite sunt cele instituite de stat în scopul realizării celei mai mari părti a veniturilor bugetului public.
Impozitele de ordine sunt instituite în scopul limitării consumului unor bunuri sau a restrîngerii unor actiuni, precum și pentru realizarea unor deziderate ce nu au caracter fiscal. Exemplu: accize, pentru limitarea consumului de alcool și de tutun; taxe vamale antidumping, pentru limitarea importului unor mărfuri la preț de dumping.
IV. Corespunzător frecvenței perceperilor la buget, impozitele se diferentiaza între ele: impozite permanente sau ordinare și impozite incidentale sau extraordinare.
Impozitele permanente se percep cu regularitate astfel ca ele se înscriu în cadrul fiecărui buget public anual.
Impozitele incidentale se instituie și se percep în mod exceptional, în legatură cu apariția unor obiecte impozabile ce se deosebesc esential de cele obisnuite (ex: impozitarea supraprofitului de război).
V. După institutia care le administrează, impozitele se clasifica astfel:
In tările federale: impozite federale; impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federatiei; impozite locale ale departamentelor, provinciilor sau județelor, precum și ale municipiilor, orașelor și comunelor.
In tarile unitare: impozite ale administratiei centrale de stat; impozite locale, ale organelor administrativ teritoriale.
Pe langă clasificarea prezentată a impozitelor, privite în mod individual, în literatura de specialitate se abordeaza si o clasificare a sistemelor fiscale, considerate ca intreg.
Luand in considerare efectele pe care fiscalitatea le determina asupra celor avuti, B. Bracewell-Milnes clasifica sistemele fiscale in: sisteme‚ de dreapta si sisteme ”de stanga”. Pentru includerea sistemelor fiscale intr-una din cele doua categorii, trebuie luate in considerare urmatoarele elemente: marimea impozitelor, data de cotele maxime ale impozitelor asezate asupra veniturilor, acumularilor si capitalului; baza impozitelor, apreciata prin prisma raportului existent intre impunerea economiilor si impunerea acumularilor; intensitatea impozitelor, determinata de progresivitatea mai accentuata sau mai redusa a impozitelor.
1.3 Sistemul fiscal în Romania în perioada dupa decembrie 1989
Sustinerea cresterii prudente a economiei, in conditiile asigurarii stabilitatii financiare si monetare, constituie preocuparea permanenta a decidentilor politici din toate tarile. Datorita esecului modelului de dezvoltare bazat pe planificarea centralizata a sistemului economiei nationale, in urma eventului politic din decembrie 1989 centrul de decizie politica din Romania s-a confruntat cu probleme similare celor aparute in toate tarile ex-comuniste.
Dezechilibrele structurale dintre oferta axata preponderent pe productia de bunuri de investitii si cererea solvabila interna si externa se acumuleaza in timp, contribuind la distorsionarea capacitatilor de productie. Lipsa datoriei externe realizata pe seama reducerii importurilor, a contribuit la cresterea uzurii morale a tehnologiilor existente, constituind in realitate, un iluzoriu avantaj care de altfel a disparut rapid.
Nivelurile preturilor si salariilor erau stabilite la nivel central si strict controlate, urmarindu-se o egalizare a veniturilor realizate cu cele destinate consumului. Mecanismele pietei nu functionau si evident ca pietele de capital erau inexistente.
Bugetul statului, planul circulatiei monetare, planul de credite si planul valutar erau subordonate productiei planificate si industrializarii rapide, care trebuia sa asigure cresterea extensiva a economiei. Ratele scazute ale dobinzilor si politica salariilor mici generau supraevaluari a beneficiilor nete ale agentilor economici care erau preluate la buget.
Preluarile din beneficii, impozitul pe circulatia marfurilor si contributia la asigutarile sociale erau utilizate pentru finantarea bugetului. Prin intermediul bugetului statului se gestionau investitiile agentilor economici, a bunurilor si serviciilor publice si protectia sociala a populatiei. Cresterea economica extensiva care ignora calitatea si protectia mediului, alaturi de conducerea centralizata si controlul strict al deciziilor microeconomice, in conditiile eliminarii mecanismelor pietei, au contribuit la scaderea eficienteimicro si macroeconomice a aeonomiei romanesti. Desi statul mentinea o rata ridicata a investitiilor, centralizarea actului decizional si lipsa eficientei economice au contribuit la scaderea calitatii vietii sub standardele europene si la caderea ratei de crestere economica.
Analiza exhaustiva a evolutiei economiei romanesti arata ca semnele recesiunii declansate in 1988 incepusera sa apara cu mult inainte de aceasta data. E adevarat ca si economiile tarilor dezvoltate erau confruntate cu starea de recesiune economica, dar cauzele erau diferite. In consecinta, anul 1989 gaseste Romania intr-o situatie economica si conjuncturala nefavorabila.
Primul an al tranzitiei a atat sub semnul luptei politice si al revendicarilor sociale. Pentru a-si consolida pozitia pe scena politica, decidentul politic a cedat, acordind prioritate socialului in detrimentul actiunilor de restructurare a economiei.
Subordonarea politicii de venituri unor solicitari sociale a determinat restituirea partilor sociale ( sporuri, indemnizatii), care anterior fusesera anulate, concomitent cu cresterea salariilor si a transferurilor sociale.Ultimele s-au concretizat in stabilirea unui cuantum minim al pensiilor fostilor tarani cooperatori, simultan cu recalcularea acestora si indexarea mai puternica a pensiilor mici din sistemul asigurarilor sociale de stat.
Asupra repartitiei veniturilor in agricultura a influentat atribuirea de terenuri agricole in folosinta populatiei si scutirea agricultorilor particulari de plata impozitelor pe veniturile realizate.Ulterior prima decizie va stimula cresterea autoconsumului.
Asupra ofertei de produse agricole au actionat deci doua influente de sens contrar.
Toate acesre masuri au contribuit, alaturi de cresterea veniturilor noilor intreprinzatori particulari si de compensarile acordate in urma inceperii actiunii de liberalizare a preturilor, la cresterea veniturilor populatiei. Dar la dispozitia populatiei exista deja o economisire fortata acumulata din anii anteriori, generata de lipsa unor bunuri economice.
Cresterea veniturilor curente alaturi dr veniturile latente au antrenat cresterea cererii solvabile a populatiei. In schimb oferta interna orientata prioritar spre productia de bunuri de investitii nu s-a putut adapta rapid la dinamica sievolutia structurala a cererii interne. Acest deznodamint era usor de prognozat si va avea consecinte asupra aparitiei unor noi dezechilibre.
Dupa 12 ani de reforma rezultatele sint in mod semnificativ diferite in comparatie cu asteptarile initiale. Transformarea s-a dovedit a fi mult mai complicata si mai complexa decit se credea initial. Geografia rezultatelor tranzitiei ar trebui sa ne dea de gindit si sa ne ofere motive de ingrijorare pentru ca sintem imca departe de o economie de piata functionala. In plus, perioada post-comunista demonstreaza o imbunatatire a indicatorilor sociali ( speranta de viata, rata mortalitatii, mortalitatea imfantila, raspindirea unor boli, inegalitatea frapanta a veniturilor etc.) , ceea ce reprezinta un indiciu negativ pentru capacitatea de a face fata presiunilor viitoare. Mai mult, o administratie publica si un stat slab reprezinta o caracteristica constanta a tranzitiei, ceea ce intareste opiniile pesimiste referitoare la perspectivele nefavorabile ale tarii. Aplicarea concreta a reformelor implica mai mult decit simple afirmatii; ea reclama pragmatism si luarea unor decizii dificile, bazate pe cunostinte teotrtice si empirice solide, in care nimeni nu poate scapa de confruntarea cu dileme si compromosuri dureroase. Reformele structurale ( inclusiv impunerea disciplinei financiare) conditioneaza durabilitatea stabilitatii macroeconomice, a stabilitatii in general. Oricit de mult ar creste costul marginal al intirzierii reformelor exista totusi anumite limite pina unde reformele pot fi accelerate.
Comunismul – ca sistem economic – a functionat potrivit unei logici care nu a putut evita euthanasia economica, dar totusi ca stat asistential – ceea ce Kornai denumea un sistem asistential prematur. Oamenii care au dorit prabusirea comunismului au asteptat ca libertatile politice si economoce obtinute sa fie acompaniate de un trai mai bun, de prosperitate. Uneori frustrarea in crestere coexista cu cresterile de venituri atunci cind oamenii au avut asteptari ce par a fi fost excesive.
Sustinerea cresterii prudente a economiei, in conditiile asigurarii stabilitatii finanniare si monetare constituie preocuperea permanenta a decidentilor politici din toate tarile.
Datorita esecului modelului de dezvoltare bazat pe planificarea centralizata a sistemului economiei nationale, in urma evenimentului politic din decembrie 1989 centrul de decizie politica din Romania s-a confruntat cu probleme similare celor aparute in toate tarile ex-comuniste. Este iluzoriu a crede ca ar fi putut rapid eliminate cauzele recesiunii si cresterea relansata. Politicile de macrostabilizare economica bazate pe evolutia teoriilor ciclurilor economice au fost gindite pentru economii in care mecanismele pietei si instrumentele de interventie activa existau. Acestea nu au fost confruntate cu solutionarea concomitenta a reconversiei si restructurarii unui sistem economic distorsionat si centralizat, creat politic si lipsit de forta capitalului financiar, spre un sistem bazat pe proprietatea privata si pe functionare a mecanismelor pietei, in conditiile de vid legislativ si de comportamente umane atipice.
Prin urmare trebuiau mai intii create cadrul legislativ si institutiile capabile sa asigure atit transformarea structurala a economiei cit si aliminarea dezechilibrelor acumulate.
Dezechilibrele structurale dintre oferta axata preponderent pe productia de bunuri de investitii si cererea solvabila interna si externa se acumuleaza in timp contribuind la distorsionarea capacitatilor de productie. Lipsa datoriei externe realizata pe seama reducerii importurilor, a contribuit la cresterea uzurii morale a tehnologiilor existente, constituind in realitate un iluzoriu avantaj care de altfel a disparut rapid.
Nivelurile preturilor si salariilor erau stabilite la nivel central si stricy controlate, urmarindu-se o egalizare a veniturilor realizate cu cele destinate consumului. Mecanismele pietei nu functionau si evident ca pietele de capital erau inexistente.
Bugetul statului, planul circulatiei monetare, planul de credite si planul valutar erau subordonate productuei planificate si industrializarii rapide, care trebuia sa asigure cresterea extensiva a economiei.
Ratele scazute ale dobinzilor si politica salariilor mici generau supraevaluari a beneficiilor nete ale agentilor economici care erau preluate la buget. Prelevarile din beneficii, impozitul pe circulatia marfurilor si contributia la asigurarile sociale erau utilizate pentru finantarea bugetului. Prin intermediul bugetului statului se gestionau investitiile agentilor economici, a bunurilor si serviciilor publice si protectia sociala a populatiei.
Cresterea economica extensiva care ignora calitatea si protectia mediului, alaturi de conducerea centralizata si controlul strict al deciziilor microeconomice, in conditiile eliminarii mecanismelor pietei, au contribuit la scaderea eficientei micro si macroeconomice a economiei romanesti. Desi statul mentine o rata ridicata a investitiilor, centralizarea actului decizional si lipsa eficientei economice au contribuit la scaderea calitatii vietii sub standardele europene si la scaderea ratei de crestere economica.
Fragilitatea institutionala ajuta, alaturi de incordare, la explicarea politicilor de tip stop-go ( respectiv ciclurile de tip boom and bust), precum a multora din intirzierile si inconsecventele procesului de tranzitie. In acest context, ambiguitatea si lipsa de transparenta caracterizeaza domeniul finantelor publice.
1.4 Cerințele integrării europene, armonizarea fiscală cu țările din cadrul Uniunii Europene
In vederea integrării țării noastre în Uniunea Europeană, măsurile de politică fiscală trebuie să plece de la tendințele de armonizare a fiscalității pe plan european, pentru crearea conditiilor necesare unei integrări europene. Acest proces de apropiere a sistemelor fiscale nu este simplu, din mai multe motive: votarea impozitelor este unul din prerogativele fundamentale ale parlamentelor naționale; opinia publică din fiecare țară este interesată de evoluția fiscalitătii interne și ar accepta cu dificultate o reformă de mare amploare; între structurile fiscale ale țărilor există diferențe importante care sint puternic legate de structura economică și socială, de concepția rolului pe care il joacă impozitul, de gradul de acceptare al acestuia. În procesul armonizării fiscale s-a avut în vedere că:
– ponderea vărsămintelor obligatorii în PIB se menține inegală în majoritatea țărilor CEE. In anul 1986 se înregistrau următoarele valori: 45% în Germania, Franța și Belgia, 39% în Italia, 42% în Regatul Unit, 36% în Spania și Grecia, 53% în Olanda și 58% în Danemarca. Acest fenomen reflectă diferențele existente în organizarea politică, economică și socială a statelor membre și capacitatea inegală a sectorului public;
sistemele fiscale sunt eterogene, cu ponderi diferite ale impozitelor directe, indirecte, ale cotizatiilor sociale.
Problemele cele mai urgente care s-au ridicat în procesul armonizării au fost:
– fiscalitatea veniturilor din economie și în special a veniturilor din capital, în măsura în care s-a instituit din anul 1990 libertatea mișcărilor de capital și libertatea prestărilor de servicii (în special pentru bănci și asigurări);
– fiscalitatea bunurilor și serviciilor: piața unică europeană a prevăzut, de fapt, prin definiție, desființarea ultimelor urme fizice ale frontierelor de stat. Prin articolul 13 al Actului Unic s-a propus “Un spațiu fară frontiere interne, în care libera circulație a mărfuirilor, a persoanelor și capitalurilor este asigurată.
Elementele de armonizare presupun: sistemul de amortizare (normal sau linear, regresiv, accelerat); sistemul de “credit de impozit” pentru investiții sau de deduceri speciale; modul de impozitare a profiturilor reținute sau a profiturilor distribuite (dividende) avându-se în vedere evitarea dublei irnpuneri; modul de finantare al investițiilor și posibilele inegalități fiscale care decurg din acest proces (autofinanțare, creștere de capital, împrumuturi); modul diferit de impozitare în funcție de tipul de întreprindere (industrială, agricolă, bancară).
Chiar dacă este vorba de același impozit, respectiv aceleași elemente – sferă de aplicare, cote de impozitare, tehnica de impozitare, etc.- există diferențe foarte mari între țările Uniunii Europene.
Factorii de armonizare a sistemelor fiscale decurg din existența a trei elemente:
Scopuri comune: Toate țările caută prin diferite mijloace să găsească surse pentru acoperirea cheltuielilor bugetare; evoluția crescândă a cheltuielilor publice este un fenomen mondial ce se datorează rolului statutui progresului științific și tehnic, etc. Această creștere se manifestă atât în țările puternic dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare. De exemplu, în perioada 1890-1960 ponderea cheltuielilor publice în PNB a crescut cu 367% în SUA, 326,9% în Marea Britanie și 234% în Germania. In India creșterea a fost de 3194% în 1980 fată de 1950, iar în China de 1544% în 1979 față de 1950. Concluzia este că indiferent de țară posibilitățile de finanțare sunt cam aceleași și in număr limitat. De asemenea, partea esențială a resurselor publice provine din impozite. Adeseori, impozitul este folosit ca instrument de intervenție în viața economică și socială, pentru realizarea echilibrului macroeconomic și favorizarea creșterii economice prin stimularea investițiilor și menținerea stabilității prețurilor. De asemenea, pe perioade limitate de timp, unele țări utilizează impozitul în scopul unei dezvoltări sectoriale. Intervenționismul fiscal în domeniul economic poate îmbrăca mai multe forme:
stimulativă – metodă folosită îndeosebi în primele etape de dezvoltare ce se caracterizează prin scutiri și reduceri cle impozite destinate să atragă investițiile;
– integrată – metodă ce presupune folosirea impozitului nu numai ca instrument de finanțare bugetară pentru a deveni unul din instrumentele de conducere a economiei de dirijare a creditului și a monedei, ci și de asigurare a justiției sociale prin caracterul său redistributiv, prin adaptarea perceperii sale în funcție de situația fiecărui contribuabil. Frecvent, intervenționismul social s-a manifestat prin acordarea de scutiri și reduceri persoanelor în vârstă, persoanelor handicapate, familiilor cu mai mulți membri, etc.
Probleme comune: Stabilirea unui sistem fiscal depinde de obiectivele urmărite pornind de la caracteristicile economiei și ținând cont de limitele presiunii fiscale și de existența unor fenomene negative ca evaziunea fiscală și frauda fiscală. Gradul de impozitare depinde de factori economici și psiho-sociali.
Factorii economici principali sunt:
– venitul mediu pe locuitor, ce constituie expresia bogăției naționale și un element important al bazei de impozitare. Cu cât acest venit are un nivel mai scazut, cu atât nu poate fi vorba de un grad al presiunii fiscale mai ridicat
– raportul între volumul comerțului exterior și PNB care este un indicator ce reflectă potențialul fiscal deoarece operațiile de comerț internațional se pretează mai ușor impozitării decât importurile care explică existența unui venit substanțial pe locuitor.
– structura economiei care, dacă este vorba de o economie preponderent agricolă, ridică probleme în stabilirea gradului de impozitare, deoarece capacitatea de plată este scăzută și modul de determinare a acesteia este dificil.
Creșterea gradului de impozitare are drept consecință o încetinire a activității economice, profiturile se diminuează, iar contribuabilii manifestă tendința de a cheltui toate economiile. În unele țări dezvoltate, ca urmare a prevederilor din Constituție referitoare la obligația unui referendum ori de câte ori se intenționează creșterea gradului de fiscalitate, s-au produs adevărate revolte fiscale, când s-au făcut asemenea propuneri (Elveția, Marea Britanie, Danemarca, etc.). Existența acestor revolte fiscale poate duce la amplificarea fenomenelor de evaziune și fraudă fiscală, fenomene întâlnite în toate sistemele fiscale.
Mijloace comune: În general, se utilizează aceleași tehnici fiscale de determinare a bazei impozabile, de stabilire a impozitului și de plată a lui. Determinarea bazei impozabile se poate face fie prin evaluare de către administrația fiscală, fie prin declarare de către contribuabil.
Procedeul de evaluare este mai des folosit în tările în curs de dezvoltare și mai puțin în țările cu o fiscalitate modernă care utilizează această metodă mai mult în cazul unei impozitări din oficiu ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor fiscale de către contribuabili. Tehnica declarării impozitului permite participarea directă a contribuabilului la mecanismul fiscal.
Stabilirea impozitului se realizează ad-valorem (de exemplu, cazul taxelor vamale), progresiv (impozitul pe venitul global), proporțional (impozite pe categorii de venit). Din considerente de ordin economic sau social în cazul unor impozite se practică scutiri, reduceri, credit de impozit. Referitor la modalitatea de plată, unele impozite se plătesc anual (impozitul pe venitul global), altele periodic pe bază de aconturi anticipate (impozitul pe societate), iar altele se plătesc prin stopaj la sursă (impozitul pe salarii). Importanța utilizării mijloacelor informatice moderne în tehnica fiscală se traduce prin folosirea ei pe scară largă în toate țările, atât în stabilirea și urmărirea încasării impozitelor, cât și în prelucrarea și centralizarea informatiilor fiscale.
Experiența a demonstrat existența a două metode de apropiere a sistemelor fiscale:
• de imitare (copiere) a tehnicii fiscale, fiind vorba de o “modă fiscală”. Explicația “importului de tehnologie fiscală” rezidă în faptul că, “realizarea unui sistern fiscal modern reprezintă unul din semnele exterioare ale respectabilității unui stat”, precum și în aceea că, procesul colonizării a determinat adoptarea fiscalitătii statului colonizator de către zonele colonizate;
• de armonizare. Eforturile de armonizare se desfășoară la două niveluri: mondial, sub forma convențiilor de evitare a dublei impuneri, zonal, sub forma integrării fiscale. Începând cu anul 1928 s-a trecut la utilizarea unor modele de convenții fiscale recomandate de organismele internaționale: modelul OECD – primul model de convenție fiscală internatională, urmat de modelul Londra — 1946, “modelul de convenție privind dubla impozitare a venitului și a averii” adoptat de Consiliul OECD în anul 1977 și manualul de negociere a convențiilor, precum și un model de convenție realizat de un grup de experți din cadrul comitetului economic și social al Organizației Națiunilor Unite.
În ceea ce privește armonizarea zonală, există trei zone de integrare fiscală: Europa, America Latină și Africa. În Europa, obiectivele armonizării în cadrul Uniunii Europene vizează crearea unei piețe comune bazată pe circulația mărfurilor și persoanelor, a serviciilor și capitalurilor, apropierea politicilor economice ale statelor membre și adoptarea unor politici comune. Acest lucru este greu de realizat în conditiile în care există diferențe considerabile în ceea ce privește rolul impozitului și structura sistemului fiscal.
Limitele armonizării fiscale pot fi tehnice și politice.
Crearea unui spațiu fiscal comunitar nu a întrunit unanimitatea din partea țărilor membre ale Comunitătii. Acest proces a fost contestat atât din punct de vedere principial, cât și din punct de vedere al modalităților de aplicare și al efectelor produse. Eliminarea granițelor fiscale se referă în special la fiscalitatea indirectă, fiscalitatea directă rămânând în afara interesului de armonizare. Eliminarea granițelor fiscale este inutilă în conditiile în care se urmărește neutralitatea fiscală. Aplicarea principiului de impozitare în țara de destinatie face ca impozitul să se regăsească în fiecare produs livrat consumatorului final, fiind același indiferent de țara de origine; produsele naționale și produsele importate sunt deci, din punct de vedere fiscal, la egalitate pe plan concurențial. De asemenea, principiul eliminării granițelor fiscale a fost criticat și în ceea ce privește modalitățile de aplicare, în special în problema creării sistemului de compensare destinat să permită rambursarea între statele deficitare a veniturilor pierdute ca urmare a adoptării regimului de impozitare în țara de origine. Considerat ca “nedigerabil” și sursă de dificultăți, sistemul a fost abandonat. Principiul eliminării granițelor este contestat ca urmare a efectelor pe care le produce. Datorită faptului că structura cotelor comunitare de impozitare este foarte diferită, riscurile de “delocalizare a cumpărărilor ” nu sunt în mod total eliminate, fară cazul în care se are în vedere o politică drastică de eliminare a cotelor de TVA cu consecințele care pot să rezulte asupra deficitului bugetar.
Armonizarea fiscală se va traduce printr-o reducere considerabilă a posibilitătilor statului în fixarea nivelului și repartizării veniturilor. Textele comunitare nu lasă libertate statelor membre în ceea ce privește utilizarea fiscalitătii indirecte. Uniunea Europeană a stabilit câteva domenii prioritare pentru țările asociate în ceea ce privește politica lor de armonizare legislativă în vederea integrării în piața internă unică printre care se numără: domeniul vamal, liberalizarea mișcării capitalurilor și a operațiunilor financiar bancare, legislația contractuală, concurența, etc. Esența pieței interne constă în suprimarea frontierelor fizice, respectiv a controlului vamal, ca și a barierelor tehnice și juridice. În acest sens se are în vedere, printre altele, suprimarea disparităților fiscale, prin armonizarea legislației naționale în materie de fiscalitate indirectă, TVA și accize. România a încheiat Acordul European de Asociere la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. De asemenea, la nivelul Parlamentului României s-a decis crearea unei Comisii comune a celor două Camere pe problemele integrării europene, care va urmări atât procesul de armonizare legislativă, cât și relațiile cu Parlamentul European. Aceasta are în structura sa un departament special pentru urmărirea armonizării legislației românești cu cea comunitară. În efortul de aderare la Uniunea Europeană, de aliniere la directivele acestora, reforma fiscală ocupă un loc important. Un prim pas în această directie l-a constituit introducerea taxei pe valoare adăugată, impozit ce a fost supus unui proces continuu de perfecționare și adaptare la cazurile concret apărute. Adoptarea a două cote de impozitare de 18 și respectiv 9% și ulterior, din februarie 1998, de 22% și respectiv 11%‚ precum și aplicarea cotei zero la export reprezintă prevederi ce se înscriu în recomandările directivelor adoptate de Uniunea Europeană, în vederea armonizării legislației în acest domeniu. De asemenea, elementele de noutate aduse de reglementările privind impozitul pe profit – luarea în considerare a valorii bunurilor livrate și serviciilor prestate indiferent dacă sunt încasate sau nu, actualizarea elementelor patrimoniale la inflatie în vederea determinării profitului impozabil – au reprezentat preocupari ale specialistilor din administratia fiscala în vederea adaptarii legislatiei fiscale la evolutia economiei romanesti si la conditiile impuse de procesul integrarii europene.
In vederea aderarii Romaniei la Uniunea Europeana a fost elaborata o strategie nationala cuprinzand obiective ce acopera o gama larga de domenii economico — sociale si financiare. Obiectivele care au fost sau urmeaza a fi atinse in perioada 1995 — 2004 prin politica financiara si fiscala au in vedere asigurarea stabilitatii economiei nationale, crearea unui sistem economic deschis spre exterior si competitiv, realizarea unei convergente financiare si monetare, perfectionarea sistemului fiscal, adaptarea legislatiei si instrumentelor financiare la cerintele mecanismelor pietei unice.
CAPITOLUL 2
REFORMA IMPOZITELOR DIRECTE
2.1 Caracterizarea generală a impozitelor directe și structura acestora
Impozitele directe au caracteristic faptul ca se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, in functie de veniturile acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute de lege. Ele se incaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. In cazul acestor impozite, subiectul si suportatorul sunt, in intentia legiuitorului, una si aceeasi persoana, desi pratic uneori acestea nu coincid.
In legatura cu aceste impozite este interesant de remarcat doua aspecte contradictorii. Pe de o parte, majorarea impozitelor directe, contribuind la absorbirea unei parti din sumele monetare aflate in exces, poate avea efcte delationiste, daca este sustinuta de o politica monetara ferma. Pe de alta parte, fiind impozite asupra veniturilor, acestea afecteaza direct puterea de cumparare si de investire a populatiei si a agentilor economici, deci nu este recomandabil ca impunerea directa sa fie prea mare pentru ca acest fapt ar reduce veniturile salariatilor, afectand nivelul de trai al populatie sarace si ar micsora profiturile societatilor si, deci,capacitatea lor de investire.
-milioane lei-
Ponderea impozitelor directe in total venituri bugetare
Sursa: Comisia Nationala pentru Statistira. “Anuarul Statistic al Romaniei”
Dupa criteriile care stau la baza asezarii impozitelor directe, acestea pot fi grupate in impozite reale si impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (pamantul, cladirile, fabricile, magazinele etc.), facandu-se abstractie de situtia personala a subiectului impozabil.Ele mai sunt cunoscute sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra produsului brut al obiectului impozabil, fara a se face nici o legatura cu situatia obiectului impunerii. Printre neajunsurile acestor impozite mai pot fi amintite si urmatoarele : existenta unor largi posibilitati de evaziune fiscala, lipsa de uniformitate in stabilirea irnpozitelor si faptul că, prin modul cum se face impunerea nu se poate cuprinde decât o parte din materia impozabilă.
Impozitele personale se așează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situația personală a subiectului impozabil, motiv pentru care se numesc impozite subiective.
Trecerea la impozitele personale devenise o necesitate deoarece noile clase sociale aparute în perioada capitalismului ( muncitorii și funcționarii) erau lipsite de proprietăți funciare, clădiri și capitaluri mobiliare și nu puteau fi supuse la plata impozitelor reale, precum și datorită faptului că impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici, iar impozitele reale prezentau o serie de carențe. Ca atare, se simțea nevoia introduecrii unui sistem de impozite care să elimine neajunsurile semnalate mai înainte și să asigure impunerea progresivă a veniturilor sau averii, introducerea minimului neimpozabil și acordarea unor înlesniri contribuabililor cu familii numeroase.
Întrucât, în cadrul impozitelor directe, impozitele pe venit dețin ponderea cea mai importantă, vom purcede în continuare la o analiză mai detaliată a acestora.
Impozitul pe profit
2.2.1. Necesitatea instituirii și rolul impozitului pe profit
Reforma fiscală, componentă a reformei economice și sociale, urmărește construirea unui sistem fiscal coerent., echitabil si eficient pentru a putea face fată cerințelor tranzitiei la economia de piață. Ne referim la “construirea” unui sistem fiscal, deoarece regimul comunist a renunțat chiar și la clasificările și principiile tradiționale ale impunerii pentru a masca cât mai bine metoda de comandă a preluării forțate 1a buget a întregului venit net ce depășea necesitătile minime ale întreprinderilor de stat (care dețineau peste 77% din avuția națională acumulată). Numai în raporturile statului cu sectorul cooperatist și cel particular s-a aplicat o anumită politică fiscală, însă acestea aveau o pondere redusă în economia națională, astfel că raportul lor fiscal era neglijabil. Din această cauză a fost, este și va fi dificil a se edifica un nou sistem fisca1 închegat și eficient. Totuși se impune a fi făcute toate eforturile în acest sens, întrucât în conditiile trecerii la economia de piață, când agenții economici sunt autonomi, statul nu-și poate procura veniturile necesare acoperirii nevoilor publice prin metodele administrative, de comandă, ci numai prin pirghiile fiscale.
Printre cele mai importanate si noi masuri de construire a unui sistem fiscal se numara si adoptarea Legii privind impozitul pe profit. Instituirea acestui impozit a devenit necesara pentru a se crea un cadru juridic unitar privind impozitul pe profit datorat de persoanele juridice. Anterior intrarii in vigoare a legii – 1 ianuarie 1991 — agentii economici, persoane juridice erau supusi unui regim fiscal diferentiat. Astfel unitatile economice de stat datorau impozit pe beneficiu, stabilit in cote progresive, pe transe de rentabi1itate, unitatile cooperatiei mestesugaresti plateau un impozit pe venit stabilit in cote progresive, unitati1e cooperatiei de consum si unitatile economice ale organizatiilor obstesti datorau un impozit stabilit in cote proportionale, intreprinderile mici, asociatiile cu scop lucrativ particulare suportau un impozit pe beneficiu in cota fixa. Impozitele datorate de persoanele juridice erau diferite nu numai din punct de vedere al categoriilor de impozite, dar si in ceea ce priveste nivelul acestor cote, baza impozabila, calculul impozitului si alte elemente ale impunerii.
In cosecinta, la acelasi nivel de profit obtinut, agentii economici din diferite domenii de activitate datorau un impozit in cuantum diferentiat. Astfel, unitatile economice de stat datorau impozitul pe beneficiu cu cota minima de 54% si cea maxima de 95%, cooperativele mestesugaresti erau impuse cu cota intre 25% si 9O% iar cele de consum si de credit cu 250 %; Casa de Economii si Consemnatiuni datora 70%, Loto 100%, iar Administratia Asigurarilor de Stat 60% din beneficiu, societatile mari datorau 30%, intreprinderile mici si asociatile cu scop lucrativ plateau intre 10% si 50%o din beneficiu.
Era, deci, necesara creearea unul cadru juridic unitar, care sa asigure aplicarea principiului reformei fiscale de repartizare echitabila a sarcinii fiscale asupra tuturor agentilor economici, adica acestia sa participe la formarea resurselor financiare ale statului in raport cu marimea profitului obtinut de fiecare in parte.
2.2.2 Reforma impozitului pe profit
Sistemul impozitului pe profit conform Legii nr. 12/1991
In forma initiala, la intrarea in vigoare a Legii nr. 12/1991 publicata in M.O nr.25 , impozitul pe profit a fost conceput ca un instrument fiscal nou, inlocuind numeroase impozite existente în această materie. Pe parcurs, au fost adoptate noi reglementări privind impozitarea veniturilor persoanelor juridice, în acord cu evoluția reformei legislative.
Astfel, în aplicarea art. 37 din Legea privind societatile comerciale (Legea nr. 31/1990) care prevede acordarea pentru asociați a unei cote-părți din profit sub formă de dividend, proportional la capitalul social a fost instituit impozitul pe dividende.
În cadrul sistemului impozitului pe profit a fost inclus și impozitul pe sumele obținute din vânzarea activelor societătilor comerciale cu capital de stat. Aceasta deoarece venitul obtinut din valorificarea activelor respective, în cazul că nu ar fi impus separat, se include în rezultatele financiare ale societății comerciale vânzătoare și, astfel, creștea profitul acesteia. Impunerea distinctă a sumelor obținute din vânzarea activelor era în avantajul societăților comerciale, deoarece cota de impunere era de 20%, inferioară celei a impozitului pe profit.
Initial, Legea nr. 12/1991 stabilea cote de impozit pe tranșe de venit, cuprinse între 5% și 57%. Forma de impunere era cu cote progresive, pe tranșe de venit, fiind stabilite 69 de trepte de impozitare, astfel:
până la 25000 scutit
25000-955000000 cote între O și 57,37%
peste 955000000 57,37%
Numărul mare de trepte de impozitare a creat multiple dificultăti de aplicare, iar forma de impunere progresivă nu încurajează agenții economici în obtinerea de profituri mari. Pentru a simplifica operațiunile implicate de calcularea și încasarea impozitului și a stimula realizarea de profituri cât mai mari. în temeiul Legii 56/1991 privind autorizarea Guvernului de a stabili și modifica taxe și impozite, prin Hotărârea Guvernlui nr. 804/1991 s-a introdus forma de impunere cu cote proportionale, iar numărul acestora a fost redus la numai două și anume:
– 30% pentru profitul impozabil de până la 1000000 de lei;
– 45% pentru partea din profitul impozabil ce depășește 1000000 de lei.
În acest fel nivelul maxim a1 cotei de impozit pe profit a fost redus de la 57,37% la 45%, ceea ce în acea perioadă a fost de natură a stimula obținerea de profituri mai mari.
Pentru a stimula creșterea investițiilor, dezvoltarea societătilor comerciale și promovarea progresului tehnic, precum și ocrotirea mediului înconjurător, Legea nr. 12/1991 prevede anumite reduceri ale impozitului pe profit. Astfel, agenții economici beneficiază de reduceri cu 50% pentru profitul utilizat pentru lărgirea și modernizarea bazei tehnico-materiale, a tehnologiilor de fabricatie, extinderea activității pentru obtinerea de profituri suplimentare, pentru investiții destinate protejării mediului înconjurător.
Neajunsurile Legii nr. 12/ 1991
In condițiile reglementării Legii nr. 12/1991, ponderea impozitului pe profit în PIB a scăzut în mod simtitor, de la 5,3% în anul l99l, la 3,6% în anul 1993. De asemenea, s-a apreciat că a fost favorizată proliferarea scutirilor de impozit pe profit (care s-au acordat, uneori în cascadă, la aceiași contribuabili). Astfel au fost scutite: unitătile din domeniul exploatării și explorării resurselor naturale, al comunicatiilor și transporturilor, pentru o perioadă de 3 ani de la data înființării; unitătile din industrie, agricultură și construcții pentru o perioadă de 5 ani de la data înființării; unitătile prestatoare de servicii, executoare de lucrări, pentru o perioadă de 1 an de la data înfiintării; unitătile cu profil comercial, pentru o perioadă de 6 luni de la data înfrintării.
Rezultatul acestei politici a fost ca firmele private și cele mixte aproape că nu au plătit impozit, fapt care a costat bugetul țării sume reprezentând 3% din PIB. În plus, din dorința de a atrage investitiile străine prin Legea nr. 35/1991 s-a acordat un tratament fiscal discriminatoriu fată de investitorii autohtoni. Scutirile de impozite între 2-5 ani acordate acestora în comparație cu 6 luni — 5 ani pentru întreprinzătorii români nu au constituit facilități pentru atragerea de capital străin, ci bariere, cel puțin din două motive:
– pentru profitul scutit în România, investitorii străini plătesc impozit de rezidentă, de regulă cu cote mult mai mari sau cu cotele din conventiile de evitare a dublei impuneri;
– se transferă în acest fel dreptul de impunere al statului român tărilor de origine ale investitorilor străini, astfel că fiscul în aceste țări își asigură creșterea veniturilor sale pe seama profiturilor reziduale în Romania.
Consecința acordării acestor facilităti discriminatorii, acordate investitiilor străine, a determinat proliferarea într-o proporție covârșitoare a societătilor comerciale cu participare străină având un aport străin redus la capitalul social, respectiv între 2 dolari și l000 de dolari. Aceste societăți au obținut profituri care au fost transferate în străinătate fără a fi impozitate în țara noastră, ceea ce echivalează, în realitate cu export de produs național.
De asemenea, in ceea ce priveste baza impozabila, in conditiile Legii nr. 12/1991, se impuneau numai veniturile incasate, deci nu toate veniturile la care avea vocatie contribuabilul. Ca atare, sumele din facturile emise si neincasate in cadrul anului fiscal nu erau incluse in veniturile contribuabilului, ceea ce reprezintá o evaziune fiscala legala. Aceastä conceptie era specifica economiei etatizate, in care scopul final era producerea de bunuri si nu incasarea contravalorii lor, fapt pentru care stocurile de produse erau permanent deosebit de mari.
Tranzitia la economia de piată si dobândirea calitätii de membru asociat al Uniunii Europene, impune restructurarea sistemului fiscal, inclusiv a impozitului pe profit si armonizarea legislatiei fiscale cu pnincipiile si procedurile adoptate de membnii Uniunii, ca o conditie a obtinerii de către România a calitätii de membru cu toate drepturile aferente.
Tinind seama, printre altele, de neajunsurile de mai sus ale reglemenitarilor fiscale din Legea nr. 12/1991 si Legea nr. 35/1991, a aparut necesară perfectionarea cadrului junidic al impozitarii profitului realizat de persoanele juridice.
Impozitul pe profit conform O.G. nr. 70/1994 (aprobata si modificata prin Legea nr.73/1996 republicata in 1997)
Ordonanta Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, aduce profunde schimbari in conceptia de impunere a profitului, dintre care mentionam: baza de impunere poate fi corectata in raport de nivelul inflatiei; scutirile de impozit au fost eliminate, atât cele aplicabile investitorului roman, cat si cele ce favonizau investitorii străini; la determinarea impozitului se ia in considerate cresterea patrimoniului net intr-un an fiscal, care include atit profiturile realizate din activitătile efectuate de contribuabili, cat si din cistigurile de capital; se reglementeaza amortizarea accelerata a mijloacelor fixe; cota de impozit pe profit s-a redus de la 45% la 38%, iar pentru agricultura la 25%.
Păstrând practica legislativa antenioară privind mentinerea facilitătilor fiscale acordate, O.G. nr. 70/1994 prevede ca scutirile de impozit pe 5 ani, 3 ani, 1 an si 6 luni prevăzute de Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit si 5, 3 si 2 ani prevazute de Legea nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine republicata vor ramâne aplicabile numai in cazul persoanelor juridice care s-au inregistrat la Registrul Comertului inainte de 1 ianuarie 1995 și pentru care perioada de scutire nu a expirat. Scutirea operează până la expirarea perioadei legale cu condiția de a activa și realiza în continuare venituri, încă o perioadă egală cu perioada de scutire. În caz contrar, impozitul pe profit se recalculează, inclusiv pentru perioada de scutire, potrivit reglementărilor existente la data acordării facilitătilor.
Prin O.G. nr. 70/1994, pentru prima dată, s-a prevăzut împărțirea subiectilor impunerii în două mari grupe, cu reguli juridice distincte, din punct de vedere fiscal, respectiv contribuabili mici și contribuabili mari.
Ca urmare a acestei delimitări, profitul impozabil se determină în conditii diferite, după cum subiecții impozabili au calitatea de contribuabili mari sau contribuabili mici.
Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 a introdus in locul celor doua cote de impozit, de 30% si 45%, o singură cota de 38%, drept cotă generală de impozitare. Nivelul acestei cote este mai redus, in raport de cota maxima anterioară de 45%. Renunțându-se însă la scutirile de impozit anterioare, cel puțin pentru o perioadă de timp, impozitul noii cote reduse nu se va reflecta favorabil, mai ales pentru agenții economici care beneficiau de scutirea pe 3 ani sau 5 ani, in realitate exact contribuabilii sectoarelor care ar fi meritat a fi sprijiniți și stimulați. Contribuabilii cu perioade reduse de exceptare, cum sint spre exemplu cei din domeniul comercial vor fi mai puțin defavorizati de renuntarea la scutire, cu toate că societățile din acest domeniu realizează frecvent profituri nemeritate.
Este adevărat că nivelul de 38% al cotei de impozit pe profit din țara noastră este mai mic decât al unor state foste comuniste, cum este cazul Bulgariei cu 52% pentru întreprinderile de stat și 40-49% pentru sectorul particular, Polonia și Ungaria cu 40%. In același timp, cota de 38% este numai cu câteva procente mai mare decât cea a unor state europene dezvoltate economic, cum sunt Franța cu 34%, Italia cu 36% sau Olanda cu 35%. Trebuie retinut ‚ însă, specificul fiecărei țari în parte, astfel că nivelul procentelor în sine nu este totdeauna edificator.
Singura ramură care a obtinut un sprijin mai consistent prin nivelui cotei de impunere, îl reprezintă agricultura, deoarece cota de impozit pe profit in cazul contribuabililor care realizează anual cel puțin 80% din venituri din agricultură este de 25%. Reducerea nivelului cotei de impozit la 25% este un stimulent pentru această ramura, însă, ea putea fi chiar mai mare, ținând seama de starea agriculturii și de slaba dotare tehnică a acesteia, mai a!es a producătorilor agricoli individuali. În același timp, ne exprimăm îndoiala că cea mai buna soluție ar fi aceea de a condiționa aplicarea cotei de 25% de realizarea anuală a cel puțin 80% din venituri din agricultură. Era mai stimulativă aplicarea acestei cote reduse asupra veniturilor agricole, indiferent de proportia lor în totalul venitului anual . O astfel de soluție ar fi stimulat dezvoltarea de activități agricole și pe producătorii din alte ramuri ale economiei naționale.
În schimb, se consideră ca binevenită soluția dobândirii unei cote adiționale de impozit de 22% pentru contribuabilii care obtin venituri și din domeniul jocurilor de noroc, autorizate, incluse barurilor și cluburilor de noapte. Cota adițională se aplică asupra părtii din profitul impozabil care corespunde veniturilor realizate din aceste activităti in volumul total al veniturilor. Nivelul acestei cote poate fi chiar mai mare în cazul în care profitul depășește o anumită limita valorică, deoarece nu ne aflăm în domenii a căror dezvoltare necesită stimulare din partea statului.
Ordonanta Guvernului nr. 70/1994 prevede, în același timp, o cotă de impozit de 80% în cazul Băncii Naționale a României, ce se aplică asupra veniturilor rămase după scoaterea cheltuielilor deductibile și a fondului de rezervă.
În sfirșit, o altă cotă aditională de impozit pe profit e cea de 6,2% prevăzută pentru profitul impozabil al unei persoane juridice străine realizat printr-un sediu permanent in România. Se pot găsi unele justificări, mai ales teoretice, pentru instituirea acestei cote aditionale, inclusiv faptul că investitorii străini sunt atrași in primul rând de stabilitatea economică și politică, de piața de desfacere și de calitatea și prețul forței de muncă și numai în subsidiar de nivelul fiscalitătii, dar un lucru este sigur — orice investitor urmărește un nivel al profitului net cât mai ridicat. In astfel de împrejurări, nu este deloc măsura instituirii cotei aditionale de impozit pe profit de 6,2%. Astfel, se poate spune că, după înlăturarea facilităților fiscale foarte largi acordate anterior investitorilor străini, chiar discriminatorii în raport cu cei autohtoni, soluție îndelung criticată, instituirea cotei aditionale echivalează cu adoptarea unei măsuri in extrema opusă.
Așa cum s-a arătat mai sus, reglementarea instituită prin Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 înlătura unele din deficientele prevederilor Legii nr. 12/1991, însă prezintă, ea însăși unele neajunsuri, ceea ce a determinat numeroase critici din partea specialiștilor și practicienilor. Vom menționa doar câteva din aceste critici. Astfel, gruparea, din punct de vedere fiscal, a contribuabililor în mari și mici, numai cu scopul de a aplica metodologii deferite pentru determinarea profitului impozabil, a fost nejustificată. Se creează o diferențiere artificială de regim fiscal cu consecința ca cei peste 2400 de contribuabili mari să plătească impozitul în funcție de creșterea patrimoniului net actualizat la inflație, iar restul de 500000 contribuabili mici în raport de diferența dintre venituri și cheltuieli, fară actualizarea la inflatie. Prin aceasta soluție, fiscalitatea contribuabililor mari crește simțitor, sporește foarte mult activitatea de evidența prin ținerea de evidente duble (fiscale și contabil), prin întocmirea de două bilanțuri (fiscale și contabil), se introduce un sistem greu de condus și controlat, se impozitează veniturile neîncasate, practic se impune blocajul financiar și stocurile cle mărfuri în curs de livrare, unele cheltuieli cu care se majorează baza de impunere. Gruparea în cele două categorii apare ca o anomalie, fiind bazată pe criterii arbitrare și nu de natură economică sau fiscală.
Actualizarea la inflatie, aplicabilă numai la determinarea profitului impozabil al contribuabililor mari (nu și la contribuabilii mici), creează o nouă complicație în evidență și introduce o metodologie de ajustare liniară la inflație greoaie. Această metodologie se referă la toate elementele patrimoniale (active fixe, materii prime, materiale, combustibili, produse finite), determinând o creștere a prețurilor corespunzător indicelui prețurilor cu amănuntul, indiferent dacă prețurile unor contribuabili mari prezintă o altă evolutie de menținere, reducere sau creștere, mai mică sau mai mare.
In măsura in care se intenționa a se stimula activitatea contribuabililor mici, aceasta se putea realiza mai simplu și mai eficient prin instrumente de natură fiscală, cum ar fi, spre exemplu, stabilirea unor cote de impunere mai reduse. In acest mod se obține simplificarea metodologiei de determinare a profitului impozabil și a evidenței contabile, care nu se justifică a fi definite pentru anumite categorii de contribuabili.
Astfel, este necesară instituirea unei cote reduse de impozit pe profit asupra profitului agenților economici din sectorul serviciilor. Se are în vedere și nivelul slab de dezvoltare din acest sector economic, în raport cu necesitătile, mai ales ale populației și cu rolul, locul și dinamismul serviciilor și cu ponderea ridicată a acestui sector în PIB în tările dezvoltate.
Aceeași cota mult redusă ar fi necesar de instituit pentru societățile comerciale de producție mica cu capital privat, cu un profit ce nu ar depăși o anumită limită, spre exemplu 10 milioane lei — nivelul avut în vedere inițial la scutirea taxei pe valoare adăugată. Aceste societați au un rol important în stadiul actual de dezvoltare al economiei românești, deoarece se adaptează ușor nevoilor pieței și pot fi constituite și dezvoltate cu investiții reduse, singurele de care dispune marea majoritate a populației în prezent.
De asemenea, se putea opta pentru renunțarea la cota adițională de 6,2% prevăzută a se aplica impozitului pe profitul impozabil unei persoane juridice straine realizat printr-un sediu permanent în România, precum și reducerea la 10 – 15% a cotei impozitului pe profit în cazul veniturilor din agricultură și aplicarea acestora asupra veniturilor agricole, indiferent de ponderea lor în totalul venitului anual al contribuabilului. Având în vedere toate aceste considerente a fost necesară modificarea O. G. nr. 70/1994, acest lucru realizându-se prin Legea nr. 73/ 12 iulie 1996. Această reglementare prevede o singură categorie de contribuabili, desfiintându-se contribuabilii mari, rămânând ca impunerea să se facă după o anumită metodologie specifica contribuabililor mici.
Legea nr. 73/1996 prevede o serie de reduceri de la plata impozitului pe profit:
– reducerea este proporțională cu ponderea persoanelor considerate, potrivit legii, handicapate, pentru contribuabilii cu peste 250 de salariați și care au create locuri de muncă protejate, având ca angajați, cel puțin 3% personal handicapat;
– impozitul pe profit se reduce cu 50% în cazul contribuabililor care încasează venituri în valută din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie, din prestări și servicii internaționale pentru partea de profit impozabil care corespunde ponderii acestor venituri;
– reducerea cu 50% a impozitului pe profit aferent acțiunitor cumpărate de asociatia salariaților și scutirea de impozit pe dividende în cazul în care acestea sunt utilizate pentru plata contravalorii actiunilor cumpărate de asociația salariaților;
– eliminarea contributiilor agenților economici pentru fondul de cercetare-dezvoltare, fondul de risc și accident pentru protecția specială a persoanelor handicapate și fondul pentru asigurările sociale ale agricultorilor;
– pierderea anuală înregistrată și declarată de contribuabili se recuperează din profitul impozabil lunar obținut în exercițiile fiscale urmatoare, fară a se putea depăși 36 de luni.
S-au mai adus modificari si completari O.G. nr.70/1994 privind impozitul pe profit, aprobata de Legea 73/1996 prin urmatoarele legi si ordonante:
O.U.nr.83/23.11.1997 ( M.O.375/24.12.1997) pentru modificarea si completarea O.G. nr.70/1994 privind impozitul pe profit
În primul trimestru al anului l998, în sistemul impozitarii profitului în România au intervenit unele elemente noi. Astfel prin Ordonanța Guvernului nr. 40/1998 s-a. anulat reducerea cu 50% a impozitului aferent profitului reinvestit în conditiile mai înainte prezentate și a profitului obtinut din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie și din prestări de servicii internaționale. Considerăm că această măsură va influența negativ posibilitățile și preocupările agenților economici privind dezvoltarea economică și sporirea volumului exporturilor.
Un alt element nou intervenit în sistemul de impozitare este acela că pierderea anuală. declarată de contribuabili și care este specificată în declarația de impunere, se reportează și se scade din profiturile impozabile realizate în următorii 5 ani. Recuperarea pierderilor va fi facută la fiecare termen de plată a impozitului pe profit. Se poate aprecia că mărirea termenului de recuperare a pierderilor de la 36 de luni la 5 ani este de natură să sprijine mai ales pe agenții economici care se confruntă cu unele dificultăti financiare.
Prin reglementările privind acest impozit s-a realizat un sistem clasic al impozitului pe profit, prin impozitarea integrală a profitului obținut de agenții economici și separat, prin impozitarea profitului sub forniă de dividende acționarilor sau asociațiilor societătilor comerciale.
Legea nr.249/1998 ( M.O.nr.511/30.12.1998) privind aprobarea O.G.40/1998 pentru modificarea si completarea O.G.nr.70/1994
O.U. nr.127/10.09.1999 ( M.O.nr.455/10.09.1999) privind instituirea unor masuri cu caracter fiscal si imbunatatirea realizarii si colectarii veniturilor statului
Potrivit O.G nr.127/1999, se prevad reduceri ale bazei impozabile dupa cum urmeaza:
– persoanele fizice sau juridice romane care efectueaza sponsorizari in domeniile prevazute la art.4, beneficiaza de reducerea bazei impozabile cu echivalentul sponsorizarilor, dar nu mai mult de 5% din baza impozabila
– persoanele fizice si juridice care efectueaza acte de mecenat in conditiile Legii 73/1996, beneficiaza de reducerea bazei impozabile cu echivalentul acestora, dar nu mai mult de 5% din baza impozabila.
Conform ordonantei, totalul reducerilor aplicate bazei impozabile pentru sponsorizari si acte de mecenat nu poate depasi 5% din venitul sau profitul impozabil.
O.G. nr. 217/29.12.1999 ( M.O. nr.650/30.12.0999) modifica si completeaza O.G. nr.70/1994 privind impozitul pe profit astfel:
cota de impozit pe profit este de 25%, cu exceptiile prevazute de ordonanta.
contribuabilii care achizitioneaza incepind cu 01 ianuarie 2000 echipamente tehnologice ( masini, utilaje) si mijloace de transport, cu exceptia autoturismelor, beneficiaza de o deducere din profitul impozabil a unei cote de 10% din pretul de achizitie.
pentru investitiile efectuate incepind cu 01 ianuarie 2000 in autoturisme cu o valoare mai mare de 12.000 euro, nu e permisa deducerea din calculul profitului impozabil a partii de amortizare care depaseste aceasta valoare.
Toate aceste acte normative, cu privire la impozitarea profitului au contribuit la perfectionarea cadrului juridic roman.
2.2.3 Impozitarea profitului in plan international (conform Standardelor de Contabilitate Internationale ale Comunitatii Economice Europene)
Norma IAS 12
In acceptiunea organismului international profitul impozabil e de finit ca rezultatul exercitiului stabilit pe baza regulilor fixate de administratia fiscala si care serveste pentru calculul impozitului exigibil. Impozitul exigibil reprezinta impozitul de platit pe termen scurt aferent profitului impozabil al exercitiului. Diferentele care apar intre rezultatul contabil si cel fiscal se delimiteaza in diferenta permanente si diferente temporare.
Diferentele permanente cuprind urmatoarele tipuri de venituri si cheltuieli:
-cheltuielile nedeductibile din punct de vedere fiscal, pentru care nedeductibilitatea e definitiva. Sint considerate cheltuieli nedeductibile definitiv acele cheltuieli pe care fiscul le considera a fi exagerate sau cele care nu sint necesare pentru activitatea intreprinderii ( acordarea de remuneratii excesive sau avantaje in natura managerilor).
-veniturile pe care fiscul renunta in mod definitiv sa le impoziteze, satorita faptului ca ele provin din rezultate deja impozitate ( dividendele primite de la o filiala);
-degrevarile fiscale acordate in scopul incurajarii anumitor actiuni economice promovate de stat.
O alta categorie de diferente sint cele care se resorb in cursul unui exercitiu ulterior. Aceste diferente sint denumite diferente temporare si provin din decalajul in timp intre momentul contabilizarii unui element si includerea sa in rezultatul fiscal.
Avind in vedere faptul ca diferentele temporare reprezinta, de fapt, diferente intre valoarea contabila si cea fiscala a unui activ sau a unei datorii, norma IAS 12, Accounting for Taxes on Income, revizuita in 1996, prezinta doua tipuri de diferente temporare:
diferente temporare impozabile, care vor genera sume impozabile in determinarea beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare ( atunci cind valoarea contabila a unui activ va fi incasata sau platita);
diferente temporare deductibile, care vor genera sume deductibile in determinarea beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare (atunci cind valoarea contabila a unui activ va fi incasata sau platita).
Pot apare mai multe situatii:
elementele contabilizate in cursul exercitiului N au fost luate in calculul rezultatului impozabil al unui exercitiu precedent (N-1);
elemente incluse in rezultatul exercitiului N, dar care au fost contabilizate in cursul unei perioade anterioare (N-1);
elemente contabilizate in cursul exercitiului N, dar care vor fi impozabile sau deductibile fiscal in cursul unui exercitiu viitor ( N+1);
elemente incluse in rezultatul fiscal al exercitiului N, dar care vor fi contabilizate ulterior.
Metoda impozitului exigibil:
Aceasta metoda are la baza conceptia potrivit careia marimea cheltuielii fiscale aferente unui exercitiu trebuie sa corespunda cu impozitul efectiv exigibil pentru acel exercitiu. Ca urmare, diferentele temporare si deficitele responsabile nu sint luate in calculul provizionului. Norma IAS 12 considera, insa, ca la stabilirea cheltuielii fiscale a unui exercitiu trebuie sa tina seama de toate elementele aparute in cursul acelui exercitiu si deci respinge aceasta abordare a impozitului.
Metoda reportului de impozit:
E o metoda de stabilire a cgeltuielii fiscale a exercitiului, insusita de organismul international de normalizare contabila “ IASC” in Standardul IAS 12, Contabilitatea impozitului pe profit. Ea considere impozitul pe profit mai mult ca o cheltuiala a imtreprinderii, decit ca o distribuire de rezultat si e o consecinta a principiului conectarii cheltuielilor la venituri si a principiului indepebdentei exercitiilor.Astfel, cheltuiala fiscala aferenta unui exercitiu include impozitele exigibile pebtru acel exercitiu, cit si incidenta diferentelor temporare, provenind din exercitiile anterioare sau aminate asupra exercitiilor viitoare. Cu alte cuvinte, cheltuiala fiscala a exercitiului e egala cu suma totalului impozitului curent si al impozitului aminat inclus in rezultatul exercitiului.
Impozitul aminat se regaseste in urmatoarele structuri contabile:
diferente temporare sau reportari ale impozitului, caz in care cheltuiala fiscala a exercitiului cuprinde:
volumul impozitelor exigibile;
incidenta diferentelor temporare provenind din exercitiile anterioare sau reportate asupra exercitiilor viitoate;
ajustarea soldurilor de impozit reportate, daca e cazul,( in functie de aplicarea metodei reportului fix sau metodei reportului variabil), care figurind in bilant, genereaza modificarea procentelor de impozitare sau de creare de noi impozite.
Impozitele amimate atasate pot fi active sau pasive.
subventii pentru investitii primite, pentru suma ramasa de integrat la rezultatul fiscal. Impozitele atasate sint pasive.
Provizioanele reglementate care au fost constituite pentru a beneficia de dispozitiile fiscale de favoare, la care se cunoaste data reintegrarii in rezultat de o maniera precisa.
Metoda reportului fix:
Metoda considera ca definitive impozitele aminate si nu considera necesara ajustarea acestora, chiar daca s-a modificat baza impozabila sau cota de impozitare.
In cazul aplicarii acestei metode, cheltuiala cu impozitul pe profit aferenta unui exercitiu, nu e afectata de consecintele unei modificari intervenite in cursul exercitiului, pe baza impozitelor aminate precedente. Constatarea si contabilizarea acestor efecte e reportata in exercitiul in cursul caruia impozitul va deveni exigibil. Se apreciaza ca metoda reportului fix respecte cel mai bine principiul independentei exercitiilor. In acelasi timp, insa, metoda nu asigura o imagine fidela a situatiei patrimoniu;ui, deoarece suma impozitelor aminate, inscrise in bilant, nu poate fi considerata ca o creanta sau o datorie, nefiind reprezentativa pentru conditiile actuale de impozitare. Cu alte cuvinte, aceasta metoda privilegiaza contul de profit si pierdere in detrimentul bilantului.
Metoda reportului variabil:
Aceasta metoda considera ca suma impozitelor aminare trebuie sa fie cea mai reprezentativa, in conditiile actuale de impunere. Ca urmare, impozitele aminate trebuie ajustate in fiecare an, in functie de modificarile intervenite in cursul exercitiului precedent.
Consecintele aplicarii acestei metode sint contrare celor rezultate din aplicarea metodei reportului fix. Astfel, se asigura o imagine fidela a situatiei patrimoniului ( in sensul ca postul de impozite aminate din bilant are mai mult caracterul unei datorii sau al unei creante), dar cheltuiala cu impozitul pe profit nu corespunde numai operatiilor exercitiului ( se incalca principiul independentei exercitiilor). Astfel, e privilegiat bilantul in detrimentul contului de profit si pierdere.
IAS 12 , Contabilizarea impozitului pe profit admite ambele metode, fara sa manifeste preferinta pentru vreuna din ele.
2.3 Impozitul pe salarii
Pana la data de 01.04.1991 s-a aplicat impozitul pe fondul total de retribuire al unitatilor socialiste de stat, introdus in 1977 (Legea nr. 1/1977) si datorat de unitatile de stat cooperatiste si obstesti.Acest impozit a fost introdus in locul impozitului pe retributia individuala platite de unitatile socialiste ‚ care a fost desfiintat.
Impozitul pe fondul total de retribuire avea caracterul unui impozit indirect, deoarece subiectul impunerii il constituia unitatile socialiste, spre deosebire de impozitul pe retributia individuala in care subiectul impunerii este fiecare salariat.Baza impozabila o constituia fondul total de retribuire care cuprindea salariile tarifare, indemnizatiile, primele si orice alte drepturi salariale prevazute de lege. Impozitul se determina prin aplicarea unor cote proportionale, in principal intre 14,50% si 17,50%, diferentiate pe ramuri, subramuri si activitati, la fondul total de retribuire.Dupa cum se poate observa impozitul avea un caracter static, deoarece se determina fara a se tine seama de cuantumul salariului primit lunar de fiecare salariat, fiin favorizati cei cu salarii mari, si nici de situatia personala a contribuabililor.Impozitul pe salariu propriu-zis se datora numai de salariatii angajati 1a persoanele fizice sau juridice particulare, romane sau straine, astfel ca avea pondere redusa in veniturile fiscale ale bugetului de stat. Impozitul pe salarii aplicat de la 01.04.1991 are in vedere ca, in conditiile trecerii la economia de piata, este necesar ca impozitul pe salarii sa asigure o impunere flexibi1ă și care totodată, să țină seama de puterea contributivă a fiecărui salariat. Ca atare, noua reglementare a introdus impunerea salariilor lunare individuale, prin aplicarea unor cote de impozit progresive pe tranșe de venit. În reglementarea impozitului s-au adoptat numeroase solutii care aplică principii moderne ce pot fi avute în vedere pentru stabilirea fiscalitătii.
Prin Legea nr. 32/1991, cu aplicare de la l aprilie, subiecti ai impunerii sunt persoanele fizice care realizează pe teritoriul României venituri sub formă cle salarii și alte drepturi salariale. Nu se face deosebire între persoanele fizice române sau străine, ci dimpotrivă, li se aplică în general același regim fiscal.
Prin Legea salarizării s-a prevăzut măsura moderării creșterii salariilor prin introducerea unui impozit suplimentar, care se suportă de agenții economici ce angajau și plăteau salarii peste o anuimită limită. Măsura s-a impus având în vedere că în aceea perioadă negocierea salariilor nu avea o bază economică clară, aceasta facându-se mai mult pe supoziții, și, de regulă, sub presiunea străzii, care, în final se percutau asupra costurilor și, implicit asupra prețurilor.
Cotele de impunere sunt progresive, între 5%-45% pe tranșe de venit. Tot prin această lege s-a revăzut sistemul de preluare la buget a contribuției persoanelor care au copii, prin reducerea impozitului lunar cu o cotă de 20%.
O importantă completare a Legii nr. 32/1991 este cea adusă de Legea nr. 35/1993, prin care s-a asigurat un tratament fiscal nediscriminatoriu tuturor salariaților care, începând cu 1 iulie l993, plătesc la salarii egale, același impozit. În acest scop, s-a instituit un sistem unic de impozitare a salariilor, eliminându-se impozitarea excesivă a salariatilor fără copii, care constituia de fapt, o taxă de celibat și care afecta în primul rând tinerii care depășeau 25 de ani.
Această lege prevede asimilarea cu salariile și a drepturilor bănești pentru invenții și inovatii. În acest sens, se prevede ca sumele pentru invenții și inovații în cursul unui an calendaristic se defalcă în vederea impunerii pe cele 12 luni ale anului, cumulându-se cu alte recompense de această natură plătite de unitate în cursul anului respectiv, chiar dacă valoarea acestora este aferentă unei perioade mai mari de un an. Această prevedere nu este de natură a stimula activitatea de invenții și inovatii atât de necesară în aplicarea reformei economice deoarece, prin cumularea veniturilor de această natură se aplică o cotă de impozitare mai mare.
Prin Legea nr. 35/1993, s-au redus cu 70% impozitele suplimentare aplicate veniturilor ce se obtin prin cumul de functii, asigurânctu-se o diferențiere a veniturilor bănești ale indivizilor în funcție de provenienta acestora și de cerințele echității fiscale, potrivit principiului la venituri egale, impozite egale.
În cadrul acestei legi a fost instituită cota de impunere de 60% care se aplică pentru partea din totalul venitului lunar impozabil, care depășește un anumit nivel (stabilit la acea dată la 300000 de lei). In același timp, ținându-se seama de conditiile economico-financiare specifice fazei de tranziție la economia de piață, Legea nr. 35/1993 instituie competența Guvernului, ca odată cu indexarea, precum și în cazul acordării de compensări să modifice în mod corespunzător: tranșele de venit lunar impozabil; nivelul sumei a cărei depășire determină aplicarea cotei de 60%; nivelul sumei scutită de impozit pe salarii la unitatea unde salariatul are functia de bază (la intrarea în vigoare a acestei legi s-a mărit la 7600 de lei).
Pentru scăderea presiunii inflaționiste și promovarea concurenței în economia națională prin Legea nr. 35/1993 s-a continuat aplicarea unui impozit suplimentar asupra întreprinderilor care realizează creșteri excesive ale fondurilor de salarii peste nivelul de referință, mergând până la cote de 500%.
O modificare mai consistentă a Legii nr. 32/1991 a fost realizată prin O.G. nr. 17/1995. Prin O.G. nr. 17/1995 s-a abrogat alineatul 4 din articolul 7 al Legii nr. 32/1991 care prevedea impozitul suplimentar de 30% pentru veniturile sub formă de salarii și alte drepturi salariale primite de salariați pentru munca prestată în afara funcției de bază și a unitatii detinatoare a cartii de munca. Masura impozitarii suplimentare descuraja angajarea specialiștilor cu înaltă calificare la mai multe locuri de muncă, câștigul obținut fiind mai redus decât cel de la locul de muncă de bază.
De asemenea, nivelul sumei scutite de impozit a fost majorat la 75000 de lei. Prin O.G. nr. 17/1995 se spera ca să se procedeze la reducerea cotelor de impunere aplicabile impozitului pe salarii sau cel puțin renunțarea la cota de 60%. Această măsură ar fi fost necesară pentru a se asigura o creștere a puterii de cumpărare a salariaților și în consecință, a nivelului de trai al acestora. Nivelul atât de ridicat al cotelor de impunere este nu numai inechitabil, dar și de natură a încuraja evaziunea fiscală, fiind cunoscut faptul că aceasta sporește odată cu creșterea cotelor cle impunere, deci a ratei fiscalității.
In perioada anilor l996- 1997 s-au luat măsuri de indexare a salariilor și a acordării de compensații pentru acoperirea creșterilor de prețuri și tarife, majorându-se și nivelul sumei scutite de impozit, astfel:
– prin H.G. nr. 210/1996 cu privire la plata salariilor pentru luna apri1ie 1996 nivelul sumei scutite de impozit este de 83400 de lei, iar cel su 60% 1073000;
– prin H.G. nr. 542/5 iulie 1996 se indexează salariile de bază, sporurile și indemnizatiile acordate în sumă fixă personalului din sectorul bugetar, personalului din regiile autonome cu specific deosebit, precum și ajutorul de șomaj pentru șomerii aflati în plată la data de 30 iunie 1996 cu un coeficient de 6% începând cu luna iulie 1996. Ordonanța mai prevede și o compensație corespunzătoare creșterii prețurilor la energie electrică și termică, combustibil pentru prepararea hranei, încălzire și pâine, în valoare de 11 mii lunar brut în perioada 1 iulie — 30 septembrie 1996, crescând începând cu 1 octombrie la 17 mii lei pentru salariatii din sectorul bugetar. Pentru șomeri această compensație este de 7900 lei lunar net, iar de la 1 octombrie 12 mii lei lunar. Aceeași ordonanță prevedea noi tranșe de venituri lunare impozabile cu aplicare de 1a 1 iulie 1996, conform tabelului următor:
Tranșele de venit impozabil și cotele de impunere care se aplica începând cu plata
drepturilor salariale pentru luna iulie 1996
Sursa: Tatiana Moșteanu, Sorin Dinu — “Reforma sistemu1ui fisca1 în România”, Editura Didactica și Pedagogcă, București, 1999
– prin H.G. nr. 466/25 august 1997 se prevede indexarea salariilor pentru luna august 1997 cu un coeficient de 15%, iar pentru trimestrul IV 1997, coeficientul este de 14%
Nivelul celor două sume, de scutire a impozitului și de impunere cu cota de 60% este, pentru luna august de 183.800 de lei și respectiv 2.176.000 de lei, iar pentru luna octombrie 208.400 de lei și respectiv 2.481.300 de lei;
– H.G. nr. 467 25 august 1997 privind indexarea și compensarea salariilor personalului din sectorul bugetar prevede indexarea salariilor cu aceleași procente ca și la H.G. nr. 466/25 august 1997, precum și majorarea compensațiilor stabilite prin H.G. nr. 86O/1996 și a compensației suplimentare;
– prin H.G. nr. 468/25 august 1997 se stabilesc și niveluri ale salariului minim brut pe țară, astfel: pentru luna august la 225.000 de lei, iar pentru luna octombrie la 250.000 de lei.
În 1998, ministrul de finanțe Daniel Dăianu a promovat o nouă reglementare a impozitului pe salarii, și anume O.G. nr. 6/1998, în conformitate cu strategia de reformă a guvernului Ciorbea. Ordonanța micșorează în principiu impozitul pe salarii, avantajând mai ales persoanele cu venituri mari prin reducerea cotei marginale superioare de la 60% la 45%. In același timp, Ordonanta modifică cuantumul veniturilor lunare brute care nu se impozitează la 250000 de lei, reducând și numărul de tranșe de venit de la 14 la 4. Se stabilește și salariul minim brut pe economie la 35000 de lei.
O altă modificare importantă a Legii nr. 32 /1991 este corectarea semestrială a transe1or de venit lunar impozabil cu indicele de crestere a câstigului salarial brut pe economie, înregistrat în semestrul antenor.
Potrivit acestui act normativ, impozitul pe salarii se calculează lunar, pe baza următoarelor cote:
Tranșele de venit impozabil și cotele de impunere aplicabile
începând cu luna ianuarie 1998
Sursa: Revista “Impozite și taxe”, Tribuna Economică, numărul 2 din februarie 1998
Pentru determinarea venitului impozabil, din venitul brut lunar se scad: contributia de 3% pentru pensia suplimentara, contributia de 1% la fondul de somaj si suma de 250000 lei neimpozabila.
Actul normativ care reglementeaza in prezent impozitul pe venituri este O.G.nr.73/1999. Conform subcapitolului II, sectiunea a II-a a cestei ordonante, sint considerate venituri din salarii: “ toate veniturile in bani si/sau natura, obtinute de o persoana fizica ce desfasoara o activitate in baza unui contract de munca individual, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor si de forma sub care ele se acorda, inclusiv indemnizatiile pentru incapacitate temporara de munca, de maternitate si pentru concediul privind ingrijirea copilului in virsta de pina la 2 ani”.
Venitul net din salarii se determina prin scaderea din venitul brut a urmatoarelor categorii de cheluieli:
contributiile retinute potrivit legii pentru asigurarile sociale, pentru constituirea fondului pentru ajutorul de somaj, pentru asigurarile sociale de sanatate.
o cota de 15% din deducerea personala de baza acordata cu titlu de cheltuieli profesionale odata cu deducerea personala de baza la acelesi loc de munca.
Deducerea personala de baza pentru anul 2001 este stabilita la 1.099.000 lei.
Deducerile personale sint: deducerea personala de baza si deducerile personale suplimentare.
Deducerile suplimentare sint stabilite pentru sala riatii care au in intretinere alte persoane sau in functie de situatia proprie prin aplicarea la deducerea de baza a urmatorilor coeficienti:0,60 pentru sotul sau sotia aflata in intretinere; 0,35 pentru fiecare din primii doi copii aflati in intretinere si 0,2 pentru urmatorii copii; 0,2 pentru fiecare alt membru al familiei aflat in intretinere.
Se mai calculeaza deduceri personale suplimentare si in functie de situatia personala sau a persoanelor aflate in intretinere: 1,00 pentru invalizii de gradul I si persoanele cu handicap grav; 0,50 pentru invalizii de gradul II si persoanele cu handicap accentuat.
Pentru ca o persoana sa fie considerata in intretinere trebuie ca veniturile obtinute de ea ( impozabile, neimpozabile, scutite) sa nu depaseasca sumele reprezentind deducerile personale, aferente pentru ea, care se acorda contribuabililor. Copiii minori ai contribuabililor sint considerati persoane aflate in intretinere, deducerea fiind acordata integral unuia dintre parinti. Sint considerati membrii ai familiei, rudele sotului sau sotiei pina la gradul al IV-lea de rudenie.
Deducerile personale suplimentare nu pot depasi suma rezultata prin aplicarea coeficientului de 2,5 la deducerea personala de baza.
Platitorii de salarii sau alte venituri asimilate salariilor au obligatia de a calcula si de a retine impozitul aferent veniturilor fiecarei luni, la plata efectuarii platii acestor venituri si de a-l vira la bugetul de stat.
La sfirsitul anului are loc globalizarea veniturilor, calculindu-se impozitul pe baza cotelor de impozitare anuale. Ca urmare a calculului impozitului annual rezulta diferenta de plata sau de restituit. Platitorii de venituri din salarii sint obligati sa solicite organului fiscal, in scris, pina la data de 30 noiembrie a fiecarui an pentru anul urmator, formularul tipizat al fiselor fiscale pentru salariati. Ei au obligatia sa calculeze impozitul annual si sa efectueze regularizarea sumelor ce reprezinta diferenta dintre impozitul calculat la nivelul anului si impozitul calculat si retinut lunar anticipat in cursul anului fiscal, pentru persoanele fizice care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:au fost angajati permanenti ai platitorului in cursul anului; nu au alte surse de venit care se cuprind in venitul annual global.
H.G. nr.1065/1999 ( M.O. nr.652/31.12.1999) stabileste urmatorul barem lunar pentru impunerea veniturilor din salarii si pensii realizate in anul 2000:
H.G nr.611/2000, publicata in M.O. nr.335/19.07.2000 stabileste baremul lunar pentru semestrul II al anului 2000 astfel:
Impozitul pe dividende
Conform O.G.nr.26/19 august 1995, modificată prin Legea nr.101/1995 prin termenul de dividend se include orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea acționarilor sau asociaților, din profitul stabilit pe baza bilanțului contabil anual și a contului de profit și pierderi, proporțional cu cota de participare la capitalul social.
În cazul dividendelor în natură, evaluarea produselor acordate ca plată în natură se face la prețul de vînzare practicat de unitate pentru produsele din producția proprie sau la prețul de achiziție pentru alte produse, în cazul serviciilor, pe baza tarifelor pentru aceste servicii. Prețurile tarifare sînt cele practicate la data efectuării plății în natură.
Dividendele sînt supuse impozitării, prin reținere la sursă, cu o cotă de 10% din suma acestora. Obligativitatea calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende revine persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor pentru acționari sau asociați. Plata impozitului se face în lei. La asociațiile cu capital integral sau majoritar de stat, dividendele ce urmeaza a fi supuse impozitării se determină prin deducerea din profitul rămas, după plata impozitului pe profit, a fondului de participare a salariaților la profit, în cotă de 10%, a cotei de participare a managerului la profitul net, precum și a sumelor pentru constituirea surselor proprii de finanțare, în proporție de pînă la 50%.
Pentru o mai bună armonizare a legislației din țară cu sistemele de impozitare în vigoare în țările care fac parte din U.E, începînd cu 1 ianuarie 2000 a fost introdusă, prin O.U.G nr. 73/1999 globalizarea veniturilor realizate de un contribuabil pe parcursul unui an, indiferent de sursa realiării veniturilor.
Conform O.G. nr.73/1999, modificată prin O.U.G. nr. 87/2000, veniturile realizate de persoanele fizice cuprind o mare varietate de surse de proveniență, printre care și veniturile din dividende. Conform acestei ordonanțe, veniturile din dividende reprezintă totalitatea încasărilor sub formă de bani sau primirea unor bunuri în natură ca urmare a distribuirii facută de o persoană juridică pe baza profitului obținut. Sint asimilate dividendelor și sumele primite ca urmare a deținerii de titluiri de participare la fonduri de investiții închise.
Impozitul pe dividende se determină prin aplicarea unei cote de 5% asupra sumei brute a dividendelor și se calculează, reține și virează la bugetul statului de catre persoanele juridice care acordă dividendele. Aceasta se face la data plății dividendelor, iar în cazul dividendelor distribuite și neplătite pînă la sfîrșitul anului, termenul de plată e 31 decembrie al anului respectiv.
2.5 Impozitul pe venitul persoanelor fizice
2.5.1 Studiu legislativ privind evolutia impozitelor pe venitul persoanelor fizice în perioada de tranziție
După Revoluția din Decembrie 1989 s-au adoptat orientări cu caracter strategic punând trecerea de la economia etatizată, supercentralizată, la economia de piață, în care rolul hotărâtor revine liberei inițiative, luându-se unele măsuri legislative în această direcție. In acest sens, menționăm adoptarea Decretului-lege nr. 54/1990 punând organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative și a Hotăririi Guvernului nr. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a Decretului-lege nr. 54/1990. Prin aceste reglementări s-a creat cadrul juridic de promovare a liberei inițiative în sectoarele de industrie mică și servicii, ținând seama de dezvoltarea continuă a cererii de produse și servicii și mai ales pentru acoperirea nevoilor de consum ale cetățenilor și necesitatea organizării domeniului privat în economie.
Impozitarea veniturilor obtinute din exercitarea unor activități economice pe cont propriu și alte venituri, cu excepția celor ce se impun conform reglementărilor privind impozitul pe salarii se facea în temeiul prevederilor Decretului nr. 153/1954 cu privire la impozitul pe veniturile populației, Decretului-lege nr. 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative și a H.G. nr. 20171990, Anexa 11 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Decretului-lege nr.54/1990.
Astfel, pe baza acestor reglementări, impozitarea se facea pe baza venitului impozabil, calculat ca diferență între veniturile încasate și cheltuietile efectuate pentru obținerea veniturilor pe o perioadă de un an la care se aplicau următoarele cote:
Cotele de impunere aplicate asupra veniturilor persoanelor fizice care desfășoară activități pe baza liberei initiative conform H.G. nr. 201/1990
Sursa: H.G. nr. 201/1990, Anexa 11, publicata în Monitorul Oficial nr. 33-34 din 8 martie 1990
Odată cu extinderea sectorului privat în economie s-au reglementat noi forme de promovare a liberei inițiative, în mai multe domenii, cum sunt spre exemplu: medical, educativ, juridic, financiar, artistic. Astfel un număr sporit de oameni cu studii superioare sau medii practică profesii libere, cum sunt spre exemplu cele de medici, profesori, ingineri, arhitecți, economiști, avocați, notari publici, artiști, subingineri.
În consecință, s-a simțit nevoia adaptării corespunzătoare a legislației fiscale. Astfel, s-a adoptat O G. nr. 44/1995 privind îmbunătățirea impunerii activităților producătoare de venit din exercitarea unei profesii libere si din lucrari literare, de artă și științifice, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 1996. După cum se poate distinge din însuși titlul Ordonanței este vorba de două impozite separate, dar cu unele prevederi comune și anume: impozitul pe veniturile obținute din practicarea unei profesii libere autorizate și de impozitul pe veniturile obtinute din lucrări literare, de artă și știintifice, inclusiv din moștenirea dreptului asupra unor astfel de lucrări.
Ordonanta Guvernului abrogă : prevederile Anexei nr. 11 din H.G. nr.201/1990, Articolul 8 din Hotărdrea Consiliului de Miniștrii nr. 545/1970 privind reglementarea unor impozite pe veniturile populației și H.G. nr. 625/ 1993 pentru modificarea H.C.M. nr. 545/1970. Enumerarea normelor juridice fiscale abrogate este importantă pentru a putea delimita sfera de aplicare a noii reglementări, deoarece este dificil, în practică, de stabilit exact dacă unor venituri ale populatiei li se mai aplică unele prevederi ale Decretului nr. 153/1954 rămase neabrogate expres după intrarea în vigoare a O.G. nr. 44/1995. Soluția legislativă cea mai potrivită era adoptarea unui act normativ care să înlocuiască integral Decretul nr. 153/1954 și să nu fie abrogate doar unele prevederi.
Principiul de bază în această materie este cel al locului sursei de venit, fiind nesemnificativ domiciliul sau reședința subiectului impunerii.
Un alt principiu aplicabil impozitului pe veniturile populației îl constituie impunerea personală, care constă în așezarea impozitului asupra veniturilor unei singure persoane. In cazul nostru de la această regulă fac excepție veniturile realizate de asocierile de notari publici, avocați și asociatiile familiale, care sunt impuse prin cumulare veniturilor membrilor familiei cu gospodărie comună sau asocierilor, fără a fi individualizate pe fiecare membru în parte.
Baza impozabilă o reprezintă venitul anuail impozabil care se determină ca diferență între totalul veniturilor încasate, în bani și în natură din activitatea desfășurată și cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor.
In cazul profesiilor libere, cheltuielile ce se scad din venitul brut sunt: costul materiilor prime, materialelor și combustibilului necesare pentru executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor, precum și cheltuielile făcute pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale sau combustibil; chiria instalațiilor și a imobilului în care are loc exercitarea activității producătoare de venituri; cheltuielile efectuate pentru investiții, dotări și alte utilităti necesare desfăsurării activității; impozitul pe clădiri și impozitul pe terenul aferent, în anumite conditii; impozitul pe salarii aferent salariului și drepturilor salariale și a altor drepturi plătite personalului încadrat pe baza contractelor de muncă sau convențiilor civile.
Unele cheltuieli sunt deductibile în anumite conditii și anumite limite.
Astfel, cheltuielile pentru acțiuni de protocol, reclamă și publicitate, cheltuielile de deplasare, inclusiv diurna și cheltuielile cu mijloace de transport proprietate personală, când acestea sunt utilizate în scopul realizării veniturilor, precum și cheltuielile de întreținere a locuinței și pentru telefon, când activitatea se desfașoară în locuința proprie, se deduc în limita cotei de 20% din veniturile încasate.
Cheltuielile efectuate pentru investiții, dotări și alte utilități necesare desfașurării activității se scad din venitul anual impozabil, cu condiția de a nu se înregistra pierderi, iar în caz contrar partea nerecuperată se repartizează în anii următori, în aceleași condiții.
Pentru unele cheltuieli nu se admite deducerea la calcularea venitului anual impozabil cum sunt: impozitul pe venit datorat conform dispozițiilor O.G. nr. 44/1995; amenzi și penalități plătite autorităților; cheltuielile de sponsorizare peste limita prevăzută în Legea privind sponsorizarea nr. 32/1994; cheltuielile personale ale contribuabilului și ale familiei sale, precum și alte cheltuieli care nu sunt facute in vederea realizării veniturilor.
În cazul impozitului pe veniturile obtinute din lucrări literare, de artă și științifice din venitul brut se reduc cote forfetare de cheltuieli cuprinse între 20%-50%, diferențiate în funcție de natura lucrărilor și calitatea contribuabililor, după cum urmează:
– 20% în cazul lucrărilor literare;
– 30% in cazul lucrarilor stiintifice si de arta, cu exceptia lucrarilor realizate de persoanele prevăzute la literele c) și d);
– 40% în cazul compozitorilor și muzicologilor, membri și nemembri ai Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, precum și în cazul moștenitorilor acestora;
– 50% în cazul artiștilor plastici profesioniști, membri ai Uniunii Artiștilor Plastici și ai Fondului Plastic.
Cotele de impunere, a căror aplicare asupra bazei impozabile determină impozitul datorat sunt progresive, pe tranșe de venit. Pentru impunerea veniturilor obținute din practicarea unei profesii libere și a veniturilor din lucrări literare, de artă și știintifice sunt utilizate următoarele cote de impunere:
Cotele de impunere pe veniturile persoanelor fizice aplicate conform O.G. nr.44/1995
Sursa: O.G. nr. 44/1995, publicata în Monitorul Oficial nr. 203 din 1 septembrie 1995
Impozitul astfel calculat nu poate fi mai mare de 38% din venitul anual impozabil.
Tranșele de venit anual impozabil prevăzute mai sus se pot modifica anual în funcție de evoluția ratei inflatiei.
Un important obiectiv al reformei fiscale a fost introducerea impozitului pe venitul global al persoanelor fizice. În 1998, prin O.U.G. nr. 85/1997, cu aplicare de la 1 ianuarie 1998, s-a instituit un nou sistem de impozitare pentru persoanele fizice române care realizează venituri de orice fel și din orice activitate, pe teritoriul României, cu excepția celor supuse impozitului pe salarii și impozitului pe venitul agricol. Acest sistem, care se constituie într-un prim pas pe linia introducerii impozitului pe venitul global, vizează atât cuprinderea pentru impunere a veniturilor realizate de micii meseriași, liber-profesioniști, asociațiile familiale, drepturile de autor, închirierile de imobile, arendare, activități artistice sau sportive, inventatori etc., cât și corelarea metodologiei de calcul a impozitului pe veniturile asoeiatiile fami1ia1e, persoanelor fizice independente și liber-profesioniștilor cu cea a impozitului pe profit.
Ordonanța aduce importante modificări și completări cu privire la cheltuielile nedeductibile și la veniturile care nu se cuprind în baza de impozitare.
Astfel, O.U.G. nr. 85/1997 modifică unele procente peste care anumite cheltuieli devin nedeductibile, și anume:
– 1% pentru cheltuielile de protocol;
– 10% pentru cheltuielile de delegare și detașare, inclusiv cheltuielile cu mijloace de transport proprietate personală a contribuabilului când acestea sunt utilizate pentru realizarea veniturilor, cheltuieli de întreținere și telefon, când activitatea se desfașoară în locuința proprie;
– 50% pentru cheltuielile de investitii, dotari, cheltuieli cu reparatii capitale;
– impozitul pe cladiri, impozitul pe teren, daca activitatea se desfasoara in locuinta proprie;
-50% in cazul notarilor publici.
Aceste procente se aplica asupra veniturilor incasate.
In cazul veniturilor obtinute din lucrari de arta literare si stiintifice numite “drepturi de autor” s-a introdus o noua categorie de cheltuieli care se scade din veniturile incasate si anume o cota de 1 0% pentru drepturi conexe dreptului de autor astfel:
a) Impunerea veniturilor din activitati pe baza liberei initiative si pe baza venitului impozabil efectiv.
In acest caz, impunerea se realizeaza prin aplicarea urmatoarelor cote asupra venitului impozabil stabilit ca diferenta intre veniturile incasate si cheltuielile pentru obtinerea lor.
Cotele de impunere asupra veniturilor din activitati pe baza liberei initiative,
conform O.U.G. nr. 85/1997
Sursa : O.U.G. nr. 85/1997, publicata in M.O. nr. 378/29.12.1997
Aceste cote se aplica si in cazul drepturilor de autor a drepturilor conexe, a veniturilor din cesionare, inchiriere, subinchiriere, a dreptului de uzufruct, uz sau abitatie. In cazul veniturilor obtinute din activitati agricole ‚ impozitul calculat nu poate depasi 20% din venitul anual impozabil.
In cazul veniturilor din inchirieri, subinchirieri, din constituirea drepturilor de uzufruct, uz sau abitatie, venitul impozabil se calculeaza prin scaderea din veniturile incasate a urmatoarelor cheltuieli:
– cota de 15% din venituri incasate;
– impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, primele de asigurare;
– cota forfetară de cheltuieli de 20% după scăderea impozitului și primelor în cazul închirierilor sau subînchirierilor de camere mobilate;
– comisionul reținut de agenții economici specializati când închirierea se face prin aceștia.
b) Impunerea veniturilor meseriașilor pe bază de norme de venit. In acest caz, impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea acelorași cote ca și la punctul a), dar asupra unor norme de venit stabilite de consiliile locale ale orașelor și comunelor în funcție de conditiile concrete de desfașurare a activității.
c) Impunere forfetară. Pentru anumite categorii de persoane ( taxi-party) impozitul se stabilește trimestrial în sumă fixă (în exemplul nostru 400000 lei) care poate fi majorat sau micșorat cu până la 50%, în funcție de conditiile concrete de practicare a acestei activități.
În cazul impunerii pe bază de norme de venit, O.U.G. prevede anumite reduceri ale acestora, astfel:
– cu 40% pentru bărbatii între 60 și 65 de ani și pentru femeile între 55 și 60 de ani;
– cu 50% pentru bărbații între 65 și 70 de ani și femei între 60 și 65 de ani;
– cu 25% pentru invalizii de gradul II și a persoanelor handicapate asimilabile gradului II.
Ordonanța reglementează și impozitul pentru alte categorii de venituri, cum ar fi: veniturile persoanelor fizice din dobânzi, serviciile prestate sau lucrări executate, precum și orice activitate desfășurată în afara unitătii la care este salariată persoana fizică beneficiară de venit. Pentru aceste venlturl se aplică urmatoare1e cote:
Cotele de impunere aplicate asupra unor categorii de venituri,
în conformitate cu O.U.G. nr. 85/1997
Sursa: O.U.G. nr. 85/1997, publicată în Monitorul Oficia1 nr. 378 din 29 decembrie 1997
Excepție de la aceste cote fac urmatoarele venituri:
-dobanzile platite de societatile bancare pentru depozitul persoanelor fizice : cota 1 %;
-veniturile din livrari de marfuri si vinzare de bunuri in regim de consignatie cu conceptia bunurilor din inventarul propriu: cota 15%;
-venituri din investitii si inovatii : cota 20%;
-premiile si alte castiguri care depasesc 5 000 000 de lei: cota 10%.
Toate transele de venit prevazute de O.U.G. nr.85/1997 se pot indexa pe baza indicelui de inflatie aferent unei perioade de 12 luni daca aceasta depasesta 20%.
2.5.2 Implicatiile introducerii impozitului pe venitul global in Romania
In reformarea sistemului fiscal din Romania, o alta etapa, distincta si deosebit de importanta o constituie asezarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pe principiile economiei de piata, catacterizata prin impunerea tuturor veniturilor realizate de cetatenii romani, precum si a persoanelor fizice rezidente pentru veniturile realizate pe teritoriul Romaniei.
Incepind cu 01.01.2000 a intrat in vigoare noul sistem de impunere, impozitul pe venit. Acest sistem de impunere consta in aplicatea cotelor de impunere asupra venitului anual global impozabil, in conditiile O.G. 73/1999, privind impozitul pe venit. Sistemul e folosit pe scara larga in tarile U.E., reprezentind o noua asezare a impozitului, care permite asigurarea unui tratament fiscal mai echitabil si eliminarea discriminarilor in tratamentul fiscal al contribuabililor, deoarece ia in considerare capacitatea contributiva reala a fiecarui contribuabil.
Prin introducerea acestui tip de impozit s-a renuntat la impozitul pe salarii, precum si la reglementarile existente pina la acea data privind impunerea veniturilor realizate de persoane fizice(O.G.85/1997 cu modificarile ulterioare).
O.G.nr.73/1999 prevede globalizarea la sfirsitul anului a veniturilor realizate de o persoana fizica, indiferent de sursa realizarii venitului, urmind ca impozitul total de plata pentru intreg anul sa se calculeze in anul urmator realizarii veniturilor, pe baza venitului global.
In cursul anului in care se realizeaza veniturile se va datora un impozit calculat separat pe surse de venit, acesta fiind perceput de stat sub forma unor plati anticipate privind impozitul pe venit.
Specific acestui tip de impozit e faptul ca el pretinde perfecta cunoastere a principiilor contabilitatii,competenta si corectitudine in administratia fiscala, precum si o buna organizare a activitatii economice.
Aceste cerinte nu sunt greu de satisfacut avind in vedere avantajele generate de impozitele pe venitul personal dintre care putem mentiona: eliminarea evaziunii fiscale si repartitia egala pe cit posibil a venitului; posibilitatea extinderii bazei si materiei impozabile, prin includerea tuturor surselor de realizare a veniturilor de catre contribuabili pe parcursul unui an fiscal; corectitudinea si flexibilitatea metodologiei de calcul comparativ cu cele al altor impozite; influenta acestor impozite asupra preturilor e mai mica decit a altor impozite , reprezentind deci un element de stabilizare economica.
Aceste avantaje explica de ce tarile cu un venit mare pe locuitor au tendinta de a se baza pe impozitul global.
Cu toate acestea veniturile realizate de persoanele fizice sunt supuse impunerii prin impozitul pe venit global (veniturile din dobinzi, dividende, pensii, unele venituri din cistigurile de capital, veniturile agricole, veniturile obtinute din prime si premii in bani si/sau natura).
Se apreciaza ca includerea dobinzilor in baza de impunere poate fi stimulativa pentru ca este neeconomica obtinerea unei rate a profitului mai mare prin constituirea unor depozite decit prin investirea banilor intr-o activitate productiva. Pe de alta parte se apreciaza ca acest lucru poate influenta atitudinea persoanelor care incaseaza dobinzi de a lichida depozitele banesti existente cu unele consecinte asupra circulatiei monetare.
Includerea celorlalte venituri (agricultura, jocuri de noroc, pensii) in baza impozabila ar marii numarul de declaratii de impunere, ar complica calculul deducerilor efectuate si ar influenta variatia cotelor medii de impozitare anuala.
Prin introducerea impozitului pe venit global in tara noastra s-au urmarit: eliminarea multiplelor impozite care se percepeau separat pentru diferite categorii de venituri si armonizarea legislatiei fiscale cu cerintele impuse de trecerea treptata la economia de piata.
Impunerea globala a persoanelor fizice deschide “unda verde” cerintelor actuale de armonizare cu legislatia tarilor din U.E. si se apropie in mare masura de principiul constitutional de participare a tuturor cetatenilor la acoperirea cheltuielilor publice, in raport de suma veniturilor impozabile realizate.
Conform O.G. nr.87/2000, contribuabilii sint persoane fizice, rezidente in Romania. Textul ordonantei prezinta urmatoarele categorii de contribuabili :
persoana fizica romana cu domiciliul in Romania, pentru veniturile obtinute atit in Romania cit si din strainatate intr-un an fiscal;
persoana fizica romana fara domiciliu in Romania, pentru veniturile obtinute din Romania, prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul Romaniei sau intr-o perioada ce depaseste in total 183 zile in orice perioada de 12 lini, incepind sau sfirsind anul calendaristic vizat;
persoana fizica straina, pentru veniturile obtinute din Romania prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul romaniei sau intr-o perioada de 183 zile in orice perioada de 12 luni, incepind sau sfirsind in anul calendaristic vizat;
persoane fizice romane fara domiciliu in Romania, precum si persoane fizice straine, care realizeaza venituri din Romania in alte conditii decit cele mentionate la punctul b) si c) potrivit conventiilor de evitare a dublei impuneri.
Veniturile realizate de persoanele fizice cuprind o mare varietate de surse de provenienta. Acestea pot fi grupate, conform O.G.nr.73/1999 modificata prin O.U.G. nr.87/2000 in urmatoarele categorii: veniturile din activitati independente; veniturile din salarii; veniturile din cedarea folosintei bunurilor; veniturile din dividende si dobinzi; veniturile realizate in Romania de catre persoane fizice nerezidente; alte venituri.
In sfera de cuprindere a veniturilor din activitati independente sint cuprinse urmatoarele categorii de venituri: venituri din activitati comerciale; venituri din exercitarea de profesii liberale (ca urmare a exercitarii profesiilor medicale, de avocat, arhitect); veniturile obtinute din valorificarea sub orice forma a drepturilor de proprietate intelectuala (brevete de inventie, marci de fabrica si de comert, drepturi de autor, mostre, desene, etc.).
Veniturile comerciale cuprind veniturile rezultate din fapte de comert efectuate de persoanele fizice sau din prestarea serviciilor, altele decit din profesii liberale, precum si practicarea unor meserii. In categoria faptelor de comert se includ: activitatea de productie; activitatea de cumparare in vederea revinzarii; organizarea de spectacole culturale, sportive, distractive; activitati al caror scop e facilitarea incheierii unor tranzactii comerciale printr-un intermediar (contract de comision, consignatie); activitati de editare, imprimare, multiplicare, indiferent de tehnica folosita; transport de bunuri si persoane.
In cadrul veniturilor din prestare unor profesii liberale se includ veniturile din prestarea de servicii cu caracter profesional din domeniul stiintific, literar, artistic, educatie. Astfel de profesii sint cea de medic, avocat, expert-contabil, contabil autorizat, consultant de plasament de valori mobiliare, arhitect.
Veniturile din valorificarea sub orice forma a drepturilor de proprietate intelectuala sint veniturile obtinute din brevetele de inventie, desene, modele, mostre, marci de fabrica si de comert, drepturi de autor si drepturi conexe drepturilor de autor.
In cadrul veniturilor din activitati independente se includ si veniturile obtinute de sportivii profesionisti.
In cadrul veniturilor din activitati independente, o particularitate la calculul impozitilui apare pentru veniturile din drepturile de proprietate intelectuala.In cadrul acestor venituri se disting: venituri din drepturi de autor in cazul autorului unei lucrari literare; venituri din drepturi de autor realizate din operele de arta momumentala; venituri din exploatarea de catre mostenitor a drepturilor de autor pentru o lucrare literara.
Venitul net se determina prin deducerea din venitul brut a unei cote de cheltuieli de 25%, aplicata la venitul brut. Venitul net din drepturile de autor aferente operelor de arta monumentala se determina prin deducerea din venitul brut a unei cote de cheltuieli de 40% aplicata la venitul brut.
Veniturile din cedarea folosintei bunurilor cuprind: veniturile in bani si/sau natura provenite din cedarea folosintei bunurilor mobile si imobile, obtinute de catre proprietar, uzufructuar sau alt detinator legal.
Venitul net din cedarea folosintei bunurilor se determina prin deducerea din venitul brut a unei cote forfetare de cheltuieli de 30%, aplicate la venitul brut, reprezentind cheltuieli deductibile aferente venitului.
Veniturile sub forma de dobinzi sint venituri obtinute din titluri de creante de orice natura si de orice fel de sume cuvenite pentru folosirea banilor imprumutati, precum si din titluri de participare la fonduri deschise de investitii pentru care pretul de rascumparare e mai mare decit pretul de cumparare.
Sint scutite de impozit dobinzile aferente titlurilor de stat, depozitelor la vedere, precum si obligatiunile Agentiei Nationale pentru Locuinte.
Impozitul pe veniturile din dobinzi se determina prin aplicarea unei cote de 1% asupra sumei acestora.
Veniturile din dividende reprezinta totalitatea incasarilor sub forma de bani sau primirea unor bunuri in natura ca urmare a distribuirii facute de o persoana juridica pe baza profitului obtinut. Aceste dividende se acorda actionarilor sau asociatilor unei societati comerciale din profitul net realizat, pe baza hotaririi Adunarii Generale a Actionarilor sau Asociatilor. Sint asimilate dividendelor, in vederea impunerii si sumele primite ca urmare a detinerii de titluri de participare la fonduri de investitii inchise.
Impozitul sub forma de dividende sa determina aplicind o cota de 5% asupra sumei brute a dividendelor.
In categoria altor venituri se includ: venituri obtinute din jocuri de noroc; venituri obtinute din transferul drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare; venituri din vinzarea partilor sociale; venituri obtinute din premii, prime in bani si/sau in natura; diverse venituri care nu se regasesc in mod expres in ordonanta de reglementare a impozitarii veniturilor realizate de persoane fizice.
Sint scutite de impozit veniturile obtinute din jocuri de noroc, din premii si prime in bani si/sau in natura, mentionate anterior, sub valoarea de 3.000.000 lei pe zi, pentru venitul obtinut de la acelasi organizator sau platitor, intr-o singura zi.
Veniturile obtinute din jocuri de noroc, din prime in bani si/sau natura se impun prin stopaj la sursa cu o cota de 10% aplicata la venitul brut, impozitul calculat fiind impozit final.
In forma initiala a reglementarilor privind impozitarea veniturilor realizate de persoanele fizice, introduse prin O.G. nr,73/1999, veniturile realizate de persoanele fizice sub forma pensiilor primite de la fondurile constituite prin asigurarile sociale sau de la bugetul de stat nu erau supuse impozitarii. Ulterior, prin O.U.G. nr.87/2000 a fost introdusa impozitarea acestor venituri pentru sumele care depaseau un anumit nivel. Consideram ca veniturile realizate din pensii nu ar fi trebuit impozitare, deoarece aceste venituri ale persoanelor fizice sint obtinute pe baza contributiei acestora la fondul de pensii, deci e o returnare a unor fonduri platite de persoanele fizice pe perioada lor de viata, cit au fost incadrate ca angajati.
Suma fixa neimpozabila e stabilita semestrial de M.F., aceasta fiind de 2.000.000 lei pentru semestrul al doilea al anului 2000, 2.374.000 lei pentru primul semestru al anului 2001 si de 2.749.000 lei pentru semestrul al doilea al anului 2001.
Venitul anual global se determina prin insumarea: veniturilor nete realizate din activitati independente; veniturilor nete din salarii; veniturilor nete din cedarea folosintei bunurilor; veniturilor obtinute din strainatate din care se scad, in ordine, pierderile fiscale reportate si deducerile personale.
Nu se cuprind in venitul global urmatoarele categorii de venituri: venituri din dividende si dobinzi; venituri din jocuri de noroc; venituri din transferul dreotului de proprietate asupra valorilor mobiliare si partilor sociale; venituri din premii si prime; alte venituri care nu sint mentionate expres in ordonanta.
Toti contribuabilii care realizeaza venituri din activitati independente si din cedarea folosintei bunurilor sint obligati sa efectueze plati anticipate cu titlu de impozit, in baza deciziei de impunere emise de organul fiscal competent, cu exceptia cazurilor cind retinerea se face prin stopaj la sursa. Platile anticipate se efecueaza in patru rate egale, pina la data de 15, inclusiv, a ultimei luni din fiecare trimestru.
Diferentele rezultate din regularuzarea anuala pot fi favorabile bugetului sau contribuabilului. In situatia cind exista diferente de varsat la buget, acestea se vor varsa lunar, in anumite termene, in functie de marimea sumei de plata.
In situatia in care din decizia de impunere rezulta diferente de impozit de restituit de la bugetul de stat, sumele platite in plus se compenseaza cu obligatiile neachitate la termen, in cadrul anului fiscal curent, iar diferenta se restituie in termen de cel mult 60 zile de la data comunicarii deciziei de impunere.
Baremul mediu anual conform H.G.nr.611/2000, publicata in M.O.nr.335/19.07.2000 este:
In prezent impozitul pe venit e reglementat de urmatoarele acte normative:
O.G.nr.73/1999, privind impozitul pe venit;
O.U.G. nr.216/1999, pentru modificarea Legii 189/1998, privind finantele publice locale
O.G. nr.82/1998, privind inregistrarea fiscala a platitorilor de impozite si taxe
Ordinul ministrului finantelor nr.1193/1999, referitor la fisele fiscale
O.G. nr.68/1997, privind procedura de inlocuire si depunere a declaratiilor de impozite si taxe ( republicata)
H.G. nr.1065/1999, privind stabilirea baremului lunar pentru impunerea veniturilor din salarii realizate in anul 2000
H.G nr.611/2000, pentru impunerea veniturilor din salarii si pensii si actualizarea sumelor fixe prevazute in O.G. nr.73/1999, privind impozitul pe venit pentru semestrul II anul 2000, precum si a baremului mediu anual pentru determinarea impozitului pe venitul anual global impozabil realizat in 2000.
2.5.3 Impozitul pe veniturile persoanelor fizice in alte tari
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice poate fi diferentiat in functie de marimea venitului si de starea sociala a contribuabilului.
In fosta R.F.G, de exemplu, impozitul pe lefuri si salarii se stabileste in functie de “clasele de impunere”, “tabele de impozitare” si “cartile de impunere”. Muncitorii sint grupati in 6 clase de impunere in functie de situatia lor familiala, numarul celor care muncesc in cadrul familiei ( gospodariei) daca folosesc veniturile impreuna sau separat, daca au sau nu copii. Tabelele de impunere tin seama de clasele de impunere, de numarul copiilor, ca si de veniturile neimpizabile. Cotele impozitului variaza intre 19% si 53% incepind din 1990. Impozitul se retine la sursa pe baza cartii de impunere, intocmita de comuna in care isi are domiciliul contribuabilul si cuprinde toate elementele necesare impunerii, clasa de impunere, numarul copiilor, suma de care se scuteste la implinirea virstei de 64 ani si altele.
In Franta, se aplica sistemul catului familial, daca venitul global al unei familii se imparte la un coeficient, in functie de starea sociala a contribuabilului pentru a afla la ce cota de impunere se incadreaza.
Intr-o serie de tari dezvoltate s-au efectuat reforme fiscale care vizeaza si impozitele pe veniturile persoanele fizice. Astfel, in S.U.A (in perioada 1987-1988), s-au redus treptet cotele impozitului pe veniturile persoanelor fizice de la 11%-50% , s-a marit minimul neimpozabil, dar s-au abrogat o serie de avantaje fiscale ( scaderea dobinzii platite pentru creditele de consum, scutirea de impozit a indemnizatiei de impozit). Prin restringerea transelor de venit si, corespunzator, a cotelor de impozit de la 14 la numai 2, se reduce progresivitatea impunerii. Prin aceasta masura se urmareste ca acest impozit sa nu mai poata influenta repartizarea veniturilor populatiei, adica sa devina neutru. Asadar, autoritatile americane au pus la baza impunerii persoanelor fizice principiul neutralitatii, in locul celui al echitatii.
In Franta, cota maxima la impozitul pe venitul persoanelor fizice s-a redus de la 65% in 1985, la 58% in 1986, ajungind la 56,8% in 1987. Totodata, s-au acordat si alte avantaje fiscale.
In R.F.G, s-au aplicat reduceri succesive ale cotelor impozitului pe veniturile persoanelor fizice in perioada 1983-1985 si in 1990, concomitent cu majorari ale minimului neimpozabil. De la 1 ianuarie 1990, cotele au fost reduse de la 22%-56% la 19%-53%, iar minimul neimpozabil a fost majorat de la 4752-9504 la 6616-11232 DM.
In Marea Britanie, cota maxima a impozitului pe veniturile populatiei a fost redusa de la 98% la 60%. In Italia au fost reduse cotele acestui impozit, precum si numarul transelor de venit.
Spre deosebire de S.U.A, Franta, fosta R.F.G, Marea Britanie si alte tari pastreaza sistemul impunerii progresive a veniturilor persoanelor, considerat mai apropiat de idee de justitie fiscala, de echitate in materie de impozite.
2.6 Indicatorii cu privire la evolutia impozitelor directe in perioada tranzitiei la economia de piata
Masurile in domeniu au avut si au in vedere ca impozitele si taxele sa asigure resursele financiare publice intr-un mod echitabil, fara a provoca distorsiuni la nivelul preturilor actionind in acelasi timp ca o pirghie, de stimulare a comportamentului pentru munca si maximizarea profiturilor, pentru economisiri si investitii. In acest context se remarca tendinta pozitiva de reducere, si apoi de stabilizare a gradului de fiscalitate, in report cu produsul intern brut, fapt ce pozitioneaza tara noastra pe un loc median in practica fiscala internationala ( sub 33%). Nivelul fiscalitatii in Romania e influentat de existenta anumitor obiectivr strategice, de infrastructura, de protectia mediului, mentinute in mod necesar de obligatiile de finantare ale statului, precum si de facilitatile acordate la unele prestatii estimate pentru populatie. Luind in considerare toate aceste aspecte, se observa ca tendinta evolutiei impozitelor directe e aceea de scadere in favoarea celor indirecte, cu exceptia anilor 1992 si apoi 1994, cind s-a inregistrat o crestere fata de anii anteriori, insa de dimensiuni reletiv mici asa cum reiese din tabelul de mai jos.
Ponderea impozitelor directe si indirecte in veniturile totale
ale Romaniei in perioada 1990-2000 – in procente-
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei pentru anii 1990-1999, Legile bugetare pe anii 1998-2000
Tendinta care se observa e aceea de relaxere a impozitarii directe si de mutare a accentului dinspre impozitarea directa spre impozitarea indirecta. Modificari magjore au loc de-abia din 1994, in urma introducerii taxei pe valoarea adaugata la 1 iulie 1993 si a masurilor ce au precedat promovarea acestei taxe. Astfel, se observa o scadere continua, constanta a impozitelor directe care ajung sa fie depasite de cele indirecte, acestea din urma ocupind primul loc in formarea resurselor in bugetul de stat incepind cu anul 1996 care au inregistrat o pondere de 48,9% din veniturile totale fata de 46,44% in cazul impozitelor indirecte care au ajuns la 54,6% in 1997 crescind pina la 64,71% in 1999 fata de 41,6% in 1997 si 25,39% in 1999 in cazul impozitelor directe.
In cadrul inpozitelor directe se constata pe ansamblu o scadere reletiv mica a ponderii impozitului pe profit ( 3,4%) in veniturile bugetului de stat pe perioada 1990-1997 , urmata de o scadere mai accentuata ( 5,2%0 in urmatorii doi ani, fata de scaderea foarte mare a impozitului pe salarii ( 24%), cum rezulta din tabelul urmator:
Ponderea impozitelor pe profit si pe salarii in veniturile totale
ale Romaniei in perioada 1990-2000 -in procente-
Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei pentru anii 1990-1999, Legile bugetare pe anii 1998-2000
Ca urmare a reglementarilor privind introducerea de cote proportionale la stabilirea impozitului pe profit, prin Legea nr.12/1991 si H.G. nr. 804/1991 ( 30% pina la 1000000 lei si 45% la profiturile de peste 1000000), ponderea impozitului pe profit a crescut in anul anterior de la 21,11% la 23,14%. Aceasta explica cresterea ponderii impozitelor directe in totalul veniturilor la bugetul de stat(de la 56,14% la 57,88%), impozitul pe profit reusind sa acopere chiar si scaderea resurselor bugetare pe seama impozitului pe salarii. Cu toate acestea principalul impozit ce a furnizat resurse pe bugetul central a fost impozitul pe salarii, mentinindu-se pe primul loc pina in anul 1995, cind a fost inlocuit de TVA ( doar in 1991 impozitul pe salarii a ocupat locul doi, cu putin sub impozitul pe circulatia mărfurilor si accize. În anul 1991 a fost înlocuit sistemul de stabilire a impozitelor pe salariu care se calcula la nivelul agentilor economici asupra fondului total de salariu diferențiat pe ramuri de activitate, cu impozitul pe salariu individual, suportat de fiecare salariat, măsură prin care s-a realizat o primă reașezare a salariilor brute în economie. Cu această ocazie, s-a revăzut sistemul de preluare la buget a contribuției personelor fără copii, prin reducerea impozitului lunar pe salarii, pentru acele persoane cu o cotă de 20%. Aceste reglementări au avut ca efect stabilirea unui nivel de 33,6% în anul 1992 faîă de 34,6% realizat în 1991. În 1993, impozitul pe profit a cunoscut o scădere destul de importantă (8,4% faîă de 1992) atît datorită expansiunii fenomenului de evaziune fiscală, reperat pentru contribuabilii mari și mici, primii trebuind să realizeze o actualozare la inflație, care a creat dificultați de ordin practic atît pentru contribuabili, cît și pentru organele de control abilitate în verificarea legalitații calculului și efectuarea vărsamintelor la buget. Noul sistem de impozitare a profiturilor, pus în aplicare de la 1 ianuarie 1995 a eliminat, de asemenea, discriminarile între investitorii străini și cei autohtoni pe linia scutirii de impozit, precun și dintre agenții economici cu capital privat și cei cu capital de stat. Totodată, eliminarea dublei impuneri a dividendelor a dus la o scădere a veniturilor încasate la buget din impozite directe. Impozitul pe profit a fost în permanență depășit de impozitul pe salariu și din cauza volumului mare înregistrat al plăților restante, localizate la regii autonome și societăți comerciale cu capital majoritar de stat.
Ca urmare a acestor lucruri, în 1994 a avut loc un eveniment ce s-a menținut și în anul următor, ponderea acestui impozit crescînd datorita eliminării, prin ordonanța nr.70/1994 care a dat posibilitatea să eludeze fiscalitatea în mod egal. Însa, în anul 1996 a scazut din nou datorită reducerii gradului de fiscalitate prin impunerea cotei de 38% și a cotelor suplimentare în locul celor două cote de 45% și 30%, România devenind prima țara din blocul de est care coboară plafonul de impozitare sub cota de 43%. Aceeasi tendintă a cunoscut și impoyitul pe salariu, care, pe toată perioada (1991-1997) a cunoscut o scădere continuă. Cu toate acestea a ocupat primul loc în formarea resurselor bugetului central în anii 1992,1993,1994, pîna cînd a fost depășit de TVA. Această scadere s-a datorat, pe de o parte instituirii unui sistem unic de impozitare a salariilor, eliminîndu-se impozitarea excesivă a salariaților fără copii, iar pe de alta parte reducerii cu 70% și apoi cu 1005 a impozitelor suplimentare aplicate veniturilor bănesti ale indivizilor în funcție de proveniența acestora și de cerințele echitații fiscale. De asemenea a fost diminuată baza impozabilă cu sumele reprezentînd contribuția pentru pensia suplimentară datorată de salariți la fondul pentru plata ajutorului de șomaj.
În ansamblu, se observa o scadere a ponderii impozitelor directe în favoarea celor indirecte, acestea din urmă cunoscînd o expansiune puternica dupa introducerea TVA ajungînd să aibă o pondere mai mare în veniturile bugetare decît cele directe în anul 1996, tendintă ce se urmărește a fi menținută. Aceasta demonstrează înclinația autorităților de a institui un sistem fiscal bazat pe impozitarea consumatorilor finali, prin impozite indirecte, reducîndu-se deci ponderea impozitelor directe, fapt ce a contribuit la stimularea mincii și a investițiilor, la consolidarea sectorului privat, precum și trecerea la măsurile de protecție a economiei naționale și, implicit, a producătorilor autohtoni manifestată prin tendința generală de creștere a veniturilor din taxe vamale pe toata perioada analizată.
CAPITOLUL 3
REFORMA IMPOZITELOR INDIRECTE
3.1 Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
În vederea procurarii resurselor financiare necesare acopereririi cheltuielilor publice se instituie, pe lânga impozitele directe, și impozitele indirecte.
Impozitele și taxele indirecte sunt acele venituri fiscale în cazul carora exista o neconcordanță între plătitorul acestora la bugetul public și suportatorul real.
Aceasta incidență indirectă rezultă din faptul că aceste impozite și taxe sunt instituite asupra tranzacțiilor de genul vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii, fiind incluse in prețurile mărfurilor și în tarifele serviciilor. În consecință, prin plata respectivelor prețuri și tarife, consumatorii mărfurilor și serviciilor impozabile sau taxabile devin suportatori reali ai impozitelor și taxelor indirecte.
Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează în aceeași masură veniturile tuturor consumatorilor de mărfuri și servicii, așa cum ar părea la prima vedere. În realitate, ele afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep, de regulă la vânzarea bunurilor de larg consum. De așa fel, dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite clase și pături sociale, vom constata că ponderea acestora în venituri este cu atât mai mare, cu cât veniturile realizate sunt mai mici. În condițiile în care la impozitele pe venit, contribuabilii cu venituri situate sub minimul neimpozabil sunt scutiți de impozit iar la impozitele indirecte nu se acorda nici un fel de scutire, rezultă că acestea din urmă au un caracter regresiv.
Unii economiști consideră că impozitele indirecte ar avea un caracter benevol, deoarece renunțându-se la consumul de bunuri și servicii impozitate există posibilitatea ca ele să fie evitate. În condițiile in care impozitele indirecte se percep cu deosebire la vânzarea obiectelor de lux, atunci s-ar putea vorbi de caracterul lor voluntar, fiindcă astfel de bunuri nu sunt indispensabile vieții.
Contribuția impozitelor și taxelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale bugetului public diferă de la categorie de țări la alta precum și de la o țară la alta în cadrul aceleiași categorii de țari.
În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat; în schimb, in perioadele de criză și consumul înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte urmează aceeași evoluție, prelicatând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar.
Rezultă că impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită față de conjunctura economică.
Impozitele indirecte cunosc urmatoarele forme de manifestare: taxele de consumatie; monopolurile fiscale; taxele vamale; taxe de timbru si alte taxe.
În țările dezvoltate cel mai important impozit indirect îl constituie taxele de consumație. De asemenea, în țările în curs de dezvoltare, taxele de consumație dețin o pondere apreciabilă în totalul încasărilor provenite din impozite indirecte. În aceste din urmă țări, statul mai realizează încasări importante și sub forma taxelor vamale.
Taxele de consumație
Taxele de consumație sunt impozite indirecte care se includ în prețul de vânzare a mărfurilor fabricate și realizate în prețul de vânzare care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumație sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o țară la alta. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălțamintea etc.
Taxele de consumatie îmbraca urmatoarele forme:
Taxe de consumație pe produs, cunoscute și sub denumirea de taxe speciale de consumație sau accize;
Taxe generale pentru vânzări, care se întâlnește și sub două forme:
Impozit pe cifra de afaceri brută, întâlnit și sub denumirea de impozit pe circulația mărfurilor (ICM);
Impozit pe cifra de afaceri netă, cunoscut, în principal, sub numele de taxa pe valoarea adăugată (TVA).
3.2 Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adaugata e un impozit modern si eficient care a fost adoptat incepind cu 1 ianuarie 1970 de catre tarile Comunitatii Europene, dar si de alte state din Europa , America Latina, Africa, Asia, Israel, Noua Zeelanda si a fost conceput pentru a evita impozitarea in “cascada”, cum se facea cu celelalte impozite indirecte.
Conform O.G. nr.3/1992,aprobata prin Legea nr.130/19.12.1992, taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, care se stabilește asupra celor privind transferul proprietăților bunurilor, precum și dintre vânzările și cumparărilor aceluiași stadiu al circuitului economic. Taxa se aplică asupra valorii adăugate la fiecare stadiu al circuitului economic și reprezintă un venit al bugetului de stat.
Introducerea taxei pe valoarea adaugată la 1 iulie 1993 in România a fost precedată, așa cum era și normal, de eliminarea la 1mai 1993, aproape in totalitate a subvențiilor pe care statul le platea pentru unele produse alimentare (zahăr, ulei, pâine etc.), energie electrica și termică destinate consumului populației. Menținerea acestor subvenții afectă mecanismul financiar-contabil al taxei pe valoarea adăugată, fapt care s-a constatat ulterior, în a doua jumatate a anului 1993, la uzul subvențiilor de la stat rămase nelimitate, ca și pentru investițiile effectuate cu fonduri de la bugetul statului, de regiile autonome sau chiar de unii agenți economici.
Trebuie să menționăm, de asemenea, că momentul ales pentru introducerea taxei pe valoarea adaugată a corespuns unui moment de recensiune economică și de creștere accelerată a prețurilor în România, ceea ce a facut ca impactul acestuia să fie unul minor in comparație cu ceilalți factori determinanți ai inflației din anul 1993.
Așa cum am spus, TVA a inlocuit impozitul pe circulația marfurilor care prezenta unele inconveniente. Așezarea acestui impozit se facea pe produs, pe diferite trepte de desfașurare a circuitului economic, fapt ce determină calcularea lui în cascadă, aplicându-se din treaptă in treaptă, pe masură ce un produs parcurgea mai multe stadii in diferite societați comerciale in vederea realizării, până la obținerea produsului finit. Prin urmare, cu cât acest circuit al unei materii prime, până la transformare in produs finit, era mai lung, cu atât acest impozit,aplicandu-se pe fiecare treaptă, devenea mai mare. Rând pe rând, impozitul pe circulația marfurilor se prezintă într-o structură de mai multe cote diferențiate, ceea ce complică munca de calcul și verificare.
Un impozit indirect așa cum este TVA prezintă numeroase avantaje pentru stat intrucât:
Acesta are intotdeauna un randament fiscal ridicat, adica: este platit, in mod obligatoriu de catre toți beneficiarii operațiunii supuse impozitării; nu se reclamă cheltuieli mari de percepere; nu este susceptibil de evaziuni fiscale masive.
este stabil nefiind supus efectelor negative associate conjuncturilor economice nefavorabile;
este elastic, întucât poate fi majorat sau micșorat (prin modificarea cotei de impozitare) în funcție de nevoile concrete ale bugetului de stat.
Trebuie precizat insă că acestea sunt doar avantaje pentru stat, nu insă și pentru contribuabil. Firește, toate impozitele au ca effect imediat scăderea nivelului de trai, dar în condițiile impozitelor indirecte, care sunt venituri ale statului impuse asupra gradului de consumare a averii (și nu asupra marimii acesteia), rezultatul acestora este scaderea puterii de cumpărare a contribuabililor, cu precizarea că, in mod inechitabil, greutatea sistemului fiscal este suportată de cei cu venituri mici, de salariați în general. Aceasta pentru că impozitele indirecte având cote fixe și refelctându-se în prețuri și tarife, iar prețurile mărfurilor si tarifele serviciilor fiind aceleași pentru toată populația, în mod normal, cu cât venitul periodic al unei personae este mai mic, cu atât sarcina fiscală este mai apăsătoare.
Taxa pe valoare adăugată are următoarele caracteristici: este un impozit indirect general; este un impozit neutru fața de prețuri; este un impozit unic, dar cu plata fracționată; are un caracter universal, deoarece se aplică tuturor bunurilor și serviciilor din economie.
Neutralitatea se referă la faptul că acest impozit, care nu permite nici un fel de discriminare, se prezintă sub forma unei cote care se aplică tuturor activităților economice, iar această definire de fracționare derivă din faptul că el se claculează pe fiecare veriga (stadiu) care participă la realizarea și valorificarea produsului finit. Taxa pe valoarea adăugată se caracterizează prin transparența, în sensul că permite fiecarui cetățean sau patron să cunoască și concret care este mărimea impozitului și a obligației de plată ce-i revine.
In România, aplicarea și funcționarea taxei pe valoarea adaugată trebuie să răspundă cerințelor și principiilor politicii de integrare a țarii noastre in structurile europene. Pentru realizarea acestui scop, in anii 1994,1995 a inceput drumul Romaniei către o armonizare legislativă substanțială cu cea comunitară. La momentul respective s-a considerat că o perioadă de 2-3 ani va fi suficientă pentru îndeplinirea acestei misiuni, dar in multe domenii armonizarea legislativă a rămas în bună masură un deziderat.
În decembrie 1994 la Essen, în Germania, a fost adoptată strategia de preaderare ( de catre Consiliul European) și care prevedea ca țările associate (deci și România) vor pune în aplicare sisteme legislative și reglementări, norme și proceduri de certificare cu cele ale Uniunii. Reacția României nu a întârziat să apară și astfel, in baza Cărții Albe, privind piața internă, elaborată de Comisia Europeană și insușită de onsiliul de Armonizare a legislației romanești cu cea comunitară, în perspectiva integrării in Piața Unică. La elaborarea strategiei fiscale, în țările member ale Uniunii Europene, ca și în cele care solicită aderarea la aceasta, trebuie să se tină seama de faptul că, potrivit Tratatului de la Maastricht, stabilirea impozitelor indirecte este de competența organelor comunitare și nu a autorităților naționale. Buna funcționare a Pieței Unice presupune armonizarea taxei pe valoarea adăugată și a accizelor nu numai sub aspect metodologic, dar și în ceea ce priveste numărul și nivelul cotelor de impunere.
Astfel, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, printr-o serie de ordonanțe, hotărâri de guvern, ordine sau norme metodologice ale Ministerului Finanțelor s-au reglementat o serie de elemente care au facut posibilă apropierea legislației românești cu privire la aplicarea taxei pe valoarea adăugată cu cea din țarile member ale Uniunii. Aceste acte normative aduc completări și modificări Ordonanței nr. 3/1992 cu privire la următoarele: sfera de aplicare, reguli de impozitare, operațiuni impozabile, baza de impozitare, cotele de impunere ale taxei pe valoarea adăugată etc.
În sfera de aplicare intră în principiu toate operațiunile economice cu plată și cele assimilate acestora, care generează un transfer aldreptului de proprietate, la care se adaugă prestările de servicii. Deci, nu prezintă importanță dacă transferul dreptului de proprietate intervine, ca urmare a unei vânzări, predări cu titlu gratuit, schimb de bunuri, închiriere cu clauza trecerii proprietății asupra bunurilor după plata ultimei rate, sau la o anumită dată, produsele realizate se utilizează pentru activitatea proprie de catre agenții economici (cu excepția celor incorporate direct în bunurile sau serviciile realizate). Indiferent de numărul tranzacțiilor, fiecare operațiune care generează un transfer al dreptului de proprietate asupra unui mobil sau imobil, este impusă distinct.
În raport de natura și proveniența bunurilor și serviciilor operațiunile incluse în sfera de aplicare cuprind:
livrările de bunuri mobile și prestările de servicii realizate de personae fizice și juridice înregistrate ca agenți economici sau autorizate să desfășoare activități economice pe baza liberei inițiative, precum și celor efectuate în cadrul exercitării activității profesionale în țară;
transferul proprietăților bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și instituții publice sau personae fizice;
importul de bunuri și servicii, indifferent de calitatea persoanelor fizice sau juridice care le efectuează;
bunurile și serviciile rezultate din activitatea proprie și utilizate de către aceștia, alături de cele preluate sau puse la dispoziție în mod gratuit, cu exceptia prevederilor legale( scopul este de a asigura neutralitata în relațiile concurențiale și descurajarea fraudei fiscale).
Conform principiului destinației bunurile și serviciile sunt impozabile în țara unde acestea se consumă. Deci, indiferent dacă acestea au fost produse în România sau provin din import, devin impozabile dacă sunt consumate în țară iar cele destinate consumatorilor esterni sunt exonerate. Acest principiu este acceptat și aplicat de țările europene care aplica T.V.A. pe consum, intrucât permite stimularea exportului prin exonerare. Deși regulile G.A.T.T. sunt respectate, acest principiu este criticat de țările care nu aplica T.V.A. . Se consideră că importurile sunt penalizate în țarile care aplică T.V.A. . Totuși la rândul lor, țările care aplică impozitul pe cifra de afaceri (indiferent de stadiu) recurg la exonerarea exporturilor, restituiri ale impozitului inclus în preț, alături de taxe vamale și contingentări cantitative și valorice pentru importuri.
Unele operațiuni economice fie nu sunt cuprinse în sfera de aplicare, fie sunt scutite, fie beneficiază de suspendarea plății, fie de cota zero. În stabilirea acestora s-a avut în vedere fie motivații tehnice, fie natura operațiunilor, fie finalități de natură economică sau sociale. Tendința de extindere a acestora necesită o analiză sucintă a criteriilor de stabilire. Acestea sunt :
-aplicarea principiului destinației. Cota zero se aplică bunurilor și serviciilor economice exportate de agenții economici, bunurile cumpărate și expediate în alte țări de rezidenți străini, diverselor transporturi de mărfuri, persone, prestări de servicii și reparații la mijloacele de transport în avantajul unor beneficiari cu sediul în străinătate, precum și cele efectuate pe parcurs extern sau până la vămuire, tranzitarea căii fluviale între România și statele vecine;
-eliminarea dublei impuneri fiscale. Sunt scutite operațiunile din sfera impozitului pe spectacole, impozitului pe venituri din taximetrie;
-dificultatea tehnică a calculării obligației fiscale. Beneficiază de scutire operațiunile realizate de bănci, societăți de investiții financiare, de intermediere financiară, de asigurări și reasigurări, case de economii, case de schimb valutar, cooperative de credit, loteria națională, Monetăria statului (compatibilitate cu T.V.A. pe venit);
-natura activitații. Nu sunt incluse în sfera de aplicare operațiunile desfășurate de instituțiile publice, asociații și organizații care nu obțin profit ca urmare a activitaților desfașurate, sau dacă acesta este utilizat integral pentru dezvoltare sau imbunatațirea serviciilor prestate. Acesta constituie un criteriu justificabil sub aspect economic și fiscal;
-diminuarea costurilor gestionării impozitului la nivelul administrației fiscale și ale agenților economici de mici dimensiuni. Sunt scutite operațiunile economice realizate de: Persoanele juridice a căror cifră de afaceri este sub plafonul fiscal prestabilit (actualmente 50 milioane lei), liber-profesioniști, gospodării agricole individuale și asociații de tip privat al acestora;
-persoane fizice care obțin venituri asimilare salariilor. Sunt scutite vânzările de opere de artă originale effectuate de autori, persoanele fizice care prestează munci la domiciliu;
-regim fiscal echivalent. Cota zero se aplica bunurilor și serviciilor destinate consulatelor, reprezentanțelor interguvernamentale, misiunilor diplomatice, stabilite pe bază de reciprocitate. Sunt scutite importurile de bunuri și servicii similare cu cele scutite în țară;
-crearea de zone libere. Beneficiază de cota zero importurile și bunurile care provin din teritoriul vamal al României, introduse în zonele economice scutite de impozit;
-protecție socială. Sunt scutite produsele și serviciile nominalizate fiscal destinate consumului populației;
-finalitate socială cu caracter general. Cota zero se aplică bunurilor și serviciilor finanțate din ajutoare și imprumuturile nerambursabile acordate de guverne străine etc. Sunt scutite livrările de bunuri și prestările de servicii effectuate de unități de știință, învățământ, cultură,sport, cantine ale unităților de învățământ, încasări ale bibliotecilor si muzeelor, editări, tipăriri și vanzări de carți, ziare, reviste etc.
-finalitate economică. Beneficiază de suspendare importul de mașini, utilaje, instalații destinate noilor investiții, retehnologizărilor și dezvoltării capacităților productive, precum și materiilor prime nominalizae fiscal. Sunt scutite aporturile de bunuri și servicii la capitalul social, activitățile de cercetare-dezvoltare de interes național, importurile scutite de taxe vamale, activitățile de valorificare și reciclare a deșeurilor, arendării în agricultură, vânzări de terenuri extravilane, etc.
Dacă criteriile de stabilire a operațiunilor care nu sunt supuse regimului fiscal general, oferă informații cu privire la efectele asupra fluxului în economie, în schimb delimitarea fiscală a operațiunilor are implicații asupra bazei impozabile și asupra dreptului de deducere.
Baza impozabilă este reprezentata de contravaloarea bunurilor livrate și serviciilor prestate exclusiv de taxa pe valoare adăugată. Determinarea acesteia este influențată de caracterisiticile economice ale operațiunilor impozabile. Baza impozabilă este reprezentată fie de valoarea în vamă la care se adaugă alte taxe și accize, fie de prețurile sau tarifele negociate, fie de costurile bunurilor executate etc
Operațiunile incluse în sfera de aplicare sunt supuse fie prin cota normală, fie prin cota redusă. Acestea dau dreptul la deducerea de impozit, spre deosebire de operațiunile care nu sunt incluse în sfera se aplicare.
Din punct de vedere al exercitării dreptului de deducere operațiunile scutite se impart în două categorii. Într-o primă categorie intră, operațiunile economice pentru care se aplică cota zero la facturare. Acestea dau dreptul la deducerea taxei pe valoare adăugată aferentă bunurilor și serviciilor cumpărate sau realizate în unitățile proprii. Deci impozitul de pe intreg circuitul economic pană la livrare, reflectat în prețul sau tariful final este deductibil. În a doua categorie intră operațiunile scutite pentru care furnizorii sau prestatorii nu au dreptul la deducerea impozitului aferent bunurilor și serviciilor cumpărate sau realizate destinate realizării bunurilor sau serviciilor scutite. În consecință impozitul de pe întreg circuitul economic aferent bunurilor sau serviciilor scutite se va reflecta in costul acestora. Prețurile sau tarifele bunurilor și respectiv serviciilor scutite cuprinde o cotă de taxă pe valoarea adăugată mai redusă, comparativ cu a celorlalte incluse in sfera de aplicare.
Tehnica de impunere a valorii adăugate se bazează deci pe mecanismul deducerilor. Taxa pe valoarea adăugată de vărsat la buget sau de regularizat cu acesta, se determină pentru ansamblul operațiunilor realizate în decurs de o lună în funcție de TVA colectată, TVA deductibilă și ponderea operațiunilor incluse în sfera de aplicare, a operațiunilor scutite pentru care se aplică cota zero și a operațiunilor care beneficiază de suspendarea plații, în totalul operațiunilor realizate în perioada pentru care se face decontarea. Eliminând impunerea în cascadă, mecanismul deducerilor asigură transparența și îmbunatățirea neutralitații relative a impozitului.
Implementarea taxei pe valoarea adăugată a contribuit la dezvoltarea relațiilor economice dintre România și celelalte țări care au optat pentru aceasta variantă de impunere și în primul rând cu țările membre Uniunii Europene. Prin eliminarea distorsiunilor fiscale, s-a asigurat un prim pas pe drumul integrării pieței romanești în macropiața europeană.
Opțiunea în favoarea aplicării principiului destinației, metoda facturării, a permis impunerea importurilor și exonerarea completă a exporturilor. A devenit posibilă, cunoașterea exactă a taxei pe valoarea adăugată care grevează exporturile, și rambursarea lunară a diferenței în minus aferentă operațiunilor de export. Aplicarea acestui principiu produce un ansamblu de efecte:
-stimulează agenții economici interni, în direcția creșterii volumului exporturilor, cu efecte pozitive asupra balanței comerciale, balanței de plăți, pieței valutare și gestiunii financiare a acestora;
-crește prețul bunurilor și serviciilor economice importate, care constituie o protecție suplimentară alături de taxele vamale a ofertei interne. Scumpirea bunurilor importate, contribuie la diminuarea importului, reducerea deficitului balanței comerciale și a balanței de plăți. Scăderea cererii de valută influențează asupra cursului de schimb pe piața valutară interbancară. Scumpirea importurilor este însă reflectată în prețul bunurilor economice. Dependența producției interne de importurile de materii prime necesită măsuri de ajustare a taxelor vamale;
-evită distorsiunile concurențiale între bunurile economice care provin din țări diferite. Deci pe aceeași piață, toate bunurile economice identice sunt impuse cu aceeași cotă de impunere.
Stimularea producătorilor interni se amplifică atunci când aceștia produc in condiții comperitive față de producatorii externi. Dacă produsele și serviciile economice sunt realizate cu costuri superioare celor existente, protecția fiscală a lipsei de eficiență este relativă și temporară, dacă nu se intervine activ asupra structurilor productive.
Aplicarea taxei pe valoarea adăugată permite comparabilitatea între costurile bunurilor și serviciilor economice similare produse de diverși producători pe piața internă, precum și în raport cu cele produse pe piața externă. Taxa pe valoarea adăugată este neutră față de organizarea structurilor productive și lungimea circuitelor economice. Acest impozit unic cu plată fracționată stimulează dezvoltarea pe orizontală a activităților economice și procesul concurențial. Se asigură deci neutralitatea între activitățile economice integrate pe verticală, și cele care practică specializarea și cooperarea pe orizontală. Acest impozit stimulează investițiile agenților economici, întrucât valoarea taxei pe valoarea adăugată care a lovit investițiile poate fi dedusă imediat. Practic, aceasta constituie o subvenție fiscală a investițiilor.
Scutirea de impozit a operațiunilor economice realizate de agenții economici a căror cifră de afaceri este sub plafonul fiscal prestabilit, sau realizează bunuri economice scutite, crește costurile marginale și diminuează marja brută, atunci când prețurile practicate pe piață nu permit repercursiunea integrală a impozitului. În plus, acestia rup lanțul deducerilor atunci când produc sau livrează mai departe bunuri economice. În consecință, clienții acestora care sunt plătitori de taxă pe valoarea adăugată sunt defavorizați, intucât nu pot să deducă impozitul inclus în prețul bunurilor cumpărate. Apar distorsiuni fiscale care afectează procesul concurențial, decisional și gestiunea financiară a agenților economici. Consecința finală este dispariția agenților economici neviabili concurențial.
Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că inițial s-a utilizat o cotă de 18% pentru bunurile și serviciile din țară și din import și cota zero pentru exporturi. De la 1 ianuarie 1995, prin Ordonanța Guvernului României nr.33/5 august 1994, care modifică Ordonanța Guvernului nr.3/1992, s-au aplicat urmatoarele cote: cota normală de 18%, cota redusă de 9% și cota zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate utilizării în exclusivitate în scopul apărării sănătății, precum și la aparatura tehnică medicală.
Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin care se pune accent pe creșterea contribuției impozitelor indirecte la formarea veniturilor bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel prin Ordonanța Guvernului nr. 2/1998, cota normală (standard) s-a mojorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată, a avut loc restrângerea numarului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-se că unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se însciau pe linia cerințelor privind armonizarea legislației române cu legislația statelor member ale Uniunii Europene referitoare la taxa pe valoarea adăugată.
Cota normală (standard) de 22% se aplică pentru operațiunile privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare și prestările de servicii din țară și din import.
Cota redusă de 11% se aplică la o serie de produse de strictă necessitate, cum sunt: carnea (proaspătă și conservată), peștele și produsele din pește, făina, medicamentele de uz uman și veterinar, protezele și produsele ortopedice, uniformele pentru copii din învățământul preșcolar și primar, pâinea, grâul de consum și pentru semințe etc.
Cota zero se aplică la exportul de bunuri și prestările de servicii care privesc direct exportul, efectuate de agenți economici cu sediul în România.
Este interesant de văzut cum se prezenta nivelul cotelor din România comparativ cu nivelul cotei normale din alte țări europene, unele member ale Uniunii Europene, iar altele din afara acesteia. Astfel, in țările Uniunii Europene situația acestor cote se prezintă cum urmează:
Cotele de TVA aplicabile în țările membre ale CEE comparativ cu România
-în procente-
Sursa: Văcărel I. “Politici economice și financiare de ieri ți de azi”, Editura Economică, București, 1996
În țările din Europa Centrală și de Est, asociate la Uniunea Europenă, nivelul cotei normale se prezintă astfel: Slovenia 20%, Bulgaria, Cehia și Polonia 22%, Slovacia 23% și Ungaria 25%.
Din compararea nivelului cotei normale de TVA practicată în România cu aceea practicată în alte țări europene rezultă că țara noastră s-a situat peste nivelul precticat în cele mai multe țări comunitare. De asemenea, ne prezentăm la același nivel cu cel întâlnit în cele mai multe țări central și est-europene.
Creșterea cotelor de impunere a avut drept unică rațiune obținerea unei finalități financiare. Aceasta ne poate ajuta, pe termen scurt, să acoperim niste goluri de venituri la bugetul de stat, însă este posibil ca pe termene mijlocii și lungi să ne creeze probleme, deoarece:
– România, în prezent, are statut de asociat la Uniunea Europeană și vizează să devină în perspectivă membru cu drepturi depline în această comunitate;
– autoritățiele comunitare și nu cele naționale au dreptul să ia decizii în materie de impozite directe , în cadrul cărora un loc important il ocupa TVA;
– în perspectivă este posibil ca la un moment dat, pentru a se asigura buna funcționare a pieței unice comunitare, să se ajungă la concluzia privind necesitatea armonizării și a cotelor maxime (normal și/ sau reduse). Într-o asemenea situație, țările care practică cote mai mari ca nivelul astfel stabilit , vor fi obligate să le reducă. Această reducere va provoca un gol de venituri de la bugetul de stat, care va putea fi acoperit fie prin majoritatea impozitelor directe, fie prin reducerea cheltuielilor sau apelând la ambele căi.
– după cum se știe, TVA este un venit care alimentează și bugetul general al Uniunii Europene.
În acest context, câțiva analiști ai sistemului taxei pe valoarea adăugată au sugerat câteva propuneri de îmbunătățire a acestuia și anume:
Să se asigure o mai mare stabilitate și o mai multă claritate noilor reglementări privind TVA-ul pentru a se evita desele modificări;
Reducerea cotei de 22%, care a adus la scumpirea nejustificată a produselor și serviciilor. S-ar putea lua în considerare o cotă de 12-15%;
Simplificarea procedurilor legate de luarea sau scăderea din evidența platitorilor de TVA, precum și cea de restituire a sumelor plătite în plus peste cele legal datorate;
Plafonul de 50 de milioane lei anual venituri până la care un agent economic nu este plătitor de TVA să fie modificat automat în funcție de indicele oficial al inflației;
Să se asigure o elasticitate mult mai mare în funcție de indicele oficial al inflației;
Să se asigure o elasticitare mult mai mare în aplicarea TVA, care să reflecte anumite politici ale statului, în anumite perioade, prin care efectele scutirii sau reducerii acestui impozit sunt înzecit compensate, față de neîncasarea la bugetul statului a unor sume;
Consultarea agenților economici înainte de a se lua noi masuri și experimentarea acestora pe eșantioane restrânse;
Luarea în viitor a unor măsuri care acum nu există, de genul “declarației de grup”. Impozitarea întregului grup, permite societății holding compensarea pozițiilor creditoare cu cele debiroare ale TVA, fiecare membru al grupului rămânând independent în ceea ce privește sarcina de plată anuală.
Conform O.U.G. nr.17/14 martie 2000, in prezent în România se aplica două cote de impozitare și anume: 19% și 0%.
TVA funcționează cel mai bine atunci cînd structura cotelor e cît mai puțin diferențiată, iar pentru export se aplică cota zero. Cotele multiple complică activitatea de administrare a TVA, atît la nivelul organelor fiscale, care verifică corectitudinea aplicării impozitului, cît și la nivelul contribuabililor care trebuie să aplice impozitul și să țină evidența acestuia.
Aplicarea unei singure cote prezintă următoarele avantaje:
elimină problemele administrative privind controlul plătitirilor și aplatizează curba evazionistă, creîndu-se un sistem de control adecvat;
simplifică evidența pe care trebuie să o țină plătitorii de TVA;
nu distorsionează opțiunea producătorilor și a consumatorilor și alocarea resurselor, deci se asigură neutralitatea impozitului și acțiunea liberă a pieței;
crează o sursă stabilă și flexibilă a veniturilor la bugetul de stat.
Cota normală de 19% se aplică pentru majoritatea operațiunilor privind livrările de bunuri și prestări de servicii din țară și din import. Cota zero se folosește pentru exportul de bunuri efectuat de agenții economici cu sediul în România, a cărui contravaloare se încaseaza în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de BNR. Potrivit ordonanței, în sfera de aplicare a TVA se cuprind operațiunile cu plată, precum și cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către contribuabili, privind:
-livrările de bunuri mobile și/sau prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale, indiferent de forma juridică prin care se realizează:vinzare, schimb, aport la capitalul social;
-transferul proprietăților bunurilor imobile între contribuabili, precum și între aceștia și persoane fizice;
-importul de bunuri;
-serviciile efectuate de prestatori cu sediul sau domiciliul în străinătate, pentru care locul prestării se consideră a fi în România, în conformitate cu criteriile teritoriale stabilite prin normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.
Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr.17/2000 privind TVA emise prin H.G. nr.401/19 mai 2000, aduc unele dezvoltări și clarificări privind poerațiunile care intră sub incidența TVA. Conform acestor norme. Constituie transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute trecerea acestui drept de la proprietar la beneficiar, indiferent dacă se realizează în mod direct sau prin intermediar. Deci, pentru a intra sub incidența TVA, livrările de bunuri trebuie să se facă prin transferul dreptului de proprietate, faptul generator al TVA fiind transferul dreptului de proprietate. Aplicarea TVA are loc indiferent dacă transferul dreptului de proprietate se face direct între deținător și beneficiar sau prin intermediul unei alte persoane.
3.3 Accizele
Ca o categorie a impozitelor de consumație, impozitele speciale de consumație au un rol și forme diferite de la o țară la alta, în contrast cu impozitele generale de consumație cum este TVA-ul care au multiple trăsături și reglementări commune în statele în care se aplică. În general, taxele speciale de consumație se aplică în asociere cu cele generale de consumație. O reglementare mai complexă și o frecvență mai mare dețin impozitele generale de consumație, cum este cazul taxei pe valoarea adăugată. În țara noastră, categoria impozitelor speciale de consumație a permis categoriei impozitelor speciale de consumație au fost introduse în noiembrie 1991 prin H. G. nr. 779/1991), pe când impozitele generale de consumație, reprezentate prin TVA se aplică de la 1 iulie 1993. Veniturile fiscale încasate prin introducerea accizelor, au contribuit la compensarea tendințelor de scădere a veniturilor bugetare, generate de comprimarea materiei impozabile sub impactul reformei globale și a recensiunii economice.
O regelmentare complexă și distinctă a impozitelor speciale de consumație s-a introdus prin Legea nr.42/1993, care a abrogat dispozițiile legale anterioare. Această lege reglementează două forme ale impozitelor speciale de consumație și anume: accizele la unele produse din import și din țară și impozitul la țiteiul din producția internă și gazelle naturale. În mod succint și pentru scopuri practice, se utilizează noțiunea de “accize” pentru ambele forme de impozite speciale de consumație. Specific ambelor forme de impozite speciale de consumație este faptul că ele se datorează într-o singură fază a circuitului economic, respective de către producători, importatori sau achizitori, iar cotele sau sumele fixe, după caz sunt unice atât pentru produsele realizate la intern, cât și pentru cele din import. Observăm o deosebire esențială față de TVA, care se aplică la fiecare stadiu al circuitului economic. Accizele se introduc în baza de impozitare a TVA.
Accizele constiruie (în țările în care se aplică) o sursă de venituri apreciabilă, facil de obținut, la un cost puțin ridicat. Cotele cele mai mari de accize afectează, în general, bauturile și țigarile, automobilele și carburanții și furnizează majoritatea veniturilor procurate de aceste taxe speciale asupra consumului, respective 75%.
În condițiile restrângerii intervenției administrative și a controlului asupra prețurilor din economie, concomitent cu introducerea taxei pe valoarea adăugată, s-a continuat reforma accizelelor. În stabilirea sferei de aplicare s-a avut în vedere accizele practicate în tarile europene, structura consumului din țară și necesitatea asigurării finanțării bugetului.
Evoluția în timp a politicii economice a influențat asupra extinderii sau comprimării sferei de aplicare și asupra nivelului cotelor de impunere. Principala finalitate urmarită și realizată rămane cea de natură finaciară.
Primordialitatea acordată finalitații financiare este susținută de extinderea sferei de aplicare. Produsele lovite prin accize pot fi grupate în mai multe categorii:
-produse cu pondere importantă în consumul final al populației, sau care intră în componența altor produse de bază destinate consumului populației: băuturi răcoritoare, zaharuri, glucose, ceaiuri, cafea, cosmetice, benzină și motorină. La aceste produse finalitatea socială nu poate fi susținută;
-produse a căror consum excesiv influențează asupra stării de sănătate a membrilor societății: alcool, băuturi alcoolice, vinuri, tutun și produse din tutun. Proiecția stării de sănătate este discutabilă, întrucât consumul acestor produse este influențat de obiceiurile și comportamentele unor categorii sociale. Schimbarea acestora necesită măsuri de natură educațională în general și de educație care să contribuie la schimbarea priorităților și mentalităților;
-produse considerate de lux: autoturisme, blănuri, bijuterii, aparate electronice, telefonie și pentru aer condiționat. Cu excepția bijuteriilor, următoarele două produse analizate sortimental, nu pot fi considerate ca fiind de lux. În condițiile climatice ale României lovirea produselor de blană chiar prin accize diferențiale, limitează nejustificat accesibilitatea acestora, influențând negativ asupra ofertei agenților economici. Protecția ecologică este discutabilă datorită caracterului generalizator. La rândul lor autoturismele nu mai pot fi considerate produse de lux. Doar autoturismele unicat, de serie mică și anumite mărci de fabricație pot intra în categoria produselor de lux. Corectarea dezechilibrului dintre cererea internă excedentă și oferta internă nu poate fi susținută întrucăt unele importuri au beneficiat de scutiri acordate preferențial de la plata taxelor vamale, accizelor ș taxei pe valoare adăugata.
Aparatele electrocasnice, telefonice și pentru aer condiționat impuse contribuie fie la reducerea consumului de energie, fie la apropierea standardelor europene, fie la optimizarea activităților economice prin accelerarea relațiilor de afaceri. În consecință finalitatea urmărită este pur financiară.
-produse la care prin tehnica de impunere s-a urmărit regularizarea abaterii dintre nivelul prețurilor la import față de cele cu ridicata la intern: țițeiul din producție internă, gazelle naturale și amestecuri de gaze naturale produse în țară sau importate.
S-au menținut scutirile pentru produsele aflate în tranzit sau importate temporar, produsele aflate la rezerva de stat și rezerva de mobilizare pe perioada acestor regimuri cu caracter special. Stimularea exporturilor se realizează prin exonerarea produselor exportate și restituirea accizelor incluse în prețul acesta.
Produsele prevăzute de lege sunt lovite prin accize în principiu o singură dată, fie în momentul importului, fie al achziționării, fie al livrării produselor fabricate în țară, fie al vânzării de către persoanle fizice spre agenții economici. Regimul de impunere al produselor alcoolice diferă în funcție de modul de obținere, destinație și schimbarea conținutului de alcool.
O analiză structurală a accizelor reflectă existența unei finalități economice restrânse. Exonerările, scutirile și restituirile au avut în vedere incidența asupra relațiilor economice internaționale, gestiunii financiare a agenților economici și constituirii rezervelor economice ale statului.
Astfel prin Legea nr. 22/15 aprile 1994 care a înlocuit prevederile Legii nr. 42/1 iulie 1993 se aplică cotele procentuale de impunere diferențiate după natura produselor astfel:
– pentru alcool și băuturi alcoolice: cote cuprinse între 20%-300%;
– pentru cafea –14%;
– pentru țigări și produse din tutun se aplică cote diferențiate în funcție de clasele de calitate a acestora: țigări și produse din tutun de calitate superioară – cota de 300%; țigări și produse din tutun de calitate medie – 70%; țigări și produse din tutun de calitate inferioară – 45%; pentru blănuri – 70%; pentru bijuterii, mobilier sculptat și articole de cristal – cote între 20%-50%; pentru autoturisme –50%; pentru benzină cote diferențiate în funcție de calitate cuprinse între 6%-15%; pentru aparate electronice și electrocasnice – cote cuprinse între 20%- 50%.
Practicare acestui sistem prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei asupra bazei de impozitare a generat la noi o serie de aspecte negative cum sunt: fenomenele de evaziune fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare și comercializarea ilicită a produselor de acest gen provenite din import; concurență neloială în rândul producătorilor de alcool și băuturi alcoolice.
Pentru înlăturarea acestor carențe, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2997 s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe unitatea de măsură și exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse și grupe de produse ca alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun, cafea și produse petroliere și a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1998. Astfel pentru:
-alcool și băuturi alcoolice – acciza este cuprinsă între 0,60 și 3 ECU pe unitatea de măsură ( hl alcool pur, hl/l grad alcoolic);
-produsele din tutun: acciza este diferențiată în funcție de natura acestora: pentru țigarete – se aplică o acciză specifică, stabilită la 4 ECU pe 1000 de țigarete, la care se adaugă o cotă de 20% asupra bazei de impozitare; pentru țigări și foi de țigări – acciza este de 7 ECU la 1000 bucăți; pentru tutun destinat fumatului – acciza este de 15 ECU pe Kg; pentru tutun de prizat și de mestecat – acciza este de 15 ECU pe Kg.
-produse petroliere- acciza este cuprinsă între 24 și 65 ECU pe tonă în funcție de calitatea combustibilului folosit.
Au fost menținute și revizuite tarifele ad-valorem pentru: parfumuri, ape de colonie și ape de toaletă; aparate electronice (la aceste cotele de impunere au fost puternic reduse, ajungându-se la o cotă unică de 15%); autoturisme (în condițiile în care cotele de impunere au fost diferențiate în funcție de natura motorului, capacitatea cilindrică și gradul de poluare, cotele fiind cuprinse între 0 și 18%).
Prin Ordonanța Guvernului nr. 35 din ianuarie 1998 s-au modificat accizele percepute la produsele petroliere, acestea crescând de la 24-65 ECU pe tonă la 45-85 ECU pe tonă. Tot din acest act normative, impozitul pe țiței și gaze naturale din producția internă a fost stability în ECU/UM (înainte fiind stability în lei/UM). Astfel, la țiței nivelul accizei este de 4 ECU/ tonă, iar la gaze naturale de 7,5 ECU/1000m.
Aplicarea în practică a sitemului bazat pe sume fixe/u.m. expimate în ECU a întâmpinat o serie de dificultăți. Este vorba mai întâi de faptul ca modalitatea de determinare a sumelor în lei datorate statului drept accize era greoaie, deoarece trebuia să țină cont de fluctuația periodică a cursului leu/ECU. Acest fenomen exercită o influentă negativă asupra prețurilor de livrare care trebuiau actualizate în permanență.
De asemenea, pentru a se evita o dublă impozitare se admitea ca în cazul unor produse (este vorba de băuturi alcolice și cafea) să se deducă din accizele datorate bugetului de stat pentru produsele finale, accizele aferentemateriilor prime introduse în procesul de prelucrare. Practicarea acestor deduceri I-a dezavantajat pe agenții economici care utilizau materii prime impuse cu accize. Dezavantajul este determinat de faptul că accizele erau stabilite in ECU, iar transformarea lor în lei are loc în momente diferite, în funcție de obiectul de activitate al agentului economic. Astfel, aceasta din urmă poate apărea în postura de producător de materii prime sau de prelucrător al acestora. Influența negativă a cursului de schimb apare întotdeauna în costurile de producție ale agentului economic care beneficiază de dreptul de deducere a accizelor. Transformarea în lei a sumelor exprimate în ECU nu este nici ea facilă, deoarece se bazează pe utilizarea săptămânală a cursului de schimb valutar stabilit de Banca Națională a României.
Cu toate că sitemul de accize stabilite în ECU pe unitatea de masură a reprezentat un pas important în direcția armonizării cu legislația din Uniunea Europeană, el nu a putut contracara extinderea evaziunii fiscale frauduloase, astfel că s-a înregistrat o scădere alarmantă a veniturilor bugetare provenite din accize. Drept urmare, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/1998 se prevede că de la 1 ianuarie 1999 să se treacă la:
– stabilirea de accize în lei/u.m. pentru alcool, băuturi alcoolice,vinuri și produse pe bază de vin, bere, produse din tutun și cafea;
– actualizarea trimestrială (prin ordin al ministrului finațelor) a nivelului accizelor stabilite în lei, în funcție de evoluția ratei inflației și a cursului de schimb valutar pentru produsele: alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun și cafea;
Conform O.U.G. nr.27/2000 privind regimul produselor supuse accizelor, produsele care intră în sfera de aplicare a acestui impozit se împart în patru mari grupe:
– alcool brut, alcool etilic rafinat, băuturi alcoolice și orice alte produse destinate industriei alimentatre sau consumului, care conțin alcool etilic;
– produse din tutun;
– produse petroliere;
– alte produse și grupe de produse, unde se includ: cafea, confecții de blănuri naturale, articole de cristal, bijuterii, autoturisme, parfumuri, aparate electrocasnice, arme de vînătoare și arme de uz individual.
O.U.G nr.27/2000 dezvoltă categoriile de plătitori ai accizelor în cazul alcoolului brut, alcoolului etilic și al băuturilor alcoolice astfel:
-agenți economici (persoane juridice, asociațiile familiale, persoanele fizice autorizate) care cumpără de la producători individuali ( persoane fizice) produse de natura celor supuse accizelor, pentru prelucrare și/sau comercializare;
-agenți economici, pentru cantitățile de produse supuse accizelor, obținute din producție proprie sau din import, care sînt acordate ca dividende sau ca plată în natură acționarilor sau asociaților, precum și persoanelor fizice angajate.
Sînt impozitați de asemenea și agenții economici care folosesc produsele care intră în sfera de aplicare a accizelor obținute din producția proprie sau din import în cazul folosirii lor pentru reclamă sau publicitate.În cazul tutunului sau produselor din tutun, plătitorii sînt agenții economici care produc sau importă astfel de produse, personele fizice care introduc în țară produse din tutun destinate consumului individual, în cantități ce depășesc limitele admise în regim de scutire de taxe vamale.În cazul cafelei, atît a celei verzi cît și a celei prăjite sau solubile, plătitorii sînt agenții economici importatori. Această prevedere a fost stipulată prin O.G. nr. 134/2000, renunțindu-se la prevederile O.U.G nr. 27/2000 care stabilea ca plătitori atît agenții economici importatori cît și cei producători . Deoarece in România nu se cultivă cafea, erau asimilați producătorilor de cafea agenții economici care prelucrau prin prăjire cafea verde.
Potrivit O.U.G nr.27/2000, accizele sînt stabilite sub formă de cotă procentuală, sub formă de sumă fixa pe unitatea de măsură a cantității sau mixt, atît sub formă de cotă procentuală, cît și sub formă de cotă fixă.
În cazul băuturilor alcoolice, cuantumul accizelor unitare diferă în funcție de subgrupa din care ele fac parte, precum și de tipul de băutură alcoolică, în cadrul subgrupei.În cazul accizelor pentru alcoolul brut, băuturile alcoolice spirtoase cu o concentrație alcooloică mai mare de 0,5% în volum, unitatea de impunere este hectolitrul alcool pur. Vinurile și berea se impun prin folosirea unor accize untare stabilite pe hectolitru grad alcoolic. Ordonanța stabilește accize unitare diferențiate la bere, în funcție de capacitatea nominală de producție a contribuabilului cu scopul de a favoriza micii producători independenți, aceștia beneficiind de accize unitare mai scăzute, ceea ce poate conduce la dezvoltarea lor. Accizele pentru produse din tutun, altele decît țigaretele, sînt stabilite sub forma accizelor specifice, în echivalent EURO pe unitatea de măsură. Pentru produsele petroliere și pentru cafea, accizele sînt stabilite unitar, in EURO , untatea de impunere fiind tona. Pentru țigarete se datoreaza statului o acciză compusă formată din acciza specifică stabilită în EURO la 1000 țigarete și o acciza ad valorem calculată prin aplicarea procentului de 30% la baza de impozitare.
Conform O.U.G. nr.27/2000, sînt scutite de la plata accizelor produsele exportate direct de agenții economici producători sau prin agenții economici care își desfășoară activitatea pe bayă de comision, produsele comercializate prin magazinele autorizate să comercializeze produse în regim de duty-free, produsele importate în regim de tranzit sau de import temporar, bunurile din import provenite din donații sau finanțere direct din împrumuturi nerambursabile, din programele de cooperare științifică și tehnică. Scutire de la plata accizelor se acordă și în cazul alcoolului etilic rafinat care e utilizat pentru producția de alcool sanitar (livrat direct unităților sanitare și farmaciilor), alcoolului etilic rafinat utilizat pentru producția de medicamente și de oțet sanitar. Mai beneficiaza de scutire cantitățile de combustibili pentru încălzire utilizate pentru consunul casnic, precum și petrolul turboreactor utilizat exclusiv drept combustibil pebtru aviație.
Modificări referitoare la accize și cuantumul acestora au mai fost aduse prin O.U.G.nr.134/2000, O:G.U. nr.209/2000, O.U.G. nr.252/2000 și O.U.G nr.44/2001.
3.4 Taxele vamale
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat asupra bunurilor și serviciilor atunci cînd acestea trec granițele vamale ale României.Platitori ai taxelor vamale sint agenții economici, persoane juridice și persoane fizice romane sau străine care introduc sau scot din țară bunuri ce intră sub incidența codului vamal. În condițiile actuale ale economiei românești, taxele vamale sînt venituri ale bugetului de stat, dar și mijloc de stimulare a exportului, de lărgire a cooperării economice cu alte țări.
În obiectul taxelor vamale intră bunurile, mărfurile, prestările de servicii, care sînt importate, cu excepția celor care sînt scutite expres de la plata taxelor vamale. Bunurile importate pot intra în țară in regim vamal definitiv și în regim vamal suspensiv.
Mărfurile intrate ilegal în țară pot suferi o serie de transformări pentru a fi utilizate la intern, pentru a fi exportate ulterior sau pentru a se livra în afară în contrapartidă, Aceste operațiuni sînt cuprinse în Codul Vamal aprobat în anul 1997 în cadrul perfecționării pasive, atransformării lor sub control vamal și prin admiterea temporară, în cayul reexportului de mărfuri importate.
Taxele vamale de import sînt cele mai frecvente și au rolul de a alimenta bugetul statului cu venituri, de a limita, intr-o anumită masură, importul de mărfuri și deci, posibilitatea ca mărfurile indigene să fie concurate de cele străine.
Din punct de vedere al plătitorilor legali taxele vamale prevăzute în tariful vamal, au fost stabilite diferențiat pentru persoane juridice și respectiv persoane fizice.
În raport de natura relațiilor comerciale existente între România și țările exportatoare, taxele vamale se împart în :
taxe vamale în condiția națiunii celei mai favorizate. Acestea se aplică la importul de marfuri pe care țara noastă îl efectuează din țările membrea le Organizației Mondiale a Comerțului sau din alte țări cu care România are acorduri bilaterale.pe baza cărora își acordă reciproc clauza națiunii celei mai favorizate;
taxe vamale autonome.Acestea se aplică asupra tuturor importurilor realizate din țările cu care nu există incheiate acorduri bilaterale. Cotele (care variază între 0 și 50%) prevăzute în tariful vamal de import corespund regimului vamal general;
taxe vamale preferențiale. Au la bază acorduri (Acordul privind Sistemul global de preferințe comerciale), protocoale (Protocolul celor 16) și înțelegeri internaționale. Aceste taxe mai sunt utilizate în relațiile dintre țări cu niveluri mari de dezvoltare și, în primul rând, între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Regimul vamal preferențial se aplică în mod reciproc de către state. Cotele de impunere sunt mai reduse, comparativ cu cele care se aplică regimului vamal în condiția clauzei națiunii celei mai favorizate.
Practicarea de către un stat a unei politici vamale preferențiale înseamnă de fapt, reducerea sau chiar eliminarea taxelor vamale la importul de mărfuri din alt stat sau grup de state, care beneficiază de asemenea preferințe.
Taxele vamale prevăzute în tariful vamal de import se aplică la valoarea în vamă, a mărfurilor importate de agenții economici, transformată în lei conform cursului de schimb. Valoarea în vamă se determină pe baza procedurii prevăzute în Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), încheiat la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte. Conform acestei proceduri, valoarea in vamă se stabilește (ori de câte ori este posibil) pe baza valorii de tranzacție la care se adaugă, în masura în care au fost efectuate, dar nu au fost incluse in preț și următoarele elemente:
– cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera Română;
– cheltuielile de încărcare, descărcare și de manipulare conexe transportului mărfurilor importate, pe parcurs extern;
– costul asigurării pe parcurs extern.
În cazul unor anumite categorii de mărfuri se poate aplica un tratament tarifar favorabil, ținându-se cont de felul mărfii sau de destinația lor specifică, potrivit reglementărilor vamale sau acordurilor și convențiilor la care România este parte. Tratamentul tarifar favorabil înseamnă o reducere sau exceptare de drepturi vamale, care poate fi aplicată și în cadrul unui contingent tarifar.
În urma instituirii regimului vamal drawback, taxele vamale de import percepute se restituie total sau parțial indiferent dacă mărfurile importate sau reexportate în aceeași stare, incorporate în produse exportate sau au fost transformate, prelucrate sau reparate în vederea exportului. Mărfurile care tranzitează teritoriul României sunt scutite de taxe vamale. Prin aceasta s-a urmărit, sporirea încasărilor valutare realizate pe seama lucrărilor și serviciilor aferente acestora, și creșterea indirectă a altor fluxuri fiscale. Prin exceptarea de la plata taxelor vamale de export a mărfurilor produse în țară, s-a urmărit stimularea exportului, creșterea încasărilor valutare și reducerea soldurilor deficitare ale balanței comerciale și ale balanței de plăți.
Scutirea unor importuri de taxe vamale a urmărit un ansamblu de finalități:
susținerea și stimularea unor activități nonprofit: bunuri provenite sau finanțate din ajutoare, împrumuturi nerambursabile, programe de cooperare stiințifică și tehnică;
evitarea impunerii repetate: bunurile care înlocuiesc pe cele necorespunzătoare calitativ;
eliminarea impunerii produselor românești: bunurile expediate eronat care revin în țară, bunurile reparate în străinătate și cele de origine română;
obiective sociale, umanitare, didactice, științifice, culturale, sportive: ajutoare și donații destinate unor organizații, instituții, asociații, sindicate, administrații de stat, cluburi sportive. Acestea trebuie utilizate numai pentru desfășurarea unor activități specifice (admise de lege), care nu generează obținerea unor profituri;
reducerea cheltuielilor publice: bunurile care devin proprietatea statului (bunuri străine confiscate pentru încercarea de sustragere de la vămuire prin prezentarea de documente de transport false sau care nu sunt înscrise în aceste documente).
Analiza informațiilor statistice scoate în evidență, tendința generală de scădere a ratei aparente a taxelor vamale (încasări realizate din taxevamale/valoarea importurilor) în 1991 și 1992, în condițiile în care volumul valoric al importurilor a crescut. Scăderea ratei aparente pe grupe de produse a fost puternică. Pentru formarea unei imagini realese impun câteva exemple concludente. Aceasta a scăzut de la 22,1% la 4,7% la mașini și aparate de uz casnic, de la 16,7% la 8,5% la produse alimentare, băuturi, tutun, de la 15$ la 4,1% la mijloacele de transport, de la 14,8% la 7,1%la lemn, mobilă, de la 14,1% la 11,3% la textile și confecții. Creșteri s-au înregistrat doar la sticlă (de la 6,9% la 9,5%), servicii pentru întreprinderi și legate de turism.
Spre deosebire de persoanele juridice, indiferent de domiciliu persoanele fizice plătesc taxe vamale, atât în momentul introducerii cât și scoaterii de bunuri din țară, dar numai dacă valoarea cestora depășește limitele stabilite prin lege. Din sfera de aplicare sunt excluse:
bunurile care se încadrează în limitele cantitative și valorice stabilite pentru turiști (inclusive micul trafic) și pentru persoanele care se deplasează în interes de serviciu (indifferent de cetățenie);
bunurile destinate consumului, la care se adaugă introducerea temporară în țară a unor vehicule, autovehicule, remorci, ambarcațiuni pentru a fi utilizate pentru misiuni diplomatice, oficii consulare, personalul diplomatic și familiile acestora. Acestea sunt stabilite prin înțelegeri internaționale, iar exonări se acordă în mod reciproc. Limitele valorice sunt stabilite pe baza propunerilor Ministerului Afacerilor Externe;
valiza diplomatică;
bunurile de origine română introduse în țară;
bunurile destinate unor finalități sociale, culturale, umanitare, didactice: bunurile persoanelor care își stabilesc domiciliul în România (delimitare temporală: 6 luni), bunurile persoanelor venite la studiu (delimitare temporelă: 3 luni), bunurile provenite din succesiuni testamentare și ajutoare, cărți etc.
Valoarea în vamă a bunurilor este prevăzută în lista de valori unice în vamă, stabilite pe produse sau grupe de produse. Pentru bunurile care nu sunt prevăzute în lisă, se are în vedere valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare. Atunci când se cunosc prețurile externe ale bunurilor introduse în țară, acestea sunt transformate în lei la cursul official. În cazul autovehiculelor noi valoarea în vamă se stabilește în funcție de prețul din factura de cumpărare, iar pentru cele deja folosite se are în vedere anumiți parametrii: capacitatea cilindrică, anul de fabricație, anul înmatriculării în străinătate.
În ceea ce privește nivelul cotelor, acestea sunt la același nivel cu cele prevăzute în tariful vamal de import, în cazul importului, iar la export se aplică o taxă vamală unică de 29% aplicată la valoarea în vamă.
Ponderea încasărilor provenite din taxe vamale în totalul veniturilor bugetului de stat a înregistrat o tendință crescătoare. Ponderea medie a fost de 6,2%. Majoritatea încasărilor din taxe provin din operațiuni desfășurate de agenții economici.
Începând cu data de 19.11.2001, data publicării în Monitorul Oficial nr.735, a intrat în vigoare Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României, aprobat prin H.G. nr.1.114.
În noul Regulament de aplicare a Codului Vamal al României s-a avut în vedere creșterea gradului de armonizare față de legislația vamală a UE, precum și necesitatea adaptării legislației vamale la modificările normelor legale prin care se promovează politica comercială și vamală impuse de diversificarea activităților economice din România.
Principale elemente conținute în proiectul acestui act normative se referă la: O procedură mai clară a modului în care pot fi solicitate relații și informații de către persoanele fizice sau juridice, fixându-se totodată termenele, categoriile de informații și structurile autorității vamale care sunt competente să le furnizeze; în legătură cu declarația mărfurilor și vămuirea acestora s-a creat baza legală pentru aprobarea Tarifului integrat, care reprezintă un document de lucru necesar prelucrării declarațiilor vamale în sistem informatic și care cuprinde totalitatea prevederilor incluse în actele normative aplicabile la vămuirea mărfurilor. Tariful vamal integrat este un document prevăzut în planul de integrare în UE, utilizarea acestora fiind o cerință expresă de care a depins deschiderea negocierilor privind Capitolul 25 “Uniunea Vamală”. Tot în legătură cu vămuirea mărfurilor s-a prvăzut posibilitatea depunerii în susținerea declarației vamale a documentelor de transport precum și a altor documente referitoare la mărfuri. De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea acordării liberului de vamă sub forma electronică – aceasta fiind o cerință determinată de modernizarea procedurilor vamale.
În privința comisionărilor în vamă au fost stabilite în mod concret, condițiile în care pot fi emise autorizațiile de funcționare ale acestora, s-au precizat obligațiile clare pe care le au în procesul declarării și prezentării mărfurilor pentru vămuire, răspunderea în solidar cu agentul economic pe care îl reprezintă în cazul constatării unor abateri de la normele legale, precum și condițiile în care pot fi suspendate sau anulate autorizațiille. În scopul realizării armonizării sistemului de utilizare al nomenclaturii combinate de descriere a mărfurilor, care reprezintă baza de elaborare a tarifului vamal de import, se creează baza legală pentru aprobarea reglementărilor adoptate de Comisia Europeana în acest domeniu. S-a prevăzut în legătură cu valoarea în vamă posibilitatea amânării declarației definitive a acesteia pentru mărfurile a căror valoare se stabilește în funcție de cotațiile bursiere sau după ajungerea mărfurilor la destinație pe baza elementelor cantitative și calitative. În cazul regimului vamal de transit se creează baza legală pentru utilizarea pe teritoriul României a prevederilor Convenției de Tranzit Comun a comunităților europene, aceasta fiind o etapă în cadrul programului prevăzut în Acordul European, de conectare a sistemelor de transit ale UE și ale României.
În legătură cu regimul vamal de perfecționare activă s-au definit produsele compensatoare principale și secundare pentru a fi făcută o distincție mai clară a produselor rezultate din prlucrarea mărfurilor pe teritoriul României și, totodată s-a prevăzut obligativitatea autorității vamale de a verifica rata de randament declarată de agentul economic. S-au adus precizări privind tratamentul vamal al resturilor cantitative rezultate din procesul prelucrării, în sensul considerării acestora ca făcând parte din produsele compensatoare.
Au fost introduse definiții ale diferitelor categorii de mijloace de transport preluate din legislația UE pentru a se creea și în acest domeniu o armonizare a legislației românești. În conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor au fost actualizate amenzile aplicate de autoritatea vamală pentru contravențiile constate la legislația vamală.
S-au introdus prevederi privind modalitatea de verificare a respectării utilizării destinației finale a mărfurilor care au un primit un tratament tarifar favorabil. De asemenea, s-au prevăzut măsurile pe care le poate lua autoritatea vamală în cazul în cazul în care se constată că beneficiarii de import nu au respectat condițiile stabilite de normele legale privind utilizarea mărfurilor pentru destinația declarată. În cazul în care autoritatea vamală efectuează operațiuni de vămuire în alte locuri decât incintele vamale sau închiriază spații disponobile aflate în administrarea sa, s-au precizat condiții în care se poate beneficia de plata cheltuielilor rezultate din aceste activități.
3.5 Indicatori privind evoliția impozitelor indirecte în perioada de tranziție
Sistemul fiscal diferă de la o țară la alta, atât din punct de vedere al caracteristicilor de fond, cât și din punct de vedere al formei. Evoluția economică, politică și socială din fiecare țară impune ca o necesitate midificarea continuă atât a categoriilor de impozitare și taxe, a cuantumului și destinației acestora, cât și a modului de așezare și percepere.
În țările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este maimic decât cel al impozitelor indirecte. Ponderea impozitelor indirecte în totalul încasărilor fiscale cunoaște unele diferențieri de la o țară la alta, așa cum rezultă din datele prezentate în tabelul următor:
Ponderile impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale ale statului,
în 35 de țări, în anii 1986,1990 și 1995 – in procente-
Sursa: Government Finance Statisrics Yearbook, 1997
Conform datelor din tabel, în țările dezvoltate, în perioada analizată nu s-au înregistrat schimbări spectaculoase în ceea ce privește aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului. Astfel, ușoare creșteri apar la țări, cum sunt: Japonia, Germania, Italia și Marea Britanie, iar la nouă țări din cele 16 avute în vedere, s-au inregistrat ușoare scăderi. Rezultă că în cazult țărilor dezvoltate, impozitele directe contribuie în cea mai mare măsură la formarea veniturilor statului.
Conform acelorași date, în tările în curs de dezvoltare, în majoritatea cazurilor (11 din 15), impozitele indirecte procură mai mult de 50% din veniturile fiscale ale statului. Apelarea pe scară largă a majorității acestor țări la impozitele indirecte trebuie privită în strânsă legătură cu nivelul modest al veniturilor și averii realizate de diferite categoriii de personae fizice și juridice. În condițiile în care multe din aceste venituri nu sunt cu caracter permanent ori este dificilă stabilirea volumului lor cu precizie, iar ținerea unei evidențe corecte a veniturilor și cheltuielilor ocazionate de activitatea desfășurată de către toți întreprinzătorii este dificilă, randamentul impozitelor pe venit ca, de altfel, și a celor pe avere, este scazut.
În concepția unui mare economist roman al zilelor noaste, preferința pentru impozitele indirecte se poate explica prin aceea că:
necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de instituire a impozitelor (majorare a cotei) printr-un act normative până devin operaționale;
reclamă cheltuieli modice de așezare, percepere și urmarire;
sunt mai voalate- fiind cuprinse în prețul de vânzare al produselor, iar nemulțumirea cumpărătorilor se îndreaptă împotriva agenților economici care practică prețuri majorate, iar nu a statului, care a ordonat sporirea impozitelor, care a dus la scumpirea acestora.
Ca țară aflată în plină perioadă de trecere de la economia socialistă supercentralizată la economia de piață România a cunoscut, începând cu anul 1990, modificări esențiale atât in ce privește structura economiă-financiară și socială.
În mod firesc, cu toate aceste schimbări de fond au generat modificări importante în ce privește relațiile statului cu noile intreprinderi și cu populația, precum și în relațiile economice cu partenerii din străinătate.
Influențe deosebite ale acestor schimbări s-au manifestat pregnant și în ceea ce privește sistemul contribuțiilor către bugetul de stat, adică al impozitelor directe și indirecte. În timp, sistemul fiscal a cunoscut modificări de substanță corespunzătoare schimbărilor structurale din economie și societate, precum și extinderii relațiilor cu țările cu economie de piață dezvoltată.
În tabelul 5.4 se prezintă evoluția ponderii principalelor tipuri de impozite indirecte în total venituri ale bugetului de stat al României, în perioada 1990-1999:
Ponderea impozitelor indirecte în total venituri bugetare in perioada 1990-2000
-in procente-
Sursa:prezentare generală a impozitelor indirecte, Ministerul Finanțelor, Direcția Legislație Impozite Indirecte, București, 15 noembrie 1998; Legea bugetară pe anul 1999
Ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor bugetului
Sursa:prezentare generală a impozitelor indirecte, Ministerul Finanțelor, Direcția Legislație Impozite Indirecte, București, 15 noembrie 1998; Legea bugetară pe anul 1999
În ceea ce privește ponderea impozitelor indirecte în PIB, situația se prezintă după cum urmează:
Ponderea impozitelor indirecte in PIB, in perioada 1990-1999
Sursa:prezentare generală a impozitelor indirecte, Ministerul Finanțelor, Direcția Legislație Impozite Indirecte, București, 15 noembrie 1998; Legea bugetară pe anul 1999
Din tabel se observă ca se aplelează în măsură din ce în ce mai mare impozitele indirecte, în structura cărora aportul cel mai ridicat îl au taxa pe valoarea adăugatăși accizele. Dacă in 1992, impozitele indirecte au reprezentat 36,84% din totalul veniturilor fiscale (având cel mai redus nivel din perioada analizată), în anul 1997 s-a realizat o creștere a aportului acestora la 55,31% în totalul resurselor fiscale, pentru că în Legea bugetului de stat pe anul 1999 nivelul impozitelor indirecte să ajungă la 64,71% din veniturile bugetului de stat. Taxa pe valoatea adăugată a înregistrat creșteri de la un an la altul, atingând 31,40% in 1998, față de 19,40% în 1993 când a fost introdus acest impozit. Pentru 1999, nivelul taxei pe valoarea adăugătă a fost stability la 32,20% din totalul veniturilor bugetului de stat sau la 6,13 din PIB.
Impozitele speciale asupra consumului, de tipul accizelor sunt luate în începînd cu anul 1992, înregistrând creșteri de la an la an odată cu introducerea taxei pe valoarea adăugată, atingând 12,60% din totalul veniturilor publice în anul 1997. Pentru 1999 Guvernul a mărit nivelul acestora la 20,27% din veniturile bugetului de stat sau la 3,85% din PIB în concordanță cu politica statului de mutare a accentului dinspre impozitarea indirectă spre impozitarea directă.
Ceea ce este semnificativ pentru perioada analizată este această mutație în structura resurselor fiscale, constând în tendința de devansare a impozitelor directe de către cele indirecte.
CAPITOLUL 4
REFORMA INTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII
Evoluția IMM în țările din Uniunea Europeană și în țările central și est-europene
4.1.1 Abordarea IMM in economia UE
Intreprinderile mici si mijlocii ( IMM) sint definite ca firme independente care angajeaza mai putin de un anumit numar de salariati. Acest numar variaza in cadrul sistemelor statistice nationale.
In decursul timpului viziunea asupra a ceea ce este o intreprindere mica si mijlocie s-a modificat substantial.
In anumite situatii, mai ales la acordarea de facilitati economice, criteriul numarul de salariati era dublat si de alte criterii, cel mai adesea marimea activelor firmei si cifra de afaceri.
In prezent, limitele de incadrare a firmelor practicate in U.E e urmatoarea: microintreprinderi, 1-9 salariati; intreprinderi mici, 10-49 salariati; intreprinderi mijlocii, 50-249 salariati; intreprinderi mari, peste 250 salariati.
Reducerea numarului de salariati, pe baza carora se face incadrarea firmelor in categoria IMM-urilor, se explica in primul rind prin cresterea gradului de inzestrare tehnica a lor, ceea ce se reflecta in amplificarea substantiala a productivitatii si cifrei de afaceri ale acestora. Activele financiare sint folosite, de asemenea, pentru a defini IMM. In Uniunea Europeana IMM trebuie sa aiba o cifra de afaceri de 40 milioane euro sau mai putin.
Cele mai multe IMM sint in sectorul serviciilor, care reprezinta acum 2/3 din activitatea economica si angajarea fortei de munca. Firmele mai mici predomina in comertul en-gros si en-detail, afaceri cu hoteluri si restaurante, comunicatii, constructii. Un mare procent de IMM se afla in firmele manufacturiere. IMM predomina in sectorul serviciilor strategice de afaceri, incluzind servicii ce au legatura cu procesarea informatiei, software, cercetare si dezvoltare, marketing, dezvoltarea resurselor umane. Aceste noi tehnologii care au permis IMM sa cistige nise pe piata, au dus la o crestere anuala de 10% in ultimii ani in aceste servicii bazate pe informatie.
Intreprinderile cu 10-49 angajati reprezinta 19% din locurile de munca din UE. Aceste firme domina in sectoare ca procesarea metalului, imbracaminte, industria pielariei si vinzarile en-gros. Intreprinderile cu talie medie angajeaza in medie 95 persoane, majoritatea fiind in sectorul mestesugaresc, computere.
La ora actuala sint 18 milioane de IMM in UE. Ele angajaza 60% din forta de lucru si sint responsabile pentru 50% din cifra de afaceri. Ele reprezinta 99,8% din totalul intreprinderilor, excluzind pe cele din sectorul agricol, asa cum rezulta din raportul Eurostat, Biroul statistic al comunitatilor europene de la Luxemburg.
Intreprinderile mici domina: noua firme din 10 din UE au mai putin de 10 angajati.
Procentul angajarii de forta de lucru de catre intreprinderile cu 0-9 angajati, variaza de la 60% in Grecia, 40-50% in Italia, Spania si Belgia, la 20% in Finlanda, Austria, Germania< luxemburg si Irlanda.
Dupa statisticile Eurostat, aceste mici intreprinderi sint angajate in activitati mestesugaresti, constructii, in sectorul hotelier, restaurantelor-mici afaceri de familie. Dar ele sint prezente si in sectorul imobiliar si al altor servicii.
Procentaj din totalul angajatilor in firmele cu 0-9 angajati
Sursa: raportul Eurostat
4.1.2 Imbunatatirea mediului in care actioneaza IMM
Masurile comunitare luate pentru imbunatatirea mediului IMM-urilor sint directionate in principal spre simplificarea mediului administrativ, luind in considerare nevoile IMM in propunerile legislative si realizarea politicilor care le afecteaza cel mai mult ( concurenta, piata interna, taxe, politica sociala si a mediului inconjurator), simplificarea legislatiei existante si consultarea cu organizatiile IMM si reprezentarea acestora in cadrul dialogului social.
Simplificarea mediului legal si administrativ: cheltuielile administrative ale intreprinderilor se datoreaza in principal statelor membre si nu regulilor UE. De aceea, Comisia a decis, ca pe linga procedurile vizind imbunatatirea legislatiei comunitare, sa se imbunatateasca schimbul de informatie cu statele membre si cu reprezentantii intreprinderilor, pentru a le permite sa-si evalueze performantele si a le incuraja sa adopte, acolo unde e nevoie, noi masuri de simplificare a mediului administrativ si legal.
4.1.3 Evolutia IMM in tarile central si est-europene
Abordarea problematicii IMM-urilor trebuie realizata luind in considerare contextul specific al trecerii la economia de piata. In toate aceste tari se deruleaza in paralel mai multe mutatii economice de esenta, deosebit de complexe – privatizarea, restructurarea, demonopolizarea si restructurarea sectorului IMM-uri – care se intrepatrund si genereaza o complexitate de situatii politice, economice, sociale si culturale, practic fara precedent in istoria contemporana a omenirii.
Geneza IMM-urilor in tarile ECE e in buna masura diferita comparativ cu celelalte tari europene sau americane, atit in ceea ce priveste natura cailor, cit si continutul proceselor implicate. In esenta, caile de aparitie a IMM-urilor, sint urmatoarele: privatizarea firmelor de stat; infiintarea de noi firme de catre intreprinzatori.
Principalele actiuni de facilitare a infiintarii si dezvoltarii IMM-urilor in tarile ECE sint: eliminarea barierelor administrative din calea infiintarii si functionarii IMM-urilor; privatizarea rapida a IMM-urilor din sectorul de stat; reformarea sistemului bancar; suport financiar de la buget pentru infiintarea si dezvoltarea IMM-urilor;masuri active privind stimularea IMM-urilor in absorbirea fortei de munca disponibilizata din sectorul de stat; asistenta bi si multilaterala a statelor occidentale acordata sectorului IMM-urilor din tarile ECE.
Rezultanta politicilor si actiunilor mentionate o constituie dezvoltarea rapida a unui puternic sector de IMM-uri, intr-o parte apreciabila din tarile din ECE. Unii specilaisti insa atrag atentia ca, la o analiza mai aprofundata, o parte din progresul IMM-urilor se dovedeste a fi aparent si neconsistent. Numarul IMM-urilor variaza in limite foarte largi de la o tara la alta:
Principalele caracteristici ale IMM-urilor celor 11 tari din ECE, rezultate din investigatiile statistice sint:
in cvasitotalitate, IMM-urile au fost create in perioada tranzitiei
cea mai mare parte a IMM-urilor(77%) sint amplasate in zone urbane
predomina absolut societatile foarte mici, care nu au salariati – 62,2%-ci numai intreprinzatorul si, eventual, membrii ai familiei
microintreprinderile si firmele mici reprezinta 32,4% din totalul firmelor
95% din IMM-uri nu au decit un sediu, ceea ce denota un potential economic redus
intensitatea redusa a procesului investitional, doar 17% dintre firme investind mai mult de 10% din cifra de afaceri
cea mai mare parte din IMM-uri sint profilate in principal pe comert-37,6%, urmate de transport si servicii-28,7%, constructii-20,6%, industrie prelucratoare-16,9%, hoteluri, restaurante si cafenele-6,1%.
Predomina IMM-urile nespecializate, cu profiluri de activitate multiple, peste 80%.
Foarte interesante sint rezultatele sintetice privind principalele dificultati cu care IMM-urile se confrunta. Acestea au fost grupate in doua categorii: dificultati referitoare la productie si la cerere.
De departe, dificultatea coplesitoare pentru IMM-uri e lipsa de capital-77%, urmata de absenta cererii solvabile, 61% si puternica concurenta, 56%.
De remarcat ca, asa cum era de asteptat, deosebirile intre frecventa dificultatilor intimpinate de IMM-uri in diferite tari e destul de mare, cu exceptia primei-lipsa de capital. Spre exemplu, absenta cererii solvabile variaza intre 34% in Albania – tara foarte slab dezvoltata si 83% in Letonia, al carei nivel economic e sensibil mai mare.
Incepind cu sfirsitul deceniului 7 si inceputul deceniului 8, in tarile cu economie centralizata au fost semnalate unele evolutii cate subliniau o modificare a rolului si importantei acordate de stat IMM. Numarul mediu de lucratori intr-o intreprindere de stat era mult mai mare in tarile central si est-europene decit in cele vestice:2000 in fosta Cehoslovacie(in 1987), 1960 in Romania, 500 in Polonia, Ungaria, fata de firmele private din Germania-111 salariati, Italia-68, Marea Britanie-23.
Conform statisticilor Eurostat, intre anii 1992-1999 au fost create in tarile central si est-europene 3,5 milioane de IMM, avind marimea medie de 7,4 angajati. Polonia se afla in fruntea acestui clasament cu 1,1 milioane de IMM, urmata de Cehia cu 800000, Ungaria cu 600000 si Romania cu cca 400000. Trei sferturi din intreprinzatorii consultati de Eurostat 85 au declarat ca intreprinderile create de ei sint individuale si foarte mici. Principalele moduri de organizare a activitatii in cadrul IMM-urilor din tarile central si est-europene sint urmatoarele: microintreprinderi flexibile, intreprinderi familiale inchise sau deschise.
In concluzie, daca tarile din centrul si estul Erropei doresc sa aiba o crestere economica pe termen lung, atunci sectorul de IMM trebuie sa continue sa se dezvolte.
4.2 Intreprinderile mici si mijlocii in Romania
4.2.1 Evolutia numarului de IMM-uri intre anii 1990-2001
Spre deosebite de majoritarea tarilor central europene, in Romania primele IMM-uri au reaparut in anul 1990. Ca urmare, intreg parcursul evolutiei lor e mai dificil si mai complex, cei 40 ani de stopare a fenomenului intreprenorial ( 1950-1990) resimtindu-se puternic, putindu-se delimita doua etape de dezvoltare:
1990-1995, de dezvoltare relativ accelerata a IMM-urilor, datorita acordarii dreptului de a le infiinta, existentei a numeroase nise neacoperite de alti agenti economici, acordarii de facilitati fiscale in primii ani de functionare, a accesului relativ facil, mai ales informal la numeroase resurse din sectorul de stat. De remarcat, ca aceasta evolutie spectaculoasa, mai ales cantitativa s-a realizat in conditiile in care IMM-urile nu erau in prin planul atentiei executivului, legislativului si a majoritatii liderilor politici. Cu toate acestea, spiritul antreprenorial al unei parti importante a populatiei si numeroasele oportunitati economice manifestate pe piata interna, au facilitat crearea unui sector de IMM-uri relativ numeros- daca avem in vedere situatia de la inceputul anului 1990, dar cu un potential economic relativ modest, mai ales daca ne comparam cu tarile din ECE situate in vestul Romaniei.
1992-2000, de temporizare a dezvoltarii IMM-urilor Se constata o scadere a numarului de IMM-uri care se infiinteaza, concomitent cu o sporire a celor care isi inceteaza activitatea. Majoritatea IMM-urilor care continua sa functioneze poseda un potential economic diminuat comparativ cu anii precedenti. Cauzele care au contribuit la aceasta evolutie nedorita sint multiple, ele fiind legate de situatia economica generala nefavorabila si de acordarea in perioada anterioara pentru primii ani de functionare.
Pe fondul acestor evolutii, ca urmare a actiunilor organizatiilor de IMM-uri si in primul rind a Consiliului National al Intreprinderilor Mici si Mijlocii Private in Romania, precum si a unei parti a specialistilor si publicatiilor economice, se declanseaza procesul abordarii diferentiate a IMM-urilor. Fara a intra in detaliu, subliniem citeva argumente in acest sens-acceptarea ideii unei legi a IMM-urilor, adoptata dupa lungi tergiversari in 1999, infiintarea Agentiei de IMM-uri si punerea in opera a primelor programe speciale consacrate asistarii IMM-urilor-marketing, finantari de dezvoltare, fonduri de garantare. Se pare ca o parte apreciabila a leaderilor politici au inteles, ca fara dezvoltarea unui sector performant de IMM-uri nu se poate realiza reforma economica si economia de piata in Romania.
Numarul IMM-urilor existente la sfirsitul fiecarui an a inregistrat o crestere constanta in perioada 1996-2000, dar aceasta cerere se atenueaza comparativ cu perioada 1991-1995. Daca pina in anul 1996 s-au inregistrat ritmuri de crestere intre 152,4% in 1992 si 10% in 1996, incepind cu 1997 scade intensitatea cresterii( 7,9% in 1997, 7.0% in 1998 si 5%in 1999). Evolutia in primii ani dupa 1990 poate fi explicata prin faptul ca IMM-urile erau inexistente pina la acea data. Dupa 1994, ca urmare a obstacolelor intimpinate si a birocratiei excesive, se inregistreaza o scadere accentuata a numarului de IMM-uri infiintate.
Din punct de vedere a repartitiei IMM-urilor pe ramuri de activitate, in totalul IMM active domina cele cu activitate de comert. Din 100 de IMM active, 69 desfasurau activitati de comert in 1997, respectiv 67 in 1999. Scaderea importantei IMM-urilor din comert a avut loc, in principal in favoarea IMM din industrie. Numarul IMM din turism descreste cu 48% in 1999 fata de 1997. Deplasari de mai mare amploare au avut loc in favoarea IMM din constructii, din transporturi si din cadrul serviciilor.
Pe clase de marime, microintreprinderile domina atit pe intreaga economie cit si la nivelul activitatilor. Ponderea acestui segment IMM scade de la 93,3% in 1997 la 92,8% in 1999, scadere care se localizeaza in industrie si comert.
4.2.2 Rolul si ponderea IMM in economia Romaniei
Rolul si ponderea IMM in economia Romaniei (%)
Sursa: Raport asupra IMM-ANDR
Numarul de IMM cu capital privat domina pe total si la nivelul tuturor claselor de marime. Pe total acestea reprezentau in anul 1997 pesta 98%, iar in 1999 pesta 99%. Cresterea ponderii IMM cu capital privat in total e urmarea amplificarii importantei claselor de marime “intreprinderi mici” si “intreprinderi mijlocii”, asociata cu scaderea ponderii IMM cu capital majoritar de stat. Daca ponderea IMM cu capital privat scade o data cu cresterea dimensiunii acestora de la 99,6% la microintreprinderi, la 57,2% la intreprinderi mijlocii in anul 1997, importanta celor cu capital mixt creste o data cu marimea intreprinderii. Deplasarea de structura cea mai semnificativa in functie de forma de proprietate asupra capitalului s-a produs in cadrul intreprinderilor mijlocii: ponderea IMM din aceasta clasa cu capital privat in total IMM a crescut de la peste 57% in 1997 la aproximativ 75% in 1999, iar importanta celor cu capital de stat a scazut de la aproape 12% la 6% in acelesi interval.
Sectorul IMM detine peste 38% din totalul salariatilor pe ansamblul societatilor comerciale in 1997 si 40,2% in 1999, iar ponderea lui in totalul fondului de salarii a fost de circa 28% in anul 1997 si 27% in 1999. Pe ramuri de activitate ponderea salariatilor din IMM in totalul numarului salariatilor din zona respectiva variaza semnificativ. Daca in 1997 aceasta era cuprinsa intre 18,2% in industrie si 85,1% in comert, s-a ajuns, in 1999, la valori cuprinse intre 25,6% in transporturi si 73,5% in comert. Modificarea ponderii numarului salariatilor din IMM in totalul salariatilor din ramura respectiva pune in evidenta citeva evolutii semnificative: creste importanta ramurilor de activitate care produc direct bunuri materiale; scade ponderea ramurilor care produc servicii; in cadrul industriei prelucratoare se remarca industria celulozei si hirtiei cu 60,7% in 1999, fata de 16,1% in industria textila, pielarie si incaltaminte.
Contributia IMM-urilor la cifra de afaceri realizata de societatile comerciale a crescut de la 42,2% in 1997 la 44.9% in 1999, cifra de afaceri realizata de IMM, in termeni reali, inregistrind o crestere cu 47,7%.
Sectorul IMM ii reveneau, in anul 1999 45.9% din profitul brut creat de societatile comerciale (fata de circa 50% in 1997). Repartitia pe clase de marime este mult mai echilibrata comparativ cu cea inregistrata in cazul numarului de intreprinderi si a numarului de salariati. Semnificativ in acest caz e faptul ca scade ponderea microintreprinderilor in favoarea intreprinderilor mici si mijlocii. Distributia pe activitati a IMM care au realizat profit brut evidentiaza cresterea ponderii industriei, a constructiilor si a serviciilor. Referitor la profitul net sectorul IMM a produs in 1997 si 1998 mai mult de jumatate din profitul net intregistrat pe ansamblul societetilor comerciale, IMM cu capital privat detinind circa 62% din total.
Contributia IMM la valoarea adaugata a societatilor comerciale in 1999 a fost de 30,4% fata de 35,6% in 1997, scadere ce se verifica in transporturi si in servicii. In celelalte ramuri cresterea ponderii e de mai mica amploare cu exceptia agriculturii ( de la 49% in 1997 la 89% in 1999). Ponderea IMM cu capital privat in valoarea adaugata a sectorului IMM creste de la 85,2% in 1997 la 94,4% in 1999. Aceasta evolutie exprima cresterea aportului intreprinderilor mijlocii cu capital privat.
Ponderea IMM cu participare straina la capital in total sector IMM a inegistrat o usoara crestere de la 31,1% in 1997 la 32,4% in 1999; pe fondul unei evolutii descendente a valorii investitiei straine inregistrate in perioada 1997-1999, valoarea participarii straine la capital in sactorul IMM a cunoscut o diminuare atit in valori absolute, cit si ca pondere in valoarea totala a investitiei straine directe. Clasamentul primelor 10 tari dupa valoarea capitalului strain investit in IMM active plaseaza pe primele doua locuri tari dezvoltate din Europa de vest: Germania, Italia. Valoarea investitiei straine provenind din primele 10 tari reprezinta 67,3% din valoarea totala a participarii straine la capitalul IMM active in 1999. Distributia numarului de IMM si a investitiei straine pe grupari economice ilustreaza orientarea prioritara a investitiilor din tarile OECD si UE spre IMM. Acestea au inregistrat cresteri mai mari, din punct de vedere al numarului de IMM si al valorii capitalului, determinind o majorare a ponderii acestor doua grupari in segmentul IMM active ( 81,7% ponderea investitiilor din OECD in valoarea capitalului strain si 60,9% in cazul investitiilor din tarile membre ale UE.). Orientarea investitorilor straini pe clase de marime a intreprinderilor si pe ramuri de activitate evidentiaza faptul ca au fost preferate microintreprinderile in comert, industria prelucratoare si servicii. Investitiile din America de Nord sint mult inferioare celor provenite din tarile UE care detin pesre 60% din valoarea capitalului strain investit in IMM in 1999.
Rolul sectorului IMM in activitatea de export
Sectorul IMM di Romania ocupa un loc putin semnificativ in ceea ce priveste exporturile realizate, atit din punct de vedere al numarului de societati care realizeaza activitate de export, cit si din punct de vedere al veniturilor realizate din aceasta activitate.In totalul veniturilor din export importanta sectorului IMM creste de la 3,8% in 1997 la 4,5% in 1999. Utilizind cursul mediu de schimb din anii 1997,1998,1999 – 7168,8875,15333 lei/dolar – se pot calcula veniturile din export in dolari SUA.
Rolul sectorului IMM in activitatea de import
In anul 1999 un numar de 27084 firme romanesti au efectuat importuri; din acestea, aproape doua treimi au fost intreprinderi mici si mijlocii, care, de obicei efectueaza importurile nu pentru nevoi proprii, ci pentru terti sau pentru a fi comercializate prin diverse sisteme de distributie. In finctie de tara de provenienta, cele mai multa IMM au importat din Germania, Italia si Ungaria.
Impactul sectorului de IMM asupra somajului
Dezvoltarea sectorului privat al IMM are un impact deosebit asupra evolutiei inregistrate pe piata muncii.Cresterea cea mai rapida a populatiei ocupate in sectorul privat a avut loc in perioada 1992-1994. Acest lucru se datoreaza in special legii referitoare la restituirea pamintului in agricultura. Urmare a disponibilizarilor masive din 1997 se inregistreaza o crestere a numarului de someri cu 0,4% fata de anul precedent. In conditiile derularii procesului de restructurare a economiei masa somerilor va creste, iar sectorul IMM e singurul capabil sa absoarba surplusul de forta de munca. Sectorul privat a absorbit o parte importanta a fortei de munca, respectiv 57,5% din populatia ocupata in acest sector la sfirsitul anului 1997. Dezvoltarea sectorului IMM reprezinta calea principala pentru reducerea somajului in Romania, in momentul de fata acesta absorbind numai jumatate din procentajul detinut de forta de munca din IMM din tarile membre ale UE. Atingerea acestor valori necesita formularea unor politici publice care sa sustina promovarea acestui sector in anii urmatori.
Cauzele majore care impiedica dezvoltarea IMM-urilor sint: comprimarea pietei interne incepind cu 1996; inaccesibilitatea pina in 1999 a spatiilor si echipamentelor neutilizate din societatile de stat si regiile autonome; absenta creditelor de dezvoltare si accesul dificil la creditele curente; inflatie mare si fluctuanta; nivelul ridicat si fluctuant al dobinzilor bancare; fiscalitate mare; absenta stimulentelor pentru investitii si dezvoltare
4.2.3 Modificarea cadrului legislativ si institutional al IMM-urilor in Romania in perspectiva aderarii la UE
La nivel guvernamental au fost create o serie de instituții cu atribuții în elaborarea strategiilor privind IMM, in aplicarea programelor menite să le operationalizeze și în inițierea unor proiecte legislative.
In temeiul Legii nr.133/1999 a fost organizata Agentia pentru întreprinderi mici si mijlocii. Ulterior, la inceputul anului 2000, aceasta institutie a fost integrata în Agentia Nationala pentru Dezvoltare Regionala.
Atributiile acesteia privind stimularea infiintarii de noi intreprinderi si a dezvoltarii IMM au fost preluate in 2001 de catre Ministerul pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii si Cooperatie.
Principalele reglementari referitoare la IMM sînt: Decretul-lege nr.54/1990 privind organizarea activitatii economice bazate pe libera initiativa; OG nr.25/1993 privind stimularea intreprinderilor mici si mijlocii; HG nr.805/1994 privind facilitatile economico-financiare acordate intreprinderilor mici si mijlocii; HG nr 216/1995 prvind organizarea si functionarea Agentiei Romane de Dezvoltare; HG 975/1998 privind infiintarea Agentiei Nationale a IMM;
Legea nr.133/1999 privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea IMM; OUG 297/2000 pentru completarea Legii nr.133/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr.415/2001.
Un pas important pentru dezvoltarea IMM-urilor romanesti l-a reprezentat adoptarea la 15 februarie a normelor metodologice de aplicare a Legii nr.133/1999.
Prin toate aceste reglementari și, in special prin Legea privind încurajarea IMM-urilor, se realizeaza un progres substantial in abordarea acestui important sector al economiei romanesti.
Baza legislativa si institutionala specifica pentru firmele mici si mijlocii asigura conditii sensibil imbunatatite pentru dezvoltarea lor, dar implementate intr-o masura redusa.
In calitate de membri potentiali ai UE, statele candidate trebuie sa aplice si politica acesteia in domeniul IMM. Aceasta inseamna, pe de o parte, adoptarea legislatiei comunitare in domeniu, iar, pe de alta parte derularea unor programe viabile de sustinere a acestei categorii de operatori economici.
Pentru tara noastra, politica in domeniul IMM a constituit unul din primele cinci capitole pe baza carora au inceput negocierile efective de integrare in Uniune. Ca si in cazul celorlalte patru capitole prin intermediul carora s-au lansat negocierile, acest capitol presupune adoptarea criteriilor conform carora sint definite IMM-urile.
Din acest punct de vedere aplicarea legislatiei europene nu constituie o problema, Romania adoptind deja definitia comunitara IMM prin Legea IMM ( Legea 133/1999).
Conform acestei legi, intreprinderile mici si mijlocii care isi desfasoara activitatea in sfera productiei de bunuri materiale si servicii se definesc, in functie de numarul mediu scriptic anual de personal, dupa cum urmeaza:
pina la 9 salariati – microintreprinderi
intre 10-49 salariati – intreprinderi mici
Intre 50-249 salariati – intreprinderi mijlocii.
In functie de criteriul cifrei de afaceri, intra in categoria IMM acele intreprinderi cu o cifra de afaceri anuala echivalenta cu pina la 8 milioane de euro. Nu sint incadrate in categoria IMM societatile comerciale care au ca actionar sau asociat persoane juridice, care au peste 250 angajati si detin peste 25% din capitalul social al intreprinderii. Întreprinderile atestă că se încadreaza în categoria IMM prin: dovada numărului mediu scriptic anual de salariați, eliberata de către Camera de muncă în a cărei raza teritorială activeaza intreprinderea respectivă, pe baza numărului mediu scriptic raportat în anul anterior si dovada privind cifra de afaceri anuală, eliberata de administrația financiară, pe baza datelor din bilanțul contabil al ultimului an fiscal încheiat. În ordonanța se specifică faptul că dovada îndeplinirii condiției privind numărul de salariați se elibereaza de către direcțiile de muncă și solidaritate socială, iar pentru încadrarea în cerința privind nivelul veniturilor se au în vedere datele financiar-contabile din balanța de verificare pentru luna decembrie a anului anterior sau datele financiare din contul de profit și pierderi pentru microîntreprinderi. Persoanele juridice înființate în cursul unui an fiscal beneficiaza de prevederile acestei ordonanțe daca îndeplinește condițiile la sfîrșitul anului respectiv.
Legea aduce cu sine o serie de noutati, luind in consideratie observatiile asociatiilor patronale. Prin legea 133/1999 cu completarile aduse prin OUG 297/2000 s-a urmarit atragerea investitorilor cu resurse financiare modeste în circuitul producției și al prestării de servicii, prin acordarea unor facilităti fiscale și accesul prioritar la achiyițiile publice de bunuri materiale, lucrări și servicii.
Facilitatile economico-financiare, fiscale si bancare sint notabile.
Astfel, IMM vor beneficia de reducerea impozitelor pe profit in proportie de 20% in cazul in care se creaza noi locuri de munca, daca se asigura cresterea numarului scriptic cu cel putin 10% fata de anul precedent.
Potrivit OUG 297/2000, pentru a beneficia de reducerea de impozit, IMM trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii: reducerea impozitului pe profit se aplică in perioada în care forța de munca nou angajată rămîne iîn intreprindere si nu se fac disponibilizări si forța de muncă nou angajată sa fie de cel puțin 10% din forța de muncă existentă în întreprindere în momentul angajării. Impozitul pe profit asupra căruia se aplică reducerea cu 205 pentru crearea de noi locuri de muncă e cel determinat potrivit prevederilor O.G. nr.70/1994 privind impozitul pe profit, cu modificările si completarile ulterioare. Crearea de noi locuri de munca presupune angajarea de noi persoane fizice, cu contract individual de muncă. Reducerea impozitului pe profit se calculeaza incepînd cu impozitul datorat pentru luna în care sînt întrunite condițiile legale, și se acordă atît timp cît forta de muncă nou angajată rămine în întreprindere și nu se fac disponibilizări, exceptînd cazurile de pensionare sau desfacerea contractului de muncă ca urmare a savîrsirii unor acte care potrivit legii sînt sanționate inclusiv prin acest mod.
Intreprinderile mici si mijlocii din Romania au cea mai ridicata rata de impozitare comparativ cu statele candidate la UE. Comisia Europeana si-a exprimat in nenumarate rinduri ingrijorarea fata de sufocarea sectorului IMM. Astfel in 1999 si 2000 IMM din Romania aveau un nivel de impozitare de 45,4% fata de cele din Cehia-10,9% sau Slovacia-16,9%. In plus, cele mai multe plati neoficiale le au de platit tot intreprinderile din Romania, releva un raport al Bancii Mondiale. Din totalul IMM, 39% platesc in plus fata de taxele oficiale pentru conectarea telefonica, inregistrarea afacerii, 17% dau mita inspectorilor fiscali.
O alta facilitate de ordin fiscal este scutirea IMM de la plata taxelor vamale pentru masinile, instalatiile, echipamentele industriale, know-how, care se importa in vederea dezvoltarii activitatilor proprii de productie si servicii și care se achită din fonduri proprii sau din credite obținute de la bănci românești sau străine. Prevederea legii se refera la toate domeniile de productie sau servicii, asa cum sint ele definite in Clasificarea activitatilor din economia nationala-CAEN.
Dar prin aparitia normelor metodologice de aplicare a Legii133/1999 se introduce o aparent minora mentiune: de facilitati vamale se bucura numai bunurile ce se regasesc in capitolele 84, 85 si 87 din Tariful vamal de import al Romaniei, cu exceptia autoturismelor pentru al caror import se aplica taxe vamale.( HG nr 244/2001). Deci nu se platesc taxe vamale la importurile de reactoare nucleare, cazane, masini, aparate si dispozitive mecanice, parti ale acestora, masini, aparate si echipamente electrice, aparate de inregistrat sau de reprodus sunetul, aparate de televiziune de inregistrat sau de reprodus imagine si sunet, parti si accesorii ale acestora, vehicule terestre altele decit materialul rulant de cale ferata si tramvai. Limitarea introdusa prin norme afecteaza IMM al caror obiect de activitate implica o dotare cu bunuri ce nu sint cuprinse in capitolele 84,85,87 din Tariful vamal de import. De exemplu, afacerile din domeniile serviciilor medicale, transporturilor nu intra sub incidenta facilitatilor vamale prevazute de lege.
O altă facilitate de ordin fiscal se referă la faptul că cota-parte din profitul brut reinvestit nu se impozitează. ( Art.21 din Legea nr.133/1999, introdus prin O.U.G. nr. 297/2000). Impozitul pe profit se calculeaza potrivit metodologiei stabilite prin dispozițiile O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit. Conform prevederilor Legii contabilitatii nr.82/1991, profitul brut se stabilește lunar, cumulat de la începutul anului, ca diferența dintre veniturile din exploatare, veniturile financiare si exceptionale înregistrate lunar. Profitul brut reinvestit, asupra căruia se calculeaza scutirea, e profitul realizat lunar, cumulat de la începutul anului pîna la momentul efectuării investiției, respectiv soldul creditor al contului de profit și pierdere, la care se adaugă profitul realizat în luna efectuării investiției . La calculul sumei profitului reinvestit se ține seama de celelalte surse de finanțare posibile: credite, împrumuturi nerambursabile sau civile. Profitul brut reinvestit reprezinta sume utilizate pentru efectuarea de investiții în active corporale și necorporale, aferente obiectului de activitate ( terenuri, construcții, echipamente tehnologice, mijloace de transport, aparate de măsură și control, mobilier și aparatură de birotică, brevete, mărci de fabrică sau comerciale, programe informatice, cheltuieli de cercetere si dezvoltare etc.). Se acordă scutire de impozir și pentru profitul reinvestit pentru achiziționarea de mijloace fixe in regim de leasing financiar. Imvestițiile pentru care se acordă scutire de impozit pe profit trebuie să rămînă în patrimoniu cel puțin o perioadă egală cu jumătate din durata normală de funcționare a acestora.
În situațiile in care se beneficiaza de ambele facilități privitoare la impozitul pe profit, se va aplica cu prioritate scutirea pentru profitul brut investit și apoi reducerea pentru crearea de noi locuri de munca.
IMM beneficiaza de reduceri cu 50% pentru criteriile legate de cifra de afaceri și garanțiile cerute în achizițiile publice de bunuri materiale, lucrări și servicii.
Pe linga facilitatile fiscale, IMM li se acorda acces prioritar la contractele cu statul, la achizitia de bunuri, lucrari si servicii. Procedurile administrative de constituire si functionare s-au simplificat si ele. Legea stipuleaza foarte clar obligativitatea Guvernului, a organelor de specialitate ale administratiei publice centrale si autoritatilor locale de a acorda sprijin IMM privind facilitarea accesului acestora la retelele de transport si de cominicatii, asigurarea furnizarii de energie, gaze, apa si alte utilitati publice necesare activitatii acestora.
Începînd cu 1 septembrie 2001 a intrat in vigoare O.G nr.24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor.
Conform acestei ordonanțe, o societate comerciala se încadreză in categoria microîntreprinderilor dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
E producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/și desfășoară activitate de comerț;
Are pîna la 9 salariați;
A realizat venituri reprezentînd echivalentul în lei de pînă la 100.000 euro inclusiv;
Are capital integral privat.
Persoanele juridice înființate în cursul unui an fiscal beneficiaza de prevederile acestei ordonanțe daca îndeplinește conditțiile la sfîrșitul anului respectiv. În cazul în care în cursul anului fiscal una dintre condițiile impuse nu mai e îndeplinită, contribuabilul e obligat să păstreze pentru anul fiscal respectiv regimul de impozitare stabilit de O.G. nr.24/2001, fără posibilitatea de a reveni din anul următor la acest mod de impunere, chiar daca îndeplinește condițiile.
Impozitul se calculeaza prin aplicarea cotei de 1,5% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obținute din orice sursă, respectiv asupra veniturilor înscrise în contul de profit și pierderi pentru microîntreprinderi. Microîntreprinderile care desfășoară activitate producătoare de bunuri materiale și/sau presteaza servicii și care efectueaza investiții din profit, în active corporale și necorporale amortizabile, destinate activitaților pentru care contribuabilul e autorizat, beneficiază de scăderea acestora din impozitul datorat. Suma reducerii nu poate depăsi impoyitul datorat pe întreg anul fiscal. Investițiile vor rămîne în patrimoniul microîntreprinderilor cel puțin o perioadă egală cu jumătate din durata normală de funcționare a acestora. Pentru investițiile care nu sint finalizate in anul fiscal curent, deducerea se acordă proporțional cu valoarea lucrărilor realizate efectiv în baza unei situații parțiale de lucrări.
Făcînd o comparație între impozitul pe venitul microîntreprinderilor și impozitul pe profit, constatăm că pentru fiecare agent economic în parte diferențele de impozit vor fi semnificative deoarece natura, dimensiunea bazei de impozitare cît și cota de impozit e diferită: o microîntreprindere va datora statului un impozit de 1,5% aplicabil asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obtinute din orice sursă. Astfel, o microîntreprindere cere înregistreaza pierdere va plăti impozit pe venit conform veniturilor realizate pe cînd, dacă nu ar fi încadrată în sfera microîntreprinderilor nu ar plăti impozit pe profit rezultatul fiscal fiind pierdere. Cum fiecare întreprindere are specificul ei și un anumit interes privind încadrarea sau neîncadrarea in sfera microîntreprinderilor, nu ar trebui să fie nici o neclaritate in legătură cu criteriile de încadrare în această categorie. Pentru corecta încadrare ca microîntreprindere, ar fi oportun ca autoritățile competente să elibereze certificate de microîntreprindere.
Potrivit Ordinului Ministrului Finanțelor nr.1880 din 28 septembrie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității la microîntreprinderi, ținerea evidenței contabile se simplifica semnificativ, adoptîndu-se un plan de conturi redus cu ajutorul căruia evidența contabilă să poată fi realizată cu eforturi minime și modele de situații financiare anuale mai ușor de întocmit. Tot pentru simplificarea legislației aplicabile microîntreprinderilor, potrivit Ordinului Ministrului Finanțelor nr.1988 din 9 octombrie 2001, persoanele juridice cu un nivel al cifrei de afaceri de peste 3 miliarde lei annual, la care contabilitatea nu e organizată in compartimente distincte au obligația de a încheia contracte pentru întocmirea situațiilor financiare cu persoanele fizice sau juridice calificate autorizate.
Microîntreprinderile nu vor avea nevoie astfel de o persoana autorizată pentru întocmirea situațiilor financiare anuale.
4.2.4 Strategii si programe propuse pentru sectorul IMM
O strategie specifica, dedicata sectorului IMM a fost conturata in cadrul Strategiei de dezvoltare economica pe termen mediu a Romaniei, inaintata Comisiei Europene in martie 2000. Caracteristicile acestei strategii au fost incluse in Planul de actiune pentru sprijinirea IMM din august 2000.
In elaborarea Planului de actiune au fost avute in vedere trei categorii de actiuni, in functie de durata de aplicare, astfel: actiuni pe termen scurt, de 2-4 luni, actiuni pe termen mediu, pina la 2 ani; recomandari pe termen lung (3-10 ani).
Lista actiunilor pe termen scurt cuprinde: simplificarea administrativa si imbunatatirea cadrului legislativ; sprijinirea accesului IMM la finantare; inlesnirea accesului IMM la informatii, instruire, servicii de afaceri; dezvoltarea sistemului de “advocacy”; elabotarea de politici pentru asistarea dezvoltarii sectorului IMM
Pe termen lung, pe baza experientei altor tari care trec prin perioade similare de restructurare economica, pot fi anticipate citeva directii generale privind politica si programele de dezvoltare a sectorului IMM. Acestea vor avea in vedere sprijinirea dezvoltarii sectorului IMM in domenii inovative, noi, mai curind decit cele traditionale. Astfel se va imbunatati calitatea insusirilor manageriale si tehnice de baza in cadrul sectorului, va creste numarul si importanta IMM.
In contextul continuarii procesului de integrare a Romaniei in Uniunea Europeana vom asista la: incurajarea mai puternica a reducerii barierelor legislative si de alta natura privind sectorul IMM; ponderea crescuta a ajutorului de stat si a sprijinului pentru anumite arii geografice si pentru masuri specifice de politica de dezvoltare; omovarea principiilor economiei de piata si a accesului pe piata UE; sprijin mai mare pentru consolidarea capacitatii IMM de a actiona pe pietele internationale.
Din 1999 Romania participa la “al treilea Program Multianual al Uniunii Europene pentru intreprinderi mici si mijlocii”. Din punctul de vedere al Comisiei Europene, acest program constituie cheia de bolta a politicii comunitare fata de sectorul IMM si vizeaza incurajarea mediului favorabil dezvoltarii lor, a cresterii competitivitatii si facilitarea europenizarii si internationalizarii afacerilor. Ca urmare, Programul ofera un cadru juridic si bugetar pentru masurile comunitare specifice in materie de politici pentru sectorul IMM.
De mentionat e faptul ca participarea la actiunile lansate in cadrul acestui program se face dupa proceduri identice cu cele aplicate in statele membre ale UE deoarece pentru tarile candidate din Europa centrala si sud-est e considerata ca prioritata respectarea criteriilor de aderare fixate de catre Consiliul European.
Comisia Europeana a atribuit retelelor nationale Euro Info Centre o sarcina majora in ceea ce priveste integrarea economica: pregatirea IMM pentru integrarea in piata unica europeana, apreciind ca pentru succesul integrarii adaptarea operatorilor economici la cerintele pietei unice este fundamentala. Din aceasta perspectiva, in Romania functioneaza o retea nationala de 6 astfel de centre conectate direct cu Bruxelles-ul si reteaua europeana, care va asigura interfata dintre institutiile europene si mediul economic local. In activitatea lor, centrele trebuie sa urmareasca trei axe principale: diseminarea de informatii, asistenta si consultanta, precum si dezvoltarea parteneriatului cu IMM din UE, urmarind ca, in permanenta sa raspunda cerintelor si nevoilor specifice ale intreprinzatorilor si promovind noile concepte de management orientate spre cerintele pietei si clientilor, incurajind participarea la actiunile, initiativele si programele comunitare care sprijina dezvoltarea economica si a IMM.
Programul Phare se afla in centrul asistentei tehnice acordate in domeniul IMM, fiind creat un fond orizontal (multi-tara) pentru IMM din statele candidate. Phare sprijina dezvoltarea, consolidarea si cresterea economica ale acestui sector.
Pentru IMM din sectorul productiv si prestari servicii din Romania au fost alocate 24.65 milioane euro, din care circa 18 milioane euro contributia Phare si 6,65 milioane euro cofinantare nationala. Sint finantate urmatoarele tipuri de actiuni: spijinirea IMM pentru adoptarea de noi tehnologii, facilitarea infiintarii si dezvoltarii IMM, facilitarea accesului la finantare, pregatire profesionala si consultanta.
Prioritatile avute in vedere vor fi:
Schema de granturi pentru demararea de mici afaceri: sprijin pentru intreprinderile nou infiintate si a micro-intreprinderilor
Schema de credite pentru IMM; consta intr-o linie de credit pe termen mediu si o componenta nerambursabila (tip grant) pina la 25% din alocarea totala. Schema de finantare se va derula printr-o serie de banci romanesti care vor fi selectate pe criterii competitive
Schema de consiliere si pregatire profesionala pentru personalul IMM; vizeaza imbunatatirea capacitatii manageriale, competitivitatii si accesului la informatie, urmind a se concentra pe servicii pentru sprijinirea afacerilor.
Strategiile și programele de măsuri pe anul 2002 cuprinse în planul Ministerului pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație (MIMMC) se referă la:
stimularea întreprinderilor mici și mijlocii și urmăresc îmbunătățirea cadrului legislativ și administrativ pentru IMM. Actiunea constă în:
promovarea unui proiect de act normativ pentru simplificarea sistemului de licențiere;
constituirea și menținerea unei baze de date statistice privind situația și structura IMM in cadrul MIMMC;
elaborarea unui proiect de act normativ referitor la adoptarea unui program de sprijin al asocierii IMM în societăți mixte transnaționale (conform deciziei C:E: nr. 97/761);
derularea componente “ institutional building” din fișa Phare 2001, constînd într-un program de asistență tehnică pentru MIMMC.
elaborarea de programe de finanțare pentru IMM, cu sprijin financiar extern și/sau de la bugetul de stat, prin: microcredite, scheme de creditare cu dobîndă subvenționată, granturi pentru finanțarea investițiilor IMM în sectoare economice prioritare și a unor proiecte –activități specifice ( protecția mediului, cercetere-dezvoltare, inovare, transfer de tehnologie)
lansarea activității A1 – schema de grant pentru întreprinderi recent înființate și microîntreprinderi, din fișa Phare 2001 ( 12 MEURO)
asigurarea participării Romaniei la programe comunitare- Programul Multianual pentru Întreprinderi și Antreprenoriat, în special pentru IMM
cofinanțare anuală de la bugetul de stat
majorarea capitalului social al Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru IMM ( program în valoare de 144 miliarde lei)
examinarea oportunitații de înființare a unui Fond de Investiții pentru proiecte desfășurare în întreprinderi nou create
îmbunătațirea ofertei de servicii pentru IMM, prin elaborarea și implementarea unui program de finanțare parțiala a înființării și dezvoltării de incubatoare de afaceri
organizarea unui sistem de informare actualizat, util mediului de afaceri prin elaborarea de baze de date și publicații privind legislația activelor disponibile, programe de finanțare și informații de piață
îmbunătățirea accesului pe piețele externe, prin elaborarea și implementarea de programe de susținere a participării lor la tîrguri și expoziții de specialitate interne și internaționale
constituirea și menținerea, in colaborare cu camerele de comerț și industrie județene, a unei baye de date a IMM, structurată pe oferta de produse și servicii ale acestora
formularea unei strategii de pregătire a resurselor umane, introducerea de discipline axate pe antreprenoriat în învățămintul liceal și universitar
implementarea centrului EMPRETEC Romania și a programului de pregătire a întreprinzătorilor. Programul EMPETREC aprobat prin H.G. nr. 1240/6 decembrie 2001, e un program integrat de pregătire, care oferă întreprinzătorilor pregătire și asistență în vederea dezvoltării capacităților antreprenoriale. Bugetul programului pentru anul 2002 este de peste 300.000 dolari, urmînd să se desfășoare pe durata a trei ani.După acest termen programul va continua în formă autofinanțată pe o durtă nedeterminată.
Principalele obiective ale programului EMPRETEC sint:
crearea de noi locuri de muncă;
creșterea numărului de IMM capabile să facă față competiției concurențiale existente, în condițiile liberalizării piețelor și a integrării României în U.E;
facilitarea accesului al finanțări pentru beneficiarii programului;
dezvoltarea capacității IMM de a elabora și implementa strategii de afaceri competitive;
sprijinirea IMM pentru extinderea piețelor de desfacere și creșterea exporturilor;
dezvoltarea contractelor și tețelelor de afaceri în România și în afara țării.
Sursele de finanțare pentru sprijinirea dezvoltării IMM
Prin H.G.nr. 1211/2001 s-a înființat Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderilor Mici și Mijlocii ( FNGCIMM).Fondul garanteaza prin titluri, deci prin scrisorile de garantie o parte din creditele ( 60-80%), în funcție de tipul și durata lor, pe care întreprinderile mici și mijlocii le angajeaza la băncile care deruleayă linii de finanțare pentru IMM. Fondul acordă și asistență pentru întocmirea documentației, precum și consultanță pentru realizarea planului de afaceri.
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (AMOFM) a creditat, în 2001, IMM cu fonduri în valoare de 946,791 miliarde lei, pentru înființarea de noi locuri de muncă. Pentru prima data, în anul 2001, creditele pentru utilaje și echipamente au fost acordate în sisten leasing.Beneficiarii creditelor au fost agenții economici care își desfășoară activitatea principală în sfera producției, turismului sau serviciilor dar și șomerii care au dorit să înființeze mici întreprinderi.Suma acordată pentru un loc de muncă nou creat a fost de 50 milioane lei. Agenții economici au beneficiat de credite pentru trei categorii principale de cheltuieli: dotarea cu utilaje si echipamente, finanțarea stocurilor de materii prime, construcții necelare obiectului legal de activitate. În bugetul asigurărilor pentru șomaj pentru anul 2002 au fost prevăzute fonduri în valoare de 1.000 miliarde lei, iar pentru fiecare loc de muncă nou creat IMM vor beneficia de 75 milioane lei.
Comisia Comunitații Europene, prin programul Phare (Proiectul RO9711) a oferit Guvernului României un împrumut nerambursabil de 5,75 milioane euro, cu scopul implementării unui program de sprijinire a IMM. Împrumutul a devenit operțional la 19.12.1997, iar programul se deruleaza prin CEC; Banca Comercială Ion Țiriac și Banca Romanească.Programul a facilitat accesul la finanțare pe termen mediu și lung a microîntreprinderilor și al întreprinderilor mici, principalele domenii de activitate fiind: industria alimentară, textile și confecții, serviciile, turism , prelucrarea lemnului, transporturi, industria sticlei, industria de încălțaminte, electronice, oțel, construcții. Programul de creditare va fi continuat pina în luna februarie 2005.
Casa de Economii și Consemnațiuni acordă producătorilor agricoli, în baza Ordinului ministrului agriculturii , alimentației și pădurilor nr. 97/2001 credite producatorilor agricoli și prestatori de servicii în agricultură.
Politica in domeniul IMM a devenit in Romania o parte integranta a politicii de dezvoltare regionala datorita rolului pe care acestea il au, acele de “locomotive” in ceea ce priveste crearea de locuri de munca si contributia lor substantiala la diminuarea somajului.Daca se are in vedere ca la inceputul anilor ’90 sectorul IMM era aproape inexistent, se poate aprecia ca acesta a avut o dinamica ascendenta. Dezvoltarea IMM a fost trenata, insa, de numerosi factori, intre care accesul dificil la surse de finantare pentru investitii pe termen mediu si lung si insuficienta serviciilor de asiatenta pentru IMM au fost si ramin cei mai importanti.
Rolul deosebit de important pe care il ocupa in Romania sectorul de IMM e evidentiat de faptul ca acesta detine peste 97% din numarul societatilor comerciale active, constituind cea mai importanta sursa de locuri de munca si realizind aproape jumatate din cifra de afaceri aferenta societatilor comerciale care au depus bilant contabil. Mai mult, IMM contribuie la dezvoltarea unei culturi a competentei bazata pe o inalta flexibilitate si productivitate, promovind in cadrul intreprinderilor schimbarea comportamentului individual si organizational.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .sistemul Fiscal In Romania (ID: 130355)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.