Sistemul Financiar International, In Contextul Globalizarii
LUCRARE DE LICENȚĂ
SISTEMUL FINANCIAR INTERNAȚIONAL, ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
CUPRINS
INTRODUCERE
INTRODUCERE
Această lucrare de licenta începe în a analiza unele perspective asupra procesului de globalizare și apoi prezintă o imagine de ansamblu a sistemului monetar financiar internațional. Având o structură bine conturată și o arie distinctă de manifestare, relațiile financiare internaționale sunt de fapt o prelungire a relațiilor economice apărute între diferitele țări. Cele mai importate aspecte avute în vedere în studiul modului de manifestare și derulare al fluxurilor financiar-monetare internaționale, și pe care lucrarea de față își propune să le analizeze în detaliu sunt: instituțiile financiare internaționale cu vocație universală, evoluția sistemului monetar internațional, aranjamentele monetare internaționale existente în prezent, principalele instrumente utilizate pe piețele financiare internaționale, intermedierea financiară și rolul acesteia în derularea fluxurilor financiare internaționale.
Tranzacțiile internaționale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activități economice și presupun atragerea unui volum impresionant de resurse financiare. Este practic din ce în ce mai greu pentru o companie interesată să-și extindă afacerile pe piețele externe să reușească fără să fie nevoită să apeleze la resurse financiare atrase de pe diferite piețe financiare locale sau internaționale. În aceste condiții se poate observa că finanțarea internațională capătă un rol din ce în ce mai important în derularea tranzacțiilor internaționale, indiferent de forma pe care o îmbracă acestea (operațiuni de import / export, investiții străine directe sau de portofoliu, cooperări sau alianțe strategice). În contextul actual, înțelegerea modului în care funcționează practic sistemul financiar internațional, a componentelor de bază ale acestui sistem (piețele monetar – valutare și piețele de capital, instituțiile de intermediere financiară), a instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem dar mai ales a comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiții esențiale de dezvoltare economică durabilă.
Globalizarea piețelor financiare însoțită inevitabil de o dezvoltare fără precedent a mecanismelor de funcționare a acestora, accentuează rolul finanțării în derularea cu succes a afacerilor internaționale. Devenind un subiect din ce în ce mai incitant și mai complex pentru specialiști, finanțarea internațională se constituie ca un domeniu perfect integrat în substanța tranzacțiilor economice internaționale. Alegerea tehnicilor de finanțare sau a instrumentelor sintetice oferite de piața financiară internațională presupune în primul rând o bună cunoaștere a acestora de către cei implicați direct – companii private sau instituții financiare publice sau private.
Practica demonstrează că piața financiară internațională continuă să se dezvolte într-un ritm alert în conformitate cu noile tendințe din economia mondială, punându-se la punct din ce în ce mai multe tehnici și instrumente financiare prefect adaptate la complexitatea din ce în ce mai mare a tranzacțiilor internaționale. Din perspectiva unei piețe emergente și a unor operatori ce se confruntă cu o lipsă acută de resurse financiare, aceste tehnici mai mult sau mai puțin noi, mai mult sau mai puțin complexe, trebuie inițial cunoscute pentru a putea fi utilizate cu succes ulterior.
Crearea unui sistem monetar internațional trebuie privită ca expresie a interdependenței economice dintre statele suverane, și nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare naționale. Odată creat, un sistem monetar internațional, inclusiv organismul menit să asigure cooperarea și să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerințelor de orice fel care intervin în relațiile economice, sociale și politice dintre statele membre ale sistemului.
CAPITOLUL I
GLOBALIZAREA FINANCIARĂ
1. Abordări teoretice și metodologice referitoare la globalizare
Globalizarea guvernează acest secol și reprezintă consecința aproape naturală a cursului accelerat al istoriei și apare în prezent ca o realitate de necontestat a noii economii mondiale ce ridică un număr mare de probleme științelor politice și economice, în a căror concepție întâlnim diferite curente, procese și structuri care, împreună, definesc acest fenomen deosebit de complex și contradictoriu. În legătură cu aceasta au apărut numeroase întrebări dintre care trei ni se par mai semnificative. Prima, se referă la, ce este globalizarea? Există ea cu adevărat? Și dacă este așa, teoretic vorbind, este aceasta un fenomen economic, sau este inerent un fenomen politic? A doua, are în vedere, ce implicații este de dorit să aibă globalizarea asupra modului în care oamenii abordează politica drept activitate umană? Ce fel de agenți sunt implicați în procesul de globalizare și până în ce punct acțiunea lor implică, în principal, schimbări distinctive, pe de o parte, sau, pe de altă parte, o schimbare vastă de paradigmă? În final, care sunt consecințele normative potențiale ale globalizării?
Realitățile noii economii mondiale ne fac să apreciem că globalizarea există cu adevărat și reprezintă un nou și necesar progres al limitelor între care se produce și reproduce umanitatea. Mai mult decât atât, considerăm că globalizarea este condusă nu numai de un anume proces economic inexorabil, ci și de către politică: de ideologie, de acțiuni, interacțiuni și decizii ale oamenilor de stat, conșilierii lor, precum și de către publicul larg, și de faptul că statul-națiune, ca suport structural al politicii, este slab adaptat să coopereze cu cerințele unei globalizări inegale ale unei organizații politice.
Globalizarea presupune, din punctul nostru de vedere, mai degrabă un nou tip de filosofie politică, nouă din punct de vedere calitativ, implicând nu doar o recitire a istoriei gândirii politice, dar și ”o încercare de a elabora un nou set de acorduri normative necesare confruntării cu un viitor global în continuă creștere”.
În ce privește răspunsul la întrebarea ce este globalizarea?, în opinia noastră, globalizarea, atât prin natura cauzelor care o generează, cât și prin amploarea și profunzimea transformărilor pe care le presupune, este un concept expansiv, în special în termeni politici. Există mai multe puncte de vedere ce duc la definirea globalizării ca variabilă independentă. Trei dintre acestea sunt esențial economice. Prima abordare se referă la interpretarea piețelor naționale pentru diferite mărfuri și valori, pornind de la bani și de la produsele industriale și la forța de muncă dincolo de frontiere. Cea de-a doua precizează că apariția noii tehnologii care, în contrast cu formele tehnologice ierarhice ale celei de-a doua Revoluții industriale – epoca statelor industriale și a statelor prospere – este structural amorfă și se răspândește rapid. A treia abordare se referă la instituțiile economice private și de stat de la întreprinderi mulținaționale la alianțe strategice, și până la regimuri regulatorii publice și chiar private.
Globalizarea totală trebuie să fie clădită pe baza unei mari forțe permișive a pieței, dar forțele de piață, singure, nu o vor realiza. Globalizarea impune un efort mai larg de a crea un viitor diferențiat, bazat pe umanism în toată diversitatea sa.
La începutul celui de-al treilea mileniu, apreciem că economia mondială parcurge o nouă etapă fiind marcată în special de modificarea, diversificarea, extinderea, creșterea mobilității și influenței interdependențelor dintre economii și dintre fluxurile economice, precum și de ascenșiunea unor noi poli de putere.
Procesul și momentul istoric în care se află omenirea în domeniul economic este cel al tranziției de la economia mondială la economia globală integrată, el continuând și în viitor.
Procesul globalizării nu a fost declanșat întâmplător, ci el s-a manifestat în înlănțuire cu anumite tendințe anterioare. Totodată, el a apărut ca un răspuns la crizele din domeniul economic, energetic, financiar, valutar, al materiilor prime și alimentar de la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70 ce au zguduit economia lumii. El a căpătat contururi de mijloc strategic la care au apelat marile firme și marile bănci pentru a asigura profitabilitatea lor dincolo de oscilațiile superficiale sau de profunzime petrecute în diferite economii unde acestea își au plasate capitalurile.
Globalizarea, care reprezintă procesul de intrepătrundere tot mai accentuată între economiile naționale, a cunoscut o intensificare fără precedent în ultimul deceniu, constituind, poate, cel mai important proces economic care a marcat sfârșitul și începutul de nou mileniu.
Aproape 50 de ani, omenirea a trăit în trei lumi diferite: țările cu o economie de piață dezvoltată, țările în curs de dezvoltare și țările cu un sistem economic hipercentralizat. În prezent, aceste lumi se apropie una de alta, barierele dintre acestea reducându-se și eliminându-se treptat, economiile lor naționale fiind tot mai mult legate între ele în cadrul sistemului economic internațional. Ne îndreptăm spre un nou sistem economic mondial global, unde interdependența economică dintre țări reprezintă elementul esențial.
Globalizarea economiei ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.
Mai mult, globalizarea reprezintă stadiul la care a ajuns, în ultimul sfert al secolului al XX-lea, procesul secular de internaționalizare a economiilor și activităților economice, ca urmare a mutațiilor survenite în structurile economice interne și internaționale.
Fenomenul globalizării – sub diferitele sale forme și în diferitele sale componente – continuă să suscite îndeaproape atenția analiștilor și a oamenilor politici.
Globalizarea nu are același sens pentru toată lumea. Uneori, termenul de globalizare este folosit în sens pozitiv, ca o descriere a procesului crescând de integrare în economia mondială.
Înțelesul pozitiv al acestui proces este acela de progres. Un schimb de informații și o economie neîngrădită în toată lumea, fără bariere și fără influența politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piață. Cu alte cuvinte este vorba de prezența unei piețe mondiale libere. Un asemenea sistem trebuie să se alinieze după anumite drepturi naturale și după o ordine dinnainte acceptată. Avem de a face cu ceea ce s-a întâmplat înainte cu statele naționale. Această ordine și aceste drepturi nu există încă, cel puțin în momentul de față.
Partea negativă a globalizării este nivelarea și încercarea de a duce într-un ritm comun culturi cu diverse grade de dezvoltare. Unii intelectuali cu spirit critic înțeleg prin globalizare, americanizarea. O economie liberă însă fără o ordine prestabilită – nu poate rezolva problemele lumii. Fără o ordine prestabilită și acceptată de toate țările, globalizarea se adresează doar intereselor individuale, devenind o frână în calea bunului mers al societății. Este o întoarcere la structurile capitaliste ale secolului al XIX-lea. Globalizarea este văzută, cel puțin în Vest, ca un mijloc pentru a întoarce timpul din punct de vedere social și sub pretextul “raționalizării“, în numele globalismului se încearcă anularea unor drepturi sociale deja dobândite. Alteori, însă, acestei noțiuni i se dă un sens normativ, respectiv de prescriere a unei anumite strategii de dezvoltare, bazată pe integrarea rapidă în economia mondială.
Acest concept despre reconstrucția alterității, “nu oferă, – o spune profesorul universitar Dinu Marin – nici provizoriu și nici finalmente, cadrul uci finalmente, cadrul unui nou imperialism, nici măcar din gama celor “luminate“ sau “cu față umană“ deși în sine este un proces care nu se desfășoară după rigorile închipuite ale dezideologizării, această ambiție ridicată a probei absolute a sterilității în inovație. Ceea ce constituie avantajul incontestabil al globalizării este capacitatea ei de tip paradigmatic, de a genera aliniamente flexibile pentru coexistența creativă a alterității și de a asigura suportul nenegativ al conflictului ca metodă a ajustării culoarului de pertinență pentru soluțiile acceptate rațional la problemele globale“.
Cu alte cuvinte, conținutul noțiunii poate fi și el diferit. Globalizarea poate desemna organizarea și expansiunea activităților economice transfrontaliere, reflectând procesul de integrare progresivă a economiei mondiale după 1950, accelerat puternic în ultimul sfert al secolului al XX-lea. Dar, această noțiune, după părerea mea, poate fi de asemenea, definită ca un proces marcat de o deschidere economică tot mai puternică și de o integrare în economia mondială din ce în ce mai profundă.
Esența preocupării ce se manifestă astăzi, așa cum a rezultat și din cele de mai sus, vizează transformarea globalizării într-un instrument eficace în folosul tuturor țărilor și tuturor indivizilor. Această preocupare reflectă, în mare măsură, decepția multor țări în curs de dezvoltare, îndeosebi a celor mai puțin avansate, în fața faptului că, deși globalizarea și interdependența au deschis noi oportunități pentru economia mondială, ele nu au reușit să se înscrie în curentul favorabil, șimțindu-se din ce în ce mai la periferia evoluțiilor, marginalizate și neobținând nici o creștere semnificativă a produsului intern pe locuitor în ultimele trei decenii.
Reprezentanții diverselor țări sau specialiștii au percepții diferite asupra fenomenului globalizării și impactului său asupra strategiilor de dezvoltare și a dezvoltării însăși. Secretarul general al UNCTAD, Rubens Ricuperi, afirma că secolul al XX-lea s-a încheiat cu un eșec în rezolvarea a două probleme majore: șomajul de masă și inegalitatea crescândă, și că sunt în creștere disparitățile în distribuția bogăției și venitului. Reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare au evaluări critice la adresa evoluțiilor decurgând din interdependența economică crescândă pe plan mondial, ajungând la concluzia că cele mai afectate au fost tocmai țările în curs de dezvoltare care, aparent, s-au integrat cel mai bine în economia mondială în curs de globalizare. Ei sunt de părere că, subdezvoltarea rămâne o realitate dureroasă întrucât creșterea economică globală, în anii 1990, a rămas sub nivelul mediei perioadei postbelice, decalajul de venituri între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare s-a lărgit, iar perspectiva marginalizării devine tot mai reală.
Mai puțÎn pesimiste s-au arătat, în evaluări, țările dezvoltate, care sunt de părere că, printr-un val de inovații tehnologice fără precedent și o diviziune internațională a muncii mai eficientă, globalizarea a fost unul dintre factorii principali care au contribuit la creșterea mondială în ultimele decenii.
Fenomenul cel mai semnificativ pentru perioada actuală constă în mondializarea sau globalizarea economiei, a piețelor de aprovizionare și de desfacere, a celor financiar-monetare și creșterea ponderii investitorilor străini în economiile statelor. Nu numai că schimburile economice bi și mulțilaterale dintre state se mulțiplică, dar se înmulțesc acordurile dintre ele, alcătuind vaste sisteme, interconectate într-o rețea planetară, prin care se schimbă bunuri și valori cu utilitate reciprocă. Acordurile, la rândul lor, favorizează apariția unei diverșități de forme de asociere între agenți economici din diverse state sau grupări de state.
Globalizarea, ca realitate incontestabilă a zilelor noastre are implicații majore asupra sistemului de relații de pe piața mondială și am putea spune, asupra destinului fiecărei componente naționale, inclusiv asupra României.
În cadrul analizei încerc să demonstrez că fenomenul/fenomenele cu care ne confruntăm astăzi include/includ globalizarea și îi conferă chiar acesteia din urmă dimensiuni noi. Nu avem de-a face cu dezvoltarea liniară a unui fenomen apărut în secolul al XVII-lea și teoretizat deja în secolul al XVIII-lea de marii economiști clasici englezi – comerțul mondial și diviziunea internațională a muncii. Este cu totul altceva întrucât globalizarea reflectă faptul că scopurile politicilor economice și financiare ale statelor au devenit identice: lupta contra inflației, reducerea deficitelor bugetare, ușurarea prelevărilor obligatorii, dereglementările.
În contextul transformărilor prezente și celor viitoare putem aprecia că dinamica globalizării este rezultatul conjugat a mai multor factori cum sunt: tendințe tot mai accentuate de liberalizare a schimburilor comerciale; dezvoltarea fără precedent, a piețelor de capitaluri, care reclamă o tot mai mare libertate de mișcare; internaționalizarea producției și a distribuției marilor societăți transnaționale; saltul uriaș al comerțului cu servicii și – nu în ultimul rând – mijloacele oferite de progresele rapide în domeniul tehnologiilor.
Cu toate că, acest proces este susținut înainte de toate, de progresele rapide înregistrate în plan tehnologic, în special în domeniul informaticii, al telecomunicațiilor, materialelor noi, prin dimensiunile sale și prin implicațiile pe care le are asupra întregii vieți economice și sociale – la nivel național și internațional – depășește cu mult sfera impactului direct al tehnologiilor.
Globalizarea, ca proces istoric multisecular, prin principalele sale forme de manifestare, care în esență sunt: internaționalizarea producției și a tehnologiei; internaționalizarea și amplificarea investițiilor străine directe; globalizarea piețelor de mărfuri; internaționalizarea piețelor de servicii și integrarea piețelor financiare-mondiale, reprezintă o șansă uriașă de reducere a decalajului de productivitate prin participarea eficientă și într-o măsură sporită la fluxurile internaționale de capital, de tehnologie, servicii și mărfuri.
Globalizarea nefiind un fenomen absolut nou, dar în mod cert dinamic, iar dependențele create în spațiul global prin rețele de nivel planetar ceea ce crează o adevărată planetă, ne determină să apreciem că globalizarea este un proces ireverșibil. Chiar dacă globalizarea este un fenomen istoric, dar de natură recentă, existența acestei figurații de ordin planetar are numeroase consecințe pentru societățile naționale și pentru actorii cu caracter internațional, ea este deja intrinsecă economiei mondiale. Mai mult, trebuie să ne obișnuim cu asta să-i recunoaștem avantajele și să învățam să o conducem și să ne pregătim temeinic viitorul și să ne interferăm cu ea. De acst lucru trebuie să țină seama guvernele, companiile de toate mărimile, care acum trebuie să concureze pe piețele globale și să învețe să-și adapteze strategiile la oportunitățile pe care globalizarea le oferă.
Globalizarea economiei este definită în contextul prezentat al transformărilor din cadrul acesteia ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor economice dintre țările lumii prin creșterea volumului tranzacțiilor de bunuri și servicii și al fluxurilor capitalurilor și de asemenea prin difuziunea mai rapidă a tehnologiei , ca urmare – așa cum precizează profesorul universitar Ioan Bari – a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, creând la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.
Aceasta sugerează că forțele care conduc globalizarea sunt, progresul tehnic, combinat cu liberalizarea sistemului de comerț mulțilateral și fluxurile de capital. în același timp, trăim într-o eră în care baza de cunoștiințe globale cunoaște o creștere fantastică, și asta fiind o parte a fenomenului.
Companiile globale dezvoltă forme mult mai flexibile de organizare și acordă mai multă putere și responsabilități managerilor și angajaților. Este în interesul managerilor să obțină cele mai bune avantaje din locațiile aflate în diferite părți ale lumii, în domeniul producției, tehnologiei și marketingului. în timp ce gandirea lor este globală, acțiunile și angajamentele lor sunt locale.
Economia globală oferă oportunități mai bune companiilor mici și mijlocii. Ele pot exploata un sector terțiar în creștere, satisfăcând piețele nișă și răspunzând cererilor companiilor mai mari. Pentru ca economia unei țări să țină pasul cu globalizarea nu mai este suficient numai deținerea de companii proprii de investiții în străinatate. Liberalizarea și modenizarea instituțiilor și procedurile care sunt relevante în afaceri, vor fi toate necesare pentru ca economiile naționale să fie compatibile cu economia globală.
Globalizarea este un fenomen produs de comerț, și guvernele trebuie să vadă comerțul ca pe un partener natural, de al cărui succes va depinde pacea și prosperitatea mondială în mileniul trei.
A fost o vreme când Coca-Cola era semnul distinctiv al unei întregi compani, vânzându-și băutura nealcoolică, virtual în orice țară, în orice limbă. Azi lumea s-a obișnuit ca McDonald’s să vândă hamburgeri în Moscova, Beijing, în timp ce Toyota depășește camioanele ce străbat Africa, iar televizoarele Sony ocupă un loc de cinste în casele din lumea întreagă.
Aceasta este vârsta de aur pentru comerț, afaceri și schimburi economice. Niciodată pâna acum în istoria omenirii nu s-a ivit o astfel de oportunitate de a vinde atât de multor oameni, atât de multe bunuri.
Nu doar marile companii sunt implicate în aceste vânzări, tranzacții, deși ele pot domina. Informațiile instantanee și comunicarea prin Internet au permis indigenilor din Guyana să vândă pe piață hamace lucrate manual și chiar 50 sau mai mulți oameni ce locuiesc în îndepărtata insulă Pitcairn pot să-și vândă produsele lucrate manual oriunde în lume.
Datorită comunicării instantanee orice este posibil oricui și oriunde. Piețele sunt acum globale și multe corporații sunt mai bogate și mai puternice decât multe alte țări.
Dintotdeauna a existat comerț între state, dar niciodată la o scară atât de largă, așa cum se întâmplă azi. Combinația de reducere a taxelor vamale, liberalismul financiar și revoluția tehnologică au schimbat complet natura afacerilor în mod virtual, în toate țările industrializate. Țările lumii exportă de zece ori mai mult decât în 1950 și folosesc o sumă cu mult mai mare de bani – mai mult de 1,5 bilioane de $ pe zi se tranzacționează între state. Oamenii călătoresc azi mai mult ca niciodată, 890 milioane de oameni s-au deplasat în străinătate în 2007, comparativ cu aproximativ 260 milioane în 1980. Foarte mulți oameni folosesc azi, mai mult ca niciodată, telefonia internațională și plătesc mai puțin. Un telefon de trei minute de la New York la Londra costa în 1930, 240 $ în timp ce în 2002 valora doar 2$.
Globalizarea nu se oprește însă aici. Prin Internet și prin telecomunicațiile dintre state vânzătorii și reprezentanțele tehnice din India sau din oricare stat din lume pot răspunde cerințelor clienților din SUA. Posturile de la birourile de asigurări sociale pot fi localizate de la mii de mile distanță de către firma centrală, în diferitele părți ale țării, în diferitele țări și pe diferitele continente.
Mai mult comerț, mai multe piețe, mai multe afaceri, mai multe slujbe, mai multe oportunități, aceasta este premisa unei lumi globalizate. Fluxul globalizării a adus deja o bunăstare considerabilă în multe zone ale lumii mult timp aflate în sărăcie și chiar bogăție în acele zone ce se descurcau binișor. Țările din estul și sud-estul Asiei s-au axat pe o economie de export care să le propulseze pe scara dezvoltării. În regiunile de coastă ale Chinei afacerile orientate pe piața globală au ajutat la ridicarea standardului de viață a milioane de oameni.
Acest “vârtej” al activității economice a adus multe beneficii și bogăție multor oameni. Astfel s-a produs o mai rapidă creștere economică, o ridicare a standardului de viață, o accelerare a inovațiilor și noi posibilități atât pentru persoane individuale, cât și pentru state. Datorită revoluției în informație și în tehnologie lumea de azi e, mai mult ca niciodată o planetă mai mică și mai integrată.
Dar dacă globalizarea poate genera bogăție, tot ea poate s-o și risipească:
• Miliardele de dolari investiți pe teritoriile Asiei la mijlocul anilor ’90 s-au întors brusc împotriva populației în 1997, trimițând milioane de oameni înapoi în sărăcie, prin ceea ce a devenit unanim cumoscut drept criza financiară Asiatică, deși impactul său a fost atât de mare încât a afectat virtual țări de pe toate continentele. Criza Asiatică a marcat cea de a cincea criză financiară și monetară internațională în ultimele două decenii, toate lăsând în urmă ruină și dezastru financiar, din Rusia și până în America Latină.
• „Beneficiarii” globalizării se ridică la mai mult de jumătate din populația lumii sau aproximativ 3 miliarde de oameni care folosesc mai puțin de 2$ pe zi. Aceștia sunt oameni care nu s-au înfruptat din noua prosperitate, ei nu sunt conectați la Internet iar cei mai mulți dintre ei nu dispun de acele abilități care să le permită să intre în această nouă lume economică.
• În Asia Centrală și în Europa de Est unde multe țări nu s-au adaptat la economia globală, foarte mulți oameni traiesc azi în sărăcie față de acum 10 ani.
• În ciuda multor discuții privind globalizarea, o mare parte a lumii rămâne neatinsă de acest fenomen. Se estimează că mai mult de jumătate din populația lumii n-a dat și nici nu a primit vreodată vreun telefon.
În pofida tuturor problemelor, globalizarea poate fi o forță pozitivă pentru toți oamenii Terrei. De globalizare poate să beneficieze omenirea ca intreg. Dar este clar că pentru moment, milioane de oameni – poate chiar speța umană în majoritatea sa – neagă aceste beneficii. Ei sunt săraci nu pentru că au prea multă globalizare, ci prea puțină sau de loc.
Cu toate acestea trebuie să admitem și faptul că globalizarea înseamnă și multe pericole. S-a constatat faptul că fenomenul globalizării aduce oamenii mai aproape unii de alții și ne oferă posibilități și alternative la care bunicii noștri nici măcar nu puteau visa. Ne dă posibilitatea să producem mai eficient și ne permite, unora dintre noi cel puțin, să ne îmbunătățim standardul de viață. Dar pe lângă aceasta, aceste beneficii sunt departe de a fi șimțite în mod egal de toți. Termenul prea lung necesar schimbărilor pozitive este, pentru milioane dintre semenii noștri, prea departe pentru a fi perceput și înțeles pe deplin. Milioane de oameni trăiesc încă la periferia lumii economice, milioane experimentează globalizarea nu ca pe o oportunitate, ci ca pe o forță distructivă: ca pe un asediu al standardelor lor materiale de trai, sau al felului lor tradițional de trai. Și aceia care se șimt marginalizați în acest fel sunt din ce în ce mai mulți.
Deși putem considera globalizarea ca o forță pozitivă, există și o serie de critici aduse acesteia. Este evident că nu toată lumea acceptă fericită globalizarea. Multor oameni nu le este pe plac fenomenul globalizării pentru că el permite afaceriștilor bogați și puternici din afara țării să se infiltreze în cultura locală, să dirijeze tradițiile locale și să amenințe un stil de viață.
În multe societăți tradiționale globalizarea amenință temelia culturală și religioasă a societății. Atât în țările industrializate, cât și în țările dezvoltate, mulți oameni se șimt amenințați – și sunt amenințați – de procesul de globalizare. O economie globalizată prezintă o mulțime de schimbări, de la protejarea culturii locale, la protejarea mediului înconjurător și a slujbelor locale.
Critica este însă reală. În timp ce în Seattle discuțiile Organizației Mondiale de Comerț au eșuat, discutându-se continuarea extinderii facilităților comerciale, mii de demonstranți care nu erau de acord cu fenomenul globalizării au manifestat și au fost cauza eșuării discuțiilor. Șindicatele au protestat, temându-se că o nouă înțelegere comercială ar putea fi un îndemn pentru companii să-și mute locurile de muncă în străinătate. Ecologiștii au protestat temându-se că aceste acorduri comerciale globale ar afecta siguranța mediului înconjurător din propria țară. Și naționaliștii s-au temut că o globalizare continuă ar diminua suveranitatea națională și ar putea duce la o pierdere a drepturilor și libertăților.
Fie că este văzută ca o forță teribilă, amenințătoare, ce zdrobește totul în calea sa, fie că repezintă preșiunea pentru un viitor mai bun, globalizarea este un fenomen ce se dezvoltă laolaltă cu noi. Ca și starea vremii, globalizarea este și va fi o sursă de discuții infinite, fără ca noi să putem face prea mult în această privință. Dar, ca și vremea, globalizarea reprezintă o forță căreia ne putem adapta.
La nivel internațional țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate au preocupări mult diferite. În țările în curs de dezvoltare, unde sărăcia este acută, accentul este pus pe dezvoltare cu aproape orice preț. Spre deosebire de țările dezvoltate, industrializate într-o perioadă când nu existau preocupări ecologice, iar standardele de muncă erau abominabile, țările în curs de dezvoltare susțin ideea că fără așistență din partea statelor dezvoltate ele se vor dezvolta în limita propriilor posibilități.
Țările în curs de dezvoltare au cerut ajutor comunității internaționale pentru amânarea sau anularea datoriilor. Aceste țări sunt obligate să plătească împrumuturi făcute de regimurile anterioare corupte sau dictatoriale, sau cei ce le-au oferit împrumuturi le-au sugerat să finanțeze scheme de dezvoltare care nu sunt bune (nu au aplicabilitate practică). Adesea suma acestor datorii este mult mai mare decât banii pe care aceste țări își pot permite să-i aloce altor neceșități, ca de pildă sănătatea și educația.
Asistența – atât financiară, cât și tehnică – lipsește, din păcate, după cum susțin voci din țările în curs de dezvoltare. Statisticile susțin această dispută și arată că așistența financiară pe care țările mai bogate au furnizat-o țărilor mai sărace “s-a tăiat” șimțitor pe parcursul ultimei decade. Au existat unele inițiative luate de instituțiile financiare internaționale și de unele guverne ce au dat împrumuturi, în sensul anulării datoriilor țărilor în curs de dezvoltare, dar până acum foarte puține țări au fost înscrise pentru aceste programe, iar anularea datoriilor este încă o problemă de durată.
Țările dezvoltate susțin că dezbaterii privind așistența străină îi lipsește esența. Ceea ce e important, spun ei, este infiltrarea bruscă și masivă de investiții străine directe prin sectorul privat; dacă țările în curs de dezvoltare vor să atragă investiții, trebuie să se adapteze la nevoile unei economii globale în termeni de guvernare și infrastructură.
De fapt, investițiile străine asociate cu o economie bazată pe export s-au dovedit deja a fi o forță puternică de dezvoltare ce a alimentat extraordinar creșterea a așa-numiților “Tigrii Asiatici” pe parcursul ultimelor decade – atât înainte, cât și după criza financiară Asiatică. Țări precum: republica Coreea, Thailanda, Filipine și China, toate au beneficiat de un larg influx de investiții străine și au cunoscut o creștere rapidă, dând milioanelor de oameni posibilitatea să treacă de pragul sărăciei. Deși suma investițiilor străine destinată țărilor în curs de dezvoltare a crescut, mare parte din această sumă se îndreaptă spre China și, restul statelor – destul de numeroase – primesc foarte puțin.
Explicația oferită este că aceste țări numeroase în curs de dezvoltare trebuie să muncească ele însele pentru a atrage investițiile străine. Aceasta înseamnă că acestor state li s-a spus clar că trebuie să aleagă guverne stabile, democratice, transparente pentru a oferi un climat în care afacerile pot avea loc în condiții optime.
Deși aproape o pătrime din investițiile străine directe acum este destinată țărilor în curs de dezvoltare, nu toate beneficiază de aceste investiții străine directe (FDI). Asia, de pildă, primește de 20 de ori mai mult FDI decât Africa sud-Sahariană, unde nevoile sunt mai mari. Unul din motivele pentru care unele țări în curs de dezvoltare eșuează în atragerea investiției străine este lipsa de informație privind oportunitățile de investiție în aceste țări. A pune în circulație astfel de informații a devenit o preocupare a noii inițiative comune luată de Conferința Națiunilor Unite asupra Dezvoltării și Comerțului (UNCTAD) și de către Camera Internațională de Comerț. Această inițiativă include publicarea ghidurilor de investiții, descrierea oportunităților de investiții și a condițiilor din țările cel mai puțin dezvoltate și să promoveze dialoguri între guverne și investiția potențială. Douăzeci și opt de companii, unele dintre ele foarte mari, sprijină parteneriate și participă la proiecte cum sunt cele din China, Finlanda, Franța, India și Norvegia.
2. Caracterul contradictoriu al globalizării financiare
Până relativ recent, globalizarea a fost privită ca un proces implacabil, căruia majoritatea statelor ar fi constrânse să-i sacrifice o parte tot mai mare a independenței și suveranității.
Însă, după crizele economico-financiare din Asia și din America Latină, numeroase țări și-au reconsiderat atitudinea față de globalizare, conturându-se o tendință de adaptare activă la acest proces, în concordanță cu interesele naționale.
În perioada postbelică, s-au conturat o serie de probleme cu caracter global, care afectează, direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate țările. Problemele care au devenit tot mai presante pentru întreaga omenire se referă la: perpetuarea și chiar accentuarea subdezvoltării în numeroase țări; poluarea mediului natural și perturbarea echilibrului ecologic; cursa înarmărilor în anii Războiul Rece; crizele de energie, alimente și locuințe din foarte multe țări; terorismul și contrabanda cu arme și droguri. Pentru soluționarea problemelor globale menționate, precum și a altora, s-a impus extinderea și diversificarea cooperării între toate statele lumii. Revoluția științifico-tehnică contemporană a creat premise favorabile pentru amplificarea și diversificarea cooperării internaționale. Rezultă că, paralel cu acumularea multor probleme cu caracter global, în ultimele decenii, s-au creat și unele premise pentru soluționarea lor, ceea ce constituie baza obiectivă a procesului de globalizare.
2.1. Globalizarea financiară – un proces complex și dinamic
Fluxurile de capital transfrontaliere au circulat secole de-a rândul, iar specialiștii au construit mai mulți indicatori ai activității financiare internaționale pentru a le reface cursul în timp și spațiu. Există multe modalități de măsurare a anvergurii și intensității fluxurilor financiare internaționale și este util, în acest moment, să facem distincția între:
deschiderea financiară;
angrenarea financiară;
integrarea financiară.
Deschiderea piețelor financiare naționale se referă la nivelul restricțiilor legale asupra tranzacțiilor financiare internaționale.
Nivelul de angrenare se refera la gradul de implicare națională în activitatea financiară globală: nu există o estimare unică, ci ea este sugerată, de la caz la caz, de ponderea activelor străine pe piețele naționale, de implicarea atât a instituțiilor financiare străine pe piețele financiare interne, cât și a instituțiilor financiare interne pe piețele financiare externe și de aportul național la diverse fluxuri financiare globale.
Termenul „integrare financiară" este folosit aici doar în sensul strict economic în care prețurile și randamentele activelor se egalizează pe diferite piețe financiare naționale. Pe o piață complet integrată, randamentele activelor financiare identice se egalizează, însă, bineînteles, multe active tranzacționate pe plan internațional nu sunt identice. Indicatorii egalizării ratei dobânzii sau a prețului activelor nu reușesc să redea complexitatea globalizării financiare ca proces istoric. De aceea, un indicator mai expresiv este gradul în care există o convergență între randamentele sau prețurile unor pachete de active financiare similare. Acesti indicatori agregați constituie un punct de plecare în descrierea formelor istorice ale globalizării financiare și a elementelor noi din epoca contemporană. Analizând extinderea geografică a piețelor financiare internaționale, putem estima extensiunea sistemului internațional al finanțelor.
Analiza amplorii fluxurilor financiare globale are ca rezultat cunoașterea pattern-urilor istorice ale intensității globalizării financiare. Velocitatea în schimbare a fluxurilor financiare, care este corelată cu modificările de infrastructură din tehnologiile de comunicații, este semnificativă în stabilirea efectelor unei astfel de activități.
Faptul ca globalizarea financiară poate avea efecte serioase asupra politicii economice naționale este incontestabil, dar tipurile de efecte (decizionale, instituționale, distribuționale și structurale) pot fi diferite de la o epocă la alta. De asemenea, fluxurile financiare din întreaga lume sunt clasificate în funcție de anumite infrastructuri și de instituționalizarea lor, ambele variind în timp și spațiu. Nu în utlimul rând, impactul fluxurilor financiare globale este puternic mediat de condițiile economice naționale.
În fine, sistemul global al finanțelor prezintă forme clare de stratificare, așa cum în economia internă, de exemplu, diferite categorii de debitori beneficiază de condiții de creditare și de rate ale dobânzii diferite.
Sistemul global al finanțelor include:
fluxuri de credite (precum împrumuturi și obligațiuni);
investiții (investiții externe directe, acțiuni);
bani (fluxuri monetare).
Pe aceasta viziune largă se bazează prezentarea, în cele ce urmează, a formelor istorice în schimbare ale activității financiare globale. Analiza are ca scop identificarea elementelor-cheie ale globalizării financiare în:
-Perioada modernă timpurie;
-Perioada clasică a Etalonului-Aur;
-Epoca Bretton Woods;
-Epoca modernă.
În relatarea evoluției globalizării financiare sunt folosiți mai mulți termeni tehnici:
Fluxurile internaționale de capital pot fi definite ca fluxuri transfrontaliere de active și credite atât pe termen lung, cât și pe termen scurt; ele pot fi diferențiate în mai multe tipuri: investiții străine directe – proprietatea asupra întreprinderilor din străinătate sau investiția în acestea, investitorul jucând un rol managerial direct; împrumuturi bancare internaționale – împrumuturi acordate unor actori externi, în moneda națională sau în valută străină; obligațiuni internaționale – instrumente de credit emise de sau pentru creditori/ debitori din străinătate, care includ promisiunea de a plăti o sumă specificată de bani, la o dată determinată, precum și o dobândă periodică, la intervale stabilite; obligațiunile sunt, de aceea, titluri de valoare tranzacționabile denominate în unități standard; investiții de portofoliu – investiții în acțiuni corporatiste sau obligațiuni pe termen lung deținute doar pentru profit, investitorul neavând nici un rol managerial; acțiuni internaționale – acțiuni ale unei companii emise pentru străini; „noi" instrumente financiare – derivate, contracte cu opțiune, swaps; asistența pentru dezvoltare – fluxuri oficiale de asistență, de la guvern la guvern; fluxuri monetare internaționale – cumpararea și vânzarea de valute străine.
Fluxurile brute de capital masoară totalul fluxurilor de capital care ies dintr-o economie sau, alternativ, care intră în aceasta.
Fluxurile nete de capital masoară diferență dintre fluxurile brute care ies și cele care intră într-o economie – fluxurile nete indică dacă o economie acumulează drepturi în raport cu restul lumii sau invers.
2.2. Liberalizarea și piețele financiare globale în evoluție
Intensitatea și extensiunea fluxurilor financiare transfrontaliere contemporane cunosc un asemenea grad, încât sistemele financiare naționale devin din ce în ce mai interdependente. În sistemul Bretton Woods, controalele asupra capitalului limitau și reglementau fluxurile de acest tip. Dar liberalizarea și dereglementarea financiare au contribuit enorm la diversificarea modalitatilor de realizare a integrării financiare. E posibil ca această tendință să devină mai puternică pe masura implementării acordului OMC asupra deschiderii serviciilor financiare naționale către competiția globală.
La sfârșitul anului 1997, 102 țări au consimțit să-și deschidă începând cu 1999, în măsuri diferite, industriile bancare, ale asigurărilor și titlurilor de valoare către competiția externă și să respecte regulile OMC referitoare la practicile comerciale corecte. În plus, în anul 2000 au debutat primele negocieri cu privire la liberalizarea tuturor serviciilor financiare.
În anii 1970 și 1980, controalele naționale asupra capitalului au devenit mai puțin eficiente, din moment ce existența europiețelor permitea sustragerea de la acestea, iar magnitudinea mișcărilor de capital fără ca economiile OCDE sa devină tot mai vulnerabile la activitatea speculativă. Deși controalele asupra capitalului au continuat sa delimiteze ratele dobânzilor pe plan intern de cele externe, ele s-au dovedit din ce în ce mai puțin eficiente atât în privința reglării nivelului fluxurilor financiare globale, cât și în cea a reglementarii impactului lor intern. În consecintă, guvernele OCDE au renunțat la controalele asupra capitalului, eliminând astfel barierele formale între piețele financiare interne și cele internaționale.
Încercând să sintetizăm abordarea noastră, menționăm că pe fond există patru categorii de actori ai globalizării financiare:
guvernele;
debitorii;
investitorii;
instituțiile financiare.
Guvernele permit globalizarea prin reducerea restricțiilor asupra sectorului financiar intern și prin liberalizarea contului de capital al balanței de plăți. În trecut guvernele obișnuiau să regularizeze sectorul financiar intern, restrictionând alocarea creditului prin controlul preturilor și al agregatelor monetare. Ele impuneau și constrângeri asupra miscarilor de capital între tari. Lista instrumentelor utilizate pentru a restrictiona contul curent este destul de ampla, incluzând restricții asupra tranzacțiilor valutare, tranzacțiilor derivate, activităților de credit și împrumut ale băncilor și firmelor, participării investitorilor străini la sistemul financiar local.
În ultimii 30 de ani aceste restricții au fost înlăturate treptat. Țările dezvoltate au pus în practică politici mai liberale din acest punct de vedere decât țările în dezvoltare. Trebuie remarcat faptul ca au fost și perioade în care restricțiile au fost reintroduse, cum ar fi perioada de dupa criza datoriei suverane din 1982, mijlocul anilor ’90 sau dupa criza argentiniană de la începutul anilor 2000. Literatura de specialitate pune noul val de liberalizari și dereglementări pe seama a șase motive principale:
– controlul capitalurilor se facea la costuri din ce în ce mai mari;
– responsabilii economici și-au dat seama ca sistemele financiare conduse de către guverne și abordările neconforme economiei de piață au eșuat;
– crizele recente au demonstrat importanța capitalurilor străine pentru finanțarea bugetelor publice, a cheltuielilor și investițiilor publice; aceleași capitaluri au ajutat guvernele sa capitalizeze băncile aflate în dificultate, sa restructureze întreprinderile și sa gestioneze crizele;
– lansarea privatizării întreprinderilor de stat față de investitorii străini a crescut încasarile acestora;
– deși guvernele pot impune taxe asupra veniturilor din capitaluri străine, acest lucru poate fi mai dificil decât în cazul celorlalți factori de producție din cauza instabilității lor;
– guvernele au devenit mai constiente de avantajele unui sistem financiar intern eficient, avantaje care se materializeaza printr-o creștere economica stabila și prin diversificarea investitorilor.
Debitorii și investitorii. În această categorie regăsim gospodăriile și firmele. Firmele își diversifică sursele de finanțare prin emisiuni de obligațiuni și acțiuni pe piețele internaționale. În felul acesta costul capitalului scade, investitorii se diversifică și lichiditatea crește. Țările debitoare beneficiază însă nu numai de capitaluri noi, ci și, în cazul investițiilor străine directe, de noi tehnologii, know-how, management și personal mai competent.
Diversitatea surselor de finanțare îi ajută pe investitorii străini sa depășească barierele directe și indirecte în calea investițiilor. Investitorii internaționali au profitat de globalizarea financiară pentru a-și diversifica riscurile între țări. Cum se așteapta ca țările în dezvoltare să înregistreze un ritm de creștere economică mai mare decât țările dezvoltate, creditorii urmăresc în felul acesta un profit superior. Ca urmare a liberalizării piețelor financiare, atât persoanele fizice, cât și cele juridice pot investi cu ușurință pe piețele emergente.
Instituțiile financiare. Instituțiile financiare, prin internaționalizarea serviciilor financiare, reprezintă o altă variabilă importantă a globalizării financiare.
Progresele în domeniul tehnologiei informației au diminuat importanța geografiei, permițând companiilor internaționale sa deservească mai multe piețe dintr-o singură locație.
Aceste progrese au avut trei efecte principale asupra industriei serviciilor financiare:
– au promovat recurgerea intensivă la instituțiile financiare internaționale;
– au condus la consolidarea și restructurarea industriei mondiale a serviciilor financiare;
– au condus la apariția băncilor globale și a conglomeratelor internaționale care oferă o varietate de produse și servicii financiare pe foarte multe piețe, facând astfel sa dispară distincția între instituțiile financiare pe de-o parte și activitățile și piețele pe care operează pe de altă parte.
Schimbarile demografice și complexitatea crescândă a micilor investitori au intensificat concurența între bănci pentru atragerea economiilor, companii de asigurări și fonduri de pensii. Menajele au preferat în locul depozitelor bancare sau achiziției de acțiuni să-și plaseze economiile în cadrul unor instituții capabile să diversifice mai bine riscurile, să reducă povara impozitelor și să profite de economiile de scară.
În țările dezvoltate concurența în creștere a determinat băncile și instituțiile financiare nonbancare sa caute noi afaceri și noi piețe, ceea ce le permite sa diversifice riscurile. Instituțiile financiare non-bancare au ajuns sa concureze băncile tradiționale, oferind servicii financiare rezervate de obicei exclusiv băncilor, adoptând noi metode de calcul al riscului și demarând activități de creditare, cum ar fi împrumuturile sindicalizate.
În țările în dezvoltare liberalizarea a deschis drumul firmelor internaționale către piețele locale. Privatizarea instituțiilor financiare publice a oferit băncilor străine ocazia de a patrunde pe piețele financiare locale. Stabilizarea macroeconomică și un mediu de afaceri mai sănătos au asigurat un climat mai atractiv pentru investițiile străine.
În anumite cazuri, liberalizarea a avut la bază prioritar motive ideologice; în altele, ea s-a produs ca urmare a faptului că guvernele păreau a nu mai reuși să-și îndeplinească obiectivele economice naționale și nici să atragă investiții internaționale. Dar nu toate țările au renunțat la controalele asupra capitalului, acestea ramânând încă practici curente în economiile în curs de dezvoltare și în cele aflate în tranziție.
Aspectul a avut, la rândul sau, implicații considerabile pentru ordinea monetară internațională, din moment ce înlăturarea controalelor asupra capitalului sporește foarte mult dificultățile operării cursurilor de schimb fixe, astfel încât numărul țărilor care au cursuri de schimb flotante a crescut considerabil din anii 1980, de la 40% la peste 60%. Ca atare, principala caracteristică a sistemului monetar internațional contemporan este trecerea de la un sistem al cursurilor de schimb fixe la unul al cursurilor de schimb flexibile.
Tendințele globalizării financiare. În ultimele trei decenii globalizarea financiară a alimentat și maturizat numeroase schimbări. Printre acestea putem distinge, ca fiind poate cele mai importante, noua natură a fluxurilor de capital și utilizarea tot mai frecventă a intermediarilor financiari internaționali.
Noua natura a fluxurilor de capital. Fluxurile de capital nete au crescut în mod evident începând din anii ’70, de la mai puțin de 41 miliarde USD la aproximativ 320 miliarde USD în 1997 (în termeni reali), când au fost maxime. Compoziția acestor fluxuri s-a modificat în mod semnificativ. Capitalurile din surse publice s-au redus la jumatate, în timp ce capitalurile private au devenit sursa principala de finanțare pentru numeroase economii emergente. Compoziția capitalurilor private s-a modificat la rândul ei. Investițiile străine directe au crescut în continuu pe parcursul anilor ’90. Fuziunile și achizitiile, în special cele rezultate din privatizarea întreprinderilor de stat, au constituit sursa cea mai importanta a acestei creșteri. Investițiile de portofoliu au crescut de la 10 milioane USD în 1970 la 82 miliarde USD în 1996. Fluxurile de capital către piețele emergente au scazut dramatic în perioada care a urmat crizelor din Asia, din Rusia și din Argentina.
Fluxurile private de capital nu se îndreapta în aceeași măsură către toate țările. Anumite țări primesc importante fluxuri de capital, în vreme ce altele doar o mică parte din acestea. Deși fluxurile de capital către țările în dezvoltare au crescut luate în ansamblu, primele 12 țări clasate dupa volumul fluxurilor primite sunt și cele care sunt destinatarele celei mai mari părți a acestor fluxuri. Aceste țări sunt și cele care s-au bucurat de creșterea cea mai spectaculoasă a fluxurilor private de capital în anii ’90. În consecintă, proporția fluxurilor dedicate țărilor cu venit mediu și redus a scăzut de-a lungul timpului. Aceste observații sunt importante deoarece se ajunge la concluzia că doar un grup redus de tari beneficiaza cel mai mult de aceste fluxuri de capital. Distribuția inegală a fluxurilor de capital se explica prin faptul ca țările în dezvoltare nu au același venit, deși cauzele acestor asimetrii și decalaje sunt greu de determinat.
Internaționalizarea serviciilor financiare se referă la faptul ca debitorii și investitorii locali fac apel la intermediari financiari internaționali. Această internaționalizare se realizează pe două căi:
– prezenta sporită a intermediarilor financiari internaționali, îndeosebi bănci străine, pe piețele locale;
– apelul debitorilor și investitorilor locali la intermediari financiari internaționali situați în afara țării lor de origine.
Intensitatea și extensiunea în creștere ale fluxurilor financiare globale alaturi de tendinta către liberalizarea piețelor financiare naționale, absența controalelor naționale asupra capitalului și trecerea la cursurile de schimb flexibile sugerează o schimbare calitativa, implicând o integrare financiară globală mai intensă.
Determinarea ratelor dobânzilor pe plan intern. Deși converg, ratele dobânzilor diferă în prezent de la o țară la alta (ele diferă și pe teritoriul unei țări), lucru valabil și în cazul în care sunt exprimate în funcție de un etalon monetar comun (astfel încât un investitor sa primească același randament, în propria sa monedă, pentru un activ străin ca și pentru unul intern). Situația se poate datora atât imperfecțiunilor de pe piețele financiare, cât și performanțelor economice inegale între țări și regiuni ale lumii. Deși este evident ca ratele naționale ale dobânzilor pe glob nu au fost egalizate, ele sunt totuși supuse regulilor fluxurilor mondiale monetare și de capital. În acest sens, ratele naționale ale dobânzilor sunt determinate în contextul piețelor și condițiilor financiare globale.
Ca existența unei piețe globale funcționale de capital ar trebui să ducă la egalizarea randamentelor activelor financiare pretutindeni în lume (masurate într-o valuta comuna) este o prezumție frecventă a argumentelor sceptice și hiperglobaliste. Dar aceasta presupune un model de piață globală de capital perfect integrată. S-au facut studii exhaustive pentru testarea convergentei ratelor dobânzilor, concentrate pe paritatea acoperită și descoperită a ratelor dobânzilor.
Între țările OCDE, ratele dobânzilor converg atunci când sunt exprimate într-o monedă comună – diferențele între ratele naționale fiind echilibrate de fluctuațiile cursurilor de schimb. În mod specific, atunci când valuta poate fi vândută la termen, orice diferență între rate este echilibrată exact de diferența între cursul de schimb curent și cel la termen pentru perioada cât este detinut activul, astfel încât randamentele se egalizeaza când sunt exprimate într-o valuta comuna (paritatea acoperita a ratelor dobânzilor se susține). În afara acestei condiții, randamentele nu se egalizeaza, astfel încât cursurile de schimb nu fluctueaza exact în asa fel încât sa compenseze diferențele dintre ratele dobânzilor (paritatea descoperita a ratelor dobânzilor nu se susține).
Acest eșec al cursurilor de schimb de a fluctua într-un mod în care să compenseze diferențele dintre ratele dobânzilor este atât rezultatul variatiilor în timp ale primelor de risc – cerute de piata pentru pastrarea unor active denominate în anumite valute – ce se adauga ratelor standard ale dobânzilor, cât și al caracteristicilor operaționale ale piețelor valutare.
Operatorii de pe piețe folosesc previziuni ale cursurilor de schimb bazate atât pe analiza fundamentelor economice, cât și pe stabilirea tendințelor în seriile de date („chartism”); de obicei, ei fac o medie între cele două, rezultatul fiind previziuni care variază, cu toate ca nu exista un consens nici între economiști referitor la estimarea cursurilor de schimb de echilibru. Întrucât există o diverșitate de opinii printre dealeri, aceasta creeaza condițiile pentru un volum ridicat de tranzacții și posibilitati de speculatii. « Chartismul », în particular, poate îndeparta cursul de schimb de la valoarea sa de echilibru, preocuparea pe termen scurt a majoritatii dealerilor având ca urmare o concentrare asupra respectivelor fluctuatii.
Pe termen mai lung, există dovezi de paritate a ratelor dobânzilor, inclusiv de convergență a ratelor reale ale dobânzilor între principalele economii, ceea ce implică un oarecare grad de convergență în ceea ce privește costurile capitalului.
Verificarea existenței parității reale a ratelor dobânzilor atrage atenția asupra existenței unei rate (reale) a dobânzilor mondiale între economiile principale, cu prime de risc mici și stabile pentru diferite țări. Acest lucru sugerează mai departe că, în ciuda absenței unei egalizări a ratelor dobânzilor, ratele dobânzilor pe termen lung sunt determinate pe o piață globală de capital în dezvoltare. Rata reală globală a dobânzii reflectă cererea și oferta globale de credit, ceea ce implică mai mult decât un nivel ridicat de interconectare între centrele financiare ale lumii: implică integrarea lor financiară din ce în ce mai profundă.
O piață de capital globală? Se poate spune ca există o piață de capital globală dacă cele mai importante centre financiare din economia mondială sunt suficient de angrenate, astfel încât cererea și oferta de credit internațional sa fie mediate efectiv la nivel transcontinental. Studiile de specialitate sugerează că, deși s-ar putea sa nu existe încă o piață de capital globală complet integrată, intensitatea și extensiunea activității financiare transfrontaliere indica o piata globală de capital în evoluție.
Dacă așa stau lucrurile, ne-am putea aștepta ca randamentele unui pachet – portofoliu – standard de active sa fie convergente. Este adevarat ca studiile empirice indică o convergența a randamentelor între principalele piețe de capital; randamentele de pe piețele emergente din țările în curs de dezvoltare constituie un caz diferit, dar și ele au tendința de a converge. Investitorii instituționali au în prezent dețineri de active considerabile în străinătate și le tranzacționează în mod activ. Deși investitorii tind sa manifeste o înclinație tradițională pentru deținerea de active interne, aceasta este în curs de diminuare. Ea se poate datora, în parte, restricțiilor naționale privind investițiile în străinătate ale principalilor investitori institutionali interni, deși aceste restricții au fost reduse considerabil în anii 1990.
Chiar și atunci când există o convergență a randamentelor între piețe, există totuși stimulente semnificative pentru ca investitorii să-și diversifice portofoliile pe plan internațional. Nivelul ridicat de tranzacții transfrontaliere în obligațiuni și acțiuni o confirmă. Într-adevar, atât timp cât există chiar și o mică diferență în privința variabilității randamentelor între piețele de capital naționale – determinată, de exemplu, de faptul ca ele pot fi mai mult sau mai puțin instabile sau ciclurile lor de afaceri ar putea sa nu fie sincronizate – investitorii își pot asigura câstiguri, în pofida unei convergențe a ratelor randamentelor, prin diversificarea portofoliilor lor pe plan internațional și prin echilibrarea randamentelor în timp.
Astfel, în loc sa fie incompatibile cu globalizarea financiară, așa cum susțin unii sceptici despre mișcările diferențiale de pe piețele naționale de capital, tocmai aceste diferențe sunt cele care pun în mișcare fluxurile financiare globale.
Deși este posibil ca majoritatea creditorilor individuali, precum și a debitorilor să nu aiba o perspectivă pe deplin globală, fluxurile între principalele centre financiare ale lumii sunt în prezent îndeajuns de vaste pentru a sugera ca o piata globală de capital este în curs de aparitie. Ca argument în acest sens, costul capitalului a tins spre convergență plan internațional. În plus, unele diferențe neesențiale referitoare la aceste costuri pot fi atribuite diferențelor în ce privește modul de impozitare a investițiilor la nivel național.
Ratele dobânzilor la împrumuturile bancare se bazează, de regulă, pe ratele naționale ale dobânzilor: deoarece acestea au fost caracterizate de convergența la nivel internațional, iar competiția intensificată a menținut diferențele la un nivel redus, ratele stabilite pentru debitori au avut tendința de a converge. Din moment ce firmele pot emite obligațiuni, acțiuni și alte active pe piețele internaționale, costurile acestor forme de finanțare au avut și ele aceeași tendință.
Cu toate acestea, scepticii se îndoiesc, tipic, de existența unei piețe de capital globale, atât timp cât se mentine înca o puternica asociere între economii și ratele investițiilor pe plan național. Ei argumentează că, în situația în care capitalul ar fi cu adevarat mobil pe plan internațional, ar exista tendinta către o asociere redusa sau inexistenta între economii și investiții pe plan național ; economiile ar circula mai degraba pe tot globul, oriunde randamentele ar fi cele mai ridicate, și astfel fluxurile nete de capital ar fi mari. Feldstein și Horioka (1980) au constatat ca ratele economiilor și ratele investițiilor pe plan național ramân puternic corelate, în timp ce alte studii arata ca aceasta corelatie este considerabil mai redusa între piețele financiare locale din interiorul țărilor.
Dimpotriva, corelațiile economii – investiții la nivel național în timpul perioadei clasice a Etalonului-Aur erau mai mici decât în prezent, în timp ce fluxurile nete de capital erau mult mai mari. Corelațiile economii-investiții pe plan național au fost mai intense în anii interbelici, dupa cum era de asteptat, dat fiind colapsul ordinii monetare internaționale. La o analiza mai detaliată, datele de mai sus se dovedesc neconcludente.
Contul curent al balanței de plăți a unei țări reprezintă diferența dintre economiile (publice și private) și investițiile sale: economiile și investițiile se egalizeaza atunci când guvernul reuseste sa echilibreze contul curent. Cum o economie nu poate susține permanent deficite sau excedente de cont curent, guvernele urmăresc echilibrarea acestuia, consecinta fiind ca ratele economiilor și investițiilor au tendinta de a converge. În aceasta privinta, corelatia economii – investiții la nivel național nu constituie un test concludent al existenței (sau inexistenței) unei piețe de capital globale integrate.
De aceea, fluxurile nete de capital luate ca atare nu sunt unicul sau cel mai bun indicator al existenței unei piețe globale de capital. Astfel, faptul ca e posibil ca fluxurile nete de capital sa fie mai reduse în prezent decât în epoca Etalonului-Aur, precum susțin scepticii, nu constituie o dovadă concludentă ca piețele mondiale de capital ale anilor 1990 sunt mai puțin integrate financiar decât în anii 1890, deoarece nu se pot ignora cu atâta usurinta nivelurile fara precedent ale fluxurilor brute de capital și gradul înalt de mobilitate a capitalului în zilele noastre. Mișcări nete semnificative de capital ar fi de așteptat numai dacă între economii ar exista diferențe persistente în ceea ce privește ratele randamentelor. Spre deosebire de situația din perioada clasică a Etalonului-Aur, ratele naționale ale randamentelor unor active similare nu par să difere într-o masura considerabila. Acest lucru concorda cu o alta dovada empirica potrivit careia ratele profitului sunt similare pe tot cuprinsul globului și acest lucru poate reflecta partial fluxurile istorice internaționale de capital. Armstrong s.a. (1991) au estimat ratele anuale ale profitului pentru principalele sapte tari OCDE în perioada 1952-1987. Din analiza lor se poate identifica o tendință de convergență a ratelor profitului între aceste țări începând din 1971. Mai mult, Ghosh (1995) a studiat variațiile în conturile curente ale balanțelor naționale de plati pentru a verifica dacă principalele țări industrializate foloseau creditele și debitele internaționale pentru a echilibra consumul în timp. Rezultatele indicau faptul ca, departe de a fi mai redusa decât era de asteptat în condiții de deschidere financiara, pentru Canada, Germania, Japonia și Marea Britanie (dar nu și SUA), mobilitatea capitalului era de fapt chiar mai ridicata din 1975, adica existau fluctuatii în exces ale capitalului, comparativ cu cele necesare pentru a echilibra consumul în timp. Aceste date concorda cu existenta unor niveluri ridicate de fluxuri financiare internaționale speculative, care nu pot fi justificate doar prin diferențele între ratele randamentelor.
Este evident ca funcționarea pieței mondiale de capital, în ziua de astazi, nu respectă litera teoriei pieței financiare globale perfect integrate: accesul pe piață al debitorilor și creditorilor variaza și se mentine, de asemenea, o înclinatie interna printre detinatorii de active. Cu toate acestea, exista marturii clare ale existenței unei piețe globale de capital în formare care, precum multe alte piețe de acest gen, este caracterizata de imperfectiuni și distorșiuni. Pentru valute, obligațiuni guvernamentale, derivate tranzactionate la bursa și alte produse financiare principale, tranzacțiile cuprind cele mai importante centre financiare ale lumii. Piețele de la Londra, New York și Tokyo au devenit atât de interdependente, încât functionează ca o singură piață. Ele găzduiesc majoritatea tranzacțiilor efectuate cu aceste active și actionează pentru a stabili prețuri mondiale de referință.
Dar piețele mondiale pentru acțiuni, obligațiuni corporatiste și alte active financiare sunt și ele în evoluție pe masură ce principalele piețe naționale au devenit din ce în ce mai angrenate, iar activele de acest gen sunt tranzacționate tot mai mult în cadrul tuturor principalelor centre financiare ale lumii. Comparația între această piață globală de capital aflată în formare și o piață de capital perfect integrată tinde să piardă din vedere ceea ce este specific evoluțiilor contemporane. Într-o astfel de piață financiară globală perfect integrată, ar fi de așteptat ca totalul tranzacțiilor sa fie mic. Prin contrast, caracteristicile esențiale ale actualelor piețe financiare globale sunt volumul de activitate fără precedent din punct de vedere istoric, din care o mare parte cu caracter speculativ, viteza cu care se desfasoara tranzacțiile financiare și procesul concomitent de adâncire financiara. Ele sugerează că o piață globală de capital este în evoluție, chiar dacă nu e încă pe deplin instituționalizată.
2.3. Implicațiile globalizării financiare asupra dezvoltării economice și sociale
2.3.1. Aspecte pozitive ale globalizării piețelor financiare internaționale
Originalitatea anilor '80 rezidă în integrarea financiară mondială care permitea capitalurilor să aibă un grad ridicat de mobilitate între toate piețele financiare din lume, globalizarea financiară presupunând crearea unei piețe unice a capitalurilor care să funcționeze la nivel planetar. Fiind strâns legată de procesul globalizării schimburilor de bunuri și servicii, globalizarea a fost mai "brutală" și mai importantă în domeniul financiar.
Dereglementarea este o reacție și un răspuns la noile nevoi manifestate în condițiile mondializării piețelor bancare și financiare; diversele constrângeri naționale par din ce în ce mai anacronice, fiind deci cazul armonizării condițiilor de funcționare și concurenta ale piețelor. Dezintermedierea constă în posibilitatea operatorilor internaționali de a acționa direct pe piețele financiare (finanțare directă) fără a recurge la intermediari bancari și financiari pentru efectuarea operațiunilor de împrumut și de plasare. Este vorba, de exemplu, pentru trezorierul unei întreprinderi, de a prefera finanțarea prin emisiuni de euroobligațiuni pe piața din Londra decât de a împrumuta de la bancă.
Deschiderea piețelor corespunde abolirii frontierelor între piețe, care erau separate; este vorba de deschiderea spre exterior a piețelor naționale dar, în același timp, în interiorul acestora, suprimarea granițelor între compartimentele existente: piața monetară (pe termen scurt), piața de capital (pe termen lung), piața de schimb (schimbul monedelor intre ele), piețe la termen etc. Doua categorii de inovații au favorizat procesul de globalizare financiară: inovații în domeniul tehnologic, mai ales în domeniul informaticii și telecomunicațiilor și inovațiile financiare. Computerizarea și telecomunicațiile au contopit piețele financiare ale lumii într-un singur sistem mondial în care o persoana individuală, un terminal poate fi tot timpul la curent cu fluctuațiile de prețuri pe piețele majore și poate executa schimburi aproape instantaneu în oricare dintre ele sau chiar în toate.
In anii '70-'80 un proces de modernizare are loc în cadrul marilor piețe financiare ale lumii. Noile piețe, noile produse rezultă atât din nevoi financiare ale economiei (deschiderea Europei spre lume și, de o manieră mai generală, apelul masiv al statelor la piață pentru acoperirea enormelor deficite bugetare), cât și din neceșitățile și dorința de a aduce o soluție riscurilor legate de instabilitatea ratelor de schimb, ratelor dobânzii, inflație. Inovațiile financiare au fost numeroase în ultimii 20 de ani pentru a satisface nevoile celor care se împrumută și ale investitorilor internaționali. Astfel, încă de la începutul anilor '70, euro – băncile au propus împrumuturi în devize cu rate ale dobânzii variabile. In această formulă, ratele împrumuturilor urmăresc evoluția pieței. In caz de creștere a ratelor, împrumutătorul nu este penalizat; șimetric, împrumutatul beneficiază de reducerea ratelor de piață.
Dezvoltarea sistemului financiar. Globalizarea financiară poate conduce la dezvoltarea sistemului financiar. Un sistem financiar functional asigură debitorilor (menaje, firme, guverne) sursele de finanțare necesare pentru investițiile productive. De obicei sistemele financiare nu funcționează de maniera optimă deoarece creditorii și debitorii se confruntă cu probleme de asimetrie a informațiilor: creditorii stiu mai puține despre proiectul pentru care se solicită creditul decât debitorul. Informația asimetrică poate conduce la situații de selecție adversă și hazard moral. Selecția adversă se referă la faptul ca debitorii de slabă calitate sunt cel mai des întâlniți pe piață. Selecția adversă poate determina raționalizarea creditului în sensul ca cei care dispun de fonduri nu vor mai fi dispuși sa le împrumute, nici măcar la o rată importantă deoarece debitorii de calitate inferioară sunt cei mai atrași de ratele mari. Hazardul moral se referă la faptul că, după obținerea fondurilor, debitorii tind să ia poziții riscante. În acest fel debitorii pot obține mari câștiguri dacă anticipările lor se realizează și mari pierderi dacă nu se realizează. Dezvoltarea sistemului financiar este deci unul din principalele avantaje potențiale ale globalizării deoarece există mai multe surse de finanțare pentru investițiile productive. Globalizarea financiară ajută la îmbunătățirea funcționării sistemului financiar pe două căi principale:
creșterea disponibilității fondurilor;
îmbunătățirea infrastructurii financiare, reducând în felul acesta problemele de asimetrie a informației. În consecință, globalizarea financiară diminuează riscul de selecție adversă și hazardul moral și mărește disponibilitatea creditului.
Disponibilitatea capitalului. Datorită globalizării financiare mai multe capitaluri noi sunt disponibile. Atât debitorii, cât și creditorii au tendința de a realiza mișcări de capital transfrontaliere. Într-o lume integrată din punct de vedere financiar fondurile pot circula liber dinspre țările excedentare înspre țările în care productivitatea marginala acapitalului este mare. În acest context, atât instituțiile străine, cât și persoanele fizice pot investi în țările în dezvoltare daca se asteapta ca acestea sa aiba o rata de creștere mai mare decât țările dezvoltate. Prin urmare, țările în dezvoltare își pot mări consumul și pot încuraja investițiile cu ajutorul capitalurilor străine. Aceste fluxuri de capital dinspre țările dezvoltate către țările în dezvoltare se reflecta în deficitele impreșionante de cont curent ale țărilor emergente.
Existența a noi surse de finanțare se referă la faptul ca debitorii nu mai depind în exclusivitate de fondurile naționale, ei putând face apel la fonduri externe. Disciplina pieței este îmbunătățită atât la nivel macroeconomic, cât și în ceea ce privește sectorul financiar, deoarece investitorii naționali și internaționali le-o impun debitorilor publici și privați. Capitalurile străine sunt eficiente în impunerea unei astfel de discipline data fiind natura lor instabila: capitalul străin își sporeste mobilitatea între tari, în timp ce capitalul intern întâlneste mai multe obstacole la pătrunderea pe piața internațională.
Disponibilitatea mai bună a capitalului sporește complexitatea piețelor financiare și extinde gama de produse și servicii. Diversitatea instrumentelor financiare permite o mai buna diversificare a riscului între țări. Facând apel la investitori internaționali, debitorii pot beneficia de costuri mai reduse ale capitalului, în parte datorita faptului ca acesti investitori își asuma riscuri diversificate și de aceea sunt dispuși sa plateasca mai mult pentru a detine titluri naționale. De asemenea, raportarea la o jurisdicție străină le permite debitorilor sa prelungească durata împrumutului deoarece aceasta schimbare de jurisdictie reduce riscul global pentru investitor (forța juridică a contractului, transparența tranzacțiilor, infrastructurile pieței). Pentru un anumit nivel al apetitului pentru risc, reducerea riscului i-ar face pe investitori sa accepte creșterea duratei riscului.
Datorită disponibilității sporite a capitalurilor, economiile emergente și-au dezvoltat piata acțiunilor, precum și industria serviciilor financiare. Piețele de capital s-au dezvoltat în sensul ca mai multe titluri naționale sunt emise și tranzactionate, însă aceasta nu înseamnă că instituțiile financiare naționale au devenit mai importante. Participanții la piață pot face apel la intermediarii financiari internaționali, aceasta concurență făcând ca instituțiile financiare naționale să-și piardă din forță.
Îmbunatățirea infrastructurii financiare. O infrastructura îmbunatățită a sectorului financiar înseamnă ca sistemul financiar este mai transparent, competitiv și eficient. Astfel problemele de asimetrie a informației sunt minimizate, iar eficacitatea creditului este maximizată. În teorie există mai multe canale prin care globalizarea financiara poate ameliora infrastructura sectorului financiar: globalizarea financiara generează o concurență mai mare în furnizarea fondurilor, generând câstiguri de eficiență; adoptarea unor standarde internaționale în materie de contabilitate crește gradul de transparență; intermediarii financiari internaționali contribuie la deschiderea sistemului financiar; globalizarea financiară ameliorează guvernanța corporatistă: noii actionari și potențialii interesati pot solicita o supraveghere mai atenta a managerilor; doțările tehnice asigura o precizie mai mare; disciplina de piață se reflectă nu numai la nivel macroeconomic, dar și în mediul de afaceri.
La aceste aspecte se poate adăuga precizarea că băncile străine pot îmbunătăți infrastructura financiară în țările în dezvoltare pentru trei motive (Mishkin, 2003): băncile străine au portofolii mai diversificate având acces la surse de finanțare peste tot în lume, ceea ce înseamnă că își asumă mai puține riscuri și sunt mai puțin expuse șocurilor negative care ar putea afecta economia țării gazdă; băncile străine pot introduce noi practici bancare, mai ales în privinta gestiunii riscului, îmbunătățind astfel eficienta sectorului bancar; daca băncile străine sunt cele care domină sectorul bancar, guvernele sunt mai puțin susceptibile de a interveni pentru a ajuta băncile atunci când au probleme de solvabilitate, ceea ce încurajeaza un comportament mai prudent din partea instituțiilor bancare, o disciplină crescută și reducerea hazardului moral.
2.3.2. Aspecte negative ale globalizării
Teoretic, crearea unei piețe mondiale a capitalurilor, concurențială, funcționând fără piedici, trebuia să stimuleze creșterea eficienței sistemului financiar permițând o reducere a costului de finanțare și o mai bună alocare a capitalurilor între țări și sectoare de activitate, de unde să rezulte o mai rapidă creșterea economiei mondiale.
Pe lângă beneficii, globalizarea financiară implică și o serie de riscuri. Valul recent de crize financiare și contagiune după ce țările își liberalizasera sistemele financiare integrându-se pe piețele financiare mondiale poate conduce la concluzia că globalizarea generează instabilitate financiară și crize. Deși factorii interni sunt determinanți în producerea crizelor, există diverse canale prin care globalizarea financiară poate fi pusă în legatură cu aceste crize:
Atunci când o țară își liberalizează sistemul financiar, se supune disciplinei pieței impusă atât de investitorii străini, cât și de cei naționali. În cazul unei economii închise investitorii naționali sunt singurii care monitorizează economia și reacționează față de o situație nefavorabilă a acesteia. În cazul economiilor deschise, forța unită a investitorilor interni și internaționali poate stimula țările să atingă o situație de sănătate economică, deși acest proces poate dura foarte mult timp.
Globalizarea poate conduce la crize în situația în care piețele internaționale de capital sunt imperfecte, ceea ce poate genera comportamente iraționale, imitative, atacuri speculative etc. De exemplu, dacă investitorii sunt de părere că rata de schimb nu este sustenabilă, ar putea specula împotriva monedei, conducând în felul acesta la producerea unei crize independent de starea economiei. Imperfecțiunile pot deteriora starea economiei. Hazardul moral poate genera situații de supraîndatorare atunci când economiile sunt liberalizate și există garanții din partea guvernului, mărind astfel probabilitatea producerii crizelor.
Globalizarea financiară poate genera crize ca urmare a unor factori externi, chiar și în acele țări unde starea economiei este bună și chiar în absența imperfecțiunilor pe piețele internaționale de capital. Dacă o țară devine dependentă de capitalurile străine, modificările bruște ale acestor fluxuri de capital pot crea dificultăți de finanțare și recesiune economică. Aceste modificări nu depind neaparat de starea economiei țării gazdă. Printre acești factori externi se numară ratele dobânzii pe piețele mondiale, ciclurile economice în țările dezvoltate, o tendinta către diversificarea investițiilor în marile centre financiare, factori regionali etc.
Procesul de criză sistemică se desfășoară în doi timpi. In primul rând este vorba de declanșarea turbulenței prin speculație, a cărei putere s-a amplificat prin noile instrumente financiare. Apoi intervine propagarea undei de șoc pe ansamblul sistemului financiar planetar. Această propagare se realizează prin fenomenul de contagiune deoarece piețele financiare sunt puternic interconectate. Pe baza mijloacelor moderne de comunicare, informația se difuzează aproape imediat de la o extremitate la alta a planetei. Fiecare piață este influențată de informații comune tuturor piețelor. Reacțiile operatorilor pe o piață considerată directoare (ex. Wall Street) sunt imediat repercutate asupra celorlalte piețe financiare. Acest proces de propagare și repercușiuni în lanț este amplificat de comportamentele de "contagiune prin mimetism", foarte frecvente pe piețele financiare: „traderii” își fundamentează deciziile nu pe baza propriilor lor criterii, ci luând în considerare pe cele ale altora. Astfel, evenimente care nu au nici o legătura cu situația financiară a unei țări sau firme pot provoca aici o criză.
Pe fondul tuturor acestor consecințe ale globalizării financiare, a riscurilor pe care aceasta le presupune, se constată o gravă slăbiciune a noului sistem financiar internațional. Crizele sunt din ce în ce mai frecvente și mai variate, în special datorită sistemului ultraspeculativ instaurat la sfârșitul anilor '70, cu doi principali factori: dimensiunile atinse de sfera financiară, într-un timp record (au determinat ca aceasta să devină practic incontrolabilă), și tendința ei de a genera "baloane speculative", provocând crizele. Astfel, de la criza datoriei Lumii a Treia din 1982, la cea din Rusia, sau la cea pornită din SUA, toate piețele (acțiuni, obligațiuni, derivate, imobiliară.) au suferit cel puțin o zdruncinare în cursul ultimilor ani.
Criza asiatică din 1997 este unul din exemplele cele mai elocvente pentru efectele distructive care însoțesc globalizarea piețelor financiare.
Implicarea organismelor financiare internaționale în procesul de transformare și restructurare a sistemului economic mondial este amplă, domeniile atinse de proiectele finanțate prin contribuția lor fiind foarte diverse și de o importanță deosebită. Dezideratul unui sistem financiar supus unor reglementări uniforme și transparente, menite să sporească eficiența alocării resurselor de capital, capătă contur prin suportul instituțiilor create în acest sens (Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială).
Efectele economice și sociale ale șocurilor de pe piețele financiare internaționale tind să fie tot mai mult diminuate de integrarea acestora într-un sistem global de piețe care nu pot exista însă fără un sistem instituțional articulat, investit cu autoritate suficientă pentru a-și implementa până la capăt deciziile și politicile sale. Nu trebuie exclus din discuție nici iminenta reformare a sistemului instituțional actual, care în nenumărate cazuri a dovedit că este insuficient pregătit pentru a face față noilor provocări ale globalizării.
Evoluția fluxurilor financiare internaționale din ultima perioadă confirmă interesul operatorilor pentru implicarea pe piețele monetare și de capital, motivată fiind de existența unui excedent de capital (pe fondul creșterii economice sau a gradului ridicat de economișire) și de nevoia acută de resurse financiare (mai ales pentru restructurare economică). Dezvoltarea durabilă a economiei mondiale nu poate fi concepută fără un sistem financiar capabil să orienteze eficient și rapid fluxurile de capital. Dacă nu se vor lua din timp măsurile adecvate de reformare instituțională putem asista la escaladarea unor crize cu efecte devastatoare chiar și pentru cele mai avansate economii.
CAPITOLUL II
PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA SIULUI FINANR INAȚIONAL, ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
1. Caracteristicile principale ale structurii financiare globale
Mediul financiar în care se încadrează întreprinderile, are caracteristici care permit, în același timp să se delimiteze domeniul gestiunii financiare și să se justifice instrumentele pe care le folosește și tipurile de reglementări care o orientează și o sancționează. Ținând seama de interdependența dintre componentele acestui mediu, se poate avansa conceptul de sistem financiar pentru a desemna ansamblul de instrumente, instituții, piețe, circuite și tipuri de reglemenrări care permit realizarea operațiunilor financiare într-un spațiu economic național sau internațional.
Sistemul financiar, astfel definit prezintă în majoritatea țărilor forme de organizare tipice, mai mult sau mai puțin specifice, dar durabile. Acest lucru este sugerat de recurgerea la noțiunea de structură financiară. Această noțiune exprimă caracteristicile majore și relativ stabile proprii îmbinării componentelor sistemului financiar.
Se pot sublinia trei caracteristici principale ale structurii financiare.
În primul rând, structura financiară globală e caracterizată de gama de instrumente care servesc ca suport al operațiunilor financiare, adică al operațiunilor de decontare, de constituire a economiilor, de finanțare și acoperire a riscurilor financiare. Astfel, diversificarea activelor financiare, extinderea gamei acestora, repartizarea între active de diferite tipuri constituie un aspect major al structurii financiare.
În al doilea rând, structura financiară este caracterizată și de natura și diferențierea instituțiilor financiare care intervin în mod regulat în procesul de creare, conservare și punere în circulație a activelor financiare. Diversitatea acestor instituții, nivelul lor de specializare, influența lor efectivă asupra comportamentului statului, întreprinderilor și particularilor, valoarea și structura patrimoniului lor și a operațiunilor lor, constituie a doua caracteristică majoră a structurii financiare globale.
În al treilea rând, structura financiară globală poate fi caracterizată în termeni cantitativi datorită analizei raporturilor caracteristice între valorile atinse de activele financiare de diverse tipuri. De asemenea, ea poate fi analizată prin comparația dintre fluxurile tranzacțiilor, prin indicatorii care reflectă ponderea diferitelor tipuri de instituții și de piețe și prin mărimile care exprimă caracteristicile majore ale economiei reale.
Structura financiară globală, în care-și desfășoară activitatea întreprinderile este caracterizată de un anumit nivel de diferențiere a componentelor sale și printr-un mod specific de combinare a acestora. Complexitatea și stadiul de dezvoltare al structurii financiare globale determină variabilele de acțiune ale gestiunii financiare, termenii problemelor pe care aceasta și le pune, natura soluțiilor pe care le poate aduce.
2. Comportamentul investițional în sistemul financiar internațional, din perspectiva teoriei economice
În teoria economică, raporturile economice ale unui stat cu restul lumii sunt analizate din două perspective:
Cazul unei economii închise – în care rezidenții statului respectiv nu pot achiziționa bunuri și servicii din exterior și nu pot vinde bunuri și servicii către exterior. Într-o astfel de economie există trei categorii de cheltuieli care contribuie la formarea venitului național: C – consumul rezidenților privați, I – investițiile brute realizate de agenții privați pentru construirea de noi intreprinderi și achiziționarea de echipamente și G – achizițiile guvernamentale. Identitatea fundamentală pentru o astfel de economie este dată de relația:
Y = C+I+G (1)
În aceste condiții, toate economiile naționale ale rezidenților egalează întotdeauna investițiile. Identitatea economiilor naționale este dată de relația:
S=Y-C-G (2)
Dacă în relația (2), se înlocuiește Y cu identitatea din relația (1), se obține egalitatea:
S=I (3)
Cazul unei economii deschise – în care sunt posibile tranzacții internaționale cu bunuri și servicii, situație în care anumite cheltuieli sunt utilizate pentru achiziționarea de bunuri din import iar anumite bunuri și servicii produse pe plan intern pot fi vândute rezidenților străini. Identitatea fundamentală pentru o astfel de economie devine:
Y=C+I+G+CA (4)
unde. CA – balanța de cont curent care este dată de diferența dintre exporturi și importuri:
CA=EX-IMP
În aceaste condiții, economiile naționale ale rezidenților pot fi folosite fie pentru investiții prin achiziționarea de active, fie pentru achiziționarea de bunuri și servicii din exterior:
S=I+CA (5)
Toate tranzacțiile unei țări cu restul lumii sunt înregistrate în Balanța de Plăți Externe. Prin convenție, toate tranzacțiile care au ca rezultat o plată către străinătate sunt înregistrate cu semnul “-“ iar cele care au ca rezultat o încasare din străinătate sunt înregistrate cu semnul “+”.
Banca Centrală a unei țări, pe lângă faptul că este responsabilă de politica monetară a țării, controlează toate tranzacțiile internaționale cu activele care sunt înregistrate în contul de capital al Balanței de Plăți Externe.
Rezervele Financiare Internaționale reprezintă active în valută străină deținute de Băncile Centrale ale unor țări ca o garanție pentru depășirea unor situații economice nefavorabile. În trecut, rezervele oficiale internaționale erau alcătuite în special din aur iar în zilele noastre ele includ pe lângă aur, active în valute străine și, în mod special, sub formă de titluri de stat emise de Trezoreria Statelor Unite în dolari americani.
Deseori, Băncile Centrale intervin pe piața internă și/sau internațională prin vânzarea sau cumpărarea de active din rezerva internațională pentru a influența condițiile macroeconomice ale propriilor economii naționale. Aceste tranzacții sunt cunoscute sub denumirea de intervenție oficială a Băncii Centrale pe piața tranzacțiilor valutare. Intervențiile Bănciilor Centrale urmăresc două obiective principale:
Corecții ale cursurilor de schimb ale valutei naționale în raport cu valutele străine – în mod special cu dolarul american – prin apreciere sau depreciere;
Injectarea sau sterilizarea economiei cu monedă.
Când o Bancă Centrală vinde sau cumpără active străine, tranzacția este înregistrată în contul de capital al țării, doar dacă tranzacția a fost inițiată și de agenți privați din respectivă.
Cursul de schimb valutar reprezintă prețul unei valute exprimată în termenii altei valute. La nivelul unei țări, este puternic influențat de evoluția contului curent și alte variabile macroeconomice ale unei țări, și joacă un rol important la nivel internațional. Pentru teoria economică el reprezintă un instrument de comparație a prețurilor bunurilor similare, în țări diferite.
Cursul de schimb valutar este folosit ca instrument pentru stimularea exporturilor. O depreciere a valutei unei țări în raport cu valutele străine are ca rezultat o ieftinire a bunurilor și serviciilor exportate de țara respectivă și o scumpire a importurilor. Pe de altă parte, o apreciere a valutei naționale are un efect invers, respectiv cetățenii străini plătesc mai mult pentru produsele și serviciile realizate în țară și mai puțin pentru cele importate.
Evoluția cursului de schimb valutar este similară cu evoluția prețului oricărui activ. În consecință, principiile care guvernează evoluția prețului unui activ sunt valabile și în cazul cursului de schimb valutar. O consecință directă al unui astfel de raționament este că, un curs de schimb valutar va avea o evoluție ce va fi strâns legată de expectațiile investitorilor privind evoluția acelui curs de schimb iar aceste expectații se vor concretiza în cererea și oferta pentru valuta respectivă.
Cererea și oferta pentru active în valută străină este influențată de aceleași considerente care influențează cererea și oferta pentru orice activ. Valoarea viitoare a unui activ în valută străină depinde de doi factori: randamentul activului și expectațiile privind evoluția în viitor a cursului de schimb pentru valuta în care este exprimat activul respectiv.
Rezidenții unei țări își pot păstra economiile achiziționând diverse active: acțiuni, obligațiuni, titluri, numerar, imobile, diamante, aur, etc. Atunci când achiziționează astfel de active, obiectivul investitorilor este de a-și transfera sau crește puterea de cumpărare în viitor pentru a o utiliza în final pentru consum.
Înclinația pentru economișire a populației, care se manifestă prin investiții în active, apare atunci când aceasta câștigă mai mult decât cheltuiește și este influențată de randamentele activelor, respectiv de procentul cu care va crește valoarea activelor pentru perioada în care sunt deținute.
În cele mai multe situații, investitorii nu cunosc cu certitudine randamentul pe care îl va aduce activul achiziționat și, în aceste condiții, decizia de a cumpăra un activ are la bază expectațiile privind randamentul său (de exemplu, nu se știe în momentul achiziției unei acțiuni dividentul pe care-l va aduce sau prețul la revânzare). Aceste expectații, se obțin prognozând valoarea viitoare așteptată a prețului/randamentului activului pe un orizont de timp.
Luând în considerare acest raționament, este de așteptat ca investitorii să achiziționeze acele active care oferă cea mai bună rată reală a randamentului. Rata reală a randamentului unui activ reprezintă diferența dintre rata așteptată a randamentului și rata inflației. Pentru a putea compara randamentele a două active este necesar ca acestea să fie evaluate în aceeași unitate de măsură, respectiv aceeași valută.
Pe lângă randament, activele trebuie evaluate și în funcție de alte două caracteristici:
Riscul, care este rezultatul variației randamentului activului;
Lichiditatea, care reprezintă capacitatea unui activ de a putea fi vândut sau schimbat cu un alt activ.
Riscul este consecința fapului că rata reală a randamentului unui activ este imprevizibilă și poate să difere, uneori substanțial, în raport cu așteptările investitorilor privind acel randament. În general, investitorii nu achiziționează active ale căror randamente variază foarte mult deoarece pot avea efecte negative asupra veniturilor lor.
Lichiditatea activelor diferă în raport cu costul și viteza cu care investitorul poate dispune de ele. În general, investitorii preferă să păstreze active lichide ca măsură de precauție împotriva cheltuielilor neprevăzute care pot să apară atunci când sunt forțați să tranzacționeze active mai puțin lichide.
Comportamentul investitorilor pe piața financiară internațională este influențat în mod decișiv de doi parametrii de piață: ratele dobânzilor la depozite și cursul de schimb între valute. Astfel, pentru a compara randamentele pentru două active, investitorii au nevoie de două informații:
Care va fi evoluția ratelor dobânzii la depozite în timp;
Care va fi evoluția cursului de schimb pentru valutele în care sunt exprimate cele două active, pentru a putea măsura astfel randamentele activelor în termeni comparabili.
Rata anualizată a dobânzii reprezintă suma de bani pe care un investitor o poate câștiga atunci când deține o unitate de activ într-o valută timp de un an de zile. Ratele dobânzilor la depozite se calculează pentru diferite scadențe și sunt influențate de politicile monetare ale băncilor centrale.
De asemenea, rata dobânzii joacă un rol important pe piața tranzacțiilor valutare, atunci când este necesar să se realizeze comparații între randamentele activelor exprimate în diferite valute. Raționamentul pe baza căruia cursul de schimb împreună cu ratele dobânzilor sunt utilizate la urmărirea comparabilității randamentelor activelor este următorul: se presupune că două active sunt exprimate în valutele A și B, se notează cu dA și dB ratele anualizate ale dobânzilor pentru depozitele celor două valute și CA/B prețul valutei A exprimat în valuta B. Atunci, randamentul unui depozit constituit în valuta B și exprimat în valuta A este egal cu rata dobânzii pentru depozitul în valuta B plus rata așteptată a deprecierii / aprecierii valutei A în raport cu valuta B:
Ultima relație este cunoscută în teoria economică sub numele de condiția de echilibru a parității ratei dobânzii, conform căreia piața tranzacțiilor valutare este în echilibru atunci când depozitele tuturor activelor valutare oferă același nivel așteptat pentru ratele randamentelor.
Graficul nr. 1 arată starea de echilibru a cursului de schimb CAB, atunci când randamentele depozitelor celor două valute sunt egale.
Graficul nr. 1. Condiția de echilibru a cursului valutar datorită parității ratei dobânzii
Pe baza graficului pot fi stabilite următoarele relații:
3. Sistemul Financiar Internațional
3.1. Etape premergătoare ale Sistemului Financiar Internațional
Crearea unui sistem monetar internațional trebuie privită ca expresie a interdependenței economice dintre statele suverane, și nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare naționale. Odată creat, un sistem monetar internațional, inclusiv organismul menit să asigure cooperarea și să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerințelor de orice fel care intervin în relațiile economice, sociale și politice dintre statele membre ale sistemului.
Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naționale a fost convenția prin care s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de Franța, Belgia, Italia și Elveția.
Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur și argint), care reprezenta elementul comun al țărilor semnatare ale convenției. Cu acest prilej se recunoaște o unitate monetară comună: francul, care era împărțit în 100 centime. Un număr de țări au emis monede similare celor din Uniune, fără a adera însă la ea.
Aceste țări au adoptat numai o parte din prevederile convenției, păstrând raportul valoric de 1/15,5 dintre aur și argint. Printre țările menționate se numără: Austro-Ungaria, România, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o perioadă scurtă de timp a pozițiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 sa limitat baterea monedelor din argint și, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.
O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naționale a reprezentat-o Conferința de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, și la care au participat 33 de state.
Principala recomandare care se desprinde din această conferință este de a se limita utilizarea aurului, prin păstrarea disponibilităților de valute în conturile de la băncile din străinătate. În acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naționale și folosirea unui sistem de cliring internațional.
În cadrul acestei convenții, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerată o problemă de politică internă, astfel că nici o țară a cărei monedă era folosită ca valută de rezervă nu era angajată în relațiile cu alte țări, decât în măsura în care aceasta îi servea propriilor interese.
O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului. Acesta a fost creat prin convenția din luna iulie 1933, la Conferința monetară și economică de la Londra, unde Franța, Belgia, Olanda, Italia, Elveția și Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat să mențină paritățile existente.
Din această poziție a avut de câștigat Franța care, cu toate dificultățile pe care le întâmpina a reușit să mențină paritatea monedei sale, monedă care era supraevaluată. Din cauza intenșificării speculațiilor monetare, Italia iese din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.
Un important pas în direcția cooperării monetare a fost făcut prin Acordul monetary tripartit, încheiat între SUA, Anglia și Franța. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite și Angliei apreciau reajustarea francului francez, promițând evitarea greutăților în calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri competitive. La apelul celor două guverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord Belgia, Olanda și Elveția.
Rezultă, astfel, că nici unul din acordurile monetare internaționale încheiate în perioada anilor ′30 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la formarea unui sistem monetar internațional.
3.2. Evoluția Sistemului Financiar Internațional
Dezvoltarea economiilor naționale, formarea economiei mondiale ca sistem, expansiunea și diversificarea formelor de comerț și cooperare internațională, amplificarea și diversificarea relațiilor Financiare și financiare internaționale au condus la apariția Sistemului Financiar Internațional. Dezvoltat cu precădere după cel de-al doilea război mondial după ce a luat amploare fenomenul de instituționalizare, Sistemul Financiar Internațional evoluat continuu, confruntându-se de nenumărate ori cu crize și reformări profunde, care au dus în cele din urmă la apariția și proliferarea unor aranjamente financiare regionale, ca alternativă la acest sistem.
Până după cel de-al doilea război mondial relațiile financiare între țări aveau un caracter preponderent bilateral, neputându-se vorbi deocamdată de un Sistem Financiar Internațional și de necesitatea adoptării unor reglementări în domeniu universal aplicabile tuturor țărilor participante la acest sistem. Odată cu înființarea Fondului Monetar Internațional și al Băncii Mondiale (Bretton Woods – 1945) s-a adus în discuție de către țările participante și necesitatea adoptării unor reglementări comune în domeniul relațiilor financiar –valutare internaționale. Practic din acel moment Sistemul Financiar Internațional era creat prin adoptarea primelor reglementări comune.
Sistemul Financiar Internațional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme și tehnici, convenite și acceptate pe baza unor reglementări instituționalizate menite să coordoneze și să organizeze comportamentul țărilor membre în domeniul fluxurilor financiare și monetare internaționale generate de derularea unor operațiuni comerciale sau necomerciale internaționale.
Sistemul Financiar Internațional poate fi privit și ca ansamblul de piețe, instituții și fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp și în spațiu a resurselor de capital de la cei care le dețin (creditorii sau investitorii internaționali) către cei care au nevoie de acestea.
Obiectivul esențial al Sistemului Financiar Internațional a fost să asigure prin intermediul mecanismelor valutare evoluția echilibrată, armonioasă și echitabilă a relațiilor economice între statele lumii, în scopul dezvoltării economice a fiecărei țari în parte și a economiei mondiale în ansamblul său. Încă de la crearea SMI, acest realizarea acestui obiectiv a avut în prim plan interesul și poziția dominantă a Statelor Unite care și-a asumat un rol central în configurarea și dezvoltarea acestuia.
În momentul inițial principiile care au stat la baza funcționării acestui sistem erau:
– Sistemul Financiar Internațional era un sistem deschis tuturor statelor lumii care în prealabil recunoșteau și acceptau drepturile și obligațiile înscrise în statutul FMI (cu alte cuvinte calitatea de participant la acest sistem era legată de calitatea de membru FMI);
– Etalonul care sta la baza acestui sistem era aurul (mai exact prețul în dolari a acestuia);
– Fiecare stat membru al acestui sistem era obligat să asigure o stabilitate a monedelor aflate în circulație. Această stabilitate generalizată presupunea definirea parității monedei naționale în raport de o cantitate determinată de aur sau față de dolar, urmând ca în timp evoluția cursului de schimb între moneda țării respective și etalonul ales să se încadreze într-o bandă de variație cu marjă îngustă (inițial +/- 1%, mărindu-se apoi la +/- 2.25%);
– Sistemul a pornit cu o convertibilitate deplină a dolarului, celelalte monede putând fi schimbate numai prin intermediul dolarului („crosșing rate”). Atunci când apăreau dezechilibre majore la nivelul uneia dintre țările membre, se intervenea activ și generalizat pentru stabilizarea situației și readucerea monedei în interiorul benzii de variație. Intervenția presupunea cumpărarea sau vânzarea de dolari pe piața valutară sau retragerea / emisiunea de monedă națională;
– Statele participante erau obligate să-și creeze o rezervă internațională corespunzătoare cu nevoile de valută de pe piața internă, în așa fel încât să fie asigurată o deplină stabilitate a sistemului;
– În plus de condiția legată de activele de rezervă, țările membre trebuia să urmărească în permanență obținerea unei balanțe echilibrate care să reducă din presiunile asupra cursului de schimb care ar putea destabiliza sistemul.
Deși a rezistat mai bine de douăzeci de ani în această formă configurată inițial, Sistemul Financiar Internațional s-a confruntat cu crize profunde în preajma anilor ’70, aceste crize fiind generate fie de principiile care stăteau la baza funcționării sistemului fie faptului că acesta nu mai răspundea la modificările structurale din economia mondială. Faptul că sistemul era legat de dolar și fiecare țară căuta să-și consolideze activele de rezervă, a generat masive acumulări de dolari la nivelul băncilor centrale (în special cele europene), pe fondul unei politici monetare „relaxate” promovate de SUA (care de multe ori a preferat finanțarea deficitelor interne sau externe prin emisiunea de monedă fapt ce a diminuat treptat încrederea participanților la sistem în moneda americană). În felul acesta s-a ajuns (în mare parte din cauza SUA) la situația în care masa de dolari emisă de-a lungul timpului să se localizeze în băncile centrale europene (nevoite să susțină prin cumpărare de dolari paritatea constantă a monedei lor naționale față de moneda americană). Aceste bănci, influențate de politica monetară fragilă promovată de SUA, au preferat schimbarea în timp a dolarilor contra unor active de rezervă mai sigure (aur), astfel că SUA s-a confruntat într-o perioadă relativ scurtă de timp cu o scădere dramatică a rezervelor sale de aur (care în mai puțin de 20 de ani s-a diminuat la jumătate). În plus, monedele europene au devenit din ce în ce mai puternice, amenințând poziția dolarului. Criza aurului care a scindat piața financiară internațională și a dus la apariția unor piețe paralele puternic dereglementate – piața eurovalutelor – a constituit un alt factor destabilizator al sistemului creat la Bretton Woods.
Ca urmare, începând cu 1971 statele participante la Sistemul Financiar Internațional au renunțat la fixitatea cursului de schimb, instituind după această perioadă devalorizarea monedelor naționale. În condițiile flotării libere a cursului de schimb, foarte multe țări s-au confruntat cu puternice dezechilibre în balanța de plăți, fapt ce a condus până la urmă la o reconsiderare a opțiunii pentru cursul liber. Astfel că după căderea acestui sistem unele țări au încercat diferite aranjamente la nivel regional (Europa, Africa) sau au dezvoltat o serie de regimuri valutare „hibride” care combinau caracteristici ale cursului fix cu cele ale cursului liber. În prezent aceste aranjamente monetare la nivel local sau regional coexistă Sistemului Financiar Internațional care a suferit între timp o serie de modificări și reformări: a fost eliminat aurul și dolarul din poziția de etalon a sistemului, au fost introduse drepturile speciale de tragere (DST) ca etalon al sistemului, s-a introdus libertatea fiecărei țări de a-și alege regimul monetar / valutar propriu (inclusiv flotarea liberă), s-a introdus posibilitatea adoptării unei convertibilități depline sau parțiale în raport cu celelalte valute.
3.3. Principiile care au stat la baza SMFI
Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internațional, al cărui organism era Fondul Monetar Internațional, au fost următoarele:
cooperarea monetară internațională
creșterea echilibrată a comerțului internațional;
dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
stabilitatea cursului de schimb;
mulțilateralizarea plăților internaționale;
convertibilitatea monetară;
lichiditatea;
echilibrarea balanței de plăți.
Analiza fiecărui principiu și a felului în care a fost aplicat de țările membre și de F.M.I. dă posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra Sistemului Monetar Internațional creat la Bretton Woods.
Aplicarea acestor principii în activitatea SMI s-a realizat după cum rezultă din următoarea analiză:
A. Cooperarea monetară internațională
Principiul cooperării monetare internaționale a fost considerat esența SMI și factorul determinant al creării F.M.I., organismul care să asigure consultanță și colaborare în problemele monetare internaționale. Acest principiu al cooperării era considerat realizat prin însăși adeziunea la Fond.
Se poate afirma că din punct de vedere teoretic, prin intermediul F.M.I. se urmărea a se ajunge la armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei cooperări internaționale, în folosul tuturor țărilor membre. Preocuparea principală era reprezentată de stabilitatea cursului de schimb, mulțilateralizarea plăților și eliminarea restricțiilor valutare.
Practic, „cooperarea” prevăzută nu a operat în majoritatea domeniilor de activitate ale F.M.I. mai mult de 10 ani, făcând ca la finele anului financiar 1955/1956, deficitul cumulat să fie de 14,21 milioane dolari S.U.A., ca urmare a unor cheltuieli de funcționare situate cu mult peste încasări.
Unele forme de cooperare monetară internațională apar în perioada anilor ’60, sub forma acordurilor de împrumut și a facilităților de finanțare compensatorie precum și sub forma DSTurilor.
B. Creșterea echilibrată a comerțului internațional
Acest principiu a fost formulat în linii generale, ca orientare pentru F.M.I. de a contribui la realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat că exprimă un obiectiv și nu un principiu al sistemului monetar internațional pe care Fondul ar fi trebuit să-l propage ca bază sigură a stabilității și echilibrului balanței de plăți. Acțiunea F.M.I. s-a limitat la înlăturarea restricțiilor valutare.
C. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor
Modul în care F.M.I., prin activitatea sa, a urmărit realizarea acestui principiu comportă controverse și puncte de vedere diferite din partea țărilor dezvoltate și a celor sărace.
Astfel, se susține că tendința țărilor industrializate a fost de a înlătura din preocupările F.M.I. acest obiectiv, considerându-se că el intră în atribuțiile B.I.R.D. și că formularea din Acord ar reprezenta doar exprimarea unei consecințe a creșterii comerțului internațional.
Încă de la începutul discuțiilor asupra planului White, India a propus să se prevadă, ca principiu, sprijinirea dezvoltării economice a țărilor sărace, propunere reînnoită în toate discuțiile și formulată în două variante de amendamente și la Bretton Woods. În anul 1973, cu ocazia raportului referitor la reforma S.M.I. se menționa că o atenție deosebită trebuie acordată poziției și intereselor țărilor în curs de dezvoltare.
D. Stabilitatea cursului de schimb
Adoptarea acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internațional a fixat opțiunea pentru practicarea cursurilor fixe și a etalonului aur – devize. În acest scop, fiecare țară trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul F.M.I., valoarea paritară exprimată în aur sau în dolari S.U.A.
Față de paritatea oficială, cursurile de piață ale monedelor naționale puteau varia în jurul unei marje de ±1%, țările emitente având obligația să supravegheze strict această evoluție.
Pentru menținerea stabilității cursurilor de schimb pe piață, țările membre urmau să intervină prin vânzarea sau cumpărarea de monedă pentru asigurarea respectării limitelor de fluctuare. Dacă nu se produceau efectele așteptate în urma acestor intervenții, se recurgea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei țări.
Ca rezultat al aplicării acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezervă în condițiile etalonului aur – devize, în loc să fie un factor de stabilitate a devenit, în urma alimentării excesive a lumii cu $, o sursă de instabilitate. SUA ajunge în imposibilitatea de a converti la cererea autorităților monetare străine, dolarii în aur.
În primii săi 15 ani de existență, Fondul a dus o politică rigidă în aplicarea și urmărirea aplicării aspectelor principiului stabilității monetare legate de declararea valorii paritare și a modificării ei. Treptat, această politică s-a relaxat, adaptându-se cerințelor impuse de practică.
Experiența anilor ’60 a arătat că o rigiditate în menținerea unor cursuri fixe unice pe baza unei valori paritare exprimată în aur (marfă subevaluată) sau în dolari (supraevaluați) nu contribuie la menținerea stabilității. Numeroase țări au adoptat cursuri mulțiple în forme mai șimple sau mai complicate, iar țările care se angajaseră față de F.M.I. să înlăture restricțiile valutare au adoptat alte genuri de măsuri care să le asigure aceleași rezultate.
Analiza datelor statistice ale F.M.I. evidențiază că între 1949 și 1967 (prima și a doua devalorizare a lirei sterline), S.U.A. și Japonia nu au făcut nici o modificare a valorii paritare, R.F. Germania și Olanda au revalorizat monedele lor cu 5%; Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia și Suedia care făcuseră modificări în 1949 nu au mai intervenit cu nimic asupra valorilor paritare stabilite; Austria a modificat valoarea paritară a monedei sale de câteva ori până în 1953, dată după care a menținut stabilitatea cursului de schimb. Franța a devalorizat moneda sa de două ori, Italia a menținut cursuri fluctuante până în 1960, iar Canada a lăsat să fluctueze moneda sa între anii 1950 și 1962.
După înțelegerea din 1971, F.M.I., a acceptat ca țările membre să poată declara, în loc de valoarea paritară, un curs central, iar limitele de intervenție să fie de 2,25%. Dolarul a fost devalorizat pentru a doua oară (în martie 1973) cu încă 10% moment de la care întregul mecanism de menținere a cursurilor fixe s-a prăbușit și la o lună după aceea, toate monedele fluctuau fie individual, fie în bloc.
E. Mulțilateralizarea plăților internaționale
Principiul mulțilateralizării plăților internaționale a fost exprimat în Acord numai sub forma uni sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalitățile de aplicare a acesteia. De aceea, s-a considerat că nu trebuie făcut nimic special în acest scop, mulțilateralizarea fiind un rezultat automat al înlăturării restricțiilor.
Realitatea a impus diverse soluții pentru lărgirea formelor de plăți, menținându-se
restricții monetare de protecție la care statele nu puteau renunța (astfel s-a ajuns la formarea, în afara F.M.I., a unor grupe de țări între care se practicau plăți mulțilaterale, păstrând restricții față de terți). Fondul a insistat permanent pentru înlăturarea acestor restricții, ajungându-se astfel la generalizarea multilateralizării plăților.
F. Convertibilitatea monetară
În accepțiunea Acordului, convertibilitatea reprezintă „înlăturarea tuturor restricțiilor la plățile privind tranzacțiile curente”. Moneda unei țări membre devine convertibilă atunci când țara respectivă înlătură restricțiile la plățile curente, adică pune la dispoziție moneda sa sau a altei țări membre pentru efectuarea plăților pentru tranzacții internaționale curente și permite transferul sumelor obținute din astfel de tranzacții.
De asemenea, țara care declară moneda sa convertibilă, se obligă să cumpere sumele în moneda sa deținute de o altă țară membră, atunci când aceasta o cere și arată că ele au fost obținute recent, ca rezultat al unor tranzacții curente, sau că este necesară convertirea acestora pentru efectuarea unor plăți la tranzacțiile curente. Funcționarea convertibilității a vizat două aspecte distincte:
- primul se referă la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă și de plată în cadrul sistemului;
- al doilea avea în vedere convertibilitatea monedelor naționale ale celorlalte țări,
membre ale F.M.I.
Dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autoritățile monetare americane angajând să convertească în orice moment, la cererea băncilor centrale, deținerile lor de dolari, la prețul oficial de 35$ uncia.
În cazul monedelor naționale ale celorlalte țări, convertibilitatea prevăzută în statutul F.M.I. avea două accepțiuni:
- prima, conform căreia trecerea la convertibilitate presupunea desființarea restricțiilor și discriminărilor în domeniul plăților și transferurilor internaționale;
- a doua, potrivit căreia convertibilitatea înseamnă obligația băncii centrale de a
cumpăra moneda sa națională deținută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia.
Apariția crizei monetare de la începutul anului 1968 a determinat adoptarea de măsuri restrictive privind convertirea dolarilor americani în aur. Au fost create două piețe ale aurului, una liberă (unde prețul aurului se stabilea pe baza cererii și ofertei), și una oficială dintre băncile de emișiune care puteau vinde și cumpăra aur la prețul fix de 35 $ uncia.
Măsurile adoptate vizau efectele și nu cauzele, iar din acest motiv criza monetară s-a accentuat. Efectele ei au dus la hotărârea S.U.A. din august 1971 de a suspenda convertibilitatea în aur a dolarilor deținuți de autoritățile monetare ale altor țări membre ale F.M.I. Încă din luna mai 1971 unele țări cu monedă convertibilă, iar din august aproape toate, au hotărât să nu mai intervină pe piețele valutare pentru menținerea cursului fix, prin cumpărare sau vânzare de dolari. Aceasta a însemnat adoptarea practicii cursurilor fluctuante.
Din punct de vedere al convertibilității, acesteia i s-a schimbat conținutul. În accepțiunea F.M.I. din noțiunea de convertibilitate dispare referirea la aur și dispare, de asemenea, un element de bază al convertibilității – cursul fix. Astfel, noțiunea adoptată pentru definirea poziției dolarului american, după suspendarea convertibilității în aur, este „convertibilitatea de piață”.
În practică, F.M.I. nu mai folosește termenul de monede liber convertibile, ci a introdus noțiunea de monede „liber utilizabile”. Această calitate este atribuită de Fondul Monetar Internațional acelor monede pe care le apreciază ca fiind cel mai mult folosite în tranzacțiile internaționale.
G. Lichiditatea
Principiul lichidității a fost presupus ca element intrinsec al funcționării Sistemului Monetar Internațional. Crearea Fondului Monetar Internațional, ca instituție financiară avea și scopul asigurării unui „rezervor” din care; „la nevoie, țările membre să poată obține un sprijin temporar, pentru a face față deficitului balanței de plăți curente”.
Autoritățile monetare ale țărilor membre la F.M.I. aveau obligația de a-și constitui rezerve monetare, corespunzătoare nevoilor generate de două operațiuni:
- convertirea sumelor solicitate;
- intervențiile pe piață ale autorităților monetare în scopul menținerii stabilității cursurilor de schimb.
În rezervele monetare, alături de aur și titluri emise pe piețele financiar monetare naționale, este introdusă și valuta, care pătrunde în economia unei țări prin intermediul operațiunilor comerciale și financiare.
Lichiditatea globală, constituită din aur monetar și valute, la care s-au adăugat poziția țărilor la F.M.I. și D.S.T.-urile, avea în perioada de după război un nivel procentual optim al rezervelor față de import, de aproximativ 40%.
În primii ani după război, 52% din rezervele monetare erau deținute de S.U.A., incluzând 75% din totalul aurului monetar. Restul lumii deținea doar 25% din aurul monetar, valorând circa 8 miliarde USD, și în plus 14 miliarde în valute, din care aproximativ 11 miliarde £ blocate la Banca Angliei, folosibile numai în zona lirei.
Contribuția Fondului Monetar Internațional la funcționarea principiului lichidității s-a concretizat în vânzarea, contra monedă națională, în cazuri de nevoie justificate, de sume în moneda altei țări membre pentru efectuarea de plăți, conforme prevederilor Acordului.
Aplicarea de către F.M.I. a principiului lichidității prin acordări de credite, respective acceptarea vânzării de valută contra monedă națională, a fost foarte redusă în primii zece ani de activitate, fapt motivat, prin aceea că folosindu-se numai dolari s-ar crea o cerere de bunuri din S.U.A. care ar putea avea efecte inflaționiste, și prin aceea că într-un termen foarte scurt Fondul ar rămâne fără resurse valutare utilizabile.
Problema lichidității globale a sistemului, precum și nevoia de lichidități a țărilor în curs de dezvoltare a căror balanță curentă era continuu deficitară, a dat naștere la numeroase discuții, mai ales în afara F.M.I.
În urma solicitărilor Consiliului Directorilor Executivi, Secretariatul F.M.I. a elaborat un studiu numit „Nevoia de rezerve”, publicat în ianuarie 1966. În acest studiu se evidențiază necesitatea stabilirii nevoii globale de rezerve care „să fie determinată în legătură cu bunăstarea tuturor țărilor”. Schimbul de păreri între conșiliul Directorilor Executivi și Grupul celor zece s-a soldat cu un proiect de creare de rezerve sub forma unor Drepturi Speciale de Tragere (D.S.T.), emise și folosite de F.M.I., care se evidențiază într-un cont special.
Crearea D.S.T. a reprezentat o contribuție concretă la funcționarea principiului lichidității, și un aport al Fondului la creșterea volumului lichidității globale. D.S.T. a fost considerat un nou activ de rezervă, sumele alocate fiind considerate parte integrantă a rezervelor țărilor membre ale F.M.I.
H. Echilibrarea balanței de plăți
Acesta constituie un principiu de politică economică a fiecărei țări, fiind inclus și în Acordul de la Bretton Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acordă, contribuie la scurtarea duratei și la reducerea gradului de dezechilibru al balanțelor de plăți ale țărilor membre.
Concepția de bază în aplicarea acestui principiu era că disciplina balanței de plăti impunea adoptarea de măsuri de redresare de către țările membre în cauză. Un accent deosebit sa pus pe realizarea unor planuri de stabilizare, pe care țările cu balanță deficitară care solicitau ajutor financiar de la Fond, prin trageri peste tranșa de rezervă, trebuiau să le îndeplinească.
Echilibrarea balanței de plăți se realiza printr-o stabilizare economică internă cu dezvoltarea producției, menită să ducă la creșterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne și deci la o reducere a importurilor, frânându-se tendințele inflaționiste.
Totuși, F.M.I. era îngrădit în aplicarea principiului echilibrării balanței de plăți de faptul că influența sa și recomandările pe această linie puteau fi făcute numai către țările care aveau nevoie și solicitau să facă uz de drepturile de tragere speciale. Experiența a arătat că, în decursul timpului, statele puternic dezvoltate industrial nu au urmărit o politică de respectare a disciplinei balanței de plăți.
3.4. Dolarizarea în cadrul Sistemului Monetar Financiar Internațional
Fiecare țară are propria sa monedă națională; existența acesteia este considerată, adesea, un atribut al suveranității statului respectiv. Cu toate acestea, sunt frecvente situațiile în care rezidenții unei țări utilizează alte monede (mai puternice) decât moneda națională pentru achiziționarea de bunuri, realizarea investiții sau economișire în interiorul țării ai cărei rezidenți sunt. Aceste monede străine preiau o parte din atribuțiile monedei locale, în interiorul țării de emișiune a acesteia, devenind astfel mijloc de schimb, unitate de cont, monedă de rezervă, măsură a valorii etc. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de dolarizare.
Dolarizarea, ca proces, constă în utilizarea și deținerea de către rezidenții unei țări de active și monede străine (inclusiv depozite în monedă străină ale rezidenților la băncile autohtone). Dolarizarea vizează toate situațiile în acre rezidenții unei țări substituie, total sau parțial moneda emisă de țara ai cărei rezidenți sunt cu o altă monedă străină. (nu numai cu dolarul american așa cum s-ar putea înțelege din denumirea acestui fenomen). De regulă moneda substituent este o monedă puternică care deține un rol semnificativ pe plan internațional. Dolarizarea poate îmbrăca forme diferite și amplitudini diferite în cadrul unei economii naționale.
Gradul de dolarizare se apreciază printr-un indicator – rata de dolarizare – calculat ca raport între deținerile de devize ale rezidenților și masa monetară a unei țări (agregatul M2 sau M3). În principiu, rata de dolarizare măsoară gradul de substituire a monedei naționale cu monede străine.
Motivațiile care stau la baza dolarizării vizează, în principal:
Situația economică nefavorabilă a multor state, instabilitatea piețelor valutare și nivele ridicate ale inflației dintr-un număr mare de state (în special țări în curs de dezvoltare și în țările în tranziție) erodează puterea de cumpărare a monedei naționale și diminuează încrederea rezidenților în propria monedă; aceștia se vor orienta spre alte monede, mai puternice, ca monedă de denominare activelor lor financiare sau depozitelor bancare. Ilustrativă în acest sens este America Latină.
Diversificarea portofoliului (frecvent întâlnită în țările dezvoltate);
Realizarea de avantaje din utilizarea monedei, mai stabile, a altei țări și participarea la drepturile de „segniorage”; creșterea valorii și importanței monedei unei țări prin înlocuirea sa totală sau parțială, în mod oficial, de către autoritățile competente cu o monedă forte. De cele mai multe ori, pentru autoritățile statelor în curs de dezvoltare este "mai comod" să evite sau să elimine efectele negative ale anumitor conjuncturi economice, instabilitatea / crizele financiare sau valutare, nu prin măsuri de ajustare structurală, ci prin înlocuirea oficială a monedei naționale cu o altă monedă forte (acești determinanți se află la baza dolarizării oficiale).
Analiza determinanților dolarizării nu ar putea fi completă fără luarea în considerare și a următorului aspect: modul în care a fost conceput sistemul monetar internațional de la Bretton Woods a încurajat dolarizarea. Utilizarea dolarului american ca principală monedă de rezervă, legarea tuturor cursurilor monedelor participante la sistem de dolar, obligația statelor participante de a interveni pentru evita variații ale cursului monedelor lor față de dolar sunt tot atâtea elemente care au susținut artificial importanța dolarului pe plan mondial și l-au propulsat ca moneda centrală a sistemului. În aceste condiții tot mai multe state și rezidenții lor s-u orientat spre utilizarea dolarului american ca un substituent eficient al monedei lor oficiale. Chiar și după căderea sistemului de la Bretton Woods, dolarul american a continuat să fie "motorul" dolarizării în multe state, deși locul său a fost serios amenințat de alte monede puternice care au reușit să se impună pe plan mondial, cum ar fi: Marca Germană, lira sterlină, yenul japonez, și probabil, în viitor moneda europeană EURO.
Dolarizarea poate îmbrăca două forme:
Dolarizarea neoficială;
Dolarizarea oficială.
Dolarizarea neoficială se manifestă atunci când rezidenții unei țări au o parte din activele lor financiare și monetare denominate într-o monedă străină care nu este considerată moneda națională, oficială țării respective ("Legal tender", engl. orig.). Dolarizarea neoficială este un fenomen determinat de motivații specifice fiecărui individ sau firmă și nu este rezultatul unei decizii oficiale adoptate de autoritățile statului în care se manifestă acest proces.
Dolarizarea neoficială se poate manifesta sub următoarele forme:
Active financiare (obligațiuni, acțiuni etc.) și active nemonetare denominate în monedă străină;
Dețineri de sume "cash" în monedă străină ;
Depozite în monedă străină la băncile locale;
Depozite în monedă străină la bănci din afara țării ai cărei rezidenți sunt posesorii acestora.
Dolarizarea neoficială este frecvent întâlnită și amploarea acestui fenomen este considerabilă. Un studiu realizat de FMI în 1999 indica faptul că:
În 1995, 18 state membre FMI se confruntau cu nivele extrem de ridicate de peste 30% ale dolarizării neoficiale (nivelul mediu de dolarizare pentru aceste state fiind de 45%); 34 de state înregistrau nivele moderate ale dolarizării – o rată medie a dolarizării de 16%;
dolarizarea neoficială nu mai este un fenomen specific doar țărilor în curs de dezvoltare, ci afectează și țări dezvoltate: în Grecia rata dolarizării neoficiale a atins, în 1996, 22%, iar în Marea Britanie aprox. 15%;
în 1995, între 50% și 70% din stocul de dolari americani circulau în afara SUA. Aceste cifre referitoare la circulația bancnotelor americane în afara granițelor SUA sunt confirmate de un studiu realizat în 1996 și 1997 de către FED; acest studiu constata că dintr-un volum de 480 mld. dolari SUA în circulație, circa 300 mld. circulă în afara granițelor SUA.
Alte studii realizate de FED arată că țările cu nivele cele mai ridicate ale dolarizării neoficiale sunt (1995-1998): Bolivia (circa 80%) și Rusia unde nivelul deținerilor de dolari se ridic la 40 mld. în 2000, cifră care depășește deținerile în ruble (bancnote în circulație și depozite). Aceste studii indică faptul că dolarul america continuă să dețină un rol esențial în procesul de dolarizare neoficială.
Dolarizarea oficială presupune adoptarea de către un stat a unei monede străine ca monedă oficială a statului respectiv. Dolarizarea oficială se poate materializa sub două forme:
dolarizarea oficială completă care presupune eliminarea, în mod oficial, de către un stat X a monedei sale naționale și înlocuirea sa cu o monedă statului Y care devie astfel moneda oficială a statului X. Această formă de dolarizare mai poate fi definită ca realizarea de către statul X a unei uniuni monetare complete cu un alt stat Y a cărui monedă devine moneda oficială în cadrul acestei uniuni, moneda statului X fiind complet eliminată. În cadrul acestei forme de dolarizare oficială, emisiunea monetară este realizată doar de statul Y (a cărui monedă devine moneda oficială a altor state), statul X neavând acest drept.
Sistemele bi-monetare care presupune adoptarea de către autoritățile unui stat a monedei altui stat care devine monedă oficială alături de moneda națională a statului respectiv. Cele două monede sunt considerate monede oficiale, circulând în paralel și având aceleași roluri și statut legal. Emisiunea monetară se face astfel: statul care se "dolarizează" își păstrează dreptul de emișiune pentru propria monedă, dar emisiunea celeilalte monede oficiale (moneda străină adoptată ca monedă oficială) este responsabilitatea altui stat.
Indiferent de maniera în care se realizează dolarizarea oficială, statul care adoptă o monedă străină ca monedă oficială nu dobândește dreptul de emișiune al acesteia; de asemenea statul care se dolarizează nu poate conduce independent politica monetară, ci aceste responsabilități sunt preluate total sau parțial de către statul emitent al monedei respective. În funcție de acordul intervenit între statele participante la acest mecanisme, pot exista și excepții de la aceste principii: astfel, Panama, țară a cărei monedă oficială este dolarul american, are dreptul să emită monedă, dar emite dolari americani, dar acest proces este strict supravegheat de autoritățile SUA.
Emisiunea de monedă de către țara a cărei monedă este utilizată ca monedă oficială în alt stat se va face la cererea acestuia din urmă pe baza activelor de rezervă (valută, DST, etc.) deținute de statul care dolarizat și depuse ca garanții la baca centrală de emișiune a monedei respective. Din acest punct de vedere acest sistem funcționează într-o manieră similară cu Conșiliul Monetar: emisiunile monetare se vor face numi pe baza și în limita rezervelor valutare oficiale ale țării solicitante (statul cu economie dolarizată).
În mod normal, țările cu economii dolarizate, chiar dacă nu pot emite moneda oficială și nu își pot conduce independent politica monetară, pot primi drepturi de segniorage de la țara care emite moneda respectivă. Aceste drepturi de segniorage pot fi calculate ca procent din valoarea fiecărei noi emisiuni de monedă sau ca procent numai din valoarea emisiunilor de monedă realizată la cererea și pe contul său. De asemenea, sunt extrem de frecvente situațiile în care nu intervine partajarea drepturilor de segniorage, întreaga valoare a acestora fiind reținut de către țara a cărei monedă este utilizată ca monedă oficială în alt stat.
Dolarizarea include și situațiile în care au stat adoptă nu doar o monedă străină, ci chiar două sau mi multe ca monede oficiale. Singura situație de acest gen a fost întâlnită în Andora, unde a funcționat dolarizarea oficială completă până în 1999 când au avut statut de monedă legală două monede: francul francez și peseta spaniolă (din 1999 au fost înlocuite de EURO).
În 1999, conform datelor FMI, erau 28 de țări, cu o populație totală de 10,5 milioane locuitori, în care se întâlnea dolarizarea oficială completă: Andorra, Insulele Cook, Cipru, Groenlanda, Guam, Kiribati, Lichenstein, Ile Marshall, Panama, San Marino, etc. Șase dintre aceste țări erau membre FMI: Kiribati, insulele Marshall, Micronesia, Palau, Panama și San Mrino. În unele dintre aceste 28 de țări, dolarizarea oficială este o realitate încă din secolul 19 sa chiar din secolul 13: Guam din 1898, Andora din 1278, Monaco din 1865, Puerto Rico din 1899. monedele utilizate de aceste țări ca înlocuitor oficial al monedelor naționale sunt: francul francez, francul elvețian, dolarul american, lira sterlină, dolarul australian. În 1999 existau dolarizarea oficială sub forma sistemelor bi-monetare exista în 13 state: Bahamas, Bhutan, Bosnia Herțegovina, Brunei, Cambodgia, Laos, Lesoto, Liberia, Luxemburg, Namibia, Tadjikistan.
Așa cum se poate observa din situațiile statistice prezentate mai sus, dimensiunea dolarizării oficiale este relativ redusă comparativ cu cea dolarizării neoficiale. Principala explicație a acestei evoluții diferențiate a dolarizării oficiale față de cea neoficială derivă din rațiuni politice: moneda națională este considerat un atribut important al suveranității unui stat. Aceasta, coroborată cu faptul că dolarizarea oficială este o decizie de natură politică, adoptată de autoritățile unui stat, reticența acestora în a înlocui moneda națională este mult mai pronunțată decât la nivelul indivizilor, limitând astfel dimensiunea dolarizării oficiale. Interesul pentru cest tip de dolarizare (și totodată decizie de politică monetară) a crescut după crizele financiare din America Latină din 1998-1999, când țări ca Argentina, Brazilia etc. au luat în considerare posibilitatea dolarizării economiilor lor.
Țările în care există dolarizare oficială, sunt în general economii cu grad ridicat de deschidere spre exterior. Costurile dolarizării oficiale includ costuri pentru țara care adoptă dolarizare oficială și costuri pentru țara a cărei monedă este adoptată ca monedă oficială a altui stat.
În prima categorie se includ: – Pierderea independenței conducerii politicii monetare și a politicii cursului de schimb; – Costuri ridicate și pierderea drepturilor de segniorage de către statele cu economii dolarizate ca urmare a înlocuirii monedei lor naționale cu o alta și a pierderii drepturilor de emișiune a noii monede oficiale. Costul total în termeni bruți ai dolarizării oficiale, cuprinzând costurile efective apărute ca urmare a înlocuirii efective, în circulație, a vechii monede cu nou monedă oficială, este estimat la circa 8% din PIB în 11976 și la circa 4,6 %, în medie între 1991-1997. În termeni de fluxuri, costurile dolarizării oficiale (calculate ca pierderi anuale din segniorage și devierea acestor venituri din segniorage dinspre autoritățile țării dolarizate către o autoritate monetară străină) sunt estimate la un nivel mediu, între 1991-1997, de 2,3% din PIB. – Costuri legate de diminuarea sau pierderea de către banca centrală a țării dolarizate a rolului de creditor de ultimă instanță. – Costuri legate de legarea ciclului economie dolarizate de ciclul economic din țara a cărei monedă este adoptată ca monedă oficială.
Pentru țara a cărei monedă este adoptată ca monedă oficială a altui stat apar următoarele categorii de costuri: – Costuri economice, cum ar fi: partajarea drepturilor de segniorage, dificultăți legate de controlul monedei care circulă în afara granițelor naționale, senșibilitate crescută la evoluțiile nefavorabile înregistrate în exterior, posibilitatea c țările dolarizate să renunțe la moneda străină adoptată ca monedă oficială și să revină la vechea monedă (posibilitatea apariției de presiuni inflaționiste ca urmare a volumului mare de monedă care se va reîntoarce di economia dolarizată) etc.; – Costuri politice legate de posibilitatea exercitării de către economiile dolarizate de presiuni politice asupra sa;
Avantajele dolarizării oficiale pentru economiile dolarizate includ: – Reducerea riscului valutar și a riscului de inflație (sau chiar eliminarea lor); – Reducerea presiunilor de creștere a rezervelor valutare; – Reducerea riscului de țară; – Eliminarea sau reducerea crizelor legate de balanțele de plăți.
Pentru țările a căror monedă este adoptată ca monedă oficială în alt stat principalele beneficii rezidă în: – Controlul asupra mecanismelor economice ale altor state; – Extinderea importanței monedei lor pe plan internațional.
În ciuda criticilor și a măsurilor luate pentru a limita acest fenomen, dolarizarea reprezintă un fenomen natural dictat de încrederea sporită a oamenilor într-o monedă străină cu un impact deosebit asupra adâncirii gradului de integrare a piețelor monetare și valutare internaționale.
3.5. Dezechilibrele generate de Sistemul de la Bretton Woods
Funcționarea Sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al acestuia, în favoarea S.U.A., și a evidențiat manifestarea unei incompatibilități denumită de specialiști dilemă între aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichidități internaționale, și convertibilitatea acestora în aur.
O asimetrie care a privilegiat S.U.A.
Deși sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost, prin natura și principiile sale, discriminatoriu, totuși funcționarea sa într-o lume marcată de superioritatea economică americană a condus la consolidarea poziției S.U.A.
În anii care au urmat celui de-al doilea Război Mondial, o bună parte din țările industrializate, și în special cele europene, au înregistrat importante deficite comerciale. Nevoile de reconstrucție economică le-au orientat către exterior, și în special către S.U.A. Penuria de mijloace de plată internaționale au conferit monedei americane o poziție privilegiată, devenind general acceptată în plățile dintre diferite state. În acest mod, dolarul SUA a devenit, de fapt, monedă internațională.
Nevoia de lichidități internaționale a fost satisfăcută prin oferta de $, ofertă care a rezultat din deficitele externe ale S.U.A. Acestea beneficiau de privilegiul de a-și putea finanța deficitul extern cu propria monedă: investițiile private americane în lume, ajutoarele economice și militare ale guvernului american erau plătite prin șimpla emișiune a unei monede, pe care alte țări trebuiau să o accepte, și anume $.
Constrângerile impuse de fixitatea cursurilor monedelor naționale, în raport cu $, garantau manifestarea cererii pentru $. Dacă moneda americană era emisă în cantități abundente, antrenând scăderea cursului pe piața de schimb, rezultatul îl constituia aprecierea monedei celorlalte țări. Pentru a nu depăși limitele de fluctuare, aceste țări trebuiau să-și ofere propria monedă pe piața de schimb, achiziționând în schimb $, menținând, astfel, stabilitatea valorii propriei monede în raport cu moneda americană.
În acest mod, se poate aprecia că deficitul exterior american s-a dovedit inflaționist, dacă se ține seama de faptul că dolarii difuzați în economia mondială au contribuit la majorarea masei monetare în țările care îi dețineau. Singurul mecanism care permitea restabilirea deficitului american și a expansiunii monetare mondiale îl constituia convertibilitatea în aur a dolarilor.
Această convertibilitate a fost problematică fiind calificată de către specialiști drept o dilemă.
Dilema convertibilității
În anul 1960, economistul de origine belgiană, profesor la Yale, Robert Triffin, a subliniat dilema utilizării unei monede naționale ca mijloc de plată internațional. Nevoia crescută de lichidități internaționale era satisfăcută printr-o ofertă de $, primită cu încredere, în măsura în care exista promisiunea de transformare într-o cantitate de aur determinată.
Pe de altă parte, oferta de $ nu putea fi asigurată decât prin agravarea deficitului exterior al S.U.A. Accentuarea deficitului a fost de natură să diminueze încrederea în moneda americană, cu atât mai mult cu cât $ deținuți în străinătate depășeau stocul de aur monetar al S.U.A.
Utilizarea $ ca monedă de rezervă, care presupunea existență în cantități reduse (caracteristica rarității) devenea, astfel, incompatibilă cu utilizarea acestora ca mijloc de plată internațională, ceea ce implica existența unei cantități sporite de monedă.
Asimetria și contradicțiile sistemului
Așimetria sistemului a fost accentuată de puterea conferită S.U.A. pentru adoptarea deciziilor în cadrul F.M.I.
Deciziile cu privire la activitatea Fondului erau adoptate cu 85% din voturi, iar S.U.A., datorită puterii economice, a dispus de un procent de vot superior nivelului de 15% (17,82% în 1993) ceea ce demonstrează că deciziile nu pot fi luate fără acordul american. F.M.I. este controlat de un Comitet Executiv, format din 21 directori executivi. Dintre aceștia 6 sunt reprezentați de țările cu participare largă și anume: S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franța, Japonia și Arabia Saudită.
3.6. Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods
Abandonarea convertibilității dolarului în aur
Rezervele de aur monetar deținute de S.U.A. s-au diminuat în anii '60, ca urmare a acordului de la Washington din martie 1968, unde băncile centrale din principalele țări dezvoltate au acceptat să renunțe la convertibilitatea dolarilor deținuți în aur.
Funcționarea sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale principalelor monede europene, majorarea prețului aurului pe piață, îndepărtarea de cursul oficial și speculațiile contra dolarului. Tensiunile s-au manifestat până la 15 august, când prin decizia președintelui Nixon se suspendă convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deși marchează finalul sistemului „Gold Exchange Standard, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb. Momentul august 1971 a reprezentat un moment esențial în demonetizarea aurului.
Prin definiție, demonetizarea aurului constă în eliminarea metalului prețios din funcțiile de echivalent general, de bani, și utilizarea acestuia doar ca o marfă obișnuită: astfel aurul este înlăturat din funcțiile de mijloc de tezaurizare și ultim mijloc de lichidare a angajamentelor de plată în relațiile internaționale.
Ultimele tentative de salvare a sistemului de la Bretton Woods
La finele anului 1971, reprezentanții principalelor țări dezvoltate s-au reunit la Washington, cu scopul de a pune capăt „anarhiei monetare” instaurate după luna august. În cadrul acordului s-au adoptat mai multe decizii astfel:
– dolarul este devalorizat (pentru prima dată după 1934 și pentru a 3-a oară după 1792) prin stabilirea prețului unei uncii de aur la 38 $ (comparativ cu 35 $ în 1944);
În schema de mai jos este prezentat modul de funcționare al sistemului, care a generat numeroase avantaje S.U.A.
Schema nr. 1 Modul de funcționare al sistemului de la Bretton Woods
– principalele monede sunt reevaluate în raport cu dolarul (cu 16,18% pentru yen, cu 13,57% pentru DM, cu 8,57% pentru FF);
– marjele de fluctuație ale monedelor în raport cu definirea sa oficială sunt stabilite la 2,25%.
Cu toate deciziile adoptate în 1971, dificultățile antrenate de criza monetară nu au dispărut; accentuarea deficitului extern american, speculațiile contra $ și aprecierea DM au făcut dificilă menținerea stabilității sistemului.
La 12 februarie 1973, dolarul este din nou devalorizat, prețul unei uncii de aur trecând de la 38 $ la 45 $. Totodată, se abandonează regimul cursurilor fixe, în cadrul căruia abaterea cursului efectiv se stabilea în funcție de definiția în aur a monedelor.
Demonetizarea aurului pe plan internațional a fost oficializată în cadrul ședinței comitetului interimar al FMI, care a avut loc în ianuarie 1976, în Jamaica. Cu acest prilej li se recomandă țărilor membre ale FMI să nu-și mai definească monedele printr-un conținut în aur și nici prin raport față de o altă valută, ci prin raportare la o monedă coș compozită. Recomandările de la Jamaica au fost ratificate în 1978, sub forma unui amendament adus Statutului FMI (primul amendament a fost adoptat în 1969, când s-au instituit drepturile speciale de tragere, DST).
Ultimul moment în procesul de demonetizare al aurului îl constituie vânzarea în 1978, de către FMI a unei jumătăți din cantitatea de aur, evaluată la acel moment la 50 milioane uncii (4170 tone). Vânzarea aurului s-a realizat la prețul pieței, de-a lungul unei perioade de 4 ani în care s-au organizat 45 de licitații, și a condus la încasarea sumei de 5,7 miliarde $, comparativ cu 1,1 miliarde $ cât reprezenta prețul oficial. Cealaltă jumătate a cantității de aur a fost restituită țărilor membre ale FMI la prețul de 35 $/uncia.
Avantajele ratelor de schimb flotante
Într-un articol din 1953 Milton Friedeman condamna mecanismul ratelor fixe practicate până în anii '70, încă din acel moment, teoria economică evidențiind mulțiplele avantaje ale fluctuării monedelor.
Acestea pot fi enunțate astfel:
Flexibilitatea cursurilor de schimb constituie un mijloc de a garanta echilibrul exterior.
Un deficit al balanței comerciale antrenează o cerere de devize pentru finanțarea importurilor excedentare, cerere satisfăcută printr-o ofertă de monedă națională pe piața de schimb, având ca efect, imediat reducerea cursului. Scăderea cursului monedei naționale reduce prețul exprimat în devize al produselor naționale, ceea ce poate favoriza exporturile.
În sens invers, pentru a plăti produsele importate este necesară o cantitate sporită de monedă, ceea ce are ca efect frânarea cererii. Deprecierea monedei naționale, alături de sporirea competitivității produselor naționale și sporirea importurilor favorizează obținerea stării de echilibru al balanței comerciale.
Sistemul cursurilor fixe favorizează speculații generatoare de instabilitate. Dacă speculatorii anticipă deprecierea unei monede, atunci vor acționa în consecință, provocând ei înșiși scăderea valorii acestei monede, prin oferirea pe piață spre vânzare a monedei. Ulterior, vor răscumpăra moneda depreciată, la un preț inferior celui la care s-a realizat vânzarea, obținându-se un câștig. Dacă prin măsurile adoptate de banca centrală, deprecierea poate fi evitată, speculatorii pot răscumpăra moneda la prețul la care a fost cedată, riscul asumat fiind nul.
Abandonarea ratelor fixe de schimb permite o mai mare independență a politicilor economice. O țară preocupată de eliminarea șomajului poate adopta măsuri de relansare, fără a urmări menținerea unor rate ale dobânzii ridicate, sau poate evita deficitele externe fără afectarea cursului care variază liber. O țară care, în schimb, adoptă măsuri restrictive pentru a lupta împotriva inflației, prin majorarea ratei dobânzii sau limitarea progresivă a masei monetare, va accepta aprecierea monedei, întrucât aceasta nu prezintă constrângerile cursurilor fixe. Cursurile flotante, prin eliminarea constrângerilor exterioare permit guvernelor de a-și consacra activitatea problemelor interne.
3.7. Reforma Sistemului Financiar Internațional
Sistemul Monetar Internațional creat în 1944, trebuia să corespundă unor cerințe pe care înainte le îndeplineau sistemele monetare bazate pe etalonul aur. Criza sistemului a izbucnit atunci când au apărut, tot mai pregnant, dezechilibre care dovedeau carențele sistemului. Această criză a constituit un fenomen permanent în anii '60, când s-au produs primele accese de criză ale dolarului, și 1971, când sistemul s-a prăbușit.
Prăbușirea în august 1971 a Sistemului Monetar Internațional, și evenimentele următoare, în care relațiile financiar – valutare nu mai urmau nici o reglementare, nu a semnificat că economia mondială nu mai avea nevoie de asemenea reglementări. De aceea, s-a căutat revizuirea sistemului.
Propunerile de reformă a sistemului și Fondului Monetar Internațional apărute în timp, începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza efectului antrenat:
a) Propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se cerea modificarea mecanismului valorii paritare și anularea intervențiilor pe piață pentru susținerea cursurilor în limite fixe.
b) Propunerile vizând schimbarea etalonului monetar.
c) Propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton Woods, fie prin lărgirea activității F.M.I., fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale Acordului.
Data de 26 iulie 1972 a marcat o nouă etapă în procesul de elaborare a proiectelor pentru reforma Sistemului Monetar Internațional, constituind data înființării Comitetului celor 20.
Scopul Comitetului era avizarea asupra tuturor aspectelor reformei Sistemului și propuneri privind această reformă. La încheierea mișiunii sale, la data de 14 iulie 1974, comitetul celor 20 a prezentat „schița” proiectului de reformă, apreciindu-se că aceasta aprecia „o indicație asupra orientării generale”, și mai puțin o cristalizare coerentă a unui nou sistem monetar internațional.
Cele mai importante indicații date de Comitetul celor 20 în legătură cu conținutul sistemului revizuit vizau următoarele aspecte:
– lărgirea supravegherii și gestiunii internaționale în cadrul unor domenii importante și, deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere și sprijinire a aplicării sistemului, comparativ cu rolul care îi fusese încredințat în 1944;
– elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balanțelor de plăți ale țărilor membre, cu precizarea neceșității de a lăsa la latitudinea țărilor respective alegerea propriei politici în acest sens;
– ridicarea D.S.T. la rangul de principal instrument de rezervă, concomitent cu reducerea rolului aurului și a valutelor de rezervă în această funcție;
– sprijinirea dezvoltării economice și promovării unui flux net sporit de resurse reale spre țările în curs de dezvoltare.
În ultimii ani, problema reformei sistemului a fost relansată, remarcându-se 3 direcții mai importante: stabilitatea mai mare a cursurilor de schimb; impunerea unei discipline mai severe în politica economică și monetară dusă de țările membre ale Fondului; asigurarea unei lichidități corespunzătoare cantitativ și calitativ pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultăți.
4. Elemente instituționale, funcționale și politice ale Uniunii Monetare Europene
Puterea pe care o deține o bancă în cadrul unei economii a suscitat dintotdeauna vii polemici, iar idea că acest organism care coordonează sistemul de plăți, lichiditățile bancare și condițiile creditului are o independență totală – nedepinzând nici de puterea politică și nici de cea executivă – întâlnește și astăzi mulți sceptici. Poate fi o asemenea independență absolută? În toate țările occidentale, activitățile băncilor centrale, a conducătorilor acestora sunt supuse unui anumit control care le limitează puterea, iar emisiunea și politica monetară sunt, în mod primordial, probleme politice. Astfel, în virtutea principiilor democratice, guvernele și băncile centrale (în condițiile în care băncile centrale nu sunt independente) preferă să conducă direct politica monetară, chiar cu riscul de a reveni asupra propriilor angajamente, privind emisiunea ca mijloc de a obține pe termen scurt o cât de mică creștere economică și cu efectul negativ de a pune în primejdie obiectivele pe termen lung.
Cedarea de către guvern a unei părți importante din atributele politice, în special pe cele economice (așa cum este politica monetară) implică rețineri ferme din partea politicienilor. Experiența istoriei a arătat, însă, că este necesar ca banca centrală să reziste presiunilor privind utilizarea politicii monetare în sprijinul unor încercări de ameliorare a creșterii economice și să respingă tentațiile de a crea inflații neașteptate prin susținerea unei înviorări economice fără fundament. Astfel, s-a impus ideea de a delega politica monetară unei bănci centrale independente, a cărei credibilitate depinde de claritatea mișiunii ce îi este încredințată de autoritatea politică și de capacitatea pe care aceasta o poate avea în îndeplinirea obiectivelor ce i-au fost conferite.
Cu toate acestea, independența băncii centrale nu poate fi nici atotcuprinzătoare, nici nedefinită.
Teoria economică și practica internațională arată că independența băncilor centrale îmbracă două forme:
una care cuprinde decizia privind obiectivele și instrumentele utilizate (independența în sens larg);
cealaltă se referă numai la gestiunea instrumentelor în cadrul unor obiective stabilite de guvern.
În momentul în care s-a pus problema realizării Sistemului European al Băncilor Centrale și a Băncii Centrale Europene, reprezentanții Germaniei au lăsat să se înțeleagă în mod clar că nu vor accepta diminuarea rolului și prerogativelor Bundesbank prin includerea sa într-un organism dependent de puterea politică. Banca centrală în Germania (Bundesbank) se bucura de o mare independență față de puterea executivă. Președintele său, numit în mod ireverșibil pentru o perioadă de timp fixă, participa la ședințele de guvern la care se discutau problemele monetare. Guvernul federal putea amâna aplicarea unei decizii a Bundesbank, însă pentru o perioadă de cel mult două săptămâni. Cu toate acestea, cazurile în care miniștrii de finanțe au încercat să se opună politicii Bundesbank au fost foarte rare, iar în final s-a impus tot punctul de vedere al băncii centrale.
Independența Bundesbank era asigurată prin statutul său, care îi încredința în mod explicit sarcina asigurării stabilității monedei, sarcină pe care opinia publică din Germania o considera prioritară în raport cu oricare alte considerente de politică economică. De aici și puternica susținere publică de care se bucurau acțiunile Bundesbank, inclusiv în cazurile de divergență a acesteia cu guvernul. În concluzie, poziția negociatorilor germani a avut la bază rezultatele obținute de Germania, datorate în special, independenței Bundesbank, a cărei politică a fost concentrată pe stabilitatea prețurilor și limitarea inflației. Această politică a Bundesbank a adus mărcii germane denumirea de “ancoră a sistemului monetar european”.
Evoluțiile din marile țări europene au arătat că existau orientări evidente de a extinde și a întări principiul independenței băncii centrale. Franța și Anglia au luat măsuri hotărâte de a se încadra în politici monetare ferme, instaurate în Europa de către Germania. Banca Franței, potrivit legii din 4 august 1993, a devenit și ea pe deplin responsabilă pentru definirea și punerea în aplicare a politicii monetare. Această lege confirma Băncii Centrale mișiunea sa fundamentală: asigurarea stabilității prețurilor.
Potrivit legii, s-a creat, în cadrul băncii, Consiliul de politică monetară compus din 9 membri (dintre care făceau parte guvernatorul Băncii Franței și doi subordonați). Acest conșiliu, era investit cu responsabilitatea de a defini politica monetară și de a asigura aplicarea ei. Se interzicea în mod explicit acestuia de a solicita sau accepta instrucțiuni guvernamentale sau de la alte persoane. Caracterul colegial al consiliului și mai ales irevocabilitatea mandatului, întăreau funcționalitatea și autoritatea consiliului. Dialogul și transparența se realizau pe baza participării Primului Ministru și a Ministrului Economiei la ședințele consiliului și prin raportul anual al Guvernatorului Băncii asupra operațiunilor băncii adresat Președintelui Republicii și Parlamentului. Banca Angliei a făcut obiectul unei reforme instituționale odată cu noul guvern laburist. La 6 mai 1997, noul Cancelar al Eșichierului, M. Brown, a decis să acorde o mai mare autoritate Băncii Angliei cu privire la manevrarea instrumentelor de politică monetară, însă definirea obiectivelor anuale ale inflației rămâneau, totuși, de competența exclusivă a guvernului.
Alinierea băncilor centrale europene la un comportament concertant s-a realizat atât prin voință cât și prin prisma instrumentelor de politică monetară aplicate în fiecare din aceste țări. În sprijinul susținerii rolului băncii centrale în conducerea politicilor monetare s-au elaborat numeroase studii al căror rezultat era cât se poate de clar: cu cât banca centrală era mai independentă, cu atât nivelul mediu și variabilitatea inflației erau mai scăzute.
4.1. Viziune de ansamblu asupra pilonului central al UME
Pe baza acestor considerente, s-a realizat Sistemul European al Băncilor Centrale format din Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre. Băncile centrale naționale din țările participante au devenit de la 1.01.1999 membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). S.E.B.C. are drept obiectiv final menținerea stabilității prețurilor, condiție necesară a creșterii durabile și sănătoase a economiilor țărilor comunitare. În atingerea acestui obiectiv, S.E.B.C. acționează în concordanță cu legile liberei concurențe, favorizând alocarea eficientă a resurselor și având următoarele atribuții:
definirea și punerea în practică a politicii monetare unice;
conducerea operațiunilor valutare, deținerea și gestiunea rezervelor valutare
oficiale ale statelor membre;
promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți. La 1 ianuarie 1999, responsabilitatea băncilor naționale centrale, în ceea ce privește politica monetară, a trecut în sarcina Băncii Centrale Europene. Prin urmare, Conșiliul de Conducere al B.C.E. a elaborat politica monetară pentru toate țările uniunii monetare.
B.C.E. are ca sarcină principală stabilitatea prețurilor.
B.C.E. are independență față de guvernele țărilor și organele Uniunii Europene.
B.C.E. acordă credite guvernelor cu dificultăți bugetare.
Structura băncii este similară Bundesbank. Ca și aceasta, B.C.E. are un Birou Executiv și un Consiliu de conducere. La summitul de la Bruxelles, șefii de stat sau de guvern au decis cine vor fi membrii Biroului Executiv ai Băncii Centrale Europene (B.C.E.). Biroul Executiv este compus din 6 membri.
Consiliul de conducere al B.C.E. este format din membrii Biroului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale ai statelor membre. Conșiliul decide liniile importante ale politicii monetare, dar pentru că se întâlnește trimestrial (față de două ori pe lună pentru Bundesbank), gestiunea cotidiană este încredințată Biroului Executiv. Membrii Consiliului de conducere nu primesc instrucțiuni de la autoritățile naționale sau instituții U.E. Președintele B.C.E. va prezenta o dată pe an Raportul anual al B.C.E în fața Parlamentului European și va avea 4 audieri pe an în fața unor subcomitete relevante ale Parlamentului European. Membri Biroului Executiv au un mandat de 8 ani, care nu poate fi reînnoit. Mandatul guvernatorilor băncilor centrale este de 5 ani și poate fi reînnoit. Mandatul primilor membri ai Biroului Executiv se întinde de la 4 la 8 ani, ceea ce face să nu părăsească toți o dată conducerea B.C.E. și să se asigure astfel continuitatea.
În Uniunea Monetară nu există politici monetare naționale sau regionale. Totuși, la organizarea S.E.B.C. s-a prevăzut și principiul descentralizării activității sale. Acest principiu este pus în practică prin atribuțiile și activitatea specifică a Băncilor Centrale Naționale. Serviciile de specialitate ale acestora, împreună cu cele ale B.C.E., contribuie la pregătirea deciziilor de politică monetară unică. Totodată, B.C.N. traduc în practică deciziile de politică monetară luate de Consiliul guvernatorilor al B.C.E. Practic, Băncile Centrale Naționale sunt acelea care execută operațiunile de refinanțare, continuă relațiile cu instituțiile de credit pe piețele financiare naționale, sunt punctul de acces la moneda centrală, EURO. De asemenea, B.C.N. participă la explicarea deciziilor de politică monetară unică și, mai ales, la analiza și prezentarea incidenței politicii monetare unice asupra economiilor naționale. Capitalul B.C.E. Băncile Centrale Naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul B.C.E. Volumul acestui capital a fost stabilit la nivelul de 5 miliarde Euro. La începerea activității B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 bănci naționale din Uniunea Monetară au vărsat integral capitalul subscris, iar celelalte 4 bănci naționale au vărsat doar 5% din acesta, astfel că B.C.E. dispune efectiv de un capital inițial de aproape 4 miliarde Euro.
Subscrierea băncilor naționale la capitalul B.C.E. s-a făcut în baza unei chei de repartiție cu două criterii, egale ca importanță (populația și PIB-ul celor 15 țări ale UE).
Ponderile rezultate la subscriere au fost: Deutsche Bundesbank 24,4935%; Banca Franței 16,8337%; Banca Italiei 14,8950%; Banca Angliei 14,6811%; Banca Spaniei 8,8935%
Celelalte 10 bănci centrale naționale participă cu ponderi între 4,2780% – Olanda
și 0,1492% – Luxemburg.
Rezervele valutare ale B.C.E. Structura rezervelor B.C.E. este prevăzută să fie de 15% în aur și de 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deși aparțin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au rămas la băncile naționale, care le gestionează exclusiv în contul B.C.E. În viitor, pot fi stabilite rezerve suplimentare, în limitele și condițiile fixate de către Consiliul UE.
4. 2. Strategii, instrumente și opțiuni de politică monetară ale Băncii Central Europene (BCE)
Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, obiectivul final al SEBC în materie de politică monetară este acela de a menține stabilitatea prețurilor. Cadrul operațional al politicii monetare unice trebuie să răspundă următoarelor principii generale: conformitate cu principiile de piață, egalitate de tratament, simplitate și căutarea celui mai bun raport cost-eficiență, descentralizarea, continuitate, armonizare, conformitate cu procesul de decizie al SEBC.
BCE promovează un singur obiectiv al politicii monetare – stabilitatea prețurilor. Acesta contravine Tratatului de la Maastricht, care cere ca BCE să propună și alte targeturi, daca cele stabilite deja nu se interferează cu stabilitatea prețului.
Este util să subliniem aici faptul ca propunându-și ca obiectiv exclusiv inflația nu înseamnă neapărat că alte obiective nu pot fi atinse simultan. In particular, țintirea inflației duce de asemenea la stabilitatea producției atunci când sursa socului vine din domeniul cererii.
Graficul nr. 2 Graficul nr. 3
Șocul asupra cererii Șocul asupra ofertei
Graficul nr.3 prezintă o economie prosperă, care trece prin experiența unui boom economic rezultat al unui nivel ridicat al cererii totale (notat prin linia AD). Ca rezultat, producția trece de pragul de capacitate maxima (nivelul normal). Pentru a preveni presiunile inflaționiste, BCE duce o politică monetară restrictivă (indicată prin săgeata care arată translația dreptei AD la nivelul ei normal). Acesta are menirea de a stabiliza atât prețul cât și producția. Nu exista compensare între stabilizarea prețului și producției când apar șocurile cererii.
În reinterpretarea mandatului său, BCE a fost influențată de teoria inflației flexibile a lui Svenson (1995,1998). Principala idee a acestei teorii este aceea că țintirea inflației face posibil pentru banca centrala nu numai să stabilizeze inflația, dar și să facă tot posibilul în stabilizarea producției in jurul producției potențiale (nivelul normal al producției in echilibrul pe termen lung). Aceasta se observa în graficele de mai sus. Stabilizând nivelul prețului, banca centrală stabilizează de asemenea și producția. În aceasta abordare nu este nevoie de o țintire explicită a producției.
Problema se complica atunci când șocurile vin din zona ofertei. Aceasta este ilustrata de graficul nr.2. Când economia suferă un șoc negativ al ofertei, prețurile cresc iar producția scade. Când BCE creează ca obiectiv țintirea prețului tinde să reducă cererea, iar la scăderea din nou a nivelul prețului se ajunge la o producție mica. În acest caz apare un schimb între stabilizarea inflației și producției. (Aceasta a fost și presupunerea in discuția stabilizării optimale in contextul modelului Marro-Gordon. In acel model numai șocurile producătorilor sunt considerate). Oficial, BCE spune că a făcut clar faptul că în cazul unui astfel de schimb, va opta întotdeauna pentru stabilizarea prețului.
Trebuie specificat faptul că și în acest caz, BCE a luat în considerare stabilizarea producției. Așa după cum am menționat anterior, BCE definește stabilitatea prețului pe termen mediu.
De aceea, după un astfel de șoc, prețurile încep să crească, iar BCE poate sa aplice din nou gradual același proces ca răspuns. Aceasta înseamnă că nu reacționează imediat prin aplicarea unei politici monetare restrictive menite să oprească creșterea imediată a prețurilor. În schimb, încearcă scăderea graduală a presiunii inflației. În acest fel, se evita declinul abrupt al producției.
Trebuie menționat faptul că adepții țintirii inflației au accentuat faptul ca tranziția graduală către această strategie monetară după un șoc este tactica potrivita și permite băncii să-și îndrepte atenția și către stabilizarea producției.
Este pragul inflației de 2% prea scăzut?
În 1950 Milton Friedman a formulat ipoteza conform căreia rata optimală a inflației este zero. Motivul principal pentru aceasta concluzie este faptul ca rata inflației zero maximizează utilitatea totala a economiilor (depozitelor). Câțiva factori, subiect al unor studii recente, pun semne de întrebare asupra acestei concluzii.
În primul rând, există dovezi ce atestă faptul că din cauza schimbărilor tehnologice rapide, comensurările convenționale ale inflației (rata de variație a indicelui prețului de consum) tinde să supraestimeze rata reală a inflației cu 0,5 % până la 1,5 % pe an. Motivul este că măsurările convetionale ale inflatiei nu considera și calitatea imbunatățirilor. Ca exemplu, să luăm un computer în 2003 și să-l comparam cu unul din 1980. Prețul lor poate fi aproximativ același. Dar puterea de calcul a celui din 2003 este probabil de 1000 de ori mai mare, daca nu și mai mult. În concluzie, prețul pe unitate al puterii de calcul in 2003 a scăzut foarte mult fata de cel din 1980. Pot fi discutate mai multe exemple similare. Deci, dacă analizam o rată a inflației de 0,5% până la 1,5% , probabil rata reală este de 0%.
În al doilea rând, există și inflație ce poate ajuta economia prin faptul ca ar juca rolul unui lubrifiant și ajută la ajustarea salariilor reale. În particular, uneori un sector sau o firmă se confruntă cu un soc negativ ce neceșita o scădere în nivelul real al salariilor. Dacă rata inflației este zero, un asemenea declin al salariului real poate să pară numai unul în zona nominală a salariului. Dacă inflația este pozitivă, se poate obține o scădere în valoarea reală lăsând valoarea nominală să crească până sub rata inflației. Se observă faptul că rezistența la scăderea valorii nominale este mare și limitează ajustările salariului real când rata inflației este zero. Altfel spus, dacă într-un mediu cu rata inflației zero, este foarte posibil ca rigiditatea salariului real să fie mare, făcând ca adaptarea la șocurile așimetrice sectoriale să fie mai greu de obținut.
Această analiză atrage de la șine o rată a inflației de 2%-3% pe an. Anunțând o rata maxima de 2% pe an BCE adopta pragul inflației care, din acest punct de vedere, este sub nivelul optimal, ceea ce duce la creșterea rigidității economiei. Această analiză duce la concluzia că o rată a inflației scăzuta crește rata șomajului structural.
Există o versiune regională a acestui argument. Dacă BCE reușește în aducerea ratei inflației sub dar aproape de 2% în țările europene, este inevitabil ca rata inflației, din moment ce această rată este de fapt o medie a ratelor naționale, să fie aproape 0% în unele țări. Acest lucru este arătat de fapte. Unele țări ca și Germania au avut rate de inflație de 1% pe an în timpul ultimilor ani. Ca un rezultat al acestor rate scăzute, apare rigiditatea pieței forței de munca și a ajustării salariilor reale. De aceea, rigiditatea pieței de muncă din Germania este intensificata de faptul ca BCE a adoptat un pragul inflației prea mic.
Această problemă e posibil să fie accentuată de efectul Balassa-Samuelson.
Acesta presupune faptul că în țările mai puțin dezvoltate care sunt într-o perioadă de creștere a productivității in sectorul bunurilor comercializabile, salariul crește în acest sector și se răspândește și peste celelalte sectoare, deși poate productivitatea în alte sectoare este mai scăzută.
Ca rezultat, rata inflației (măsurată în Indicele Prețului de Consum) va tinde sa fie mai ridicata in aceste țări decât ICP-ul inflației în celelalte țări membre mai mature.
Altfel spus, existența efectului Balassa-Samuelson crește diferența între ratele inflațiilor naționale, și de asemenea și riscul ca unele dintre aceste rate să fie prea apropiate de zero.
Părerea personală în această problemă este aceea că rata de 2% este prea scăzută. Faptul ca aceasta este exprimata ca o limita maxima creează o altă serie de probleme. Economia este adesea supusa la șocuri, astfel ca rata inflației este greu controlabilă. În particular, aceste șocuri produc creșterea ratei peste maxim mai ales de când BCE a impus limita maxima de 2%. Acesta este efectul restricționării impuse de BCE.
Cu cat intervalul în care trebuie să se încadreze rata inflației este mai mic, cu atât mai mult există posibilitate neîncadrării în acest interval, și deci se creează și o problemă de credibilitate cu care se confruntă BCE.
Domeniul restrâns la numai 2% face sa apară ca in majoritatea timpul rata inflației este afara de acest domeniu, punându-se întrebări referitoare la credibilitatea strategiei. Aceasta e deja o problema. De la înființarea EMU la 1 Ian 1999, rata inflației lunara a fost afara de domeniu mai mult de 60% din timp.
Graficul nr. 4
Rata inflației în interiorul zonei-Euro
Sursa: Banca Central Europeană
Aceasta critica adusa asupra pragului inflației cere crearea unui nou obiectiv. În locul definirii pragului de 2%, BCE ar trebui sa redefineasca acest prag la 3% și sa permită ceva flexibilitate in jurul acestui prag in mod șimetric.
Aceasta este viziunea adoptată și de Banca Angliei, care a definit pragul de 2,5% cu abateri ușoare și de o parte și de cealaltă. Aceste praguri se apropie de ceea ce numim ca fiind rata optimă a inflației.
Trebuie subliniat faptul ca propunerea unui nou prag al rate de inflație nu va scădea credibilitatea BCE. În locul unui prag al inflației pe care BCE nu a reușit sa-l impună, noul prag poate fi mai realist și mai credibil. De fapt, scopul formulării acestei noi ținte este să permită BCE menținerea ratei inflației într-un interval apropiat pragului cât mai mult timp. Aceasta este situația la care au recurs până astăzi majoritatea băncilor. Discuția anterioara ridică de asemenea o altă întrebare – aceea a independentei BCE. Literatura despre independenta băncii centrale a făcut o diferența intre independentei obiectivelor și cea a instrumentelor. Există multe păreri cum ca banca centrală trebuie să dispună de independența instrumentelor. Consensul este însă mai puțin general în ceea ce privește obiectivele. Există multe exemple de state în care banca centrală deține independența utilizării instrumentelor pentru îndeplinirea unor obiective date – guvernul fixează ținta și lasă banca centrala să aleagă maniera cea mai buna de a obține atingerea acestei ținte. Acesta este modelul spre care BCE trebuie să se îndrepte.
Țintirea inflației: un model pentru BCE?
Recent, mai multe bănci din lumea industrializată (Banca Canadei, Banca Angliei, Banca Suediei) și-au concentrat atenția asupra mecanismului țintirii inflației. Entuziasmul academic pentru o astfel de abordare a fost destul de puternic.Prin țintirea inflației se vrea crearea unei strategii unde banca centrală nu numai că alege inflația ca și ținta cea mai importantă, dar de asemenea folosește previziunile despre inflație ca și ținta intermediara. Țintirea inflației este asemănătoare cu țintirea agregatelor monetare. Ambele strategii au ca scop rata inflației. Alegerea ca și scop intermediar, este totuși diferită. În țintirea agregatelor monetare este folosita o ținta intermediara, in țintirea inflației se utilizează previziunile actuale despre inflație. Prezentam acest lucru in tabelul nr.1. (Presupunem în ambele cazuri că banca centrală folosește rata dobânzii ca un instrument).
Tabelul nr.1
Comparații – mecanismul țintirii agregatelor monetare și țintirea inflației
Sursa: Grawe, P., Economia Uniunii Monetare, Oxford Univerșity Press, 2008, p.214
Cei ce au propus acest model au susținut ca este superior celui de atingerea unei ținte pentru agregatele monetare. Motivul este acela că în cadrul strategiei de țintire a unei rate a inflației, banca centrală folosește informații despre toate variabilele (inclusiv agregatele monetare) care vor afecta inflația viitoare. Predicția inflației posibile este cea mai buna intr-un caz intermediar. Acesta este în contrast cu stabilirea unei ținte pentru agregatele monetare, care omite multă informație și în plus utilizează informație nerelevantă (deoarece așa cum precizăm pe parcursul acestei lucrări, agregatele monetare actuale se pot schimba pentru motive care nu au nimic de a face cu inflația).
Daca experiențele curente în ceea ce privește atingerea unei ținte a inflației în care un număr mare de bănci centrale ar avea succes, este posibil ca un număr tot mai mare de bănci sa dorească sa-l utilizeze incluzând aici și BCE-ul. Totuși, problematica ridicata de faptul ca țintirea către o limita a inflației asigură sau nu și o stabilitate macroeconomica este încă în dezbatere. În particular, studiile întreprinse sugerează faptul că banca centrală poate avea succes în atingerea țintei de inflație, dar asta nu împiedica apariția unor blocaje pe piața titlurilor de valoare. Cel mai spectaculos exemplu este furnizat de Sistemul Rezervelor Federale al SUA, care a avut succes in stabilizarea ratei inflației din 1990. Acest succes nu a prevenit apariția unor blocaje pe piața americana care au condus la instabilități macroeconomice.
Un subiect mult mai dezbătut este dacă banca ar trebui sa ia în considerare fluctuațiile în prețul bunurilor în ceea ce privește stabilirea politicilor monetare
Un număr tot mai mare de economiști pun în discuție dacă în afara țintirii inflației, banca centrală nu ar trebui să monitorizeze și evoluția de pe piața titlurilor de valoare. Acest lucru ar putea fi realizat formulând o noua strategie bazata pe 2 piloni.
În cadrul primului pilon, banca centrala va avea de țintit câtre o rata a inflației așa cum este descris anterior. Acesta este pilonul ce trebuie folosit in mod normal.
În cadrul celui de-al doilea pilon, banca ar trebui sa țină cont de prețurile bunurilor (preturile acțiunilor, preturile din domeniul imobiliar) și totodată de creditul bancar și agregatele monetare. Blocajele apar de obicei atunci când preturile titlurilor și creditele bancare cresc împreună. În mod normal al doilea pilon rămâne neutilizat. Totuși ar trebui sa fim siguri ca mai devreme sau mai târziu BCE-ul va fi confruntată cu nevoia de a utiliza și al doilea pilon. Trebuie notat și faptul că agregatele monetare joacă un rol important cadrul celui de-al doilea pilon.
Implementarea practica a celor doi piloni trebuie sa fie realizată în mod diferit. Atingerea unei anumite rate a inflației poate fi implementata intr-un mod foarte precis, specificând o țintă numerică și monitorizând cât de aproape s-a ajuns de acea limită. Nu este posibila aceasta precizie in momentul in care monitorizam titlurile și prețurile titlurilor. Este nevoie să gândim mai în profunzime. Lipsa de precizie se datorează lipsei de cunoștințe despre cum poate inflația titlurilor să se transmită economiei reale.
Încredere prea mare în agregatele monetare?
BCE a fost foarte mult influențată de moștenirea Bundesbank-ului care la rândul său a suferit influența analizei monetariste a lui Milton Friedman, conform cărei, de ex., inflația este mereu și pretutindeni un fenomen monetar. Aceasta părere a dus ca BCE sa acorde un rol important banilor in strategia sa monetară (așa numitul pilon) până în 2003 când acest pilon a fost trecut pe un plan secundar.
Exista o dovezi importante potrivit cărora, într-un mediu cu inflație redusă și cu inovații financiare, ofertei de bani reprezintă semnale nu foarte de încredere în ceea ce privește previzionarea inflației. Acordarea unei atenții sporite banilor poate conduce banca către decizii greșite.
Ipoteza potrivit căreia proportionalitatea strictă între inflație și creșterea monetară nu poate fi respinsă și este evident în același timp faptul că majoritatea, daca nu chiar toate diferențele de inflație între state pot fi explicate prin diferențe între creșterile maselor monetare ale respectivelor țări. Astfel de studii sunt foarte des întâlnite în literatura de specialitate, și colectează dovezi în sprijinul teoriei cantitative.
Daca luam in considerare doar o componenta a țărilor cu o inflație mica, lucrurile devin neclare. Observam in acest context ca nu este o legătura evidenta între inflație și creșterea monedei in aceste tari cu inflație scăzuta. Altfel spus, diferențele susținute pe termen lung intre creșterea monetara din diverse tari nu aduc informații despre rata inflației lor, și nici descoperirea nu este alterata când cineva corectează diferențele din creșterea outputului.
Nu este dificil sa înțelegem acest rezultat. Statistica in ceea ce privește cererea este plina de distorsiuni. Intr-un mediu cu inflație mica, acolo unde inflația este doar 1% pe an, diferențele observate in ceea ce privește oferta de bani conțin in cea mai mare parte distorșiuni și mai puțin diferențe in ceea ce privește politica monetara (semnalul). Astfel, in mod paradoxal, succesul băncilor centrale este cel care face ca inflația sa fie redusa și creșterea numerarului sa nu fie un parametru pe care sa ne putem baza. Intr-un mediu cu inflație mica unde băncile nu cresc oferta de bani deasupra creșterii potențiale a economiei, stocul de bani este supus astfel șocurilor ce vin mai ales din partea cererii de bani (schimburi rapide, și alte șocuri). Ele nu mai reflecta schimbarea de politici.
Toate acestea confirmă ceea ce mulți critici au afirmat despre pilonul strategiei de politică monetară a BCE – importanța sporită acordată banilor în construirea politicii monetare este o premisă greșită. Dat fiind faptul ca politicile BCE își propun să țină rata inflației sub 2%, succesul pe frontul inflației face ca creșterea anuală a masei monetare să fie chiar și mai puțin informativă în ceea ce privește potențialul inflaționist al economiei.
De fapt BCE conștientizează acest fenomen. Încă din 1999, rata de creștere monetară a fost deasupra țintei mereu. Rezultatul a fost că BCE a trebuit să ignore oferta de bani marea majoritate a timpului. Acest fenomen a condus la o problemă de credibilitate. BCE a anunțat o ținta pentru creșterea monetară dar de fapt nu a luat în considerare această țintă în deciziile sale politice. Făcând acest lucru a dat semnale de intenții ale sale pe care nu le-a urmărit. Acest lucru a scăzut credibilitatea BCE.
Pentru a evita această problemă a credibilității BCE a decis in 2003 să introducă un amendament strategiei sale bazate pe „doi piloni” și sa reducă importanta pe care o oferă agregatelor monetare în cadrul strategiei sale monetare. Agregatelor monetare li se atribuie aceeași importanta ca și variabilelor ce apar in cel de-al doilea pilon. Astfel, de drept, BCE folosește o strategie bazata pe un singur pilon in care evaluarea se face asupra tendințelor inflaționiste in zona europeana utilizând o gama larga de variabile incluzând stocurile de bani. Aceasta schimbare va ajuta BCE să recâștige credibilitate. Nu va mai fi pusa în situația dificilă de a explica atât de des de ce nu dorește să ia în calcul cifrele privind creșterile masei monetare din ultima vreme
Instrumentele politicii monetare se împart în trei categorii: operațiuni de piață – open market (efectuate în condițiile pieței, la inițiativa SEBC); facilități permanente (la inițiativa instituțiilor de credit); rezerve obligatorii.
Operațiunile de piață. Operațiunile de piață au un rol important în conducerea politicii monetare a SEBC. Prin intermediul acestora se vizează realizarea următoarelor obiective: direcționarea ratelor dobânzii, controlul lichidității și orientarea politicii monetare. Această formă reprezintă principalul instrument de alimentare a pieței Euro și, implicit, de dirijare a nivelului ratei dobânzii. Operațiunile de refinanțare pe termen lung reprezintă operațiuni desfășurate lunar, care asigură obținerea unor credite pe 3 luni. Aceste credite au în vedere satisfacerea necesităților băncilor mai mici, care au beneficiat în trecut procedurile tradițional de refinanțare ale scontului german. De regulă, pentru aceste credite se practică dobânzi variabile, cu excepția situațiilor când, din motive de implementare a unei politici date S.E.B.C. aplică dobânzi fixe.
După scopul urmărit, frecvența și modalitatea de intervenție, acestea se împart în patru operațiuni, cu diferite tehnici de intervenție, distincte sau comune mai multor operațiuni: operațiuni principale de refinanțare; operațiuni de refinanțare pe termen lung; operațiuni de reglaj fin și operațiuni structurale.
Operațiunile structurale sub forma pensiunilor, creditelor garantate, achiziția și vânzarea de titluri, emisiunea de certificate de credit, au menirea să asigure în mod permanent și durabil lichiditatea bancară.
Operațiunile de reglaj fin, spre deosebire de cele precedente, sunt efectuate într-un cerc restrâns de parteneri selectați, reprezentând băncile cele mai active pe piața mondială. Procedurile de aplicare asigură operativitatea și oportunitatea prin apeluri rapide la ofertă și proceduri bilaterale. Pe de o parte ele se desfășoară după ce toate
posibilitățile de sprijin din partea Băncii Centrale au fost utilizate, iar pe de altă parte prin recurgerea la această formă se acoperă diferențele rămase fără echilibrare. Se deduce, astfel, faptul că se face un reglaj și acesta este menit să acopere diferențele cele mai mici, deci este un reglaj fin. În conducerea operațiunilor de piață, SEBC utilizează cinci tipuri de instrumente. Principalul instrument care poate fi utilizat în toate categoriile de operațiuni de piață îl reprezintă operațiunile reverse. Acestea constau în cumpărarea/vânzarea de active eligibile utilizând un contract de răscumpărare (repo) și în împrumuturi garantate. Emisiunile de certificate de debit constituie principalul instrument folosit în operațiunile structurale de absorbție a lichidității. Alte trei instrumente (tranzacțiile directe, swap-uri valutare și atragerea de depozite pe termen fix) sunt în conducerea operațiunilor de reglaj fin.
Trebuie subliniat că “atragerea de depozite pe termen fix” și “emisiunea de certificate de debit” nu pot servi decât la absorbția lichidității, pe când celelalte tehnici de intervenție pot fi utilizate “în ambele sensuri” (pentru injectarea de lichiditate și pentru absorbția acesteia).
Operațiunile de open market se efectuează prin licitație și proceduri bilaterale:
Prin licitația standard, operațiunile sunt executate într-un interval de 24 ore între anunțul ofertei și certificarea rezultatului alocării, la acestea având acces majoritatea instituțiilor de credit;
Licitația rapidă este executată în timp scurt (o oră), din momentul anunțului ofertei și certificarea rezultatului alocării, fiind utilizate în efectuarea operațiunii de reglaj fin; instituțiile de credit sunt admise în număr limitat, pe baza unor criterii;
Licitația cu dobândă fixă sau variabilă: în cazul licitației cu dobândă fixă, rata dobânzii este anunțată dinainte, iar părțile negociază volumul tranzacției, iar în cazul dobânzii variabile, sunt negociate atât dobânda, cât și volumul tranzacției;
Tranzacțiile bilaterale se efectuează între SEBC și unul sau mai mulți participanți, fără licitație.
Facilitățile permanente. Facilitățile permanente urmăresc să asigure și să absoarbă lichiditatea de 24 ore; semnalează orientarea generală a politicii monetare, iar ratele dobânzilor la care acestea sunt acordate constituie limitele (inferioare și superioare) ratelor dobânzilor overnight. Aceste relații permanente între băncile centrale și instituțiile de credit din fiecare țară, sunt strâns legate de funcționarea sistemelor naționale de compensări sau față de sistemul de plăți și compensări unificate TARGET. La sfârșitul zilei, băncile devin intens debitoare sau intens creditoare, față de sistemul de compensări. Până a doua zi, unele din ele devin deținătoare de depozite care trebuiesc fructificate, iar altele devin debitoare și trebuie să obțină resurse pe termen scurt pentru a face față obligațiilor specifice din sistemul de plăți. În mod firesc, cel mai eficient intermediar este Banca Centrală Națională. Rata directoare a dobânzilor practicate pentru această operațiune este menită să aibă valoarea unui indicator de orientare a politici monetare în operațiunile pe termen scurt. Caracterul șimetric al acestor operațiuni le asigură stabilitate și oferă terenul practicării unor dobânzi mai reduse.
Părțile participante urmăresc să asigure două tipuri de facilități: facilitatea de împrumut marginal; facilitatea de depozit.
Facilitatea de împrumut marginal este utilizată de instituțiile de credit pentru a obține de la banca centrală lichiditate pe 24 de ore, garantate cu active eligibile, la o rată a dobânzii pre-anunțată. Aceasta urmărește acoperirea temporară a necesarului de lichiditate. În condiții normale, accesul la această facilitate este nelimitat, cu condiția existenței suporturilor de garanție deținute de instituțiile de credit. La sfârșitul zilei, pozițiile debitoare ale instituțiilor de credit vor fi automat considerate ca cereri de acces la facilitatea de împrumut marginal. Rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal constituie limita superioară pentru rata dobânzii overnight.
Facilitatea de depozit va servi să absoarbă lichiditate la o rată a dobânzii anunțată
dinainte, cu ajutorul depozitelor constituite la cererea instituțiilor de credit față de ăncile Centrale Naționale. Depozitele atrase sunt remunerate la o dobândă fixă; rata dobânzii la facilitatea de depozit constituie limita inferioară a ratei dobânzii de pe piața overnight.
Rezervele minime obligatorii. Acest instrument are în vedere: stabilizarea ratelor dobânzii pe piața monetară; reglarea lichidității; rezervele obligatorii sunt un substitut al emisiunii de certificate de debit; controlul expanșiunii monetare.
Sunt supuse regimului rezervelor obligatorii toate instituțiile de credit care activează pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Monetare. Baza de stabilire a rezervelor este definită în relație cu elementele de bilanț declarate de instituțiile de credit către BCN-uri în cadrul situațiilor prudențiale și în cadrul raportărilor statistice ale acestora. Va exista, astfel, un singur sistem declarativ pentru calculul rezervelor și pentru stabilirea statisticilor monetare și bancare. Datele de bilanț se vor feri la finalul unei luni calendaristice pentru a determina baza de calcul a rezervelor ce trebuie constituite începând cu a treia săptămână a lunii următoare.
Pentru început, s-a stabilit ca rata rezervelor obligatorii să fie de 2% din elementele de pașiv exigibile pe termen mai mic de doi ani, în monedă națională și în valută, pentru toate instituțiile de credit, rezidente și nerezidente. Practic, pașivele ce fac obiectul rezervelor obligatorii sunt următoarele: depozitele pe 24 de ore; depozitele la termen pe o durată mai mică sau egală cu 2 ani; depozitele rambursabile cu un preaviz inferior sau egal cu 2 ani; titlurile de creanță cu o durată inițială mai mică sau egală cu 2 ani; instrumentele pieței monetare.
B.C.E. poate autoriza o reducere forfetară de 100.000 euro la rezervele obligatorii ce ar trebui constituite de către fiecare instituție de credit. De asemenea, s-a stabilit ca la intrarea lor în funcțiune, rezervele obligatorii să fie remunerate la nivelul ratei medii a dobânzii pentru operațiunile principale de refinanțare ale SEBC.
Tehnici de suporturi de finanțare. În aplicarea politicilor monetare S.E.B.C. va utiliza tehnicile existente azi în țările Uniunii Europene. Se preconizează, în principal, două categorii bine delimitate: preluările în penșiune a titlurilor în cazurile în care garanțiile sunt titluri negociabile garantate într-un sistem de plăți – livrări; creditele garantate în cazul în care este vorba de creanțe nenegociate, cum sunt creanțele private.
În conformitate cu statutul S.E.B.C. și practica tuturor băncilor centrale, creditele acordate de B.C.N. trebuie să fie fundamentate de garanții corespunzătoare. Pentru a putea fi admise în garanție, suporturile de refinanțare trebuie să corespundă unor criterii de selecție precise și să permită proceduri de livrare rapide și sigure.
Se prevăd două categorii de suporturi mobilizate: o primă parte denumită nivelul 1 în terminologia băncilor centrale va cuprinde titluri negociabile denominate în Euro, care vor fi selectate în primul rând în funcție de calitatea semnăturii, reprezentând deopotrivă atât titluri ale datoriei publice, cât și titluri ale emitenților privați, similare din punct de vedere al calității semnăturii; nivelul 2 se prevede a fi compus din instrumente de credit ale căror caracteristici au o specificitate zonală și care nu sunt utilizate actualmente în toate statele membre; acestea sunt, în speță, creanțe private nenegociabile, cum ar fi efectele admise la scont în Germania sau creditele acordat întreprinderilor, ca și titlurile de creanțe negociabile emise de aceștia.
Rolul deosebit al titlurilor în garantarea creditelor acordate a neceșitat formarea unui mecanism tutelar de băncile centrale naționale de utilizare transfrontalieră a garanțiilor. Sistemul este funcțional atunci când o bancă dintr-o țară dată propune garanții în titluri naționale, pentru obținerea unui credit de la bănci din ală țară din UE.
Titlurile vor fi recunoscute și recepționate în garanție de către BCN, unde există garanția propusă. Prin banca centrală a creditorului, banca creditoare este informată sau primește o garanție privind existența titlurilor și, astfel, operațiunile se pot desfășura în deplină siguranță. Acest sistem de relații pune în funcțiune un rol special atribuit băncilor centrale și anume calitatea de bănci centrale corespondente.
Banca Centrală Europeană efectuează operațiuni monetare, în special sub forma tranzacțiilor la termen. Pe lângă tranzacțiile la termen, care s-au derulat la un nivel fix al dobânzii de 3%, și care constituie instrumentul principal de control al lichidității și al nivelului dobânzii, sistemul european oferă două facilități permanente: refinanțarea și depozitarea. Acestea pot fi efectuate de către instituțiile creditoare, prin intermediul băncilor naționale centrale. La începutul uniunii monetare, dobânda de depozitare a fost de 2% și cea de refinanțare de 4,5%. În perioada 4-21 ianuarie 1999 coridorul dintre cele două dobânzi a fost îngustat la 2,75% și 3,25%.
Politica monetară în Sistemul European al Băncilor Centrale are ca sarcină principală stabilitatea prețurilor. Conform definiției Consiliului B.C.E, prin stabilirea prețurilor se înțelege o creștere a indicelui armonizat al prețurilor de consum în Euroland cu sub 2% față de anul precedent. Definirea clară a acestui țel dă posibilitatea Parlamentului European de a aprecia succesul politicii monetare și de a face, astfel, Eurosistemul și politica sa mai transparente. Pentru atingerea acestui țel, strategia B.C.E. se bazează pe două coloane. Prima coloană este constituită din rolul primordial acordat masei monetare. Deoarece inflația, privită pe termen mediu, este un fenomen monetar, masa monetară constituie o “ancoră nominală”. Consiliul B.C.E. a stabilit o valoare de referință a creșterii masei monetare, prima valoare pentru creșterea M3 fiind 4,5% pe an. Aceasta va asigura o stabilitate a prețurilor și o creștere a produsului intern brut real de la 2% până la 2,5% pe an.
A doua coloană a strategiei monetare se bazează pe o analiză amplă a perspectivelor privind evoluția prețurilor în Euroland. Vor fi analizate variabilele care oferă informații asupra evoluției viitoare a prețurilor, dar și a cauzelor care au determinat modificări neașteptate între principalii indicatori economici. B.C.E. analizează cu atenție toți indicatorii relevanți, dacă modificările acestora sunt temporare sau permanente, sau dacă este vorba de un șoc din partea cererii sau a ofertei și, în general, nu consideră necesar să facă transparente aceste analize.
Conducerea a afirmat în numeroase rânduri faptul că este nevoie de aceste agregate, care sunt indicatori necesari pentru pilotarea politicii monetare, declarând că în adoptarea strategiei monetare au avut prudența de a nu se rezuma orbește la un instrument – agregatele, ci la mai multe, cum sunt ratele de evoluție a salariilor, cele pentru utilizarea capacităților de producție etc. B.C.E, ca parte a Euro-sistemului, este reprezentată în instituții și foruri internaționale. Astfel, aceasta are deja încheiate acorduri formale sau informale cu Fondul Monetar Internațional, care i-a acordat în decembrie 1998 statutul de observator, cu OCDE, cu G-7 și G-10. BCE a inițiat numeroase contacte bilaterale cu băncile centrale din alte țări din lume. Banca Centrală Europeană pune un mare accent pe încheierea Pactului de stabilitate și creștere economică, adoptat de Conșiliul European de la Dublin (decembrie 1996) și de Consiliul European de la Maastricht (iunie 1997). Pactul prevede mecanisme speciale de coordonare a politicilor bugetare:
1. țările participante la moneda unică sunt obligate să întocmească programe de
stabilitate referitoare la obiectivele bugetare pe termen scurt privind reechilibrarea sau excedentul bugetului administrației publice și măsurile preconizate a le înfăptui;
2. țările cu derogare (care nu participă la moneda unică), urmează să fundamenteze programe de convergență având aceleași orientări;
3. Comisia și Consiliul European sunt abilitate să asigure urmărirea regulată a evoluției finanțelor publice a statelor membre. În cazuri specifice, comișia elaborează un raport asupra situației bugetare a statelor, care presupun riscul unui deficit excesiv și face operativ recomandările necesare statelor membre. Se consideră deficit excesiv, atunci când acesta depășește 3% din PIB. În cazul în care se constată o asemenea situație, Consiliul face recomandări țării respective (maxim în luna mai a anului următor în care a apărut acel deficit), iar aceasta trebuie să întreprindă “acțiuni normale de efecte”, pentru a putea corecta dezechilibrul existent.
Sancțiunile posibile a fi aplicate se bazează pe următorul mecanism: a pronunțarea privind acordarea sancțiunii, țările membre constituie un depozit nepurtător de dobândă, cuantumul depozitului este: 0,2% din PIB, pentru un deficit de 3% din PIB; se adaugă 0,01% din PIB pentru fiecare tranșă de depășire cu 0,1% din PIB a deficitului admis inițial; depozitul este plafonat la 0,5% din PIB;
Depozitul se transformă în amendă, dacă după 2 ani deficitul excesiv perșistă. Hotărârea aplicării amenzii revine Consiliului de Miniștri ai zonei Euro, cu votul a două treimi din membri; sumele provenind din amenzi devin venituri ale bugetului general al
Comunității, fiind atribuite proporțional țărilor membre Euro, care nu au avut deficite excesive. Consiliul de la Dublin a stabilit “circumstanțele excepționale și temporare” în virtutea cărora țările pot fi supuse unui regim de excepție privind sancționarea.
Se prevede o scară de soluții diferite în funcție de situațiile excepționale în care a survenit deficitul, ale cărei trepte pot fi exprimate astfel: diminuarea PIB cu 2% scutește automat țara respectivă de sancțiuni; diminuarea PIB între 0,75% și 2%, țara respectivă își poate pleda cauza în fața Consiliului de Miniștri; diminuarea PIB cu mai puțin de 0,75% permite țării respective să renunțe în a beneficia de exceptarea de la sancțiuni. Dar, în ultimă instanță, cel ce are hotărârea finală este Consiliul prin votul său.
Chiar dacă Germania și Franța au probleme cu respectarea unor criterii de convergență, sancțiunile nu s-au aplicat încă, deoarece s-a făcut apel la situații excepționale și temporare. După cum se vede, mecanismele constituite în sistemul de coordonare a politicilor economice și financiare promovează concomitent eforturile de armonizare în orientările și politicile economice ale țărilor membre în corelație cu creșterea răspunderilor naționale și comunitare privind eficiența cooperării în litera și spiritul integrării. Se creează astfel, condiții de consolidare a bazelor de existență a unor premise mai ferme pentru o unificare a politicilor pornind de la unitatea politicilor monetare. Fără a-i afecta deplina independență și avându-se în vedere faptul că a fost atins un grad înalt de stabilitate a nivelului prețurilor, Băncii Centrale Europene îi revine sarcina de a mobiliza tot potențialul de creștere economică și de ocupare a forței de muncă disponibil la nivelul Uniunii Europene.
Guvernele statelor membre care duc în prezent o politică bugetară disciplinată vor trebui să sprijine demersurile partenerilor sociali și ale Băncii Centrale Europene printr-o coordonare mai strânsă a politicii lor economice, financiare și sociale. Dacă BCE va reuși să-și îndeplinească atribuțiile, dacă rezultatele scontate nu se vor lăsa așteptate, iar politica monetară unică va fi un succes, răspunsurile la toate aceste întrebări le vom afla în viitor. Iar viitorul depinde în mare măsură de modul cum se vor adapta economiile europene la schimbările care vor surveni.
CONCLUZII
Pe fondul globalizării economice tot mai pregnante, noile realități globale și integrative ale economiei mondiale s-au focalizat asupra sistemului monetar-financiar international, determinand apariția fenomenelor de liberalizare a circulației capitalurilor și formare a piețelor financiar-monetare integrate, evoluția sistemului financiar evidențiind o relație permanentă de interdependență și intercondiționare față de sistemul economiei mondiale. Pe fondul dinamicii fenomenelor de globalizare și integrare, crizele financiar monetare au reflectat în mod elocvent evoluția calitativă a raportului „economie reală – fluxuri financiare” exprimand decalaje semnificative între economiile naționale participante la acest amplu demers fenomenologic. În acest context, necesitatea intensificării procesului de cooperare la nivel mondial, în vederea adoptării unei atitudini comune în ceea ce privește evaluarea riscurilor și supravegherea funcțională a sistemului monetar-financiar, a devenit ideea centrală a organismelor internaționale cu raspunderi și responsabilități în această arie. Astfel, cel puțin din perspectiva evoluției economice a ultimilor decenii, echilibrul monetar-financiar a devenit cheia echilibrului economiei mondiale și, implicit, unul din factorii determinanți ai succesului procesului de globalizare.
Conform analizei, arhitectura sistemului monetar-financiar mondial trebuie clădită pe doi piloni principali: definirea unei configurații reticulare a sistemului monetar-financiar mondial, bazat pe economiile naționale; și elaborarea unei structuri funcționale a piețelor pe un model integrat, guvernat prin politici de capital la nivel mondial.
În cadrul lucrarii de licenta se subliniază creșterea formidabilă a mișcărilor de capital în economia mondială în ultimele decenii; se menționează totodată ponderea din ce în ce mai ridicată a capitalului privat în finanțarea deficitelor din țările în curs de dezvoltare. Dar dacă asemenea cifre au semnificație incontestabilă, alte evenimente – precum crizele ce s-au succedat rapid în anii recenți – obligă la o examinare mai adancă a evoluției sistemului financiar internațional. Astfel, s-a evidențiat o carență de fond a sistemului financiar internațional, care reclamă un răspuns din partea celor care au prerogative în construcția aranjamentelor instituționale ce-l guvernează.
Dimensiunile planului pentru o reformă a sistemului financiar internațional, alături de multiplele modalități în care țările își pot reduce singuri vulnerabilitatea în fața crizelor financiare și să-și îmbunătățească perspectivele de creștere economică, oferă optimiștilor motive de a crede că sistemul financiar internațional poate fi considerabil consolidat fără o schimbare revoluționară. Eforturile de consolidare a sistemului financiar internațional au avansat, în special, în două direcții: impulsul de a promova instituțiile duce la dezvoltarea economică și prevenirea crizelor prin standarde și proceduri și programe de evaluare și asistență tehnică, și efortul de a aborda imperfecțiunile informaționale și de a asigura stimulente mai puternice de adoptare a unor politici corespunzătoare printr-o mai mare transparență.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Financiar International, In Contextul Globalizarii (ID: 146721)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.