Sistemul European Rapexprivind Notificarea Produselor cu Risc Grav și Imediat, Si Rolul Acestuia In Cadrul Ue

DEZVOLTAȚI ÎNTR-UN ESEU SISTEMUL EUROPEAN R.A.P.E.X. (RAPID ALERT SYSTEM FOR ALL DANGEORUS CONSUMER PRODUCTS) PRIVIND NOTIFICAREA PRODUSELOR CU RISC GRAV ȘI IMEDIAT ȘI ROLUL ACESTUIA ÎN CADRUL U.E.

În cadrul politicilor de protecție socială promovate de fiecare stat, politica privind consumatorul trebuie considerată ca fiind o componentă de sine stătătoare, cu obiective, prioritați și instrumente proprii, bine integrată celorlalte politici ale statului. Consumatorul, ca suveran al pieței și purtator al cererii de mărfuri, are un rol definitoriu în crearea mecanismelor de piață, constituind elementul de referință al tuturor acțiunilor întreprinse de către producători și comercianți.

Ca latură importantă a politicii sociale care trebuie promovată de o societate democratică și totodată ca o componentă de bază a programelor de protecție sociala, protecția consumatorului reprezintă un ansamblu de dispoziții privind inițiativa publică sau privată, destinat a asigura și a ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor.

Conceptul privind drepturile consumatorilor își are originea, în Carta drepturilor consumatorilor definită de fostul președinte al S.U.A. J. F. Kennedy în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Deși Carta nu a mai fost definitivată ea rămâne importantă prin conturarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor: dreptul de alegere liberă, dreptul la informație, dreptul la petiție și ascultare, dreptul la protecție, dar mai ales prin faptul ca ea a servit drept model de referință la elaborarea legilor de protecție a consumatorilor ce au apărut în deceniile șapte și opt în S.U.A. și în alte țări din continentul american (Canada, Mexic), cât și în Europa (Belgia, Franța, Germania, Suedia).

Comunitatea mondială, prin cel mai înalt forum al său, Organizația Națiunilor Unite, a considerat necesar să pună în discuția structurilor sale problematica pe care o presupune protecția consumatorilor, adoptându-se, prin Rezoluția nr.39/248, în 8 aprilie 1985, Principiile directoare pentru protecția consumatorilor.

Acest document recomandă guvernelor: elaborarea și aplicarea de standarde cu privire la siguranța și calitatea bunurilor de consum, inclusiv în ceea ce privește publicitatea, condițiile de testare și certificare a siguranței, calității și performanțelor principalelor bunuri de consum; educarea și informarea consumatorului: etichetarea cu precizarea tuturor detaliilor necesare consumatorului (ex. modul corect de folosire, riscurile asociate produselor etc.); elaborarea unui cadru legislativ de protecție și despăgubire a consumatorilor etc.

Acestea principii sunt menite să asigure guvernelor tuturor țărilor un cadru care să poată fi folosit în colaborarea și consolidarea politicii și legislației pentru protecția consumatorilor. Privite dintr-un asemenea unghi de vedere, principalele obiective asupra cărora este necesar să se concentreze fiecare țară, prin organismele sale guvernamentale și neguvernamentale, trebuie să urmărească, în principal, următoarele aspecte: facilitarea producției și distribuției de produse corespunzatoare nevoilor și cerințelor consumatorilor; încurajarea unor niveluri ridicate ale eticii celor angajați în producerea și distribuirea bunurilor de consum și serviciilor către consumatori; asigurarea ținerii sub control, prin intremediul tuturor organizațiilor naționale și internaționale, a practicilor comerciale abuzive care afectează consumatorii; promovarea unei cooperari internaționale în domeniul protecției consumatorilor; încurajarea dezvoltării condițiilor de piață care să asigure consumatorilor o gamă largă de produse și la prețuri avantajoase pentru aceștia; stabilirea unui sistem de priorități privind protecția consumatorilor din fiecare țară, conform circumstanțelor economice și sociale specifice nivelului de dezvoltare atins, precum și nevoilor caracteristice populației statului respectiv; protecția consumatorilor față de pericolele ce afectează siguranța și sănătatea lor; asigurarea accesului consumatorilor la informații corecte, care să le permită o alegere conform dorințelor și necesităților personale; crearea unui sistem de educare a consumatorilor; luarea în considerare, la elaborarea politicilor de protecție a consumatorilor, a potențialului pozitiv al instituțiilor de învățământ și cercetare, publice sau private; asigurarea libertății consumatorilor, precum și a altor grupuri sau asociații reprezentative, de a se organiza și a-și desemna liderii, care să le exprime opiniile în procesele de luare a unor decizii și să le reprezinte interesele.

Prin natura lor, principiile conturate de Organizația Națiunilor Unite și recomandate guvernelor statelor membre se adresează puterii de stat, administrației publice. Ele pot însă să constituie un suport în stabilirea obiectivelor specifice mișcării de apărare a drepturilor consumatorilor din cadrul fiecărei țări în parte.

Comisia Europeană subliniază ca prioritate maximă a U.E. protecția sănătății și a siguranței consumatorilor. În acest sens, Directiva generală pentru securitatea produselor (GPSD) emisă în anul 1992 și revizuită în octombrie 2001, urmărește îmbunătățirea gradului de supraveghere a pieței, respectiv de monitorizare a siguranței produselor.

Unul dintre obiectivele sale este ca pe fiecare piață să ajungă doar produse sigure pentru consumatori, care să nu le pună în pericol sănătatea sau integritatea corporală. Un alt obiectiv important al directivei este asigurarea unei funcționări corespunzătoare a piețelor interne, în cadrul căreia consumatorul să se simtă în siguranță. Pentru realizarea acestor obiective, producătorilor le revin următoarele obligații: să furnizeze consumatorilor informații despre posibilele riscuri; să asigure urmărirea și trasabilitatea produselor pe piață; să urmărească retragerea produselor periculoase pentru consumatori; să atenționeze consumatorii despre posibile produse periculoase; să informeze autoritățile despre existența pe piață a produselor periculoase; să coopereze cu autoritățile competente pentru prevenirea riscurilor.

Aceeași directivă menționează și obligațiile distribuitorilor: interzicerea furnizării de produse periculoase; participarea activă la procesul de monitorizare și de urmărire a produselor pe tot parcursul lanțului de distribuire; cooperarea cu producătorii și autoritățile competente pentru prevenirea riscurilor; informarea autorităților competente asupra produselor periculoase.

Un rol deosebit în apărarea drepturilor consumatorilor îl au organismele internaționale pentru protecția consumatorilor. Astfel, în anul 1960, a fost fondată Organizația Internațională a Uniunilor de Consumatori, organism internațional care reprezintă și sprijină organizațiile consumatorilor din întrega lume. Organizată ca fundație nonprofit, Organizația Internațională a Uniunilor de Consumatori (I.O.C.U.) reprezintă în prezent interesele a 180 de organizații dintr-un număr de 70 de țări.

Sprijinul acestei organizații se manifestă în trei direcții: promovarea colaborării între membri prin schimburi de mărfuri, schimburi de experiență; extinderea mișcării consumatoriste și sprijinirea organizațiilor consumatoriste nou apărute; reprezentarea intereselor consumatorilor în forurile internaționale.

România face parte din Programul pentru Economiile de Tranziție (P.R..O.E.C.T.), program creat în octombrie 1993 și finanțat prin Programul Phare. Împreună cu Centrul de Drept al Consumatorilor (C.D.E.), I.O.C.U. a fost mandatat de către Comitetul European de Standardizare să-și dezvolte programul C.I.C.P.P. (Instituțiile Consumatorilor și Programul de Politică Consumatoristă), ambele organisme fiind desemnate sa gestioneze Programul Phare destinat protectiei consumatorilor.

În Europa, mișcarea consumatoristă are o vechime de circa 200 de ani. Ea a apărut mai întâi ca noțiune, conturându-se ulterior, o dată cu dezvoltarea științei și tehnicii, forma principală de manifestare exprimându-se prin preocupările pentru asigurarea și controlul calității.

În prezent, în toate țările europene dezvoltate, în principal în cele din Europa vestică, există o serie de organisme guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecția consumatorilor. Există, de asemenea, în unele țări europene și institute de cercetări în domeniul protecției consumatorilor, total sau parțial subvenționate de la buget și care desfășoară o activitate de cercetare, dar și de informare și educare a consumatorilor.

În Germania, lipsesc de fapt organismele guvernamentale pentru protecția consumatorilor, apărarea drepturilor acestora fiind preluată de societatea civilă.

În Italia, Inspecția Generală Economică se ocupă de respectarea regulilor legale privind protecția consumatorilor, în principal cele referitoare la prețuri, având competențe în sancționarea celor găsiți vinovați, inclusiv prin întocmirea documentației necesare în cercetările penale, acolo unde este cazul.

Pentru Grecia, prima responsabilitate în domeniul comerțului o are Direcția de Control Tehnic și de Protecție a Consumatorilor, structura sa organizatorică cuprinzând un număr de cinci secțiuni care acoperă domeniile privind bunurile de consum, cercetările și studiile, inspecțiile și analizele chimice, precum și protecția și informarea consumatorilor.

Cadrul instituțional de protecția consumatorului la nivel internațional este reprezentat și prin:

O.N.U.-I.S.O.: Națiunile Unite (ONU) și Organizația Internațională de Standardizare (ISO) au creat standarde internaționale, care au menirea să asigure calitatea și securitatea alimentelor. Aceste standarde asigură o șablonizare” a anumitor segmente din lanțul tehnologic, asigurând ca produsele obținute să fie conforme unui tipar bine definit, de o calitate stas și sigure pentru sănătate. Standardele ISO de tipul 9001 garantează, suplimentar, calitatea produselor. Produsele firmelor ale căror linii tehnologice de producție au certificare ISO 9001 sunt considerate a fi obținute în condiții controlate. Standardele ISO 9001 nu se aplică numai produselor alimentare, deși cele mai multe dintre companiile care au certificare ISO 9001 lucrează în domeniul alimentar.

F.A.O.-O.M.S.: Națiunile Unite au creat, în anul 1962, Comisia Codex Alimentarius, ca un grup de lucru mixt F.A.O.-O.M.S. (F.A.O. = Organizația ONU pentru Alimentație și Agricultură, O.M.S. = Organizația Mondială pentru Sănătate a O.N.U.). Rolul Comisiei Codex Alimentarius este de a crea un cod alimentar care să asigure securitatea și sănătatea consumatorilor. Standardele Codex se referă la practicile igienice în industria alimentară, pesticide în alimente, aditivi alimentari, contaminanți, etichetare etc. Standardele Codex nu sunt obligatorii. H.A.C.C.P. (Hazard Analysis Critical Control Points) se referă la controlul factorilor de risc (al hazardelor), care pot influența igiena alimentelor, de-a lungul unui anumit segment din linia tehnologică. Bunurile obținute printr-o linie tehnologică cu certificare H.A.C.C.P. sunt considerate ca fiind produse în condiții igienice.

O.E.C.D. (Organization for Economic Cooperation and Development): The Guidelines for Consumer Protection in the Context of Electronic Commerce-Declarația Ministerială asupra Protecției Consumatorului în contextual Comerțului Electronic, adoptată în cadrul O.E.C.D., conține liniile orientative de protecție a consumatorilor, în spațiul O.E.C.D. Acest document vine în sprijinul guvernelor, reprezentanților consumatorilor și oamenilor de afaceri, în vederea dezvoltării și implementării unui mecanism de protecție online, fără a ridica bariere în calea comerțului. Declarația nu are caracter de obligativitate pentru țările O.E.C.D., dar reflectă cadrul legal existent în țările membre, în ceea ce privește protecția consumatorilor, valabil în majoritatea formelor tradiționale de comerț. Aceasta intenționează să încurajeze inițiativele din sectorul privat care practică participarea reprezentanților consumatorilor la luarea anumitor decizii, subliniind nevoia de cooperare între guverne, oameni de afaceri și b#%l!^+a?consumatori, la nivel național și internațional.

Sistemul de alertă rapidă al U.E.: sistemul de alertă rapidă al U.E. (R..A.P.E.X.) pentru produsele periculoase, altele decât cele alimentare (ex. jucării, articole pentru copii, aparate de uz casnic), le permite Comisiei Europene și autorităților competente din statele membre să schimbe rapid informații cu privire la produsele periculoase care reprezintă o amenințare gravă pentru sănătatea și siguranța populației, mediu, eficiența energetică sau securitatea publică.

În cazul în care o țară din U.E. identifică produse care prezintă un risc ridicat pentru sănătatea și siguranța consumatorilor, autoritățile competente informează Comisia Europeană prin sistemul european de alertă rapidă R.A.P.E.X. Astfel, informațiile sunt difuzate rapid la nivel european și sunt luate măsurile corespunzătoare.

Legislația U.E. privind siguranța alimentelor le garantează consumatorilor un nivel înalt de protecție pentru toate produsele alimentare comercializate în U.E., în toate etapele de producție și distribuție. Se organizează controale, care vizează igiena alimentară, sănătatea și bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor și riscul de contaminare a alimentelor. Scopul principal al acestor controale este de a garanta că toți consumatorii au acces la alimente sigure, de înaltă calitate și la prețuri rezonabile, comercializate pe o piață deschisă și transparentă, și care sunt adaptate tuturor gusturilor. Legislația U.E. cu privire la siguranța alimentară reglementează igiena produselor alimentare, sănătatea și bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor și riscul de contaminare a produselor alimentare.

La nivelul Uniunii Europene, în cadrul operațiunii de etichetare și ambalare a produselor se pot utiliza diferite simboluri.

Figura nr. 1. Exemple de simboluri găsite pe produsele comercializate în UE: (a) indică faptul că produsul este iritant, (b) că acesta respectă criteriile de etichetare ecologică ale U.E. și este utilizat pentru produsele și serviciile care au un impact redus asupra mediului pe durata ciclului lor de viață, (c) arată că ambalajul poate fi reciclat, (d) că produsul respectă normele U.E. privind agricultura ecologică.

În anul 1999, A.N.P.C. a aderat la sistemul T.R.A.P.E.X., sistem aplicabil în țările Europei Centrale și de Est. Acest sistem este o variantă a sistemului R.A.P.E.X. aplicabil în Uniunea Europeană din anul 1994. În momentul descoperii unui produs contrafăcut, algoritmul este următorul: statul care reclamă produsul contrafăcut transmite secretariatului din Ungaria rezultatul cercetărilor efectuate asupra produsului respectiv. După notificare, secretariatul transmite punctelor naționale de contact informațiile privind produsul cu pericol grav și imediat, pentru luarea măsurilor care se impun, având în vedere și legislația internă în vigoare a fiecărui stat.

În vederea eficientizării operațiunilor de combatere a contrafacerilor, diferite instituții ale statului au încheiat numeroase protocoale de colaborare: în 2001, între Oficiul de Stat pentru Invenții Mărci, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și Direcția Generală a Vămilor; în 1999, între Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și Inspectoratul General al Poliției Române, protocol reactualizat în anul 2001, precum și cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în 2003; în 2000, între Oficiul de Stat pentru Invenții Mărci și Camera de Comerț și Industrie a României, modificat în anul 2003; în 2003, între Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și Camera de Comerț și Industrie a României.

Pentru stoparea fenomenului de contrafacere, autoritățile române doresc introducerea unui sistem care să deosebească magazinele ce vând produse de firmă de cele care vând contrafaceri. Produsele de firmă vor primi marca PRO Q, marile branduri europene așteptând punerea în practică a acestei inițiative, considerând-o o soluție eficientă în lupta împotriva contrafacerilor. Soluția tehnică de tip holograma PRO Q are un design de înaltă securitate și este înregistrat la Hologram Manufactures Association. Eticheta de securitate este un real succes validat de calitate deosebită și proprietățile materialelor ce conferă posibilitatea aplicării pe o gamă largă de produse, excluzând ipoteza desprinderii ulterioare.

Această măsură vine după ce s-a constat că produsele contrafăcute introduse pe piață se apropie din ce în ce mai mult de produsele originale, fiind comercializate în magazine de lux. Pe lângă protecția marilor branduri europene, această inițiativă va crea și noi locuri de muncă, dorindu-se introducerea în nomenclatorul de meserii a evaluatorilor de contrafaceri.

Strategia națională în domeniul proprietății intelectuale, astfel cum aceasta a fost aprobată prin Hotarârea de Guvern nr. 1424/2003, cu modificările și completările ulterioare a prevăzut înființarea unui parteneriatul public-privat în domeniul proprietății intelectuale, care s-a dovedit a fi în România un proiect viabil, așteptat și apreciat de observatorii externi. În acest context, parteneriatul a condus la oficializarea, la data de 26 iunie 2006, a unei structuri formale: Grupul de Lucru pe Probleme de Proprietate Intelectuală.

Grupul de Lucru pe Probleme de Proprietate Intelectuală este expresia unui efort conjugat la care instituțiile statului și importante structuri private au înțeles că trebuie să se angajeze pentru combaterea unui pericol de amploarea unui fenomen: acela al pirateriei, al contrafacerilor și al descurajării și vătămarii creativității prin încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Studiu de caz 1. Activitățile ilegale din domeniul importului producerii și comercializării alcoolului și a băuturilor alcoolice tind să prezinte un grad sporit de periculozitate. Măsurile specifice organizate de către organele de poliție au relevat multiple forme de evaziune fiscală, contrabandă, comerț ilicit și falsificări de băuturi alcoolice.

Metodele de eludare a obligațiilor vamale în acest domeniu sunt multiple și diversificate. Identificăm, astfel: cantități mari de alcool și băuturi alcoolice sunt introduse în țară cu facturi externe subevaluate ori în care sunt consemnate cantități mai mici sau prețuri inferioare celor reale, precum și folosirea unor licențe falsificate; unii agenți economici sau privați introduc în țară băuturi alcoolice prin contrabandă, prezentând organelor vamale documente în numele unor firme fantomă sau pentru mărfuri înscrise la poziții tarifare inferioare; agenții economici privați introduc în țară băuturi alcoolice prin prezentarea de documente false prin care se atestă nereal că țara de origine a mărfii este Republica Moldova sau România, pentru a beneficia de scutirea plății taxelor vamale în mod ilegal; reprezentanții unor societăți comerciale sau persoane fizice neautorizate întocmesc documente fictive pentru exportul unor cantități de alcool și având complicitatea lucrătorilor vamali, vor comercializa întreaga cantitate la intern fără înregistrarea și plata obligațiilor fiscale; administratorii unor societăți comerciale ce produc și comercializează alcool împuternicesc alți cetățeni, în mod fictiv, pentru a desfășura activități comerciale în numele acestor societăți (în acest mod, ei se sustrag de la plata impozitelor și accizelor datorate statului); pentru a se sustrage de la plata taxelor și impozitelor datorate statului, unii asociați unici ai unor societăți comerciale cesioneză în totalitate părți sociale unor persoane fizice bolnave psihic ori incurabil sau unor cetățeni care părăsesc definitiv țara; o altă metodă de comitere a ilegalităților se referă la neînregistrarea în evidențele contabile a întregii cantități de alcool sau băuturi alcoolice produsă și comercializată, în vederea sustragerii de la plata taxelor și impozitelor datorate staului. De asemenea, cetățenii români în complicitate cu cetățeni străini, înființează firme ce au ca obiect de activitate producerea și comercializarea alcoolului, iar după ce apar datorii către stat, acestea sunt cesionate către unii cetățeni arabi, care folosesc acte de identitate false, prin care se angajează să preia societatea cu activul și pasivul existent, inclusiv evidențele contabile, ștampile, facturi și avize de expediție aflate ăn stoc pe care apoi le folosesc la derularea unor afaceri ilegale.

O altă metodă de comiterea presupune aprovizionarea cu alcool sau alte mărfuri de la firme fantomă. Ulterior, cu complicitatea unor funcționari fiscali, administratorii unor astfel de societăți solicită și primesc ilegal rambursări de T.V.A.

Sustragerea de la plata datoriilor către bugetul de stat se poate face si cu complicitatea unor reprezentanți ai Ministerului Finanțelor. Astfel, administratorii unor societăți comerciale, nu evidențiază și nu plătesc la bugetul de stat obligațiile fiscale ce decurg din producerea și comercializarea alcoolului și băuturilor alcoolice, iar pentru a nu putea fi trași la răspundere penală, cesionează părțile sociale unor persoane fizice care nu pot fi identificate. O altă metodă implică și cetățenii arabi, care, fiind asociați unici și administratori de societăți comerciale, au cumpărat în leasing instalații de producere alcool, iar după o utilizare a acestora timp de 6 luni – 1 an, au părăsit țara fără a plăti la buget accize și T.V.A. aferente.

Reprezentanții unor societăți comerciale ce produc băuturi alcoolice se aprovizionează de la producători clandestini, iar pentru justificarea acestuia întocmesc documente fictive.

Unii cetățeni români înființează mai multe societăți comerciale, iar prin mijloace frauduloase își crează stocuri de materii prime și produse finite, după care una din firme este cesionată, iar plusurile create sunt valorificate prin această firmă, folosind banderole de marcare falsificate.

Administratorii unor societăți comerciale și-au continuat activitatea, deși nu au mai fost autorizate să producă alcool. Astfel, pentru a justifica proveniența alcoolului, au înregistrat în contabilitate documente fictive în numele unor societăți.

O altă metodă se referă la producerea și comercializarea de băuturi alcoolice fără a deține licențe de fabricație sau comercializare. În acest fel, persoanele fizice neautorizate sau agenții economici privați reușesc să se sustragă de la plata obligației de plată la bugetul de stat, atentând totodată la sănătatea consumatorilor.

Studiu de caz 2. Potrivit Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, patrimoniul cultural național cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție; cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea, de-a lungul timpului, intre factorii umani și cei naturali. 

Patrimoniul cultural, produs al omului, a fost mereu obiectul acțiunilor umane, pozitive și negative. Factorul uman, ca factor distructiv, a reprezentat un pericol pentru patrimoniul cultural.

Patrimoniul cultural național reprezintă totalitatea valorilor culturale, constând în vestigii ale istoriei și civilizațiilor făurite de-a lungul mileniilor pe teritoriul României, în creații literar-artistice, științifice și tehnice cu valoare consacrată de-a lungul timpului și în valorile aparținând tezaurului cultural universal existent pe teritoriul României.

Idea de ocrotire a fost concretizată la început în opinii personale, apoi de grup și ulterior în forme organizate, mai ales de ordin juridic, rezultând un proces lent de conștientizare. Pe măsura progresului social, această idee se conturează în istoria culturii, apărând în înscrisurile unor învățați, în acte normative și în jurisdicție, toate acestea ducând la apariția primelor măsuri de protejare a patrimoniului cultural. Spre exemplu, în 1162 un edict papal declara Columna lui Traian monument al eternității, care nu trebuie să fie distrus sau mutilat niciodată, ci trebuie să rămână așa cum este spre cinstea poporului român până la sfârșitul lumii.

Primele preocupări în acest sens în Europa de Est le întâlnim la Petru cel Mare, care ordonă strângerea obiectelor antice de pe întreg teritoriul Rusiei, ca urmare a descoperirilor întâmplătoare.

Din secolul al XVII-lea monumentele se bucură de o atenție deosebită, iar în Moldova, Ștefan cel Mare ridică peste 40 de monumente istorice. Un strălucit exemplu de exprimare a respectului și grijii față de memoria istoriei naționale ni-l furnizează epoca lui Matei Basarab. Programul său edilitar și de înzestrare cu bunuri artistice dovedește faptul că acesta era un mare om de cultură și un susținător al acesteia. Referitor la acest aspect, un călător al acelor timpuri (B. Boksic) afirma că Matei b#%l!^+a?Basarab a ridicat multe mănăstiri și a renovat biserici pe întinsul Țării Românești.

Mai târziu, în toate Țările Românești apar reglementări pe linie de stat special instituite pentru apărarea și conservarea patrimoniului cultural. În 1860 Alexandru Golescu instituie prima Comisie pentru cercetări istorico-arheologice, care cerceta și înregistra bunurile cultural artistice. În secolul al XX-lea, patrimoniul cultural primește două lovituri puternice prilejuite de cele două războaie mondiale, care au cauzat pierderi nemaiîntâlnite, în Italia fiind distruse peste 38711 manuscrise, 13321 ediții bibliofile rare; în Germania au fost distruse aproximativ 24 milioane cărți; în Polonia 20 milioane, iar în fosta U.R.S.S. au fost distruse 78000 muzee. Războaiele au cauzat grave pierderi, în special monumentelor istorice, în urma lor din cele 40000 de mănăstiri, câte au fost ridicate în Europa Occidentală între secolele X-XVIII, doar aproximativ 5000 mai pot fi admirate și astăzi.

Traficul ilegal de bunuri culturale a devenit o afacere profitabilă, spre paguba proprietarului de drept, persoană fizică sau juridică. Pentru stoparea acestui fenomen au fost luate o serie de măsuri care se reflectă în legislația internațională și națională. O importantă reglementare legislativă internațională privind protejarea bunurilor culturale mobile a apărut în urma ratificării documentului intitulat Convenția privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (U.N.E.S.C.O., Haga, 14 mai 1954; ratificată la 21 martie 1958).

Ulterior, necesitatea crescândă de a găsi soluții pentru stoparea actelor comisive sau omisive, care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora a determinat emiterea mai multor acte normative naționale și europene (Institutul de Memorie Culturală).

Potrivit Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată în 2008, instituie regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil, ca parte a patrimoniului cultural național, și reglementează activitățile specifice de protejare a acestora. 

Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală.

Cunoașterea persoanelor predispuse la săvârșirea infracțiunilor sus-menționate reprezintă o prioritate în activitatea de prevenire și este esențială pentru elaborarea ipotezelor, stabilirea cercului de suspecți, respectiv dispunerea măsurilor concrete care să conducă la identificarea operativă a autorilor faptelor penale și recuperarea bunurilor care au făcut obiectul infracțiunilor.

Persoanele predispune a comite aceste tipuri de ilegalități, sunt: cele care au în preocupări comercializarea legală (prin societățile comerciale specializate în acest sens) sau ilegală (comercianți ambulanți) a bunurilor culturale mobile; persoanele despre care există date sau informații că manifestă interes în achiziționarea de bunuri culturale mobile în vederea scoaterii din țară sau în colecționarea acestora în diferite scopuri; funcționari din cadrul direcțiilor județene pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național, respectiv a municipiului București, în special cei cu atribuții pe linia eliberării certificatelor de export pentru bunuri culturale mobile; cele care gestionează bunuri culturale mobile ce fac parte din patrimoniul cultural național sau sunt susceptibile a face parte din această categorie; muzeografi, conservatori, supraveghetori și alte persoane care au atribuții de pază și control-acces în cadrul muzeelor, caselor memoriale, altor locuri de expunere și depozitare ale bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național; reprezentanții societăților de construcții autorizate să restaureze monumente istorice; arheologi despre care sunt date că nu predau muzeelor obiectele pe care le descoperă în timpul cercetărilor arheologice; persoane care dețin detectoare de metale sau nemetale ori au în preocupare împrumutul unor astfel de aparate în scopul desfășurării braconajului arheologic; alte persoane care frecventează zonele siturilor arheologice, despre care se obțin date că au descoperit întâmplător bunuri arheologice și nu le-au predat în termenul prevăzut de lege, instituțiilor abilitate; reprezentanți ai cultelor religioase, gestionari de bunuri culturale mobile sau care intră în contact cu astfel de bunuri; artiști plastici (pictori, restauratori și conservatori, absolvenți ai instituțiilor de profil, membrii ai Uniunii Artiștilor Plastici etc.) care ar putea fi implicați în falsificarea sau copierea neautorizată a bunurilor aparținând patrimoniului cultural național; cele care sunt cunoscute sau cu privire la care există date și informații că se ocupă cu tăinuirea sau valorificarea bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni, precum și gazdele de infractori; persoanele cu antecedente penale, mai ales cale care au fost condamnate pentru furturi, tâlhării și înșelăciuni, infracțiuni ce au avut ca obiect material bunuri culturale mobile sau imobile clasate sau susceptibile a face parte din patrimoniul cultural național; cele despre care s-au obținut date și informații că săvârșesc sau pregătesc comiterea de infracțiuni care aduc atingere valorilor aparținând patrimoniului cultural național; persoanele urmărite local sau general pentru sustragerea de la urmărirea penală, arestarea preventivă ori executarea unor pedepse pentru comiterea de asemenea infracțiuni; cele semnalate de polițiile altor state etc.

În ceea ce privește infracțiunea de scoatere ilegală din țară a bunurilor culturale mobile, se constată următoarele: obținerea de certificate de export definitiv ireale pentru bunuri culturale mobile susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural național, cu concursul specialistului de la direcția județeană pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național, respectiv a municipiului București, care de cele mai multe ori întocmește tabelele anexă fără să descrie bunul cultural exportat separat, făcând doar o mențiune succintă, existând posibilitatea ca printre acestea să fie exportate bunuri cu valoare de patrimoniu cultural național; ascunderea tabloului susceptibil a face parte din patrimoniul cultural național, fără ramă, sub cel pentru care s-a obținut certificat de export definitiv, care are ramă, având în vedere că la controlul vamal tablourile nu sunt scoase din rame pentru verificare, iar ștampila care atestă că tabloul a fost examinat de Direcția de cultură, culte și patrimoniu cultural național, este aplicată pe rame sau pe cartonul ce protejează tabloul pe verso; scoaterea bunurilor culturale mobile, în special cele cu volum mic, prin punctul de trecere a frontierei, ascunzându-le în celelalte bagaje sau în autoturism; folosirea metodei capac pentru ascunderea bunurilor de dimensiuni mai mici în bunuri culturale mai mari (gen mobilier vechi), pentru care au fost obținute certificate de export definitiv conform prevederilor legale în vigoare; scoaterea bunurilor culturale mobile prin punctul de trecere a frontierei în bagaje diplomatice care, de regulă, nu sunt supuse controlului; trecerea frontierei de stat prin alte locuri decât cele supuse controlului, profitându-se de neatenția lucrătorilor din punctele de trecere ale frontierei; invocându-se necunoașterea prevederilor legale în domeniul exportului bunurilor culturale mobile, cetățenii străini se prezintă în fața autorităților vamale din punctele de trecere ale frontierei cu bunuri culturale pentru care nu au obținut anterior certificat de export, încercând scoaterea lor peste graniță; adăugarea, pe tabelele anexă de la certificatele de export definitiv, a unor bunuri susceptibile a face parte din patrimoniul cultural național, ce au fost respinse de specialiștii direcțiilor pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național.

În concluzie, potrivit atestărilor documentare, reglementările vamale și-au făcut apariția pe teritoriile locuite de români o dată cu impunerea administrației romane și împreună cu ele, dispozițiile de incriminare a faptelor de încălcare a regulilor de trecere a mărfurilor peste frontiere. Cu siguranță că asemenea reglementări au existat și mai înainte.

În perioada evului mediu când taxele vamale constituiau ponderea în cadrul surselor de venituri la visteria țării, uneori singură, erau de așteptat reglementări cât se poate de riguroase, amănunțite și drastice. Datorită vicisitudinilor vremii nu au existat asemenea legi. În schimb încălcarea regulilor impuse prin diferite acte domnești era reprimată cu toată asprimea. Regulile, câte au fost erau, în general de inspirație bizantină și urmăreau asigurarea circulației mărfurilor fără de care nu s-ar fi putut concepe ideea încasării taxelor vamale. De aceea unii voievozi români au acordat privilegii negustorilor din anumite centre cum erau Brașov și Sibiu.

Ingerințele imperiilor otoman, austriac și țarist, mai ales cele de natură economică, au frânat dezvoltarea comerțului autohton și, implicit, apariția unui sistem de drept vamal românesc.

Abia la constituirea statului român modern (24 ianuarie 1959) s-a putut pune problema unor reglementări vamale care să răspundă exigențelor timpului. Chestiunea era atât de importantă încât a constituit o prioritate a momentului. S-a elaborat Proiectul pentru administrarea vămilor Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, publicat în Monitorul Oficial nr. 2 din 4 ianuarie 1860. La acea dată, demersul guvernanților țării avea și o mare încărcătură politică, deoarece prin acesta noul stat român se manifesta suveran și independent numai că circumstanțele politice n-au permis proiectului să devină lege.

La 1874, în cu totul alte conjuncturi, România a putut dobândi prima lege vamală modernă, simbol al suveranității și independenței sale. Aceasta aducea și primele incriminări legale, introducând oficial în dreptul penal român prima definiție a infracțiunii de contrabandă. De la acest moment și până la 1949, contrabanda a fost concepută, în general, ca fiind un import sau export săvârșit sau încercat prin încălcarea dispozițiilor legii vamale. Pornind de la acest enunț, erau stabilite și individualizate modalitățile legale sau formele infracțiunii de contrabandă.

De altfel, cele trei legi de până la 1949 erau de inspirație europeană, în special franceză și italiană.

Legea nr. 9/1949 a constituit, în plan juridic, o trecere a reglementărilor vamale specifice economiei de piață la cele specifice economiei de stat. Definiția contrabandei, a formelor și modalităților sale, nu a suferit modificări substanțiale.

Începând cu Legea nr. 6/1961 s-a adoptat o nouă definiție a contrabandei, în acord cu noile realități economice și în acord cu relațiile României în spațiul economic socialist. Legea nr. 30/1978 a simplificat și sistematizat incriminările în materie de contrabandă, eliminând inadvertențele generate de legea anterioară.

Reglementările de natură penală din legea vamală actuală sunt departe de cele existente in țări precum Franța, Italia, R.U.M.B. Totuși, orice reglementare poate fi modificată, îmbunătățită, perfecționată, Perspectiva aderării României la U.E. impune ca obligativitate armonizarea legislației naționale cu cea europeană. Este un bun prilej și pentru îmbunătățirea legii vamale.

Cooperarea transfrontalieră strânsă dintre autoritățile competente ale statelor membre în materie de aspecte legate de piața unică permite sporirea încrederii reciproce și are o importanță vitală pentru aplicarea corectă a normelor privind piața unică. Statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru a asigura funcționarea rețelelor sau a sistemelor de informare electronice transfrontaliere create de Comisie (de exemplu, sistemul de informare al pieței interne (I.M.I.), R.A.P.E.X. (Sistemul de alertă rapidă pentru produsele nealimentare periculoase), S.A.R.A.F. (Sistemul de alertă rapidă pentru alimente și furaje) sau rețeaua dedicată cooperării în materie de protecție a consumatorului, prin instituirea unor măsuri corespunzătoare, inclusiv alocarea de resurse).

Monitorizarea pieței este necesară pentru a identifica sectoarele în care piețele nu funcționează în mod corespunzător pentru consumatori și întreprinderi, precum și pentru a concentra politicile privind piața unică în domeniile respective. Prin urmare, aceasta ar trebui să devină un element integrant al conceperii și monitorizării politicilor privind piața unică (de exemplu, prin intermediul tabloului de bord al piețelor de consum). Cooperarea dintre Comisie și autoritățile statelor membre în ceea ce privește activitățile în materie de monitorizare a pieței și colectare de date va îmbunătăți calitatea datelor și a analizei utilizate la nivel național și comunitar și va ajuta la realizarea unui consens în ceea ce privește aspectele pieței unice. Statele membre sunt încurajate să participe la exerciții de monitorizare a pieței desfășurate de Comisie și să desfășoare exerciții similare, adaptate la nevoile naționale specifice, la nivel național.

Monitorizarea și evaluarea cu regularitate a legislației naționale sunt importante, deoarece permit verificarea gradului de eficacitate a aplicării în practică a normelor privind piața unică și identificarea dispozițiilor care ar putea împiedica cetățenii și întreprinderile să beneficieze în totalitate de avantajele acestor norme. Asemenea exerciții ar trebui desfășurate mai sistematic în toate statele membre.

Comisia recomandă statelor membre următoarele:

Să asigure și să consolideze o funcție de coordonare a pieței unice, în vederea promovării coordonării eficiente în cadrul autorităților responsabile de aspectele legate de piața unică și între acestea, la b#%l!^+a?nivel național, regional și local, și să acționeze ca punct de referință pentru piața unică în cadrul administrației.

Să faciliteze cooperarea activă dintre autoritățile administrative responsabile de aspectele legate de piața unică din diferitele state membre și cu Comisia prin alocarea de resurse suficiente.

Să ia toate măsurile necesare pentru a îmbunătăți transpunerea directivelor care privesc piața unică.

Să sprijine acțiunile Comisiei în materie de monitorizare a pieței și colectarea de date aferentă, contribuind în mod activ la exercițiul desfășurat la nivel comunitar și, dacă este necesar, luând în calcul exerciții similare la nivel național.

Să se asigure că autoritățile și funcționarii naționali dețin suficiente cunoștințe de drept comunitar, în general, și privind normele pieței unice, în special, pentru a aplica în mod eficient normele privind piața unică și, dacă este cazul, să țină cont de aceste norme la elaborarea și introducerea unei noi legislații naționale.

Să faciliteze și să încurajeze soluționarea promptă și eficientă a problemelor întâmpinate de cetățeni și întreprinderi în exercitarea drepturilor lor în cadrul pieței unice, luând, în general, măsuri pentru a îmbunătăți garantarea respectării normelor privind piața unică și, în special, asigurându-se că magistrații posedă suficiente cunoștințe de drept comunitar, inclusiv normele privind piața unică, precum și asigurând un sprijin suficient mecanismelor de soluționare a problemelor.

Să efectueze evaluări periodice ale legislației naționale pentru a garanta respectarea deplină a normelor privind piața unică și, la realizarea acestui lucru, să examineze utilizarea de scutiri sau derogări prevăzute de normele existente privind piața unică.

Să îmbunătățească furnizarea de informații practice cu privire la aspecte din domeniul pieței unice către întreprinderi și cetățeni.

Să analizeze măsurile și practicile prevăzute în anexă și, în funcție de propriile tradiții instituționale naționale, să adopte acele practici care vor conduce sau se estimează că vor conduce la o îmbunătățire a funcționării pieței unice și care sunt cele mai adecvate pentru punerea în aplicare a acestei recomandări.

Să coopereze cu Comisia și cu alte state membre în privința monitorizării punerii în aplicare a prezentei recomandări, să informeze periodic Comisia cu privire la acțiunile întreprinse în ceea ce privește punerea în aplicare a recomandării și să furnizeze Comisiei un raport final după trei ani de la publicarea prezentei recomandări în Jurnalul Oficial, adică la data de 7 iulie 2012.

Așadar, Comisia a elaborat această recomandare în vederea îmbunătățirii funcționării pieței unice europene, recomandarea fiind chiar o necesitate afirmată de mai mult timp. Totodată, este necesar ca statele membre să pună în aplicare măsurile de îmbunătățire a funcționării pieței unice recomandate de Comisie și să furnizeze un raport final privind implementarea acestor măsuri la data de 7 iulie 2012 pentru a vedea cât de bine au fost aplicate măsurile de recomandare de către statele membre și pentru a propune eventuale noi măsuri în scopul unei mai bune funcționări a pieței unice europene.

Pentru beneficiul tuturor părților implicate, comerțul trebuie să fie liber și echitabil, cu aceleași reguli transparente și acceptate reciproc de fiecare. Uniunea Europeană sprijină cu fermitate Organizația Mondială a Comerțului, care stabilește o serie de reguli pentru a favoriza liberalizarea comerțului mondial și pentru a asigura un tratament echitabil pentru toți participanții.

Deși imperfect, sistemul oferă un grad de transparență și siguranță juridică în administrarea comerțului internațional.

În cazul apariției unui conflict direct între doi sau mai mulți parteneri comerciali, O.M.C. dispune de o procedură de reglementare a disputelor. Uneori Uniunea Europeană inițiază acțiuni în cadrul O.M.C. împotriva partenerilor săi comerciali, dar au fost cazuri când au fost deschise proceduri împotriva Uniunii, legate în special de sectorul său agricol.

În paralel cu statutul său de membru al O.M.C., Uniunea a dezvoltat o rețea de acorduri bilaterale de comerț cu țări și regiuni din întreaga lume. Aceste acorduri completează acțiunile sale în cadrul O.M.C. pentru înlăturarea barierelor comerciale la nivel internațional și îi permit acesteia cât și partenerilor săi comerciali să obțină mai rapid avantaje reciproce. Există reguli clare ale O.M.C. de stabilire a condițiilor acestor acorduri, în scopul prevenirii utilizării acestora pentru discriminarea altor parteneri comerciali și toate acordurile U.E. respectă aceste reguli.

Deși reglementările comerțului internațional sunt stabilite pe bază multilaterală, comerțul în sine are loc mai mult pe bază bilaterală. De aceea, în afara participării la rundele G.A.T.T./O.M.C., Uniunea Europeană a dezvoltat o rețea de acorduri bilaterale cu multe țări și regiuni. U.E. are încheiate acorduri cu vecinii mediteraneeni, Rusia și fostele țări componente ale U.R.S.S.. Acorduri preferențiale de comerț, zone de liber schimb, au fost încheiate cu țările din centrul și estul Europei.

Politica comercială a U.E. este strâns legată de asistența acordată dezvoltării economice a țărilor aflate în curs de dezvoltare. U.E. a acordat acces liber sau preferențial la piața unică mai multor țări în curs de dezvoltare și țări în tranziție prin intermediul sistemului general de preferințe (S.G.P.). Pe baza unui program lansat în anul 2001, cele mai sărace țări din lume (49) pot exporta în mod liber pe piața comunitară. U.E. a promovat o strategie de dezvoltare și comerț liber cu 77 de țări partenere din Africa/Pacific/Caraibe, cu scopul de a sprijini integrarea lor în economia mondială. U.E. are acorduri de comerț liber cu Africa de Sud, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Mexic, Chile, Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay.

Acordurile comerciale nu se referă doar la interesele comerciale. Uniunea Europeană este interesată în mod special de protejarea intereselor țărilor în curs de dezvoltare și a recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creșterea economică și capacitatea de producție a acestora.

Țările în curs de dezvoltare se bucură de un acces liber, fără taxe vamale sau de regimuri tarifare avantajoase pentru exporturile către piața U.E. pentru 7 200 de produse acoperite de sistemul de preferințe generalizate (S.P.G.) al U.E. Țările vulnerabile, cu nevoi speciale de dezvoltare se bucură de un tratament bazat pe un acces liber, fără taxe vamale pentru toate produsele acoperite de S.P.G. Aceasta este o concesie unilaterală, care nu presupune o acțiune reciprocă din partea beneficiarilor. Cele 50 de țări cel mai puțin dezvoltate au un acces liber, fără bariere, pe piața U.E., pentru toate produsele acestora, cu excepția armelor și munițiilor.

Relațiile comerciale și de ajutor speciale dintre Uniunea Europeană și cele 79 de țări din grupul Africa-Caraibe-Pacific (A.C.P.) datează de la Acordul de la Lomé, semnat în 1975. Aceste relații au fost dezvoltate în continuare prin intermediul așa-numitelor acorduri de parteneriat economic (A.P.E.). Aceste acorduri vor îmbina acțiunile comerciale și de ajutor ale U.E. într-o nouă modalitate. Țările A.C.P. sunt încurajate să promoveze integrarea economică cu vecinii din regiune, ca o etapă spre integrarea lor globală, iar în același timp ajutorul este concentrat asupra consolidării capacității instituționale și a unei bune guvernanțe. În sensul A.P.E., dimensiunea de dezvoltare devine fundamentul relațiilor dintre U.E. și grupul A.C.P.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii și Japonia. În acest caz, relațiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor O.M.C. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană caută să dezvolte relații bazate pe egalitate și parteneriat. Cu toate acestea, țările membre ale U.E. nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice și militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite. Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India. Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.

Ca dinamică a comerțului internațional, exporturile UE de mărfuri s-au majorat cu 5%, iar cele de servicii cu 12%, importurile de mărfuri s-au majorat cu 5%, iar exporturile de servicii cu 12%. Valoarea exporturilor UE de mărfuri (inclusiv comerțul intracomunitar) a fost în 2007 de 16070 miliarde dolari, iar valoarea exporturilor de servicii de 3780 miliarde dolari. În tabelul 1 este prezentată valoarea exporturilor și importurilor U.E. de mărfuri și servicii ale principalelor țări comunitare.

Din totalul exporturilor de mărfuri al U.E., de 5667,5 miliarde dolari, exporturile intracomunitare au fost de 3973,5 miliarde dolari (67,4%), restul de 1694 miliarde dolari (28,7%) fiind exporturi către terți. Din totalul importurilor de 6065,5 miliarde dolari, importurile intracomunitare au fost de 3973,5 miliarde dolari (63,5%), restul de 2092 miliarde dolari (33,5%) fiind importuri de la terți.

Se observă că S.U.A. este principala destinație a exporturilor comunitare ale U.E., pe locul doi situându-se Federația Rusă. Elveția este pe locul trei.

Se observă că principalul partener al U.E. în privința importurilor este China, urmată, la mare distanță de S.U.A. și Federația Rusă.

Pentru a stabili un cadru comun pentru producerea sistematică de statistici comunitare privind comerțul de mărfuri cu țările terțe, Parlamentul European și Consiliul au elaborat Regulamentul nr. 471/2009 din 6 mai 2009.

Statisticile privind comerțul exterior înregistrează importurile și exporturile de mărfuri, în conformitate cu dispozițiile stabilite de Regulamentul nr. 471/2009.

BIBLIOGRAFIE

Beceanu, Dumitru, Tehnologia prelucrării legumelor și fructelor, Ed. PIM, Iași, 2010.

Pop, Cecilia, I. M.Pop, Merceologia produselor alimentare, Ed. Edict Production, Iași, 2006.

***, http://ec.europa.eu/publications/booklets/move/67/ro.pdf

***, http://europa.eu/pol/index_ro.htm

***, http://romicagavrila.wordpress.com/2009/01/13/

***, http://www.grupdpi.ro

***, Regulamentul nr. 471/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 mai 2009 privind statisticile comunitare privind comerțul exterior cu țările terțe și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1172/95 al Consiliului a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 152/16.06.2009.

***, Strategia națională în domeniul proprietății intelectuale (2003-2007), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 18 decembrie 2003.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?