Sistemul European de Protectie a Drepturile Omului
Planul lucrării
Pag.
Introducere
Capitolul I: Considerații generale cu privire la protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale
1.1: Originile drepturilor omului și ale protecției lor ca mecanism politic și juridic
1.2: Drepturile omului în lumea contemporană
1.3: Analiza principalelor sisteme internaționale care garantează drepturile omului
Capitolul II: Protecția drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei
2.1: Consiliului Europei – organizație politică paneuropeană, principal cadru de promovare și apărare a drepturilor omului în spațiul european
2.2: Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
2.3: Carta Socială Europeană revizuită 36
2.4: Mecanisme ale Consiliului Europei de garantare și apărare a drepturilor omului
2.4.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Capitolul III: Uniunea Europeană și protecția drepturilor omului
3.1: Drepturile omului – principiu al dreptului Uniunii Europene
3.2: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
3.3: Organisme ale Uniunii Europene pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Capitolul IV: Aplicații practice privind protecția drepturilor omului în sistemul european: Lupsa împotriva României
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
Omul ar trebui să se bucure de drepturi oriunde se află, indiferent de statut sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește, oricare ar fi naționalitatea, rasa, sexul, credința religioasă si filosofică, stare materială.
Odată cu afirmarea democrației, problematica drepturilor omului a căpătat o reală importanță. Interesul de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică și nici realizarea unui cadru juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Am ales ca tema de licență “Sistemul european de protecție a drepturilor omului“ pentru că problema drepturilor omului nu este numai o problemă internă a statelor; ea este una dintre preocupăriile majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, înțelegerea, libertatea, cooperarea, toleranță și prietenia între toate națiunile și statele, grupuri etnice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității pretutindeni. Cu toții avem pretenția ca drepturile noastre să fie respectate în întregime, dar pentru ca această cerintă să ne fie respectată trebuie să ne cunoaștem drepturile și să știm unde putem apela atunci când ne este săvârșită o încălcare a drepturilor noastre.
În lucrarea de față am încercat să dezbat problema drepturilor omului încă din antichitate și până în prezent. Am prezentat sistemele ce garantează protecția drepturilor omului precum și instituțiile din sistemul european care au preocupării în ceea ce priveste drepturile omului.
Prin această lucrare doresc să arăt importanța drepturilor omului pe continentul în care trăim, vreau să fac cunoscute instituțiile care se ocupă cu protecția lor și ce anume e de făcut când drepturile ne sunt încălcate.
Această lucrare cuprinde informații necesare oricărei persoane ale cărei preocupări sunt legate de drepturile omului. Am cules informații din lucrări de mare prestigiu pe care le-am așezat creând o lucrare ce cuprinde tot ceea ce este util de cunoscut în problematica drepturilor omului.
Primul capitol aruncă o privire spre trecut, acolo unde drepturile omului își au originea, mergând până în prezent, la analiza principalelor sisteme care garantează protecția drepturilor omului.
Al doilea capitol prezintă Consiliului Europei ca organizație politică paneuropeană, principal cadru de promovare și apărare a drepturilor omului în spațiul european, urmând ca următorul capitol să descrie felul în care drepturilor omului constituie o preocupare și în Uniunea Europeană.
Ultimul capitol constituie o aplicație practică privind protecția drepturilor omului în sistemul european. Astfel, putem observa cum trebuie să procedăm dacă ne-a fost încălcat vreun drept. Cazul prezentat demonstrează faptul că trebuie să avem încredere în instituțiile care se ocupă cu protecția drepturilor omului.
Pentru realizarea acestei lucrări am folosit atât lucrări generale cât și specializate, precum și surse de internet oficiale.
În concluzie, “Sistemul european de protecție a drepturilor omului“ adună informații atent selectate din cărți de specialitate, care realizează o analiză a problematicii drepturilor omului din trecut și până în prezent, fiind prima lucrare în care informații din mai multe cărți de specialitate sunt adunate și aranjate astfel încât orice persoană, care dorește să studieze sistemul european de protecție a drepturilor omului, o poate folosi..
Capitolul I
Considerații generale cu privire la protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Interesul de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului s-a consolidat datorită gândirii democratice. Fiecare ființă umană se bucură de drepturi oriunde se află, indiferent de statut sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește, oricare ar fi naționalitatea, rasa, sexul, credința religioasă si filosofică, stare materială, deoarece toate acestea au un caracter universal.
Drepturile omului sunt drepturi inerente si inalienabile ale fiecărei persoane, are definesc condiția umană intr-o societate civilizată.
Instituția drepturilor omului se prezintă acum ca o instituție complexă, care ține atât de ordinea juridică, internă, cât și de cea internațională. Ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale, de a veghea la respectarea drepturilor și libertaților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Instituția drepturilor omului este atât o instituție de drept intern cât și o instituție de drept internațional, cuprinzând astfel principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridicǎ internǎ, dar si de cea internaționalǎ.
De asemenea interesul de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică și nici realizarea unui cadru juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Problema drepturilor omului nu este numai o problemă internă a statelor; ea este una dintre preocupăriile majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, înțelegerea, libertatea, cooperarea, toleranță și prietenia între toate națiunile și statele, grupuri etnice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității pretutindeni.
Dacă această dimensiune fundamentală a ei este nesocotită sau ignorată, societatea contemporană nu se poate dezvolta armonios și într-un ritm ascendent. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile neguvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și, în primul rand, Organizația Națiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natura să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politica împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apărată de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
Acțiunea efectivă de protecție a drepturilor și libertăților omului se desfăsoară în primul rând la nivel național, prin organe de stat, organisme mixte sau neguvernametale. Este vorba în primul rând de instanțele de judecată, de întreg aparatul judiciar, dar și de organisme parlamentare, unele ministere, de mediatorul european și de organizații neguvernamentale.
1.1: Originile drepturilor omului și ale protecției lor ca mecanism politic și juridic
Problematica drepturilor omului s-a ridicat în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial la nivelul unui autentic fenomen politic, social, juridic, cu implicații, practic, în toate domeniile existenței umane. Sursele se găsesc odată cu studierea tradițiilor, a obiceiurilor, a primelor mărturisiri scrise, a urmelor arheologice.
Sintagma “ drepturile omului “ se regăsește în opera unor mari filosofi și juriști din antichitate, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius. Astfel, Confucius exprima ideea potrivit căreia o societate armonioasă nu poate fi posibilă decât dacă oamenii care o compun sunt îndrumați de principii morale, totul conducând către bine. Omul se află în centrul sistemului său filozofic și moral, iubindu-și și respectându-și semenul. Platon formula ideea potrivit căreia, în statul ideal, guvernarea cetății însemna o activitate centralizată de educația socială prin care poate fi atinsă fericirea tuturor. Acum mai bine de 2400 de ani, Protagoras gândea că “omul este măsura tuturor lucrurilor”. Omul este un “zoon politikon”, așa vedea Aristotel ființa umană, ca un membru al societății în care legile să fie raționale și să domnească în cetate.
Trecerea timpului a amplificat aceste idei, fie prin intermediul concepțiilor religioase despre om, fie prin cel al concepțiilor filosofice tot mai sistematizate. Cele mai reprezentative nume în filosofia universală pentru destinul omului ca ființa rațională și valoare supremă care trebuie ocrotită și dezvoltată sunt: Immanuel Kant, J.J. Rouseau, Montesquieu, Grotius, Hobbes și John Locke. Immanuel Kant (1724-1804), afirma că demnitatea umană creează și îndatoriri, fiindcă umanitatea este sfântă în om. Hugo Grotius, în “De jure belli ac pacis” (1625), evidențiaza drepturile naturale ale tuturor oamenilor, indiferent de principii religioase.
Înscriindu-se în filosofia ,,dreptului natural și al ginților” și stând la baza teoriei ,,contractului social” al lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente: revoluția burgheză din Franța (1789) și rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776).
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor privind respectul persoanei umane și recunoașterea unor drepturi ale acesteia , este considerată “Magna Carta Libertatum” (Marea Carta a Libertații) din 1215, un document semnat de regele englez Ioan Fara de Țara, sub pidei, fie prin intermediul concepțiilor religioase despre om, fie prin cel al concepțiilor filosofice tot mai sistematizate. Cele mai reprezentative nume în filosofia universală pentru destinul omului ca ființa rațională și valoare supremă care trebuie ocrotită și dezvoltată sunt: Immanuel Kant, J.J. Rouseau, Montesquieu, Grotius, Hobbes și John Locke. Immanuel Kant (1724-1804), afirma că demnitatea umană creează și îndatoriri, fiindcă umanitatea este sfântă în om. Hugo Grotius, în “De jure belli ac pacis” (1625), evidențiaza drepturile naturale ale tuturor oamenilor, indiferent de principii religioase.
Înscriindu-se în filosofia ,,dreptului natural și al ginților” și stând la baza teoriei ,,contractului social” al lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente: revoluția burgheză din Franța (1789) și rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776).
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor privind respectul persoanei umane și recunoașterea unor drepturi ale acesteia , este considerată “Magna Carta Libertatum” (Marea Carta a Libertații) din 1215, un document semnat de regele englez Ioan Fara de Țara, sub presiunea nobilimii, in cadrul careia se consemna ca “niciun om liber nu va fi arestat ori deținut sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, exilat ori lezat in orice mod, fără o judecata corespunzatoare potrivit legilor țarii“.Astfel, Marea Carta a Libertații, a început lunga perioadă de aproape 800 de ani a ceea ce noi numim astăzi instrumente de protecție și de promovare a drepturilor omului.
“Petiția drepturilor”, un alt document britanic, limita abuzurile autorităților în domeniul impozitelor.
Un alt act, ulterior, provenind tot din Anglia și intitulat “Habeas Corpus Act“ (1679), întărea protecția juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor, de această dată stabilind noi garanții în apărarea libertații individuale a fiecărei persoane în fața justiției.
“Bilul Drepturilor”, adoptat in 1689 ca urmare a revoluției burgheze din Anglia, proclama, între altele, abolirea puterii arbitrare a regelui asupra supușilor săi, recunoașterea pentru întreaga populație a dreptului de a i se garanta libertatea și egalitatea în fața legilor și a justiției și interzicerea oricărui tratament inuman.
Acte de o astfel de natură au apărut și în Spania, Ungaria, în Țările de Jos.
În Ungaria, regele Andrei II (1205-1236), sub presiunea unor evenimene tulburi, respectiv o revoltă în care erau amestecați nobili, oameni liberi din serviciul regelui, locuitori în fortărețele regale, țărani, a acordat Bula de aur. În acest document regal a recunoscut nobilimii dreptul de a organiza o reuniune anuală, o dietă, i-a asigurat imunități totale, cu deosebire în materie fiscală, i-a rezervat perceperea impozitelor și a limitat în favoarea ei acordarea de funcții străinilor.
Nicolae Iorga afirma că Bula reprezenta de fapt mai mult o serie de privilegii acordate aristocratiei si clerului.
Iancu de Hunedoara confirma printr-un document “nobililor, cnejilor, precum și celorlalți români” un teritoriu în spațiul comitatelor Timiș și Caraș locuite de români și, o dată cu aceasta, vechile privilegii de care se bucurau “mai înainte de vreme”.
Războaiele care s-au purtat în secolele XVI-XVII s-au încheiat și cu tratate în care au fost înscrise și protecția unor drepturi și libertăți. Pacea de la Augsburg (1555), ca urmare a luptelor religioase dintre protestanți și catolici, puse atât pe planul războaielor civile cât și internaționale, a recunoscut prinților luterani libertatea cultului.
Tratatele din Wesfalia, din 30 ianuarie și în 14-24 octombrie 1648, semnate la Műnster și Ornabrűck, cel de la Olivia (1660) între Suedia, Polonia și Rusia, cel de la Nimègue (1678), între Olanda și Franța au înscris prevederi prin care cedarea unor teritorii nu trebuia să ducă și la schimbarea forțată a confesiunii religioase. Mai târziu, Tratatul de la Viena (1815), încheiat după prăbușirea imperiului napoleonian, conținea mai multe clauze de garantare a unor drepturi civile, a libertății religioase.
Într-o petiție adresată Curții de la Viena, o adevărată carte a drepturilor națiunilor române, redactată în martie 1791 de corifei ai Școlii Ardelene, cunoscută sub numele de Supplex Libellus Valachorum, se cerea egalitate în drepturi cu cele trei națiuni privilegiate: maghiari, sași și secui, se mai cerea reprezentare în Dietă proporțională cu numărul contribuabililor, drepturi fără deosebire etnică.
La 4 iulie 1776 s-a adoptat “Declarația americană de Independență” concepută de Thomas Jefferson din care au fost scoase anumite formulari cum ar fi cea referitoare la desființarea sclaviei.
Principiile erau iluministe si dadeau expresie idealurilor de libertate, dreptate, democrație etc.
În 1787 s-a adoptat Constituția S.U.A. care este în vigoare și astazi. Potrivit acestui document S.U.A. formează o federație deschisă în frunte cu un președinte ales pe 4 ani cu posibilitatea înnoirii mandatului.
“Declarația de independența” a Statelor Americane din 1776 afirmă, în alt context istoric, drepturile omului, consemnând ca “toții oamenii s-au nascut egali; ei au fost daruiți de Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situează: dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost apoi preluate în 1781 în “Bilul Drepturilor”, care este o parte componentă a Constituției S.U.A. în vigoare si astăzi.
Un mare răsunet au avut declarațiile și constituțiile ce au urmat Revoluției franceze din 1789, răsunet datorat prestigiului mare al Franței în lume.
“Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluției franceze, încorona aceste tradiții, ca și ideologia iluministă care a inspirat procesul revoluționar, constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii. Ea consacra drepturile naturale și imprescriptibile ale omului: egalitatea în fața legii, garanția împotriva oricărei arestări abuzive, prezumția de nevinovăție, libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate etc. Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituțiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu și un capitol referitor la drepturile și libertățile cetățenești, și au servit drept principale surse de inspirație în elaborarea instrumentelor juridice internaționale în materie.
Intenția acestor declarații a fost de a aduce schimbări fundamentale în ordinea publică existentă dominată de ierarhii tradiționale de natură economică, politică și ecleziastică. Idealul promovat de aceste declarații era acela al egalității și fraternității, al convingerii că oamenii sunt prin naștere egali și înzestrați cu anumite drepturi naturale, inalienabile.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului XIX-lea în principalele idei politice și juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste. Apar schimbări constituționale în Suedia (1809), Spania (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardinia (1848) etc.
Anii de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se înmulțesc cazurile, când se coalizează mai multe state pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal.
Un domeniu în care protecția drepturilor s-a impus destul de devreme la nivel internațional a fost dreptul umanitar, care are ca scop protecția victimelor conflictelor armate. În 1864 a apărut la Geneva prima Convenție internațională destinată ameliorării situației militarilor raniți în lupta, completate apoi de alte acte ce vizau protecția civililor și a prizonierilor.
Conferințele de pace de la Haga din 1899 și 1907 au extins prevederile Convenției de la Geneva și la războiul pe mare, aceste dispoziții rămânând în vigoare până în 1949.
În privința prizonierilor de război, a fost adoptată Convenția nr. IV de la Haga (1907) asupra legilor și obiceiurile războiului terestru. A fost înființată o agenție pentru prizonierii de război la Geneva. Regulile stabilite de această convenție vizau identificarea prizonierilor, facilitarea contactului acestora cu familiile, asigurarea de medicamentele pentru taberele de prizonieri, repatrierea răniților grav etc.
Întregul set de reguli ale războiului astfel stabilit era supus unui principiu general, cunoscut sub numele de “clauza Martens”, conform căruia mijloacele și metodele de purtare ale războiului nu sunt nelimitate.
La începutul secolului XX se stabilesc o serie de reglementări precise prin convenții și hotărâri luate de un număr tot mai mare de state. Ca exemple se încriu Convențiile de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei soldaților răniți din armatele de campanie.
Ca instituție juridică de drept internațional, drepturile omului reprezintă o sumă de norme juridice, aflate într-o strânsă conexiune cu obiectul lor – relațiile dinte state și alte entități cu personalitate internațională, care se stabilesc în scopul protecției ființei umane.
1.2: Drepturile omului în lumea contemporană
După primul război mondial, în unele constituții ale statelor au fost înscrise, alături de drepturile civile și politice, drepturi noi.
În 1919 ia ființă Societatea Națiunilor, care reușește să realizeze o colaborare în problemele legate de drepturile individuale și colective considerate de interes general și uman. Pactul Ligii Națiunilor consacra, în articolul 25, recunoașterea internațională a Comitetului Crucii Roșii: “membrii Ligii sunt de acord să încurajeze și să promoveze crearea și cooperarea cu organizații naționale autorizate ale Crucii Roșii, având ca scop îmbunătățirea stării de sănătate, prevenirea bolilor și diminuarea suferinței în lume.
Sfârșitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internațional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea “protecția drepturilor omului”. Una din direcțiile majore ale acestei dezvoltări a fost protecția minoritaților. Tratatele care puneau capăt primului conflict mondial conțineau prevederi destinate a asigura un sistem de protecție a minoritaților. Tratatele de la Versailles (cu Polonia), Saint-Germain-en-Laye (cu Austria), Neuillly-sur-Seine (cu Bulgaria) si Lausanne (cu Turcia), ca și cele de la Paris (cu Romania), Saint-Germain-en-Laye (cu Serbia) și Sevres (cu Grecia), conțineau prevederi asupra protecției minorităților: principiul egalității tuturor cetățenilor, dreptul de a-și folosi liber limba maternă în relațiile private, dreptul de a-și practica religia, dreptul de a crea instituții caritabile, religioase sau sociale, școli și alte așezăminte de învățământ etc.
Tot mai multe țări europene pun bazele unei noi organizări constituționale, în care se reflectă un progres în ceea ce privește reglementarea drepturilor omului față de constituțiile anterioare. În Constituția României, din anul 1923, contribuția principală o reprezintă sublinierea unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutională și administrative a principiului egalitații naționale.
La data de 29 februarie 1920, în Cehoslovacia, este votată o lege specială care întroduce un sistem de folosire a mai multor limbi.
Având în vedere multiplele probleme referitoare la egalitate, limbă și cultură națională generate de consecințele războiului și evoluția societății, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult îmbrățișat și dezvoltat în tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Națiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligație internațională, egalitatea minorităților naționale cu cele ale națiunilor dominante, specificându-se și aspectele principale ale egalității (folosirea limbii materne, crearea de școli în limba minorităților etc.) Statele semnatare, care au avut minorități puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat să înscrie dispoziții în același sens în constituțiile lor. Sarcina garantării drepturilor minorităților naționale a fost încredințată Ligii Națiunilor.
Constituțiile majorității statelor conțineau, până la cel de-al doilea razboi mondial, prevederi referitoare la drepturile omului, dar, făcând abstracție de protecția sclaviei și a minorităților, drepturile omului nu au căpătat dimensiune juridică internațională.
La data de 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptată ”Declarația internațională a drepturilor omului”. În primul articol se arată că ”Orice stat are datoria de a recunoaște fiecărui individ dreptul egal la viață, libertate și prosperitate și de a asigura pe teritoriul său tuturora fără deosebire de naționalitate, sex, rasă, limbă, sau religie, deplină și completă ocrotire a acestui drept”, “Orice stat are datoria de a recunoaște fiecărui individ dreptul de a exercita liber, atât în public, cât și privat, orice credință sau religie a carei practicare nu va fi incompatibilă cu ordinea publică sau cu bunele moravuri”(art. 2).
Perioada interbelică a fost martoră a numeroase acte de barbarie, cruzimi și atrocități provocate de forțe totalitare, antidemocratice, acte ce au provocat indignarea opiniei publice internaționale, a unor factori de decizie din mai multe țări cu regimuri democratice. Au fost făcute propuneri, au fost adoptate declarații în legatură cu problema asigurării drepturilor omului. O astfel de declarație, a fost făcută de președintele american F. D. Roosevelt cu prilejul mesajului către națiune din 26 ianuarie 1941. Președintele Statelor Unite ale Americii a enumerate cu acest prilej patru libertăți: libertatea cuvântului și de exprimare, libertatea religioasa, dreptul de a nu suferi de lipsuri si dreptul de a nu se teme.
La 1 ianuarie 1942, Declarația Națiunilor Unite, inițial semnată de 26 de state, sublinia că victoria împotriva inamicilor era necesară pentru apărarea vieții, libertății, independenței, a libertăți religioase precum și pentru menținerea drepturilor omului și a justiției în propriile lor țări precum și în celelalte.
Protecția drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în prevederi legale, a devenit un imperativ al comunității internaționale după al doilea război mondial, în urma dezvăluirii atrocităților comise de naziști, iar mai târziu, și ca urmare a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Această necesitate s-a concretizat în reglementări cu caracter universal sau regional ce au urmat semnării Cartei O.N.U. (26 iunie 1945). Dreptul internațional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu precădere după cel de-al doilea război mondial.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale despre drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului.
Declarația Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: depturi civile și politice și drepturi economice, sociale și culturale.
Din categoria drepturilor civile și politice fac parte: dreptul la viață, la libertatea și la securitatea persoanei, interdicția sclaviei, torturii și tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reținerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție. Se mai recunosc dreptul la viată privată și dreptul de proprietate. Declarația proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire și dreptul la libera circulație. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea țării sale, direct sau prin reprezentanți liber aleși.
Din categoria drepturilor economice, sociale și culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă și la protecție împotriva șomajului, dreptul la plata egală pentru munca egală, dreptul la o retribuție echitabilă și satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educație. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a participa liber la viata culturală a comunității, de a se bucura de valorile artistice și de a beneficia de progresul științific și avantajele acestuia”.
Declarația recunoaște că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exercițiul acestor drepturi, cu condiția că unicul scop al acestei limitării să fie “asigurarea recunoașterii corespunzătoare și respectării drepturilor celorlalți și a compatibilității cu cerințele îndreptățite privind moralitatea, ordinea publică și bunăstarea generală într-o societate democratică” (art.29, parag. 2). Articolul 30 limitează autoritatea unui stat de a impune aceste restricții: “nimic din această declarație nu poate fi interpretat ca implicând pentru vreun stat, grup sau persoană, vreun drept de a se angaja într-o activitate sau de a săvârși un act în scopul de a desființa oricare dintre drepturile și libertățile consacrate.
Declarația Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, deci nu are putere obligatorie. Deși la origine Declarația nu avea forță juridică, ea a suferit importante transformări din acest punct de vedere. Impactul ei asupra intregului sistem internațional de protecție a drepturilor omului i-au conferit, în timp, un caracter cvasi-normativ, creator de obligații juridice pentru statele membre O.N.U.
Declarația a însemnat, totuși, doar începutul unui process, acela al elaborării unor tratate internaționale care să constituie baza dreptului internațional al drepturilor omului.
După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 100 de convenții și declarații prin care s-a avut în vedere și instituirea unor mecanisme specifice de protecție a acestor drepturi.
Drepturile omului sunt drepturi inerente și inalienabile ale fiecărei persoane, care definesc condiția umană într-o societate civilizată. Omul ca ființă rațională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop și niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societății organizate politic în stat. Transpus în planul preocupărilor juridice, conceptul de drepturi ale omului desemnează, mai întâi, drepturi subiective ale omului, de o anumită factură, care definesc poziția acestuia în raport cu puterea publică, dar el devine o veritabilă instituție juridică, un ansamblu de norme juridice internaționale care au ca subiect de reglementare promovarea și garantarea drepturilor și libertăților omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor și a pericolelor de orice natură. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o instituție de drept intern, mai precis de drept constituțional, care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetățeanului cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale acestuia, și, pe de altă parte, ca despre o instituție de drept internațional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecția ființei umane, dar și ca principiu fundamental al dreptului internațional public.
Drepturile omului reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului, recunoscute pe plan internațional, indicând un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane și a căror respectare se înțelege a fi promovată în interesul tuturor oamenilor.
Unele surse bibliografice precizează că drepturile omului și libertățile fundamentale sunt „acele drepturi esențiale pentru viață, libertatea, demnitatea și dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală și efectivă trebuie încurajată și promovată prin cooperarea internațională”.
Alți autori arată că drepturile fundamentale prezintă importanța cea mai mare pentru om, dar și pentru stat și societate în ansamblul ei, și că ele reprezintă baza pentru celelalte drepturi.
Drepturile omului sunt acele drepturi inerente ființei umane, luată individual sau ca parte a unui grup social determinat. Omul este deținătorul acestor drepturi prin simplul fapt că este bărbat sau femeie, fiind dotat cu aceleași atribute și aspiră la aceleași libertăți, indiferent de rasă, etnie, sex, credință sau naționalitate la care aparține.
Instituția drepturilor omului definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor, unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a vegea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.
1.3 Analiza principalelor sisteme internaționale care garantează drepturile omului
Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului. Sistemul consacrat în cadrul Națiunilor Unite pentru protecția drepturilor omului se conturează ca un sistem cu vocație de universalitate tot mai mult acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticențe motivate de diversitatea culturală.
Ideile promovate prin actul constitutiv al Națiunilor Unite – Carta ONU – au fost formulate într-o manieră generală si expeditivă. Adoptatea Declarației Universale a Drepturilor Omului în anul 1948 și a principalelor tratate care au pus-o în aplicare și care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului internațional al drepturilor omului – Carta Internațională a Drepturilor omului – precum și actele constitutive ale unor instituții specializate ale ONU au declanșat un proces exploziv în evoluția mecanismelor juridice de protecție a ființei umane, atât în plan universal, cât și în plan regional.
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenții specializate, pentru protecția unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre acestea, amintim următoarele convenții:
Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în vigoare în 1969);
Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei (1979; intrată în vigoare în 1981);
Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);
Convenția pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);
Convenția asupra muncitorilor imigranți și a membrilor de familie ai acestora (1990; intrata în vigoare la 1 iulie 2003)
Convenția privind statutul refugiaților (1951) și protocolul acesteia din 1967;
Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (1948);
Convenția asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid (1973) ș.a.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului
O perioadă îndelungată de timp, regionalizarea drepturilor omului nu a fost o idee agreată de Națiunile Unite. Ea a fost privită cu suspiciune, considerată o tendință de fragmentare a mișcării pentru drepturile omului care pune sub semnul întrebării universalitatea acestor drepturi. Odată cu elaborarea și adoptarea, în 1966, a celor două pacte, Organizația Națiunilor Unite a devenit mai receptivă la ideea de regionalism în domeniul drepturilor omului.
În 1977, prin Rezoluția 32/127, Adunarea Generală a Națiunilor Unite recomanda statelor membre să realizeze înțelegeri regionale pentru promovarea și protecția drepturilor omului. La ora actuală funcționează trei sisteme regionale: european (1950), interamerican (1978) și cel african (1986). Pe lângă aceste trei sisteme, există, în formă incipientă, un sistem arab, precum și propuneri pentru crearea unui sistem asiatic al drepturilor omului.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului, pentru cei 800 milioane de cetățeni europeni, a fost inițiat și s-a dezvoltat în cadrul instituțional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de sistemul Națiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului și libertățile sale fundamentale. Evoluția evenimentelor după deceniul cinci al secolului al XX- lea, mai ales preocupările de realizare a unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem european o valoare unanim acceptată și promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci și în organizații precum Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Statele europene, membre ale Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă și promovează prin legislațiile naționale valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluția spre consolidarea atitudinilor pozitive față de ființa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.
Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relațiilor internaționale și una din principalele condiții impuse statelor europene pentru realizarea efectivă a Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai ales în spațiul estic, sunt înregistrate încă violări ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a exigențelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instanțelor europene în materia respectării drepturilor omului.
Trebuie observat însă că, în comparație cu sistemul de protecție a drepturilor omului existent în cadrul O.N.U., mecanismul european oferă imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul O.N.U. se întemeiază în general pe ideea relațiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent în recunoașterea posibilității pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciați, de a pune în discuție anumite încălcări în materia drepturilor omului, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate și obligate a da explicații, iar în final, să execute anumite hotărâri prin care s-au stabilit anumite încălcări ale drepturilor omului în detrimentul propriilor cetățeni, cazuri în care statele pot fi ”condamnate” la plata unor despăgubiri și la adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor încălcate.
Este motivul pentru care sistemul de protecție europeană nu poate fi comparat cu cel al O.N.U., care însă nu poate fi minimalizat, căci seva sistemului european provine tocmai din acest sistem, menit a asigura acea valoare pe care o numim securitate, siguranță, stabilitate, cu rolul de a asigura formalismul drepturilor omului, adică fixarea lor în realitatea umană, din punct de vedere politic și juridic.
Sistemul regional european se caracterizează prin complexitatea sa, el funcționând în cadrul a trei organizații internaționale distincte: Uniunea Europeană, Consiliul Europei și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Mecanismele de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din cadrul sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului au un caracter efectiv, ceea ce ne permite să afirmăm că sistemul european de protecție a drepturilor omului este net superior sistemului specific Națiunilor Unite.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului reprezintă cel mai avansat și eficient sistem internațional de promovare, protejare și implementare a drepturilor individului. Creat ca o necesitate socială și politică în cadrul și sub auspiciile Consiliului Europei la sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial, sistemul european de protecție a drepturilor omului reprezintă prima inițiativă internațională de implementare a prevederilor statuate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.
Declaratia Universală a Drepturilor Omului își propune ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrâns la revoltă împotriva tiraniei și a asupririi.
Deși, atât Uniunea Europeană, cât și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa au activități privind promovarea și protejarea drepturilor omului, totuși Consiliul Europei rămâne organizația interguvernamentală europeană având rolul principal în acest domeniu.
Efectivitatea unei astfel de decizii rezidă, în principal, în aceea că Organele Convenției Europene a Drepturilor Omului permit sesizarea lor, atât prin intermediul plângerilor cu caracter etatic, formulate de unul din statele membre, în temeiul art. 24 din Convenție, cât și prin intermediul plângerilor individuale, în cazul persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau diverselor grupuri de persoane, în temeiul art. 25 din Convenție.
Efectivitatea Convenției poate fi măsurată însă și prin aceea că ea vizează în mod concret o arie largă de drepturi și libertăți, fixându-le în același timp conținutul, de această dată, nu în mod declarativ, ci concret, cu ocazia soluționării unor litigii în domeniu, hotărârile Curții concretizând, în motivarea lor, conținutul acestor drepturi și libertăți fundamentale.
Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului
Sistemul regional de protecție a drepturilor omului pe continentele americane s-a dezvoltat în cadrul Organizației Statelor Americane (OSA), începând cu adoptarea “Declarației americane a drepturilor și îndatoririlor omului” la 2 mai 1948, cu câteva luni înainte de Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ca succesoare a Uniunii Panamericane de la începutul secolului al XIX-lea, OSA, s-a constituit în forma actuală prin adoptarea Cartei OSA, la Bogota, în anul 1948 la cea de-a IX-a Conferință interamericană.
Cu sediul în Washington, Organizația Statelor Americane are 35 de membri precum și 30 de observatori permanenți, precum Uniunea Europeana.
Scopurile organizației: întărirea păcii și securității pe continentul american, soluționarea diferentelor dintre statele membre prin mijloace pașnice, apărarea comună în caz de agresiune împotriva unui stat membru, precum și soluționarea problemelor economice, politice, sociale, culturale și juridice ale statelor membre.
Organele Organizației Statelor Americane sunt: Adunarea Generală, Consfătuirea consultativă a miniștrilor afecerilor externe, Consiliile organizației, Comitetul Juridic Interamerican, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Secretariatul si Conferințele specializate.
OSA și-a creat și unele organisme specializate precum Organizația interamericană pentru apărare, Comisia interamericană pentru lupta împotriva abuzului de droguri, etc.
Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului este alcătuit din 2 sisteme. Primul subsistem este cel bazat pe Carta OSA, iar cel de-al doilea se bazează pe Convenția Americană a drepturilor omului.
Carta OSA a fost adoptată în anul 1948, la Bogota. Carta conținea vagi referiri la drepturile omului. Prevederile Cartei în acest domeniu erau puține și formulate în termeni foarte generali, dar de o mare însemnătate pentru perioada în care a fost adoptată, mai ales că, simultan, a fost adoptată și Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului.
Carta OSA, deși nu definește drepturile omului, stabilește câteva reguli cu valoare de principiu. Carta a fost modificată prin mai multe documente ulterioare, care aduc elemente noi, chiar inființarea unei instituții ca organism al Cartei: Comisia interamericană pentru drepturile omului, cu funcția principală de a promova respectarea și protecția drepturilor omului.
Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului a fost adoptată în același timp cu Carta OSA. Este primul document care proclamă în plan internațional, dar regional, drepturi ale omului, cu câteva luni înaintea Declarației Universale a Drepturilor Omului, dar, sper deosebire de aceasta, consacră și câteva îndatoriri ale omului.
Convenția Americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie 1969, la San Jose, și a intrat în vigoare în anul 1978. Convenția a fost complatată ulterior prin două protocoale adiționale: Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, semnat în 1988, și Protocolul cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat în 1990.
Mecanismele de control ale Convenției sunt: Comisia Interamericana a Drepturilor Omului, având ca principală funcție apărarea și promovare drepturilor omului, și Curtea Interamericană a Drepturilor Omului.
Sistemul african al drepturilor omului și popoarelor
Sistemul african al drepturilor omului și ale popoarelor are la baza două documente: Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor, adoptată în anul 1981 și intrată în vigoare în 1986, și Protocolul la Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor pentru crearea unei Curți Africane a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, adoptată în anul 1988, la Ouagadougou (Burkina Faso). Aceste tratate au fost adoptate sub egida OUA, organizație regională interguvernamentală, la 9 iulie 2002, a fost înlocuită cu Uniunea Africană, organizația care unește statele de pe continentul african și care a preluat toate preocupările în demersul protecției drepturilor omului.
Actul constitutiv al Uniunii Africane a fost adoptat la 11 iunie 2000, la summit-ul OUA de la Lomé (Togo) și a fost supus semnării și ratificării statelor member OUA, intrând în vigoare în mai 2001.
Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană a fost creată pentru realizarea unei bune integrări, guvernări si stabilități pe continentul african. Principiile sub care s-a constituit UA sunt: principiul legalității, suveranității și interdependenței statului, respectările frontierei, interzicerea forței și a amenințării cu forța, apărarea drepturilor omului și ale popoarelor, democarației și supremației derpturilor.
Printre obiectivele Uniunii Africane se numară promovarea și apărarea drepturilor omului în conformitate cu Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor.
Principiile sub care funcționează UA sunt promovarea egalității între bărbați și femei, respectarea principiilor democrației, promovarea justiției sociale pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată, condamnarea și eliminarea schimbărilor anticonstituționale de guverne, etc.
Organele Uniunii Africane sunt: Conferința Șefilor de Stat și de Guvern, Consiliul executiv, Parlamentul panafrican, Curtea de Justiție, Comisia. La acestea se adaugă 6 comitete tehnice specializate, instituțiile financiare, Comitetul reprezentanților permanenți, Consiliul economic, social și cultural.
Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor a intrat în vigoare la 21 noiembrie 1986 și a fost inspirată din tratatele corespondente adoptate în cadrul ONU sau în sistemul european ori american.
Carta conține atât drepturi civile și politice, cât și drepturi economice, sociale si culturale, dar și drepturi collective, precum și îndatoriri ale individului.
Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor creează un mecanism, concretizat într-o Comisie africană a drepturilor omului și ale popoarelor, ale cărei competențe și proceduri sunt asemănătoare cu comisiile asemănătoare din sistemul european și cel american.
Comisia a fost însărcinată cu promovarea drepturilor omului și ale popoarelor și cu asigurarea protecției lor în Africa.
Curtea africană a drepturilor omului și ale popoarelor. Ideea înființării unei Curți africane a drepturilor omului este mai veche, dar până în 1998, datorită situației politice precare de pe continentul African, nu a fost pusă în practică.
Capitolul 2
Protecția drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei
Consiliul Europei, cu sediu la Strasbourg, în Franța, urma să funcționeze pe baza atașamentului statelor membre “pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comună a popoarelor lor și sursa reală a libertății individuale, libertății politice și a statului de drept, principii care formează baza oricărei democrații autentice”.
La 5 mai 1949, la Londra este adoptat Statutul Consiliului Europei, ca tratat constitutiv al acestei organizații, semnat de zece state. Întocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absolută pentru Consiliu și, la numai 18 luni după adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, convenție ce a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate intre membrii saipentru salvgardarea si realizarea idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru facilitatea progresului lor economic si social.
Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala ale carei obiective sunt:
Protejarea drepturilor omului, a democratiei pluraliste si a suprematiei dreptului;
Favorizarea constientizarii si incurajarea dezvoltarii identitatii si diversitatii culturale ale Europei;
Cautarea solutiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea europeana: discriminarea minoritatilor, xenofobia, intoleranta, bioetica si clonarea umana, terorismul, traficul de fiinte umane, crima organizata si coruptia, cibercriminalitatea, violenta contra copiilor etc.;
Dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor politice, legislative si constitutionale.
Membrii Consiliului Europei sunt state europene care recunosc Statutul organizației și care acceptă principiile statului de drept, acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului și se angajează să colaboreze, în mod sincer și activ, la realizarea scopului organizației.
Din cele 49 de state europene 47sunt membre ale Consiliului Europei.
Îmbunătățirea zilnică a protecției drepturilor omului este una dintre misiunile fundamentale ale Consiliului Europei. În acest scop, el și-a fixat patru direcții principale de acțiune:
realizarea unor sisteme de control și de protecție eficace a drepturilor și libertăților fundamentale;
identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului și a demnității umane;
sensibilizarea publicului asupra importanței drepturilor omului;
promovarea educației și a formării profesionale în materia drepturilor omului.
Printre cele mai importante tratate în această materie figurează Convenția europeană a drepturilor omului, Carta socială europeană revizuită, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante și Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale.
Promovarea și asigurarea constantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă una dintre misiunile centrale ale Consiliului Europei.
2.1: Consiliului Europei – organizație politică paneuropeană, principal cadru de promovare și apărare a drepturilor omului în spațiul European
Întreg complexul de factori care a condus O.N.U. la preocuparea deosebită pentru protecția drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din acești factori a fost, în mod special, reacția împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea existenței drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor sisteme, ci „un instrument deliberat de politică internă și chiar o precondiție a ascensiunii lor.” Un alt factor a fost necesitatea protecției sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei renașteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci și împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră controlul asupra unei jumătăți a continentului: regimurile comuniste.
În august 1941, Charta Atlanticului proclama celebrele „Patru Libertăți” (libertatea cuvântului, libertatea religiei, libertatea individuală și siguranța persoanei) și, de asemenea, dreptul la autodeterminare. Aceste principii au fost reafirmate în „Declarația celor 26 Națiuni Unite” la 1 ianuarie 1942, iar 3 ani mai târziu au apărut cunoscutele prevederi ale Cartei Națiunilor Unite. În mai 1948, Congresul Europei a anunțat, la Haga:
Dorim o Europă unită, în care libera circulație a persoanelor, ideilor și bunurilor este restaurată.
Dorim o Cartă a Drepturilor Omului care să garanteze libertatea de gândire, întrunire și exprimare, ca și dreptul de a forma opoziția politică.
Dorim o Curte de Justiție cu sancțiuni adecvate pentru implementarea acestei Carte.
Dorim o Adunare Europeană unde forțele vii ale tututror națiunilor noastre să fie reprezentate.
Această declarație de principii necesita un sistem organizat pentru a fi aplicată. Sarcina creării unui asemenea sistem a revenit Adunării Consultative a Consiliului Europei în timpul primei sale sesiuni din august – septembrie 1949. Actul de naștere al Consiliului Europei – Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra la 5 mai 1949 și intrat în vigoare la 3 august 1949 – prevedea, în art. 1, că menținerea și realizarea drepturilor omului erau unul dintre mijloacele pentru a îndeplini scopul Consiliului, și anume o mai mare unitate între membrii săi pentru protecția și realizarea idealurilor și principilor care formează patrimonul lor spiritual comun și pentru facilitarea progresului economic și social.
Articolul 3 al Statutului a întărit această obligație, făcând din respectul pentru drepturile omului o condiție de aderare.
Calitatea de stat membru al Cosiliului Europei este condiționată de acceptarea principiilor statului de drept și a principiului portivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Totodată, aderarea la Consiliul Europei implică și angajamentul statului de a colabora în mod sincer și efectiv la realizarea scopurilor acestuia.
Încălcarea acestor obligații prevăzute de art. 3 al Statutului poate atrage aplicarea unor sancțiuni, conform art. 8: suspendarea drepturilor de reprezentare; cererea făcută Comitetului Miniștrilor de a se retrage din Consiliul Europei; încetarea calității de membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniștrilor.
Consiliul Europei este principala organizație internațională interguvernamentală la nivel regional european care are, ca atribuție principală, consacrarea și apărarea drepturilor omului.
Tratatul constitutiv al acestei organizații intrenaționale este Statutul Consiliului Europei. În preambulul acestui tratat, se arată că statele părți își reafirmă atașamentul lor pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comună a popoarelor lor și sursa reală a libertății individuale, libertății politice și a statului de drept, principii care formează baza oricărei democrați autentice. Scopul Consiliului Europei așa cum este definit de Statut, este ”de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social, acest scop fiind promovat prin organele Consiliului Europei prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libetăților fundamentale ale omului”.
De notat că organizația nu este competentă a se ocupa de probleme referitoare la apărarea națională, care – după cum se cunoaște – sunt de competența altor organisme europene.
Consiliul Europei are o remarcabilă activitate în domeniul drepturilor omului, atât în ceea ce privește consacrarea acestora, prin acte convenționale și declaratorii, cât și în ceea ce privește protejarea acestora.
În materia drepturilor omului, distingem: organe care au, în cadrul competențelor lor generale, și atribuții în acest domeniu; organe specializate în materia drepturilor omului.
Organele Consiliului Europei care nu au competențe exclusive în materia drepturilor omului, dar care intervin în acest domeniu, în cadrul competențelor lor generale, sunt organele principale ale organizației, și anume: Comitetul Miniștrilor; Adunarea Parlamentară; Secretariatul.
Comitetul Miniștrilor: Este instanța de decizie a Consiliului Europei, cu rol de a apăra valorile pe care se fundamentează existența organizației și cu misiunea de a veghea la respectarea angajamentelor de către statele membre, compusă din miniștrii afacerilor externe ai tuturor statelor membre sau reprezentanții permanenți ai acestora la Strasbourg.
Comitetul Miniștrilor este atât un organ guvernamental, cât și un forum colectiv, în care se discută problemele societății europene și se propun soluții la acestea. Dezbaterile din cadrul Comitetului Miniștrilor acoperă toate problemele de interes comun cu excepția apărării: probleme politice ale integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituțiilor democratice și protecția drepturilor omului.
Miniștrii de externe ai statelor membre se întălnesc cel puțin de două ori pe an pentru a dezbate probleme politice și ale cooperării europene. La nivelul ambasadorilor, întâlnirile au loc săptămânal.
Deciziile Comitetului Miniștrilor sunt trimise guvernelor statelor membre sub forma recomandărilor sau sunt incluse în convenții și acorduri europene care au forță juridică obligatorie pentru statele care le ratifică. Până în prezent au fost elaborate aproape 180 de convenții, privind protecția drepturilor omului dar și alte aspecte. Cea mai mare parte a deciziilor Comitetului Miniștrilor sunt luate cu o majoritate de două treimi.
Comitetul Miniștrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat în cadrul Consiliului Europei, în cazul unei violări serioase a obligațiilor acestui stat potrivit Statutului. De asemenea, Comitetul poate cere retragerea statului din organizație sau chiar decide că acesta a încetat să mai fie membru al Consiliului.
Comitetul Miniștrilor asigură executarea convențiilor și acordurilor dintre statele membre. În scopul asigurării respectului obligațiilor asumate de către toate statele membre, Comitetul Miniștrilor a instituit un sistem de monitorizare.
Comitetul Miniștrilor îndeplinește un triplu rol:
ca emanație a guvernelor care le conferă posibilitatea să-și exprime în condiții de egalitate abordările naționale ale problemelor cu care se confruntă societatea din Europa;
ca forum colectiv în care se elaborează răspunsurile europene la aceste provocări;
ca apărător, împreună cu Adunarea Parlamentară, al valorilor pentru care Consiliul Europei există. În acest scop el are misiunea de a urmări și respecta angajamentele luate de Statele membre;
Adunarea Parlamentară: Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului și totodată are cea mai extinsă reprezentare: 47 de atate sunt reprezentate în cadrul ei. Dezbaterile și deliberările Adunării Parlamentare reprezintă direcții pentru activitatea Comitetului Miniștrilor și exercită o influență considerabilă asupra guvernelor statelor membre.
Adunarea Parlamentară are 318 membri și 318 supleanți, aleși sau numiți de parlamentele naționale din cadrul membrilor acestora. Fiecare țară are între 2 și 18 reprezentanți, în funcție de numărul populației. Delegațiile naționale sunt alcătuite în așa fel încât să asigure o reprezentare echitabilă a partidelor politice din parlamentele naționale. Adunarea are cinci grupuri politice: grupul socialist, grupul partidului popular european, grupul stângii unite europene. Unii membri ai Adunării nu aparțin nici unui grup.
Adunarea se întrunește de două ori pe lună pentru o săptămână în sesiune plenară. Reuniunile sunt publice și au loc la Palatul Europei din Strasbourg.
Adunarea își alege președintele și vicepreședinții. De asemenea, Adunarea alege Secretarul General al Consiliului Europei și pe adjunctul acestuia, Secretarul General al Adunării, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului și pe Comisarul Drepturilor Omului. Lucrările sale sunt pregătite de comisii specializate: probleme politice, probleme juridice și drepturile omului, probleme sociale, de sănătate și familie, culturală, știință și educație etc.
Parlamentele din Canada, Israel și Mexic au statut de observator în adrul Adunării Parlamentare.
Secretarul General: Secretarul General are responsabilitatea direcțiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei și asupra bugetului organizației și supraveghează organizarea și funcționarea curentă a Consiliului. Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităților anuale, Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat de Comitetul Miniștrilor și răspunde de implementarea acestui program. Secretarul general al Consiliului European a elaborat, pentru perioada 2001-2005, un plan de acțiune în șapte puncte, pentru a răspunde noilor provocări de construire a unei Europe democratice, pașnice și stabile:
– promovarea principiilor democratice prin creșterea impactului politic al Organizației:
– construirea unei „zone comune” a drepturilor omului în Europa;
– dezvoltarea standardelor democratice și asigurarea respectului lor de către state;
– îndeplinirea așteptărilor cetățenilor europeni prin proiecte apropiate de aceștia;
– evaluarea rezultatelor proiectelor și acțiunilor, pentru a îmbunătăți eficiența la nivelele inferioare;
– întărirea legăturilor cu U.E., O.S.C.E. și O.N.U.;
– dezvoltarea cooperării politice cu statele observatoare.
Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unități mai strânse între cele 47 de state membre pentru protejarea libertății individuale, libertății politice și a statului de drept, principii care constituie fundamentul tuturor democrațiilor autentice și care influențează viata tuturor europenilor în nenumărate feluri. Toate statele membre au obligația de a face ca libertatea, demnitatea omului și bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale acțiunii guvernamentale.
De la crearea sa, în 1949, Consiliul a fost o forță a pacii și cooperării, ancorată în patrimoniul nostru comun, în drepturile omului și democrație. De la căderea Zidului Berlinului în 1989 și odată cu răspândirea valorilor democratice pe cuprinsul Europei, Organizația a câștigat o noua dimensiune politică. Astăzi, Consiliul Europei reprezintă angajamentul comun al celor 800 de milioane de europeni în favoarea drepturilor omului, democrației și a statului de drept”.
Organele specializate în materia drepturilor omului: În cadrul Consiliului Europei, există două tipuri de organe specializate în materia drepturilor omului.
Primul tip este reprezentat de un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat, în temeiul puterilor conferite de Statutul Consiliului Europei, de Comitetul Miniștrilor, și anume Comisarul Drepturilor Omului.
Al doilea tip de organe convenționale sunt create prin tratate internaționale distincte. Distingem: organele create de Convenția Europeană a Drepturilor Omului; organele create de Carta socială europeană revizuită, Protocoalele la aceasta; organele create de alte tratate adoptate în cadrul Consiliului Europei.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a creat inițial două organe, Comisia Europeană a drepturilor omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, după reforma operată prin Protocolul nr. 11 la Convenție, singurul organ specializat rămas este Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Carta socială europeană revizuită a creat, ca organe specifice, Comitetul de Experți Independenți (inițial, Comitetul de Experți) și Comitetul Guvernamental (inițial, Subcomitetul Comitetului Social Guvernamental).
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante creează Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante.
Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant prevede existența unui Comitet Consultativ.
Convenția – cadru pentru protecția minorităților naționale a înființat un Comitet Consultativ.
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare prevede un Comitet de Experți.
Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal stabilește existența unui Comitet Consultativ.
Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și ale medicinei – Convenția asupra drepturilor omului și biomedicina prevede competențe în acest domeniu pentru Comitetul Director pentru Bioetică.
În general, toate aceste structuri instituționale specializate în materia drepturilor omului au exclusiv atribuții pentru garantarea drepturilor omului. Există însă și organe care combină rolul de garantare cu acela de promovare a drepturilor omului (Comisarul Drepturilor Omului; Comitetul Guvernamental, referitor la Carta socială europeană, Protocoalele la aceasta și Carta socială europeană revizuită; Comitetul Consultativ, referitor la Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant; Comitetul Consultativ, referitor la Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal; Comitetul Director pentru Bioetică).
Toate aceste organe pot fi clasificate, din punct de vedere al competenței materiale, în organe cu competență generală (Comisarul Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – pentru drepturile civile și politice; Comitetul de Experți Independenți și Comitetul Guvernamental – pentru drepturile economice și sociale) și organe cu competență specializată (toate celelalte).
Sub aspectul naturii acestor organe, unul este organ judiciar (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), unul a fost organ parajudiciar (Comisia Europeană a Drepturilor Omului), iar celelalte sunt organe nejudiciare. Dintre organele nejudiciare, unele sunt organe independente, iar altele sunt organe compuse din reprezentanți ai statelor.
Comisarul Drepturilor Omului
Comisarul drepturilor Omului este un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat de Comitetul Miniștrilor, în temeiul competențelor recunoscute acestuia de art. 16 și art.17 din Statutul Consiliului Europei.
Crearea acestui organ a fost decisă de cea de-a doua Reuniune la vârf a șefilor de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este înființat printr-o rezoluție a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este un organ nejudiciar, însărcinat să promoveze educarea și sensibilizarea asupra drepturilor omului așa cum rezultă din instrumentele Consiliului Europei, precum și respectarea lor.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea parlamentară, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidați stabilită de Comitetul Miniștrilor. Statele membre pot propune candidaturi printr-o scrisoare adresată secretarului general al Consiliului Europei. Candidații trebuie să fie emitente personalități europene de cea mai bună moralitate, posedănd o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, cunoscute pentru atașamentul lor la valorile Consiliului Europei și posedând autoritatea personală necesară pentru a se achita în mod eficace de sarcinile revenind Comisarul Drepturilor Omului.
Mandatul Comisarului Drepturilor Omului este de 6 ani și nu poate fi înnoit. Pe durata mandatului, Comisarul Drepturilor Omului nu poate exercita nicio activitate incompatibilă cu exigențele de disponibilitate cerute de o activitate execitată cu normă întreagă.
Comisarul Drepturilor Omului își exercită funcțiile în deplină independență și cu imparțialitate.
Funcțiile Comisarului Drepturilor Omului sunt:
– promovează, în statele membre, educația și sensibilizarea asupra drepturilor omului;
– contribuie la promovarea respectării efective și la deplina exercitare a drepturilor omului în statele membre;
– furnizează consultații și orice informații privind protecția drepturilor omuluiși prevenirea încălcării drepturilor omului; pentru contactele cu publicul, Comisarul Drepturilor Omului, în măsura posibilului, utilizează și cooperează cu structurile „drepturi ale omului” din statele membre, iar acolo unde astfel de structuri nu există , Comisarul Drepturilor Omului încurajează crearea lor;
– favorizează acțiunea ombudsmanilor naționali sau a celorlalte instituții similare, acolo unde există;
– identifică eventualele insuficiențe în dreptul și în practica sattelor membre în ceea ce privește respectarea drepturilor omului așa cum rezultă din instrumentele Consiliului Europei, încurajează aplicarea efectivă a acestor norme de statele membre și le ajută, cu acordul lor, în eforturile vizând remedierea unor astfel de insuficiențe;
– adresează, dacă apreciază oportun, un raport asupra oricărei chestiuni specifice Comitetuluii Miniștrilor sau Adunării Parlamentare și Comitetului Miniștrilor;
– răspunde, în modul pe care îl consideră corespunzător, cererilor formulate de Comitetul Miniștrilor dau de Adunarea Parlamentară, atunci când aceste organe acționează în îndeplinirea sarcinii lor de a veghea la respectarea noemelor Consiliului Europei în materia drepturilor omului;
– supune un raport anual Comitetului Miniștrilor și Adunării Parlamentare;
– cooperează cu alte instituții internaționale pentru promovarea și protecția drepturilor omului, evitând orice dublare inutilă în desfășurarea activităților.
Comisarul Drepturilor Omului respectă competențele organelor de control create în cadrul Convenției europene a drepturilor omului sau a altor instrumente ale Consiliului Europei referitoare la drepturile omului și exercită alte funcții decât cele îndeplinite de acestea.
Comisarul Drepturilor Omului ține cont de dorințele exprimate de Comitetul Miniștrilor și de Adunarea Parlamentară în ceea ceprivește activitățile Comisarului Drepturilor Omului.
Comisarul Dreptruilor Omului se bucură, în exercitarea funcțiilor sale, de privilegiile și imunitățile prevăzute în art.40 din Statutul Consiliului Europei și în acordurile încheiate în baza acestui text.
Mijloacele proceduralede acțiune ale Comisarului Drepturilor Omului au caracter nejurisdicțional. El nu poate fi sesizat cu plângeri individuale, iar activitatea sa nu poate da naștere nici unui sistem general de rapoarte din partea statelor membre.
2.2: Conventia europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
În august 1949, Comitetul pentru probleme juridice și administrative al Adunării Consultative a Europei s-a întrunit pentru a studia o propunere de creare a unei „organizații în cadrul Consiliului Europei pentru a asigura garantarea colectivă a drepturilor omului”. Comitetul a propus ca o listă de 10 drepturi din Declarația Universală a Drepturilor Omului să facă obiectul unei garanții colective, ca statele membre să se oblige a respecta principiile fundamentale ale democrației, precum și înființarea unei Comisii Europene a Drepturilor omului și a unei Curți Europene de Justiție.
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a numit 2 comitete guvernamentale separate care s-au întrunit în prima jumătate a lui 1950. După mai multe consultări cu Adunarea în vara acelui an, Convenția a fost semnată la Roma în luna noiembrie.
Convenția a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei rectificări. Ea a fost urmată de 14 protocoale adiționale. Originalitatea Convenției rezidă în mecanismul instituțional de protecție realizat. O dată cu Convenția Europeană, drepturile omului au intrat deplin, pe plan european, în domeniul dreptului pozitiv: a fost creat un regim juridic al drepturilor, precum și un sistem de protecție prin acțiunea în justiție. În timp, semnificația CEDO a fost considerabil îmbogățită de vasta jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentele ale omului a fost semnată sub auspiciile Consiliului Europei, în 1950, la 4 noiembrie, și a intrat în vigoare în 1953. Ea prezintă o semnificație specială pentru dreptul internațional al drepturilor omului din mai multe motive:
– a fost primul tratat din lume în materie;
– el a înființat prima procedură și curte internațională unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului;
– conține cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului;
– jurisprudența dezvoltată, pe baza Convenției, este cea mai extinsă în comparație cu orice alt sistem internațional.
Literatura juridică enumeră trei motive care au determinat elaborarea și adoptarea unui astfel de tratat european al drepturilor omului. În primul rând, el a reprezentat un răspuns regional la atrocitățile comise în timpul celui de al doilea război mondial și credința că respectând drepturile omului, guvernele nu vor mai declanșa cu aceeași ușurință războaie împotriva vecinilor lor. În al doilea rând, atât Consiliul Europei, înființat în 1949, cât și Uniunea Europeană s-au bazat în parte pe supoziția că cea mai sigură cale pentru Germania de a deveni una dintre forțele păcii, în parteneriat cu Franța, Marea Britanie și alte țări occidentale, era aceea a integrării regionale și instituționalizării unor valori comune. Această strategie contrasta puternic cu demersul punitiv prezent în Tratatul de la Versailles de după cel de al doilea război mondial. Al treilea motiv a fost acela de a reuni țările europene necomuniste într-un cadru ideologic comun și de a consolida unitatea lor în fața pericolului comunist.
Elaborată pe baza unei prime versiuni a pactului cu privire la drepturile civile și politice, Convenția europeană a fost modificată și completată din 1952 prin 14 protocoale facultative succesive. Ele fie au argumentat lista drepturilor, fie au vizat aspecte procedurale și organizarea instituțională: dreptul la proprietate, la educație, obligativitatea de a organiza alegeri libera (Protocolul nr. 1 din 1952); dreptul de a nu fi închis pentru datorii civile, libertatea de mișcare și rezidență, libertatea de a părăsi orice țară; dreptul de nu fi expulzat, dreptul de intra în țara al cărei conațional ești și interzicerea expulzării colective a străinilor (Protocolul nr. 4 din 1963); abolirea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6 din 1983); dreptul unui străin de a nu fi arestat fără un proces corect, dreptul de apel în procesele penale, dreptul la compensație în situația erorilor judiciare, autoritatea de lucru judecat, egalitatea drepturilor și responsabilităților soților (Protocolul nr. 7 din 1984).
La 1 noiembrie 1998 a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 care a modificat structura instituțiilor abilitate cu examinarea și soluționarea plângerilor individuale. O dată cu intrarea în vigoare a acestui protocol Comisia pentru drepturile omului a fost desființată, iar Curtea, cu o nouă organizare, devine Curtea Europeană a Drepturi ale Omului. Noua organizare permite soluționarea mai multor cauze într-un timp mai scurt.
Alte trei protocoale (11,12,13) au amendat Convenția reglementând interzicerea discriminării în orice situație, interzicerea pedepsei capitale în orice situație și o serie de modificări referitoare la durata mandatului judecătorilor Curții Europene a Drepturilor omului și la compunerea comitetelor.
Convenția europeană a drepturilor omului reglementează, de asemenea, două proceduri prin intermediul cărora statele pot fi trase la răspundere pentru încălcarea drepturilor prevăzute în tratat: procedura plângerilor individuale reglementată de art. 34, și o procedură inter-state, pe baza art. 33. În 1999 Curtea avea înregistrate peste 10.000 de cereri, peste 47.000 de dosare pe rol, primea 700 de scrisori și 200 de telefoane pe zi.
Recunoscut ca fiind cel mai eficace sistem de promovare și protecție a drepturilor omului, Convenția europeană nu face nicio referire la drepturile copilului.
2.3: Carta Socială Europeană revizuită
Carta Socială Europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei privind protecția drepturilor omului. Carta socială europeană a fost semnată în Italia la Torino la 18 octombrie 1961 și a intrat în vigoare la 26 februarie 1965 fiind o convenție internațională obligatorie pentru toate statele care au ratificat-o.
Ulterior, Carta socială europeană a fost completată prin trei protocoale:
– Protocolul adițional din 5 mai 1988 prin care se garantează noi drepturi grupate în patru articole;
– Protocolul de amendare din 21 octombrie 1991 prin care se restructurează procedura de control;
– Protocolul adițional din 9 noiembrie 1995 care stabilește procedura de reclamații colective.
Carta socială europeană instituia un sistem european pentru protecția drepturilor economice și sociale. Reprezenta un apărător al drepturilor fundamentale în domeniul muncii, angajării, relațiilor sociale și securității sociale.
Carta socială europeană stabilea drepturile, libertățile și procedurile de control, garantând respectarea lor de către statele membre.
Carta socială europeană revizuită din 1996 a intrat în vigoare în 1999 și înlocuieste treptat tratatul din 1961.
Conform Cartei, toți europenii utilizează aceste drepturi care afectează orice aspect al vieții zilnice, inclusiv locuirea, sănătatea ,educația, locurile de muncă, libera circulație a persoanelor și nediscriminarea.
Comitetul european al drepturilor sociale verifică dacă statele membre și-au onorat obligațiile conform Cartei. Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege cei 15 membri independenți și imparțiali pentru o perioada de 6 ani care se poate reînnoi o singură dată.
Comitetul european al drepturilor sociale apreciază dacă legislația și practica în statele membre sunt conforme cu recomandările Cartei.
Carta socială europeană revizuită conține două părț, prima enunță în mod declarativ un număr de 31 de drepturi considerate ca fundamentale și cea de a doua parte care dezvoltă aceste drepturi printr-o serie de paragrafe .
Astfel, Carta socială europeană revizuită conține dispoziții privind :
– dreptul la muncă
– dreptul la condiții de muncă echitabile
– dreptul la securitate și la igienă în muncă
– dreptul la o salarizare echitabilă
– dreptul sindical
– dreptul la negociere colectivă
– dreptul adolescenților și copiilor la protecție
– dreptul lucrătoarelor la protecția maternității
– dreptul la orientare profesională
– dreptul la formare profesională
– dreptul la protecția sănătății
– dreptul la securitate socială
– dreptul la asistență socială și medicală
– dreptul de a beneficia de servicii sociale
– dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială și participare la viața comunității
– dreptul familiei la protecția socială, juridică și economică
– dreptul copiilor și adolescenților la protecție socială, juridică și economică
– dreptul la exercitarea unei activități lucrative pe teritoriul celorlate părți
– dreptul muncitorilor imigranți și al familiilor lor la protecție și asistență
– dreptul la egalitate de șanse și tratament în materie de angajare și profesie, fără discriminare bazată pe sex
– dreptul la informare și consultare
– dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă
– dreptul persoanelor în vârstă la o protecție socială
– dreptul la protecție în caz de concediere
– dreptul lucrătorilor la protecția propriilor creanțe în caz de insolvabilitate a patronului acestora
– dreptul la demnitate în muncă
– dreptul lucrătorilor cu responsabilități familiale la egalitate de șanse și tratament
– dreptul reprezentanților lucrărilor la protecție în întreprindere și facilitățile acordate acestora
– dreptul la informare și consultare în procedurilor de concediere colectivă
– dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale
– dreptul la locuință
România a semnat și ratificat Carta Socială Europeană Revizuită a Consiliului Europei .
Pentru România, ratificarea Cartei Sociale Europene Revizuite avea semnificația unui angajament politic de promovare și asigurare a standardelor sociale, reconfirmându-și angajamentul de a-și adapta mecanismele legale și instituționale la standardele și valorile specifice democrațiilor europene, obligațiile rezultate în urma aderării la acest tratat internațional impunând continuarea reformelor interne în toate domeniile vieții sociale, cu scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecții sociale a cetățenilor atât în mediul de muncă cât și în afara acestuia. Ratificarea Cartei Sociale Europene Revizuite a impulsionat reformele interne în domeniul social și a facilitat armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare, având în vedere convergența principiilor promovate la nivelul Uniunii Europene și Consiliului Europei. Pentru țările aflate, pe atunci, în faza de pregătire a aderării la Uniunea Europeană, cum era și cazul României, preluarea acquis-ului comunitar a fost facilitată, ca urmare a ratificării Cartei Sociale Europene Revizuite, drepturile sociale prevăzute de acest tratat internațional fiind în consens cu dreptul social comunitar sau cu standardele în materie din statele membre ale Uniunii Europene.
2.4: Mecanisme ale Consiliului Europei de garantare și apărare a drepturilor omului
La nivel continental, mecanismele constituite în baza Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950, asigură „posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului", dacă se constată „violări a acestor drepturi". Aceste mecanisme reprezintă „un sistem închegat care, mai ales în anii 1995-2000, și-a demonstrat eficiența în protecția și garantarea drepturilor omului în statele europene.
Mecanisme și organisme Jurisdicționale Europene
Dintre mecanismele cunoscute pe plan internațional pentru garantarea drepturilor omului mecanismele jurisdicționale și-au dovedit în practică cea mai mare eficacitate. Ele au la bază adoptarea unor instrumente juridice prin care se creează organe cu atribuții jurisdicționale, care au competența să examineze plângerile ce le sunt adresate și să pronunțe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat.
Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului, existente pe continentul european – în cadrul Consiliului European – pe continentul american – în cadrul Organizației Statelor Americane – instituite prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale (1950) și prin Convenția americană privind drepturile omului (1969), cât și în Africa.
În literatura juridică de specialitate s-a evidențiat precaritatea procedurilor de garantare a drepturilor omului. Se arată că sursa acestei precarități ar fi faptul că nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerințele standardelor internaționale în materia drepturilor omului și astfel, în funcție de concepțiile ideologice dominante, sau de alte elemente relevante în ceea ce privește politica pe care o urmează în acest domeniu, invocă destul de des exclusivitatea competenței suverane pentru a împiedica exercitarea controlului international.
În ceea ce privește controlul jurisdicțional, se remarcă, de asemenea, în literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci când se face o astfel de constatare, evident se are în vedere faptul că mecanismele junsdicționale de garantare a dreptunlor omului se întâlnesc pe plan regional (european,American, african), celelalte continente fiind lipsite de acest tip de control.
Este adevărat că o asemenea apreciere are în vedere faptul că, din punct de vedere al suprafeței geografice, cât și al numărului populației cuprinse în planul regional în care se exercită acest tip de control junsdicțional, ele reprezintă un procent minoritar, dar și anumite elemente care să încerce să explice existența acestuia în regiunile respective.
Faptul că pentru prima dată o astfel de procedură jurisdicțională apare pe continentul european la foarte puțin timp de la adoptarea Delarației Universale a Drepturilor Omului este, în principal, rezultatul faptului că al doilea război mondial a avut ca teatru de operații în special Europa, iar unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale s-au produs, atât în perioada premergătoare cât și în timpul desfășurării sale, pe acest continent.
Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are un caracter complex în exercitarea atribuțiilor sale, acesta, la înființare, având în vedere activitatea a trei organe care își desfașurau activitatea în colaborare, deși aveau natură diferită.
Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării drepturilor omului, așa cum prevedea inițial Convenția Europeană privind Drepturile Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului. Era un organism important de protecție a drepturilor omului, alcătuită dintr-un număr de membri egal cu acela al statelor. Aceștia erau aleși în mod individual de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri era alcătuită de Biroul Adunării Parlamentare și, apoi, este supusă Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru a seasigura de o selecție cât mai riguroesă. Mandatul Comisiei era de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura continuitatea și finalizarea unor cauze supuse Comisiei. După alegere, Comisia își desfășura activitatea pe baza propriului său Regulament, în baza căruia își alegea un Președinte și doi vicepreședinți pe o perioadă de trei ani. Sediul Comisiei era în orașul Strasbourg. Lucrările comisiei nu erau publice. Dosarele erau confidențiale, iar ședințele se desfășurau în mod secret, ținând seama de implicațiile fiecărui caz adus în fața acestui organism european.
Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la Convenție și care acționau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ independent, cu competențe cvasi judicitare și de conciliere. Aceasta rezulta din faptul că în fața acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze: examinarea admisibilității cererii adresate de către persoana care se considera victimă a violării unui drept recunoscut de Convenție și examinarea cauzei în fond. Din aceste considerente, prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea exprimându-se printr-o hotărâre definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerată ca judiciară, întrucât în cazul admisibilității cererii și nesoluționării acesteia pe cale amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză, aceasta putând fî înaintată, în anumite condiții, Curții pentru drepturile omului, sau în caz de nesesizare a Curtii, Comitetul Miniștrilor al Consiliul Europei se pronunța în cauză pe baza raportului înaintat de Comisie.
Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se întâlnească orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzute în Convenție, indiferent dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană fizică.
Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor primite: procedura sumară, specifică situațiilor când plângerea nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, și procedura în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai complexă.
În timpul examinării cererii, Comisia putea desfășura și o activitate de soluționare amiabilă, ea oferindu-și bunele oficii, iar în caz de reușita se ajungea la stingerea deferendului.
În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un raport destinat comitetului Miniștrilor, în care arăta faptele și opinia sa referitoare la faptul dacă a constatat o încălcare a drepturilor petiționaruiui din partea statului reclamat.
Al doilea organ care intervenea în procesul de soluționare a unei plângeri privind încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție era Curtea Europeană a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdicțional propriu-zis din sistemul existent. A fost creat în anul 1958 și a început să judece, un an mai târziu, în anul 1959. Constituirea Curții a fost considerată a fi necesară pentru a oferi garanțiile pe care le așteaptă europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.
Curtea se compunea dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor membre. Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii erau aleși de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosită în cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
În cazul plângerilor cu caracter statal, procedura se declanșează în baza art. 24 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în cazul plângerilor individuale, temeiul juridic al declanșării procedurii îl constituie art. 25. Evident, este vorba de procedura, mai întâi în fața Comisiei, care este îndrituită să sesizeze Curtea. Atât Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât și Consiliul de Miniștri pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizată și direct de către un Stat-parte la Convenție ori de către statul al cărui cetățean a fost victima unei încălcări sau unor încălcări.
De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experiență, care a confirmat rolul important al acestor mecanisme în domeniul protecției și garantării drepturilor omului.
Atât Comisia, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au acumulat o experiență bogată în domeniul soluționării unor cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului în diferite țări europene.
Art. 46 din Convenție stabilește că statele părți trebuie să accepte printr-o declarație competența Curții, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declarații se pot face sub formă pură și simplă, sub condiția reciprocității din partea anumitor sau mai multor state, sau pentru o anumită perioadă de timp. Se întâlnesc în acest sens situații diferite, unele state recunoscând competența Curții pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt apoi reînnoite, iar alte state au recunoscut competența Curtii pe perioade nedeterminate.
S-a recunoscut în literatura de specialitate un drept pe care l-a avut Comisia de a reprezenta persoanele care au pretins că li s-au încălcat drepturile.
Comitetul Miniștrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei căreia Convenția îi recunoștea competențe și atribuții și în domeniul garantării drepturilor omului. Acestui organ i se recunoșteau funcții judiciare, prevăzate de art. 32 și 54 din Convenție înainte de modificarea acesteia.
Într-o altă opinie , Comitetul Miniștrilor era considerat organ politic de decizie. Alți autori, analizează intervenția Comitetului, ca organ politic, într-o procedură quasi-judiciara, fapt pentru care a fost deseori criticat, încercându-se găsirea unor explicații în situația conjuncturală a Europei din deceniul șase, când adoptarea Convenției Europene a însemnat o revoluție în garantarea jundică a drepturilor omului și când, din considerentul că era posibil ca nu toate statele să recunoască competența Junsdicțională a Curții, s-au conferit asemenea competențe Comitetului Miniștrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politică.
Se considera că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul situației Europei postbelice, dar, în același timp, ne raliem opiniei conform căreia sistemul Consiliului Europei, deși era cel mai avansat dintre toate stemele existente, nu era lipsit de imperfectiuni, fapt care a dus la numeroase critici , iar în cele din urmă a determinat necesitatea reformarii sale. În acest sens s-a acționat tot mai mult pentru crearea unui singur organ în locul Comisiei și Curții, care se aprecia că va fi rnai eficient, având în vedere și situația care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea cărora se estima primirea unui număr apreciabi de plângeri.Din aceste considerente a fost adoptat Protocolul nr. 11. Acesta reformează practic mecanismul de control instituit de Convenție, prin înlocuirea Comisiei și Curții cu o noua curte permanentă, Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Mecanisme quasi-jurisdicționale
In categoria mecanismelor quasi-jurisdicționale sunt cuprinse unele dintre cele existente pe plan regional, cum ar fi mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană din cadrul Consiliului Europei, care nu prevede organe cu activitate și competență jurisdicțională.
Mecanisme nejurisdicționale
Mecanismele nejurisdicționale de garantare a drepturilor omului se caracterizează prin faptul că nu dispun de proceduri care să poată utiliza forța de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie de către state.
Comisarul Drepturilor omului. Comisarul Drepturilor omului nu este o instituție judiciară și, prin urmare, nu este învestit cu competența de a primi și examina plângeri individuale și nici să formuleze concluzii sau să ia inițiative bazate pe astfel de cereri.
Comisarul Drepturilor omului este însărcinat să încurajeze autoritățile naționale cu atribuții în domeniul drepturilor omului. El poate să intre direct în legătură cu guvernele statelor, acestea fiind obligate să faciliteze exercitarea independenței și eficace a funcțiilor încredințate.
Principalele activități ale Comisarul Drepturilor omului sunt:
– vizitele în fiecare stat pentru a-și face o idee generală asupra situației drepturilor omului sau pentru a studia o anumită chestiune particulară. În urma vizitei, comisarul pregătește un raport care conține cuncluziile și recomandările sale, pe care îl transmite Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și, apoi, îl pune la dispoziția marelui public;
– organizarea de seminarii și conferințe cu scop dublu: promovarea educației și menținerea relațiilor cu alte structuri și organizații care se ocupă de drepturile omului.
Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr. 11
Conform procedurii anterioare, aceleași chestiuni se examinau atât în fața Comisiei, cât și în fața Curții. Ca urmare, procedura de examinare a unei cereri se derula într-un termen prea lung: aproximativ 5 ani și jumătate, dintre care mai mult de 4 ani în fața Comisiei și de la 12 la 18 luni în fața Curții.
Devenea evident că menținerea mecanismului de control existent până în 1998 nu putea face față fluxului crescând de cereri. O reformă se impunea. În urma unui studiu de mai bine de 10 ani, modificarea sistemului Convenției a luat forma Protocolului nr. 11, a cărui intrare în vigoare a fost condiționată de acceptarea colectivă de către toate statele părți la Convenție.
Protocolul nr. 11 a fost deschis spre semnare la 11 mai 1994 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
Prin Protocolul nr. 11 acceptarea dreptului de recurs individual nu mai este facultativă. Acest drept este recunoscut în temeiul art. 34 al Convenției oricărei persoane care se află sub jurisdicția unui stat parte.
Comisia Europeană dispare, Comitetul de Miniștri pierde competența sa contencioasă, dar își păstrează atribuțiile legate de supravegherea executării hotărârilor Curții Europene. Comisia Europeană și-a continuat activitatea timp de un an, până la 31 octombrie 1999, și a examinat cauzele pe care le-a declarat admisibile înainte de această dată.
Noua Curte își are sediul la Strasbourg și funcționează în mod permanent. Formațiunile de judecată ale Curții sunt: Comitetul (compus din 3 judecători), Camera (compusă din 7 judecători) și Marea Cameră (compusă din 17 judecători).
Comitetul are sarcina de filtrare a cererilor și poate declara în unanimitate ca fiind inadmisibile cererile în care nu există nici o aparență de violare a Convenției sau când nu au fost respectate condițiile formale de adresare la Curte. Această decizie este definitivă și nu poate fi supusă nici unei căi de atac. Decizia Comitetului este adoptată în temeiul materialelor deja expediate la Curte, fără a fi solicitate comentarii suplimentare de la reclamant. Ea nu este motivată și nu se publică. Despre adoptarea deciziei Comitetului reclamantul este înștiințat printr-o scrisoare redactată, de obicei, în limba în care a fost redactată cererea. În termen de 1 an de zile de la înștiințarea despre adoptarea deciziei respective, dosarul depus la Curte este nimicit.
Procedura anterioară de examinarea separată a admisibilității și fondului a fost menținută. Competențele fostei Comisii au fost transmise Camerei. Camera emite o decizie când se pronunță asupra admisibilității și o hotărâre în cazul soluționării fondului cererii.
Hotărârile Camerei pot fi contestate în fața Marii Camere a Curții. Astfel, conform art. 43 al Convenției, părțile pot cere în termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii de către Cameră, să ceară deferirea cauzei în fața Marii Camere. Un colegiu de 5 judecători examinează dacă cererea ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea dispozițiilor Convenției sau ale protocoalelor sale, sau pune o problemă gravă, cu caracter general. Dacă colegiul nu găsește necesară examinarea cauzei în Marea Cameră, hotărârea Camerei devine definitivă.
Marea Cameră mai examinează cererile interstatale (cereri depuse de un stat împotriva altui stat), cererile deferite spre examinare de către Cameră, precum și se expune asupra avizelor consultative (cereri de interpretare a Convenției).
Hotărârea definitivă a Curții prin care se constată o violare a Convenției este obligatorie pentru statul împotriva căruia a fost pronunțată. Hotărârile Camerei devin definitive în termen de 3 luni de zile din ziua pronunțării sau din ziua respingerii cererii de deferire a cauzei pentru examinare în Marea Cameră. Hotărârile Marii Camere sunt definitive din ziua pronunțării. În termen de 3 luni de zile din ziua în care hotărârea devine definitivă, statul pârât trebuie să plătească reclamantului compensațiile acordate de Curte.
Protocolul nr. 11 nu a modificat drepturile protejate de Convenție și a lăsat fără schimbări condițiile de admisibilitate a unei cereri, care au rămas identice.
După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, numărul cererilor depuse la Curte a crescut vertiginos.
Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr. 14
Protocolul prevede următoarele modificări la sistemul de control:
1. limitarea dreptului de a fi judecător doar pentru un singur mandat și extinderea acestuia până la 9 ani (se modifică art. 23 al Convenției);
2. schimbarea procedurii de examinare a cererilor vădit inadmisibile prin constituirea instituției „judecătorului unic” asistat de „juristul raportor” (se modifică art. 27 al Convenției);
3. conferirea competenței Comitetelor de 3 judecători de a examina în fond cererile repetitive (se modifică art. 28 al Convenției);
4. introducerea unui criteriu suplimentar de admisibilitate – nu vor fi examinate în fond cererile care relevă un „dezavantaj nesemnificativ” pentru reclamant sau societate (se modifică art. 35 al Convenției);
5. acordarea dreptului Comisarului pentru Drepturile Omului de a interveni în procedurile în fața Curții (se modifică art. 36 al Convenției);
6. se permite încheierea acordurilor amiabile până la declararea cererii admisibile (se modifică art. 38 al Convenției);
7. acordarea dreptului Comitetului de Miniștri de a cere Curții să se expună pe marginea executării hotărârilor Curții (se modifică art. 46 al Convenției).
Durata mandatului judecătorilor, care era de 6 ani, este extinsă până la 9 ani. Protocolul nr. 14 exclude posibilitatea realegerii judecătorilor pentru un nou mandat. La data intrării în vigoare a Protocolului, durata mandatului judecătorilor care își îndeplinesc primul lor mandat este prelungit de drept până la 9 ani. Alți judecători își încheie mandatul peste doi ani de la intrarea în vigoare a Protocolului.
Protocolul nr. 14 instituie o nouă formațiune de judecată pe lângă cele existente – judecătorul unic, care va fi asistat de juriști raportori din cadrul Grefei Curții. Această modificare a fost introdusă cu scopul de a mări capacitatea de filtrare a Curții. Judecătorul unic va prelua funcțiile actuale ale Comitetului de 3 judecători și va putea declara inadmisibile cererile care în mod evident nu corespund condițiilor de admisibilitate. Judecătorul unic nu va putea să se pronunțe asupra cererilor provenite din statul în numele căruia a fost ales. Juriștii raportori vor trebui să aibă o experiență largă la Curte și să cunoască sistemul național și limba statului pârât. Lista juriștilor raportori va fi stabilită de Președintele Curții la propunerea Grefierului Secțiunii.
Competența Comitetului de 3 judecători va fi extinsă la examinarea cauzelor repetitive. Cauzele repetitive sunt cauzele rezultate din aceeași deficiență structurală la nivel național, care fac obiectul unei jurisprudențe constante ale Curții, constatată într-o hotărâre inițială zisă „pilot”.
Comitetul de 3 judecători (în locul Camerei de 7 judecători) va avea competența de a declara aceste cereri admisibile și de a se pronunța asupra fondului, printr-o hotărâre adoptată prin unanimitate. În lipsa unanimității, cererea va fi transmisă Camerei. Deciziile despre admisibilitate și hotărârile Comitetului vor fi definitive și nu vor putea fi atacate în Marea Cameră.
Protocolul nr. 14 introduce o nouă condiție de admisibilitate. Conform acesteia, Curtea va putea să declare inadmisibile cauzele în care reclamantul nu a suferit un „prejudiciu semnificativ”, cu condiția ca respectul drepturilor omului nu obligă Curtea să examineze cauza în fond. La stabilirea „prejudiciului semnificativ” Curtea va lua în calcul: impactul monetar minor, prejudiciul minor al dreptului nepatrimonial și importanța litigiului pentru reclamant. Curtea nu va respinge în baza acestui temei nici o cerere care nu a fost examinată în modul cuvenit de către instanța națională. Vor fi examinate în orice condiții și cererile care ridică probleme serioase de aplicare și interpretare a Convenției sau probleme importante referitor la dreptul intern. În primii doi ani după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 acest criteriu va fi aplicat doar de către Camere și Marea Cameră. Acest criteriu de admisibilitate va fi aplicat și față de cererile înregistrate până la intrarea în vigoare a Protocolului, însă nu se va răsfrânge asupra celor declarate admisibile.
Președintele Curții, din proprie inițiativă sau la cerere, poate invita Comisarul pentru Drepturile Omului să intervină în cazurile pendinte pe rolul Curții pentru a asigura o protecție mai eficientă pe cazuri de interes general. Comisarul poate ajuta Curtea în unele chestiuni, mai ales în ceea ce privește anumite probleme structurale sau sistemice din statul pârât sau din alte state membre.
La moment, conform art. 38 al Convenției Curtea invită părțile să încheie un acord amiabil doar după declararea cererii admisibile. Protocolul nr. 14 va permite reglementarea amiabilă la orice etapă a procedurii.
Conform art. 46 al Convenției, supravegherea respectării executării hotărârilor Curții este pusă în sarcina Comitetului de Miniștri. Convenția nu prevede expres posibilitatea Curții de a interveni într-un caz de neexecutare flagrantă a hotărârii sale. Prin Protocol, Comitetul Miniștrilor va fi abilitat, cu votul a 2/3, să inițieze o procedură în fața Curții dacă un stat refuză să se conformeze unei hotărâri. Scopul acestei norme este de a întări presiunea politică pentru executarea hotărârii. Procedura inițiată de Comitetul de Miniștri nu va constitui o reexaminare a violărilor Convenției deja constatate și nici nu va putea să ducă la acordarea compensațiilor reclamantului sau la aplicarea unor penalități. În cazul în care vor exista dificultăți de interpretare a dispozitivului unei hotărâri a Curții și neexecutare din acest motiv, Comitetul Miniștrilor va putea solicita Curții interpretarea hotărârii.
2.4.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeana a Drepturilor Omului este instanța de judecată creată în cadrul Consiliului Europei, dar care funcționează independent de acesta. CEDO este un mecanism cu reale competențe în garantarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului apărate de Convenția europeană și protocoalele ei adiționale.
La început, mecanismul de control pentru apărarea drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei era constituit de convenția europeană din 1950 prin crearea unei Comisii europene a drepturilor omului și a unei Curți europene a drepturilor omului.
Curtea Europeană a Drepturior Omului este compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor părti. Persoanele care exercită funcția de judecător al Curții trebuie să îndeplinească trei condiții esențiale: să aibă o înaltă reputație morală, să își exercite mandatul cu titlu individual, să nu exercite nicio activitate incompatibilă cu cerințele de independență pe parcursul mandatelor lor.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La implinirea vârstei de 70 de ani mandatul judecătorului se termină.
Adunarea Plenară a Curții sau Curtea Plenară îndeplinește următoarele atribuții: alege președintele, pentru o perioadă de 3 ani și unul sau doi vicepreședinți ai Adunării, constituie camere pentru o perioadă determinate, alege președinții Curții, adoptă regulamentul Curții și alege grefierul și unul sau mai mulți grefieri adjuncți.
Sediul curții este la Strasbourg, dar Curtea poate să iși exercite funcțiile și în alte locuri de pe teritoriul ale statelor membre ale Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturior Omului se reunește în sesiuni plenare ori de câte ori este necesar.
Marea Cameră este alcătuită din 17 judecători și 3 judecători supleanți. Ea este constituită pentru o perioadă de trei ani. Președintele și vicepreședintele Curții fac parte obligatoriu din Marea Cameră. Marea Cameră se pronunța asupra cererilor introduse individual sau de state în cazul în care i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei.
Camerele de 7 judecători se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în fata Curții. Judecătorul ales poate fi înlocuit de un judecător adhoc.
Comitetele se constituie de către 3 judecători care aparțin aceleiași Secții pentru o perioadă de 12 luni prin rotația membrilor fiecărei Secții, alții decât președintele.
Deciziile Curții sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenți. Votarea se repeta în caz de egalitate, iar dacă rezultă o nouă egalitate, președintele Curții are votul decisiv.
Grefierul Curții este ales de Adunarea Plenara pe o perioadă de 5 ani. Funcțiile lui sunt: a asista Curtea în îndeplinirea funcțiilor sale, răspunde de organizarea și activitățile Grefei, sub autoritatea președintelui Curții, asigură paza arhivelor, răspunde cererilor de informații privind activitatea Curții.
Competența Curții Europene a Drepturilor Omului: Competența Curții acoperă problemele privind interpretarea convenției și a protocoalelor sale. Astfel, se ocupă de cauzele interstatale, cereri individuale și poate da avize consultative.
Petițiile statale trebuie să conțină: denumirea statului parte împotriva căruia este îndreptată petiția, o expunere a faptelor, o expunere a violării Convenției și a argumentelor pertinente, o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate a cererii, obiectul petiției și deschiderea generală a pretențiilor de satisfacție echitabilă pentru partea sau părțile presupuse a fi lezate, numele și adresa persoanei sau a persoanelor desemnate ca agenți, copii ale tuturor documentelor pertinente
Petițiile individuale se prezintă pe un formular furnizat de grefă și trebuie să indice: numele, data nașterii, cetățenia, sexul, profesia, și adresa petentului; numele, profesia și adresa reprezentantului sau (dacă este cazul); statul parte împotriva căruia este îndreptată petiția; o expunere succintă a violărilor Convenției și argumentele pertinente; o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de admisibilitate; obiectul petiției și descrierea în linii mari a cererii unei satisfacții echitabile pe care petentul doreste să o formuleze; copii ale tuturor documentelor pertinente.
La primirea petițiilor se numește unul sau mai mulți judecători raportori, de către camera constituită pentru examinarea cauzei, în cazul petițiilor statale, sau de către președintele sectiei căreia i s-a atribuit cauza, în situația petițiilor individuale.
Pentru a fi admisibilă petițiile trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fi epuizat căile de recurs interne, să nu fie anonimă, să nu fie în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către curte sau deja supusă unei alte sentințe internaționale de ancheta sau de reglementare, să nu fie incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor, să nu fie în mod vădit nefondată sau abuzivă.
Prima soluționare care se încearcă este cea pe cale amiabilă. Negocierile sunt confidențiale și nu au efect asupra unei eventuale rezolvări într-o procedură condencioasă.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea procedează la examinarea acesteia în condiții de contradictorialitate. Se începe ancheta. Audierea este publică. Dezbaterile sunt conduse de președintele Camerei, martorii, experții și alte persoane care vor fi audiate sunt convocate de grefier, cu precizarea cauzei, a obiectului anchetei, a expertizei sau a altor măsuri ordonate de camera.
În orice moment al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri dacă solicitantul nu dorește să o mai mențină, dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv când examinarea cererii nu se mai justifică.
Hotărârile Marii Camere sunt definitive iar cele ale camerelor devin definitive când părțile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere sau după 3 luni de la data hotărârii, dacă nu s-a cerut remiterea, sau atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere. Statele părți sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive.
La cererea celui care a introdus o petiție sau din oficiu, președintele camerei poate să acorde asistență juridică pentru apărarea cauzei. Asistența juridică nu poate fi acordată decât cu condiția că ea să fie esențială bunei desfășurări a cauzei și ca petentul să nu dispună de mijloace financiare suficiente pentru a face fată cheltuielilor de susținere a cauzei sale.
Competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a da avize consultative: Curtea poate da avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale, la cerere Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei. Avizele consultative sunt emise cu majoritatea de voturi a Marii Camere, cu posibilitatea fiecărui judecător de a exprima opinia separat. Ele se citesc în ședință publică. Avizul consultativ este semnat de președintele Curții și de grefier, este depus în arhivele Curții și se comunică în copii certificate Comitetului Miniștrilor, statelor părți și Secretarului General al Consiliului Europei.
Capitolul 3
Uniunea Europeana si protectia drepturilor omului
Diversitatea culturilor ce compun Europa, rezultat al unor istorii particulare a popoarelor care trăiesc în acest spațiu, legitimează ideea unei Europe Unite și justifică, în același timp, preocupări legate de crearea unor instrumente eficace în materia promovării și respectării drepturilor omului.
Deși personalitatea sa juridică internațională și calitatea de organizație internațională sunt încă subiect de controversă în literatura de specialitate, Uniunea Europeană poate fi calificată ca fiind o organizație internațională interguvernamentală, având propria sa capacitate juridică internațională, chiar dacă prezintă anumite particularități, rezultat al faptului că este vorba de o construcție evolutivă, al cărei desen instituțional este încă în curs.
Uniunea Europeana se compune din trei pilonii:
A. Comunitățile europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului, Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Evoluția calitativă Comunității Economice Europene de la comunitate pur economică la o uniune politică a dus la schombarea denumirii acesteia în Comunitatea Europeană. Mai mult, sunt consacrate noi denumirii care subliniează aceste schimbări calitative: Consiliul UniuniiEuropene în loc de Consiliul Comunității Europene, Comisia Europeană în loc de Comisia Comunităților Europene sau Curtea Europeană de Conturi în loc de Curtea de Conturi.
În momentul în care Uniunea Europeană va dobândi personalitate juridică, problema primului pilon, așa cum a fost el definit de Tratatul de la Maastricht, va fi fundamental reformată.
B. Politică externă și de securitate comună (PESC)
Prin Tratatul de la Maastricht asupra UE șefii de stat și de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene au convenit să realizeze progresiv o politică externă și de securitate comună.
Printre obiectivele politicii externe și de securitate comună se numară: dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
C. Justiție și Afaceri Interne – cooperare polițienească și judiciară
Este pilonul în cadrul căruia se urmărește realizarea unei acțiuni commune în materia prevenirii și a luptei împotriva criminalității, rasismului, xenofobiei. El este cel care trebuie să ofere tuturor cetățenilor europeni un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Simboluri ale Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, emblemele, instituțiile, moneda, ziua si deviza.
3.1: Drepturile omului – principiu al dreptului Uniunii Europene
Respectul drepturilor omului a devenit o condiție de aderarea la UE, dar și unul din principiile ce guvernează în general relațiile externe ale Uniunii. Respectul drepturilor fundamentale trebuie să meargă dincolo de simplele declarații de principii: luarea în considarare a acestor drepturi este o realitate ce se impune cu putere în relațiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii cât și al încheierii acordurilor de asociere. Acordurile de asociere cuprind, astfel, prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiționare.
Apartenența la Consiliul Europei consituie uneori o etapă prealabilă pentru aderarea la UE. Această condiție – necesară, dar nu suficientă – este deosebit de importantă mai ales pentru atatele fost comuniste unde respectul drepturilor omului nu fusese una din preocupările majore și unde s-au făcut pași importanți spre o evoluție pozitivă.
Atenția deosebită acordată de Uniunea Europeană problematicii drepturilor fundamentale ale omului rezultă și din condițiile de fond și cele de natură politică stabilite, care trebuie îndeplinite de orice stat care dorește să adere la această organizație internațională.
Astfel, criteriile avute în vedere de Comisia Europeană pentru acordarea avizului favorabil la cererile de aderare formulate de țările candidate sunt: existența statului de drept (principiul separației puterilor în stat, pluralismul politic), constituirea instituțiilor democratice, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților, extinderea și funcționarea economiei de piață.
Uniunea Europeană este un actor cheie în relațiile internaționale actuale:
deține peste 7% din populația lumii (cât SUA și Japonia împreună);
realizează peste 27% din producția mondială de bunuri și servicii;
derulează peste 1/5 din comerțul internațional;
asigură jumătate din ajutorul internațional acordat în scopul dezvoltării.
În relațiile internaționale, Uniunea Europeană sprijină activ Națiunile Unite direcția determinării guvernelor să creeze instituții naționale de protecție a drepturilor omului. Cu toate acestea, ca entitate transnațională, ea nu beneficiază de astfel de instrumente și instituții.
Pe măsură ce Comunitatea își asumă responsabilități administrative din ce în ce mai mari în domeniul celei de a treia axe (libertate, securitate și justiție) nevoia de a garanta, la nivel comunitar, drepturile celor afectați de deciziile sale devine din ce în ce mai presantă. Atâta vreme cât responsabilitatea în acest domeniu a rămas aproape în întregime în afara competenței Comunității (în virtutea principiului subsidiarității) măsurile și strategiile în domeniul protecției drepturilor omului au fost neglijate. Pe măsura transformării Uniunii într-o nouă realitate care este altceva decât suma a 27 de state membre politica în domeniul drepturilor omului a devenit un imperativ care nu mai poate fi ocolit.
Deci mai lent și uneori cu ezitări, drepturile omului au dobândit un loc central în preocupările Uniunii Europene.
3.2: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Adoptarea și natura juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: Toate aceste evoluții legale și jurisprudențiale au generat ideea „codificării” concepției UE despre drepturile omului într-un document unic, care să valorifice atât tradițiile statelor membre, cât și experiența anterioară a organizației. Pe lângă motive de ordin tehnic și juridic (cum ar fi, de exemplu, evitarea unor eventuale contradicții între jurisprudențele Curților de la Luxemburg și Strasbourg în materia ocrotirii unor drepturi), la baza ideii de a se elabora un catalog de drepturi propriu Uniunii au stat și considerente de ordin politic și filozofic: Europa, esența ei, este în plină transformare. De la ideea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare, UE a ajuns astăzi la ideea unei comunități politice și de valori fundamentale, iar atribuțiile sale au fost extinse la activități regaliene prin excelență: justiție, poliție, politică externă, dincolo deci de simplele activități de gestiune economică. În plus, inevitabila extinderea Uniunii va aduce actori noi, ale căror tradiții și preocupări în sfera drepturilor omului nu coincid întru totul cu cele ale Europei Occidentale.
Aceștia sunt câțiva dintre factorii care au stat la baza elaborării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. La 3-4 iunie 1999, la Köln, Summit-ul european a formulat principiile directoare ale noului document, iar la Tampere, în același an, a fost precizată procedura elaborării Cartei.
Carta a fost elaborată de un organism creat de Consiliul European, organism nou și în același timp original. Organismul – denumit convenție – era alcătuit din: reprezentanți ai șefilor de stat și de guvern, un reprezentant al președintelui Comisiei Europene, 16 membri ai Parlamentului European și 30 de membri ai parlamentelor naționale. În plus, au existat 4 observatori: 2 reprezentanți ai Curții de Justiție și 2 reprezentanți ai Consiliului Europei, din care unul din partea Curții Europene a Drepturilor omului. Originalitatea noului organism era dată de compoziția sa mixtă: reprezentanți ai instituțiilor europene și ai celor naționale, precum și reprezentanți ai structurilor executive și parlamentare. Nu a fost stabilită nicio ierarhie între aceste categorii. În procesul de elaborare a Cartei, convenția a apelat și la consultarea altor instituții europene (Consiliul economic și social, Comitetul regiunilor, Mediatorul), precum și a unor reprezentanți ai societății civile: sindicatele, organizațiile de femei etc.
Carta a fost adoptată de către Consiliul European la Summit-ul da la Nisa, din 7 decembrie 2000.
Încă de la lansarea ideii elaborării acestui document, s-a pus problema naturii sale. Este Carta un document cu forță juridică? Din punct de vedere juridic, Carta este un acord interinstituțional, iar din punct de vedere politic, este un text de referință. Unde are loc, între aceste coordonate fundamentale, o forță de constrângere a acestui document?
Cum Carta nu este un tratat, problema forței sale juridice pare rezolvată: ea nu va putea avea forță obligatorie decât dacă va fi introdusă într-un tratat. La nivelul UE, s-au fixat două date-reper pentru stabilirea statutului Cartei: 2001 pentru stabilirea statutului Cartei și 2004 pentru modificarea tratatelor de bază în sensul introducerii Cartei în cadrul acestora. Până la data finală – 2004 au fost deschise trei căi de valorificare a Cartei ca având forță obligatorie:
calea diplomatică, prin decizia de a o integra într-un tratat;
calea constituțională, prin revizuirea radicală a tratatelor și adoptarea unei Constituții europene al cărei preambul să fie tocmai Carta;
calea jurisprudențială, printr-o acumulare de referiri la textul Cartei în hotărârile Curții de justiție a Comunităților Europene.
În cadrul Consiliului European de la Laeken, a fost decisă convocarea unei Convenții Europene însărcinată să pregătească reformele UE.
Misiunea principală a Convenției Europene a fost aceea de a formula, în baza unui larg proces de consultare la nivelul statelor membre și candidate, o propunere de Tratat Constituțional al UE.
Proiectul de Tratat Constituțional al Uniunii Europene, elaborat de Convenția Europeană, a fost prezentat Consiliului European de la Salonic, în iunie 2003. Acesta a fost dezbătut de mai multe ori în cadrul întrunirilor ulterioare ale Consiliului European și al unei Conferințe Interguvernamentale a UE. Tratatul Constituțional a fost adoptat în unanimitate de șefii celor 25 de state membre ale UE la 18 iunie 2004 iar semnarea sa oficială a avut loc la 29 octombrie 2004 la Roma.
Deosebit de important este faptul că Partea a II-a a Constituției este reprezentată chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
Prin Tratatul de la Lisabona se dorește o Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.
Trataul de la Lisabona înseamnă încă un pas înainte în ceea ce privește drepturile omului. Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, după cum am precizat, deschide și oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a adera la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, Tratatul introduce un nou drept pentru cetățenii europeni, conform căruia o petiție cu 1 milion de semnături din mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o inițiativă legislativă.
Conținutul Cartei. Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate sugestiv: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție.
I. Demnitatea
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată și protejată. Ea nu este numai un drept fundamental, ci, chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanța tuturor drepturilor înscrise în Cartă. Titlul I al Cartei, consacrat demnității umane, stabilește următoarele drepturi:
– Dreptul la viață a tuturor persoanelor, nimeni neputând fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat;
– Dreptul oricărei persoane la integritate fizică și psihică, cu mențiunea că, în cazul medicinii și biologiei, trebuie respectate în special: consimțământul liber și clar al persoanei implicate; interdicția practicilor eugenice; interzicerea clonării umane în scopul reproducerii; interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale pentru obținerea unui profit;
– Dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
– Dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în servitute și de a nu fi constrâns la muncă forțată sau obligatorie, precum și interzicere traficului de ființe umane;
II. Libertăți
– Dreptul la libertate și la securitate, adică protejarea libertății fizice a oricărei persoane împotriva oricărei arestări sau dețineri abuzive;
– Dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și la secretul corespondenței;
– Dreptul la protecția datelor cu caracter personal, date care vor fi folosite doar în scopuri determinate, pe baza consimțământului persoanei sau în conformitate cu legea. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorități independente;
– Dreptul la căsătorie și dreptul la întemeierea unei familii, drepturi garantate de legislația națională;
– Libertatea de gândire, de conștiință și religioasă, drept care presupune libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile, individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățării, practicilor și îndeplinirii riturilor;
– Libertatea de exprimare și de informare care presupune libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei, fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere;
– Libertatea de reuniune și de asociere la toate nivelurile, în special în domeniul politic, sindical și civic;
– Libertatea artelor și științelor;
– Dreptul la educație presupune și dreptul de acces la formare profesională și la formare continuă. El comportă posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu. Carta precizează că libertatea de a crea instituții de învățământ cu respectarea principiilor democrației, precum și dreptul părinților de a asigura educația și învățământul copiilor lor conform convingerilor lor religioase, filosofice și pedagogice, vor fi respectate potrivit legilor naționale care reglementează exercițiul;
– Libertatea profesională și dreptul de a munci – fiecare persoană are dreptul de a munci și a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetățean al statelor membre ale UE are libertatea de a căuta o slujbă; de a munci; de a se stabili și de a presta servicii în orice stat membru al UE. Cetățenii țărilor din afara UE, care sunt autorizați să muncească pe teritoriile statelor membre ale UE, au dreptul la condiții de muncă echivalente cu cele ale cetățenilor UE;
– Libertatea de a desfășura o activitate comercială;
– Dreptul la proprietate, care presupune că orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobândite în mod legal, de a le folosi și de a dispune de ele. De asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată;
– Dreptul de azil;
– Dreptul la protecție în caz de remitere, expulzare și extrădare;
III. Egalitate
– Egalitate în drept a tuturor persoanelor;
– Dreptul la nediscriminare – interzice orice discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
– Diversitatea culturală și religioasă – este respectată de Uniune;
– Egalitatea între bărbați și femei va fi asigurată în toate domeniile;
– Drepturile copilului – copii au dreptul la protecție și la îngrijirea necesară bunăstării lor. Ei pot să-și exprime liber opiniile care vor fi luate în considerare în funcție de vârsta și maturitatea lor. În toate actele care trebuie să fie îndeplinite de autoritățile publice, interesul superior al copilului trebuie să fie o prioritate;
– Dreptul persoanelor în vârstă la o viață demnă și independentă și de a participa la o viață socială și culturală;
– Dreptul persoanelor handicapate la integrare în viața societății;
IV. Solidaritate
– Dreptul la informare și la consultarea muncitorilor în cadrul întreprinderii;
– Dreptul angajaților și al organizațiilor lor de a negocia și încheia contractele colective de muncă și de a recurge la acțiuni colective, în caz de conflict de interese;
– Dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a forței de muncă;
– Dreptul fiecărui muncitor la protecție contra concedierilor nejustificate;
– Dreptul muncitorilor la condiții de muncă prin care să se respecte sănătatea, securitatea și demnitatea lor;
– nterzicerea muncii copiilor și dreptul tinerilor la protecție în muncă;
– Dreptul la protecția familiei în plan juridic, economic și social – fiecare are dreptul la concediu de maternitate plătit și la concediu parental după naștere, precum și dreptul de a înfia un copil;
– Dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale;
– Dreptul persoanelor rezidente și care se deplasează legal în UE la prestații de securitate socială și la avantaje sociale;
– Dreptul oricărei persoane a serviciile de prevenție în materie de sănătate și de a beneficia de îngrijiri medicale, în condițiile stabilite de legislația și practicile naționale;
– Dreptul de acces la serviciile de interes economic general, în scopul coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii Europene.
Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protecție a mediului și la ameliorarea calității acestuia.
De asemenea, protecția consumatorilor trebuie să fie asigurată la un nivel înalt în politicile Uniunii.
V. Cetățenie
– Dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii aceluiași stat;
– Dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile municipale în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii aceluiași stat;
– Dreptul cetățeanului la bună administrație, dreptul ca problemele să-i fie tratate imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil de către instituțiile și organele Uniunii. Cetățenii au dreptul de a se adresa instituțiilor Uniunii într-o limbă oficială și de a primi răspuns in aceeași limbă.
– Dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei;
– Dreptul cetățenilor și al oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul într-un stat membru de a sesiza Mediatorul Uniunii pentru rea administrație în acțiunile instituțiilor sau organelor Uniunii, cu excepția exercitării funcțiilor judecătorești de către Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță.;
– Dreptul la petiție în fața Parlamentului European; acest drept aparține și persoanelor care nu au cetățenia Uniunii, dar au reședința sau sediul într-un stat membru;
– Dreptul la circulație și la liberă ședere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi acordat și resortisanților statelor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru, în conformitate cu Tratatul instituind C.E.;
– Dreptul cetățenilor de a beneficia de protecția diplomatică și consulară din partea oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și proprii cetățeni, atunci când se află pe teritoriul unui stat terț unde statul membru al căror cetățeni sunt sau nu reprezentați.
VI. Justiție
– Dreptul la un recurs efectiv și de a accede la un tribunal imparțial. Fiecare persoană are posibilitatea de a fi consiliată, de a se apăra și de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se asigura accesul efectiv la justiție, se va acorda un ajutor jurisdicțional;
– Dreptul la prezumția de nevinovăție și la apărare. Acuzatul are, mai ales, următoarele drepturi: să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, despre natura și cauza acuzațiilor care i se aduc; să dispună de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale; să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător; să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiențe;
– Principiul legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau dreptului internațional și nu poate primi o pedeapsă mai mare decât aceea care era aplicabilă în acel moment;
– Dreptul de a nu fi judecat sau sancționat penal de două ori pentru aceeași infracțiune.
Potrivit prevederilor finale ale Cartei, dispozițiile acesteia se adresează instituțiilor, organismelor și agenților Uniunii, cu respectarea principiul subsidiarității, precum și statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
3.3: Organisme ale Uniunii Europene pentru protectia drepturilor omului și a libertăților fundamentale
Pentru ca noua politică să fie eficientă și credibilă ea trebuie să angajeze întreaga Comunitate și Uniune în limitele competențelor și rolurilor lor constituționale. Aceasta este o cerință imperioasă deoarece deficiențele în domeniul protecției drepturilor omului survin deseori în însăși activitatea instituțiilor comunitare. Exiistă un conflict potențial de interese deoarece atât funcțiile de supraveghere cât și acelea executive sunt alocate instituțiilor Uniunii Europene. Ele sunt concepute să garanteze drepturile omului, dar sunt, în același timp și organisme care, cel puțin potențial, pot încălcaaceste drepturi. Această tensiune trebuie rezolvată în cadrul noii politici a drepturilor omului.
Modelul clasic care atribuie Curții Europene de Justiție un rolexclusiv de control este inadecvat în actualele condiții. Întreaga politică comunitară în domeniul drepturilor omului continuă să se sprijine excesiv pe remediile judiciare. Se consideră că acestea reprezintă singurul mecanism eficace capabil să garanteze respectarea acestor drepturi pe întreg spațiul juridic al Comunității. El este necesar, dar nu și suficient generând de multe ori doar iluzia respectării drepturilor prin intermediul remediilor judiciare. Curtea poate fi un garant efectiv al drepturilor omului doar dacă încălcările sunt supuse evaluării sale de către cei interesați. Funcția de supraveghere și control necesită o monitorizare proactivă în scopul detectării domeniilor în care garantarea drepturilor omului este descoperită. În consecință, este necesar un nou model instituțional -subliniază Alston și Weiler- care se poate dezvolta pe baza structurilor existente.
În esență el constă:
în stabilirea unor funcții executive clare care vor fi îndeplinite de Comisie prin crearea sau desemnarea unui Directorat General cu atribuții și resposabilități în domeniul drepturilor omului, condus de un membru al Comisiei;
instituirea unei funcții de monitorizare care ar trebui îndeplinită de către o agenție nou creată sau prin dezvoltarea substanțială a obiectivelor și competențelor pe care le avea Centru European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei de la Viena. Acesta ar trebui transformat într-o adevărată agenție de monitorizare, cu atribuții legale în domeniul monitorizării tuturor drepturilor omului reglementate de Drept comunitar.
Crearea unui departament specializat cu funcții specifice în domeniul drepturilor omului în cadrul organizațional existent asigurat de Înaltul Reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comună.
Ca parte integrantă a acestor schimbări în cadrul instituțional existent, toate celelalte instituții ale Uniunii Europene trebuie să-și îmbunătățească modul de îndeplinire a funcțiilor și atribuțiilor pe care le au de îndeplinit în domeniul drepturilor omului.
Toate aceste propuneri fac parte integrantă dintr-un set unitar de măsuri care trebuie implementate unitar. Există o sinergie între toate aceste măsuri, ceea ce face ca adoptarea izolată doar au unora dintre ele să nu creeze efectul scontat.
Rolul Comisiei Europene în promovarea Drepturilor Omului
Comisia Europeană, sub denumirea de Înaltă Autoritate, a fost înființată prin Tratatul de la Paris de instituire a CECO, în anul 1951, ca organ executiv al comunității.
Comisia este, practic, „inima” mecanismului instituțional al Uniunii Europene, pentru că ea propune legislația, politicile și programele de acțiune și pune în aplicare tratatele și deciziile Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene.
Rolul Comisiei în domeniul relațiilor externe: În relațiile cu însemnat număr de state, Comisia a jucat un rol constructiv și chiar inovativ în sprijinirea inițiativelor de democratizare și implementare a drepturilor omului (a sprijinit financiar alegeri, observatori, asistență umanitară, etc). Bugetul său este unul dintre indicatorii sensibili ai rolului jucat în procesul democrației și drepturilor omului. „Inițiativa Europeană pentru democrație și drepturile omului” a debutat în 1994 cu un buget de 59,1 milioane de euro. Până în 1998 aproape s-a dublat ajungând la 97,4 milioane euro. Pentru comparație, de exemplu, bugetul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (din care o mare parte este alocat salariilor) este de regulă mai puțin de un sfert din această sumă (în jurul a 22 milioane USD).
Activitatea Comisiei Europene ar fi considerabil îmbunătățită dacă s-ar lua măsuri în trei direcții care, cel puțin deocamdată, afectează negativ eficiența sa în domeniul drepturilor omului: baza juridică, fragmentarea internă, lipsa personalului specializat și birocrația.
Atribuțiile Comisiei: Comisia Comunităților Europene reprezintă instituția cea mai originală a sistemului comunitar, îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul Guvern European supranational.
Conform dispozitiilor art. 155 Tratatul CE, în vederea asigurării funcționării și dezvoltării pieței comune, Comisia îndeplinește urmatoarele atribuții:
– veghează asupra aplicării dispozițiilor Tratatului și a dispozițiilor adoptate de instituții în virtutea tratatului (funcția de supraveghetor);
formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului (funcția de initiațivă și control);
are putere proprie de decizie și participă la formularea actelor Consiliului și Parlamentului European (funcție de decizie și inițiativă);
exercită competențele pe care Consiliul i le conferă (funcția de execuție).
În afara atribuțiunilor menționate mai sus, Comisiei îi revine și atribuția de reprezentare a comunităților și de negociere. Comisia are competențe și în ceea ce privește gestionarea fondurilor structurale comunitare.
Spre deosebire de situația existentă într-un stat național, unde dreptul de initiativă legislativă este exercitat de guvern și parlament, la nivel comunitar respectivul drept revine în principal Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de exceptie, revenind și Consiliului Miniștrilor Uniunii Europene și Parlamentului.
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deținea, atât puterea legislativă, cât și pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri de execuție decât în urma unei abilitări dată de Consiliu. În practică însă, mai ales în materie de politică agricolă comună, se făcuse simtită nevoia adoptării a numeroase măsuri de execuție la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în imposibilitatea de a le soluționa în timp util. Cerințele legate de eficiența acțiunii comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 CEE pentru a putea conferi Comisiei competențe executive. De acum înainte competența de principiu aparține Comisiei, regula anterioară fiind inversată: Consiliul nu mai este executivul care îsi poate delega competența către Comisie, ci aceasta din urmă reprezintă executivul, cu excepția situațiilor în care Consiliul își rezervă în mod expres acest drept pentru sine.
Un atribut esențial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât și de către statele membre. În virtutea acestui atribut Comisia poate să declanșeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligațiile ce le revin din tratate. În relațiile cu publicul oficialii Comisiei Europene vor acționa în acord cu următoarele principii fundamentale:
Legalitatea: Comisia acționează în acord cu legea și aplică dispozițiile și procedurile stabilite în legislația Iniunii;
Non–discriminarea: Comisia respectă principiul non-discriminării și în special garantază tratamentul egal în relațiile cu publicul indiferent de naționalitate și origine etnică sau rasială, religie sau credință, nevoi speciale, vârstă sauorientare sexuală. Diferențele de tratament în cazuri similare trebuie să fie motivate și să rezulte din particularitățile cazului respectiv;
Proporționalitatea: Comisia asigură că măsurile adoptate sunt proporționale cu scopul propus;
Obiectivitatea și imparțialitatea: Funcționarii publici europeni vor acționa întotdeauna obiectiv și imparțial în interesul Uniunii și al binelui public;
Informarea cu privire la procedurile administrative: Ori de câte ori publicul solicită Comisiei informații referitoare la o procedură administrativă, funcționarii săi vor furniza aceste informații în timpul legal precizat în legislația Uniunii.
O dezbatere asupra drepturilor omului a fost lansată în 1998, cu ocazia aniversăriii a 50 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omlui. În iunie 1999 lideriii Uniunii Europene reuniți la Cologne au căzut de acord că drepturile fundamentale ar trebui sa fie consolidate la nivelul Uniunii Europene într-o Cartă care să le promoveze mai bine.
Astfel în decembrie 2000 la Nisa, liderii Uniunii Europene, Comisia Europeană și Parlamentul European au adoptat Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Rolul Parlamentului European în Promovarea Drepturilor Omului
Parlamentul European este una din instituțiile celor trei Comunități Europene compus din reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunitate, aleși prin vot universal direct.
În materia protecției drepturilor omului, Parlamentul European este competent în ceea ce privește petițiile adresate de cetățenii Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii Europene și orice persoană fizică sau juridică, cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului European, individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție asupra unui subiect care ține de domeniile de activitate ale Comunității Europene și care îl privește în mod direct. Această competență a Parlamentului European este introdusă prin Tratatul asupra Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam conține un număr de prevederi care întăresc rolul Parlamentului în domeniul drepturilor omului. Între acestea:
schimbarea cooperării în co-decizie ca bază a procesului de adoptare a deciziilor într-un însemnat număr de domenii (cum ar fi discriminarea pe temeiul naționalității, dreptul de rezidență pentru conaționalii de origine străină, șanse și tratament egal, protecția consumatorului, protecția informației);
rolul Parlamentului în orice procedură desfășurată pe baza art.7 (ex. Art. F.1) din Tratul asupra Uniunii Europene pe baza căruia se pot suspenda drepturile unei țări pentru „încălcarea gravă și persistentă a dreptrilor omului” etc.
Parlamentul fiind unica instituție aleasă în mod democratic, s-a dovedit a avea o vocație specială pentru promovarea drepturilor omului – chiar și înainte de primele alegeri directe din 1978 – și în decursul anilor și-a dezvoltat propria abordare în acest domeniu. Fiindcă în primele etape ale comunității europene drepturile omului nu erau de o importanță primară, s-a ivit ocazia ca Parlamentul să aducă chestiunea drepturilor omului sub sfera lui de influență, datorită faptului că privea protecția drepturilor omului ca o parte esențială a activității Uinunii Europene. Există un motiv special pentru activitățile parlamentare în acest domeniu: prin aducerea drepturilor omului în sfera lui de activitate, și prin conectarea lor la alte politici, parlamentul putea să-și extindă puterile și responsabilitățile asupra unor chestiuni care în mod obișnuit nu cădeau sub incidența sa. Un bun expemplu în această privintă este rolul jucat de parlament în introducerea politicii condiționalității asupra căreia a exercitat o mare influență.
Drepturile omului au crescut în importanță în ultimele decade. După cel de-al doilea război mondial, diferite țări au acționat împreună pentru a adopta texte bazate pe valorile de bază ale societății internaționale. Textele redactate la scurt timp după finalul războiului au stabilit deci drepturi care fuseseră amenințate în timpul erei naziste în Germania. Prin trecerea acestor drepturi politice și civile sub o bază legală clară, Europa a creat un sistem foarte sofisticat de protecție a drepturilor omului, bazat pe crearea Consiliului Europei și pe adoptarea și ulterior ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în 1950.
Dar drepturile civile și politice din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt singurele drepturi. Ca rezultat al prosperității din anii reconstrucției Europei, liste ale drepturilor economice și sociale au fost întocmite (precum Înțelegerea Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale și Înțelegerea Internațională asupra Drepturilor Politice și Civile, Carta Social Europeană din 1961 și Carta Comunității a Drepturilor Fundamentale Sociale ale Lucrătorilor). Acest fapt a adăugat o a doua categorie a drepturilor omului. În timp ce drepturile garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului pot constitui subiectul unor reclamații directe și din partea persoanelor, acest lucru nu este posibil în cazul încălcărilor celei de-a doua categorii de drepturi ale omului. Aceasta arată clar că suntem departe de consens în ceea ce privește aceste drepturi.
Textele de mai sus fac toate referire la drepturile individuale. Totuși în ultimii ani drepturile de grup au constituit subiectul unor largi dezbateri. Această categorie poate include drepturile omului care trebuie analizate în contextul Uniunii Europene și a extinderii ei și al drepturilor culturale ale minorităților. Ele nu trebuie considerate ca fiind garantate deși au fost recunoscute de Uniunea Europeană, O.S.C.E. și Consiliul Europei, și nu sunt încorporate în texte legale obligatorii cum este cazul de exemplu a drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Totuși, în concordanță cu criteriile de la Copenhaga, țările care doresc să acceadă la Uniunea Europeană trebuie să garanteze un nivel ridicat de protecție a drepturilor minorităților. Respectul pentru aceste drepturi este o bază democratică foarte importantă și neglijarea lor duce deseori la conflicte etnice. Deoarece tensiunile dintre grupurile etnice sunt larg răspândite în țările Europei centrale și de est, ele reprezintă un risc pentru siguranța europeană în general, după cum este cazul în fosta Iugoslavie, unde drepturile fundamentale cele mai importante sunt încălcate în ceea ce privește minoritatea albaneză.
Una dintre cele mai importante realizări ale Parlamentului European a fost aceea că drepturile omului sunt acum luate în considerare în foarte multe sfere de activitate ale Uniunii Europene. Din start lista unor drepturi ale omului la nivelul comunității a constituit o baza de discuții constantă căreia i s-a acordat din ce în ce mai multă atenție, pe masură ce Uniunea s-a transformat într-o entitate mai complexă decât una pur economică, și este în procesul de a se transforma într-un nou și inovativ tip de stat federal.
De-a lungul anilor diversele rapoarte și decizii asupra acestui subiect au exercitat o influență majoră în aceste discuții. După Tratatele de la Maastricht și Amsterdam, fără îndoială că introducerea unei liste a drepturilor omului devine o necesitate din ce în ce mai mare deși cea mai bună cale de a face acest lucru nu a fost hotărâtă încă.
Cu toate că tratatul de la Roma nu a făcut nici o referire specifică la drepturile omului (doar la principiile plății egale a femeilor și bărbaților – art.141 (ex art.119) a Tratatului Comunnității Europene – și al interzicerii discriminării pe baze naționale – art.7 – au fost incluse), reviziunile ulterioare au început să acorde din ce în ce mai multă atenție drepturilor omului. Ca un prim pas, drepturile omului au apărut în preambulul Actului Unic European în 1986. Standardele drepturilor omului dobândesc un statut și mai important când Tratatul asupra Uniunii Europene a intrat în vigoare. Pentru întâia oară în istoria Uniunii, drepturile omului au fost încorporate în tratate, cu art.6(2)(ex art.F(2)) stipulând că “Uniunea va respecta drepturile fundamentale garatante de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și după cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale legislației comunității”.
La intrarea în vigoare Tratatul de la Amsterdam a constituit un alt pas în dezvoltarea drepturilor omului, întărind angajamentul față de acestea în art.6(ex art.F) din Tratatul asupra Uniunii Europene, definindu-le ca principii fundamentale pe care Uniunea este fondată. Mai mult, stabilește o procedură conform căreia existența unei încălcări serioase și repetate a acestor principii, de către statele membre, poate duce la luarea de decizii de suspendare a drepturilor statelor membre în cauză, după ce s-a obținut aprobarea Parlamentului European. Aceste prevederi trebuie evident interpretate în lumina extinderii. Totuși, drepturile omului au devenit nu numai o chestiune importantă care trebuie rezolvată în cadrul Uniunii dar și o chestiune la care se face referire în contextul Politicii externe și de securitate comună și în contextul dezvoltării politicii de cooperare. În relațiile ei externe, Comunitatea Europeană a dezvoltat treptat o politică a drepturilor omului, utilizând puterea economică a Europei pentru a promova drepturile omului în întreaga lume. Astăzi, fiecare înțelegere cu o altă țară include și o clauză a drepturilor omului, definind respectul pentru drepturile umane și democratice ca fiind o parte esențială a înțelegerii. Din păcate chestiunea drepturilor omului depinde într-un mare grad de puterea economică a partenerilor respectivi. Evident, noțiunea drepturilor omului în contextul relațiilor Uniunii cu China diferă mult de abordarea utilizată în negocierile aderării statelor din centrul și estul Europei. Parlamentul și-a exprimat nemulțumirea față de aceste diferențe care într-o oarecare măsură fac discriminări în abordarea drepturilor omului. Cu toate acestea privitor la negocierile cu țările aplicante, Parlamentul a subliniat cu câteva ocazii, importanța standardelor cât mai ridicate de protecție a drepturilor omului, în special într-o Uniune cu mai mult de 20 de state membre. În cazul Turciei lipsa unui angajament adecvat cu privire la drepturile omului și la principiile democratice, este unul din principalele obstacole în calea aderării, și a dus la o opinie negativă a comisiei în ceea ce privește aderarea Turciei (situația drepturilor omului a dat naștere la un mare număr de rezoluții și constituie cel mai convingător argumet pentru întârzierea negocierilor).
În timpul negocierii, Parlamentul European va monitoriza de aproape asigurarea la un nivel satisfăcător a respectului pentru drepturile omului.
Este evident că Uniunea garantează un nivel de protecție a drepturilor omului care nu a fost încă atins în multe alte zone ale lumii. Parlamentul a promovat mereu drepturile omului privindu-le ca pe unele din obiectivele sale principale, și făcând uz de un mare număr de instrumente în acest scop. O mare contribuție s-a adus la politica drepturilor omului în Uniune prin asigurarea că valoarea drepturilor omului și a democrației nu este subestimată în sfera de activitate a comunității. Acest angajament va deveni și mai important pe viitor.
Abordarea Parlamentului în privința drepturilor omului se bazează pe urmatoarele principii cheie:
o largă concepție a drepturilor omului;
indivizibilitatea drepturilor omului interzicându-se orice distincție între drepturile civile și politice pe de o parte și drepturile economice, sociale și culturale pe de altă parte;
universalitatea drepturilor omului, care implică faptul că nici o prevedere de natură națională, culturală sau religioasă nu poate fi mai importantă decât principiile stabilite în Declarația Universală a Drepturilor Omului;
o legatură strânsă cu politica de dezvoltare și principiile democratice în general, ținându-se cont de interdependența acestor domenii.
Mai mult, Parlamentul a subliniat mereu faptul că principiile de non interferență în zona drepturilor omului sunt relative, din moment ce nu le privește ca fiind parte din afacerile interne ale unui stat. Dimpotrivă, ele constituie o parte importantă și legitimă a dialogului dintre țări. În prezent, se consideră nu numai că există dreptul de intervenție, dar și o datorie de a interveni atunci când drepturile omului par a fi serios amenințate. Nu este necesar să mai spunem că implementarea acestor principii depinde mult de considerente politice și din păcate economice.
Parlamentul European privește drepturile omului în mai multe contexte, dintre care cele mai importante sunt următoarele. Printr-o serie de documente politice, Parlamentul European a încercat să contribuie și să influențeze dezvoltarea constituțională a Uniunii. În acest context drepturile omului au jucat evident un rol important.
1. Declarația comună a Drepturilor Omului, 5 aprilie 1977.
Datorită faptului că puterea și responsabilitățile Parlamentului au crescut în anii 70, acesta a început să arate o preocupare din ce în ce mai mare pentru problema drepturilor omului. Preocuparea aceasta a dus la crearea declarației, la care s-au asociat în curând și celelalte instituții majore. Motivul creării declarației stă în faptul că, până în 1977, toate statele membre ratificaseră Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ultimul stat care a făcut acest lucru a fost Franța, în 3 mai 1974, care a făcut ca CEJ să își bazeze parțial hotărârile pe Convenție, în cazuri ale drepturilor omului). Curtea de Justiție începuse să dezvolte un corp de legi referitor la drepturile omului pe la sfârșitul anilor 60, bazându-și hotărârile pe de o parte pe principiile comune ale legii constituționale ale statelor membre, și pe de altă parte pe convențiile internaționale pentru protecția drepturilor omului, folosindu-le ca linii directoare care să fie urmate în cadrul legilor comunității. Această declarație a dat, cel puțin, un suport politic și o legitimitate democratică jurisprudenței curții, deoarece reprezintă recunoașterea drepturilor de bază care fuseseră dezvoltate de Curtea de Justiție. Deși nu obligă din punct de vedere legal, ea a constituit primul pas către conferirea unei dimensiuni a drepturilor omului la nivelul comunității.
2. Tratatul preliminar al Parlamentului referitor la Uniunea Europeană (raportul Spinelli) 14 februarie 1984.
Pe măsură ce integrarea europeană progresa noțiunea de constituție europeană era introdusă în dezbaterile politice și academice. Parlamentul European a jucat și joacă un rol important în această chestiune. Dat fiind că respectul drepturilor omului și a democrației era considerat indispensabil pentru legitimitatea Uniunii, art.4 a făcut referire la drepturile omului, primul fiind dreptul la demnitate al fiecarei ființe umane. Conform acestui document, Uniunea trebuie să respecte drepturile omului atât politice cât și civile, cât și economice, sociale și culturale. Raportul Spinelli includea de asemenea și clauze privind accederea posibilă la alte convenții internaționale ale drepturilor omului.
3. Declarația Parlamentului asupra listei drepturilor fundamentale (raportul DeGucht)
Actul Unic European a subliniat importanța drepturilor omului în prefață. Prin adoptarea unei rezoluții bazate pe raportul DeGucht în 1989, Parlamentul a făcut un pas calitativ către crearea unui act juridic de baza al comunității, care să fie obligatoriu din punct de vedere legal și să garanteze drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului la nivel european au ajuns la o nouă dimensiune. Raportul Spinelli se ocupase numai de drepturile omului în contextul constituției europene, dar acum, pentru întâia oara o listă completă a drepturilor omului era alcătuită de către Comunitate. Bazându-se pe cercetări ale Institutului Universitar European, ca parte a unui proiect despre drepturile omului, rezoluția, pe de o parte, stabilea drepturile de bază protejate deCEJ, dar pe de altă parte introducea drepturi sociale precum și cele derivând din statutul de cetățean al Uniunii și din principiile legilor. Pe scurt, rezoluția se referă la toate aspectele drepturilor omului, așa cum derivă ele din ordinea constituțională comună a statelor membre.
Datorită faptului că noțiunea de drept uman a fost subiectul unor dezbateri controversate este important să se sublinieze că rezoluția finală reflectă noțiunea de drept uman pentru care se poate obține în Parlament un consens larg.
4. Proiectul de Constituție (raportul Herman) 10 februarie 1994
Acest raport, care se ocupă de o constituție preliminară asupra Uniunii Europene, menționează de asemenea în Titlul VII, o listă a drepturilor omului, și în plus o enumerare a libertăților fundamentale a cetățenilor Uniunii. Privitor la drepturile sociale include și dreptul la muncă și deci acoperă o noțiune mai largă a drepturilor omului decât raportul DeGucht din 1989.
Cu toate că această constituție preliminară a fost adoptată de comitet, camera doar a notat apariția lui. Acest fapt a reflectat încă o data traiectoria dezbaterii drepturilor omului, care durează de câțiva ani și nu a fost încă încheiată.
5. Raportul asupra tratatului de la Amsterdam, 5 noiembrie 1997 (Mendez deVigo și Tsatsos)
În hotărârile lui asupra Conferinței Interguvernamentale, Parlamentul European a continuat să sublinieze necesitatea unei liste a drepturilor omului care să fie alcătuită la nivelul comunității, și a cerut accesul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În hotărârea din 18 ianuarie 1994 Parlamentul European a declarat că această Comisie ar trebui autorizată de Consiliu pentru a negocia cu acesta, referitor la accederea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tratatul de la Amsterdam nu s-a soldat totuși cu îmbunătățirile corespunzătoare. Cu toate acestea, prin amendarea articolului L (acum art. 46), tratatul de la Amsterdam confirmă legile referitoare la drepturile fundamentale dezvoltate de CEJ și își conferă jurisdicție pentru a urmări respectul pentru drepturile fundamentale de către instituții, dezvoltare ce a fost aprobată nu numai de Parlamentul European dar și de Comisie și de însăși CEJ.
Parlamentul european și drepturile omului în relațiile externe: Tratatul asupra Uniunii Europene declară că principiile de care trebuie să se țină cont de este de a dezvolta și consolida democrația și respectul pentru drepturile omului și libertăților fundamentale. Parlamentul european a jucat un rol foarte important în acordurile cu celelalte state iar dezvoltarea politicii de cooperare și ajutorul umanitar fiind exclus din această cerință.
Ajutorul umanitar: Politica comunității referitoare la ajutoarele umanitare este strâns legată de promovarea drepturilor omului. Comunitatea este principalul donator de ajutoare umanitare. Resursele financiare pentru ajutoare au crescut mult din 1990. Unul din motivele pentru aceasta creștere a fost situația din Iugoslavia de după război, când era nevoie de ajutor imediat. În contextul unei reforme a ajutorului umanitar în primii ani după 1990, Parlamentul European a jucat un rol major în introducerea ideii de înființare a unui organ în cadrul Comisiei care să coordoneze ajutoarele. Aceasta a dus la crearea Biroul Umanitar al Comunității Europene, pe 1 aprilie 1992 care a ajutat la îmbunătățirea coordonării, a eficienței și a transparenței măsurilor Uniunii în domeniu ajutorului umanitar. Acest birou activează nu doar când e vorba de o criză; intervine de asemenea pentru prevenirea deteriorării sistemului. Se ocupă de ajutoarele umanitare în general precum și de ajutoarele urgente, ajutoare pentru refugiați și pentru prevenirea dezastrelor. În 1997 i-a fost alocat un buget de 438 milioane ECU, pentru programe de ajutor în întreaga lume, iar bugetul pentru 1998 a fost de mai mult de 380 milioane ECU.
Parlamentul este extrem de activ în zona ajutoarelor umanitare și prin capacitatea lui de parte a autorității bugetare, a încercat în fiecare an o mărire a fondurilor pentru ajutoare, alocându-le unor țări și regimuri anume. Parlamentul a alcătuit de asemenea un număr de rapoarte privitoare la acest subiect (de exemplu Raportul Sauquillo referitor la regulamentul privind ajutoarele umanitare, Raportul Howitt despre refugiați, Raportul Baldi asupra reabilitării, Raportul Goerens asupra eficienței ajutoarelor umanitare și Raportul Valles referitor la Raportul special al curții de audit referitor la ajutoarele umanitare din partea Uniunii între 1992 și 1995).
Ar trebui deasemenea remarcat: conform opiniei Parlamentului, condiționalitatea nu trebuie aplicată în cazul ajutoarelor umanitare, atât timp cât nu există nici un dubiu cu privire la eficiența acțiunii.
Un alt fapt care a fost subliniat încă din 1993 este necesitatea de a coordona politicile comunității cu masurile luate de statele membre pentru evitarea efectelor contra-productive.
Politica comunității de dezvoltare a a cooperării: Înainte ca tratatul referitor la Uniunea Europeană să intre în vigoare nu exista nici o baza legală anume pentru dezvoltarea politicii. Drept urmare activitățile comunității în acest domeniu se bazau pe alte prevederi ale legilor comunității care de fapt nu aveau nimic în comun cu politica de dezvoltare a cooperări. Art.177 din Tratatul de la Maastricht recunoaște respectul pentru drepturile omului ca unul din obiectivele generale ale politicii comunității de dezvoltare a cooperării, pe baza interdependenței dezvoltării, democratizării și a drepturilor omului.
Până în noiembrie 1991, o rezoluție a Parlamentului ceruse deja să se stabilească o legătură între promovarea democrației și respectul pentru drepturile omului pe de o parte, și politica de dezvoltare pe de altă parte. Această interdependență a fost deseori subliniată de către Parlament.
Conform Parlamentului coordonarea între măsurile naționale și cele ale comunității ar trebui să fie îmbunătățite pentru a se ajunge la o completare între cele două. Mai mult, rolul efectelor externe ale politicilor duse nu trebuie să fie subestimat deoarece trebuie luată în considerare consecvența dintre politica de cooperare pe de o parte, și măsurile comunității și politicile naționale pe de altă parte. În toți acești ani, Parlamentul a subliniat aceste lucruri în mod repetat.
Rolul Consiliului UE în promovarea drepturilor omului
Consiliul a avut întotdeauna un rol central în domeniul drepturilor omului, în special datorită competențelor limitate ale Comunității. Rolul Consiliului a devenit însă de o importanță specială în ultimul timp din două motive:
datorită implicațiilor pe care le au anumite prevederi din Tratatul de la Amsterdam perfecționarea cadrului instituțional al celei de a doua axe a Comunitații ( Politicile Externe și de Securitate Comună);
datorită deciziei Curții Europene de Justiție din 12 mai 1998 care a reexaminat temeiul pe baza căruia Uniunea acționează în diferite domenii privitoare la drepturile omului.
De asemenea, prin poziția pe care o deține Consiliul este singurul abilitat să îndeplinească rolul de coordonator al politicilor în domeniul drepturilor omului realizate la nivelul celor trei axe ale Uniunii. Obiectivele unei asemenea politici au fost sintetizate în două Regulamente trimise Parlamentului european în august 1998:
… în acord cu politica externă a Uniunii Europene, Uniunea Europeană va asigura asistență tehnică și financiară pentru acțiuni privitoare la:
Promovarea și apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale proclamate de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de alte instrumente internaționale privind dezvoltarea și consolidarea democrației, a statului de drept, prin:
promovarea și protecția drepturilor civile și politice;
promovarea și protecția drepturilor economice, sociale și culturale;
promovarea și protecția drepturilor omului ale celor discriminați, care suferă din cauza sărăciei sau a inegalității – ceea ce va conduce la reducerea sărăciei și a excluderii sociale;
sprijinirea minorităților, a grupurilor etnice și a populațiilor indigene;
sprijinirea instituțiilor locale, naționale, regionale sau intenaționaleinclusiv a ONG- urilor implicate în protecția și apărarea drepturilor omului;
sprijinirea centrelor de reabilitare pentri victimele torturii și pentru organizarea sprijinului efectiv al victimelor abuzurilor și incălcărilor drepturilor omului;
sprijinirea educației, pregătirii și creșterii conștiinței în domeniul drepturilor omului;
sprijinirea acțiunilor de monitorizare a drepturilor omului, inclusiv a observatorilor;
promovarea egalității șanselorși a practicilor non – discriminatoare incluviv a măsurilor de combatere a rasismului și xenofobiei;
promovarea și protecția libertăților fundamentale reglementate de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și politice, în special a libertății de opinie, expresie și conștiință și a dreptului de a folosi limba maternă;
2. Sprijinirea procesului de democratizare, în special:
promovarea șiîntărirea statului de drept, și în special asigurarea independenței magistraților; spriinirea procesului de umanizare a justiției penale; sprijin pentru reforma constituțională și a sistemului jegislativ;
promovarea separării puterilor, în special a separării și independenței puterii legislative de aceea executivă; sprijinirea reformelor instituționale;
promovarea pluralismului atât la nivel politic cât și la nivelul societății civile, prin asigurarea pluralismului instituțional, realizat inclusiv prin organizații non – guvernamentale, prin promovarea unei prese independente și responsabile, prin respectarea dreptului și libertății de asociere în scopuri pașnice;
promovarea unei guvernări democrate, în special prin dezvoltarea răspunderii administrative, prevenirea și combaterea corupției;
promovarea participării la procesele de decizie la nicel național, regional și local în special prin asigurarea participării egale a barbatului și femeii în viața economică și politică;
sprijinirea procesului electoral prin asigurarea asistenței materiale, tehnice și juridice în pregătirea alegerilor;
sprijinirea efortului de separarea funcțiilor civile de acelea militare etc.
Rolul Curții Europene de Justiție în promovarea drepturilor omului
Curtea de Justiție a Comunităților europene, cu sediul la Luxemburg, a fost înființată în anul 1952, potrivit prevederilor Tratatului de la Paris pentru instituirea Comunității a Cărbunelui și Oțelului, adoptat în anul 1951.
Relevant este tratatul din 1965 (de fuzionare) care cuprinde un ansamblu de norme importante relative la funcționarea Curții și la procedura în fața acesteia.
Începând cu 1989, Curtea de Justiție este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanțe, la rândul său compus din 27 judecători. Tribunalul de Primă Instanță, creat în octombrie 1989, a preluat, în competență, litigiile referitoare la conflictele dintre instituțiile Uniunii Europene și agenții lor, pe cele privind dreptul concurenței, litigiile în legătură cu actele emise de organele UE care violează drepturile sau interesele persoanelor fizice sau juridice și pe cele referitoare la repararea prejudiciilor cauzate uneia din instituțiile Uniunii Europene. El se compune tot din 25 judecători care au același statut ce cei ai Curții, fiind numiți pe un mandat de șase ani de către guvernele statelor membre. Cauzele sunt judecate în camere compuse din trei sau cinci judecători, potrivit procedurii prevăzute în regulamentul tribunalului.
Hotărârile sale pot fi atacate, în termen de două luni de la comunicare, la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar executarea lor se face după aceeași procedură ca pentru cele ale Curții.
Organizarea și funcționarea Curții de Justiție: Curtea este compusă din 25 judecători și 8 avocați generali, cu un mandat de șase ani, numărul judecătorilor fiind egal cu cel al statelor membre și își exercită funcțiile numai după depunerea jurământului, a cărui formulă este apropiată de cea a judecătorilor Curții Europene de la Strasbourg („jur să-mi exercit funcțiile cu totală imparțialitate și conform conștiinței mele și să nu divulg secretul deliberării”).
Avocații generali sunt numiți după aceleași reguli, fiind independenți și imparțiali. Curtea își alege președintele pe un mandat de trei ani și grefierul pentru un mandat de șase ani.
Procedura în fața Curții prevede, că plenul ei examinează cauzele, dar există reglementate camerele compuse din 3-5 judecători care, pentru cauze complexe, pot decide sesizarea plenului Curții.
Competența Curții de Justiție: Potrivit Tratatului și Regulamentului de procedură, Curtea de Justiție, la cererea statelor sau a persoanelor fizice ori juridice, soluționează următoarele litigii:
dintre statele membre ale Uniunii Europene;
dintre acestea și organismele comunitare;
dintre organismele comunitare între ele;
dintre particulari, persoane fizice ori juridice, de naționalitatea statelor membre și acestea ori organismele comunitare.
Asigurând în principal, corecta interpretare și aplicare a dreptului comunitar, Curtea de Justiție mai exercită și rolul unei curți constituționale, îndeplinește funcțiile și atribuțiile unui tribunal administrativ ori ale unuia civil, efectuând și controlul conformității actelor normative ale Comisiei sau Consiliului Uniunii cu dispozițiile Tratatului și cu principiile generale ale dreptului comunitar.
Procedura în fața Curții este contradictorie și publică, constând în cele două faze: scrisă și orală. De regulă, după epuizarea primei faze (scrise), pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor și cu opinia avocatului general, se decide asupra sesizării unei camere sau a plenului, fixându-se, de către președinte, data ședinței publice în care vor avea loc audierile.
Hotărârile Curții se adoptă prin majoritate simplă după deliberări în secret, în camera de consiliu, apoi se redactează și se supun aprobării camerei ori plenului, după caz, după care se dau publicității. Aceste hotărâri, conform Regulamentului Curții, se compun din trei părți (în fapt, în drept și dispozitivul), a doua parte cuprinzând considerentele și argumentele Curții, precum și trimiterile la normele comunitare, la dreptul național și la jurisprudență. Ele au autoritatea de lucru judecat relativă, producând efecte numai între părțile în litigiu. Obligația executării hotărârilor aparține statelor membre ale Uniunii Europene, ca și instanțelor naționale, care le vor investi cu formulă executorie și executa silit după procedura de drept intern. Prin jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a avut un rol esențial în protecția drepturilor fundamentale. Ea a statuat că respectarea drepturilor fundamentale face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, al căror respect ea îl asigură.
Curtea Europeană de Justiție a deschis practic calea protecției drepturilor omului în ordinea juridică a Comunității încă din perioada în care Tratatele nici nu faceau vreo referire la acestea. Curtea a fost aeea care a integrat printre principiile fundamentale ale dreptului comunitar respectul pentru drepturile omului.
Curtea a promovat întotdeauna deschidere față de plângerile individuale referitoare la legalitatea unor măsuri care încalcă drepturile omului chiar dacă acestea nu por fi evaluate în termeni clari și preciși atâta vreme cât nu există o „Cartă Comunitară a drepturilor” și nici accesul Comunității la Convenția Europeană. În această direcție Curtea europeană s-a sprijinit activ pe jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Rolul Mediatorului European (Ombudsman-ului) în promovarea drepturilor omului
Ombudsman-ul, cuvânt suedez adoptat de limbajul universal, este o instituție recunoscută de Constitutie sau de o lege a organului legislativ competent acesteia, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale in fața Parlamentului, primește plângerile cetățenilor și acționeaza din propria initiativa pentru a apara legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandari ori sugestii si face publice informari anuale.
În ultimele decenii, tot mai multe țări au introdus în sistemul juridic național o institutie receptată, din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluționarea plângerilor ce i se adresează de către cetățenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcționari sau autorități ale administrației publice. Este vorba de instituția „Ombudsmanului”.
Instituția Ombudsmanului European a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. În 1995 Parlamentul European a ales primul Ombudsman European, în persoana domnului Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului și ministru al justiției în Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe domnul Söderman pentru un mandat de cinci ani.
Ombudsmanul European își îndeplinește îndatoririle în conformitate cu competențele conferite instituțiilor și organismelor comunitare prin Tratate. Ombudsmanul European nu poate interveni în cazuri deferite tribunalelor și nu poate pune sub semnul întrebării fundamentarea hotărârilor pronunțate de un tribunal. Ombudsmanul European ajută la descoperirea cazurilor de proastă administrare din activitatea din cadrul instituit de Tratatele menționate anterior și de condițiile prevăzute în acestea, instituțiilor și organismelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță atunci când acționează în calitate juridică, și face recomandări în vederea stopării acestora. Nici o acțiune a unei alte autorități sau persoane nu poate face obiectul unei plângeri adresate Ombudsmanului European.
Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și organele Uniunii Europene. Instituțiile includ, de exemplu, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Agenția Europeană a Mediului și Agenția Europeană pentru Siguranța și Sănătatea la Locul de Muncă constituie exemple de organe ale Comunității pe care acesta le poate investiga. Doar Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță activând în rolul lor juridic nu cad sub incidența acestei jurisdicții.
De obicei Ombudsmanul European conduce cercetările în baza reclamațiilor, dar poate demara cercetări și din proprie inițiativă.
Ombudsmanul investighează cazurile de administrare neproductivă sau incorectă. Multe din plângerile adresate Ombudsmanului European privesc întârzieri administrative, lipsa de transparență sau refuzul la accesul la informații.. Câteva se referă la relațiile de muncă dintre instituțiile europene și agențiile acestora, angajarea de personal și desfășurarea concursurilor. Altele sunt legate de relațiile contractuale dintre instituțiile europene și firmele private de exemplu cazuri de terminare neașteptată a contractelor.
Întrucat Ombudsmanul European, care poate acționa și din proprie inițiativă, trebuie să aibă acces la toate elementele necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor sale; în acest scop, instituțiile și organismele comunitare sunt obligate să îi furnizeze Ombudsmanului European, la cererea acestuia, orice informații pe care acesta le solicită, cu excepția cazurilor în care există motive suficient de temeinice pentru păstrarea secretului, și fără a aduce atingere obligației Ombudsmanului European de a nu divulga astfel de informații.
Parlamentul European trebuie să numească Ombudsmanul European la începutul mandatului sau și pe durata acestuia, alegându-l dintre persoane care sunt cetățeni ai Uniunii și care prezintă toate garanțiile necesare privind independența și competența. Ombudsmanul European trebuie să își îndeplinească îndatoririle păstrându-și independența totală și trebuie să se angajeze solemn în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene că va acționa în acest mod în îndeplinirea îndatoririlor sale.
Orice cetățean al Uniunii Europene, orice persoană fizică sau juridică având sediul într-un stat membru al Uniunii poate să depună o plângere prin poșta, fax sau prin e-mail la Ombudsmanul European.
Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică având sediul social într-un stat membru al Uniunii poate transmite în mod direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, Ombudsmanului European o plângere privind un caz de proastă administrare în activitatea instituțiilor sau a organismelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță atunci când acționează în calitate juridică.
De asemenea, statele membre sunt obligate să-i furnizeze informațiile care pot ajuta la clarificarea cazurilor de proastă administrare a activităților instituțiilor sau organismelor Comunității Europene.
Ombudsmanul European nu poate investiga plângeri împotriva autorităților naționale, regionale sau locale, chiar dacă plângerile privesc chestiuni legate de Uniunea Europeană. Exemple de asemenea autorități sunt departamentele guvernamentale, agențiile statului și consiliile locale. Ombudsmanul nu constituie un organ de apel pentru deciziile luate de tribunale sau de ombudsmani naționali. Ombudsmanul European nu poate investiga plângerile împotriva unor activități sau persoane private.
Este necesar doar ca Ombudsmanul să informeze instituția în cauză în privința unei reclamații pentru ca aceasta să rezolve problema. Dacă cazul nu este rezolvat satisfacator pe parcursul investigațiilor, Ombudsmanul va încerca să găsească o soluție amiabilă care rezolvă situația de administrare incorectă și satisface plângerea. Dacă încercarea de conciliere dă greș, Ombudsmanul poate face recomandări de rezolvare a cazului. Dacă instituția nu acceptă recomandările acestuia, el poate înainta un raport special către Parlamentul European.
Din proprie inițiativă sau în urma unei plângeri, Ombudsmanul European realizează toate anchetele pe care le consideră justificate pentru a clarifica orice suspiciune de proastă administrare din activitățile instituțiilor și organismelor comunitare. Ombudsmanul European informează cu privire la o astfel de acțiune instituția sau organismul în cauză, care îi poate prezenta orice observații utile.
Autoritățile statelor membre sunt obligate să îi furnizeze Ombudsmanului European, oricând acesta solicită, prin intermediul Reprezentanților permanenți ai statelor membre pe lângă Comunitățile Europene, orice informații care l-ar putea ajuta să clarifice cazurile de proastă administrare din cadrul instituțiilor sau organismelor comunitare, cu excepția cazurilor în care astfel de informații sunt acoperite de dispoziții legale sau de reglementare privind secretul sau de dispoziții care impiedică comunicarea acestora.
Totuși, în cazul din urmă, statul membru în cauză poate permite furnizarea acestor informații Ombudsmanului European, cu condiția ca acesta să se angajeze să nu le divulge.
Principalele preocupări ale Ombudsmanului European: De la înființarea sa în 1995, Ombudsmanul European s-a confruntat în activitatea sa cu peste 10 000 de plângeri.
Problemele semnalate cuprindeau de la prevederi în domeniul fiscalității până la finanțări de proiecte și de la legea concurenței până la discriminare pe bază de sex. Problemele semnalate cel mai des se referă la întârzieri în efectuarea plăților, neînțelegeri contractuale, discriminare arbitrală și lipsa accesului la informație.
Apărarea drepturilor fundamentale: Uniunea Europeană și-a luat angajamentul ferm de a respecta drepturile fundamentale. În luna decembrie 2000, presedinții celor trei mari instituții europene – Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Europei – au adoptat la Nisa Carta Drepturilor Fundamentale. Acest document prezintă cetățenilor ce drepturi fundamentale sunt obligate să respecte instituțiile și organismele europene.
Articolul 43 din Cartă prevede dreptul de a se adresa Ombudsmanului European: „Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau care are sediul în unul din Statele Membre are dreptul de a semnala Ombudsmanului European cazuri de proastă administrare în activitatea instituțiilor și organismelor Comunitare…..”.
Ombudsmanul European a desfășurat o activitate intensă în a se asigura că prevederile Cartei sunt luate în serios de către instituțiile care au proclamat-o. În mod constant li se reamintește promisiunea făcută cetățenilor europeni, și în același timp se exercită presiuni pentru a se demonstra practic că respectă prevederile Cartei în activitatea zilnică.
Comisia Europeană a abrogat o regulă ce permitea discriminarea pe motiv de sex după o investigație a Ombudsmanului European. Regula interzicea experților naționali aflați în concediu de întreținere a copiilor să lucreze în sistem part-time și avea efecte în sensul dezavantajării unui număr mult mai mare de femei decât bărbați. Ombudsmanul European a fost alertat de această problemă de către o persoană din Marea Britanie care dorea să se angajeze în sistem part-time în timpul concediului de îngrijire pentru a putea să se ocupe și de copil. Ombudsmanul European a reamintit Comisiei Europene de prevederile art. 21 din Cartă care interzice discriminarea pe diferite criterii inclusiv pe baza de sex.
Parlamentul European și Comisia Europeană au abrogat prevederile referitoare la limita de vârstă necesară pentru angajare ca urmare a presiunii exercitate de către Ombudsmanul European. Ombudsmanul a argumentat că limitarea ca urmare a vârstei este asimilată discriminării, fapt ce contravine prevederilor art. 21 din Cartă.
Dreptul fundamental la o bună administrare: Carta prevede printre altele și dreptul fundamental al fiecărui cetățean de a avea acces la o administrație de calitate. Ombudsmanul European a propus ca acest drept să fie prevăzut în Cartă, argumentând că cetățenii Uniunii Europene sunt îndreptățiți să aibă acces la o administrație deschisă, răspunzătoare și flexibilă.
Reglemetarea detaliată a dreptului la o administrație bună a făcut obiectul unui document special elaborat de Ombudsmanul European. La 6 septembrie 2001 Parlamentul Europeanadopta o rezoluție de aprobare a „The European Code of Good Administrative Behaviour”pe care toate instituțiile și organismele Uniunii, administrațiile și funcționarii lor trebuie să le respecte în relațiile cu publicul. Codul se adresează instituțiilor și organismelor Uniunii precum, și statelor Membre atunci când implementează prin subcontractare sau delegare programe Europene. Dispozițiilor sale (așa cum prevede art.3) se aplică tuturor relațiilor dintre instituții și administrațiile lor cu publicul.
Pentru a clarifica ceea ce înseamnă o administrație bună în practică, Ombudsmanul European a realizat acest Cod European al unui comportament bun în administrație. Acesta prezintă cetățenilor la ce au dreptul să se aștepte de la administrația Uniunii Europene și oferă indicații oficialilor asupra modului în care trebuie să se poarte în relația cu publicul. Oficialii care urmează prevederile codului pot fi siguri că vor evita investigațiile ce au ca obiect proasta administrare. Serviciile oferite de către aceștia cetățenilor europeni ar trebui să aibă drept consecință o îmbunătățire semnificativă.
Ombudsmanul European îl utilizează în prezent în investigațiile sale ca urmare a plângerilor adresate de către cetățenii Uniunii Europene prin care sunt semnalate cazuri de proastă administrare. Ombudsmanului i s-a cerut de către Comisia Europeană să propună o lege europeană a administrației bazată pe prevederile codului. Legea urmează a se aplica în egală măsură tuturor instituțiilor și organismelor Uniunii Europene. Ombudsmanul European este foarte activ în a informa cetățenii și oficialii despre prevederile codului pentru ca aceștia în egală măsură să cunoască care sunt drepturile și obligațiile.
Asigurarea unei administrații responsabile și deschise: Transparența reprezintă o parte esențială a democrației. În calitate de cetățean, oricine are dreptul de a modul și scopul în care sunt luate deciziile.
Instituțiile europene sunt obligate să apere și să promoveze principiul transparenței. Art. 1 din Tratatul instituind comunitatea europeană prevede că “deciziile sunt luate cât mai deschis posibil”. Această sarcină nu a fost întotdeauna îndeplinită. Multe dintre plângerile adresate Ombudsmanului European erau referitoare la lipsa transparenței în unele dintre instituțiile europene.
Modalități de recrutare mai deschise: Un alt obiect al plângerilor adresate Ombudsmanului European a fost secretul referitor la procedurile prin care instituțiile și organismele Uniunii Europene recrutează personal. Acest fapt este cu atât mai serios cu cât de obicei acesta este primul contact pe care oamenii îl iau cu administrație comunitară.
Ca urmare a activității Ombudsmanului European, în prezent, listele cu candidații admiși sunt publicate iar candidații pot verifica fișele de concurs și pot afla cine a făcut parte din Comisia de Selectare. Acest fapt este menit să sporească transparența în ceea ce privește recrutarea, să permită candidaților să aibă mai multă încredere în procedurile de angajare, conducând pe ansamblu la o mai bună impresie asupra instituției.
Parlamentul European a fost de acord să dea tuturor candidaților la concursurile de recrutare o copie după fișa de examinare la cerere ca urmare a investigației Ombudsmanului European. Câțiva candidați italieni s-au plâns Ombudsmanului European după ce în cadrul unei competiții organizate de către Parlamentul European li s-a refuzat accesul la lucrările lor.
Modalități de acțiune a Ombudsmanului European: În calitatea sa de instituție care se ocupă de plângerile împotriva actelor de proastă administrare, este necesar ca Ombudsmanul European să rezolve aceste plângeri în cel mai eficient mod și în cel mai scurt timp.
Pentru a se asigura că oferă cele mai bune servicii, Ombudsmanul European a dezvoltat relații de cooperare cu alte instituții implicate, incluzând instituțiile Uniunii Europene și cu instituțiile similare din statele membre.
Ombudsmanul este desemnat de Parlamentul European. El este numit după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul său poate fi înnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, la cererea Parlamentului European, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare exercițiului funcțiilor sale sau se află în culpă gravă.
Parlamentul European stabilește statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, cu avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului, care hotărăște cu majoritate calificată.
Ombudsmanul își exercită funcțiile în deplină independență. În aplicarea îndatoririlor sale, el nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la vreun organism. Pe durata funcțiilor sale, Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. Ombudsmanul este competent pentru cazurile de administrație defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță, aflate în exercițiul funcțiunilor jurisdicționale. În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European în legătură cu rezultatele anchetelor sale.
Modalitățile procedurale de exercitare a funcțiilor sale sunt nejurisdicționale. El acționează fie în urma unei plângeri, fie din oficiu, și are competențe de anchetă.
Agenția Drepturilor Fundamentale al Uniunii Europene în promovarea drepturilor omului
Agenția Drepturilor Fundamentale al Uniunii Europene, cu rolul de a apăra și promova drepturile cetățenilor europeni, a fost creată prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene din 15 februarie 2007.
Cu sediul la Viena, Agentia a înlocuit, la 1 martie 2007, Observatorul european al fenomenelor rasiste și xenofobe, ca un nou efort instituțional al Uniunii Europene de a da un impuls suplimentar promovării și apărării drepturilor omului în statele membre, chiar dacă unele voci sunt extreme de critice cu privire la acest demers, precum Amnesty International, și chiar dacă aceste critici au un fundament real. Important este pasul instituțional care s-a făcut și speranța că statele membre ale Uniunii Europene au găsit în cele din urmă calea de a înzestra Carta Drepturilor fundamentale cu o forța unui instrument juridic atât de necesar.
Printre functiile Agenției se numără – sensibilizarea mai mare a publicului cu privire la drepturile fundamentale.
Agenția nu este competentă să examineza plângeri individual, dar poate ajuta fiecare cetățean european să fie mai bine informat cu privire la drepturile sale fundamentale. În acest scop, Agentia poate orienta victima către instituțiile competente din fiecare stat.
De asemenea, agenția nu poate nici să adopte acte de reglementare ori să controleze situația drepturilor fundamentale în statele membre și nici nu este competentă să se pronunțe asupra legalității actelor comunitare sau asupra obligațiilor statelor care rezultă din tratatele comunitare.
Comisia petițiilor în promovarea drepturilor omului
Orice cetățean al Uniunii Europene sau rezident al unui stat membru are dreptul, în mod individual sau în asociere cu alte persoane, să adreseze petiții Parlamentului European în legătură cu un subiect care face parte din domeniile de activitate ale Uniunii Europene și care îl privește în mod direct. De asemenea, orice societate, organizație sau asociație cu sediul în Uniunea Europeană își poate exercita dreptul de a adresa petiții, acesta fiind garantat prin Tratat.
Petiția poate fi redactată sub formă de plângere sau de cerere și poate avea ca obiect chestiuni de interes public sau privat.
Petiția poate consta într-o cerere individuală, o plângere, o sesizare referitoare la aplicarea dreptului comunitar sau un apel adresat Parlamentului pentru a lua poziție într-o anumită chestiune. Astfel de petiții îi oferă Parlamentului European posibilitatea de a atrage atenția asupra oricărei încălcări a drepturilor unui cetățean european de către un stat membru, de către autoritățile locale sau orice altă instituție.
Capitolul IV
Aplicații practice privind protecția drepturilor omului în sistemul european: Cauza Lupsa împotriva României
Dorjel Lupsa este un cetățean serbo-muntenegrean care s-a născut la data de 1965 în Ungaria și care în prezent își are domiciliul în Belgrad. În cursul anului 1989, D. Lupsa a intrat și s-a stabilit în România , unde a avut rezidența pe parcursul a 14 ani. A înființat o societate comercială română, în 1993, a cărei activitate principală era prelucrarea și comercializarea cafelei.Dorjel Lupsa a învățat limba română și a trăit începând cu 1994 în concubinaj cu o cetățeană română. La data de 2 octombrie 2002, partenera reclamantului, aflată în vizită în Iugoslavia a dat naștere unui copil. După câteva zile reclamantul, partenera sa și copilul nou-născut s-au întors în România. La 6 august 2003 reclamantul, care se află în străinătate, a intrat în România, fără ca poliția de frontieră să aibă vreo împotrivire. Cu toate acestea a doua zi, agenți ai poliției de frontieră s-au prezentat la domiciliul reclamantului și l-au recondus la graniță. Printr-o acțiune introdusă la 12 august 2003 la Curtea de Apel din București, împotriva Autorității pentru străini și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, avocata reclamantului D. Lupsa a contestat măsura de reconducere la frontieră. Avocata a susținut că niciun act care să-l reclame pe reclamant indezirabil pe teritoriu românesc nu i-a fost notificat acestuia și a adăugat că reclamantul trăia în România din 1989, că participarea sa la revoluția anticomunistă din 1989 i-a adus o medalie, că a înființat o societate comercială, că asigură nevoile familiei sale și că nu adusese atingere sub nicio formă siguranței statului.
La 18 august 2003 a avut loc singura audiere în fața Curții de Apel. Reprezentanta Autorității pentru străini a predat avocatei reclamanului, D. Lupsa, o copie după ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 28 mai 2003, prin care, la cerearea Serviciului Român de Informații și în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, reclamantul a fost declarat “persoană indezirabilă” și i s-a interzis să ramână pe teritoriul României timp de 10 ani, pe motiv că existau “informații suficiente și serioase potrivit cărora desfășura activități de natura a pune în pericol siguranța națională”. De asemenea, se menționa că aceasta trebuia comunicată reclamantului și pusă în executare de către Autoritatea pentru străini.
După respingerea cererii de amânare a avocatei reclamantului, D. Lupsa, făcută cu scopul de a-i comunica acestuia copia după ordonanța Parchetului, Curtea de Apel a respins acțiunea de fond motivându-și decizia în felul următor: “După analiza pieselor dosarului și a argumentelor părților, Curtea respinge ca nefondat recursul contra ordonanței Parchetului (…) și a deciziei de reconducere la frontieră, apreciind că, în virtutea art. 83 și art. 84 aliniatul (2) ale O.U.G. nr. 194/2002, măsura ordonată este justificată și legală (…). Cât privește motivarea actului administrativ contestat, Curtea notează că acesta îndeplinește condițiile de fond și de formă cerute de dispozițiile speciale, autorizarea de sejur pe teritoriu României ținând de atribuțiile statului exercitate de autoritățile competente, cu respectarea dispozițiilor în materie și a principiului proporționalității între restrângerea drepturilor fundamentale și situația care a determinat-o; în consecință, expulzarea a fost ordonată în mod corect (…)”. Această hotârare este definitivă.
Ca urmare, în cursul anilor 2003 și 2004, partenera reclamantului, D. Lupsa, care nu vorbește limba sârbă, și fiul lor care are dublă cetățenie: română și sârbo-muntenegreană, au plecat în Serbia-Muntenegru, de mai multe ori pentru vizite între câteva zile și câteva luni.
Curtea Europenă a fost sesizată la data de 19 ianuarie 2004. La 18 februarie 2005, președintele celei de a treia Secții a Curții a decis comunicarea cererii către guvernul roman; președintele de secție a decis că cererea va fi examinată cu prioritate și că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.
Dorjel Lupsa, reclamantul, a pretins că măsura expulzării al cărei obiect a fost, ca și interzicerea rămânerii pe teritoriul României, pronunțată împotriva sa, au adus atingere dreptului său la respectarea vieții familiare și private. Declarând admisibil acest capăt de cerere, Curtea a constatat că realitatea unei vieți familiale și private a domnului Lupsa, în România, înainte de expulzarea sa nu poate fi contestată. Ea a reamintit, în același timp, că art. 8 nu garantează niciun drept al unui cetățean străin de a intra sau de a rămâne pe teritoriu unui anumit stat. Totuși, a exclude o persoană într-o țară unde trăiesc rudele și apropiații săi poate constitui o ingerință în dreptul la respectul vieții familiale, așa cum s-a pronunțat Curtea și în cauza Boultif contra Elveției în 2001. Constatând efectivitatea viții private și familiale a reclamantului pe teritoriu României, Curtea a decis că măsurile luate împotriva sa de autoritățile române au constituit o ingerință în dreptul protejat de art. 8 al Convenției.
Cu privire la această ingerință reprezentantul Guvernului a susținut că măsura era prevăzută de lege, dispoziția legală fiind accesibilă și previzibilă. Guvernul a mai arătat că măsura respectivă urmărea un scop legitim – apărarea siguranței naționale – și că era necesară într-o societate democratică din moment ce era justificată de o nevoie socială imperioasă și era proporțională scopului legitim urmărit. Acest criteriu din urmă a fost justificat de guvern prin gravitatea faptelor de care era bănuit reclamantul, precum și prin faptul că partenera și copilul acestuia erau liberi să-l viziteze și chiar să se instaleze în Serbia-Muntenegru.
Pe de altă parte reclamantul a arătat că Guvernul nu i-a comunicat niciodată faptele care îi erau imputate și că nu a fost deschisă nicio procedură penală împotriva sa, nici în România, nici în Serbia-Muntenegru. În consecință, reclamantul a afirmat că măsura care i-a fost aplicată a fost complet arbitrară.
Analizând justificarea acestei ingerințe, Curtea a reamintit că dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea publică drepturilor garantate de Convenție atunci când este vorba de probleme care au legătură cu drepturile fundamentale; legea ar fi contrară principiului statului de drept, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaște limite. Curtea a constatat că art. 83 al O.U.G. nr. 194/2002 reprezintă textul legal care a stat la baza expulzării și interdicție de sejur ale reclamantului. Această bază legală îndeplinește condiția accesibilității, fiind publicată în Monitorul Oficial. Cu privire la condiția previzibilității, Curtea a reamintit că nivelul de precizie al legislației interne depinde într-o mare măsură de domeniul pe care aceasta îl acoperă. În context, amenințările la adresa siguranței naționale variază în timp și în natura lor, ceea ce le face greu identificabile în prealabil.
Cu toate acestea, orice persoană care face obiectul unei astfel de măsuri bazate pe apărarea siguranței naționale nu trebuie să fie lipsită de garanții împotriva arbitrariului. Ea trebuie să aibă posibilitatea de a declanșa controlul asupra măsurii de către un organ independent și imparțial, în fața căruia să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere. În speță, Curtea a constatat că, printr-o ordonanță a Parchetului împotriva reclamantului, Dorjel Lupsa, au fost luate acele măsuri pentru că Serviciul Român de Informații avea “informații suficiente și serioase potrivit cărora desfăsura activități de natură a pune în pericol siguranța națională” Curtea a constatat că nicio urmărire nu a fost declanșată împotriva reclamanului pentru comiterea vreunei infracțiuni în România sau în alt stat. În afară de motivul general menționat, autoritățile nu i-au furnizat reclamantului nicio altă precizare. În plus, Curtea a observat că dreptul intern a fost încălcat prin aceea că ordonanța care îl declara indezirabil nu i-a fost comunicată reclamantului decât după expulzare. Curtea mai consideră important faptul că Curtea de Apel București s-a mărginit la o examinare pur formală a ordonanței Parchetului. De asemenea, Parchetul nu a furnizat instanței de apel nicio precizare privind faptele imputate reclamantului, iar instanța, la rândul ei, nu a mers dincolo de afirmațiile Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică.
În plus, în opinia Curții reclamantul nu s-a bucurat nici în fața autorităților administrative, nici în fața Curții de Apel, de minimum de protecție împotriva arbitrariului autorităților. Din aceste motive, Curtea a precizat că ingerința în viața privată a reclamantului nu a fost prevazută de “o lege” care să răspundă exigențelor Convenției și că a existat, în consecință, o violare a art. 8 al Convenției.
Reclamantul, Dorjel Lupsa, a vizat încălcarea unor garanții procedurale în cazul expulzării: “ Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată: să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale, să ceară examinarea cazului său și să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia sau a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
Constatând admisibilitatea cererii, Curtea a decis că prima garanție a acestui text convențional prevede că persoanele nu pot fi expulzate decât “în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea. Cuvântul “lege” desemnează legea națională, cu exigențele de accesibilitate și previzibilitate ca garanții contra arbitrariului.
Curtea a reamintit că deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor de pe teritoriul statului, așa cum este hotărârea internă menționată în cererea reclamantului, nu intră în sfera “plângerilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil” și nici în cea a “acuzațiilor în materie penală”.
În final, Curtea, a hotarât să declare cererea admisibilă, că au existat violări ale unor articole,iar statul pârât trebuie să-i plătească domnului, Lupsa, 15000 de euro pentru prejudiciu material și moral și 3000 de euro pentru cheltuieli.
România la CEDO: În 2008, România a fost cel mai des condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cauze privind restituirea imobilelor naționalizate. Din cele 189 de hotărîri de condamnare a României pronunțate de CEDO, în 52 de cauze s-a constatat imposibilitatea foștilor proprietari, ale căror imobile naționalizate fără titlu au fost vândute chiriașilor sau altor terțe persoane, de a obține restituirea în natură a acestora sau o altă formă de despăgubire, iar în 32 de cauze s-a constatat încălcarea primului articol din Protocolul 1 prin ingerințe nejustificate asupra dreptului de proprietate, altele decât cele rezultate din vânzarea unor bunuri recunoscute reclamanților către terțe persoane, se arată într-un raport al Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul celor 52 de hotărîri, CSM arată că motivele care au determinat condamnarea României în aceste cauze sunt legate de incoerența legislativă și aplicarea defectuoasă a legislației existente în materia restituirii imobilelor naționalizate, întârziindu-se ori împiedicându-se nejustificat restituirea imobilelor solicitate sau acordarea de despăgubiri."
La data de 1 februarie 2009, România se afla pe locul al treilea în topul plângerilor la CEDO, după Rusia și Turcia, potrivit unei statistici oficiale a Curții.
România are de plătit, și în acest an, cel mai mult pentru nerespectarea dreptului la proprietate, peste jumătate din totalul plângerilor având această tematica. Recent, statul român a platit o despagubire materiala de nu mai putin de 650.000 de euro, în urma unei hotarâri CEDO din iunie 2008, în cauza “Matache si altii contra României”.
Cel mai recent caz pierdut de România la Curtea Europeana a Drepturilor Omului este al unei femei care a rămas paralizată din cauza unui medic din Târgu Mureș.
Judecatorii CEDO au decis ca statul roman sa-i plateasca 20 de mii de euro.
Concluzii
Problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile etnice și religioase în scopul salvgardării păcii și securității în lume.
Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și în primul rând Organizația Națiunilor Unite.
Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) este principala organizație internațională interguvernamentală, cu caracter universal. Tratatul constitutiv al acestei organizații internaționale este Carta Națiunilor Unite.
Între scopurile O.N.U., art.1 par.3 din Cartă indică realizarea cooperării internaționale pentru rezolvarea problemelor internaționale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Realizarea acestui scop al O.N.U. se realizează, în principal, prin activitatea de consacrare și prin ceea de garantare a drepturilor omului, activitatea de consacrare a drepturilor omului incluzând atât elaborarea de tratate internaționale, cât și adoptarea de acte interne cu valoare de recomandare. Fără a neglija activitatea de garantare drepturilor omului, O.N.U. a avut, în mod evident, un succes mai mare în activitatea de consacrare, rezultând o cantitate mare de texte internaționale (convenționale și declaratorii) în materie. Aceasta se datorează, în special, reticențelor manifestate de multe state de a fi supuse unui control internațional în materia respectării drepturilor omului.
În comparație cu sistemul de protecție a drepturilor omului existent în cadrul Organizației Națiunilor Unite, mecanismul european oferă imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul O.N.U. se întemeiază în general pe ideea relațiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent în recunoașterea posibilității pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciați, de a pune în discuție modul în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate și obligate a da explicații, iar în final, să execute anumite hotărâri prin care s-ar stabili anumite încălcări ale drepturilor omului în detrimentul propriilor cetățeni. În asemenea situații, ele pot fi condamnate la despăgubiri și la adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li s-au încălcat drepturi fundamentale.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului reprezintă cel mai avansat și eficient sistem internațional de promovare, protejare și implementare a drepturilor individului. Creat ca o necesitate socială și politică în cadrul și sub auspiciile Consiliului Europei la sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial, sistemul european de protecție a drepturilor omului reprezintă prima inițiativă internațională de implementare a prevederilor statuate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.
Sistemul regional european se caracterizează prin complexitatea sa, el funcționând în cadrul a trei organizații internaționale distincte: Consiliul Europei, Uniunea Europeană și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Consiliul Europei este principala organizație internațională interguvernamentală la nivel regional european care are, ca atribuție principală, consacrarea și apărarea drepturilor omului. Scopul Consiliului Europei este ”de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social, acest scop fiind promovat prin organele Consiliului Europei prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libetăților fundamentale ale omului”.
În cadrul Consiliului Europei există organe care nu au competențe exclusive în materia drepturilor omului, dar care intervin în acest domeniu, și anume: Comitetul Miniștrilor; Adunarea Parlamentară; Secretariatul și două tipuri de organe specializate în materia drepturilor omului.
Primul tip este reprezentat de un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat, în temeiul puterilor conferite de Statutul Consiliului Europei, de Comitetul Miniștrilor, și anume Comisarul Drepturilor Omului. Al doilea tip de organe convenționale, create prin tratate internaționale distincte. Asfel exista organele create de Convenția Europeană a Drepturilor Omului; organele create de Carta socială europeană, Protocoalele la aceasta și Carta socială europeană revizuită; organele create de alte tratate adoptate în cadrul Consiliului Europei.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a creat inițial două organe, Comisia Europeană a drepturilor omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, singurul organ specializat rămas este Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Uniunea Europeană are o activitate mai redusă în consacrarea drepturilor omului și mult mai bogată în apărarea acestora (în special prin activitatea Curții de Justiție a Comunităților Europene). În ciuda diverselor inițiative și a numeroaselor declarații de principii, nu există încă texte cu forță juridică destinate să protejeze în mod special drepturile omului în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Prin lărgirea domeniului de acțiune și prin sporirea competențelor decizionale, Uniunea Europeană nu a mai putut să se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind în prezent, prin evoluția conjugală a dreptului comunitar convențional, derivat și jurisprudențial, un element central. Astfel, Actul Unic European prevede, în preambul, că statele membre sunt decise să promoveze împreună democrația, bazându-se pe drepturile fundamentale, recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în Carta socială europeană, în special libertatea, egalitatea și justiția socială.
Tratatul asupra Uniunii Europene confirmă, în preambul, atașamentul statelor membre la principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al statului de drept. Astfel respectul drepturilor omului a devenit o condiție de aderarea la UE, dar și unul din principiile ce guvernează în general relațiile externe ale Uniunii. Respectul drepturilor fundamentale trebuie să meargă dincolo de simplele declarații de principii: luarea în considarare a acestor drepturi este o realitate ce se impune cu putere în relațiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii cât și al încheierii acordurilor de asociere. Acordurile de asociere cuprind, astfel, prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiționare.
Carta drepturilor fundamentale a fost adoptată de către Consiliul European la Summit-ul da la Nisa, din 7 decembrie 2000.
Din punct de vedere juridic, Carta este un acord interinstituțional, iar din punct de vedere politic, este un text de referință.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate sugestiv: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție.
O deosebită importanță o constituie Tratatul de la Lisabona. Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
Prin Tratatul de la Lisabona se dorește o Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.
Trataul de la Lisabona înseamnă încă un pas înainte în ceea ce privește drepturile omului. Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide și oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a adera la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, Tratatul introduce un nou drept pentru cetățenii europeni, conform căruia o petiție cu 1 milion de semnături din mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o inițiativă legislativă.
În privința O.S.C.E.domeniul său de acțiune este extrem de larg, cooperarea și securitatea în Europa, care includ o importantă dimensiune privind drepturile omului. În materia drepturilor omului însă, accentul este pus pe dimensiunea afirmativă, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe dimensiunea de de garantare și apărare concretă a drepturilor omului (deși această a doua dimensiune nu este total absentă).
Între trăsăturile specifice ale acestei organizații internaționale, din punct de vedere formal juridic aceasta se particularizează prin faptul că la baza ei nu se află un tratat internațional, ci acte internaționale cu caracter politic și juridic și cu valoare de soft law, normele juridice relative la protecția drepturilor omului nu sunt conținute în tratate internațonale, ci în surse de soft law, adică în actele internaționale cu caracter politic și juridic, iar caracterul ei regional extrem de larg, fiind organizația regională europeană cea mai extinsă din punct de vedere geografic, cu peste 50 de membri, și care nu se limitează numai la statele din Europa strict geografică, ci le include și pe acelea din Europa politică (statele asiatice din Comunitatea Statelor Independente), precum și statele direct implicate în cooperarea și securitatea europeană (Statele Unite ale Americii și Canada).
În cadrul instituțiilor și organismelor europene un rol important îl au Comisia Europenă, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Curtea Europeană de Justiție, Mediatorul European și Curtea Europeană a Drepturilor omului.
În relațiile cu însemnat număr de state, Comisia a jucat un rol constructiv și chiar inovativ în sprijinirea inițiativelor de democratizare și implementare a drepturilor omului însă activitatea Comisiei Europene ar fi considerabil îmbunătățită dacă s-ar lua măsuri în trei direcții care, cel puțin deocamdată, afectează negativ eficiența sa în domeniul drepturilor omului: baza juridică, fragmentarea internă, lipsa personalului specializat și birocrația.
În materia protecției drepturilor omului, Parlamentul European este competent în ceea ce privește petițiile adresate de cetățenii Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii Europene și orice persoană fizică sau juridică, cu reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului European, individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție asupra unui subiect care ține de domeniile de activitate ale Comunității Europene și care îl privește în mod direct. Această competență a Parlamentului European este introdusă prin Tratatul asupra Uniunii Europene.
Rolul Parlamentului s-a întărit odată cu Tratatul de la Amsterdam. Acesta conține un număr de prevederii în domeniul drepturilor omului între care schimbarea cooperării în co-decizie ca bază a procesului de adoptare a deciziilor într-un însemnat număr de domenii (cum ar fi discriminarea pe temeiul naționalității, dreptul de rezidență pentru conaționalii de origine străină, șanse și tratament egal, protecția consumatorului, protecția informației).
Consiliul a avut întotdeauna un rol central în domeniul drepturilor omului, în special datorită competențelor limitate ale Comunității. Rolul Consiliului a devenit însă de o importanță specială în ultimul timp din două motive:datorită implicațiilor pe care le au anumite prevederi din Tratatul de la Amsterdam perfecționarea cadrului instituțional al celei de a doua axe a Comunitații ( Politicile Externe și de Securitate Comună) și datorită deciziei Curții Europene de Justiție din 12 mai 1998 care a reexaminat temeiul pe baza căruia Uniunea acționează în diferite domenii privitoare la drepturile omului. De asemenea, prin poziția pe care o deține Consiliul este singurul abilitat să îndeplinească rolul de coordonator al politicilor în domeniul drepturilor omului realizate la nivelul celor trei axe ale Uniunii.
Curtea de Justiție, la cererea statelor sau a persoanelor fizice ori juridice este competentă a soluționa litigiile: dintre statele membre ale Uniunii Europene, dintre acestea și organismele comunitare, dintre organismele comunitare între ele,dintre particulari, persoane fizice ori juridice, de naționalitatea statelor membre și acestea ori organismele comunitare.
Curtea Europeană de Justiție a deschis practic calea protecției drepturilor omului în ordinea juridică a Comunității încă din perioada în care Tratatele nici nu faceau vreo referire la acestea. Curtea a fost aeea care a integrat printre principiile fundamentale ale dreptului comunitar respectul pentru drepturile omului.
Tot mai multe țări au introdus în sistemul juridic național o institutie receptată, din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluționarea plângerilor ce i se adresează de către cetățenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcționari sau autorități ale administrației publice. Este vorba de instituția „Ombudsmanului”.
Instituția Ombudsmanului European a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și organele Uniunii Europene. Instituțiile includ, de exemplu, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Agenția Europeană a Mediului și Agenția Europeană pentru Siguranța și Sănătatea la Locul de Muncă constituie exemple de organe ale Comunității pe care acesta le poate investiga. Ombudsmanul investighează cazurile de administrare neproductivă sau incorectă. Multe din plângerile adresate Ombudsmanului European privesc întârzieri administrative, lipsa de transparență sau refuzul la accesul la informații.
Rolul cel mai important în garantarea drepturilor omului îl reprezinta Curtea Europeana a Drepturilor Omului. CEDO este instanța de judecată creată în cadrul Consiliului Europei, dar care funcționează independent de acesta. CEDO este un mecanism cu reale competențe în garantarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului apărate de Convenția europeană și protocoalele ei adiționale.
Pe lângă sistemul european de protecție a drepturilor omului există alte sisteme: sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului și sistemul african al drepturilor omului și popoarelor.
Peste tot în lume problema drepturilor omului începe să fie tratată cu multă seriozitate fiindcă drepturile omului și libertățile fundamentale au reprezentat, dintotdeauna o temă greu de ocolit și imposibil de evitat în dezbaterea publică.
Anexe
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(extras)
Preambul
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerație Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948,
Considerând că această declarație urmărește să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță,
Considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
Reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg,
Hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminență a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală,
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1Obligația de a respecta drepturile omului. Înaltele Părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei convenții:
TITLUL I
Drepturi și libertăți
Articolul 2 Dreptul la viață.1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute.
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
Articolul 3 Interzicerea torturii. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Articolul 4 Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. 1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
3. Nu se consideră “muncă forțată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din prezenta Convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civice normale.
Articolul 5 Dreptul la libertate și la siguranță. 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorităților competente;
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.
Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori a securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
Articolul 7 Nici o pedeapsă fără lege. 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
Articolul 8 Dreptul la respectarea vieții private și familiale. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Articolul 9 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Articolul 10 Libertatea de exprimare. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Articolul 11 Libertatea de întrunire și de asociere. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat.
Articolul 12 Dreptul la căsătorie. Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.
Articolul 13 Dreptul la un recurs efectiv. Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
Articolul 14 Interzicerea discriminării. Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Articolul 15 Derogarea în caz de stare de urgență. 1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta Convenție, în măsură strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.
2. Dispoziția precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolul 3, 4 (paragraf 1) și 7.
3. Orice Înaltă Parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie de asemenea să informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare, și de la care dispozițiile Convenției devin din nou deplin aplicabile.
Articolul 16 Restricții ale activității politice a străinilor. Nici o dispoziție a articolelor 10, 11 și 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părți contractante să impună restrângeri activității politice a străinilor.
Articolul 17 Interzicerea abuzului de drept. Nici o dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta Convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această Convenție.
Articolul 18 Limitarea aplicării restrângerilor drepturilor. Restrângerile care, în termenii prezentei Convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.
TITLUL II. Curtea europeană a drepturilor omului
Articolul 19 Instituirea Curții. Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părți contractante din prezenta Convenție și din Protocoalele sale, se instituie o Curte europeană a Drepturilor Omului, numită în continuare “Curtea” . Ea funcționează permanent.
Articolul 20 Numărul judecătorilor. Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal celui al Înaltelor Părți contractante.
Articolul 21 Condiții de exercitare a funcțiilor. 1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcțiuni judiciare sau să fie juriști având o competență recunoscută.
2. Judecătorii își exercită mandatul cu titlu individual.
3. Pe durata mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerințele de independență, de imparțialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate integrală; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către Curte.
Articolul 22 Alegerea judecătorilor. 1. Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părți contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidați prezentați de Înalta Parte contractantă.
2. Aceeași procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul adeziunii a noi Înalte Părți contractante și pentru a se ocupa locurile devenite vacante.
Articolul 23 Durata mandatului. 1. Judecătorii sunt aleși pentru o durată de șase ani. Ei pot fi realeși. Totuși, mandatele unei jumătăți din numărul judecătorilor desemnați la prima alegere se vor încheia la împlinirea a trei ani.
2. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei inițiale de trei ani sunt desemnați prin tragere la sorți efectuată de Secretarul General al Consiliului Europei, imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura, în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăți din numărul judecătorilor la fiecare trei ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleși vor avea o altă durată decât cea de șase ani, fără ca totuși ea să poată depăși nouă ani sau să fie mai mică de trei ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate și Adunarea Parlamentară aplică paragraful precedent, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorți efectuată de Secretarul General al Consiliului Europei imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat duce la sfârșit mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc 70 ani.
7. Judecătorii rămân în funcțiune până la înlocuirea lor. Ei continuă totuși să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizați.
Articolul 24 Revocarea. Un judecător nu poate fi înlăturat din funcțiile sale decât dacă ceilalți judecători decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să răspundă condițiilor necesare.
Articolul 25 Grefa și secretarii juridici. Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini și organisme sunt stabilite prin regulamentul Curții. Ea este asistată de secretari juridici.
Articolul 26 Adunarea plenară a Curții. Curtea reunită în Adunare plenară:
a) alege, pentru o durată de trei ani, Președintele său și unul sau doi vice-președinți; ei pot fi realeși;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege Președinții Camerelor Curții, care pot fi realeși;
d) adoptă regulamentul Curții, și
e) alege grefierul și unul sau mai mulți grefieri adjuncți.
Articolul 27 Comitete, Camere și Marea Cameră. 1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în comitete de trei judecători, în Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră de șaptesprezece judecători. Camerele Curții constituie comitetele pentru o perioadă determinată.
2. Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei și al Marii Camere; în cazul absenței acestui judecător, sau atunci când el nu-și poate desfășura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.
3. Fac de asemenea parte din Marea Cameră Președintele Curții, vicepreședinții, președinții Camerelor și alți judecători desemnați conform regulamentului Curții. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu excepția Președintelui Camerei și a judecătorului ales în numele statului parte interesat.
Articolul 28 Declarații de inadmisibilitate ale comitetelor. Un comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să radieze de pe rol o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 când o astfel de decizie poate fi luată fără examinare complementară. Decizia este definitivă.
Articolul 29 Decizii ale Camerelor asupra admisibilității și fondului. 1. Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea articolului 28, o Cameră se pronunță asupra admisibilității și fondului cererilor individuale introduse în virtutea articolului 34.
2. O Cameră se pronunță asupra admisibilității și fondului cererilor statale introduse în virtutea articolului 33.
3. În afara deciziei contrare a Curții în cazuri excepționale, decizia asupra admisibilității este luată în mod separat.
Articolul 30 Desesizarea în favoarea Marii Camere. În situația în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale, sau dacă soluționarea unei probleme poate conduce la o contradicție cu o hotărâre emisă anterior de Curte, Camera poate, atât timp cât ea nu a emis hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una din părți nu se opune la aceasta.
Articolul 31 Atribuțiile Marii Camere. Marea Cameră:
a) se pronunță asupra cererilor introduse în virtutea articolului 33 sau a articolului 34 atunci când cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea articolului 30 sau când cauza i-a fost deferită în virtutea articolului 43; și
b) examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea articolului 47.
Articolul 32 Competența Curții. 1. Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale care îi sunt supuse în condițiile prevăzute de articolele 33, 34 și 47.
2. În caz de contestare a competenței, Curtea hotărăște.
Articolul 33 Cauze interstatale. Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea de orice încălcare a dispozițiilor Convenției și protocoalelor sale pe care o socotește imputabilă unei alte Înalte Părți contractante.
Articolul 34 Cereri individuale. Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părți contractante, a drepturilor recunoscute în Convenție sau protocoalele sale. Înaltele Părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept.
Articolul 35 Condițiile de admisibilitate. 1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum este stabilit conform principiilor de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de șase luni, începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, dacă
a) ea este anonimă; sau
b) ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă ea nu conține fapte noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Articolul 36 Terța intervenție. 1. În orice cauză aflată în fața unei Camere sau a Marii Camere, o Înaltă Parte contractantă al cărei cetățean este reclamantul are dreptul de a prezenta observații scrise și de a lua parte la audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiției, Președintele Curții poate invita orice Înaltă Parte contractantă care nu este parte în instanță sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observații scrise sau să ia parte la audieri.
Articolul 37 Radierea. 1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu dorește să o mai mențină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv constatat de Curte care nu mai justifică continuarea examinării cererii.
Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică.
Articolul 38 Examinarea contradictorie a cauzei și procedura de rezolvare prin bună înțelegere. 1. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea
a) continuă examinarea contradictorie a cauzei împreună cu reprezentanții părților și, dacă este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate vor furniza toate facilitățile necesare;
b) se pune la dispoziția celor interesați în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înțelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului astfel cum le recunoaște Convenția și protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 litera b) este confidențială.
Articolul 39 Rezolvarea prin bună înțelegere. În cazul rezolvării prin bună înțelegere, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.
Articolul 40 Audierea publică și accesul la documente. 1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivată de circumstanțe excepționale.
2. Documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care Președintele Curții nu decide altfel.
Articolul 41 Satisfacția Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Articolul 42 Hotărârile Camerelor. Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispozițiilor articolului 44, paragraful 2.
Articolul 43 Retrimiterea în fața Marii Camere. 1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte a cauzei poate, în cazuri excepționale, să ceară retrimiterea cauzei în fața Marii Camere.
2. Un colegiu de cinci judecători al Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. Dacă colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunță asupra cauzei printr-o hotărâre.
Articolul 44 Hotărâri definitive. 1. Hotărârea Marii Camere este definitivă.
2. Hotărârea unei Camere devine definitivă
a) atunci când părțile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere; sau
b) trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în fața Marii Camere nu a fost cerută; sau
c) atunci când colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în aplicarea articolului 43.
3. Hotărârea definitivă este publicată.
Articolul 45 Motivarea hotărârilor și deciziilor. 1. Hotărârile, precum și deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile, sunt motivate.
2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător va avea dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale individuale.
Articolul 46. Forța obligatorie și executarea hotărârilor 1. Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile la care ele sunt părți.
2. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează punerea ei în executare.
Articolul 47 Avize consultative.1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniștrilor, să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conținutul sau de întinderea drepturilor și libertăților definite în Titlul I al Convenției și
în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul Miniștrilor ar putea să ia cunoștință ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenție.
3. Decizia Comitetului Miniștrilor de a cere un aviz Curții este luată prin votul cu majoritate al reprezentanților care au dreptul de a face parte din Comitet.
Articolul 48 Competența consultativă a Curții. Curtea decide dacă cererea de aviz prezentată de Comitetul Miniștrilor ține de competența sa, așa cum este definită de articolul 47.
Articolul 49 Motivarea avizelor consultative. 1. Avizul Curții trebuie motivat
2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale individuale.
3. Avizul Curții este transmis Comitetului Miniștrilor.
Articolul 50 Cheltuieli de funcționare a Curții. Cheltuielile de funcționare a Curții sunt în sarcina Consiliului Europei.
Articolul 51 Privilegii și imunități ale judecătorilor.Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcțiilor lor, de privilegiile și imunitățile prevăzute de articolul 40 al Statutului Consiliului Europei și de Acordurile încheiate în virtutea acestui articol.
Bibliografie
1. Balahur, D., Protecția europeană a drepturilor omului , Iași, Editura Univ. Al.I.Cuza, 2006
2. Balahur, D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, București, Editura All Beck, 2001
3. Barac, L., Europa si drepturile omului. Romania si drepturile omului, Bucuresti, Editura Lumina Lex, 2001
4. Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucuresti, Manual Consiliul Europei,Bucuresti, 2003
5. Bolitineanu, A.,Nastase A., Aurescu, B., Drept international Contemporan, Editura All Beck, 2000, Bucuresti
6. Büergenthal, T., Weber, R., “Dreptul internațional al drepturilor omului”, București, Editura All, 1996
7. Cârnat, T., Mijloace de reacționare a ombudsmanului în cazul încălcării drepturilor omului, București, Revista Națională de Drept nr. 11, 2002
8. Ciucă, A., Protecția internațională a drepturilor omului, București, Editura Fundației Axis, 2005
9. Diaconu, I., Drepturile omului în dreptul internațional contemporan-Manual, București, editura Lumina Lex 2001
10. Diaconu, N., Sistemul instituțional al Uniunii Europene, București, Editura Lumina Lex, 2001
11. Duculescu, V., Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale, București, Editura Lumina Lex, 1998
12. Filipescu, P., I., Fuerea A., Drept instituțional comunitar european, Ediția aIV-a, București, Editura Actami,1999
13. Jofa, C., Protecția drepturilor omului, Iași, Editura Chemarea, 1999
14. Manda, C., Predescu O., Popescu Slaniceanu I., Manda C.C., Ombudsmanul. Instituție fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, 1997
15. Mazilu, D., Drepturile omului – Concept, exigente si realitati contemporane, Bucuresti, Editura Lumina Lex, , 2000
16. Moroianu –Zlătescu, I., Demetrescu, C., Drept instituțional European, București, Editura Olimp, 1999
17. Moroianu –Zlătescu, I., Drepturile omului – un sistem în evoluție, București, Editura I.R.D.O., 2007
18. M., R., Ishay, The human rights reader. Major political Essay, Speeches, an Documents from Bible to the present,Routledge, New York, 1997
19. Năstase, A., Drepturile Omului, religie la sfârșit de secol, IRDO, București, 1992
20. Popescu, C.–L., Protecția internațională a drepturilor omului, surse, instituții, proceduri, București, Editura All Beck, 2000
21. Purdă, N., Protecția drepturilor omului – mecanisme interne și internaționale, București, Editura Lumina Lex, 2001
22. Selejan-Guțan, B., Rusu H. A., Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României (1998-2006), 2006
23. Selejan-Guțan, B., Protectia europeana a drepturilor omului, Bucuresti, Editura C.H. Beck, 2006
24. Scăunaș, S., Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck, 2003
25. Scăunaș, S., Organizații internaționale și instituții europene, Sibiu, Editura Burg, 2008
26. Scăunaș, S., Uniunea Europeană. Construcție, reformă, instituții, drept, București, Editura CH Beck, 2008
27. Alston, P, Weiler J.H.H., The European Union and Human Rights Final Project on an Agenda for The year 2000, Florence, European University Institute, 1998
28. Vida, I., Drepturile Omului în reglementări internaționale, București, Editura Lumina Lex, 1999
29. Voicu, M., Protecția europeană a drepturilor omului – teorie și jurisprudență, Constanța, Editura Ex Ponto, 2002
30. Voican, M., Curți internaționale de justiție, București, Editura All Beck, 2000
Adrese internet:
www.unionafricaine.org
www.coe.ro
www.ec.europa.eu
www.europarl.europa.eu
www.euro-ombudsman.eu.int
www.juris.ro
www.mae.ro
www.scj.ro
www.liberalism.ro
www.oas.org
www.irdo.ro
www.juridice.ro
www.mdrl.ro
www.curia.europa.eu
www.antena1.ro
www.lhr.md
www.gtbv.ro
www.infolegal.ro
Bibliografie
1. Balahur, D., Protecția europeană a drepturilor omului , , Editura Univ. Al.I.Cuza, 2006
2. Balahur, D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, București, Editura All Beck, 2001
3. Barac, L., Europa si drepturile omului. Romania si drepturile omului, Bucuresti, Editura Lumina Lex, 2001
4. Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucuresti, Manual Consiliul Europei,Bucuresti, 2003
5. Bolitineanu, A.,Nastase A., Aurescu, B., Drept international Contemporan, Editura All Beck, 2000, Bucuresti
6. Büergenthal, T., Weber, R., “Dreptul internațional al drepturilor omului”, București, Editura All, 1996
7. Cârnat, T., Mijloace de reacționare a ombudsmanului în cazul încălcării drepturilor omului, București, Revista Națională de Drept nr. 11, 2002
8. Ciucă, A., Protecția internațională a drepturilor omului, București, Editura Fundației Axis, 2005
9. Diaconu, , Drepturile omului în dreptul internațional contemporan-Manual, București, editura Lumina Lex 2001
10. Diaconu, N., Sistemul instituțional al Uniunii Europene, București, Editura Lumina Lex, 2001
11. Duculescu, V., Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale, București, Editura Lumina Lex, 1998
12. Filipescu, P., I., Fuerea A., Drept instituțional comunitar european, Ediția aIV-a, București, Editura Actami,1999
13. Jofa, C., Protecția drepturilor omului, Iași, Editura Chemarea, 1999
14. Manda, C., Predescu O., Popescu Slaniceanu I., Manda C.C., Ombudsmanul. Instituție fundamentală a statului de drept, Editura Lumina Lex, 1997
15. Mazilu, D., Drepturile omului – Concept, exigente si realitati contemporane, Bucuresti, Editura Lumina Lex, , 2000
16. Moroianu –Zlătescu, I., Demetrescu, C., Drept instituțional European, București, Editura Olimp, 1999
17. Moroianu –Zlătescu, I., Drepturile omului – un sistem în evoluție, București, Editura I.R.D.O., 2007
18. M., R., Ishay, The human rights reader. Major political Essay, Speeches, an Documents from Bible to the present,, 1997
19. Năstase, A., Drepturile Omului, religie la sfârșit de secol, IRDO, București, 1992
20. Popescu, C.–L., Protecția internațională a drepturilor omului, surse, instituții, proceduri, București, Editura All Beck, 2000
21. Purdă, N., Protecția drepturilor omului – mecanisme interne și internaționale, București, Editura Lumina Lex, 2001
22. Selejan-Guțan, B., Rusu H. A., Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României (1998-2006), 2006
23. Selejan-Guțan, B., Protectia europeana a drepturilor omului, Bucuresti, Editura C.H. Beck, 2006
24. Scăunaș, S., Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck, 2003
25. Scăunaș, S., Organizații internaționale și instituții europene, Sibiu, Editura Burg, 2008
26. Scăunaș, S., Uniunea Europeană. Construcție, reformă, instituții, drept, București, Editura CH Beck, 2008
27. Alston, P, Weiler J.H.H., The European Union and Human Rights Final Project on an Agenda for The year 2000, Florence, European University Institute, 1998
28. Vida, , Drepturile Omului în reglementări internaționale, București, Editura Lumina Lex, 1999
29. Voicu, M., Protecția europeană a drepturilor omului – teorie și jurisprudență, , Editura Ex Ponto, 2002
30. Voican, M., Curți internaționale de justiție, București, Editura All Beck, 2000
Adrese internet:
www.unionafricaine.org
www.coe.ro
www.ec.europa.eu
www.europarl.europa.eu
www.euro-ombudsman.eu.int
www.juris.ro
www.mae.ro
www.scj.ro
www.liberalism.ro
www.oas.org
www.irdo.ro
www.juridice.ro
www.mdrl.ro
www.curia.europa.eu
www.antena1.ro
www.lhr.md
www.gtbv.ro
www.infolegal.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul European de Protectie a Drepturile Omului (ID: 129819)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.