SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAȚIONAL ÎN ARIA SECURITĂȚII ȘI SIGURANȚEI NAȚIONALE ȘI EUROPENE [311341]

ROMÂNIA

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

Școala Doctorală „ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ”

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător de doctorat

Prof. Univ. Dr. Sergiu Adrian VASILE

Doctorand: [anonimizat] 2017 –

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

Școala Doctorală „ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ”

TEZA DE DOCTORAT

TEMA: SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAȚIONAL ÎN ARIA SECURITĂȚII ȘI SIGURANȚEI NAȚIONALE ȘI EUROPENE

Conducător de doctorat

Prof. Univ. Dr. Sergiu Adrian VASILE

Doctorand: [anonimizat] „ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ”

BUCUREȘTI

– 2017 –

Mulțumiri !

[anonimizat]. univ. dr. Damian MICLEA și prof. univ. dr. [anonimizat] a Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, [anonimizat], pentru coordonarea atentă și riguroasă care m-a [anonimizat] .

Mulțumesc și colectivelor de profesori și experți ai Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, [anonimizat] „Carol I” pentru implicarea în activitatea din perioada de pregătire a examenelor, [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]-[anonimizat], prezenta teză nu ar fi avut fundamentul necesar pentru a fi realizată.

[anonimizat], [anonimizat]:

„[anonimizat].”

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], ca principală resursă energetică.

În Agenda 21 a O.N.U. de la Rio de Janeiro din 1992, se menționa că „Energia este esențială pentru dezvoltarea economică și socială și îmbunătățirea calității vieții”.

Evoluția societății umane a fost permanent influențată de resursele naturale, economiile naționale, economia mondială , fiind dependentă de aceste resurse. De asemenea, este bine cunoscut faptul că resursele energetice sunt limitate și repartizate neregulat pe suprafața Terrei. Petrolul este resursa care face să funcționeze majoritatea sectoarelor economice cum ar fi, transporturile, petrochimia, alimentația și agricultura.

Până și sectorul forțelor armate este dependent de această resursă. Lipsa resurselor naturale a jucat un rol esențial în declanșarea sau amplificarea unor conflicte, în canalizarea forțelor, printre cele mai elocvente exemple numărându-se conflictul din Cecenia și Irak.

Datorită acestei realități, a accesului diferențiat la resurse, relațiile dintre state sunt tensionate, tensiuni ce au consecințe devastatoare.

Realitatea secolului XXI este îngrijorătoare: accentuarea dezastrelor naturale, epuizarea resurselor energetice, diminuarea resurselor de apă, hrană, încălzirea globală a climei, sunt fenomene ce au ca efect amenințarea securității mondiale.

Condițiile economice precare, „căderea” unor state datorită proastelor guvernări, înmulțirea și răspândirea conflictelor etnice și religiose, sunt o realitate a actualului mediu de securitate.

Realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori au înțeles că trebuie să renunțe la utopia independenței energetice totale și să accepte interdependența energetică.

Acest obiectiv se va realiza prin stimularea investițiilor pentru creșterea eficienței energetice începând cu resursele energetice, producția, transportul și distribuția și nu în ultimul rând, în raționalizarea consumului prin promovarea și utilizarea biocombustibililor lichizi, a biogazului și a energiei geotermale.

Pentru România, reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra Mediului prin utilizarea „tehnologiilor curate” va reprezenta o prioritate.

Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate obligă la: „continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale și servicii energetice; extinderea activității operatorului pieței angro de energie electrică la nivel regional; participare activă la realizarea pieței regionale de energie (în Europa de Sud-Est) și a pieței unice europene; liberalizarea în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare a tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale (creșterea capacității de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020); continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic.”

Obiectivul principal al lucrării de cercetare științifică doctorală constă în identificarea și analizarea unor metode/tehnici/proceduri care, îmbunătățite semnificativ, să asigure funcționarea la parametrii normali în cazuri de forță majoră, a sistemului electroenergetic național, element important de interes pentru securitatea și siguranța națională și internațională.

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SECURITATEA ȘI SIGURANȚA ENERGETICĂ NAȚIONALĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ. IMPORTANȚA TEMEI DE CERCETARE ȘI IMPACTUL ȘTIINȚIFIC PRECONIZAT

În lucrarea de față a fost realizată o analiză a strategiilor energetice pe care alte state le-au abordat pe linie națională identificându-se astfel o serie de oportunități pentru România cu totul deosebite ca importanță și impact asupra domeniului securității naționale și asupra interesului nostru național.

Schimbările climatice reprezintă una din cele mai mari provocări cu care omenirea se confruntă iar activitatea umană le influențează într-un mod irevocabil.

După cum afirmau Alvin și Heidi Teoffler „schimbările climatice din întreaga lume au loc în proporție de 90% din cauza acțiunilor umane”.

Concluzia principală este că modificarea climei este deja resimțită, se află într-un proces ireversibil și toată lumea este de acord cu faptul că viitorul va depinde semnificativ de măsurile care se iau în prezent.

După datele preluate de la Centru de informare al Organizației Națiunilor Unite pentru România pentru anul 2016, emisia gazelor cu efect de seră în urma activităților umane va determina grave dereglări climatice, accentuând încălzirea globală și creșterea nivelului mării și este foarte posibil să fie tot mai frecvente zilele cu fenomene extreme, valuri de caniculă, precipitații puternice, uragane și taifunuri tot mai intense, vânturi foarte puternice și precipitații violente. Experții în schimbări climatice prognozează de asemenea, că nivelul oceanelor ar putea crește cu 19 până la 58 cm.

Impactul schimbărilor climice se reflectă în: „creșterea temperaturii medii cu variații semnificative la nivel regional, diminuarea resurselor de apă pentru populație, reducerea volumului calotelor glaciare, creșterea nivelului oceanelor, modificarea ciclului hidrologic, modificări în desfășurarea anotimpurilor, creșterea frecvenței și intensității fenomenelor climatice extreme, reducerea biodiversității”.

Schimbarea climatică actuală „se simte deja în Europa și în întreaga lume și pe termen lung ar putea să fie la originea catastrofelor, precum mărirea nivelului apei mării, inundații, furtuni violente, foamete și penurii de apă în anumite părți ale lumi.”. Schimbarea climatică se află în atenția tuturor statelor, însă sunt țări cu economia emergentă sau în curs de dezvoltare care vor fi mai vulnerabile datorită faptului că principalele lor activități cum ar fi, agricultura, piscicultura, creșterea animalelor, depind de modificările chiar sensibile ale condițiilor meteorologice, și nu dispun de mijloacele necesare nici tehnice, nici financiare pentru a se adapta la schimbărilor climatice. Noua realitate climatică va aduce după ea noi realități geografice și noi realități sociale.

Este tot mai evident că între evoluția Mediului și dezvoltarea omenirii este o legătură foarte strânsă, astfel încât organismele internaționale înființate în acest scop, au un plan comun și colaborează la nivel mondial incluzând pe agenda lor, probleme generate de schimbarea climei și modului în care omenirea se poate adapta la această nouă realitate climatică.

Agenția Europeană de Mediu (AEM) estimează că, datorită temperaturilor mai ridicate, rezervele de apă din Europa de Sud se vor împuțina. Ȋn același timp, agricultura și turismul vor necesita mai multă apă, mai ales în regiunile mai calde și mai uscate. Creșterea temperaturii apei și scăderea cotei râurilor vor afecta, la rândul lor, calitatea apei.

Emisiile de gaze (GES) cu efect de seră au un rol semnificativ în schimbările climei: este de așteptat ca partea sudică a Europei să devină mai caldă și mai uscată, în timp ce nordul și nord-vestul să fie mai temperate și mai umede. Creșterea de temperatură se va resimți pe întregul glob. Statele membre ale Uniunii Europene sunt de acord că „pentru a se evita o schimbare severă a climatului, creșterea temperaturii globale trebuie limitată la 2°C, peste nivelul de dinainte de industrializare”.

Viitorul omenirii se conturează destul de sumbru în ceea ce privește dinamica schimbărilor climatice. La nivel internațional și național, guvernele trebuie să asigure mediului de afaceri anumite direcții de acțiune. Provocarea constă în continuitatea asigurării unor cadre legale și a unor parteneriate care vor permite corporațiilor să-și asume rolul vital în protejarea climei. Peste tot în lume discuțiile despre schimbările climatice se intensifică și se îndreaptă spre noi direcții cu o deschidere tot mai mare. Schimbările climatice au fost incluse pe agenda celor mai importante întâlniri regionale și internaționale , multe dintre acestea solicitând aplicarea rezultatelor Conferinței Organizației Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice ce a avut loc în Bali, în decembrie 2007. Conferința de la Bali oferă posibilitatea de implicare în cadrul proceselor multilaterale de schimbare climatică sub auspiciile Națiunilor Unite și în conturarea unui plan de abordare globală a schimbărilor climatice.

Mecanismele de piață impuse prin Protocolul de la Kyoto sunt menite să reducă costurile atingerii liniei de emisii: mecanismele de dezvoltare nepoluate, implementarea comună și comercializarea emisiilor. Convenția privind schimbările climatice și Protocolul de la Kyoto presupun un ajutor financiar din partea țărilor cu mai multe resurse pentru acele țări mai puțin dotate și implicit mai vulnerabile.

Acestea au stabilit că tehnologiile nepoluante au un rol crucial în combaterea schimbărilor climatice, multe fiind deja aplicabile, iar eficiența energetică și tehnologiile nepoluante pot asigura soluții câștigătoare pentru toate părțile implicate, în timp ce reducerea defrișărilor joacă un rol deloc de neglijat în reducerea emisiilor de carbon.

Convenția Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice stabilește protejarea pădurilor ca parte a eforturilor de combatere a schimbărilor climatice. În cadrul Protocolului de la Kyoto, emisiile produse de despăduriri în țările dezvoltate sunt considerate parte a angajamentelor luate pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră.

Provocările pentru România sunt numeroase și delicate. Numeroase pentru că privesc o serie de domenii strategice pentru economia națională, ce țin de elementele esențiale ale managementului schimbărilor climatice, de la schimbările meteorologice, la sectorul energetic, al îmbunătățirilor funciare și al ameliorării calității solurilor, până la intervențiile active în atmosferă, împăduriri și politici locative. Delicate pentru că implică decizii cum ar fi scutirea de datorii, alocarea prioritară a resurselor, coordonare și cooperare interinstituțională și mai ales deoarece constituie coerență în implementarea politicilor publice.

Considerăm că, în condițiile unor provocări permanente la adresa sistemului de securitate, se impune ca instituțiile statului român cu atribuții în domeniu, să devină mult mai active în primul rând cu măsuri de actualizare și completare a legislației în domeniile mai sus amintite, apoi cu eradicarea sau cel puțin, diminuarea corupției din sistemul electroenergetic, cu monitorizarea, implementarea și controlul aplicării regimului silvic în fondul forestier național și altele.

În al doilea rând trebuie avut în vedere că România are un potențial hidroenergetic uriaș, nevalorificat la întregul potențial, care însă este strict dependent de evoluția climatică dar în același timp este cea mai ieftină metodă de producere a energiei electrice.

Din punct de vedere al securității energetice, exploatarea resurselor hidroenergetice asigură două mari avantaje : folosirea unei resurse regenerabile, apa, înlocuindu-se astfel resursele de combustibili fosili și foarte important , asigură o metodă eficientă și ieftină de stocare a energiei electrice prin stocarea la sursă, respectiv crearea și dezvoltarea lacurilor de acumulare, care pe orizontală generează și alte beneficii economice privind dezvoltarea unor activități agricole – piscicultura, irigații sau prin turism și activități de agrement.

Impactul științific preconizat prin tema cercetată se regăsește în formularea unor concluzii necesare și furnizarea de idei factorilor de conducere din cadrul instituțiilor naționale de apărare pentru o nouă strategie OPSN pe termen lung și prezentarea unor propuneri de lege ferenda pentru că în domeniul securității energetice, tehnologia nu este singura soluție, deși soluțiile aplicate până acum pentru rezolvarea problemei creșterii temperaturilor și a populației au fost în principal de ordin tehnologic folosindu-se, surse alternative de energie, metode mai eficiente de producție, soiuri mai productive, , îngrășăminte mai concentrate, etc.

La nivel internațional din ce în ce mai multe voci susțin, că este nevoie de o altă abordare, o altă gândire care să nu se bazeze pe o geopolitică tradițională ci pe tratarea în ansamblu a aspectelor principale, deoarece problemele globale impun soluții globale.

Mediul de securitate internațional este într-o permanentă și rapidă schimbare. Unele schimbări sunt liniare și previzibile fie că rezultă din evoluția realistă a mediului de securitate, fie că reprezintă rezultatul unor strategii și programe.

Prioritățile României în acest domeniu sunt: competitivitate, asigurarea și diversificarea furnizorilor de energie, protecția mediului, asigurarea investițiilor pentru dezvoltarea capacităților de producție și sunt armonizate cu politicile energetice europene

Situația geopolitică a Europei de Sud-Est în spațiul danubiano-pontic se află într-o rapidă și continuă schimbare generând un paradox : pe de o parte au loc procese de integrare politice și economice, iar pe de altă parte tendințe de fragmentare prin mișcări secesioniste de separare, spargere, o luptă care îmbracă forme multiple de asociere sau federalizare.

Urmare a descoperirii unor zăcăminte petroliere importante în Marea Caspică, care vor trebui transportate spre Europa și spre întreaga lume pe una din rutele principale, trebuie luate în calcul două poziții geostrategice cheie: Sistemul Strâmtorilor și Intrarea Bosforului care duc navigația dincolo de Marea Neagră și Crimeea.

În acest context România trebuie „să mute” rapid și inteligent și să profite la maximum de pozitia geostrategică de țară situată la limita estică a Uniunii Europene.

Deși Rusia poate fi considerată „primadonna” scenei geopolitice pontice și principalul furnizor de climat politic din zonă, trebuie să încercăm să stabilim o frontieră socio-geografică a regiunii Mării Negre, a spațiului pontic care cuprinde state balcanice – Bulgaria , Macedonia, Serbia, Grecia și state caucaziene – Gruzia, Armenia, Azerbaidjan.

România poate deveni un nod important de legătură în spațiul balcano-caucaziano-pontic pentru stabilirea unor trasee economice privind în special materiile prime, resursele energetice și infrastructura pentru transportul acestora, dar și un factor generator de stabilitate politică.

În acest context, cercetătorul acordă în cadrul lucrării de cercetare științifică, sistemului electroenergetic național, statutul de furnizor de securitate energetică, din următoarele motive:

efectele în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra Mediului care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației pot fi limitate și eliminate cât mai rapid dacă factorii abilitați reacționează promt și cu profesionalism;

intervențiile asupra instalațiilor electrice au o importanță vitală întrucât societățile care asigură mentenanța , prin angajații ei intră în contact direct și imediat cu cetățenii;

de rapiditatea și calitatea serviciilor specialiștilor depinde salvarea de vieți omenești în timp ce de calitatea serviciilor de mentenanță depind : limitarea pagubelor materiale, restabilirea funcționării echipamentelor electrice care la rândul lor asigură prima condiție pentru funcționarea instalațiilor și obiectivelor civile și militare din spitale, instituții, porturi și aeroporturi, telecomunicații ș.a. și anume, furnizarea de energie electrică „produsul final” al obiectivelor privind securitatea electroenergetică parte importantă a securității naționale.

Metodologia aplicată în cadrul etapelor cercetării științifice.

Metode, tehnici de cercetare și culegere de date.

Cercetătorul a folosit ca tip de cercetare, tipul de orientare în care unele cercetări sunt orientate către concluzii iar altele către decizii.

În funcție de finalitatea cercetărilor, tipul de cercetare folosit este unul descriptiv , cu scopul de documentare și înțelegere a fenomenelor, iar ca metode de cercetare s-au folosit observația, analiza documentelor și analiza de conținut.

Metodologia de cercetare s-a realizat prin lecturarea a numeroase surse scrise, dar și vizionarea a numeroase pagini de internet, înscrise în Bibliografie, pentru aflarea informațiilor din mai multe surse, folosindu-se astfel cercetarea descriptivă, cu scopul de documentare și înțelegere a fenomenelor prin metoda de analiză a documentelor, totodată, au fost contactate numeroase persoane, în special români care locuiesc în zonele de contact militar, pentru a afla opiniile și năzuințele celor direct implicați.

Cercetătorul, a participat efectiv la realizarea Parcului Fotovoltaic din localitatea Podu Olt, comuna Hărman, județul Brașov, prin executarea unor categorii de lucrări, în baza unor relații profesionale cu executantul lucrării și la realizarea unei importante centrale de producere a energiei electrice având ca sursă, energia solară.

În acest caz, în funcție de finalitatea cercetării științifice s-a folosit ca tip, cercetarea exploratorie, iar ca metodă de cercetare, observația participativă.

Rezultatele cercetării asupra datelor și faptelor din această lucrare, sunt cuprinse în partea finală, în concluzii, în timp ce orientarea spre decizii și emiterea lor se poate produce dacă cercetările în domeniu vor continua și se vor materializa în elaborarea unor proceduri operaționale însoțite de modificările legislative acompaniatoare.

Rezultatele cercetării s-au materializat prin evidențierea unor aspecte privind legătura dintre funcționalitatea sistemului electroenergetic și securitatea energetică națională și europeană. S-au identificat soluții alternative de producere a energiei electrice care să reducă dependența de resursele tradiționale și în același timp să respecte legislația europeană și strategiile și prevederile cu privire la Mediu adoptate.

S-au analizat și prezentat o serie de constrângeri, perspective și oportunități privind construirea și exploatarea unor centrale care produc energie din resurse regenerabile, adresate celor interesați în domeniul energetic de acest tip, dar și autorităților care reglementeză această activitate, și care pot deschide calea unor propuneri de modificări legislative pentru îmbunătățirea cadrului legal și pentru încurajarea investițiilor în domeniu.

Rezultatele cercetării privind evenimentele și subiectele abordate au rolul de a transmite mesajul că situația actuală geopolitică din spațiul pontic este una favorabilă României, aceasta trebuind să o valorifice cu inteligență și eficiență maximă.

Cercetătorul a aprofundat cercetarea științifică și a reușit să realizeze conexiunea între conceptul teoretic de securitate energetică și componenta materială a sistemului electroenergetic, un mix aplicabil pentru eliminarea efectelor în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra Mediului, care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației.

Acestea pot fi limitate și/sau eliminate cât mai rapid, dacă factorii abilitați reacționează promt și cu profesionalism.

Pentru realizarea cercetării științifice, în funcție de finalitate, s-a folosit tipul de cercetare exploratorie cu scopul de studiere a fenomenelor iar ca metodă de colectare a datelor, observația participativă. Tipul de abordare este studiul de caz și s-a realizat asupra activității unei societăți de mentenanță din cadrul ELECTRICA prin metoda cercetare-acțiune (action research), caracterizată prin participarea cercetătorului în timpul cercetării în scopul de a obține noi cunoștințe și transformarea realității prin acțiune.

Într-o altă situație s-a folosit tipul de cercetare explicativ, având drept scop, explicarea factorilor ce determină fenomenele.

Participanți în cadrul metodelor aplicate în cercetarea

fenomenului

A fost folosită eșantionarea calitativă de tip criterial, ocazie cu care au fost intervievați 122 responsabili naționali cu experiență / atribuții relevante pentru domeniul abordat în cadrul cercetării științifice, după cum urmează:

primari și viceprimari în unități teritorial administrative din județul Brașov, 34 de persoane;

specialiști în situații de urgență de la I.S.U. : Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Țara Bârsei” al județului Brașov, subunități teritoriale I.S.U. Brașov, Servicii voluntare pentru Situații de urgență din cadrul primăriilor comunale, 23 de persoane;

specialiști din cadrul Societății Energetice Electrica S.A. și Companiei Naționale de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A., 65 de persoane.

Tehnici și instrumente de culegere a datelor

Pentru realizarea obiectivelor urmărite au fost folosite următoarele tehnici și instrumente:

observația;

interviul semi-structurat și nestructurat realizat cu participanții menționați mai sus, cu experiență relevantă asupra domeniului studiat. Instrumentul de culegere a informațiilor a fost chestionarul cu 10 întrebări de cercetare (care au urmărit purtarea de discuții și obținerea de răspunsuri total libere), prezentat în Anexa 1.

Mai multe interviuri au fost realizate respectând Regula Chatham House, unii dintre subiecți nedorind să își facă identitatea cunoscută.

Chestionarul poate fi încadrat, ca tip de abordare, în categoria studiu de caz, situație în care tipul de cercetare este descriptiv sau de înțelegere și are drept scop documentarea asupra fenomenelor și înțelegerea acestora.

Rezultatele obținute sunt înscrise în partea de concluzii și sunt un început de drum pentru următoarele cercetări care se pot face în domeniul energetic privind îmbunătățirea legislației în vigoare în materie de securitate energetică, și a modificărilor procedurilor operaționale care să stabilească clar și precis măsurile ce trebuie adoptate în cazuri extreme de avarii în sistem.

documentarea specifică pentru cercetarea domeniului ales, care a constat în:

studierea actelor normative internaționale, europene și naționale referitoare la OPSN și la securitatea energetică națională și europeană;

studierea materialelor de specialitate bibliografice;

accesarea de site-uri de specialitate pe Internet pentru documentarea electronică;

participarea la conferințe și ședințe desfășurate în cadrul organizațiilor naționale de specialitate în domeniul securității energetice, precum și la simpozioane naționale organizate în domeniul electroenergetic.

realizarea de analize;

Studiu de caz ce constă într-o analiză de tip SWOT a unei societăți energetice care asigură mentenanța unei părți importante a sistemului electroenergetic cu identificarea vulnerabilităților și amenintărilor reale, existente în prezent, dar și a oportunităților de dezvoltare.

Stadiul actual al cunoașterii în domeniul vizat

Securitatea energetică este un concept multidimensional, fiind strâns legată de vulnerabilitatea față de întreruperile în aprovizionarea cu resurse energetice – petrol, gaze naturale, cărbune și energie electrică. Dacă inițial era un concept atașat petrolului, astăzi s-a extins și asupra gazelor naturale, energiei electrice începând cu aprovizionarea, producția, transportul, distribuția, furnizarea și nu în ultimul rând, consumul.

Securitatea energetică are în vedere trei dimensiuni: asigurarea de surse alternative pentru aprovizionare, identificarea de rute energetice noi, alternative și securizarea surselor energetice precum și a rutelor de transport.

Realitățile ultimelor decenii au demonstrat că marii consumatori nu au înteles sau refuză să accepte ideea de renunțare la independența energetică totală care s-a dovedit a fi o utopie și să accepte interdependența energetică.

Securitatea aprovizionării cu energie în termeni de geopolitică este o provocare și un obiectiv major al Uniunii Europene. În acest sens, revizuirea politicii energetice a dus la dezvoltarea unei Comunități Europene a Tratatului Energiei, al unui nou mecanism de reacție rapidă în situații de criză de energie, puncte de plecare pentru noi abordări ale problemelor de securitate energetică.

Prin contribuția cercetătorului s-a putut determina cu certitudine că România consideră strategia energetică parte a strategiei de apărare și militează pentru promovarea unei politici energetice comune de securitate la nivelul Uniunii Europene, precum și a identității energetice naționale care corelează politica internă cu obligațiile care îi revin la nivel european .

Securitatea energetică constituie, alături de competitivitate și dezvoltarea durabilă, unul dintre pilonii strategiei energetice a României. În acest spirit, au fost stabilite drept obiective prioritare ale dezvoltării sectorului energetic din România următoarele:

menținerea unui echilibru între importul de resurse energetice primare și utilizarea rațională și eficientă a rezervelor naționale pe baze economice și comerciale;

diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, ale relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit;

diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport alternative prin promovarea de proiecte multinaționale;

încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale;

stimularea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze;

creșterea capacității de înmagazinare subterană a gazelor naturale prin intensificarea ritmului de dezvoltare a capacităților existente, cât și crearea de noi depozite pentru zonele care se confruntă cu greutăți în alimentarea cu gaze naturale atât sezoniere, cât și zilnice și orare;

creșterea nivelului de adecvanță al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart grid) și cu respectarea cerințelor UCTE/ETSO.

Conform Strategiei de Securitate Națională a României (SSNR) adoptată în anul 2007, garantarea securității naționale „nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a României prin adaptarea operativă și optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare și creșterea eficienței energetice”

Urmare a reconfigurării strategiei de securitate energetică a României, cerință expresă formulată în „Strategia de Securitate Națională a României” în concordanță cu strategia energetică a Uniunii Europene, a fost aprobată o nouă Strategie energetică pentru perioada 2007-2020, document aliniat principalelor scopuri și obiective energetice ale Uniunii Europene reliefate în „Strategia Lisabona” , Carta Verde: „ Strategia europeană pentru energie durabilă, competitivă și sigură” și noua „ Politică energetică pentru Europa”.

La nivel de Uniunea Europeană s-a dezbătut deja noțiunea de Uniune Energetică . România ar putea participa la acest concept pe segmentul electro-energetic unde disponibilitatea de producție depășește consumul intern, astfel potrivit datelor statistice publicate de Institutul Național de Statistică (INS), în primele 4 luni ale anului 2017, pe fondul scăderii consumului de energie electrică cu 3% față de aceeași perioadă a anului 2016, exportul de energie electrică a totalizat 2,814 miliarde kWh, ceea ce reprezintă aproximativ 11,8% din producția de energie electrică dar are o vulnerabilitate importantă datorată lipsei capacității de transport a energiei electrice din cauza rețelelor uzate fizic, moral și subdimensionate.

Rămâne să găsim răspunsuri la întrebarea, cum vor continua relațiile energetice între Uniunea Europeană dependentă de gazele rusești și Federația Rusă dependentă de exporturile în Uniunea Europeană ?

Președintele României a declarat că în contextul evoluțiilor din vecinătatea estică „Eliminarea barierelor comerciale în domeniul energetic este crucială pentru consolidarea domeniului energetic și securitatea energetică a Europei. În lumina evenimentelor actuale din vecinătatea estică și ținând cont de precedente, energia a devenit o armă politică iar urmărirea independenței energetice, cel mai bun mijloc de apărare și prevenire a vulnerabilităților”, adăugând, în acest context, că securitatea energetică trebuie să ocupe în viitor „un loc esențial” în dialogul economic dintre România și Statele Unite ale Americii.

În același sens, Comisia Europeană a lansat la începutul lunii martie 2010, Strategia Europa 2020 care vizează „pregătirea economiei sociale de piață a Uniunii Europene pentru deceniul următor prin ieșirea din criza economico-financiară și transformarea acesteia într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale”. Documentul prevede ca prioritate, creșterea durabilă prin promovarea și dezvoltarea unor economii competitive, ecologice și eficiente prin utilizarea în principal a resurselor regenerabile . Drept consecință, creșterea economică a Uniunii Europene trebuie „decuplată de consumul de energie pentru: a se putea trece la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon și a crește ponderea surselor regenerabile de energie” și în același timp, corelată cu modernizarea transporturilor; promovarea eficienței energetice și foarte important, reducerea dependenței de resursele energetice externe.

Plus-valoarea caracterului aplicativ și potențialele contribuții știițifice

Tema are la bază studii și analize personale realizate prin prisma experienței avute de cercetăror în plan național și internațional, fapt ce a determinat un nivel bun al cunoașterii problemei studiate și un punct de plecare avansat pentru realizarea cercetării științifice. De asemenea, a avut ca origine ideea că există o interdependență de necontestat între domeniile economice, sociale, de apărare, de Mediu și altele, reflectată după câteva luni în conceptul de securitate națională extinsă, element de noutate în noua Strategie națională de Apărare a Țării, care poate crea premisele unei îmbunătățiri substanțiale a calității vieții și a siguranței cetățenilor. Această interdependență poate, în opinia cercetătorului, diminua semnificativ cel mai nociv element al momentului, corupția, care reduce stabilitatea politică, socială și economică, subminează încrederea în stat și valorile democratice și poate amenința securitatea țării pentru că infracțiunile de corupție au devenit tot mai complexe și se împletesc cu alte tipuri de acte criminale.

Studiul oferă argumente din care rezultă că soluțiile tehnice, măsurile sociale și procedurile folosite de statele Uniunii Europene / NATO și chiar de către altele din afara acestor alianțe, pot fi folosite ca surse de inspirație pentru România.

Acestea trebuie să fie aprofundate, dezvoltate și adaptate de către autoritățile române la specificul național, existând posibilitatea transpunerii cu succes în practică a cunoștințelor obținute în domeniu și în România astfel încât instituțiile noastre cu atribuții în planul OPSN să își poată îndeplini într-un mod și mai eficient sarcinile.

Prin contribuția cercetătorului s-a putut determina că ritmul și amploarea schimbării condițiilor de mediu presupun o reacție pe măsură și un efort comun de implicare și coordonare.

De-a lungul timpului, acțiunile fondurilor internaționale, ale guvernelor, ale societății civile și ale autorităților locale au fost în general neadecvate, Uniunea Europeană fiind în prezent, promotorul unor măsuri ferme și imediate de combatere a acestui fenomen. Strategia națională trebuie să integreze eficient măsurile de adaptare la schimbările climatice și de atenuare a efectelor acestora.

Acest lucru implică intervenții coerente și urgente în politicile guvernamentale din domeniul mediului, infrastructurii și amenajării teritoriale, al gestionării resurselor hidrologice, pedologice , agricole și forestiere, al sănătății, educației și al protecției sociale.

Relația dintre mediul de securitate internațional și schimbările climatice este indiscutabilă. Ajunsă la apogeul dezvoltării sale, societatea umană este extrem de vulnerabilă la variabilitatea climei și este privită ca fiind nepregătită pentru a reacționa în mod adecvat la efectele negative ale acesteia. În plus față de evenimentele deja provocate, schimbările climatice sunt o sursă de riscuri și amenințări – cum ar fi catastrofele naturale, conflicte asupra accesului la resursele naturale limitate și fluxurile de migrație pe scară largă care afectează omenirea la nivel global. Și în cazul României, semnele schimbărilor climatice sunt evidente iar impactul socio-economic a avut consecințe devastatoare în ultimii ani: o creștere alarmantă a temperaturii, secetă, fenomene meteorologice periculoase, inundații, calamități, degradarea solului. Prejudiciul produs stării de sănătate a oamenilor este un factor de risc care afectează negativ nu numai economia dar și stabilitatea socială.

Un concept nou, introdus de cercetător în lucrarea de cercetare este, alternativa rațională. Pornind de la sintagma bine cunoscută că „nu energia este scumpă, ci lipsa ei”, alternativa rațională devine „esența societății energetice” care stabilește relații privilegiate de tip : multisursă; multitip și raționalizare a consumului.

Argumentele personale pentru abordarea temei propuse

Cercetarea de față s-a impus a fi realizată din următoarele motive:

în cadrul domeniului supus cercetării s-a putut constata existența unor factori, neexploatați încă în România, care pot favoriza posibilitățile de acțiune și implicit, pot crește eficiența în domeniul Ordinii Publice și a Siguranței Naționale (OPSN);

elemente nou apărute, aplicate în multe alte țări, prefigurează posibilitatea evoluției domeniului OPSN românesc;

dinamica domeniului OPSN în România impune o analiză obiectivă pentru a identifica noi modalități de eficientizare și îmbunătățire a capacității de răspuns la amenințările existente la adresa siguranței naționale.

Folosirea de România a unor segmente neexploatate până în prezent va aduce o plusvaloare în domeniul securității și siguranței naționale și europeană.

Prezenta cercetare științifică se înscrie în sfera preocupărilor avute de țara noastră în domeniul obiectivelor urmărite pe linia siguranței naționale, al realizării unor interese strategice ale României, precum și în cel al îndeplinirii sarcinilor avute pe linia securității Euro-Atlantice, ca parteneri de calitate ai Uniunii Europene și NATO.

Prin realizarea acestui studiu s-a urmărit ca, în contextul existenței a numeroase amenințări, riscuri și vulnerabilități ale sistemului electroenergetic național de a cărui bună funcționare depinde securitatea energetică națională, element de maximă importanță a securității și siguranței naționale a României dar și a partenerilor euro-atlantici, să identificăm soluții de contracarare a lor prin folosirea eficientă a unor metode utilizate de mai multe state ale Uniunii Europene și NATO, respectiv prin implicarea tuturor resurselor tehnice și umane posibile și disponibile pentru: protejarea Mediului, influențarea schimbărilor climatice și înlocuirea resurselor convenționale cu altele regenerabile.

Obiectivul principal al lucrării de cercetare științifică doctorală a fost de a identifica și analiza metode/tehnici/proceduri, care îmbunătățite semnificativ, să asigure funcționarea la parametrii normali în cazuri de forță majoră, a sistemului electroenergetic național, element important de interes, securitate și siguranță națională răspunzând la două întrebări:

este România pregătită să facă față unei avarii majore a sistemului electroenergetic care să genereze o întrerupere în furnizarea de curent electric pentru o perioadă mai mare de timp?

cum ar fi afectată Ordinea Publică și Siguranța Națională într-o astfel de situație?

Obiectivele propuse au fost canalizate pentru aflarea cauzelor reale care ar putea genera astfel de situații, cum ar fi, evenimentele militare din zona geopolitică a Mării Negre și pentru a înțelege și releva care sunt implicațiile viitoare pentru România, în special ale celor de natura securității energetice.

Obiectivele cercetării sunt atât de natură teoretică, cât și practică.

Cele de natură teoretică se referă la:

concepte noi : „conceptul de securitate națională extinsă” și „conceptul de Uniune de Energie Europeană” ;

procedurile operaționale pentru intervenții;

legislația europeană și națională care reglementează domeniul energetic;

identificarea unor soluții viabile care să răspundă cât mai bine cerințelor, viziunii și valorilor Strategiei Naționale de Apărare a Țării.

Obiectivele practice sunt îndreptate spre:

cercetarea activității de mentenanță care face ca sistemul electroenergetic să funcționeze în condiții normale, folosind în orice situație, surse directe sau alternative, clasice sau regenerabile;

evaluarea gradului de cunoaștere în România a domeniului cercetat;

realizarea unei cercetări bibliografice cu privire la domeniul cercetat, în scopul confirmării, completării și comparării datelor obținute de la respondenți;

identificarea domeniilor principale ale Ordinii Publice și Siguranței Naționale în care s-ar putea acționa cu rezultate bune pe linia domeniului cercetat.

În același timp cercetătorul dorește să introducă un concept nou, al „alternativei raționale” ca esență a societății energetice ce stabilește relații privilegiate de tip : multisursă ; multipunct și raționalizarea consumului.

CAPITOLUL 2. PROMOVAREA INTERESULUI NAȚIONAL ÎN ASIGURAREA SISTEMULUI ELECTROENERGETIC CU IMPLICAȚII PRIVIND SECURITATEA NAȚIONALĂ

Noțiuni introductive

În al doilea capitol al lucrării științifice, cercetătorul își propune să analizeze situația resurselor energetice la nivel mondial. Se fac referiri la categoriile de resurse de tipul combustibililor fosili – cărbuni, șisturi bituminoase, gaze naturale, petrol- principala sursă mondială, și la resursele de tipul metalelor radioactive de o mare eficiență energetică, cum ar fi uraniul și toriul.

Se prezintă în continuare rezultatele cercetării privind geopolitica petrolului, geografia consumului, date despre actorii importanți de pe piața petrolieră cu referiri la Rusia, principal producător și exportator mondial și despre apariția unor state tot mai prezente pe piață, cum ar fi China sau India care și-au declarat interesul pentru petrolul din bazinul Mării Caspice.

Este necesar să se studieze și să se cunoască repartizarea geografică a resurselor de petrol, principalii producători, exportatori și importatori cu un interes special pentru ceea ce se întâmplă în regiunea pontic – caucaziană.

Pentru a se putea stabili obiective și a se obține rezultate în cercetare privind securitatea energetică națională trebuie analizat conceptul de securitate energetică.

Poziția Uniunii Europene în ceea ce privește conceptul amintit este foarte clar definită prin adoptarea de poziții comune ale membrilor săi, prin adoptarea a numeroase texte legislative, rezoluții, Cărți verzi, Cărți albe, decizii, tratate.

Trebuie menționat că la nivel de Consiliu European sunt definite orientarea și prioritățile politice generale ale Uniunii Europene. Deciziile se adoptă prin consens și sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Uniunii Europene și amintim un document de mare importanță adoptat în anul 2009, respectiv, Tratatul de la Lisabona.

Drept urmare, din punct de vedere legislativ și declarativ, politica privind securitatea energetică a Uniunii Europene este foarte bine conturată.

Trebuie însă precizat că pozițiile statelor membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală și de Est dependente de rezervele rusești sunt influențate de evoluția și implicațiile relațiilor energetice Uniunea Europeană – Rusia în care, prima este dependentă de importurile din Rusia iar aceasta la rîndul ei, este dependentă de exporturile în Uniunea Europeană.

Autorul a introdus rezultatele cercetării în acest capitol pentru a releva contextul geoenergetic în care se găsește România, care este încă dependentă de importurile de gaze naturale și petrol, în susținerea importanței ce trebuie acordată sistemului electroenergetic care poate funcționa în parametrii optimi și fără resursele tradiționale întrucât, într-o tot mai mare măsură, se produce energie din resurse regenerabile, nepoluante, iar obiectivele dezvoltării durabile în energetică sunt realizate și depășite la data prezentei lucrări.

În metodologia de cercetare științifică, cercetătorul a folosit ca tip de cercetare, tipul de orientare al cercetării și din acest punct de vedere apar cercetări orientate către concluzii și cercetări orientate către decizii.

În funcție de finalitatea cercetărilor, tipul de cercetare folosit este unul descriptiv (de înțelegere), cu scopul de documentare și înțelegere a fenomenelor, iar ca metode de cercetare s-au folosit observația, analiza documentelor și analiza de conținut.

Rezultatele cercetării asupra datelor și faptelor din acest capitol, sunt cuprinse în partea finală, în concluzii, în timp ce orientarea spre decizii și emiterea lor – responsabilitate care aparține instituțiilor statului, se poate produce dacă cercetările în domeniu vor continua și se vor materializa în elaborarea unor proceduri operaționale însoțite de modificările legislative acompaniatoare.

2.1. Resursele energetice și puterea

În încercarea de a defini termenul, la nivel economic, resursele naturale „se includ în categoria factorilor de producție, fiind cantități de substanțe, organisme, energie aflate la dispoziția societății, în momentul actual sau în perspectivă, în scopul satisfacerii nevoilor economice și sociale.”

De asemenea, resursa naturală reprezintă totalitatea zăcămintelor de minerale și minereuri, a terenurilor cultivate și folosibile, a pădurilor și apelor de care dispune planeta.

Principala caracteristică a resursei naturale decurge din chiar calitatea sa, unele dintre resurse fiind accesibile, iar altele greu de exploatat. Totodată, trebuie menționat faptul că resursele trebuie să fie valorificabile, altfel spus să poată fi exploatate, transportate și prelucrate.

În cuprinsul studiilor de specialitate s-au formulat opinii potrivit cărora resursele naturale se clasifică în funcție de mai multe criterii. Astfel, avem resurse terestre (atmosferice, hidrosferice, biosferice) și resurse extraterestre (energie solară).

O altă clasificare împarte resursele în resurse regenerabile (plante, animale, energie solară) și resurse neregenerabile.

Raportat la domeniul de activitate ele se grupează în resurse energetice, adică resursele care transmit sau cedează energie, și resurse neenergetice.

Totodată dispunem de resurse organice (plante, animale, substanțe energetice fosile) și anorganice (substanțe minerale), combustibile și necombustibile, alimentare și nealimentare, indentificate și neindentificate.

În ceea ce privește distribuția resurselor naturale este binecunoscut faptul că actuala societate are acces doar la resursele naturale din biosferă, hidrosferă și suprafața superioară a scoarței terestre.

Astfel, atmosfera pe lângă principala sa calitate de a permite existența vieții pe pământ, îndeplinește rolul de rezervor ce stochează gazele naturale ca efect al respirației oamenilor și animalelor, a arderilor de combustibili, a activității vulcanice și a activității industriale.

Energia eoliană se află la originea energiilor specifice atmosferice.

Acest tip de energie se prezintă sub formă de lumină, căldură, mișcare a aerului.

Literatura de specialitate subliniază că din energia solară „aproximativ 50% este absorbită de scoarța terestră, 18% de atmosferă, iar 32% se întoarce în spațiul extraterestru”

La nivelul industriei se valorifică sub formă gazoasă sau lichidă: azotul, oxigenul, argonul, neonul, xenonul, kriptonul.

Prezența apei este pretutindeni. Astfel, apa este prezentă sub formă liberă (lichidă sau solidă) și în combinații chimice și mineralogice în scoarța terestră.

La nivelul proceselor economice se utilizează, cu precădere, apa dulce. Datorită cheltuielilor foarte costisitoare apa sărată este mai greu de valorificat și asta din cauza instalațiilor de desalinizare marine.

Hidrogenul și oxigenul sunt considerate resursele viitorului. Energia electrică produsă cu ajutorul hidrocentralelor este mult mai ieftină decât cea produsă de termocentrale.

Biosfera este alcătuită din aproximativ 2 milioane de specii de animale și plante, resursele regnului vegetal fiind majoritare-biomasa, simpla recoltare a acestui tip de resursă permite realizarea unor diverse game de produse.

Este binecunoscut faptul că, în compunerea sa, scoarța pământului are marea majoritate a resurselor industriale și energetice.

2.2. Perspectivă generală asupra resurselor energetice

Unii autori ai literaturii de specialitate, remarcă faptul că deficitului de resurse i se atribuie un rol important în declanșarea, amplificarea și menținerea unor conflicte, uneori pe perioade îndelungate de timp.

Astfel, se subliniază dominația competiției pentru hidrocarburi cu centrarea atenției pe statele din Golf, Canada, Africa de Vest, Siberia de Est și de Vest ș.a .

La nivel mondial resursele energetice și materia primă sunt inegal repartizate. Datorită acestei realități, există o lege a rarității resurselor care constă în aceea că „volumul, structurile, calitatea resurselor economice și bunurile se modifică mai încet decât volumul, structurile și intensitatea necesităților umane”.

Este de necontestat faptul că începutul secolului XXI se remarcă printr-o dependență crescândă a marilor economii mondiale de resursele energetice. Ideea epuizării resurselor energetice are ca efect sporirea preocupărilor – pe de o parte, a accesibilității conductelor și terminalelor, iar pe de altă parte identificarea celor mai adecvate și eficiente căi de utilizare și substituire a acestor resurse.

Mai mult, este necesar să se țină cont de indentificarea celor mai eficiente modalități de utilizare a hidrocarburilor, de posibilitățile de înlocuire a acestora, și nu în ultimul rând, de diminuarea dezechilibrelor de mediu datorate exploatării, prelucrării și utilizării hidrocarburilor.

Dezvoltarea industrială și globalizarea economică sunt principalele cauze ale devastării resurselor naturale, ale hidrocarburilor cu precădere.

Energetica, are ca fundament, încă, combustibilii fosili și nu resursele regenerabile datorită faptului că energiile regenerabile au la bază puterea atomică, eoliană, solară, hidrogenul cunoscând o dezvoltare inferioară nevoilor de producție.

În cadrul literaturii de specialitate independente privind statistici și analize, este prezentat faptul că la începutul secolului XXI consumul de țiței la nivel mondial era de 78 de milioane de barili/zi, cel de gaze naturale de aproximativ 90 de miliarde de metri cubi pe an, iar cel de cărbune solid a crescut până la 5 milioane de tone anual.

În literatura de specialitate, Cristian Băhnăreanu, subliniează unele direcții în domeniul petrolier din ultimii ani și anume: „tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri de alianțe energetico-economice, tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor, tendința Rusiei de a constitui un nou centru de prețuri de referință la nivel mondial, astfel se evidențiază faptul că problemele resurselor energetice devin probleme de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori internaționali”.

La nivel mondial, interesele economice, politice și militare sunt într-o conexiune de interdependență, existând o legătură între deținerea și utilizarea resurselor energetice, poziționarea lor geografică și accesul la resurse.

În cadrul unui studiu, Anastasei și Moștoflei, au subliniat că „importanța energiei pentru industrie în ansamblul său și rolul vital al petrolului ca sursă de energie și că produsul indispensabil pentru activitățile militare par a fi contribuit la transformarea problemelor energiei într-un element fundamental al securității”.

2.3. Principalele resurse energetice și puterea marilor actori

2.3.1. Categorii de resurse energetice. Resursele naturale

În încercarea de a defini termenul, la nivel economic, Cristian Băhnăreanu afirma că resursele naturale „se includ în categoria factorilor de producție, fiind cantități de substanțe, organisme, energie aflate la dispoziția societății, în momentul actual sau în perspectivă, în scopul satisfacerii nevoilor economice și sociale”.

De asemenea, el afirma că „resursa naturală reprezintă totalitatea zăcămintelor de minerale și minereuri, a terenurilor cultivate și folosibile, a pădurilor și apelor de care dispune planeta”.

Principala caracteristică a resursei naturale decurge chiar din calitatea sa, unele dintre resurse fiind accesibile, iar altele greu de exploatat. Totodată, trebuie menționat faptul că resursele trebuie să fie valorificabile, altfel spus, să poată fi exploatate, transportate și prelucrate.

În cuprinsul studiilor de specialitate s-au formulat opinii potrivit cărora resursele naturale se clasifică în funcție de mai multe criterii. Astfel, Preda, Marinescu și Năstase autorii tratatului Valorificarea resurselor naturale, au afirmat că „avem resurse terestre (atmosferice, hidrosferice, biosferice) și resurse extraterestre (energie solară)”.

O altă clasificare împarte în viziunea acelorași autori, resursele, în resurse regenerabile (plante, animale, energie solară) și resurse neregenerabile.

Raportat la domeniul de activitate, ele se grupează în resurse energetice, adică resursele care transmit sau cedează energie și resurse neenergetice.

De asemenea, dispunem de resurse organice (plante, animale, substanțe energetice fosile) și anorganice (substanțe minerale), combustibile și necombustibile, alimentare și nealimentare, identificate și neidentificate.

Atmosfera, pe lângă principala sa calitate de a permite existența vieții pe pământ, îndeplinește rolul de rezervor ce stochează gazele naturale ca efect al respirației oamenilor și animalelor, a arderilor de combustibili, a activității vulcanice și a activității industriale.

Energia eoliană se află la originea energiilor specifice atmosferice. Acest tip de energie se prezintă sub formă de lumină, căldură, mișcare a aerului.

2.3.2. Resursele de cărbuni

Acest tip de resursă se regăsește în straturi până la adâncimea de 2 km și raportat la consumul actual se estimează că planeta are rezerve pentru încă 227 de ani distribuite conform tabelului 2.1.

Potrivit datelor prezentate de EIA în raportul din anul 2007, la nivelul anului 1980 producția mondială de cărbuni se situa undeva la 4.188 mil. tone, în 2001 la 5.242 mil.tone, pentru ca în anul 2012 producția mondială să ajungă la 7.790 mil. tone. La nivelul anului 2005 marii consumatori de cărbuni erau China cu o cantitate de 333 mil tone și SUA cu 1.225 mil tone.

Tabelul 2.1: Distribuția resurselor de cărbuni

Sursa : Cristian Băhnăreanu , Resurse energetice, crize, conflicte, pag. 86

Marii consumatori caută, în primul rând, cărbuni superiori, huilă și antracit, cu valoare energetică mare. Lingnitul și cărbunele brun se utilizează în scopuri energetice ca materie primă minerală finită. Principala proprietate a huilei o reprezintă puterea calorică ridicată, în timp ce antracitul se folosește ca degresant, la obținerea cocsului din huilă, în industria chimică și la fabricarea coloranților.

Turba se utilizează ca îngrășământ, dar este utilizată și în medicină sau construcții.

Noile tehnologii, ce au cunoscut un avânt deosebit mai ales în SUA, permit obținerea de combustibili auto din cărbune.

2.3.3. Șisturile și nisipurile bituminoase

Acest tip de resursă este considerată resursă energetică neconvențională, urmând a fi la mare căutare în viitorul apropiat.

Șisturile și nisipurile bituminoase au în componența lor hidrocarburi lichide și solide, aflându-se în mari cantități în scoarța pământului. Marea lor problemă este că au o putere calorică redusă, respectiv 800-1400 kcal/kg.

Cristian Băhnăreanu afirmă în lucrarea sa Resurse energetice, crize, conflicte, la pag.92, că la nivel mondial această resursă atinge un nivel de 5.914 mld. tone, din care 118 mld. tone conțin peste 20% echivalent petrol, 235 mld. tone au 15-20%, 1302 mld. găzduiesc 10-15%, iar 4.285 mld. prezintă conținuturi de 5-15%.

La nivelul Terrei acest tip de resursă este distribuită astfel:

Tabelul 2.2: Distribuția șisturilor și nisipurilor bituminoase pe continente

Sursa : Cristian Băhnăreanu , Resurse energetice, crize, conflicte, pag. 91

Mineritul șisturilor bituminoase implică o serie de efecte asupra Mediului, mai pronunțate în mineritul de suprafață decât în ​​mineritul subteran. Acestea includ drenarea acidă indusă de expunerea rapidă și oxidarea ulterioară a materialelor anterior îngropate, introducerea metalelor, inclusiv a mercurului, în apele de suprafață și în apele subterane, eroziunea crescută , emisiile de gaz sulfuri și poluarea aerului, cauzate de producția de particule în timpul prelucrării, transportului și activităților de depozitare. Șistul bituminos este o rocă sedimentară cu granulație fină, bogată în organe, care conține kerogen (un amestec solid de compuși chimici organici ) din care pot fi produși hidrocarburi lichide denumite „uleiuri de șisturi” (a nu se confundata cu țițeiul care apare în mod natural în șisturi).

Uleiul de șist este un substitut pentru țițeiul convențional dar „extracția țițeiului din șistul petrolier este mai costisitoare decât producția de țiței convențional atât din punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere al impactului asupra Mediului”.

Extracția șisturilor de petrol poate deteriora valoarea biologică și recreativă a terenurilor și a ecosistemului din zona minieră. Combustia și prelucrarea termică generează deșeuri. În plus, emisiile atmosferice din prelucrarea și arderea șistului bituminos includ dioxidul de carbon , un gaz cu efect de seră . Ecologiștii se opun producției și utilizării șistului petrolier, deoarece creează și mai multe gaze cu efect de seră decât combustibilii fosili convenționali.

Industria poate folosi șisturi bituminoase ca și combustibil pentru centrale termice, arzând-o (ca și cărbune) pentru a conduce turbine cu abur, unele dintre aceste centrale utilizând căldura rezultată pentru încălzirea centralizată a locuințelor și a întreprinderilor. În plus față de utilizarea acestuia ca combustibil, șistul petrolier poate servi, de asemenea, la producerea de fibre de carbon specializate, negru de fum, fenoli, rășini, cleiuri, agenți de bronzare, mastic, bitum rutier, ciment, cărămizi, îngrășăminte, vată minerală pentru izolație, sticlă.

2.3.4. Metalele radioactive

Uraniul, se găsește dispersat pe planetă, din 100 de tone de minereu, recoltându-se 65-70 kg de uraniu. Cele mai importante rezerve de uraniu se găsesc în proporție de 40% în America de Nord, Canada fiind primul producător la nivel mondial. Locul secund este ocupat de Africa cu 20% din zăcămintele cunoscute.

La nivelul planetei, importante zăcăminte de uraniu se găsesc în China, Franța, Spania, Germania, Belgia, India, Argentina, Brazilia.

Exporturile sunt asigurate în cantități considerabile de Africa de Sud, Australia, Namibia, Gabon.

Toriul, se găsește în rocile din depositele situate în Brazilia, Republica Sud-Aficană, Australia, India, Thailanda, Rusia, SUA.

Metalele radioactive se întrebuințează și în industria energetică, precum și în fabricarea armelor strategice. Marile centre nucleare producătoare de energie electrică se bazează pe uraniu îmbogățit cu apă grea, apă ușoară, gaz-grafit.

Centralele nuclearo-electrice sunt întrecute de cele termonucleare, aproape nepoluante.

În viitor, resursele de combustibili fosionabili pot depăși de 70 de ori rezervele de combustibili fosili care se regăsesc în cărbuni, petrol.

La ora actuală combustibilii nucleari reprezintă o rezervă energetică de trei ori mai mare decât cea de combustibili tradiționali fosili.

Centralele nucleare cele mai performante se găsesc în SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Japonia.

Industria ce are ca principală materie primă uraniul și alte metale radioactive, indică o direcție evidentă în evoluția permanentei competiții pentru energie.

Paralel cu epuizarea resurselor de petrol și gaze naturale, statele care nu vor reuși să atingă niveluri tehnologice înalte vor pierde competiția pentru supremație energetică.

2.3.5. Gazele naturale

În perioada interbelică, utilizarea gazelor naturale în industrie s-a generalizat.

La nivel mondial Rusia este cea care deține 30% din rezerve, fapt ce îi permite să controleze prețul acestei resurse la nivel internațional.

Consumul de gaze naturale s-a dezvoltat odată cu îmbunătățirea infrastructurii (conducte, containere pentru gaze naturale lichefiate).

Gazele naturale se întrebuințează în industria energetică, industria chimică, iar gazele naturale lichefiate, mai bogate în calorii decât produsele petroliere, oferă o nouă perspectivă, deoarece ele se impun treptat în industria de automobile și aeronautică.

În România vârful producției a fost atins la miJlocul anilor 1980, după care producția de gaze naturale a României a înregistrat un declin, ajungând la aproximativ 11 miliarde de metri cubi în ultimii ani, ceea ce reprezintă doar o treime din nivelul său de vârf.

În prezent aproximativ două treimi din cererea de gaze naturale din România este asigurată din producția internă, gaze care sunt livrate în principal: centralelor electrice, centralelor de cogenerare și termoficare, industriei oțelului și industriei chimice, sectorului rezidențial / comercial.

România a prezentat date care susțin deținerea unor rezerve de gaze naturale de 726 de miliarde de metri cubi care o situează pe locul 30 printre țările cu rezerve de gaze naturale.

Aproximativ 75% din resursele de gaze naturale ale României sunt situate în Transilvania, în special în județele Mureș și Sibiu. Cel mai mare câmp de gaze naturale din România este domeniul de gaze din Deleni descoperit în 1912 și situat în comuna Băguaci din județul Mureș cu rezerve de 85 de miliarde de metri cubi.

La aceste resurse, se adaugă și resursele de gaze naturale din platoul continental al Mării Negre aflate în zona câștigată de România urmare procesului internațional de la Haga în dauna Ucrainei estimate de unele surse la 30 de miliarde de metri cubi în perimetrul care se numește Trident EX 30, resurse care se adaugă celor din perimetrele Neptun si Rapsodia concesionate unui grup al cărui lider este Lukoil Overseas în care a intrat cu 10 % și societatea națională Romgaz.

Ceilalți mari jucători sunt Petrom si Exxon care au găsit încă din anul 2012 un zăcământ și mai mare: între 40 si 80 de miliarde de metri cubi.

Aceste descoperiri pot asigura consumul de gaze naturale pentru următorii ani dar trebuie precizat că o descoperire estimată spre exemplu la 30 miliarde metri cubi nu înseamnă și o producție de aceeași cantitate și că lucrările de dezvoltare într-o estimare optimistă pot atinge 5-6 ani.

Și The company Black Sea Oil and Gas (BSOG) a descoperit în platoul românesc al Mării Negre între 10 și 20 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, iar investițiile care au drept scop începerea producției în 2019 ar putea ajunge la 500 milioane USD, a declarat Mark Beacom, administratorul general.

El estimează că proiectul va produce aproximativ 10% din consumul României timp de cinci ani.

Mark Beacom a declarat că investițiile totale în acest stand de concesiune se vor ridica la aproximativ 200 milioane USD și că este dificil să se estimeze suma totală care urmează a fi investită până la intrarea în producție, deoarece ar putea include și alte investiții datorate descoperirilor viitoare situație în care suma totală ar putea ajunge eventual, la 500 milioane USD.

Niculae Havrileț, președintele Autorității de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), a declarat că compania Black Sea Oil & Gas va începe producția de gaze naturale în Marea Neagră la jumătatea anului 2018, după care România va deveni exportator de gaze:

"Începând cu anul viitor, o nouă sursă importantă de gaze naturale, 4 miliarde metri cubi pe an, va fi disponibilă, este vorba de structura gazului descoperit în Marea Neagră. Operatorii și investitorii din zonă ne-au arătat că, începând cu anul viitor, la 1 iulie, o nouă structură va intra în producție. De fapt, din acel moment, România va deveni și exportator, deoarece această structură adaugă gaze la cererea normală din România ".

Figura 2.1 : Sonda Trans Ocean Development Driller I

Sursa: site-ul oficial al Guvernului României

Producția românească de gaze naturale este dominată de două mari companii, Romgaz cu o cotă de piață de 51,25% și Petrom cu o cotă de piață de 46,33%. Există și câteva societăți mai mici, Aurelian Oil & Gas cu o cotă de piață de 0,38%, Amromcowith cota de piață de 1,85%, Lotus Petrol cu o cotă de piață de 0,13% și Wintershall cu o cotă de piață de 0,06%.

Sistemul național de transport al gazelor naturale din România este deținut de Transgaz, o companie de stat care administrează o rețea cu lungimea totală de 13.110 km de conducte. Compania deține, de asemenea, o cotă de 50% din conducta Arad-Szeged, o conductă de gaze naturale de la Arad, România până la Szeged în Ungaria, cu o lungime de 109 km și o capacitate de transport de 4,4 miliarde de metri cubi pe an. De asemenea, România deține alte patru linii de conducte către Ucraina utilizate pentru importul sau tranzitul de gaze naturale.

2.3.6. Petrolul, principala sursă energetică națională și mondială

Petrolul nu mai este de mult timp să fie o problemă doar pentru economiști sau geologi , complică foarte mult ecuațiile pentru politicieni și devine un element al vieții sociale ce cu greu poate fi ignorat, inducerea de la relațiile directe la cele indirecte nefiind întotdeauna ușor de realizat. Fără petrol, comunitățile sociale cer trecerea la acțiune a liderilor ale căror acțiuni sunt adesea nepopulare, creează presiune asupra procesului decizional, regula în luarea deciziei constând într-o gamă simplificată de putere politică.

Deși petrolul rămâne cel mai important combustibil din lume, reprezentând 32,9% din energia globală totală, în anul 2016 economiile emergente au continuat să domine creșterea în consumul global de energie dar aceasta a fost de numai 1,6%, mult sub media ultimilor zece ani de 3,8%.

În industria petrolieră sunt în curs de desfășurare mai multe schimbări structurale: ofertele producătorilor non-OPEC, rolul de diminuare a petrolului cu conținut ridicat de sulf, presiunile asupra Mediului în industria combustibililor marini și în sectorul de producere a energiei electrice, apariția de petrol neconvențional (ulei de șist, ulei greu, nisipuri bituminoase) și creșterea producției atât din câmpurile mature cât și din cele de frontieră.

În prezent economiile emergente reprezintă 58,1% din consumul global de energie iar la nivel mondial cererea de hidrocarburi lichide va continua să crească.

Marii consumatori mondiali au evoluții oscilante astfel China care a devenit a 2-a economie mondială a înregistrat în mod paradoxal un consum în scădere cu 1,5% , în timp ce India a înregistrat o creștere puternică a consumului de 5,2%.

Consumul OCDE a crescut ușor (0,1%), comparativ cu media anuală în declin (-0,3%) din ultimul deceniu. În 2015, s-a înregistrat o creștere a consumului de energie în Uniunea Europeană de 1,6%, compensată cu scăderi în SUA (-0,9%) și Japonia (-1,2%).

Politicile actuale privind prețul geopolitic sunt influențate de creșterea populației și a clasei consumatorilor din Asia care vor sprijini cererea de petrol iar creșterea principală a consumului va proveni din sectoarele de transport.

În ciuda scăderii temporare a prețurilor, fundamentele industriei petroliere rămân puternice iar fluctuațiile de preț nu sunt nici neașteptate, nici fără precedent.

Principalele motoare ale modificării prețurilor au fost: construirea treptată a rezervelor OPEC, capacitatea și apariția producției non-OPEC, apariția în special a petrolului de tip LTO.

Richard Duncan face în anul 1998 o estimare a producției petroliere. Din această analiză a graficelor se observă o alternață între perioade cu producții maxime și perioade cu declin.

În domeniul resurselor energetice iar cele petroliere nu fac excepție, analizele, estimările, privind producțiile, consumurile și evoluțiile prețurilor, trebuie inclus un procent important de relativitate pentru că atât marii actori cât și cei mai puțin vizibili (companii, lideri, partide politice) au interese proprii , strategii în domeniu despre care nu pot oferi informații concurenței.

Chiar și în cazul unei analize folosind date relative nu pot fi negate tendințele și preocupările pentru înlocuirea petrolului cu alte resurse, cu precădere, gazele naturale și resursele alternative.

Referitor la acest aspect, se poate menționa că dacă în prezent gazele naturale reprezintă circa 23% din consumul global de energie, pentru anul 2020 sunt estimări de creștere la peste 30% în 2020 și vor domina geopolitica în evoluțiile viitoare ale deceniilor ce vor urma.

De la începutul secolului XX când petrolul s-a impus drept principală sursă de energie, producția a acoperit întotdeauna consumul la nivel mondial incluzând și perioadele de criză când în fapt s-a produs o reducere intenționată a producției pentru limitarea accesului la petrol. Asemenea perioade au readus în atenție corelația petrol -dezvoltare și au reamintit lumii, că la un moment dat rezervele de petrol se vor epuiza.

Până a se ajunge însă la momentul epuizării acestor rezerve, marii jucători din elita politică a lumii și-au elaborat propriile planuri privind acțiunile politice pe piața petrolului existent.

Pentru evitarea unor momente de tipul celor care au precedat Al doilea război mondial când spre exemplu, SUA impunea Japoniei un embargou petrolier care în cele din urmă a declanșat atacurile de la Pearl Harbor sau cazul fostei URSS deținătoarea unor rezerve de petrol și gaze naturale imense care trebuia să dispară pentru a permite Germaniei accesul la resursele din orientul Mijlociu, marii actori ai lumii au avut grijă să nu se angajeze în opoziție în jocurile de pe piața petrolului, în timp ce primele trei consumatoare de petrol care domină și geopolitica mondială au consumat în anul 2016 mai mult de jumătate din producția globală de petrol.

2.3.7. Producătorii și exportatorii mondiali de petrol

În domeniul producerii și exporturilor, Organizația Țărilor Exploatatoare de Petrol (OPEC) este cea care deține supremația, statele membre ale acestei organizații având un rol esențial în asigurarea consumului și formării prețurilor mondiale ale resurselor energetice.

Figura 2.2. rezervele mondiale de petrol la nivelul anului 2016

Sursa : Buletinul statistic anual OPEC 2017

Potrivit datelor prezentate în Buletinul Statistic Anual al OPEC la nivelul anului 2016, în grupul statelor membre OPEC, mari expoatatoare de petrol se regăsesc: Venezuela, Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Libia, Nigeria, Qatar.

În anul 2016, primele trei țări producătoare de petrol brut au fost Arabia Saudită (10,46 mil. bar /zi ), Rusia (10,29 mil. bar. / zi) și Statele Unite (8,88 mil. bar zi).

Tabelul 2.3: Cele mai importante state producătoare și exportatoare de petrol la nivel mondial

Sursa: Sursa : Buletinul statistic anual OPEC 2017

În anul 2016, producția mondială de țiței s-a majorat cu 0,35 milioane barili/zi sau cu 0,5% față de producția anului 2015, atingând 75,48 milioane barili /zi, marcând un al șaptelea an consecutiv de creștere.

Această creștere s-a datorat în special țărilor membre OPEC pentru că în anul 2016, majoritatea țărilor non-OPEC au înregistrat o scăderea substanțială a producției lor brute, comparativ cu anul 2015.

Cea mai mare scădere a fost înregistrată Statele Unite cu -0,54 milioane barili /zi sau -5,7% și China, cu -0,31mil.bar /zi sau -7,2%.

Deși ocupă locul al-II-ea atât la export cât și la producția totală/zi, Rusia face eforturi deosebite pentru dezvoltarea unei capacități asemănătoare cu cea a Arabiei Saudite, care influențează în mare masură prețul petrolului.

De asemenea, în timp ce costurile de producție din Rusia sunt similare cu cele din celelalte state producătoare, costurile de transport ale petrolului extras de pe teritoriul său sunt mult mai mari.

La ora actuală, „centrul de gravitație” al producției mondiale de petrol se transferă dinspre țările industrializate ale Nordului (Europa, SUA, Rusia) spre țările Sudului (Arabia Saudită, Iran, Irak etc.)

Potrivit datelor furnizate de Departamentul de Energie al SUA, procentul de producție mondială ce revine statelor Nordului va scădea până la 18% în anul 2025, în timp ce producția statelor producătoare Orientul Mijlociu, America Latină și Africa, va crește până la 61% .

2.3.8. Consumatori de petrol în ascensiune

La nivel mondial cei mai mari consumatori de resurse energetice sunt S.U.A, China și Uniunea Europeană.

De la începutul secolului XXI consumul mondial de petrol brut a crescut constant iar în prezent se apropie la circa 80 de milioane de barili/zi, cel de gaze naturale de circa 2.700 de milioane m³/an, iar cel de cărbune solid a crescut spre 5000 de milioane tone/an.

Consumul are drept bază petrolul și gazele naturale, iar unele analize demonstrează că în curând gazul va înlocui petrolul în preferințele consumatorilor.

Marea majoritate a marilor consumatori și-a focalizat atenția spre regiunile bogate din regiunea bazinului Mării Caspice, Caucaz, încercând să-și consolideze

pozițiile strategice în această regiune, astfel, Uniunea Europeană promovează politica vecinătății extinse, S.U.A a lansat proiectul democratizării Marelui Orient, iar China și India se bazează pe acorduri și parteneriate speciale.

Tabelul 2.4: Marii consumatori de resurse energetice

Sursa: Buletinul statistic anual OPEC 2017

Cererea mondială de petrol a înregistrat o medie de 95,12 miliarde de euro pe an în 2016, în creștere cu 1,5% față de anul precedent, cu cele mai mari creșteri

în Asia și Pacific, în special China și India, Europa de Vest, America de Nord și Africa în timp ce în Orientul Mijlociu cererea de petrol a rămas nemișcată de la an la an, iar în America Latină a scăzut pentru al doilea an consecutiv.

Cererea totală de petrol din OECD a crescut semnificativ pentru al doilea an consecutiv, respectiv în anii 2015 – 2016, în timp ce, în țările OPEC a scăzut pentru prima dată din 1999, cu 0,20 mil. bar/zi sau cu 2,2% față de 2015, în principal, ca urmare a scăderii cererii de petrol în Venezuela, Ecuador, Arabia Saudită și Iran.

2.4. Repartizarea geografică a resurselor de petrol

Așa cum am mai precizat anterior, la nivel mondial, resursele energetice sunt repartizate ilegal pe suprafața planetei. Marea majoritate a statelor cu economii puternice dețin puține hidrocarburi pentru a susține creșterea economică, iar statele în curs de dezvoltare sau chiar cele mai puțin dezvoltate, cu precădere cele din Orinetul Mijlociu, dețin, din abundență, acest tip de resurse.

Ținând cont de unele estimări făcute în domeniu, cele mai mari rezerve mondiale de combustibili fosili sau hidrocarburi- între care și petrolul, se găsesc în Golful Persic, Rusia, zona Mării Caspice, Venezuela, Statele Unite ale Americii și Alaska, Canada.

Tabelul 2.5: Repartizarea resurselor de hidrocarburi pe regiuni

Sursa: : PennWell Corporation, Oil & Gas Journal, Vol. 103, No. 47, December 19, 2005, www.eia.doe.gov/emeu/international/ reserves.html

În zona Mării Nordului, precum și în Nordul Africii există resurse energetice însă cantitatea aceastora în zonele menționate nu este semnificativă.

După cum se poate observa, marile rezerve de hidrocarburi se regăsesc în regiuni mai puțin dezvoltate, care nu au regimuri democratice – Orientul Mijociu, regiuni ce se confruntă cu numeroase crize și conflicte.

Astfel, se poate observa în tabelul de mai sus, în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele de hidrocarburi ale planetei. Arabia Saudită deține circa 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, Asia Centrală de 7%, iar Rusia, aproximativ 5%.

Harta 2.1: Marii producători mondiali de petrol

Sursa : Publicatia Buzzle.com

În domeniul gazelor naturale Federația Rusă este cea care deține supremația, peste 30% din rezerva mondială, urmată de Iran, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

2.5. Diversificarea rezervelor Europene și supremația rutelor de transport rusești

Următorii câțiva ani vor fi decisivi pentru implementarea proiectelor de infrastructură planificate, atât cele promovate de Rusia (Nord Stream, BTS-2) , cât și altele (Nabucco, Conducta Baltică). În situație de criză este de așteptat ca toate aceste proiecte să întâmpine probleme de finanțare datorate costurilor lor mari în creștere și dificultăților în obținerea de credite. Sunt de așteptat amânări . În esență, implementarea oricărora dintre aceste proiecte nu este o concluzie anticipată, chiar dacă astăzi cea mai probabilă pare a fi Nord Stream, dată fiind susținerea ei de către Rusia, Comisia Europeană, precum și de către statele și companiile energetice mari. Rusia se va stradui să-și convingă partenerii din Vest de costurile substanțial mai mari ale abandonării proiectului Nord Stream față de costurile dependenței de tranzitul ucrainean riscant.

Argumentul pentru răspândirea riscului va găsi cu siguranță numeroși aderenți în Uniunea Europeană, indiferent care parte este acuzată în ultimă instanță de obstrucționarea rezervelor din ianuarie 2009. Rusia va continua să submineze credibilitatea Ucrainei ca țară de tranzit, punând la îndoială condiția tehnică a rețelei sale de tranzit și acuzând-o de practici ilegale. Strădania Rusiei de a diminua dependența sa de Ucraina prin construirea unor legături directe cu Uniunea Europeană, nu va duce la abandonarea eforturilor de a câștiga control asupra rețelelor ucrainene. Dacă rezultă într-adevăr că starea liniilor de tranzit este dezastroasă și criza economică a Ucrainei continuă să se deterioreze, aceasta ar putea conduce la reiterarea ideii unui consorțiu internațional care să conducă rețeaua de tranzit. Evoluția situației politice din Ucraina va fi un factor crucial.

Continuarea ascensiunii forțelor pro-rusești, împreună cu nesiguranța continuă din sfera gazelor ar fi în avantajul Rusiei.

Este mai puțin probabil, datorită costului implicat, ca în următorii câțiva ani să înceapă lucrările la proiectul South Stream. În ciuda semnării și ratificării acordurilor interguvernamentale dintre Rusia și țările prin care conducta urmează să treacă, există multe motive să se creadă că proiectul va servi în principal pentru a submina credibilitatea proiectului European Nabucco.

De exemplu, încă nu este clar cum intenționează Rusia să obțină acordul Ucrainei de a lăsa conducta să treacă prin zona sa exclusiv economică.

Rușii vor continua să se joace cu ambițiile respectivilor cumpărători de gaze din regiunea Europei Centrale, care percep cooperarea mai strânsă cu Rusia ca pe un element care le întărește poziția în regiune. Cu toate acestea, criza economică va obliga potențialii participanți la proiect să aștepte noi acțiuni privitoare la Nabucco. Implicarea în implementarea ambelor proiecte este îndoielnică, de vreme ce ambele ar concura la aceleași surse de energie și piețe de desfacere.

Amenințarea crizei legate de transportul gazelor rusești prin Ucraina va stimula hotărârea de a continua presiunile în proiectul Nabucco, generând suportul financiar relevant. Totuși, este mai degrabă probabil să se facă progrese mici în asigurarea accesului direct la sursele din Asia Centrala (și cele iraniene), necesare pentru a umple conducta, ducând la propuneri ca Rusia să se alăture proiectului și să i se aloce o parte din capacitățile sale de transport- argumentul fiind că nu este viabil, conceptul conceptul original din punct de vedere economic.

În anul 2008, premierul Putin a semnat un decret la începutul lucrărilor la așa numitul al doilea Sistem Baltic de Conducte (BTS-2) care este congruent cu strategia Transneft, operatorul rus de stat în ceea ce privește conductele de gaze, urmărind o reducere treptată a dependenței exportului de petrol față de tranzitul prin alte țări. Conform planului, al doilea sistem BTS-2 urma să se încheie cu lansarea, în 2012. BTS-2 a fost proiectat pentru a asigura aprovizionarea sigură cu petrol a consumatorilor europeni. Conducta de 1.000 de kilometri , cu o capacitate anuală de 30 de milioane de tone metrice de petrol, s-a executat de la Unecha în vestul Rusiei, în portul Mării Baltice din Ust-Luga în nord-vestul țării, ocolind Belarus pe un fir cu capacitatea de 30 de milioane de tone pe an.

Al doilea stadiu ar crește capacitatea de pompare la 50 de milioane de tone, incluzând 20 milioane de tone de produse petroliere. În total, exporturile de petrol rusesc (și produse petroliere) folosind terminalele baltice ar fi trebuit să ajungă la 200-220 milioane de tone în anul 2014.

Deși lansarea terminalului petrolier a fost amânată de mai multe ori din cauza unor probleme în cadrul operațiunilor de dragare , probabilitatea ca BTS -2 să se materializeze este ridicată cu toate că Transneft nu a elaborat un program de

export de petrol prin BTS-2 și prețul tarif pentru transport de petrol .

Problema serioasă privește achiziția de capital. S-a luat hotărârea de a acoperi costul prin emiterea unor garanții Transneft pe termen lung, care vor fi cumpărate de instituțiile financiare ale Rusiei cu acțiuni de stat majoritare.

Figura 2.3: Conducte de transport gaze naturale din Rusia

Sursa : http://en.ria.ru/world/20120221/171433154.html

Este probabil și ca operatorul să ridice tarifele de tranzit intern pentru a le transfera către o parte din costul către companiile petroliere rusești. Ținând cont de prețurile la petrol și de condiția în curs de deteriorare a sectorului petrolier, BTS-2 nu este viabil din punct de vedere economic. Are motivație politică, provenită nu numai din dorința de a minimaliza dependența de tranzit, ci și din reflectarea intereselor personale ale indivizilor și companiilor care au legătura cu sectorul petrolier și autorități (aceasta se referă în mod special la Compania Gunvor, înregistrată în Elveția, care, în ultimii ani, datorită legăturilor sale politice, a apărut ca intermediar major în afacerea cu petrol rusesc, la compania petrolieră rusească Surgutneftegas, care deține rafinaria Kirishi de lângă Sankt Petersburg, care va primi petrol pompat prin BTS-2, și la Transneft).

Premierul Rusiei, a prognosticat că producția de petrol ar putea crește cu 67 milioane de tone până în anul 2018. Ar trebui amintit că o mare parte din creșterea menționată de Putin se referă la câmpurile Siberiei de est, care vor asigura un fir către China (30 milioane de tone) care se apropie de finalizare, și o ramură către Pacific (50 milioane de tone), planificate câțiva ani mai târziu.

Totuși, există dubii serioase că Rusia va reuși să crească producția în următorii câțiva ani. De fapt, există păreri că Rusia deja a atins capacitatea maximă de producție, ceea ce pare a fi confirmat de micșorarea producției în ultimii doi ani.

Figura 2.4: Conducta Turkmenistan – Iran

Sursa : http://en.ria.ru/world/20120221/171433154.html

La aceasta se adaugă prețurile scăzute la petrol și posibile costuri crescute în sectorul petrolier (descurajând investiții scumpe) și este probabil ca producția să poată chiar cădea în următorii 5-10 ani.

Astfel, există multe indicii că umplerea BTS-2 va solicita devierea petrolului din alte direcții de export, cele mai probabile fiind porturile ucrainene Odesa și Pivdennyi- (19 milioane de tone) și Gdansk (7 milioane de tone). Rusia mai spera și să rezolve criza de petrol, cu petrolul din Kazakhstan, care a primit oferta relevantă în 2008.

2.6. Noțiuni de geostrategie și geopolitica petrolului

De la apogeul primelor state imperiale antice, Mesopotamia, Egipt și Anatolia, zona pe care acum o numim Orientul Mijlociu, a avut întotdeauna o importanță geostrategică deosebită . Această regiune situată central se întinde de la coasta atlantică a Africii de Nord până la marginea de vest a Asiei Centrale și se află între litoralul sudic al țărmurilor mediteraneene și malurile insulelor din Marea Arabiei respectiv Oceanul Indian.

Din punct de vedere strategic, atunci când vorbim despre „known world ” (cunoașterea lumii) , ar trebui să fie clar de ce această suprafață de teren ce include țări din trei continente: Asia, Europa și Africa este atât de vitală din punct de vedere strategic.

Un prim răspuns este că Orientul Mijlociu cuprinde insule și peninsule, căi de trecere terestre, strâmtorile: Istmul Sinai, Caucazul, Gibraltar, Dardanele și Hormuz și mările protejate:Mediterană, Neagră, Caspică, Roșie iar Golful Persic, a oferit cele mai bune rute care leagă diferitele extremități a vastei zone euro-asiatică-africană.

În plus, față de această localizare unică a regiunii, pământul din văile bogate ale Egiptului și Mesopotamiei, a fost atât de productiv încât, în cazul Egiptului, a constituit hambarul imperiilor, de la romani la otomani și o importantă sursă de bumbac pentru industria textilă britanică și franceză în secolul al XX-lea.

2.6.1. Importanța geostrategică a Orientului Mijlociu

De-a lungul istoriei, Orientul Mijlociu a fost vital pentru comerțul inter și intraregional, fabricarea, trecerea armatelor și flotelor, tranzitul oamenilor și finanțarea ideilor.

Creșterea primelor orașe ale lumii a fost posibilă datorită producțiilor bogate din agricultura regiunii și mai ales, datorită poziției sale centrale, cu o serie de puncte de trecere importante.

Nu a fost surprinzător nici întâmplător faptul că o mai multe state și imperii mari, au crescut în jurul acestei regiuni. Astfel primele state cunoscute au produs unele dintre cele mai mari imperii din istoria timpurie a omenirii : mesopotamian, egiptean și anatoliam și au continuat prin apogeul imperiilor: fenician, persan, grecesc, cartaginez, roman, bizantin și islamic, toate cu aspirații pentru a domina Orientul Mijlociu, fie în ceea ce privește comerțul sau fie cucerind teritorii.

Zona a reprezentat un interes deosebit pentru puterile situate în afara regiunii care aveau ambiții de hegemonie globală. Cu toate acestea, Orientul Mijlociu nu a fost doar o arenă favorabilă extinderii puterii statelor sau a instaurării imperiilor în care prosperitatea, bogăția și opulența comercianților, negustorilor, artizanilor și producătorilor lumii antice au prosperat. Datorită dezvoltării îndelungate a civilizațiilor sale urbane, a puterii statelor sale centralizate, a bogăției și diversității sale naturale, a centrului său geografic și a ușurinței accesului în regiune, Orientul Mijlociu a fost și leagănul: unor legi importante, religiilor, științelor și artelor, a unor dintre cele mai mari produse ale omului și spiritului uman. Cele trei religii monoteiste și o mare parte a științei, filosofiei, literaturii și artei lumii antice au provenit de aici și s-au răspândit în această regiune și din ea, în alte părți ale lumii.

După terminarea Primului Război Mondial, doar câteva state au scăpat de ocupația și dominația europeană pe scară largă. Acestea au fost noua Republică Turcia, care a rezistat cu fermitate și în cele din urmă cu succes tentativelor britanice, franceze, rusești, italiene și grecești de a diviza nucleul anatolian al Imperiului otoman, Iran, care fusese ocupat în timpul războiului de forțele britanice și ruse, dar a reușit ulterior să-și asume o independență precară, Yemenul și Arabia Saudită, prea îndepărtate pentru a fi ocupate și controlate direct dar și estimările inițiale greșite a puterilor europene că ar fi lipsite de resurse.

Descoperirea ulterioară a rezervelor imense de petrol din Arabia Saudită a schimbat aceste estimări, producând un impact foarte important asupra relațiilor internaționale ale întregului Orient Mijlociu și asupra economiei mondiale post-celui de-al doilea război mondial.

Petrolul și gazele care au fost produse în cantități semnificative, într-o duzină de țări din Orientul Mijlociu, au devenit brusc un nou punct de interes major într-o regiune considerată deja extrem de importantă din alte considerente.

Petrolul a transformat și a mărit considerabil importanța gostrategică a Orientului Mijlociu. Politica petrolieră a reprezentat un aspect tot mai important al diplomației la începutul secolului al XX-lea odată cu creșterea industriei petroliere din Orientul Mijlociu . Pe măsură ce concurența continuă pentru o resursă vitală, calculele strategice ale țărilor producătoare pun accentul în mod special pe pomparea, rafinarea, transportul, vânzarea și utilizarea produselor petroliere.

Amenințarea cu distrugerea nucleară reciprocă, geostrategia Războiului rece care s-a sfârșit, a fost înlocuită cu termenul de „agresiune petrolieră” folosit pentru a descrie tendința statelor bogate în petrol de a instiga la conflicte internaționale.

Există numeroase exemple printre care: invazia Irakului în Iran și Kuweit; intervențiile repetate ale Libiei în Ciad în anii 1970 și 1980; suspiciunea de lungă durată a Iranului privind Puterile occidentale. Unele personalități au sugerat că statele bogate în petrol sunt adesea țintele „războaielor cu resurse”.

Agresiunile, așa-zisele petro-agresiuni, apar de regulă atunci când într-o țară exportatoare de petrol, vine la putere un guvern revoluționar. Petrolul nu provoacă de la sine agresiune internațională dar combinația de petrol și revoluție este periculoasă. Un studiu sugerează că statele petro-revoluționare au 250% mai multe șanse să incite la conflictele internaționale decât o țară tipică.

Nu este sigur dacă modelul de agresiune petrolieră descoperit în țările bogate în petrol se aplică și altor resurse naturale în afară de petrol.

În acest context, s-au produs mari fluctuații ale veniturilor- din exportul net al petrolului, țărilor membre OPEC, începând din anul 1972, indicând niveluri ridicate ale inflației în perioada 1974-1981 și 2005-2014 .

Drept urmare, națiunile mari exportatoare de petrol, în special țările membrie OPEC plus Rusia și Norvegia, țări non-OPEC au câștigat mai mulți bani din exporturile de petrol, „petrodolari” decât puteau să investească în mod eficient în propriile economii. Urmare acestor situații s-a produs o „reciclare petrodolar” care arată că dacă cheltuielile sau investițiile internaționale ale veniturilor unei țări cu banii obținuți din interdependențele globale și a fluxurilor financiare, de la producătorii de petrol înapoi la consumatorii de petrol, se poate ajunge la o scară de la sute de miliarde de dolari pe an – inclusiv o gamă largă de tranzacții într – o varietate de valute, unele raportate la dolarul american, iar altele nu. Aceste fluxuri sunt puternic influențate de deciziile la nivel guvernamental privind investițiile și ajutorul internațional, cu consecințe importante atât pentru finanțele globale, cât și pentru politica petrolieră . Fenomenul este cel mai pronunțat în perioadele în care prețul petrolului este foarte ridicat.

În perioada de creștere petrodolară, 2005-2014, factorii de decizie financiară au putut beneficia într-o oarecare măsură de lecțiile și experiențele din ciclul precedent. Economiile în curs de dezvoltare, în general, au rămas mai bine echilibrate decât în ​​anii 1970, economia mondială a fost mai puțin consumatoare de petrol iar inflația globală și ratele dobânzilor au fost mult mai bine controlate.

Exportatorii de petrol au optat pentru a face cea mai mare parte a investițiilor lor direct într-o gamă largă de piețe mondiale, iar procesul de reciclare a fost mai puțin dependent de canalele intermediare, cum ar fi băncile internaționale și FMI.

În mediul academic și în mass-media au fost scrise multe despre dependența economică de petrolul importat, despre contribuția vitală a acestuia pentru industrie, transporturi populație ce se reflectă în sănătatea economiilor naționale.

Referindu-se la importanța petrolului, primului ministru francez Georges Clemenceau, a enunțat la începutul secolului XX, în anul 1919, o cugetare cu adânci semnificații, “He who has oil has empir.” (Cel care are petrol are un imperiu) , care arată că interesul pentru petrol și resurse în general a fost de timpuriu în atenția statelor care și-au ordonat geostrategia și geopolitica în materie de resurse, încă din perioada când consumul era redus și când, probabil puțini anticipau evoluțiile viitoare.

Deși savanții au analizat de mult accentul pus pe relația dintre petrol și conflictele militare, există foarte puține lucrări teoretice și științifice care să se concentreze asupra dimensiunilor militare după politica petrolului din timpul Războiului rece.

Cu tulburări politice care se răspândesc rapid în întreaga regiune a Orientului Mijlociu și Africa de Nord, este necesar să se analizeze schimbarea geopolitică a peisajului petrolier și modul în care marii producători dar și marii consumatori își joacă rolul .

Evaluări cu privire la asigurarea „accesului” la petrol se pot face prin colectarea și analizarea surselor primare existente: studii tehnice, rapoarte de consultanță și articole de specialitate din jurnalism . Rezultatele acestor evaluări pot furniza astăzi date importante a lupta mâine cu războaiele.

Profesorul Michael Palmer afirma că „ the end of the Cold War has and will continue to further enhance the relative importance of thi ” (sfârșitul Războiului Rece are și va continua să sporească și mai mult importanța relativă a acestuia).

Teoreticienii în relațiile internaționale disting dimensiunea de luptă împotriva războielor ca parte esențială a strategiilor naționale prin prevenirea accesului sau controlul resurselor energetice. Toate discuțiile despre petrol și strategiile specialiștilor în relațiile internaționale se concentrează astăzi exclusiv asupra preemțiunii dar nu se spune nimic concret despre lupta împotriva războaielor.

Profesorul Robert Vitalis este unul dintre puțini cercetători care au început să pună la îndoială ipotezele privind petrolul și politica internațională. Practic majoritatea analizelor prezintă problema petrolului ca una de acces sau control.

Cea mai mare problemă pentru cei care își imaginează că sunt necesare intervenții politice de diferite feluri pentru a păstra sau spori accesul la petrol și resurse este că accesul este mai mult sau mai puțin garantat pentru toți producătorii și consumatorii de pe piață. Astfel, mulți economiști au respins necesitatea războiului din Irak din anii 1990 și 2003 deoarece nu exista nici o amenințare reală la adresa accesului la resurse de petrol.

Realitatea este că producătorii de petrol, așa-zis „moderați”, cum ar fi Arabia Saudită, Kuweit și „radicali”, cum ar fi Irakul înainte de 2003, Iranul și Venezuela trebuie să-și vândă petrolul dar nicio țară producătoare de petrol nu poate reuși să boicoteaze o altă țară consumatoare dacă nu boicotează toți producătorii în același timp, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istorie.

Deși manipulările oferite de aceste țări producătoare afectează în mod evident sau influențează piața, ele nu pot determina aceste prețuri.

În lucrarea sa intitulată „Rising Powers, Shrinking Planet” cercetătorul american Michael Klare analizând accesul la petrol și consecințele pentru geostrategie, concentrându-se pe dimensiunile militare ale politicii petroliere, după ample cercetări și interviuri spunea că deși marii consumatori de petrol se străduiesc să reducă cererea de energie și să investească în energii alternative, petrolul va continua să fie resursa cheie pentru economia globală timp de mai multe decenii și că Golful Persic va rămâne un furnizor esențial pentru viitorul previzibil.

În timp ce unii planificatori prescriu doctrinele de preemțiune (conservarea și sporirea accesului la resurse), controlul resurselor petroliere este un mijloc de a reduce perspectivele oricărei puteri eurasiatice care apare pentru a contesta acest control iar sentimentul este că accesul la petrol va fi garantat prin intermediul pieței. Unele rapoarte de consultanță au susținut că, de exemplu, controlul asupra livrărilor enorme de țiței oferă țărilor exportatoare flexibilitatea de a adopta politici care se opun intereselor și valorilor democratice și că atâta timp cât există piața mondială, va exista petrol pentru toate cerințele. Dacă prețurile cresc, cererea scade

și invers, iar statele vor căuta alternative.

După terminarea Războiului Rece, au apărut două întrebări centrale: dacă Statele Unite trebuiau să aibă o prezență militară în regiune și dacă scopul principal a fost de a apăra Arabia Saudită și alte state din Golf a fost atins, pentru că acum se descoperă că acestea au o politică cu serioase dezacorduri în raporturile economice și politice cu principalul importator. Mai mult, mulți oameni de știință și mulți alți comentatori, sunt frustrați de tensiunea din relațiile dintre Statele Unite și Arabia Saudită drept urmare și-au intensificat cererile de renunțare ale Statelor Unite ale Americii la petrolul provenit din Orientul Mijlociu, cereri care însă nu vor rezolva problemele pentru că piața petrolieră este neîntreruptă și este în mare măsură determinată de cerere și ofertă. Orientările din Orientul Mijlociu afectează prețul petrolului inclusiv, prețul petrolului global și după cum afirma Simon Bromley, profesor de economie politică internațională la Universitatea din Leeds „we are all sipping from the same cup” (noi toți savurăm din aceeași cană),de aceea marii consumatori și ar trebui să conserve energia și să dezvolte surse alternative de energie.

Viitorul nu prea îndepărtat, ne arată că o parte mai mare a aprovizionării cu petrol va proveni inevitabil Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, nu este clar de ce economia petrolului ar trebui amestecată cu politica petrolieră și strategiile militare.

Sunt multe țări care depind foarte mult în privința aprovizionării cu petrol de țările din Orientul Mijlociu, cum ar fi Japonia și multe din Europa care au presupus că își pot baza politica energetică în întregime pe cerințe fără a fi nevoie de intervenții politice și militare.

Această atitudine a fost adoptată pe considerentul că SUA, principala Putere mondială are un imperativ moral pentru a deschide noi căi comerciale și de a promova globalizarea în timp ce producătorii de petrol vând petrol țărilor care au nevoie, sunt dispuse să plătească prețul și să importe cele mai bune produse pe care le pot găsi pe cele mai bune surse fapte confirmate și în perioada Războiului rece când relațiile politice nu au fost evident esențiale pentru comportamentul de tranzacționare al producătorilor de petrol.

Spre exemplu, Libia, până în anul 1969 a fost un aliat strategic al Occidentului, după preluare puterii de către Muammar al Gaddafi a schimbat politica în favoarea Uniunii Sovietice dar modelel sale comerciale au rămas în mare parte aceleași, îninte și după lovitura de stat, în plus, politicile petroliere ale statelor moderate din Orientul Mijlociu, nu s-au deosebit radical de cele ale Blocului sovietic în comerțul lor.

Statele arabe din Golful Persic, Kuweit, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite (EAU), Oman sunt parteneri importanți în efortul de a menține stabilitatea în Golf și pot continua să rămână astfel chiar dacă SUA adoptă o geostrategie revizuită. China și India își sporesc apărarea iar cheltuielile și capacitățile acestor două țări pot juca un rol mai important în patrulatul maritim, inclusiv cel prin Strâmtoarea Hormuz.

Indiferent dacă prezența navală chineză a crescut pe Oceanul Indian este și în interesul Statelor Unite, având în vedere dilema Taiwanului ca în Marea Chinei de Sud, China și India să aibă o piață puternică de petrol (toate cele trei țări fiind mari importatori de petrol), pentru că și cu o piață puternică a petrolului, relațiile politice continuă să conteze, mai ales atunci când există o deconectare de timp și o încetinire a răspunsului într-o criză cu evoluții instabile când țările sunt esențiale în stabilizarea piețelor.

Pe piața globală a petrolului care este una, extraordinar de imensă, se tranzacționează zilnic peste 80 de miliarde barili de petrol, în întreaga lume, ca urmare securitatea rezidă din stabilitatea acestei piețe globale. Este în interesul producătorilor să fie considerați furnizori credibili pe care cumpărătorii pot conta iar buna funcționare a pieței internaționale de petrol este un mijloc primar prin care costurile economice ale întreruperilor în furnizarea de petrol pot fi reduse la minimum.

Rusia și China au făcut încă un nou pas pe calea dezvoltării cooperării bilaterale. Rosneft, din Rusia, a acceptat să dubleze exporturile de petrol către China, printr-o tranzacție pe care a estimat-o la 270 miliarde de dolari, campionul energetic al Kremlinului îndreaptându-și astfel atenția către Asia de la piețele europene saturate și afectate de criză. Noul acord cu China a fost programat să se conecteze cu lansarea de noi fluxuri de țiței din Siberia de Est pentru a evita redirecționarea fluxurilor existente și pentru a permite timp pentru extinderea infrastructurii de export.

Vladimir Putin a declarat că valoarea estimată a contractului în parametrii actuali ai pieței este „absolut fără precedent” și că „În esență, aceasta este o nouă eră a cooperării, ceea ce înseamnă că, în cooperarea noastră cu partenerii noștri strategici, trecem de la furnizări pur crude la cooperarea deplină în domeniul ingineriei și producției”.

Adresându-se șefilor companiilor energetice globale, cum ar fi Eni, ExxonMobil sau Statoil, Putin a reiterat planul Rusiei de a-și diversifica clienții din domeniul energiei reducând dependența sa tradițională de Europa.

Putin a făcut de asemenea o prioritate pentru stabilizarea relațiilor uneori tensionate ale Rusiei cu vecinul său uriaș estic într-un moment în care legăturile sale cu Occidentul devin din ce în ce mai problematice spunând totodată că dorește să-și diversifice baza de clienți de energie departe de Europa și este conștient că nu a exploatat pe deplin potențialul colosal al pieței chineze.

Pentru a întări și mai mult legăturile comerciale și geopolitice din zona Asiatică, Rusia a propus Chinei să devină acționar în unul dintre cele mai mari câmpuri petrolifere operate de Rosneft – Vankor. Anunțul a fost făcut de către președintele Rusiei, Vladimir Putin, în cadrul ceremoniei de lansare a lucrărilor gazoductului Power of Siberia dintre Rusia și China :

„Acest proiect devine posibil datorită nivelului ridicat de cooperare dintre Rusia și China. În această ordine de idei aș dori să-mi exprim recunoștința față de conducerea chineză și președintele Xi Jinping pentru sprijul direct acordat eforturilor noastre”.

Pe lângă contractul uriaș „fără precedent” cum îl numea președintele rus, Vladimir Putin, Rusia a început construcția gazoductului Power of Siberia (Puterea Siberiei) în cadrul unui contract în valoare de aproximativ 400 de miliarde de dolari privind livrarea de gaze naturale în China.

Noua conductă va avea o lungime de aproximativ 3.000 de kilometri și o capacitate de 38 de miliarde de metri cubi pe an. Traseul gazoductului va fi paralel cu cel al oleoductului Siberia de Est-Oceanul Pacific, ceea ce va permite o optimizare a costurilor de infrastructură și de alimentare cu energie și va trece prin trei entități constituente ruse, și anume regiunile Irkutsk și Amur și Republica Sakha (Yakutia). În septembrie 2014, Gazprom a început construcția primei secțiuni a puterii Siberiei, în lungime de aproximativ 2.200 de kilometri, de la câmpul Chayandinskoye (Yakutia) până la Blagoveshchensk (granița chineză) în timp ce construcția pe teritoriul chinez a început în aprilie 2017 cu deschiderea la frontiera ruso-chineză a unui punct de control temporar, cu două căi, pentru a asigura accesul neîngrădit la zona de frontieră a echipamentului de construcție și a personalului.

Diversificarea piețelor rusești este benefică deoarece presupune noi investiții, noi contracte (Japonia, Coreea), noi parteneriate și mai mulți bani. Câtă vreme clienții tradiționali din Europa ai Federației Ruse, oscilează când pe diversificarea surselor de energie, când pe susținerea sancțiunilor sau promisiunilor americane că vor inunda cu gaz țările „Bătrânului continent”, când pe sabotarea proiectului South Stream, o piață sigură și stabilă, precum cea din China, reprezintă încă o mișcare strategică reușită a Rusiei. Este o acțiune similară eliminării dolarului din vânzarile de gaze naturale și țiței, la fel ca parteneriatul dintre Rusia și Arabia Saudită, în domeniul tranzacțiilor monetare și de petrol, acorduri pe care Rusia încearcă să le implementeze și altor națiuni din Golful Persic.

Dacă Riadul se va deconecta de la dolar, iar națiunile majore precum cele din Europa, Asia și Orientul Mijlociu folosesc rubla, euro sau yuanul în achiziționarea de gaz și petrol, acordul Bretton-Woods nu va mai avea nicio valoare. Occidentalii respectă doar „portofelele burdușite” și „armele mari”. Rusia le are pe ambele.

Astfel, în mod clar, accesul la petrol continuă să joace un rol esențial în geostrategia și geopolitic internațională, dar rămâne de văzut, cum se va schimba exact acest rol în viitor, sau dacă va mai exista.

Analizând cu mai puține suspiciuni și mai mult optimism, pretențiile extinse asupra petrolului, putem aprecia că nu va avea loc o luptă globală asupra resurselor energetice și că fiecare națiune poate dobândi resursele energetice de care are nevoie, ani de zile.

România nu este ocolită de geopolitica petrolului iar statul român trebui să se implice cu mai mult pragmatism în proiectele cu efecte benefice pe termen lung, generate dar și susținute tocmai de această geopolitică a petrolului, așa cum prevede și Strategia de securitate energetică și politica energetică publicată pe site-ul Federației Naționale Mine Energie.

Pentru România, problema resurselor energetice este una de securitate majoră iar rezolvarea ei pe termen lung trebuie să constituie o prioritate națională fără condiționări politice.

Uniunea Europeană prin încercarea de creare a Uniunii Energetice Europene, oferă tuturor participanților, garanția abordării în comun a politicilor energetice dar în domeniul resurselor energetice se află într-o situație delicată deoarece mulți dintre membrii ei sunt dependenți de importul de petrol.

2.7. Sistemul electroenergetic național

Sistemul electroenergetic poate fi definit plastic drept „componenta materială” a securității și siguranței naționale energetice, și are cinci mari componente din punct de vedere tehnic-constructiv, respectiv structurile de :

Producție, cuprinde toate tipurile de centrale – termoelectrice, hidroelectrice, nuclearelectrice, eoliene, fotovoltaice și altele;

Transport, cuprinde LEA (Linii Electrice Aeriene) – de joasă, medie și înaltă tensiune, LES (Linii Electrice Subterane) – cabluri pe diferite niveluri de tensiune;

Distribuție, cu stațiile și posturile de transformare pe diferite tensiuni de lucru și diferite forme;

Furnizare, asigură alimentarea cu energie electrică a consumatorului final.

Mentenanță, asigură menținerea sistemului în stare de funcționare, cu intervențiile cele mai importante, în situațiile de întreruperi programate – pentru lucrări noi, revizii, reparații, și neprogramate – accidentale, avarii, căderi ale sistemului.

Pentru analizarea sistemului electroenergetic în aria securității și siguranței naționale este necesar să cercetăm funcționalitatea sistemului, să analizăm riscurile și vulnerabilitățile acestuia, dar și oportunitățile.

Cercetarea acestui domeniu vast și extrem de important are în prim plan, în viziunea autorului, următoarele obiective:

Analizarea celei mai importante vulnerabilități și anume stocarea energiei electrice în cantități care să asigure, un timp optim de răspuns, realimentarea sistemului în situații de întreruperi datorate unor situații de forță majoră;

Transpunerea în practică a unor concepte teoretice „la modă”, cum ar fi globalizarea și dezvoltarea durabilă prin trecerea la producerea energiei electrice din surse regenerabile, nepoluante, care să fie o alternativă la combustibilii tradiționali fosili și care să protejeze Mediul și sănătatea populației.

Metodologia de cercetare s-a realizat prin lecturarea a numeroase surse scrise, dar și vizionarea a numeroase pagini de internet, înscrise în Bibliografie, pentru aflarea informațiilor din mai multe surse, folosindu-se astfel cercetarea descriptivă, cu scopul de documentare și înțelegere a fenomenelor prin metoda de analiză a documentelor. Totodată, cercetătorul, a participat efectiv la realizarea Parcului Fotovoltaic din localitatea Podu Olt, județul Brașov, prin executarea unor categorii de lucrări, în baza unor relații profesionale cu executantul lucrării și la realizarea unei importante centrale de producere a energiei electrice având ca sursă, energia solară.

În acest caz, în funcție de finalitatea cercetării științifice s-a folosit ca tip, cercetarea exploratorie, iar ca metodă de cercetare, observația participativă.

Rezultatele cercetării s-au materializat prin evidențierea unor aspecte privind legătura dintre funcționalitatea sistemului electroenergetic și securitatea energetică națională. S-au identificat soluții alternative de produce a energiei electrice care să reducă dependența de resursele tradiționale și în același timp să respecte legislația europeană și strategiile și prevederile cu privire la Mediu adoptate.

S-au analizat și prezentat o serie de constrângeri, perspective și oportunități privind construirea și exploatarea unor centrale care produc energie din resurse regenerabile, adresate celor interesați în domeniul energetic de acest tip, dar și autorităților care reglementeză această activitate, și care pot deschide calea unor propuneri de modificări legislative pentru îmbunătățirea cadrului legal și pentru încurajarea investițiilor în domeniu.

2.7.1. Riscuri și vulnerabilități ale sistemului energetic național

Autorii Strategiei de Securitate Națională a României (2007), apreciază că „sistemul energetic național prezintă o serie de riscuri și vulnerabilități (deficiențe), cum ar fi: instalații de producere, transport și distribuție a energiei parțial învechite și depășite tehnologic, cu consumuri și costuri de exploatare mari; lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în sectorul de extracție al huilei; eficiență energetică redusă pe lanțul producție-transport-distribuție-consumator final; capacitate redusă de cercetare-dezvoltare-diseminare în sectorul energetic și cel minier; multe dintre unitățile de producere a energiei electrice nu respectă cerințele privind protecția mediului din Uniunea Europeană”, alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante.

Acestor vulnerabilități li se adaugă: lipsa unor instrumente fiscale eficiente pentru susținerea programelor de investiții în eficiența energetică, utilizarea resurselor regenerabile și dezvoltarea serviciilor energetice; selecția, reținerea și motivarea în condiții de piață liberă a capitalului uman necesar implementării strategiei și operării în siguranță a sistemului energetic național; modificări semnificative ale regimului pluvial, datorită schimbărilor climatice.

În aceeași categorie se încadrează instabilitatea și discontinualitatea în manageriatul societăților cu profil energetic, în special a societăților cu capital integral sau majoritar de stat, generate de factorul politic prin numiri politice și partinice a unor persoane care nu au pregătire profesională și/sau experiență în domeniul energetic și corupția din sistem – majoritatea achizițiilor publice de bunuri sau servicii se face prin licitații „cu dedicație”, adjudecătorii fiind adevărate „căpușe” ale așa-zișilor „băieți deștepți” care folosesc materiale și echipamente de cea mai prostă calitate, mână de lucru ieftină, în parte necalificată, pentru a se putea încadra în ofertele care coboară uneori până la procente de 30-35% din valorile de control care nu acoperă nici jumătate din valoarea materialelor și echipamentelor.

2.7.2. Oportunități ale sistemului energetic național

Cu toate că Sistemul energetic național este afectat de mai multe vulnerabilități, există și oportunități pentru dezvoltarea energetică :

poziția geografică specială a României în spațiul balcano-caucaziano-pontic coroborată cu rolul foarte important in noul context geopolitic – după anexarea Crimeei , pentru participarea activă la dezvoltarea unor noi proiecte de conducte magistrale paneuropene;

accesul la piețele regionale de energie electrică; un climat atractiv pentru investitorii strategici, în procesul de privatizare a companiilor românești de profil în prezent cu capital de stat integral sau majoritar;

creșterea nivelului de încredere în funcționarea pieței de capital din România- în anul 2013 România a înregistrat cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, ceea ce a permis listarea cu succes la Bursa de valori a companiilor energetice;

s-au creat oportunități de investiții în domeniul resurselor energetice regenerabile și al eficienței energetice cu posibilități de accesare de fonduri europene pentru proiecte în domeniul energiei; o experiență îndelungată și infrastructuri pentru exploatarea resurselor energetice primare interne bazate pe cărbune și uraniu;

s-au depistat noi perimetre cu rezerve considerabile de lignit și de uraniu;

există un sector hidroenergetic bine conturat cu posibilități de extindere care poate furniza un volum important de servicii tehnologice.

acordarea certificatele verzi de către Guvern, se poate înscrie ca oportunitate pentru investitorii din energia regenerabilă.

Schema certificatelor verzi din România se bazează pe un mecanism de piață. Acest lucru înseamnă că prețul pentru certificatele verzi , cât și prețul pieței pentru fiecare MWh, variază în funcție de nivelul cererii și al ofertei.

Certificatul Verde (CV) reprezintă o formă de susținere „a energiei electrice produsă din surse regenerabile”.

Începând cu anul 2014, ANRE monitorizează anual cotele anuale realizate de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie, care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi și, în funcție de gradul de realizare a obiectivului național și de impactul la consumatorul final, estimează, publică pe site-ul propriu și informează Guvernul până la data de 30 iunie a anului curent asupra nivelului cotei anuale obligatorii de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie, care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi pentru anul următor.

Pentru perioada 2015-2020, cota anuală obligatorie de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie, care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi, se stabilește anual și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Departamentului pentru Energie, în termen de 60 de zile de la data comunicării acesteia de către ANRE.

2.7.3. Stocarea energiei electrice

Una din marile probleme ale managementului energiei electrice este legată de faptul că aceasta trebuie consumată când este generată, conservarea ei realizându-se prin stocare.

Cercetarea științifică desfășurată pentru realizarea prezentei teze de doctorat încearcă să răspundă la câteva întrebări fundamentale pentru asigurarea funcționării sistemului electroenergetic în cazul unor condiții extreme , cum ar fi, cutremure, furtuni, inundații devastatoare, așa mult discutată posibilă inversare a polilor magnetici ai Pământului, războaie ș.a., privind o mare deficiență, o vulnerabilitate importantă cu repercusiuni dintre cele mai grave, ce poate afecta sănătatea și viața oamenilor, securitatea și siguranța statului, respectiv :

se poate stoca o cantitate suficientă de energie care să asigure funcționarea normală a sistemului electroenergetic național pentru o perioadă de timp?

există capabilitatea alimentării cu energie electrică a unor consumatori de importanță vitală – dispensare, policlinici, spitale, unități de producție și distribuție a alimentelor de bază, unități de protecție civilă, unități militare, obiective industriale și militare strategice, echipamente de telecomunicații ( radare, sateliți, instalații cu unde radio ș.a) ?

care este timpul de reacție pentru repunerea în funcțiune a sistemului electroenergetic în situația unei deconectări totale a sistemului național și cum pot funcționa, în acest interval de timp, instalațiile și echipamentele speciale care asigură securitatea energetică ?

Un sistem de stocare a energiei poate fi realizat prin diferite tehnologii de stocare, succesul oricărui proiect depinzând de alegerea celei mai potrivite soluții care să asigure atât performanțele tehnice optime în raport cu cerințele aplicației, cât și performanțele economice reprezentate de costurile de instalare (lei/ MW) și costul unității de energie livrate (lei/ MWh).

La ora actuală există diverse sisteme de stocare a energiei. Majoritatea dintre acestea necesită conversia energiei electrice în alte forme de energie, urmând a fi enumerate în continuare.

Stocarea energiei este o metodă prin care energia poate fi utilizată atunci când este nevoie. Astfel toate formele de energie pot fi energii potențiale, chimice sau gravitaționale:

un ceas clasic înmagazinează energie potențială (în acest caz mecanic, într-un arc tensionabil);

bateria stochează ușor energia chimică convertibilă în energia electrică pentru a menține un cip de ceas într-un computer care funcționează chiar și atunci când computerul este oprit;

un baraj hidroelectric stochează energia sub formă de energie potențială gravitațională.

Apelând la diferite cunoștințe din domeniile tehnicii, sistemele de stocare ale energiei(SSE) au la bază principii de conversie cu caracter: mecanic prin pompaj

hidro, aer comprimat, electrochimic cu pile de combustie, electromagnetic si termic cu supraconductoare, supracapacitoare.

Fiecare din aceste principii se află în diferite stadii de maturitate. În tendințele mondiale se prognozează că stocarea energiei poate deveni o soluție alternativă de viitor, iar stocarea energiei regenerabile (vânt – solar) va deveni o componentă obligatorie a viitoarelor aplicații.

Problemele cu care se confruntă astăzi sistemul electroenergetic, la care sistemele de stocare a energiei electrice (SSE) pot oferi în mod sigur și economic răspuns, sunt:

pornirea echipamentelor după defect, asigurându-se sursa de energie fără a se apela la rețea;

stocarea energiei în perioada de gol de sarcină și prețuri mici și restituirea la consumator în orele de vârf și cost ridicat;

controlul și variația rapidă a puterilor active, respectiv reactive, menținând parametrii rețelei în condiții optime;

stabilitatea sistemului prin amortizarea variațiilor de frecvență și putere;

asigurarea unei rezerve „rapide” la cereri suplimentare de energie;

integrarea sistemelor ce produc energie din surse regenerabile prin stocare când timpul o permite și o restituie când este nevoie;

tocarea surplusului de energie în cazul unor condiții meteo favorabile și când nu există cereri de energie.

Factorii de care trebuie să ținem cont în evaluarea unui sistem de stocare a energiei sunt: energia stocată, timpul în care energia stocată poate fi restituită către consumator, costurile de investiție, reglementările privind legislația și restricțiile în vigoare.

În funcție de gama de puteri, soluțiile dezvoltate până în prezent pentru următoarele familii de SSE care au ajuns la maturitate, se pot înscrie în următoarea structură: la puteri mici de stocare (W, sute de W); la puteri medii și mari (kW, zeci de MW), supracapacitoare; la puteri medii și mari (kW, zeci de MW); la puteri medii și mari (kW, zeci de MW); la puteri mari (zeci de MW, sute de MW).

În dezvoltare există o explozie de dezvoltări tehnologice, aplicații în toată gama de puteri: W-GW, vizând stocarea H2, acumulatoare Me-aer, stocare de aer comprimat adiabatic, gaz sintetic, supraconductoare.

2.7.4. Principalele metode de stocare a energiei electrice

Se vor prezenta câteva soluții de stocare, avantajele și dezavantajele diferitelor metode, tendințele actuale privind integrarea surselor regenerabile și acumularea energiei în câteva sisteme de stocare ce pot fi dezvoltate în România.

Stocarea chimică a energiei, prin combustibilii chimici care au devenit forma dominantă de stocare a energiei atât în generarea de energie electrică, cât și în cea de transport. Combustibilii chimici de uz comun sunt: benzina, motorina, gazul natural, gazul petrolier lichefiat (GPL), propanul, butanul, etanolul, biodieselul și hidrogenul.

Toate aceste substanțe chimice sunt ușor transformate în energie mecanică și apoi în energie electrică. Combustibilii lichizi de hidrocarburi sunt formele dominante de stocare a energiei pentru utilizarea în transport. Din păcate, marea majoritate a acestora, produc gaze cu efect de seră. Doar hidrogenul și unele forme de etanol sau biodiesel nu produc emisii de carbon.

Hidrogenul, este un operator de transport de energie chimică, la fel ca benzina, etanolul sau gazul natural. Caracteristica unică a hidrogenului este că nu produce emisii de carbon sau are zero emisii la transportul de energie chimică. Hidrogenul este un produs chimic utilizat pe scară largă industrială care poate fi produs din orice sursă de energie primară. Producția de hidrogen în cantități suficiente pentru a înlocui combustibilii de hidrocarburi existenți, nu este posibilă. O astfel de producție ar necesita mai multă energie decât este utilizată în prezent și investiții mari de capital în instalațiile de producere a hidrogenului. Din cauza costurilor crescute, hidrogenul nu este încă în uz pe scară largă. În situția în care costurile de producție pe bază de hidrogen ar putea fi reduse, combustibili pe bază de hidrogen ar putea deveni mult mai atractivi din punct de vedere comercial.

Biocombustibilii. Dezvoltarea combustibililor din surse regenerabile, cum ar fi bioetanolul și biodieselul, are o mare importanță în securizarea rezervelor viitoare de energie, în scăderea dependenței de țiței, în reducerea emisiilor de CO2 și a impactului asupra mediului, cât și în dezvoltarea economiilor rurale.

Folosit sub formă de combustibil pur sau ca aditiv pentru benzină, bioetanolul crește cifra octanică și reduce emisiile.

Biodieselul poate fi utilizat sub formă pură sau amestecat cu motorină.

Stocarea electrochimică a energiei, se realizează prin conversia electrochimică a energiei și este un subdomeniu al tehnologiei energetice care are ca obiect metode electrochimice de generare și stocare a energiei cum ar fi : pilele de combustie, bateriile și acumulatorii electrici, supercondensatorii, etc.

În România cu excepția Sistemelor de Stocare a Energiei (SSE) tip UPS (Uninteruptible Power Source), cu elemente de stocare Pb Acid, NiCd și realizate pentru stocări mici de energie apte să rezolve buna funcționare a unor sisteme, nu există alte dezvoltări în acest domeniu, deși creșterea ponderii energiilor debitate în rețea de sursele intermitente regenerabile o impun.

Stocarea mecanică a energiei, se poate realiza prin mai multe metode:

Stocarea energiei sub forma energiei potențiale a aerului comprimat (CAES), este o metodă deja folosită în proiecte de acest tip, în exploatare care funcționează chiar la puteri mari. Centralele ce folosesc abur comprimat pot folosi o parte din putere pentru stocarea aerului în peșteri mari din piatră, în rezervoare de gaze naturale sau în mine dezafectate cu un volum mare și rezistență la presiuni de 40 până la 70 de bari.

Prima stație de acest gen funcționează în Humtorf, Germania, din 1978, iar în 1991 o astfel de instalație a intrat în folosința în MacIntosh, Alabama, generând

100MWh în 266 de ore. Aceasta funcționează prin comprimarea aerului la 40-70 bari și pomparea lui într-o cavernă aflată la 700 m în subteran, cu un volum de 2.555.000 metricubi. Metoda asigură o capacitate mare de stocare a resursei energetice și un răspuns rapid. Dezavantajul principal constă în necesitatea asigurării unui rezervor cât mai mare care să fie etanș și amplasat într-o locație optimă .

Figura 2.5: Stocarea energiei sub forma energiei

potențiale a aerului comprimat

Sursa: schema de principiu de funcționare

Stocarea energiei prin pomparea apei, (PSH) sau stocarea energiei hidroelectrice pompate (PHES), este un tip de stocare a energiei hidroelectrice utilizată de sistemele de energie electrică pentru echilibrarea consumului.

Metoda stochează energia sub formă de energie potențială gravitațională a apei, pompată de la un rezervor de altitudine inferioară la o altitudine mai mare.

Excedentul de energie electrică produs în afara vârfurilor de consum este folosit pentru alimentarea pompelor. În timpul perioadelor de consum ridicat, apa stocată este eliberată prin turbine pentru a produce energie electrică.

Deși în procesul de pompare se înregistrează pierderi tehnologice întrucât instalația în sine devine consumator de energie, în ansamblu sistemul realizează plusuri importante din punct de vedere economic vânzând mai multă energie electrică în perioadele de vârf ale cererii când prețurile energiei electrice sunt cele mai ridicate.

În rapoartele înregistrate în baza de date a DOE Global Storage Energy Database, stocarea energiei prin pomparea apei (PSH) reprezintă peste 96% din toate instalațiile de stocare activă urmărite la nivel mondial, cu o capacitate totală instalată de peste 168 GW.

Eficiența energetică a PSH variază între 70% -80%, după unele surse până la 87%. Principalul dezavantaj al PHS este caracterul special al locației, care necesită atât o minimă înălțimea geografică, cât și disponibilitatea apei.

În momentele de cerere redusă de electricitate, capacitatea de generare excesivă este utilizată pentru pomparea apei în rezervorul superior. Atunci când există o cerere mai mare, apa este eliberată înapoi în rezervorul inferior printr-o turbină care generează energie electrică. Ansamblurile reversibile de turbină / generator acționează ca o unitate combinată de pompe și generatoare de turbine.

În sistemele cu „buclă deschisă”, instalațiile de stocare stochează apa pompată într-un rezervor superior fără intrări naturale, în timp ce instalațiile de pompare utilizează o combinație de instalații de stocare a apei pompate, centrale hidroelectrice convenționale, cu un rezervor superior, care este completat în parte de intrările naturale dintr-un curs de apă sau râu.

Centralele care nu utilizează metoda pompare-acumulare sunt denumite centrale hidroelectrice convenționale iar cele care au o capacitate de stocare semnificativă pot juca un rol important în sistemul energetic folosind apa depozitată pentru producerea energiei electrice atunci până când este necesară.

Această tehnică este în prezent mijlocul cel mai rentabil de stocare a unor cantități mari de energie electrică, însă costurile de capital și prezența unei geografii adecvate sunt factorii decizionali în selectarea locațiilor stațiilor de pompare – depozitare. Recuperarea energiei se face în procent de 70-80% luîndu-se în considerare pierderile de evaporare de la suprafața apei expuse și pierderile de conversie.

Densitatea relativ scăzută a sistemelor de stocare prin pomparea apei este cauzată de necesitatea existenței unor surse de apă fie cu debite mari, fie cu mari diferențe de înălțime între rezervoare. Singura modalitate de a stoca o cantitate semnificativă de energie se poate realiza prin amplasarea unui rezervor mare de apă situat relativ aproape, dar cât mai sus posibil, față de un al doilea rezervor de apă. În unele locuri acest lucru se întâmplă în mod natural, în altele unul sau ambele rezervoare de apă sunt artificiale.

Sistemele în care ambele rezervoare sunt artificiale și care nu au intrări naturale în niciunul dintre rezervoare, sunt denumite sisteme de „buclă închisă”.

Aceste sisteme pot fi economice pentru că ele ajustează variațiile de sarcină pe rețeaua electrică, permițând centralelor electrice, cum ar fi cele pe bază de cărbune, gaze, petrol sau nucleare, să funcționeze la o eficiență maximă.

Instalațiile de stocare a apei prin pompare, ca și alte instalații hidroelectrice, pot răspunde la schimbările de sarcină în câteva secunde. Spre exemplu, în Țara Galilor, centrala electrică cu rezervorul superior în Llyn Stwlan și barajul sistemului de stocare a apei pompate în Ffestiniog situate în nordul țării, este dotată cu patru turbine pentru apă care generează 360 MW energie electrică, în 60 de secunde de la apariția nevoii.

Cea mai importantă utilizare a apei depozite prin pompare a fost, în mod tradițional, de a echilibra centralele electrice de bază, dar poate fi de asemenea folosită pentru a reduce puterea fluctuantă a surselor de energie intermitente .

Împreună cu gestionarea energiei, sistemele de stocare a apei pompate ajută la controlul frecvenței rețelei electrice și asigură generarea rezervelor. Instalațiile termice sunt mult mai puțin capabile să răspundă modificărilor bruște ale cererii electrice, provocând potențial instabilitatea frecvenței și a tensiunii .

Prin urmare, sistemele de stocare pompate sunt esențiale atunci când se coordonează grupuri mari de generatori eterogeni . Costurile de capital pentru instalațiile de pompare-depozitare sunt relativ ridicate dar trebuie avut în vedere că această metodă asigură stocarea unor cantități importante de energie folosind energie electrică produsă din resurse regenerabile .

În prezent, în lume sunt în exploatare peste 600 de centrale care funcționează pe sistemul acumulării apei prin pompaj.

În general țările avansate cu o economic dezvoltată cum ar fi, SUA, Germania, Japonia, au în exploatare astfel de centrale cu puteri totale semnificative.

„Centralele de stocare prin pomparea apei care impresionează prin construcție și nivel de putere :

The Okinawa Seawater Pumped Storage Power Plant din Yanbaru, Japonia – folosește marea ca și bazin inferior, un sistem de 30 MW cu o cădere efectivă de 136 m. Okinawa a intrat în funcționare în 1999;

Centrala Dinorwig din Țara Galilor, Marea Britanie, este una dintre cele mai cunoscute centrale cu sistem de pompare din lume. Centrala a fost construită între 1972 și 1982, în cea mai mare cavitate construită de om în munții din nordul Țării Galilor. Șase turbine uriașe pot furniza fiecare 317 MW, producând împreună până la 1800 MW din volumul de lucru de 6 milioane de metricubi de apă și o înălțime de 600m;

Bath County Pumped Storage Station din Virginia are un sistem de pompare de 2100 MW cu 6 turbine care pompează 11 milioane de galoni pe minut.

Generarea utilizează 14,5 galoni pe minut. Acest sistem costă 1,7 bilioane de dolari, iar funcționarea a început în 1985 și stația aparține Allegheny Power System.”

Și în România se intenționează să se construiască o astfel de hidrocentrală în locația acumulării existente de la Tarnița, județul Cluj pe cursul râului Someșul Alb la 30 de km în amonte de Cluj Napoca. Acumularea superioară se va executa în apropierea localității Lăpuștești din același județ, la o diferență de nivel de 550m. Energia va fi stocată și produsă cu ajutorul a 4 agregate turbină-pompă cu o putere nominală de 250 MWh și putere instalată de 1000 MWh.

Figura 2.6: Stocarea energiei prin pomparea apei

Sursa: schema de principiu de funcționare

Capacitatea bazinului (lacului de tip Polder) superior va fi de 10 milioane de metri cubi iar costurile se vor ridica la aproximativ 1 miliard euro (fără TVA). Construcția centralei reprezintă o prioritate a strategiei de dezvoltare a sectorului energetic, va fi realizată în două etape pe parcursul a 5-7 ani. În prima etapă estimată la 5 ani , vor fi date în funcțiune primele două grupuri, iar în a doua etapă, celelalte două. Hidrocentrala va purta numele CHEAP Tarnița-Lăpuștești.

Sistemele de Stocare a Energiei (SSE) cunosc o dezvoltare alertă, explicată prin aportul adus de ele în asigurarea continuității și siguranței în alimentarea consumatorului cu energie electrică, intervenția lor în cazul unor dereglări în funcționare. Există o mare varietate de sisteme bazate pe principii mecanice, chimice și electrochimice, electromagnetice, caracterizate prin diferențieri privind densitățile de putere și energie pe care le asigură, cicluri de viață, timpi de restituire a energiei stocate (secunde, minute, ore, zile), costuri și beneficii.

Din rândul acestora: pompajul hidro, aerul comprimat și bateriile Pb Acid, NaS, Li-Ion sunt socotite deja ca ajunse la maturitate, supraconductoarele și supracapacitoarele sunt în fază demonstrativă, iar stocarea în aer comprimat adiabatic, hidrogen, gaz sintetic natural, în fază de cercetare.

Existența unor parcuri solare și eoliene puternice și în creștere, caracterizate prin intermitența lor, a unor unități nucleare, existente sau în dezvoltare, impun abordarea în România a SSE, pentru stocarea energiei disponibile în afara vârfului de sarcină și redarea la cereri sporite și preț corespunzător, dar și în situații extreme.

Prezentarea avantajelor și limitărilor pe care acestea le prezintă, permit recomandarea pentru România a dezvoltării sistemelor de pompaj hidro și stocarea în acumulatoare (Pb Acid, NaS, Li- ion) în funcție de energia de stocat și aplicație.

2.8. Energia electrică componentă importantă a sistemului național energetic

2.8.1. Energie electrică din resurse regenerabile

„Energia regenerabilă este considerată, în practică, energia care provine din surse inepuizabile sau care se regenerează singure. La nivel global s-au investit sume considerabile în energia regenerabilă care a continuat să se concentreze în principal pe sectorul energiei electrice ceea ce a adus o pondere tot mai mare a capacității de producție”.

Optimizarea consumului energetic actual, reprezintă una dintre preocupările principale ale specialiștilor din domeniu, la nivel mondial. Ulterior anilor 1970 a început să se înteleagă importanța și necesitatea elaborării unei strategii de utilizare a energiei electrice. Tot atunci s-a pus prima dată problema implementării de programe care să aibă drept scop principal eficiența energetică.

Printre problemele grave care reprezintă probleme globale actuale, sunt menționate „criza energetică și impactul asupra mediului”. Soluționarea acestor două probleme este în sarcina specialiștilor, ingineri care au ca scop „găsirea surselor de energie care produc cea mai mică poluare posibilă, un prim rezultat fiind utilizarea energiilor regenerabile: solară, eoliană, hidraulică etc, care practic nu afectează mediul”.

Obiectivul dezvoltării durabile în energetică stabilit prin Strategia de Securitate Națională a României impune:

„ promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, prin stimularea investițiilor, îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț resurse-producție-transport-distribuție-consum”;

„promovarea utilizării biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale”;

„reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate” va reprezenta o altă prioritate;

Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate stabilit prin „Strategia Energetică a României pentru perioada 2007-2020” obligă la:

„continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale și servicii energetice”;

„ extinderea activității operatorului pieței angro de energie electrică din România la nivel regional”;

„participare activă la realizarea pieței regionale de energie (în Europa de Sud-Est) și a pieței unice europene;

„liberalizarea în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare a tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale (creșterea capacității de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020)”;

„continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic.”

2.8.2. Analiza celor mai importante surse regenerabile modiale în 2015

Hidroenergia, numită și forța apei și o putem defini ca puterea provenită din energia apei în miscare, extrasă prin intermediul unor generatori electrici care poate fi valorificată în scopuri ecologice utile.

Graficul 2.1: Capacitatea hidroenergetică, top 6 țări

Sursa: Global Status Report, Renewables 2015, REN21, Paris

La nivel global capacitatea hidroenergetică este de 1000 GW cu o creștere de 2 GW în anul 2015.

La sfarșitul anului 2015, China a înregistrat o creștere record de 29 GW cu un total de 260 GW capacitate de producție.

În graficul 2.1 din pagina anterioară este prezentat „un top 6” al producătorilor mondiali de energie cu ajutorul hidrocentralelor.

Energia solară, a înregistrat o dezvoltare record și este pe primul loc la capacitatea instalată în anul 2015. Capacitatea totală de producție este de aproximativ 139 GW.

Europa continuă să construiască mult mai mult decât orice altă regiune și ajunge la o capacitate de 80GW în instalații de producere a energiei având ca resursă energia solară, din care Germania, cu aproximativ 36GW, menține titlul de lider în Europa, urmată de Anglia și Italia cu 1,5GW, dar și Romania cu 1,1GW și Grecia cu 1GW.

Figura 2.7. Modul cu panouri fotovoltaice.

Asia ajunge la sfârșitul anului 2015 la un total de 42 GW, din care China cu o capacitate instalată de 20 GW și Japonia cu un total capacitate de producție de 13,6 GW.

Energia eoliană, este energia produsă folosind forța vântului ca sursă pentru producerea energiei regenerabile.

Valoarea globală la nivel de 2015 a fost de aproximativ 318GW cu o creștere de 35GW.

Uniunea Europeană a crescut capacitatea de producție de energie având ca sursă energia eoliană, cu mai mult de 11GW și a ajuns la un total de 117GW . Cei mai importanți producători din Uniunea Europeană sunt: Germania cu aproximativ 34,7GW, Anglia cu 10,5 GW, România cu 0,7GW, Franta cu 0.6GW și Italia cu o capacitate de 0,4GW.

La nivel global, China a adăugat 16,1GW în anul 2015 și a ajuns la o capacitate de 91,46GW, după cum este prezentat și în graficul 2.2. de mai jos.

Grafic 2.2: Capacitatea energiei eoliene top 10 țări.

Sursa: Global Status Report, Renewables 2015, REN21, Paris.

Putem observa că România, urmare adoptării și implementării Strategiei Naționale de Securitate Energetică pentru perioada 2007-2020, a depășit la nivel de Uniune Europeană țări puternic industrializate, cum ar fi Franța sau Italia la acest tip de capacități de producție de energie din surse regenerabile, așa cum este prezentat și în graficul alăturat.

Pentru realizarea acestor capacități de producție de energie folosind resurse regenerabile s-au investit la nivel mondial sume considerabile cu unele fluctuații pe tipuri de surse regenerabile și regiuni. Investiția în surse de producere a energiei din resurse regenerabile la nivel global a atins un vârf de 244 miliarde de dolari în anul 2012, iar dacă în anul următor 2013, s-a înregistrat un regres cu 14%, în anul 2014 ,investițiile au atins pragul de 310 miliarde de dolari la nivel global .

De asemenea, s-a înregistrat o majorare a sumelor alocate tehnologiilor inteligente de stocare a energiei sau de eficientizare energetică.

În 2014, investițiile în acest sector au crescut până la 37 de miliarde de dolari potrivit sursei, http://www.responsabilitatesociala.ro/stiri-csr/bloomberg-investitiile-in-energie-verde-in-crestere-in-2014.html#sthash.YtHoahgH.dpuf.

În România, potrivit Raportului privind energia electrică produsă din surse regenerabile de energie (E-SRE), la finele anului 2015, numărul producătorilor de E-SRE titulari de licență și acreditați a fost de 698, din care : 70 utilizează ca sursă energia eoliană; 89 utilizează energia hidro; 25 utilizează biomasă; 514 utilizează energie solară.

Energia electrică susținută prin sistemul de promovare a E-SRE din România a crescut anual, cu o pondere ridicată a energiei electrice produse în centralele electrice eoliene.

La nivelul anului 2015, capacitatea electrică instalată în unitățile de producție a E-SRE acreditate a fost de 4649 MWh, din care: 2932 MWh în centrale eoliene; 314 MWh în centrale hidro cu puteri instalate de până la 10 MW; 1296 MWh în centrale fotovoltaice.

Numărul producătorilor de E-SRE licențiați în România a crescut constant, pe primul loc, din punct de vedere al resurselor regenerabile, aflându-se energia eoliană, urmată de energia solară , energia hidro și biomasa.

„Este nevoie de un program economic național pe termen mediu și lung privind retehnologizarea și eficientizarea unor obiective economice funcționale, înființarea și dezvoltarea unor obiective noi de producție și servicii care să asigure un consum de energie electrică în prezent în continuă scădere (în luna ianuarie 2014 consumul de energie electrică a scăzut cu 11% față de perioada similară 2013), suficient și generator de un profit minim pentru producatorii de energie electrică. România s-a aflat în luna februarie 2014 într-o postură inedită, ca odată cu anunțarea intenției de listare la bursă a societății „Electrica”, să oferteze la vânzare energie electrică la cel mai scăzut preț din Europa.

Energia regenerabilă continuă să atragă investiții în România, tot mai multe parcuri eoliene și fotovoltaice fiind finalizate, iar în altele urmează să se monteze noi instalații pentru producția de energie”.

Soarele este o uriașă uzină : fără angajamente, fidel și fără costuri, ne livrează odată cu razele o cantitate gigantică de energie.

Producerea curentului prin transformarea luminozității solare în energie electrică ne creează independență față de combustibilii fosili ai căror prețuri sunt în continuă creștere. Se poate obține curent electric fără intermediere termică, chimică sau mecanică, fără zgomot și poluare. În comparație cu energia produsă din surse convenționale (cărbune, energie atomică, gaz și apă), se elimină degajarea a 584 grame CO2- emisie / kWh.

Instalațiile voltaice se produc în mare parte din materiale reciclabile: nisip pentru celulele de Siliciu, sticlă pentru module și aluminiu pentru ramele panourilor și sunt de două tipuri: instalații integrate în rețea și sisteme insularizate .

Panourile voltaice care au fost utilizate în trecut, cel mai mult ca sisteme de sine stătătoare de energie, sunt acum realizate prin industrializare, dezvoltare și comercializare pe scară largă.

Piața de PV (panouri voltaice) s-a dezvoltat atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, unde acum sunt disponibile sisteme electrice neconectate la rețea, sau sisteme hibride pentru zonele izolate. Astfel, populațiile rurale ale țărilor care nu pot beneficia de conexiunile la rețea, pot utiliza alimentarea cu energie electrică de la sisteme PV, beneficiind de avantajele inerente ale modulelor și a independenței de importul de combustibil .

Conectarea la rețea a panourilor solare este tehnic posibilă; astfel companiile energetice care au introdus aceste sisteme fotovoltaice realizează suficientă energie ca să își amortizeze cheltuielile de investiție.

Sistemele PV conectate la rețea se dezvoltă rapid cu susținere guvernamentală, prin diverse programe, în Europa, Japonia și SUA. Cele mai multe dintre aceste sisteme sunt localizate pe locații rezidențiale, publice, comerciale și industriale. Comitetul tehnic CT CEI 82 „Solar photovoltaic energy systems” elaborează standarde pentru sisteme fotovoltaice de energie și pentru toate componentele acestor sisteme.

În acest context, sistemul energiei fotovoltaice include întregul domeniu de la intrarea luminii într-o celulă solară și inclusiv interfața cu rețeaua electrică de debitare a energiei obținute. CT 82 elaborează standarde pentru terminologie și simboluri, pentru încercări de coroziune la ceață salină, calificări de proiectare și încercări de tip ale modulelor de siliciu, precum și pentru parametrii caracteristici ai sistemelor izolate.

CT 82 intenționeză să se ocupe în mai mare măsură de standardizarea sistemelor izolate și componentele acestora, ale sistemelor de conectare la rețea pentru sisteme integrate în clădiri, ale sistemelor de stocare și de conversie cu urmărirea aspectelor legate de protecția mediului înconjurător din care cele mai importante sunt cele referitoare la poluarea electromagnetică, dispunerea materialelor PV toxice și contaminarea atmosferică în procesul de fabricare (pe lângă alte probleme).

Potrivit datelor preluate de la FISE „Electrica Serv” S.A, s-au finalizat două parcuri fotovoltaice, cu o putere totală instalată de 5,41 MW, unul dintre ele în localitatea Măgurele, lângă București, iar celălalt în localitatea Podu Olt, lângă Brașov. Energia furnizată de cele două parcuri poate alimenta circa 13.000 de locuințe. Suprafața totală a acestor parcuri se ridică la 12,5 hectare cu peste 22.000 de module fotovoltaice instalate. Împreună, acestea au o producție estimată de 7GWh/an de energie regenerabilă, ceea ce reduce emisia de bioxid de carbon în atmosferă cu 3.500 tone.

România este una dintre principalii furnizori de energie regenerabilă. Recent un alt competitor puternic de pe această piață, Skytron, a obținut un contract pentru un proiect privind construirea unui parc fotovoltaic de 50 MW. Prin acest proiect, compania germană va ajunge la 115 MW putere instalată în parcuri fotovoltaice din România. Pentru perioada următoare, în România, se estimează că puterea instalată va ajunge la 2,7 GW.

Energia eoliană, un alt sector atractiv în România, atrage investiții. Compania Monsson Alma operează proiecte cu o capacitate totală de 500 MW și are în construcție ferme de 200 MW, majoritatea in Dobrogea.

În domeniul turbinelor eoliene, Comitetul tehnic CT CEI 88 s-a constituit în 1987 iar domeniul de aplicare s-a formulat ultima dată în 2002 sub titulatura: „Elaborarea de standarde internaționale pentru turbine eoliene care convertesc energia vântului în energie electricǎ”.

Aceste standarde se adreseazǎ proiectǎrii, integritǎții echipamentului, tehnicilor de mǎsurare și procedurilor de mǎsurare. Scopul acestora este de a furniza o bazǎ pentru proiectare, asigurarea calitǎții și certificare. Standardele cuprind subansamblele turbinelor eoliene, cum ar fi cele mecanice și electrice interne, structurile suport și sistemele de comandǎ și protecție. Sunt destinate sǎ fie utilizate împreunǎ cu standardele CEI/ISO.

Directiva pentru energie regenerabilă 2009/28/CE privind promovarea energiei electrice obținută din surse regenerabile de energie, pe piața internă, încurajează obiectivele strategice cu scopul de a crește semnificativ producția de energie regenerabilă la nivel european.

„Este necesară eliminarea din productie a așa-zisei „energii scumpe” produsă prin termocentrale și este imperios necesar, să se dezvolte capacitatea de transport a energiei electrice prin modernizarea rețelelor existente și construirea unora noi care să asigure interconexiuni ale sistemului energetic național cu cele ale statelor vecine.

Producerea energiei electrice din resurse regenerabile trebuie să se facă în condiții de eficiență economică și să devină o alternativă sigură pentru asigurarea necesităților energetice ale țării, astfel încât modificările geopolitice din zonă, să ne afecteze cât mai puțin fără amenințări la securitatea energetică a României”.

2.9. Schimbările climatice, sistemul hidrologic și energia electrică

Ritmul și amploarea schimbării condițiilor de Mediu presupun o reacție pe măsură și un efort comun de implicare și coordonare. De-a lungul timpului, acțiunile fondurilor internaționale, ale guvernelor, ale societății civile și autorităților locale au fost în general neadecvate, Uniunea Europeană fiind în prezent, promotorul unor măsuri ferme și imediate de combatere a acestui fenomen. Strategia națională trebuie să integreze eficient măsurile de adaptare la schimbările climatice și de atenuare a efectelor acestora. Acest lucru implică intervenții coerente și urgente în politicile guvernamentale din domeniul mediului, infrastructurii și amenajării teritoriale, al gestionării resurselor hidrologice, pedologice, agricole și forestiere, al sănătății, educației și al protecției sociale.

Relația dintre mediul de securitate internațional și schimbările climatice este indiscutabilă. Ajunsă la apogeul dezvoltării sale, societatea umană este extrem de vulnerabilă la variabilitatea climei și este privită ca fiind nepregătită pentru a reacționa în mod adecvat la efectele negative ale acesteia. În plus față de evenimentele deja provocate, schimbările climatice sunt o sursă de riscuri și amenințări – cum ar fi catastrofele naturale, conflicte asupra accesului la resursele naturale limitate și fluxurile de migrație pe scară largă care afectează omenirea la nivel global. Și în cazul României, semnele schimbărilor climatice sunt evidente, iar impactul socio-economic a avut consecințe devastatoare în ultimii ani: o creștere alarmantă a temperaturii, secetă, fenomene meteorologice periculoase, inundații, calamități, degradarea solului. Prejudiciul produs stării de sănătate a oamenilor este un factor de risc care afectează negativ nu numai economia, dar și stabilitatea socială.

Schimbările climatice reprezintă una din cele mai mari provocări cu care ne confruntăm. Ȋn ultimele decenii, s-au acumulat dovezile care arată fără echivoc că activitatea umană influențează climatul și Mediul în mod irevocabil.

Schimbările climatice din întreaga lume au loc în proporție de 90% din cauza acțiunilor umane, afirmă soții Alvin și Heidi Toffler .

Concluzia principală este că modificarea climei a devenit un „proces iresponsabil, toată lumea este de acord cu faptul că viitorul va depinde semnificativ de măsurile care se iau în prezent”. Aceasta este concluzia Comitetului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) privind încălzirea globală. Potrivit acestuia, emisia gazelor cu efect de seră în urma activităților umane va determina grave dereglări climatice, accentuând încălzirea globală și creșterea nivelului mării. Este foarte posibil să fie tot mai frecvente zilele cu fenomene extreme, valuri de caniculă, precipitații puternice, uragane și taifunuri tot mai intense, vânturi foarte puternice și precipitații violente. Experții în schimbări climatice prognozează de asemenea, că nivelul oceanelor ar putea crește cu 19 până la 58 cm. Raportul trage un semnal de alarmă: dacă în 10 ani nu se limitează emisia gazelor de seră, schimbările climatice vor scăpa de sub control și vor provoca grave dezechilibre în natură.

Potrivit Raportului IPCC, activitățile umane au o contribuție semnificativă la creșterea concentrațiilor emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă, determinând încălzirea climei.

Impactul schimbărilor climatice asupra Mediului se reflectă în: creșterea temperaturii medii, diminuarea resurselor de apă, creșterea nivelului oceanelor datorită topirii calotelor glaciare, modificarea ciclului hidrologic cu tendințe de scădere a cantităților de ape pluviale, modificarea și comprimarea anotimpurilor, apariția unor fenomene climatice de intensitate extremă și cu o frecvență crescută, reducerea biodiversității.

Potrivit datelor comunicate de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, „rata de creștere în cazul dioxidului de carbon a fost mai mare în ultimii 10 ani decât în oricare altă decadă, începând din anii ’50, când a început monitorizarea. Ȋn prezent, acestea sunt cu 35% mai mari decât cele înregistrate în epoca preindustrială. Nivelul de metan și-a mărit de două ori și jumătate concentrația, în vreme ce procentul de oxid de azot a crescut cu 20%.”

Schimbarea climatică este deja resimțită atât în Europa cât și în întreaga lume și se află la originea catastrofelor cum ar fi : furtuni violente și uraganuri, inundații, mărirea nivelului apei mării, lipsa de apă prin secetă prelungită care generează foamete, inundații de vegetație cu pagube incomensurabile economice dar și de Mediu în multe părți ale lumii.

Schimbarea climatică afectează și privește toate țările, sunt însă țări cu economia emergentă care vor fi vulnerabile întrucât nu au disponibilitățile necesare pentru a se adapta la efectele schimbărilor climatice.

Noua realitate climatică va determina apariția unor realități noi geografice și sociale. Este indubitabil că între evoluția mediului și dezvoltarea omenirii există o corelație foarte strânsă, iar organismele internaționale care au rolul să faciliteze colaborarea la nivel mondial au pe agenda lor de lucru, problemele generate de schimbarea climei și modul în care omenirea trebuie să se adapteze la această nouă realitate.

2.10. Provocări

Protecționismul verde. Noua abordare a Statelor Unite ale Americii în proiectul de lege privind energia și clima adoptat de Camera Reprezentanților, prevede un comerț restrictiv pentru țările ce nu adoptă măsuri pentru limitarea emisiilor de dioxid de carbon. Aceste măsuri sunt necesare pentru a limita relocarea companiilor în țări cu standarde mai puțin severe privind emisiile de carbon, precum China. În toamna anului 2008, când Comisia Europeană intenționa să reducă importurile de biocombustibil la nivelul țărilor Uniunii Europene, opt țări în curs de dezvoltare de pe trei continente au amenințat cu măsuri legale.

Ȋn căutarea unei noi resurse: litiul. În contextul producerii pe scară largă a mașinilor electrice, litiul va deveni foarte probabil o materie primă extrem de căutată în anii următori. Circa trei sferturi din rezervele cunoscute de litiu la nivel mondial sunt concentrate în partea sudică a Americii Latine – mai exact, în Deșertul Atacama pe teritoriul statelor Chile și Bolivia. Relațiile dintre cele două țări sunt dominate de o animozitate istorică, cimentată de Războiul Pacificului din ultima parte a secolului al XIX-lea. Concurența dintre cele două țări, în materie de producție și export de produse procesate, ar putea degenera foarte ușor într-un nou conflict care poate fi potentat de uriașele costuri pe care le presupune extragerea ecologică a litiului. Orice tensiuni de acest fel pot periclita eforturile SUA de a produce automobile electrice pentru că SUA deja importă din Chile 61% din litiul folosit. China și Rusia, care au și ele rezerve semnificative de litiu, vor fi gata să preia conducerea în acest domeniu, profitând de pe urma unei asemenea eveniment.

Noile resurse, noi provocări. În aceste condiții interesele divergente ale marilor puteri – unele interese legate de păstrarea avantajelor tehnologice, economice, geo-strategice, altele legate de potențialele beneficii sau privilegii pe care le-ar genera repoziționarea resurselor, determină viziuni diferite privind „protecționismul verde”.

Perspectiva conturării unor instituții internaționale relevante din ce în ce mai implicate în rezolvarea acestei probleme globale pe care o reprezintă încălzirea climatică, precum și competiția pentru resurse vor produce dezechilibre ce vor modela lumea viitorului. Tot mai multe voci, printre care și Ionel Stoica , susțin faptul că abandonarea combustibililor convenționali este singura cale către reducerea riscurilor cu care se confruntă planeta, dar o astfel de lume, mai „ verde” nu va fi lipsită de noi provocări geopolitice.

Mari actori, mari decizii. Ȋn anul 1992, a fost adoptată la Rio de Janeiro, Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (CCNUCC).

Convenția cadru, în fapt, un acord internațional, a fost acceptată oficial de 189 țări, practic de toate statele recunoscute total sau parțial de pe glob.

Convenția face referire și la stabilizarea concentrațiilor gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care împiedică orice perturbare antropică periculoasă pentru sistemul climatic. Nivelul trebuie atins într-un termen relativ scurt, astfel încât ecosistemele să poată să se adapteze schimbărilor climatice, producția alimentară să redreseze iar dezvoltarea economică să se desfășoare într-un mod durabil. Convenția cadru, obligă guvernele statelor semnatare, să supravegheze și semnaleze gazele cu efect de seră care se produc, să pregătească noi strategii de schimbare și ajută țările cu economie emergentă să abordeze diferit schimbările climatice.

Reprezentanții guvernelor se întâlnesc anual pentru discutarea și hotărârea acțiunile viitoare corespunzătoare.

Ȋn 1995, în Japonia, s-a încheiat a doua etapă a acordurilor internaționale privind schimbările climatice, prin adoptarea unui acord important, respectiv „Protocolul de la Kyoto” considerat un prim pas important către un adevărat regim global de reducere a emisiilor pentru stabilizarea emisiile de GES și care ar putea oferi arhitectura pentru viitorul acord internațional privind schimbările climatice.

„Protocolul de la Kyoto este un acord internațional legat de Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice, care angajează părțile semnatare să respecte obiectivele obligatorii stabilite la nivel internațional privind reducerea emisiilor.

Prin acest tratat țările industrializate s-au angajat să reducă sau să limiteze emisia gazelor cu efect de seră și să atingă anumite rezultate pentru anul țintă 2012.

Protocolul de la Kyoto este axat asupra țărilor industrializate pentru că majoritatea sunt responsabili ai emisiilor de gaze cu efect de seră pentru trecut iar în prezent dețin experiența și banii ca să le poată reduce”.

Protocolul a fost adoptat la Kyoto în Japonia, la data de 11 decembrie 1997 și a intrat în vigoare la 16 februarie 2005 odată cu ratificarea sa de către ultimul stat semnatar, respectiv Rusia.

Normele detaliate de aplicare a protocolului au fost adoptate la COP 7 la Marrakesh, Maroc, în 2001, și sunt denumite „Acordurile de la Marrakech”.

Conferința Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice din 2012 desfășurată între 26 noiembrie și 8 decembrie 2012 la Centrul Național de Convenții Qatar din Doha, a ajuns la un acord pentru a prelungi durata de valabilitate Protocolului de la Kyoto, care urma să expire la sfârșitul anului 2012, până în anul 2020.

La conferință au participat demnitari, șefi de stat din majoritatea țărilor reprezentanți din partea diferitelor grupuri de protecție a Mediului înconjurător, reprezentanți ai agențiilor media mondiale, în ansamblu o prezență estimată la 17.000 de participanți, reprezentând drept cea mai mare conferință care a avut loc vreodată în Qatar.

Conferința a elaborat un pachet de documente colectiv intitulat „Doha Climate Gateway” privind obiecțiile din partea Rusiei și a altor țări la sesiune.

Obiectivul principal al Conferinței a fost atins și constă în prelungirea cu opt ani a Protocolului de la Kyoto până în 2020. Nivelul propus de reducere cu cel puțin 18% față de nivelurile din 1990, a emisiilor globale de dioxid de carbon poate fi atins numai în procent de maxim 15% din emisiile globale datorită lipsei de participare a Canadei, Japoniei, Rusiei, Belarusului, Ucrainei, Noii Zeelande și Statelor Unite și a faptului că țările cu economie emergentă precum China (cel mai mare emițător din lume), India și Brazilia, nu sunt supuse reducerii emisiilor în temeiul Protocolului de la Kyoto.

România a ratificat Amendamentul de la Doha prin Legea nr.251/2015.

În timpul primei perioade de angajament, respectiv 2008-2012, după Conferința de la Copenhaga din anul 2009, mai mult de 90 de state, au semnat în mod voluntar angajamente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru a se îndeplini obiectivul convenit pentru limitarea încălzirii globale până la limita de 2 grade Celsius. Întrucât reprezentanții statelor semnatare au realizat că aceste angajamente nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivului stabilit, la Conferința de la Durban din anul 2011, UNFCCC, a inițiat negocieri pentru elaborarea unui acord nou, obligatoriu care să implice Părțile semnatare, negocieri care s-au finalizat prin Acordul de la Paris, din data de 12 decembrie 2015, care va intra în vigoare după anul 2020 și va fi obligatoriu din punct de vedere juridic.

Acordul de la Paris a fost adoptat în cadrul celei de-a XXI-a Conferințe a Părților la Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnat și asumat de 195 de state, Părți ale Convenției și a intrat în vigoare la data de 04 noiembrie 2016.

„Acordul de la Paris în domeniul schimbărilor climatice impune obligații juridice pentru realizarea obiectului global pe termen lung de menținere a creșterii temperaturii globale sub 2°C față de nivelul din perioada pre-industrială, în funcție de capacitățile și responsabilitățile și capacitățile de care dispun. Elementul inedit al Acordului este reprezentat de obiectivul aspirațional de limitare a creșterii temperaturii medii globale cu 1,5°C”.

În dauna eforturilor planetare ale majorității statelor pentru limitarea creșterii temperaturii medii globale prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, principalele „vinovate” de modificările climatice, Statele Unite ale Americii care se află pe locul doi în lume cu emisii de 20% din totalul gazelor de seră de pe planetă, urmare unui gest iresponsabil al Președintelui Donald Trump criticat de majoritatea liderilor politici ai lumii dar și reprezentanții celor mai mari companii din SUA, au anunțat în luna inuie 2017, retragerea din Acordul de la Paris trecând astfel alături de Siria și Nicaragua singurele țări care nu au semnat Acordul.

Urmare anunțului de retragere a SUA din Acordul de la Paris s-au exprimat în spațiul public numeroase critici, unele dure, la adresa Președintelui Trump astfel Președintele Franței, Emmanuel Macron a spus într-o alocuțiune „ je pense que c'est une erreur à la fois pour les États-Unis et pour notre planète.” și a încheiat ironic cu un slogan, „Make the planet great again”, în replica celui lansat de Trump în campania electorală „Make America great again”.

Canada a exprimat prin glasul ministrului Mediului, Catherine McKenna că este „profondément déçu” , în timp ce Stephane Dujarric, purtătorul de cuvânt al secretarului general ONU a transmis mesajul acestuia din „Nota adresată corespondenților privind Acordul privind clima de la Paris ” , că retragerea SUA „is a major disappointment ”.

În același timp reprezentanții unor mari companii americane, printre care Apple, Ford, General Electric, ExxonMobil, Microsoft consideră că retragerea din acordul de la Paris va afecta grav Statele Unite iar patronul firmei gigant Tesla și-a anunțat retragerea din Consiliul pe probleme economice care consilia Casa Albă.

Dacă în timpul mandatului Obama, CIA a înființat o celulă care să se ocupe de problema încălzirii globale și a consecințelor fenomenului asupra securității Statelor Unite urmărind în special impactul încălzirii climatice asupra deșertificării, al creșterii nivelului oceanelor și al migrației populației, Trump denunță Acordul fără să țină seama de opinia publică internațională și națională context în care statele americane, California, New York și Washington au anunțat că vor crea o alianță și vor respecta angajamentele luate la Paris.

2.11. Resursele de apă

Una din amenințările viitorului pe care omenirea nu își permite să o neglijeze este criza apei. Potrivit Comisiei Comunităților Europene (2009), 1,1 miliarde de oameni nu au acces la apa potabilă, iar estimările arată că peste două decenii, până la două treimi din oamenii planetei vor trăi în regiuni care duc lipsă de apă. Expresia „apa este viitorul petrol”, a intrat în vocabularul obișnuit atât din cauza noii valori pe care o va avea, cât și a noilor conflicte pe care le va genera o singură înghițitură de apă.

Schimbările climatice vor avea un impact semnificativ asupra resurselor de apă din întreaga lume datorită legăturilor strânse dintre ciclul climatic și ciclul hidrologic drept urmare, creșterea nivelului precipitațiilor torențiale care implicit generează și inundații va crește și riscul de poluare urmare revărsării apelor pluviale din canalele colectoare care intră în contact cu apele uzate din stațiile de epurare prin scurgerile de siguranță. Creșterea temperaturii Mediului planetar datorată în principal emisiilor de gaze cu efect de seră se va răsfrânge și asupra temperaturii apelor, factor important în reglarea cotele râurilor, cote care vor scădea urmare creșterii procesului de evaporare și vor influența calitatea apei, în timp ce numai agricultura spre exemplu care utilizează pentru irigații circa 70% din consumul mondial, sporește necesarul de apă.

Cererea de apă depășește deja posibilitățile de aprovizionare/alimentare în multe părți ale lumii, iar în multe alte zone, acest dezechilibru este de așteptat să apară în viitorul apropiat datorită creșterii populației umane care va accentua concurența pentru apă în timp ce multe dintre cele mai importante rezerve acvifere ale lumii se epuizează. Tendința de urbanizare se accentuează. Organizația Națiunilor Unite estimează că până în anul 2050 populația planetei va fi de peste 9,5 -9,7 miliarde de persoane cu o creștere mai mare în țările în curs de dezvoltare care suferă deja de stress de apă.

Puțurile private și rezervoarele septice oricum puține la număr, funcționează bine în comunitățile cu o densitate a populației scăzută dar nu sunt fezabile în zonele urbane cu densitate mare . Urbanizarea necesită investiții semnificative în infrastructura de apă pentru a se putea furniza apă persoanelor fizice cât și intreprinderilor coroborat cu creșterea nivelului de conservare și reciclare a apelor uzate. În afara necesității de reciclare, apele poluate și contaminate trebuie tratate întrucât prezintă riscuri inacceptabile pentru sănătatea publică.

Poluarea apelor este una dintre principalele preocupări ale lumii contemporane. Guvernele din numeroase țări se străduiesc să găsească soluții pentru a reduce această problemă. Există însă mulți poluanți care amenință aprovizionarea cu apă, însă cea mai răspândită, este deversarea apelor uzate brute în apele naturale și se regăsește în special în țările în curs de dezvoltare, dar este răspândită și în țări dezvoltate, cum ar fi China, India, Nepal și Iran .

Nici Europa nu este ocolită de aceste probleme în special , Europa de Sud iar la nivel global în peste 60% din orașele europene cu mai mult de 100.000 de locuitori , apa subterană este utilizată într-un ritm mai rapid decât poate fi refăcută și chiar dacă o cantitate de apă rămâne disponibilă, costurile de captare sunt din ce în ce mai mari.

Resursele de apă sunt surse de apă necesare vieții întrucât tot ce este viu ca să crească, să se dezvolte, să se reproducă are nevoie de apă.

Utilizările de apă includ activități agricole , industriale , casnice , recreative și de Mediu .

Din volumul total planetar de apă, 97% este apă sărată iar aproximativ 3% este apă proaspătă în timp ce mai mult de două treimi este înghețată și se regăsește în ghețari și calotele de gheață polară .

Apa dulce se găsește în principal sub formă de apă subterană, cu o mică fracțiune prezentă deasupra solului sau în aer.

Deși apa dulce este o resursă regenerabilă, nivelul apelor subterane scade constant la nivel mondial, mai accentuat în Asia, America de Sud și America de Nord și este încă neclar cât de mult se echilibrează și acest nivel, natural prin circulația ciclică a apei și dacă ecosistemele sunt amenințate.

Concurența în domeniul apei a crescut considerabil și concilierea necesităților de aprovizionare cu apă pentru consumul uman, producția alimentară, ecosisteme și alte utilizări a devenit mai dificilă.

Administrarea apelor este frecvent implicată în probleme contradictorii și complexe mai ales când multe zone ale lumii sunt inundate, în timp ce altele au precipitații atât de scăzute încât viața umană este aproape imposibilă iar pe măsură ce crește populația și dezvoltarea economică, crește și cererea de apă dar și probabilitatea apariției unor probleme în interiorul unei anumite țări sau regiuni.

În ultimii 25 de ani, politicieni, academicieni și jurnaliști, au prezis frecvent că disputele asupra apei vor fi o sursă de războaie viitoare.

În acest sens fostul ministru de externe egiptean și fost secretar general al Națiunilor Unite, Boutrous Ghali, prognoza că, „The next war in the Middle East will be fought over water, not politics” iar succesorul său la ONU, Kofi Annan„ a declarat: „ Fierce competition for fresh water may well become a source of conflict and wars in the future” .

Ipoteza războaielor cu apă își are rădăcinile în cercetarea efectuată pe un număr mic de râuri transfrontaliere, precum Indusul, Iordanul și Nilul. Aceste râuri au stat la baza unor experimente legate de disputele pentru apă. Evenimentele menționate ca dovezi, includ bombardarea Israelului, încercările Siriei de a devia cursurile de apă ale Iordaniei și amenințările militare ale Egiptului împotriva oricăror baraje construite de alte țări în amonte pe apele Nilului.

Cu toate acestea, în timp ce unele conexiuni dintre conflictele militare și apă au părut reale, ele nu reprezentau regula. Există totuși un exemplu cunoscut al unui conflict interstatal real asupra apei care a avut loc între 2 state sumeriene, Lagash și Umma care a cut loc între anii 2500 și 2350 î.Hr.

Stresul acvatic a condus cel mai adesea la conflicte la nivel local și regional.

Tensiunile apar cel mai adesea în interiorul frontierelor naționale, în zonele din aval ale bazinelor râurilor afectate și pot să agraveze conflictele și tensiunile politice care nu sunt cauzate direct de apă.

Reducerile treptate în timp în ceea ce privește calitatea și / sau cantitatea de apă potabilă pot contribui la instabilitatea unei regiuni prin diminuarea sănătății populației, obstrucționarea dezvoltării economice și agravarea conflictelor mai mari.

Resursele de apă care se găsesc pe granițele internaționale ar trebui să fie o sursă de colaborare și cooperare și nu de război. Oamenii de știință care lucrează la International Water Management Institute investighează dovezile care stau la baza predicțiilor privind războiul pentru apă. Constatările lor arată că, deși este adevărat că a existat un conflict legat de apă în câteva de bazine internaționale, în restul celor aproximativ 300 de bazine comune, relațiile au fost în mare parte pozitive. Acest lucru este exemplificat prin sutele de tratate în vigoare orientate spre folosirea echitabilă a apei între națiunile care împart resursele de apă.

Instituțiile create prin aceste acorduri sunt în fapt, unul dintre cei mai importanți factori în asigurarea cooperării decât a conflictului.

Aprovizionarea cu apă și salubrizarea necesită o sumă imensă de investiții de capital în infrastructură, cum ar fi rețele de conducte, stații de pompare și lucrări de tratare a apei. Se estimează că națiunile Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE) trebuie să investească cel puțin 200 miliarde USD pe an pentru a înlocui infrastructura de apă îmbătrânită pentru a garanta aprovizionarea, a reduce rata scurgerilor și a proteja calitatea apei.

După implementarea infrastructurii, sistemele de alimentare cu apă și cele de salubritate necesită costuri continue semnificative pentru acoperirea cheltuielilor cu personalul, energia, substanțele chimice, întreținerea și alte cheltuieli.

Sursele de bani pentru acoperirea acestor costuri de capital și de exploatare sunt fie din taxe de utilizare, din fonduri publice, sau o combinație a celor două.

Și în Uniunea Europeană a fost adoptată, Directiva cadru privind apa (DCA), cea mai importantă reglementare cu privire la gestionarea apei, care „obligă statele membre să aplice un preț,o taxă pentru serviciile prin care se furnizează apa, ca un mijloc eficient pentru conservarea apei. Fără îndoială, taxarea este unul dintre cele mai eficiente metode de a influența modul în care se consumă apa. Cu toate acestea, gestionarea eficientă a apei trebuie să includă și eforturi pentru prevenirea pierderilor de apă și o mai bună informare în legătură cu folosirea eficientă a apei”.

Măsuri naționale conform obiectivelor globale. „În 1992, România a semnat Convenția-Cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC), ratificată prin Legea nr. 24/1994, angajându-se să acționeze pentru stabilizarea concentrațiilor gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice perturbarea antropică a sistemului climatic. De asemenea, România a semnat „Protocolul de la Kyoto”, în 1999, fiind prima Parte aflată pe Anexa I la UNFCCC, care l-a ratificat prin Legea nr. 3/2001. Valoarea angajamentului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră asumat de România pentru perioada 2008-2012 a fost de 8%, considerând nivelul emisiilor de gaze din anul 1989 drept nivel de referință”.

Statele semnatare ale „Protocolului de la Kyoto” incluse în Anexa B, au dreptul să emită o anumită  cantitate de emisii de gaze cu efect de seră (GHG) atribuită prin Protocol. Unitățile atribuite (AAU) sunt înregistrate și urmărite prin Registrul Național al emisiilor de gaze cu efect de seră (1 AAU = 1 tona CO2 echivalent) și pot fi tranzacționate. Cantitatea atribuită este proprietatea privată a statului semnatar.

România deține cca 300 milioane de certificate, iar din vânzarea acestora s-ar putea obține circa 1-2 miliarde de euro în lipsa marilor poluatorilor români, de regulă, agenți economici, în funcție de prețul zilei de tranzacționare.

„Pentru reducerea costurilor acțiunilor de limitare și reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, „Protocolul de la Kyoto” prevede utilizarea a trei mecanisme flexibile și voluntare de cooperare internaționale: Implementare în comun (JI), Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM) și Comercializarea Internațională a Emisiilor (IET)”.

România s-a implicat în realizarea proiectelor de investiții de tip „Joint Implementation”, colaborând cu diferite state în vederea realizării transferului de tehnologie, creșterea eficienței energetice a obiectivelor unde se realizează investițiile și îmbunătățirea calității mediului, acestea având și un important impact social. Astfel, au fost încheiate Memorandumuri de Înțelegere (cu Elveția, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Australia, Franța, Italia, Finlanda, Banca Mondială ), construind baza legală pentru realizarea acestor proiecte.

2.12. Următorii păși în abordarea globală a schimbărilor climatice

Viitorul omenirii se conturează destul de sumbru în ceea ce privește dinamica schimbărilor climatice. În acest sens un loc important revine sectorului privat în conturarea soluțiilor. Rolul sectorului privat, ca și sursă a soluțiilor pentru combaterea schimbărilor climatice la nivel global, este de acum recunoscut universal, iar interacțiunea acestuia cu agenda publică este tot mai amplă. Comunitatea de afaceri poate oferi opțiuni noi și inovatoare, poate aplica cunoștințe și tehnologie în sectoare-problemă pe care apoi le poate transforma în oportunități. Esențial în stabilirea acestui rol este numărul tot mai mare al corporațiilor care au înțeles importanța programelor de responsabilitate socială de tip corporatist (CSR), a reducerii riscurilor și dinamicii performanțelor asociate cu producția durabilă și folosirea eficientă a energiei. Acțiunile care combat schimbările climatice pot constitui o bază pentru noi creșteri economice, noi locuri de muncă, noi sectoare de producție, noi servicii industriale și noi roluri în sectoare precum agricultura și silvicultura.

Mecanismele financiare, de piață impuse prin „Protocolul de la Kyoto” în combaterea schimbărilor climatice, sunt menite să reducă costurile atingerii liniei de emisii: mecanismele de dezvoltare nepoluate, implementarea comună și comercializarea emisiilor. Convenția privind schimbările climatice și „Protocolul de la Kyoto” presupun un ajutor financiar din partea țărilor cu mai multe resurse pentru acele țări mai puțin dotate și implicit mai vulnerabile.

Astfel, au fost înființate trei fonduri: „Fondul Special pentru Schimbările Climatice” ce finanțează proiecte pentru adaptare, transfer de tehnologie, diversificare economică și capacitate instituțională; „Fondul Țărilor cel mai puțin Dezvoltate” ce sprijină un program de asistență destinat acestor țări și „Fondul de Adaptare” ce va finanța proiectele și programele de adaptare în țările în curs de dezvoltare și va sprijini activitățile de întărire a capacității instituționale.

Tehnologiile nepoluante au un rol crucial în combaterea schimbărilor climatice, multe fiind deja aplicabile. Eficiența energetică și tehnologiile nepoluante pot asigura soluții câștigătoare pentru toate părțile implicate, permițând creșterii economice și luptei împotriva schimbărilor climatice să înregistreze același ritm.

Pentru a răspunde acestei provocări la nivel global, nivelul așteptărilor presupune o cooperare mai bună între țările industrializate și cele în curs de dezvoltare. Politicile-cadru clare și previzibile în cadrul cărora vor trebui să opereze investitorii privați, vor permite acestora să abordeze finanțările într-un mod inovator, sprijinind astfel sectorul public în atragerea altor investitori privați. În plus, programul GEF (Global Enviroment Facility) poate avea un rol catalizator în dezvoltarea piețelor de produce asociate schimbărilor climatice.

Reducerea defrișărilor joacă un rol deloc de neglijat în reducerea emisiilor de carbon. Convenția Națiunile Unite privind Schimbările Climatice stabilește protejarea pădurilor ca parte a eforturilor pentru combaterea schimbărilor climatice.

În cadrul „Protocolului de la Kyoto”, emisiile produse de despăduriri în țările dezvoltate sunt considerate parte a angajamentelor luate pentru reducea emisiile de gaze cu efect de seră.

Componenta „ împăduriri” – pentru sudul Europei. Există o tendință observată deja, de diminuare a precipitațiilor care formează la rândul lor resursele de apă, cu tendințe de agravare în viitor, mai ales în părțile de Sud și Sud-Est ale Europei, odată cu fenomenul de încălzire globală.

Consumul resurselor de apă pentru dezvoltare în industrie, agricultură și pentru consumul din sistemul public nu a ținut cont de latura durabilă și astfel preocupările pentru a folosi apa cu eficiență nu au fost importante. S-a folosit pur și simplu mai multă apă, fără a se încerca o eficientizare și fără să se caute acele soluții care să ducă la o folosire durabilă a apei.

Sunt zone în România mai vulnerabile față de fenomenul aridizării și acestea sunt zonele din extremitatea sudică și din Dobrogea. Procesul de aridizare este unul complex, deoarece ține atât de factori climatici naturali, cât și de factori antropici, datorați intervenției omului în sistem. Schimbarea climei din cauza emisiilor gazelor cu efect de seră este unul dintre factori, dar există și intervenții umane locale, cele de tipul despăduririlor, sau în cazul Luncii Dunării, eliminarea zonelor umede, care apăreau prin fluctuațiile anuale ale debitului Dunării. Prin aceste fluctuații, anumite zone în Lunca Dunării sau în apropiere erau din când în când inundate și contribuiau la moderarea fenomenelor extreme în acea zonă. Filozofia aceasta a păstrării zonelor umede este una care începe să câștige teren, inclusiv la noi în țară.

Practica intervențională veche, cu rădăcini în demersurile anilor ‘60 și ‘70, în timpul regimului comunist, era să se redea agriculturii cât mai mult teren și atunci se intervenea tocmai în aceste zone umede natural care se desecau. Or, intervenția a produs mai mult rău decât bine, pentru că a stricat echilibre și a contribuit la intensificarea aridizării zonei, acesta fiind un exemplu de intervenție nefericită, umană, care a accentuat deșertificarea în regiune.

Tehnologia nu este singura soluție. Soluțiile aplicate pentru rezolvarea problemei creșterii temperaturilor și a populației, au fost în principal de ordin tehnologic și au constat în folosirea unor metode mai eficiente de producție, s-au folosit soiuri mai productive, îngrășăminte mai concentrate, surse alternative de energie etc.

Totuși, la nivel international, din ce în ce mai multe voci susțin, că este nevoie de un alt mod de a gândi, unul bazat nu pe o „geopolitică tradițională – granițe, națiuni, raporturi de forțe – ci pe o privire de ansamblu asupra aspectelor principale, deoarece o problemă globală necesită soluții globale. O politică internațională de relocare pare utopică azi și totuși, ea s-ar putea dovedi la un moment dat necesară pentru a realiza deplasarea populației grav afectate de schimbările climatice: mutarea a milioane de oameni din regiunile devenite aride și neospitaliere spre cele care, în urma modificării climei, vor deveni din prea reci și neprimitoare acum, potrivite pentru nevoile omenirii.”

Va fi nevoie deopotrivă de o politică internațională în domeniul agriculturii, iar cheia supraviețuirii tuturor va putea fi distribuția și exploatarea inteligentă a resurselor. S-ar putea dovedi necesară depășirea fazei în care fiecare țară cultivă ce îi trebuie sau ce consideră că poate valorifica mai bine.

Într-o lume adaptată schimbării generate de încălzirea globală, politicile agrare vor trebui modificate să satisfacă nevoile alimentare ale tuturor.

Pare un scenariu sumbru dar este o realitate crudă, faptul că în prezent o parte importantă din hrana produsă în societatea capitalistă dezvoltată de tip occidental se aruncă la gunoi, în timp ce în țările subdezvoltate cu economia emergentă milioane de oameni sunt subnutriți și malnutriti.

O abordare cooperantă și integrată ar putea reduce semnificativ aceste probleme, deoarece pe termen lung, supraviețuirea va obliga la depășirea egoismului național în favoarea unei atitudini cooperante iar cooperarea este în fapt subiectul sensibil al tuturor dezbaterilor. Experții consideră că pentru gestionarea efectelor schimbării climatice soluțiile tehnologice nu mai sunt suficiente și insistă asupra soluțiilor politice globale.

2.13. Energia nucleară

Fizica tradițională consideră că energia nucleară este datorată „defectului de masă“ din formula relativistă Einstein și o extrage cu ajutorul unei metode agresive, fisiunea nucleară, care poluează mediul și produce deșeuri radioactive. Fizica pragmatică identifică energia nucleară ca energie cinetică a unui electron lunecător pe suprafața unui proton și investighează condițiile experimentale de extragere a ei prin fuziunea nucleară a doi ioni de deuteriu (din deuteriu gaz sau disocierea ionică a apei grele).

2.13.1. Energia nucleară: mai ieftină, dar riscantă

Pe măsură ce în lume se construiesc tot mai multe centrale nucleare fără emisii, crește riscul ca acestea să devină o țintă pentru teroriștii în căutare de materiale atomice periculoase sau ca statele respective să lanseze programe de arme nucleare. În condițiile în care centralele nucleare reprezintă o tehnologie mult mai eficientă decât celelalte sisteme de producere a energiei alternative ce apar, este probabil că diminuarea efectelor schimbărilor climatice va însemna o adoptare la scară largă a energiei nucleare. Chiar dacă accidentele la centrele nucleare sunt destul de puține, considerând istoricul acestora, rămâne problema debarasării în siguranță de deșeurile rezultate (acestea putând fi folosite pentru a produce arme de distrugere în masă), cât și asigurarea securității combustibilului în toate celelalte etape ale exploatării. Orice analiză a stadiului actual al geopoliticii și dezvoltării economice relevă un sentiment universal de nesiguranță cu privire la aprovizionarea cu energie în viitor și la perturbările climatice la nivel global.

Satisfacerea nevoilor noastre energetice în continuă creștere într-un mod responsabil și durabil pentru mediu, este una dintre cele mai provocatoare enigme sociale și tehnologice cu care se confruntă lumea de astăzi.

Agenția Internațională a Energiei (IEA) descrie, în raportul „World Energy Outlook”, creșterea cererii de energie ca fiind „alarmantă” și estimează pentru anul 2030 un consum zilnic de 116 milioane de barili de petrol cu o creștere a cererii dominată de China și India. Scenariul IEA anticipează de asemenea faptul că emisiile de gaze cu efect de seră vor crește cu 57% până în 2030.

Documentele de evaluare arată cu claritate și certitudine că „încălzirea sistemului climatic este fără echivoc”, principala cauză fiind creșterea concentrațiilor de gaze cu efect de seră antropice.

O strategie de gestionare a riscurilor de atenuare și adaptare este în curs de dezvoltare în cadrul Convenției Națiunilor Unite Privind Schimbările Climatice.

Perturbarea climei la nivel global a deschis calea discuțiilor cu privire la renașterea potențialului nuclear, pentru a reduce dependența de combustibilii fosili.

Conform Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) în prezent există 439 de centrale nucleare aflate în funcțiune în 30 de țări, cu o capacitate totală instalată de 371 de gigawați, 5 centrale închise pe termen lung și 34 în construcție în 14 țări care produc aproximativ 15 % din producția totală de energie electrică la nivel mondial.

Nu este surprinzător faptul că există speculații cu privire la o renaștere nucleară. Observatorii raportează intenția Chinei de a crește de cinci ori energia nucleară până în anul 2020, în timp ce India vizează o creștere de opt ori până în același an.

Producătorii mondiali de energie nucleară se împart în 3 categorii privind dezvoltarea capacităților nucleare de producție:

state care dezvoltă noi capacități de producție cum ar fi : SUA, Canada, Rusia, Argentina, Japonia, Africa De Sud, Marea Britanie, Finlanda și alte țări europene;

state diferite, precum Algeria, Belarus, Egipt, Indonezia, Iran, Iordania, Libia, Nigeria, Thailanda, Turcia, Vietnam și Yemen care examinează posibilitățile de generare a energie electrice prin capacități nucleare pentru realizarea ambițiilor lor de dezvoltare;

state, cum ar fi Austria, Australia, Italia, Danemarca și Irlanda care au declarat o interdicție împotriva dezvoltării nucleare;

și altele, cum ar fi Germania și Belgia, care au anunțat intenția de a elimina treptat producția de energie nucleară.

Provocări pentru o renaștere nucleară. Faptul că ocuparea locurilor de muncă din energia nucleară nu a fost pe deplin realizată generează întrebări fără răspuns și provocări interdependente pentru punerea lor în aplicare. Pentru unii, aceasta este o chestiune de fezabilitate.

S-a dezvoltat energia nucleară prea rapid proporțional cu necesitatea?

Pentru alții, sunt întrebări economice. Comparativ cu alte opțiuni de aprovizionare cu energie, este justificată valoarea investițiilor ? Sunt necesare pentru dezvoltarea în viitor, subvenții masive guvernamentale ?

Alții continuă să caute o abordare acceptabilă pentru managementul deșeurilor radioactive cu durată lungă de viață și incertitudinea cu privire la riscurile pentru sănătate și Mediu.

Mulți își pun întrebarea dacă energia nucleară este periculoasă. Temerile și incertitudinile generate de Cernobîl și Three Mile Island s-au intensificat după 9 septembrie. Amenințarea terorismului și ambițiile nucleare ale unor state au dus la speculații că regimul internațional nu poate fi suficient de robust pentru a contracara inerentele riscuri de proliferare. Legătura dintre extinderea capacității energiei nucleare și a potențialului privind răspândirea armelor nucleare este un motiv de îngrijorare continuă.

Autorii studiului MIT reflectă punctele de vedere ale multora atunci când recomandă că energia nucleară nu ar trebui să se extindă, cu excepția cazului în care riscul de proliferare poate fi acceptabil de redus.

Riscurile de securitate apar cu posibilitatea de deturnare sau furt de materiale pentru că stocurile de plutoniu depozitate la instalațiile nucleare nu sunt puternic securizate.

Cea mai mare îngrijorare este riscul că un număr tot mai mare de națiuni ar putea dobândi tehnologii sau materiale care le-ar permite să dezvolte o capacitate de arme nucleare. Ciclurile care implică reprocesarea combustibililor folosiți pentru separarea plutoniului utilizabil la armament sau îmbogățirea uraniului sunt exemple specifice.

Numărul țărilor cu acces la fisiune, materiale, fizicieni și ingineri specialiști care ar putea proiecta și fabrica arme nucleare, continuă să crească. Unele dintre aceste țări sunt susceptibile de a fi prezente în regiuni instabile politic cu diferite situații de securitate.

Un scenariu în care organizațiile teroriste ar putea dobândi materiale pentru a crea dispozitive nucleare este coșmarul tuturor!

După evenimentele din 9 septembrie , o preocupare importantă a fost legată de securitatea nucleară existentă și slăbiciunile ce pot fi în beneficiul elementelor teroriste. S-au luat măsuri de securizare a potențialului de direcționare a unor instalații sau materiale în tranzit în scopul de a provoca o deflagrație radioactivă , victime în masă, distrugeri economice semnificative sau pur și simplu confuzie.

Gestionarea deșeurilor nucleare. Când combustibilul nuclear uzat este îndepărtat din reactor este foarte radioactiv și necesită o ecranare adecvată și o manipulare atentă pentru protejarea oamenilor și mediului.

Deși radioactivitatea scade cu timpul, combustibilul nuclear rămâne un potențial pericol pentru sănătate, siguranță și securitate, pericol pentru mii de ani sau chiar pe termen nelimitat. Lumea are de a face cu o moștenire de zeci de mii de tone deșeuri puternic radioactive.

Industria nucleară se sprijină, în general, pe depozitarea geologică la adâncime, ca și abordare preferată pentru gestionarea deșeurilor. Fără a aduce o atingere considerabilă cercetării științifice, tehnologice și de inginerie privind posibile abordări pentru depozitare, sarcina de punere în aplicare s-a dovedit o provocare.

Tehnologiile de transmutare sunt obiectul unor cercetări extinse în Franța, în timp ce Finlanda a început studii detaliate pentru construirea unor depozite subterane la Olkiluoto într-o zonă stâncoasă. Suedia poate alege între două locuri posibile pentru eliminarea reziduurilor (depozitul controversat ales în SUA – Yucca Mountain – a fost amânat din motive tehnice și din cauza opoziției locale).

Mai multe țări, Marea Britanie, Franța și Canada au terminat recenziile de opțiuni de gestionare a deșeurilor, în timp ce altele nu au decis încă un drum înainte.

Între timp, combustibilul uzat, de regulă, este imediat stocat în bazine cu apă și mai târziu, după răcire, mutat pentru depozitare intermediară și uscat în butoaie timp de cinci până la zece ani.

Dezvoltările tehnologice viitoare ar putea schimba echilibrul de riscuri. Ciclurile avansate cu combustibil separat de partițiile de plutoniu și alte actinide, pot reduce durata de viață a deșeurilor radioactive și pot micșora, în același timp, efectele negative asupra sănătății și vieții prin reducerea căldurii reziduale, creșterea capacității de stocare a depozitului și scurtarea timpului necesar de izolare a deșeurilor.

Dezbaterea continuă se face pentru a se stabili dacă aceste beneficii potențiale depășesc, sau nu costurile marginale de siguranță pe termen scurt și riscurile de Mediu.

Dimensiunea timpului de gestionare a deșeurilor nucleare este o problemă cheie, de etică. Efectiv, se caută elaborarea unor politici publice, ca obligație față de generațiile viitoare, care necesită punerea în aplicare pe o perioadă mai mare de timp având în vedere longevitatea pericolului. Gestionarea deșeurilor nucleare necesită o marjă mare de siguranță pentru că eventualele daune pot afecta mai multe generații și ireversibil.

În timp ce probabilitatea producerii unui eveniment poate fi redusă, consecințele pot fi ridicate.

Securitatea Mediului și a sănătății publice. Generarea de energie nucleară nu se poate realiza fără riscuri pentru sănătatea umană și Mediu. Aceasta este tema de bază în orice teorie despre economie, iar gestionarea deșeurilor și a problemelor de proliferare a energiei nucleare este un răspuns adecvat la schimbările climatice. Orice analiză completă a ciclului de viață indică emisii potențiale rezultate din funcționarea reală a unui reactor nuclear al sterilului radioactiv, ale resturilor de nămol care contaminează apele subterane și mediile din jur .

Reactoarele folosesc cantități uriașe de apă și sunt surse potențiale de contaminare accidentală, generând deșeuri radioactive și alte substanțe toxice.

Expunerea directă este fatală, în timp ce expunerea indirectă, prin infiltrare în apele subterane, de exemplu, poate duce la boli sau poate pune viața în pericol, prin efecte locale, dar care pot fi și răspândite, cumulativ și între generații.

Se poate argumenta că prin monitorizarea pe termen lung a impactului asupra mediului, procese riguroase de evaluare de mediu și regimuri de reglementare, putem identifica și atenua riscurile pentru mediu.

2.13.2. Instalații nucleare pentru producerea energiei electrice în România

Centrala Nucleară Electrică (CNE) Cernavodă este singura centrală nucleară din România și este amplasată în regiunea Dobrogea, în partea de Sud-Est a țării în apropierea Canalului Dunăre – Marea Neagră .

Centrala este concepută pentru cinci reactoare de tip CANDU 6 . Construcția inițială a început în 1982, cu intenția de a completa toate cele cinci unități.

Proprietarul CNE Cernavodă este Societatea Națională Nuclearelectrica SA (SNN), societate românească cu capital de stat, înființată în 1998. Ambele unități de operare au 706.5 MW capacitate instalată, cu CANDU 6, reactoare ce folosesc uraniu natural drept combustibil și apa grea ca moderator și agent de răcire.

CNE Cernavodă îndeplinește toate standardele internaționale pentru centralele nucleare ce includ: caracteristici seismice și geologice; potențialul uman pentru funcționare; dispersia în apă și aer; programul de intervenții de urgență; răcirea și alimentarea cu apă în diferite condiții; conectarea la sistemul energetic național; protecția mediului.

Imaginea de mai jos arată starea actuală de dezvoltare a centralei (de la dreapta la stânga), Reactorul 1 (în funcțiune începând cu decembrie 1996), Reactorul 2 (în funcțiune începând cu octombrie 2007) și Reactoarele 3, 4, 5 în

Figura 2.8: Centrala nuclearelectrică Cernavodă

Sursa: site CNE Cernavodă

conservare. Structurile de bază ale Reactoarelor 3-5 au fost lăsate în diferite stadii de finalizare. Se estimează că execuția lucrărilor de construcții atât pentru partea nucleară, dar și convențională a instalațiilor este de aproximativ 52% finalizată la Reactorul 3 și 30% pentru Reactorul 4 fără niciun fel de echipamente instalate.

Justificarea proiectului. Obiectivele pe termen lung pentru sectorul energetic românesc, precum cele iterate în „Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020” și în propunerea actuală de „elemente de strategie pentru 2011-2035” sunt: securitatea aprovizionării; competitivitatea pe piețele interne și regionale; dezvoltarea durabilă; protecția Mediului și limitarea schimbărilor climatice; atragerea de capital pentru modernizarea și dezvoltarea sectorului energetic; dezvoltarea continuă a unei piețe competitive bazate pe transparență, lichiditate și concurență.

Principalele provocări ale sectorului energetic sunt cererea în creștere, înlocuirea capacităților ineficiente și cu durată de funcționare expirată, integrarea energiei electrice produsă din surse regenerabile, securitatea aprovizionării și integrarea în piața de energie transfrontalieră, regională și europeană.

În acest context, strategia definește în mod clar angajamentul Guvernului român pentru creșterea capacității de generare a energiei nucleare prin punerea în funcțiune a Reactoarelor 3 și 4 ale CNE Cernavodă. Cu furnizarea unei cantități de energie suplimentară de aproximativ 11 TWh, contribuție anuală, mixul de energie electrică generată în România va fi modificat semnificativ cu o prognoză de creștere a energiei nucleare la circa 30% din producția de energie electrică din România până în 2019, comparativ cu aproximativ 20% în prezent.

Acest angajament se bazează pe următorii factori strategici :

fluctuațiile imprevizibile ale prețului petrolului și gazelor au consolidat competitivitatea economică a producției de energie electrică prin intermediul reactoarelor nucleare;

România dispune de instalații industriale pentru toate etapele de fabricare a combustibilului de tip CANDU;

România are tehnologia industrială pentru producerea apei grele;

producția de energie electrică prin intermediul procesului nuclear nu este atât de dependentă de variațiile prețurilor la combustibilii nucleari, precum la combustibilii fosili și furnizează un anumit grad de stabilitate a costurilor;

România a dovedit experiență în generarea de energie nucleară și gestionarea deșeurilor nucleare.

Investițiile semnificative din România în domeniul tehnologiei CANDU au creat o gamă largă de expertiză și resurse care pot fi utilizate pentru finalizarea construcțiilor la Reactoarele 3 și 4 de la CNE Cernavodă astfel : performanța Reactoarelor 1 și 2 indică faptul că personalul de exploatare SNN este calificat și are cunoștințe în operarea reactoarelor CANDU 6. Instruirea personalului se realizează prin SNN folosind propriul simulator pentru domeniu de aplicare CANDU 6. Programele de formare sunt în deplină conformitate cu cele mai bune practici și standarde internaționale.

Fabrica de Combustibil Nuclear (FCN) Pitești, o filială a SNN, a fost licențiată de AECL și Zircatec Precision Industries (ZPI) din Canada în 1994, pentru fabricarea de combustibil uraniu natural CANDU cu un consum de aproximativ 100 tone / an per unitate fiind folosit uraniul intern ca resursă primară.

Uzina de apă grea de la Drobeta-Turnu Severin poate să producă aproximativ 180 de tone de apă grea pe an, capacitate suficientă pentru un Reactor CANDU 6 pentru o funcționare de 2 ani și jumătate.

Institute românești, cum ar fi Centrul de Inginerie Tehnologică pentru Obiective Nucleare (CITON), Institutul de Cercetare pentru Impactul asupra Mediului (ICIM) și Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE) au dezvoltat o expertiză vastă în proiectarea și evaluarea diferitelor aspecte ale instalațiilor de tip CANDU 6.

Prin urmare, programul nuclear românesc poate fi văzut ca o parte viabilă a politicii naționale și a UE de energie pentru dezvoltare durabilă, securitatea aprovizionării cu energie și competitivitate. Acceptarea publică și politică coroborate cu o politică națională coerentă a securității nucleare, în conformitate cu inițiativele UE, reprezintă o garanție puternică pentru un program nuclear de încredere.

Energia nucleară în România este utilizată exclusiv în scopuri pașnice. România este membru fondator al IAEA. Toate activitățile nucleare sunt supuse inspecțiilor efectuate de către Guvernul român și de către organismele internaționale abilitate.

Figura 2.9: Simulator instruire personal CNE Cernavodă

Sursa: site CNE Cernavodă

Combustibilul nuclear uzat este stocat ca deșeu radioactiv în instalații de depozitare uscate și pentru moment reprocesarea combustibilului uzat nu este luată în considerare.

Obiectivul proiectului este de a finaliza construcțiile și a pune în funcțiune două reactoare nucleare CANDU 6 de cel puțin 720 de MWe, fiecare pentru a genera aproximativ 11 TWh de energie electrică pe an. Instalațiile trebuiesc să funcționeze eficient, economic și în deplină securitate în ceea ce privește protecția mediului.

Guvernul român a decis ca finalizarea proiectului să fie pusă în aplicare printr-un joint-venture între SNN și investitori privați străini. SNN este companie românească având acționari, Statul Român (90.28%) și SC Fondul Proprietatea SA (9,72%). Compania a fost înființată în anul 1998 ca urmare a restructurării Companiei Naționale de Electricitate (RENEL).

Obiectivele Guvernului român pentru derularea proiectului ca un joint-venture includ:

aducerea de expertiză străină și finanțare în România;

introducerea unui nou jucător pe piața energetică românească în conformitate cu programul de liberalizare al sectorului în curs de implementare de către Guvern;

punerea în aplicare a proiectului mai repede decât ar fi posibil, având în vedere alte angajamente financiare ale SNN și Guvernului;

demonstrarea fezabilității structurilor joint-venture în proiecte de investiții în România.

Proiectul la nivel regional. Punerea în funcțiune a Reactoarelor 3 și 4 de la CNE Cernavodă reprezintă unul dintre cele mai mari și mai importante proiecte din regiunea Europei de Sud-Est, care este din ce în ce mai mult o piață regională unică.

Trebuie menționat faptul că se consideră că estimările de creștere a consumului de energie nu vor fi afectate de criza financiară, luând în considerare faptul că un astfel de proiect va avea o durată de viață de circa cincizeci de ani, o perioadă lungă de timp, comparativ cu durata crizei financiare. Mai mult, proiectul trebuie să îndeplinească cerințele de la Kyoto care ia în considerare producția de energie nucleară ca cel mai bun compromis pentru a asigura necesarul de energie, reducând în același timp emisiile de GHG într-o regiune în care combustibilii fosili ( având emisiile de CO2 ridicate) joacă un rol primordial, atât pentru centralele electrice existente, dar și în proiectele de dezvoltare ale unor centrale noi.

Având în vedere interconexiunile directe cu țările vecine (a doua linie de 400kV între România-Ungaria a fost pusă în funcțiune în decembrie 2008), noile proiecte pentru interconexiuni prin cablu ( proiectul cablului submarin România-Turcia ), se poate concluziona că proiectul este unul competitiv, atât pentru România, cât și la nivel regional.

România, membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și operator pe piața liberă a energiei electrice, nu trebuie doar să se conformeze directivelor și rezoluțiilor comunitare, trebuie și să întreprindă acțiuni, să se organizeze, să creeze și să aplice proceduri și un cadru legislativ și de reglementare armonizate care să conducă la rezultatele prevăzute de aceste directive.

În aceste sens, luând în considerare:

cerința de creare a unei piețe unice europene de energie electrică reglementată prin „Directiva 2009 / 72 / CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE”;

facilitarea creșterii „schimburilor transfrontaliere (Regulamentul (CE) 714/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1228/2003)”;

nivelul de dezvoltare în care se găsește piața noastră de energie electrică, România se alătură proiectului de cuplare a piețelor implementat de Cehia, Ungaria și Slovacia, proiect concretizat și ca reglementare națională în „Regulamentul de organizare și funcționare a pieței pentru ziua următoare de energie electrică cu respectarea mecanismului de cuplare prin preț a piețelor”, aprobat prin Ordinul Președintelui ANRE nr. 82/2014.

Parametrii financiari. Cheltuielile de capital pentru finalizarea Reactoarelor 3 și 4 sunt, după estimarea făcută în 2008, de 4 miliarde de euro. Cheltuielile de capital final vor fi determinate pe baza ofertelor primite de la potențialii contractori în timpul procedurii de EPC.

Obiectivele modelului proiectului propus sunt: punct unic de responsabilitate pentru un contract de tip EPC-cadru; obținerea de garanții generale de performanță pentru Reactoare; risc limitat pentru proprietar prin obținerea asigurărilor cu privire la timpul și bugetul pentru execuția lucrărilor; alocare conștientă a riscului părții care îl poate gestiona cel mai bine; stabilirea costurilor și controlul acestora pentru realizarea proiectului; asigurarea finanțării contractului rezultat.

SNN și ceilalți acționari, sunt investitori de capital în cadrul proiectului, iar investițiile lor în EN se vor face prin contribuții în natură (se aplică numai pentru SNN) și prin contribuții în numerar (se aplică pentru SNN și ceilalți acționari).

Contribuția SNN în cadrul Proiectului este de așteptat să fie alcătuită din activele existente la Reactoarele 3 și 4, inclusiv a terenurilor, lucrări de amenajare , structuri de construcții, echipamente și materiale speciale utilizate în construcții, stocul inițial de apă grea constând din aproximativ 1100 de tone.

Managementul deșeurilor. Strategia de gestionare a deșeurilor radioactive pusă în aplicare la unitățile CNE Cernavodă 1 și 2 este în conformitate cu cerințele IAEA și bunele practici în Uniunea Europeană. Deșeurile radioactive sunt colectate, prelucrate (unde este cazul) și depozitate în condiții de siguranță prin prevenirea oricăror efecte negative asupra sănătății publice și a Mediului.

În România, combustibilul uzat este considerat deșeu radioactiv întrucât nu are prevăzută o utilizare ulterioară.

Probleme de Mediu. Prin lege, proiectul trebuie să obțină o Autorizație de Mediu. Procedura legală de obținere a Acordului de Mediu include o evaluare a impactului asupra Mediului.

În conformitate cu directivele UE și Convenția de la Aarhus deja transpuse sau ratificate în legislația românească, publicul larg trebuie să fie consultat în cadrul procesului EIA și a procedurii de aprobare a autorităților de mediu. De asemenea, aprobarea procesului EIA include o consultare transfrontalieră, în conformitate cu Convenția de la Espoo ratificată de România.

În prezent, opinia publică din România nu exprimă o poziție de respingere a energiei nucleare .Un proces de comunicare deschis și transparent cu diferitele părți interesate abordează toate noile provocări generate de evenimentele de la Fukushima și a fost dezvoltat atât de SNN, cât și de EN, în scopul de a evita creșterea neîncrederii în continuarea proiectelor de interes public cu privire la energia nucleară.

Societatea civilă și energia nucleară. Chintesența politicii publice a oricărei societăți trebuie să fie gestionarea responsabilă a energiei nucleare. Provocarea este de a beneficia de tehnologie și de a reduce riscul în același timp, respectând valorile umane. Cu toate acestea, cercetarea arată că încrederea publicului în guverne și instituții importante se erodează, iar așteptările societății de a se implica în luarea deciziilor devin mai intense și mai sofisticate.

Sprijinul public este vital. Pentru a obține o „licență socială”, factorii de decizie trebuie să înțeleagă termenii și condițiile care fac energia nucleară acceptabilă pentru societate și să respecte elaborarea și aplicarea acestora.

Membrii societăților au dreptul să fie angajați în hotărârile care le afectează în mod fundamental viața . Pur și simplu, chiar și cea mai bună abordare tehnică nu este suficientă.

În timp ce tehnica și specialiștii ne ajută să înțelegem natura riscului, gradul de adecvare tehnic de opțiuni, impactul asupra mediului și fezabilitatea economică, în cele din urmă societatea în ansamblu va stabili ce riscuri este pregătită să accepte.

Valorile și etica sunt absolut centrale. Deoarece întrebările etice rar au primit răspunsuri clare, încercările anterioare de a le rezolva numai prin argumente tehnice nu au fost satisfăcătoare. Într-o societate democratică, incluziunea și integritatea procesului prin care deciziile sunt luate sunt esențiale pentru succesul și acceptarea unui astfel de proiect socio-științific. Numai un proces care ia în considerare opinii diverse în mod deliberat și transparent va fi considerat demn de încredere pentru protejarea populației .

Schimbările tehnologice și sociale sunt inevitabile. Publicul gravitează spre o abordare precaut instinctivă, deoarece aceasta reprezintă stadiul cunoștințelor noastre actuale, fiind optimistă în privința viitorului și respectând deciziile luate astăzi pentru viitoarele generații.

Concluzii

Timpurile în care România era exportator de petrol, și beneficia de avantajele acestui statut, au apus de mult. În prezent, țara noastră își asigură circa 60-65% din necesar din producția proprie, în condițiile în care marii consumatori industriali din perioada anterioară anului 1989 și-au redus foarte mult activitatea sau au dispărut.

Speranțele rămân pentru anii următori când vor fi date în exploatare platformele de foraj marin, în zona platoului continental adjudecată în procesul internațional cu Ucraina și care dacă vor produce la nivelul estimat, vor asigura necesarul intern de petrol cu disponibilități chiar și pentru export.

Totuși nu trebuie să uităm că această resursă a fost cedată companiei OMV Petrom, care în urma achiziționării unui număr important de acțiuni a devenit acționar majoritar.

Prin această cedare/privatizare în folosul unei companii multinaționale de prestigiu, România, este ocolită de oscilațiile de moment ale pieței energetice, nu însă de efectele posibile a unor crize de lungă durată.

Problema prețului petrolului este complexă, iar reacțiile imediate ale burselor la cele mai mici disfuncționalități, demonstrează potențialul uriaș al petrolului în geopolitică.

Accesul la resurse este un factor principal în determinarea ierarhiei internaționale actuale și unul dintre criteriile de bază care motivează acțiunile de conducere ale actorilor globali. Creșterea populației mondiale, dezvoltarea economică și scopurile tuturor țărilor, sunt însoțite inevitabil de un consum sporit de resurse energetice limitate progresiv. Atât economiile dezvoltate cât și cele emergente depind de resursele energetice oriunde s-ar afla pe glob de aceea pierderea accesului la resurse poate avea consecințe devastatoare, drept urmare și geopolitica este dominată de strategiile de resurse, în special în cazul energiei.

Obiectivul dezvoltării durabile în energetică stabilit prin Strategia de Securitate Națională a României impune promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică realizat din resurse regenerabile să reprezinte 38% din consumul intern brut de energie electrică în anul 2020. Se vor realiza investiții pentru îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț resurse-producție-transport-distribuție-consum și se va promova utilizarea biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale. Reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra Mediului înconjurător prin utilizarea „tehnologiilor curate” va reprezenta o altă prioritate.

„Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate obligă la: continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale și servicii energetice; extinderea activității operatorului pieței angro de energie electrică din România la nivel regional; participare activă la realizarea pieței regionale de energie (în Europa de Sud-Est) și a pieței unice europene; liberalizarea în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare a tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale (creșterea capacității de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020); continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și a privatizării în sectorul energetic.

Este nevoie de un program economic național pe termen mediu și lung privind retehnologizarea și eficientizarea unor obiective economice funcționale, înființarea și dezvoltarea unor obiective noi de producție și servicii care să asigure un consum de energie electrică, suficient și generator de profit pentru producătorii de energie electrică. Energia regenerabilă continuă să atragă investiții în România, tot mai multe parcuri eoliene și fotovoltaice fiind finalizate, iar în altele urmează să se monteze noi instalații pentru producția de energie”.

Soarele este o uriașă uzină : fără angajamente, fidel și fără costuri, ne livrează odată cu razele o cantitate gigantică de energie. Producerea curentului din Soare, prin transformarea luminozității solare în energie electrică, ne creează independență față de combustibilii fosili ai căror prețuri sunt în continuă creștere. Se poate obține curent electric fără intermediere termică, chimică sau mecanică, fără zgomot și poluare.

În comparație cu energia produsă din surse convenționale (cărbune, energie atomică, gaz și apă), se elimină degajarea a 584 grame CO2- emisie / kWh.

Instalațiile voltaice se produc în mare parte din materiale reciclabile: nisip pentru celulele de Siliciu, sticla pentru module și aluminiu pentru ramele panourilor și sunt de două tipuri: instalații integrate în rețea și sisteme insularizate .

S-au finalizat două parcuri fotovoltaice, cu o putere totală instalată de 5,41 MW, unul dintre ele în localitatea Măgurele, lângă București, iar celălalt în localitatea Podu Olt, lângă Brasov. Energia furnizată de cele două parcuri poate alimenta circa 13.000 de locuințe. Suprafața totală a acestor parcuri se ridică la 12,5 hectare cu peste 22.000 de module fotovoltaice instalate. Împreună, acestea au o producție estimată de 7GWh/an de energie regenerabilă, ceea ce reduce emisia de bioxid de carbon în atmosferă cu 3.500 tone.

Energia eoliană, un alt sector atractiv în România, atrage investiții. Compania Monsson Alma operează proiecte cu o capacitate totală de 500 MW și are în construcție ferme de 200 MW, majoritatea în Dobrogea.

Este necesară eliminarea din productie a așa-zisei „energii scumpe” produsă prin termocentrale și este imperios necesară dezvoltarea capacitații de transport a energiei electrice prin „modernizarea rețelelor existente și construirea unora noi care să asigure interconexiuni ale sistemului energetic național cu cele ale statelor vecine”.

Trebuie reduse constrângerile și mărite oportunitățile pentru atragerea investițiilor în domeniul producerii de energie din resurse regenerabile, coroborat însă cu eficientizarea energetică în sensul construirii unor capacități de stocare a surplusului de energie produs, care să compenseze perioadele de vârf de consum.

Trebuie luate în calcul și elementele de eficiență economică, întrucât transportul de energie este scump, motiv pentru care sursele de producere trebuie amplasate cât mai aproape de consumator. Producția de energie electrică a centralelor care folosesc resurse regenerabile nu este una liniară, ci este influențată de climă, de schimbările climaterice, de condițiile meteo, de alternanța zi/noapte.

Trebuie arătate și aspectele negative privind beneficiile bănești obținute prin încasarea unor fonduri europene nerambursabile care finanțează construcțiile energetice de tipul celor menționate, prin acordarea de certificate verzi de investitori mai puțin interesați de dezvoltare durabilă și protecția mediului și mai mult de obținerea de profit.

CAPITOLUL 3. RECONFIGURAREA STRATEGIEI EUROPENE DE SECURITATE ENERGETICĂ URMARE A NOII SITUAȚII GEOPOLITICE ÎN SPAȚIUL BALCANO–CAUCAZIANO-PONTIC ȘI A NECESITĂȚII ASIGURĂRII SIGURANȚEI EUROPENE

În contextul marilor provocări ale începutului de mileniu, generate de emergența fenomenului terorist în conexiune cu criminalitatea organizată transfrontalieră, de inegalitățile de dezvoltare ale statelor, suprapuse peste efectele crizei financiare internaționale, energia rămâne un factor major în evoluția relațiilor internaționale, iar asigurarea securității energetice, un deziderat strategic al statelor în competiția pentru resurse și în realizarea propriilor obiective geopolitice și geostrategice.

Realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori au înțeles că trebuie să renunțe la utopia independenței energetice totale și să accepte interdependența energetică.

3.1. Considerații privind securitatea energetică a Uniunii Europene

Conceptul de securitate energetică este legată profund de conceptul de „securitatea statului”. Atât conceptele teoretice cât și practica, indică faptul că strategia geopolitică și statutul geo-economic sunt „cheia fundamentală” pentru dezvoltarea securității energetice de stat. Resursele vechi dar și cele noi, pot modela percepția noastră într-o nouă practică pentru descoperirea unei noi paradigme care combină trecutul cu viitoarele acțiuni ale securității globale energetice.

Statul național este o necesitate a tuturor statelor, inclusiv a unei regiuni strategice, cum ar fi și cea din care România face parte. În acest context, ar putea fi benefic , constituirea unui grup între România, Republica Moldova și Ucraina, în scopul de a deveni o regiune care prosperă urmare aplicării unei politici de geostrategie energetică.

Pentru atingerea acestui deziderat este necesar ca strategiile naționale să fie armonizate astfel încât grupul să devină o putere regională stabilă în energie care să asigure aplicarea strategiilor naționale în funcție de specificul fiecărui stat.

În problematica securității energetice Uniunea Europeană are un interes special astfel, este bine cunoscut faptul că cele 28 de state membre ale Uniunii Europene sunt cei mai mari consumatori de energie la nivel mondial.

Exceptând Norvegia, toate celelalte state europene sunt dependente de importurile de hidrocarburi, predominând cele din Rusia.

În 2006, Uniunea Europeană se afla pe locul secund, după SUA, la consumul de petrol de circa 14, 995 mil. barili/zi, și pe locul 3 după SUA și Federația Rusă, la consumul de gaze naturale.

Se estimează că „dependența de importurile energetice va crește de la 50% în prezent la 65% în 2030”.

Pe de altă parte, constrângerile energetice manifestate de Rusia asupra Uniunii Europene au cunoscut și efecte pozitive.

Prin aceste contrângeri Uniunea Europerană a realizat mult mai repede vulnerabilitățile sale instituționale și politice.

La nivelul Uniunii s-au remarcat tendințe de normare pentru o piață unică energetică pe de parte , bazată pe o strategie și o politică energetică comună iar pe de altă parte, s-au intensificat intervențiile pentru o strategie și o politică energetică unitară fiind lansată o nouă politică de vecinătate în Caucaz, o strategie pentru Asia Centrală și o sinergie pentru Marea Neagră.

„În anul 2007, Consiliul European a lansat inițiativa O Politică Energetică pentru Europa, prin care s-a dorit să se aducă un plus de efectivitate politicii comunitare, coerență între statele membre și consistență în acțiunile din diferitele domenii.

Prin acest document sunt indentificate trei provocări în domeniul securității energetice:

lupta împotriva schimbărilor climatice;

promovarea creșterii economice și a ocupării locurilor de muncă;

limitarea dependenței externe a Uniunii Europene față de importurile de gaze și petrol din Federația Rusă”.

Principala preocupare a noii politici o reprezintă reducerea, până în 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră generate de consumul de energie al Uniunii Europene.

Acest deziderat îngăduie Uniunii Europene să analizeze evoluțiile realizate prin reorientarea economiei energetice actuale spre o economie care răspunde pe deplin exigențelor privind durabilitatea, competitivitatea și securitatea aprovizionării. Dezideratul Uniunii se impune a fi inclus în contextul necesității întreprinderii unei acțiuni la nivel internațional din partea statelor industrializate în ceea ce privește schimbările climatice. În cazul în care există o voință comună, se impune ca U.E. să-și mărescă eforturile. Așadar, prin această politică se urmărește stabilirea unui țel mult mai îndrăzneț, și anume reducerea emisiilor cu 30% până în 2020 și cu 60-80% până în 2050.

Principalele interese ale Uniunii Europene urmăresc atât schimbările climatice, cât și securitatea aprovizionării Europei cu energie, economia Europei și prosperitatea cetățenilor săi.

Securitatea aprovizionării cu energie în termeni de geopolitică este o provocare și un obiectiv major al Uniunii Europene în acest sens, revizuirea politicii energetice a dus la dezvoltarea unei Comunități Europene a Tratatului Energiei, a unui nou mecanism de reacție rapidă în situații de criză de energie, puncte de plecare pentru noi abordări ale problemelor de securitate energetică.

Prin această politică Uniunea Europeană se va transforma „într-o economie cu un grad ridicat de eficiență energetică și cu un nivel scăzut de emisii de CO2, capabilă să înfrunte cu încredere viitoarele provocări din domeniul energiei”.

La data de 10 noiembrie 2010, Uniunea Europeană, la propunerea Comisiei Europene, a adoptat strategia „Energie 2020: O strategie pentru energie competitivă, sustenabilă și sigură”, o strategie nouă pentru o energie competitivă, sustenabilă și sigură care consacră măsurile pe care va trebui să le ia Uniunea Europeană în următorii zece ani în domeniul energetic pentru a face față provocărilor legate de reducerea consumului de energie, de realizarea unei piețe europene a energiei și de consolidarea poziției de lider în domeniul tehnologic.

Prin intermediul acestei strategii publicate pe site-ul http://www.dae.gov.ro, Uniunea Europeană, își propune cinci priorități pentru domeniul energetic și anume:

realizarea, din punct de vedere energetic, a unei Europe sigure;

construirea unei veritabile piețe integrate pan-europene de energie;

creșterea puterilor consumatorilor și asigurarea celui mai înalt nivel de siguranță și securitate;

extinderea poziției de lider a Europei în domeniul tehnologiilor energetice și al inovării;

consolidarea dimensiunii externe a pieței energetice a Uniunii Europene.

Ca efect al repetatelor întreruperi a aprovizionării cu gaze a Europei (crizele din anii 2007, 2009, 2010, 2012) Uniunea Europeană a fost nevoită să grăbească procesul de eficientizare a consumului și diversificare a surselor energetice.

După cum se poate remarca, în domeniul politicii energetice, Uniunea Europeană dispune de o serie de documente și planuri de acțiune, însă, se impune o singură Strategie, care trebuie să stabilească cât mai clar dezideratele și metodele de realizare a acestora în domeniul politicii energetice externe.

Uniunea Europeană trebuie să determine principalele riscuri în ceea ce privește sursele de aprovizionare și să-și exprime interesele politice și de securitate, toate integrate într-un concept strategic pragmatic. De asemenea, o colaborare mult mai strânsă cu N.A.Τ.O. și revitalizarea parteneriatului transatlantic ar putea avea efect asupra Uniunii Europene, determinând-o să-și reducă slăbiciunea energetică.

„Este bine cunoscut faptul că state ale Uniunii Europene, Germania, Bulgaria, Slovenia, Austria, Italia, participă la proiectele rusești de diversificare a traseelor pentru gaze naturale prin Marea Nordului și Marea Neagră, ceea ce va avea ca efect sporirea rolului Rusiei pe piața energetică a Uniunii Europene”.

În asigurarea securității energetice, Uniunea Europeană se bazează pe instrumente politice, economice, tehnologice, non-militare, dar pentru „realizarea politicii energetice, trebuie să continue să-și dezvolte capabilitățile de gestionare a crizelor militare și civil-militare, precum și mijloacele militare în termeni de monitorizare, management al riscului și pregătire a forțelor locale”.

În ultimii ani, disputele pe tema energiei între Rusia, Ucraina și Belarus au adus problema securității energetice pe prim planul agendei de politică externă a Europei. Întreruperea livrărilor de gaze de către Rusia prin gazoductele ce tranzitau Ucraina a determinat forurile comunitare și guvernele occidentale să acorde atenția cuvenită asigurării securității energetice, constatând că gradul de dependență pe care îl au față de statul rus în privința energiei este foarte ridicat. Semnalul transmis de Rusia a fost foarte clar: natura relațiilor cu UE s-a schimbat, Rusia nu mai depinde de „bunăvoința” Vestului, iar prețul energiei a făcut-o independentă economic și acceptată din punct de vedere politic.

În acest context, Comisia Europeană (CE) a elaborat proiectul „Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură” în care a fost reiterată necesitatea coordonării eforturilor la nivel comunitar, evitându-se disiparea resurselor prin inițiative și acțiuni necorelate, la nivel național.

Obiectivele propuse de CE, ulterior valorificate în cadrul Summit-ului Consiliului Europei de la Bruxelles după ce a fost aprobată strategia „O politică energetică pentru Europa” au vizat:

„asigurarea integrității pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, dar și prin construirea unor rețele comune sau interconectarea celor existente;

garantarea fluxului energetic și consolidarea solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației referitoare la stocurile naționale de gaz și petrol;

diversificarea surselor de energie;

protecția mediului și promovarea unor politici în acest sens;

crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei;

formularea unei politici externe comune pentru toate statele membre, care să identifice prioritățile Uniunii Europene în ceea ce privește construirea unei infrastructuri de protecție a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, a unui nou Parteneriat strategic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacție în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.

Pe lângă domeniile prioritare stabilite prin strategia energetică adoptată în anul 2007, au fost identificate și o serie de acțiuni concrete privind:

dezvoltarea piețelor interne de energie electrică și gaze naturale – prin crearea unor piețe pan-europene și dezvoltarea de noi interconexiuni, elaborarea unui Cod de rețea european, promovarea investițiilor în domeniu și nu în ultimul rând, posibila înființare a unui Reglementator European și a unui Centru European pentru Rețele Energetice cu roluri în gestionarea schimburilor transfrontaliere;

revizia politicilor privind stocurile obligatorii de petrol și gaze naturale – vizând îmbunătățirea reacției la situații de criză privind aprovizionarea cu resurse energetice primare din exteriorul Uniunii Europene;

înființarea unui Observator Energetic European, cu rolul de a crește transparența privind cererea și producția de energie în țările membre;

îmbunătățirea siguranței rețelei – obiectiv care se poate atinge printr-o mai bună cooperare între operatorii rețelelor naționale și, poate, prin stabilirea unei noi structuri la nivel european – un Centru European pentru Rețele Energetice;

mecanismul care să pregătească și să asigure solidaritatea și asistența care se va acorda țărilor aflate în dificultate, ca urmare a calamităților naturale ce afectează infrastructura energetică;

dezbaterea viitorului diverselor surse de energie, inclusiv a problemelor ce țin de costurile și impactul asupra mediului, generate de utilizarea respectivelor surse;

un plan de acțiune pentru eficiența energiei, cu obiective stabilite de comun acord privind stabilirea unei înțelegeri internaționale privind eficiența energiei;

foaie de parcurs pentru resurse energetice regenerabile, care să asigure un cadru predictibil privind măsurile de promovare a acestor resurse la nivel comunitar. Măsura poate cuprinde o nouă țintă privind ponderea resurselor regenerabile în totalul consumului brut de energie la nivelul UE pentru 2020, precum și un plan de măsuri pentru reducerea dependenței de importurile de petrol;

un plan strategic de inovare tehnologică – prin dezvoltarea cercetării privind noi surse de energie și îmbunătățirea tehnologiilor actuale de producere, transport, distribuție și consum;

politică externă coerentă la nivelul Uniunii Europene, care să combine instrumentele comunitare și naționale în dialogul cu terțe țări pe probleme energetice, inclusiv privind aprovizionarea cu resurse primare din import;

revizuirea politicii energetice a UE privind politica externă comunitară, reducerea dependenței față de importul de resurse energetice, o foaie de parcurs în domeniul surselor regenerabile de energie, propuneri privind dezvoltarea piețelor de energie electrică și gaze naturale, diversificarea mixului energetic și reducerea impactului asupra climei;

stabilirea unei liste de priorități privind construcția de noi elemente de infrastructură necesare asigurării siguranței în alimentarea cu energie: noi magistrale de gaze naturale și terminale de Gaze Naturale Lichefiate, noi linii electrice transfrontaliere;

relansarea dialogului cu Rusia, în special privind Carta Energiei și Protocolul de Tranzit;

elaborarea unui Tratat al Comunității Energetice Europene bazat pe experiența acumulată prin stabilirea și aplicarea Tratatului Comunității energetice Sud-Est Europene în care vor fi incluse, treptat, țări vecine ale Uniunii;

un nou mecanism la nivel comunitar pentru o reacție rapidă și coordonată în situații de criză energetică care afectează aprovizionarea cu resurse a statelor membre.

3.2. Evoluția și implicațiile dependenței statelor din Europa Centrală și de Est de rezervele rusești de energie

Până în anul 2020 Rusia va rămâne furnizorul dominant de energie către Europa Centrală și de Est, datorită proximității sale față de zăcăminte, legăturilor de infrastructură și angajamentelor contractuale. Dezvoltarea pieței LNG si lansarea noilor coridoare de tranzit (Nabucco, Conducta Baltică) de-abia dacă ar reduce gradul de dependență, deși, simultan ar accentua poziția de negociere a cumpărătorilor în dialogul cu Rusia și ar asigura garanții suplimentare în eventualitatea ca livrările din est să fie reduse sau oprite. Perpetuarea nivelului înalt de dependență din statele central europene și estice față de rezervele din Est vor ridica un număr de provocări legate de tratamentul instrumental al Rusiei față de livrările în scop politico-strategic și commercial, de riscul reapariției unor dispute între furnizor și țările de tranzit, de riscul unor eșecuri tehnice și nesiguranța exagerată din sectorul rusesc de combustibil.

Nu se așteaptă nici o schimbare calitativă până în 2020 în ceea ce privește dependența Ucrainei, Belarusiei și a Moldovei de rezervele rusești. În cazul acestor țări, dependența, în special în ce privește gazele, este și mai adâncă datorită proporției foarte mari de gaze din amestecul de combustibil și a utilizării extrem de ineficiente a energiei. Un rol suplimentar îl vor juca legăturile dintre diverse grupuri de interese și legăturile informale dintre elitele politice și de afaceri, cultivate de către Rusia. În cazul acestor țări dependența nu va fi singura problemă, este esențială și atenția la caracterul predispus la corupție al relațiilor reciproce. Un deceniu pare a fi o perioadă prea scurtă pentru statele Europei de Est pentru a moderniza substanțial sistemul și industria energetică pentru a obține un consum mai eficient de energie.

În fapt, singurul factor care ar putea accelera procesul este asistența din exterior, care ar putea fi asigurată de Uniunea Europeană. Absența unei astfel de asistente va însemna o înghețare a sistemului și o influență rusească mărită.

3.2.1. Viitorul politicii energetice a Rusiei ca instrument de politică externă în contextul crizei economice și problemele din sectorul extracției

Criza economică din Rusia, rezultată din colapsul piețelor financiare și căderea rapidă a prețurilor la petrol (plus o ajustare iminentă a prețurilor la gaze) va pune la încercare stabilitatea modelului rusesc de dezvoltare bazat pe comerț.

Următorii cîțiva ani vor arăta defectele sistemului economic rusesc pornind de la presupunerile referitoare la nivelul prețului la petrol și diversificarea insuficientă a economiei în timpul avântului comercial.

Mecanismele de protecție stabilite sub forma rezervelor de valută și a fondurilor speciale nu vor fi suficiente pentru a face față crizei. Astfel, ar fi de asteptat o eroziune substanțială a potențialului economic al Rusiei. Un alt factor de risc este creșterea nesiguranței în ceea ce privește condiția sectorului de extracție sărac în investiții al Rusiei.

Criza va întarzia dezvoltarea noilor resurse, împiedicând investiții costisitoare în energie. O încetinire a investițiilor ar putea duce la reduceri ale rezervelor în următorii 3-5 ani. Este de așteptat ca al doilea deceniu al secolului actual să aducă stagnare în Rusia, urmată de o cădere moderată în produsele de petrol și gaze naturale și, în consecință, stabilizarea volumului lor de export. Strategia Gazprom și a altora va consta în a căuta profituri maxime (atât comerciale cât și non-comerciale) fără a maximiza producția.

O implozie totală în sectorul carburanților ar fi de conceput doar în eventualitatea unui colaps economic al țării, ceea ce nu este probabil. Într-o situație de criză, este de așteptat ca autoritățile rusești să intervină și mai mult, cerând un control și mai mare asupra sectorului în schimbul unor garanții bănești. Aceste condiții vor stimula și tendința de a politiza internațional problemele comerciale.

Este puțin probabil ca, fie și într-o situație de criză, Rusia să abandoneze tentația de a-și exploata ținta comercială din politica externă, în special în ceea ce privește imediata sa vecinătate.

3.3. Dialogul energetic Uniunea Europeană – Rusia

Asigurarea securității energetice constituie o preocupare a oficialilor europeni care consideră că în interiorul Uniunii Europene sunt niveluri diferite de abordare a acesteia dar care pot fi contracarate prin acțiuni comune ale statelor. În accepțiunea UE și SUA, securitatea energetică include liberul acces la resurse și capacități, respectarea proprietății, onorarea acordurilor comerciale și de cooperare, întărirea păcii și stabilității în Zona lărgită a Mării Negre și în spațiul Asiei Centrale.

Securitatea energetică este în prezent una dintre cele mai importante și disputate probleme din relațiile reciproce dintre UE și Federația Rusă.

Pe de o parte, energia a fost un factor cheie în intensificarea relațiilor formale și informale între Uniunea Europeană și Rusia. La sfarșitul anilor 1960, Uniunea Sovietică a început livrarea surselor de energie (petrol și gaze naturale) în Europa de Vest, pe bază de contracte pe termen lung.

Pe de altă parte, problema aprovizionării durabile și sigure cu petrol și gaze este o cauză a tensiunilor dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă care contribuie la deteriorarea relațiilor lor .

Abordările diferite ale Uniunii Europene și Federației Ruse la adresa securității și politicii energetice, au o influență negativă asupra relațiilor energetice UE-Rusia.

Pentru o înțelegere mai profundă a contradicțiilor majore între Uniunea Europeană și Rusia în relațiile lor în calitate de parteneri de energie, trebuie analizate cauzele problemelor conflictuale în relațiile energetice , analize ce pot contribui la o mai bună înțelegere a relațiilor reciproce și la o posibilă îmbunătățire a cooperării energetice.

Scopul principal al acestui subcapitol este de a explica de ce există probleme controversate în relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia și care este caracterul lor .

În acest sens trebuie abordate următoarele întrebări:

Cum putem defini relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia?

Care sunt principalele obiective ale politicii energetice a Uniunii Europene față de Rusia?

Care sunt principalele obiective ale politicii energetice a Rusiei față de Uniunea Europeană?

Cum este cooperarea energetică reciprocă Uniunea Europeană-Rusia percepută în Rusia?

Cum este cooperarea energetică reciprocă Uniunea Europeană-Rusia percepută în Uniunea Europeană?

Principalele aspecte care influențează negativ relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia pot fi definite ca :

diferențele în gradul de interdependență în relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia,

diferitele interese și obiective a politicii energetice din Rusia și Uniunea Europeană

abordările divergente ale Uniunii Europene și Rusia față de relația lor de cooperare energetică reciprocă.

În scopul definirii cadrului relațiilor energetice Uniunea Europeană – Rusia vom analiza teoria interdependenței și aplicarea acesteia la interacțiunea energetică precum și interesele divergente , obiectivele Uniunii Europene și politica energetică rusă.

Îm ultima secțiune vom sublinia implicațiile acestor diferențe asupra percepției politicii energetice în relațiile reciproce dintre Uniunea Europeană și Rusia.

3.3.1. Interdependența energetică Uniunea Europeană-Rusia

Conceptul de interdependență susține că legăturile energetice dintre state aflate în proximitatea geografică, intensifică gradul de securitate între actorii incluși în acest complex regional.

Ideea centrală dezvoltată în Regional Security Complex Theory (RSCT) este o teorie a securității regionale și constă în faptul că din moment ce majoritatea amenințărilor se propagă mai ușor pe distanțe scurte decât cele lungi, interdependență privind securitatea este în mod normal concentrată în grupuri la nivel regional: complexe de securitate.

În 2010, Uniunea Europeană a importat aproximativ 53,1% din consumul total de carburanți, respectiv 41,2% din combustibilii solizi , 82,6% din petrol și 60,3% din gaz din care aproximativ 30% din necesarul de petrol din Rusia, ceea ce reprezintă aproximativ 28% din consumul de petrol al Uniunii Europene, în timp ce 40,8% din gazele naturale importate din Rusia în Uniunea Europeană reprezintă mai mult de 25% din consumul total de gaze al Uniunii Europene.

În schimb, exporturile rusești de petrol brut și gaze reprezintă mai mult de 65% din totalul exporturilor din Rusia. Peste 60% din petrol brut rusesc și 90% din gazul rusesc sunt destinate exportului către țările Uniunii Europene. Între 75% și 80% din veniturile din export din Rusia sunt direct legate de piața energetică a Uniunii Europene. Sectorul energetic contribuie cu aproximativ 25% la producția totală a economiei. În ultimii ani, sectorul energetic singur a generat aproximativ 30% din PIB-ul Rusiei. În 2010, veniturile din exportul de petrol și gaze naturale a reprezentat aproximativ 20% din PIB-ul rus .

Interdependența energetică dintre Rusia și Uniunea Europeană poate fi descrisă ca asimetrică, Rusia fiind mult mai dependentă de piața energetică a Uniunii Europene decât este Uniunea Europeană de aprovizionarea cu energie din Rusia. Ca urmare a acestui fapt, vulnerabilitățile Uniunii Europene în raport cu Rusia (în sensul că ar putea apărea o întrerupere a importurilor de țiței sau gaze naturale din Rusia) este relativ scăzută, deoarece Uniunea Europeană este capabilă să înlocuiască aprovizionarea sa cu energie din alte surse de energie (energie nucleară, regenerabilă, GNL) sau de la alți furnizori ( prin creșterea importurilor de gaze din Norvegia și din Africa de Nord sau creșterea importurilor de petrol libian sau saudit).

Figura 3.1 : Import/export de energie UE vs Rusia

Sursa : Russiaʾs strategy until 2020, European Commision: trends to 2030

În schimb, sensibilitățile Federației Ruse în raport cu Uniunea Europeană, sunt mult mai pronunțate pentru că Rusia nu are alternative reale de valorificare a resurselor naturale (gaze naturale sau petrol), pe termen scurt și mediu mai ales după ce Federația Rusă a fost nevoită în anul 2014 să ia o decizie cu privire oprirea construcției South Stream.

Informațiile menționate mai sus sunt valabile pentru vechile state membre ale Uniunii Europene. Pe de altă parte, Rusia are o poziție favorabilă vis-à-vis de

cele mai multe din noile state membre ale Uniunii Europene. Acestea sunt, pe termen lung, dependente de aprovizionarea cu resurse energetice din Rusia (acest lucru este valabil mai ales pentru gaz). Există o interdependență asimetrică în detrimentul noile state membre ale Uniunii Europene, deoarece aceste țări ar suferi consecințe catastrofale în cazul unei întreruperi complete a aprovizionării cu energie din Rusia .

3.3.2. Politica energetică rusă față de Uniunea Europeană

Începând cu anul 2003, politica energetică rusă a combinat în mod paradoxal două tendințe opuse: dezvoltarea elementelor de piață competitive și intensificarea influenței statului .

Pe de o parte, politica energetică și de securitate a câștigat o importanță strategică Rusia folosind politica energetică ca un instrument pentru realizarea egalitatății cu alți actori importanți ai relațiilor internaționale, cum ar fi Statele Unite, China sau India. În același timp, Rusia folosește resursele de energie ca pe un mijloc pentru apărarea suveranității sale și promovarea influenței, în special în țările care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică .

Pe de altă parte, obiectivul economic principal al politicii energetice a Rusiei este de a consolida prezența rusă în piețele energetice lucrative ale Uniunii Europene. Unul dintre principalele instrumente ale strategiei energetice a Rusiei este monopolul Gazprom care exportă gaz în principal în Europa și țările CSI. Gazprom obține mai mult de 60% din veniturile sale din vânzări către piețele europene și contribuie cu 20% din veniturile sale la bugetul de stat rus. În același timp, Gazprom contribuie cu aproximativ 10% din veniturile sale la PIB-ul Rusiei. Piețele de export ale statelor membre ale Uniunii Europene reprezintă principala sursă de venit pentru Rusia, și prin urmare, Rusia încearcă să consolideze expansiunea Gazprom pe piețele europene prin folosirea mai multor mijloace.

Primul instrument, este semnarea de contracte pe termen lung care sunt utile în protejarea piețelor specifice. Cu aceste acorduri, Gazprom este în căutarea accesului la consumatorul final iar aceste contracte de lungă durată sporesc încrederea societății în așa fel încât aceasta să investească mai multe resurse în proiecte miniere mari. Strategia Gazprom se confruntă cu problema dificilă a durabilității privind extracția resurselor și a exporturilor fără investiții suplimentare de miliarde de euro . Contractele pe termen lung sunt de obicei semnate pentru o perioadă de 25 ani, în scopul de a optimiza cheltuielile pentru exporturile de gaze către UE.

Al doilea instrument, constă în stabilirea de proiecte joint-venture. Gazprom oferă cooperarea în forma unei părți din proiecte strategice ruse pentru cele mai mari companii energetice din Uniunea Europeană, cu condiția ca acestea din urmă să intre în proiecte de joint-venture cu ei. În acest fel, Gazprom vrea să obțină acces la noi tehnologii necesare pentru dezvoltarea pe termen lung, a mineritului la adâncimi mai mari, a zonelor de coastă și prelucrarea gazului natural lichefiat. Un alt obiectiv al Gazprom este de a face schimb de colaborarea cu companii energetice occidentale din proiectele sale joint-venture pentru deschiderea piețelor de energie din UE și prezența sa crescută pe aceste piețe. În același timp, Gazprom activează pe piața de capital prin cumpărarea de acțiuni ale societăților care activează pe piața finală a gazului prin intermediul filialelor sale și de asemenea, prin intermediul asociațiilor în participațiune iar uneori Gazprom folosește companiile de care este legată indirect sau informal.

Al treilea instrument, Gazprom pentru a servi piața de gaze a Uniunii Europene poate fi urmărit în construcția a două noi conducte care vor transporta gaze naturale din Rusia către piața europeană ocolind țările de tranzit. „Conducta Nord Stream este o conductă de gaze naturale din Rusia către Germania și leagă portul rusesc Vyborg de portul german Greifswald pe o distanță de 1.200 de kilometri, pe sub Marea Baltică. Conducta a fost inaugurată la data de 6 septembrie 2011 și are o capacitate anuală de 27,5 miliarde de metri cubi”.

Proiectul este gestionat de societatea Nord Stream înregistrată în Elveția și deținută în proporție de 51% de Gazprom. Mai dețin participații companiile germane Wintershall Holdings și E.ON Ruhrgas (câte 20%) și societatea olandeză Gasunie (9%). În proiect ar putea fi cooptată și compania franceză GDF Suez.

Mai multe țări, printre care Estonia, Polonia, Suedia și Finlanda au fost ostile proiectului, considerând că acesta prezintă riscuri de mediu, motivația reală fiind de natură economică , în cazul Poloniei care se temea că va pierde profiturile obținute din tranzitul gazului rusesc pe teritoriul său.

Intenția Rusiei a fost să construiască a doua conductă cu o capacitate egală care să funcționeze în paralel cu prima, gazoductul South Stream care ar fi urmat să transporte gazul rusesc pe sub Marea Neagră la un număr de state ale Uniunii Europene – Grecia, Bulgaria, România, Italia, Austria, Ungaria, Slovenia, precum și potențialele statelor candidate la Uniunea Europeană. South Stream a fost proiectată să transporte 63 miliarde de metri cubi / an de gaz natural. Începerea construcției sale a fost planificată pentru luna decembrie 2012, cu o finalizare preconizată în 2015.

Punerea în aplicare cu succes a conductelor rusești ar fi putut crește serios dependența Europei de gazul rusesc și prin urmare, pune în pericol securitatea energetică a Uniunii Europene .

Scopul politic și economic de bază al Rusiei este de a menține poziția companiilor energetice rusești direct în Uniunea Euroepană prin implicarea Gazprom în rețele de conducte și proiecte de conducte în statele membre ale Uniunii Europene. În prezent, Rusia încearcă să mențină controlul asupra exploatării resurselor energetice pe teritoriul său și pentru a obține un monopol în tranzitul de gaz și petrol, în special în țările post-sovietice. Prin accesul la rețelele de distribuție și conducte de tranzit, Rusia încearcă să obțină controlul direct asupra piețelor.

Urmare modificării situației geopolitice din spațiul Mării Negre – Marea Azov prin anexarea de către Rusia a fostei Republici Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol și aparitiția unui complex de imprejurări de natură economică-socială-militară sub motivația încălcării dreptului internațional, amenințării securității, integrității teritoriale, independenței politice și suveranității Ukrainei, Marile Puteri ale Uniunii Europene împreună cu Departamentul de Stat al Statelor Unite au comunicat Rusiei că se examinează măsuri economice și diplomatice care ar putea să o izoleze și că se analizează o gamă largă de sancțiuni care ar putea fi impuse după operațiunile militare din Ucraina , acțiuni care au avut un prim rezultat căderea dramatică a rublei ( moneda natională a Rusiei ) și din punct de vedere al securității energetice europene, anunțul președintelui rus Vladimir Putin de la 1 decembrie 2014 privind renunțarea la grandiosul proiect, gazoductul South Stream al cărui cost estimat ajungea la 40 de miliarde de dolari și al cărui rol era să transporte gaze în Europa ocolind Ucraina, marcând dominația Rusiei în sud-estul Europei.

Astfel o dispută veche de șapte ani între două proiecte concurente, gazoductul Nabucco, susținut de Uniunea Europeană, eșuat în lipsa furnizorilor și conducta rusească South Stream, care a poziționat Statele Unite împotriva Rusiei pentru influența în Europa s-a încheiat cu o rară înfrângere diplomatică pentru Putin considerată de unii analiști drept un „război mondial al conductelor”.

Tentativele de a-și impune voința prin forța robinetului de gaze sau petrol (Ucraina – 2006; atentatul terorist soldat cu sistarea aprovizionării Georgiei în plină iarnă – 2006; Bielorusia – 2007; reducerea cu o treime a exporturilor către Germania și Polonia în vara anului 2007 și iarna anului 2008) i-au convins și pe cei mai optimiști europeni că frigul poate veni oricând dinspre Est, în cazul în care se aventurează în declarații sau acțiuni care să nu fie pe placul Rusiei. Înțelegerile încheiate de Rusia cu ceilalți furnizori de gaze ai Europei – Algeria și republicile din Asia Centrală, precum și relațiile strânse cu Iranul au pus pe jar, în primul rând, SUA.- „ Devine extrem de urgent să ajutăm Europa să-și diversifice furnizorii de gaze” – afirma adjunctul secretarului de stat al SUA în timpul întâlnirilor de la Bruxelles în februarie 2008, încercând să facă presiuni în favoarea gazoductului „Nabucco”.

Raportul Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European reiterează ideea că Uniunea Europeană trebuie să aibă o politică externă comună privind energia, mesajul principal fiind acela că Europa trebuie să vorbească pe o singură voce. Lipsa solidarității favorizează „politica rusă de divizare a Uniunii Europene” iar lipsa unei politici externe comune privind energia creează niveluri diferite de securitate energetică la nivelul Uniunii, neglijează securitatea energetică a unor țări est-europene și slăbește și poziția unor țări precum Ucraina și Belarus.

Principiile relațiilor energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia au fost enunțate la nivelul Uniunii Europene în termenii următori: Rusia caută modalități de asigurare a solicitărilor energetice prezentate de piața Uniunii Europene. Uniunea are nevoie de resursele rusești pentru a-și asigura securitatea energetică. Exista o interdependență clară.

A doua caracteristică a relației energetice Uniunea Europeană – Rusia este definită astfel: Rusia dorește o prezență mai puternică pe piața energetică internă a Uniunii Europene, contracte de furnizare a gazelor pe termen lung, integrarea rețelelor de electricitate și piața liberă pentru energie electrică și materiale nucleare, ca și pentru achiziționarea și controlul de rețele de distribuție a energiei electrice și gazelor naturale.

Interesele Uniunii Europene în această relație sunt definite astfel: Uniunea Europeană își dorește un tratament nediscriminatoriu și corect din partea Rusiei în relația energetică, în termenii aprovizionării din Rusia și a accesului la piața rusă pentru investitorii Uniunii Europene ; acces la conductele din Rusia, inclusiv la cele prin care tranzitează produsele energetice din regiunea caspică și Asia Centrală, respect pentru regulile concurenței ca și un nivel ridicat de securitate pentru mediul înconjurător.

În acest context, Rusia încearcă redefinirea politicii sale energetice, aducând în discuție o nouă Cartă energetică mondială, după criza ruso – ucraineană a livrărilor de gaze de la începutul anului 2009. Propunerea rusă nu a fost primită cu entuziasm, europenii fiind de de părere că actuala Cartă, semnată de 49 de țări și Uniunea Europeană în 1994, ar fi în măsură să prevină crizele de acest gen, dacă ar fi ratificată și respectată.

Pe de altă parte, planul privind strategia de securitate energetică a Uniunii Europene este criticat de reprezentanții Gazprom, care consideră că principala preocupare a oficialilor europeni în domeniul energetic ar fi trebuit să fie o relație privilegiată cu Rusia și nu căutarea altor parteneri sau a altor resurse. Aceștia pornesc de la premisa că, până în 2020, necesitățile energetice ale Uniunii Europene nu vor putea fi acoperite fără resursele pe care le poate oferi Rusia, prin conductele rusești, fapt care ar califica proiectele Gazprom „North Stream” și „South Stream” drept vitale pentru supraviețuirea energetică a Uniunii Europene.

În optica Rusiei, securitatea energetică înseamnă, în principal, controlul asupra resurselor interne, piețelor din Asia Centrală și traseelor energetice spre Europa și Asia. Acestor obiective li se adaugă cele de contracarare a amenințărilor teroriste și secesioniste.

Cu ocazia negocierilor Uniunea Europeană – Federația Rusă din octombrie 2008, reprezentanții de la Bruxelles și-au manifestat o serie de nemulțumiri, în special, în legatură cu inexistența unor garanții privind securitatea livrărilor de gaze rusești, refuzul Moscovei de a admite liberul acces la rețelele de hidrocarburi Gazprom și Transneft și de a semna Carta Energetică Europeană , arbitrariu și lipsa de transparență a guvernanților și monopolurilor energetice din Rusia, precum și obstrucționarea unor operații comerciale. Bruxelles-ul solicita în mod expres abandonarea tentativelor de a folosi energia ca pe un „vehicul de proiectare” a puterii de către Rusia în exterior și așezarea noului parteneriat pe bazele economiei de piață etc.

Bruxelles-ul este îngrijorat de interdicțiile ruse de acces în sectoarele energetice strategice. Uniunea Europeană a resimțit negativ acțiunile de forță ale Federației Ruse în relațiile cu Georgia, Republica Moldova, Belarus și va continua negocierile de parteneriat cu Moscova, concomitent cu diversificarea și securizarea surselor și traseelor de aprovizionare cu energie. La 30 septembrie 2008, Eneko Landaburu, director general al Relațiilor Exterioare al Comisiei Europene, evidenția faptul că incompatibilitățile sesizate în raporturile Uniunea Europeană – Federația Rusă nu sunt de natură ideologică, ci de natură geopolitică și că relațiile se caracterizează, totuși, printr-o autentică interdependență (Rusia ocupă locul trei între partenerii comerciali ai Uniunii Europene, după SUA și China, în timp ce Uniunea Europeană rămâne primul partener comercial al Rusiei, cu 56,5% din comerțul său de bunuri și servicii; 80% din investițiile străine din Rusia provin din Uniunea Europeană, iar aceasta deține cel mai important stoc de monedă euro din lume).

În concluzie, putem spune că pe termen scurt se conturează crearea unui „spațiu tampon” între Uniunea Europeană și Federația Rusă, în Zona Largită a Mării Negre și pe litoralul de Vest al Mării Caspice, care va fi administrat în conformitate cu Strategia Europeană de Vecinatate și cu strategia rusă a Vecinătății Apropiate.

3.3.3. Politica energetică a Uniunii Europene față de Rusia

Efortul de a asigura securitatea energetică și reducerea dependenței de resursele energetice importate se află chiar în centrul politicii energetice a Uniunii

Europene care este împărțită în două dimensiuni, internă și externă.

Unul dintre principalele obiective ale dimensiunii interne a politicii energetice a Uniunii Europene este de a crea o piață internă complet liberalizată a energiei electrice și a gazelor. Guvernele joacă un rol nu numai important de reglementare pe piața internă a energiei dar și de sprijin pentru companiile naționale din întreaga lume.

Reglementarea în sectorul gazelor naturale a fost inițiată în anii 1980, în scopul de a spori securitatea energetică și competitivitatea economică în cadrul unei piețe a energiei unificate de aceea este vădit greșită argumentarea potrivit căreia reglementarea este îndreptată împotriva Gazprom fiind considerată o barieră semnificativă împotriva practicilor gigantului energetic rus cu o cotă de piață ridicată .

Cel mai important obiectiv al dimensiunii externe a politicii energetice a UE este să asigure securitatea sa energetică prin diversificarea aprovizionării cu gaze naturale .

UE intenționează să creeze un număr de noi conducte de gaz, ca parte a așa-numitei „a patra” sau „de sud” a coridorului energetic. Aceste conducte ar trebui să furnizeze Uniunii Europene , gaz din Orientul Mijlociu, Caucaz și regiunea Asiei Centrale. Un număr de proiecte sunt incluse în acest coridor energetic: gazoductul Trans-Adriatic (TAP); o conductă de legătură între Turcia, Grecia și Italia (ITGI); o conductă de legătură între Azerbaidjan, Georgia și România (AGRI); Conducta de gaz Trans-Caspica și un proiect relativ recent lansat – Conducta de Sud-Est Europeană (SEEP) (Lussac 2010; Sierra 2010).

Cu toate acestea, proiectul pilot a coridorului sudic rămâne gazoductul Nabucco, care ar trebui să furnizeze Europa Centrală cu 31 de miliarde metri cubi de gaze naturale anual, fără a mai traversarea teritoriului rusesc.

Realizarea acestei conducte este foarte des pusă la îndoială de experți care sunt de părere că o versiune mai scurtă a Nabucco, așa-numita „Nabucco-Vest” (care ar transporta gaz de la frontiera Turciei și Bulgariei la Baumgarten în Austria), este mult mai probabil să fie construită.

În prezent, proiectul cel mai promițător este conducta TANAP (Trans-Anatolia Gas Pipeline). Această conductă ar începe la granița dintre Georgia și Turcia și să livreze gaz la granița Turciei și Bulgariei. De acolo, „Short” Nabucco ar putea apoi transporta gazul în Europa Centrală (a se vedea mai jos, Harta 3.1).

Disponibilitatea de rezerve de gaz din Africa de Nord (cu 7.100 miliarde metri cubi) și Orientul Mijlociu (cu 61.000 miliarde metri cubi) favorizează politicile de diversificare ale UE.

Harta 3.1 : Concurenții coridorul sudic al gazelor

Sursa : TOTAL FINA ELF

După construirea conductei de gaz GALSI (8 miliarde metri cubi / an) care va lega Algeria și Italia (prin Sardinia) și a cărei finalizare este de așteptat să aibă loc până în 2016, deschiderea conductei Medgaz (8 miliarde metri cubi / an) și o posibilă extindere a conductei de gaz Green Stream, capacitatea totală a coridorului Marea Mediterană va crește de la 67,5 mld metri cubi curent / an la 100,5 mld de metri cubi / an .

Efortul Uniunii Europene de a diversifica rutele de transport ar putea pune însă în pericol eventuala poziție a Rusiei de cel mai mare exportator de petrol și gaze naturale către Uniunea Europeană.

Privind dincolo de pierderile economicetrebuie avut în vedere aspectele geopolitice ale punerii în aplicare a proiectelor europene, deoarece acestea pot duce la reducerea impactului Rusiei în domeniile de interes ale politicii sale externe.

În mod paradoxal, actuala poziție a Rusiei de cel mai mare exportator de petrol și gaze pentru Uniunea Europeană este în același timp și o vulnerabilitate importantă de natură economică în special întrucât veniturile obținute din exportul de petrol și gaze către Uniunea Europeană sunt principala sursă de venit la Bugetul național astfel Rusia este dependentă de exporturile realizate pe această componentă pe termen mediu și lung datorită în principal infrastructurii de gaszoducturi.

În cazul implementării cu succes a proiectelor menționate, vulnerabilitatea Rusiei ar fi îmbunătățită datorită unei reduceri parțiale a influenței sale geopolitice în domenii vitale de interes . În același timp însă, sensibilitatea Rusiei ar fi grav afectată de pierderea de venituri generate de tranzitul de petrol și gaze pe piața europeană.

Din altă perspectivă , construcția de noi conducte de gaz sponsorizată de Uniunea Europeană ar reduce dependența acesteia de Rusia .

3.3.4. Diferitele abordări ale Uniunii Europene și Rusiei în relația energetică

Diferitele obiective ale politicilor energetice și interdependența lor asimetrică împiedică cooperarea energetică mai strânsă între Uniunea Europeană și Rusia. În același timp, percepțiile și punctele lor de vedere diferite cu privire la cooperare reprezintă o problemă adânc înrădăcinată.

Din punctul de vedere al Uniunii Europene, politica energetică a Federației Ruse este percepută ca un mix de temeri și acorduri. Cu toate acestea, pozițiile individuale ale statelor membre ale Uniunii Europene, sunt foarte diferite, ceea ce este foarte convenabil pentru Moscova, deoarece UE nu a reușit să ajungă la o poziție comună și să pună în aplicare o politică energetică coordonată. Unele state membre și-au exprimat îngrijorarea că Uniunea Europeană va ajunge sub dominație rusă din punct de vedere energetic și se tem de o dependență tot mai mare de aprovizionarea cu energie din Rusia.

Uniunea Europeană subliniază în primul rând incapacitatea Rusiei de a acționa ca un furnizor de încredere și acuză Rusia că folosește resursele energetice ca instrument politic, punct de vedere exprimat în principal urmare crizei energetice din anii 2006, 2007 și 2009.

Percepția reciprocă a Uniunii Europene și Rusiei este în mod substanțial afectată în mod negativ de un anumit nivel de neîncredere reciprocă, cauzată de planurile de diversificare și eforturile ambilor actori în găsirea unor poziții comune. În acest caz, diversificarea poate submina de fapt relațiile Uniunea Europeană-Rusia, deoarece aceasta poate slăbi interdependența lor .

Cu toate acestea, în timp ce Uniunea Europeană nu se teme de interdependență, Rusia nu tolerează ideea de a fi dependentă de altcineva în niciun fel. Mai mult , Rusia preferă o stare în care alții sunt dependenți de ea în timp ce doreste să rămână liberă de orice dependențe.

În contextul relațiilor energetice mutuale, Rusia respinge în special tratatul „Energy Charter Treaty” (ECT) și „The Energy Charter Protocol on Energy Efficiency and Related Environment Aspects” . Scopul ECT este de a oferi țărilor cu acces sigur și stabil la resursele naturale, pentru a atrage investiții, pentru a proteja interesele lor și pentru a garanta un transport sigur de resurse energetice la consumatorii lor. Pentru țările care importă resurse energetice, ECT oferă protecție a investițiilor și a mecanismelor de promovare a securității aprovizionării lor.

Rusia nu a ratificat „The Energy Charter Treaty and Transit Protocol” din mai multe motive: în primul rând, ratificarea ar submina poziția Gazprom pe piețele europene prin forțarea Rusiei de a deschide rețeaua sa de gazoducturi pentru gaz mai ieftin din Asia Centrală și în al doilea rând, ratificarea ar fi pune în pericol sistemul de contracte pe termen lung pentru livrările de gaz rusesc spre Europa pe care Rusia se bazează .

Relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia sunt de asemenea afectate de un conflict de valori – de exemplu, ideea de „ liberalism” , de piață de consum a Uniunii Europene față de „ monopolul ” producătorului rus care se concentrează mai degrabă pe controlul politic decât pe avantajul reciproc și prosperitate . Imediat după criza gazului din ianuarie 2009, managerii Gazprom și prim-ministrul de atunci Vladimir Putin, au început să vorbească despre crearea unui nou cadru de tranzit care ar trebui să înlocuiască ECT.

În contextul menționat mai sus de „ciocnire a valorilor”, Milov vorbește despre asimetria în creșterea relațiilor de putere cele două părți – liberalizarea piețelor europene față de monopolizarea crescândă a resurselor energetice ale Rusiei.

Milov vede dezvoltarea relațiilor energetice viitoare dintre Rusia și Occident în trei scenarii de bază: o cooperare mai largă cu implicarea unor noi mecanisme dezvoltate special pentru a se potrivi realitățile naționalismului resurselor ruse ; o cooperare low-trust fără nici o confruntare reală ; o confruntare pe scară largă între Rusia și Occident legată de energie.

3.4. Relațiile Ucraina – Rusia și implicațiile asupra securității energetice europene

Ucraina ocupă o poziție strategică în Zona Lărgită a Mării Negre și în raport cu Europa Centrală. Valoarea strategică a acestei poziționari este determinată de repere politice, militare, economice etc. O relație specială se poate stabili între valoarea strategică a Ucrainei în context est și central european și securitatea economico-energetică a continentului. Valoarea economică și politică a traseelor energetice „clasice” și „alternative” spre Uniunea Europeana evidențiază o dată în plus importanța statului independent Ucraina pe arena internațională.

Raportarea evoluțiilor din Ucraina la problematica traseelor energetice poate fi abordată pe multiple planuri. Există o dimensiune economică a acestor relații și la fel de clare, dimensiuni politico-strategice. Relațiile respective implică atât politici de companii naționale și multinaționale cât și guverne suverane, parlamente, organizații internaționale, de genul, ONU, FMI, UE, NATO etc.

Din punct de vedere economic, Ucraina are un mare potențial în dezvoltare, inclusiv o piață cu posibilități de creștere peste media Zonei Lărgite a Mării Negre.

Ucraina se comportă în egală masură, ca un mare consumator de energie (de hidrocarburi) și ca principala țară de tranzit a conductelor de gaze naturale din Federația Rusă spre Europa Centrală (Uniunea Europeană) astfel din totalul de circa 150 miliarde m³ gaze naturale importate de statele Uniunii Europene, 80% tranzitează Ucraina ceea ce îi permite acesteia să „filtreze” încă mult timp exporturile de terestre de gaze naturale ruse.

Sub acest aspect există o interdependență în sensul că traseul conductelor de hidrocarburi : Drujba, Brotherhood și Soiuz ce tranzitează țara, aduc venituri substanțiale statului și în același timp încasările Rusiei din exportul către Uniunea Europeană depinde de buna funcționare a conductelor ucrainene.

Pe de altă parte importurile de hidrocarburi ale Ucrainei din Asia Centrală tranzitează conducte rusești care se află sub supravegherea Rusiei.

3.5. Peninsula Crimeea

Peninsula „este situată pe coasta de nord a Mării Negre, la sud de Regiunea ucraineană Herson și la vest de Regiunea rusă Kuban . Este înconjurată de două mări: Marea Neagră și Marea Azov , conectată la Regiunea Herson prin Istmul Perekop și separată de Regiunea Kuban prin strâmtoarea Kerci”.

Crimeea – sau Peninsula Tauric așa cum era cunoscută în istorie – se găsea la limita dintre lumea clasică și stepa pontică-caspică . Partea exterioară de sud, a fost colonizată de grecii antici , perșii antici , de vechii romani , Imperiul Bizantin , genovezii și Imperiul Otoman , în timp ce, în același timp, interiorul său a fost ocupat de invadatori nomazi de stepă , cum ar fi cimerieni , sciți , sarmați , goți , bulgari , huni , khazars , cumani , tătari.

În secolul 9, peninsula Crimeea revendicată de Bizanț și Khazaria a rămas în zona în care s-au suprapus interesele și contactul cu sferele medievale timpurii, slave, turcă și greacă și a devenit un centru de comerț cu sclavi. În 1230 acest status-quo a fost spulberat de invaziile mongole iar Crimeea a fost încorporată în teritoriul Hoardei de Aur de-a lungul secolului al 14-lea.Hanatul Crimeei , stat vasal Imperiului Otoman , a durat între anii 1449-1779. În 1571, tătarii din Crimeea au atacat și jefuit Rusia până la Moscova.

Până la sfârșitul sec. 18 , tătarii din Crimeea au menținut un comerț masiv cu sclavi tranzitând aproximativ 2 milioane de sclavi din Rusia și Ucraina către Imperiul Otoman, pe parcursul perioadei 1500-1700.

Harta 3.2: Peninsula Crimeea.

Sursa: Google maps

În 1774, Hanatul și-a proclamat independența sub Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și a fost apoi anexat de Rusia în 1783. După Revoluția rusă din 1917, Crimeea a devenit o republică în cadrul sovietic federativ al fostei URSS . În al doilea război mondial peninsula a fost ocupată de Germania nazistă de la iulie 1942 – mai 1944. După anul 1944 când Crimeea a fost eliberată, au fost deportati pentru presupusă colaborare cu forțele naziste, un număr total mai mare de 230.000 de oameni , mai ales la Uzbekistan , la momentul respectiv aceștia reprezentând aproximativ o cincime din populația totală a Peninsulei Crimeea. După al doilea război mondial, în 1954, printr-o acțiune politică internă a secretarului general al Partidului Comunist, Nikita Hrușciov, Crimeea a fost transferată Republicii Sovietice Socialiste Ucraina .

A devenit Republica Autonomă Crimeea în noul stat independent Ucraina în 1991, împreună cu Sevastopol având propria sa administrație.

Suveranitatea și controlul peninsulei a devenit obiectul unei dispute teritoriale în curs de desfășurare dispută între Ucraina și Rusia.

Pe 11 martie 2014, Consiliul Suprem al Crimeii și Consiliul Local Sevastopol au adoptat Declarația de independență a Republicii Autonome Crimeea și Sevastopol . În urma referendumurilor o majoritate covârșitoare a indicat dorinta de a adera la Federația Rusă materializată prin semnarea Tratatului de aderare (accedere) din 21 martie 2014 cu Federația Rusă , fapt nerecunoscut de Ucraina și de cea mai mare parte a comunității internaționale.

3.5.1. Valoarea strategică a anexării

Harta traseului comercial istoric indică conectarea Uppsala la Constantinopol prin Cherson . Cele mai importante centre ale „Rusiei Kievene ” , Kiev, Novgorod și Ladoga , au apărut de-a lungul acestui traseu. În Marea Neagră porturile din Crimeea oferă acces rapid la Mediterana de Est , Balcani și Orientul Mijlociu.

Niprul este o cale navigabilă și de transport majoră care traversează continentul european de la nord la sud și leagă Marea Neagră de Marea Baltică , de importanță strategică, istorică „Drumul comercial al varegilor” către Grecia.

Marea Neagră servește ca arteră economică în conectarea Regiunii Caucaz cu Marea Caspică spre Europa Centrală și de Est.

Potrivit Federației Internaționale a Lucrătorilor din Transporturi , în 2013 au fost cel puțin 12 porturi maritime comerciale în funcțiune în Crimeea.

Infrastructură energetică. La 200 de mile marine de la linia țărmului peninsulei sunt aproximativ 45000 miliarde de metri cubi de rezerve de gaze. Hidrocarburile din platoul Mării Negre ar putea avea un randament de cca 1.5 miliarde de metri cubi pe an.

Tabelul 3.1: Resurse de petrol și gaze

Sursa: http://ec.europa.eu/energy/infrastructure

Crimeea are de asemenea, mai multe câmpuri de gaze naturale , atât pe uscat cât și în larg , care au început să fie forate de companiile de petrol și gaze din Vest înainte de anexare. Câmpurile interioare sunt situate în Ciornomorske și Dzhankoy, în timp ce câmpurile offshore sunt situate pe coasta de vest în Marea Neagră și pe coasta de nord-est în Marea Azov.

Republica deține și două câmpuri petroliere : un on-shore, domeniul petrolier Serebryankse în Rozdolne și un off-shore, domeniul petrolier Subbotina în Marea Neagră.

Pentru producerea de energie electrică, Crimeea dispune de o capacitate proprie de producție de 540 MW, care include centrala termică Simferopol (100 MW), centrala termică Sevastopol (22 MW) și centrala termică Kamish-Burunskaya (19 MW), insuficientă pentru consumul local iar după momentul anexării de către Rusia, Crimeea se bazează pe capacitățile unui cablu electric subacvatic care transportă energie dinspre Rusia continentală și din acest punct de vedere fiind dependentă de aceasta.

Concluzii

Relația energetică Uniunea Europeană- Rusia este rezultatul unei interacțiuni complexe de forțe, dintre care majoritatea sunt de natură geopolitică, economică iar altele sunt răspunsuri la factorii-specifici de energie. Pe de o parte, energia contribuie la consolidarea parteneriatului Uniunea Europeană- Rusia, pe de altă parte, energia cauzează rivalitate în relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia.

Prin expunerea de argumente, în acest capitol, cercetătorul explică într-o opinie personală, de ce au loc controverse în relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia, care este caracterul lor și cum influențează acestea securitatea energetică a României. Astfel, principalii factori care influențează negativ relațiile energetice și limitarea cooperării în domeniul energetic, sunt după cum urmează:

în relația energetică dintre Uniunea Europeană și Rusia, fiecare depinde de celălalt partener într-o gradualitate diferită, situație ce poate fi descrisă ca o interdependență asimetrică. Conceptul de interdependență poate fi folosit ca un cadru pentru relațiile energetice dintre Uniunea Europeană și Rusia, iar acest lucru conduce la două concluzii:

atât Federația Rusă, cât și Uniunea Europeană sunt foarte sensibile la întreruperi în comerțul de energie.

supra-dependența Europei de petrolul și gazul rusesc vulnerabilă la potențialul Rusiei de a întrerupe aprovizionarea, determină țările cele mai afectate să recurgă la acte de șantaj politic;

interesele și obiectivele politicilor energetice divergente ale Uniunii Europene și Rusiei, tind să aibă un impact negativ asupra securității energetice a ambilor actori.

Amenințările la adresa securității energetice a Uniunii Europene sunt investițiile insuficiente în explorare, creșterea consumului de energie internă în Rusia, diversificarea exporturilor energetice ale Rusiei, precum și posibilitatea întreruperii aprovizionării cu energie pentru Uniunea Europeană.

Securitatea energetică a Rusiei este amenințată de eforturile Uniunii Europene de a asigura funcționarea eficientă a pieței interne, eforturile de diversificare a importului, precum și de construirea de noi rute de transport și conducte.

Analizând situația geopolitică din zonă, pe axa România-Republica Moldova-Federația Rusă, cu toate componentele sale conexe și interdependente (adoptarea și modificarea unor strategii naționale de securitate energetică se pot realiza strict corelat cu efectele generate de situația geopolitică a zonei geografice din care face parte România în plan politic, economic, social și militar), la data realizării prezentului înscris, se poate concluziona:

prin anexarea Crimeei – înfăptuită legal sau nu, îndreptățită din punct de vedere istoric și demografic sau nu, recunoscută sau nu, Federația Rusă, care în niciun caz nu va mai ceda peninsula, și-a atins următoarele ținte :

a preluat în stăpânire un teritoriu important din punct de vedere strategic, militar și economic cu importante zăcăminte de petrol și gaze naturale;

a atins un obiectiv major și mult mai important decât sancțiunile Uniunii Europene, respectiv controlul a două poziții geostrategice cheie: Sistemul Strâmtorilor și Intrarea Bosforului care duc navigația dincolo de Marea Neagră și Crimeea adeverind previziunile lui Gheorghe Ion Brătianu, mare istoric și om politic român, care afirma că „cine are Crimeea, poate stăpâni Marea Neagră”;

Federația Rusă are două obiective de interes major în zonă : Peninsula Crimeea – obiectiv realizat, și Transnistria.

Pentru consolidarea poziției obținute și pentru asigurarea accesului terestru la peninsulă, Rusia a dezvoltat, cu ajutorul populației majoritar rusofone din Estul Ucrainei, zone de conflict în care militanții au ocupat teritoriul până în Regiunea Donetsk, inclusiv aeroportul Donetsk, fapte care au condus la formarea unui coridor terestru între Rusia și Crimeea.

După cum afirma analistul politic Vladimir Socor „ Rusia a promovat și promovează în continuare două proiecte de federalizare pe spațiul european și eurasiatic: Ucraina și Republica Moldova. În eventualitatea stabilirii unui coridor terestru civil și militar între Crimeea ocupată de Rusia și regiunea Odessa, Rusia ar căpăta frontieră comună cu Republica Moldova, cu regiunea transnistreană și cu România, urmând posibilități variate pentru acțiuni geopolitice”.

Rusia nu are deocamdată un interes pentru Republica Moldova cu o mare parte a populației îndreptată către România și Uniunea Euroepană, în schimb este interesată de Transnistria liderului separatist, Evgheni Sevciuk, un apropiat al președintelui Vladimir Putin.

Potrivit acestor previziuni, Rusia ar putea lua în stăpânire implicit Insula Șerpilor cu platoul continental de 12.000 km² și bogățiile imense în resurse de petrol și gaze și ar dobândi acces la Brațele navigabile ale Dunării.

Dacă aceste scenarii probabile vor avea loc, România poate avea mari probleme :

economice, pentru că Decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a Curții Internaționale de Justiție care a acordat 79,34% din zona în dispută cu Ucraina, României, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale Insulei Șerpilor, nu este opozabilă Rusiei, aceasta nefiind parte în procesul internațional, iar la un moment dat s-ar putea pune în discuție calitatea României de a exploata rezervele uriașe de petrol și gaze descoperite în platoul continental al Insulei Șerpilor, cu influențe directe și majore asupra siguranței energetice naționale;

militare, datorită poziției României de „ultimă frontieră” a Uniunii Europene și NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ), la granița unui posibil conflict militar cu Federația Rusă.

La nivel de Uniune Europeană s-a dezbătut deja noțiunea de Uniune Energetică. România ar putea participa la acest concept pe segmentul electro-energetic unde disponibilitatea de producție depășește cu mult consumul intern – potrivit datelor statistice la nivel de 2014, consumul intern de energie electrică s-a situat la circa 65% din capacitatea de producție, dar are o vulnerabilitate importantă datorată lipsei capacității de transport a energiei electrice pusă pe seama rețelelor uzate fizic, moral și subdimensionate.

Rămâne să găsim răspunsuri la întrebarea : cum vor continua relațiile energetice între Uniunea Europeană dependentă de gazele rusești și Federația Rusă dependentă de exporturile în Uniunea Europeană ?

Compania Chevron a comunicat decizia de a se retrage de pe piețele est-europene (Polonia, Ucraina), inclusiv din România, unde avea în derulare mai multe proiecte de explorare a gazelor de șist, decizie „ pe placul ” Rusiei care își menține neatinsă poziția strategică de principal furnizor de gaze pentru Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană și Rusia au abordări divergente față de relațiile lor reciproce de energie. Prima, ca organizație, se constituie ca actor de piață, bazată pe valori de „Free ethos market”. Această abordare, bazată pe valori, ascunde efectiv faptul că Uniunea Europeană de fapt încearcă să schimbe regulile internaționale existente în domeniul energiei. Ca exportator net, Rusia se opune regimului actual de comerț internațional de energie, care generează o concurență mai mare, determinând consumatorii să caute surse și furnizori alternativi.

CAPITOLUL 4. SECURITATEA ENERGETICĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL INTERNAȚIONAL

De la tranzitul de energie, la transferul de tehnologie, la protecția investițiilor, în energie și comerț sunt prezente interferențe în toate domeniile. O mai mare cantitate de energie pe piață poate calma aceste perturbații dacă sunt aduse îmbunătățiri la sistemul de tranzacționare al Uniunii Europene, pentru a asigura energie mai eficient și cu un spor de securitate energetică.

Comunitatea internațională ar putea crea piețe de energie la nivel regional în diferite regiuni ale lumii și apoi să realizeze conexiuni din diferitele regiuni (conexiune inter-regională de acorduri energetice). Aceasta presupune interconectarea rețelelor și norme de tranzit, care ar oferi și spori securitatea energetică la nivel global.

Securitatea energetică a Uniunii Europene este din nou în lumina reflectoarelor, probabil mai mult decât oricând înainte, datorită evenimentelor din 2014 când Rusia a anexat Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol.

Drept urmare, criza din Ucraina a reaprins certurile perene ale Europei pentru realizarea securității energetice. Sancțiunile și măsurile stabilite împotriva Rusiei trebuie aplicate cu fermitate, iar eforturile de a diversifica sursele de aprovizionare cu energie vor trebui să fie intensificate.

Natura periculoasă a conjuncturii actuale va încuraja Uniunea Europeană să angajeze din ce în ce mai multe eforturi în vederea creării unei securități energetice eficiente.

Situația geopolitică a Europei de Sud-Est în spațiul danubiano-pontic se află într-o rapidă și continuă schimbare, generând un paradox: pe de o parte au loc procese de integrare, politice și economice, iar pe de altă parte, tendințe de fragmentare prin mișcări secesioniste de separare, spargere, o luptă care îmbracă forme multiple de asociere sau federalizare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, altele au caracter surprinzător.

Urmare a descoperirii unor zăcăminte petroliere importante în Marea Caspică, care vor trebui transportate spre Europa și spre întreaga lume pe una din rutele principale, trebuie luate în calcul două poziții geostrategice cheie: Sistemul Strâmtorilor și Intrarea Bosforului care duc navigația dincolo de Marea Neagră și Crimeea.

Potrivit unor previziuni, Rusia, după anexarea peninsulei Crimeea, ar putea lua în stăpânire și Insula Șerpilor cu platoul continental de 12.000 km² și bogățiile imense în resurse de petrol și gaze și ar dobândi acces la Brațele navigabile ale Dunării.

În acest capitol, cercetătorul își propune să analizeze situația geopolitică actuală și în permanentă schimbare a spațiului pontic, urmare în principal a evenimentelor militare prin care Rusia a invadat Ucraina, a anexat abuziv și nelegal Peninsula Crimeea, aceste evenimente petrecându-se la o distanță relativ mică de granițele României.

Metodologia de cercetare include cercetarea teoretică ce a constat în lecturarea a numeroase surse scrise, dar și vizionarea a numeroase pagini de internet pentru aflarea informațiilor din mai multe surse. Totodată, au fost contactate numeroase persoane, în special români care locuiesc în zonele de contact militar, pentru a afla opiniile și năzuințele celor direct implicați.

Cercetătorul a aprofundat cercetarea științifică și a reușit să realizeze conexiunea între conceptul teoretic de securitate energetică și componenta materială a sistemului electroenergetic, un mix aplicabil pentru eliminarea efectelor în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra Mediului, care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației.

Acestea pot fi limitate și/sau eliminate cât mai rapid, dacă factorii abilitați reacționează promt și cu profesionalism.

Pentru realizarea cercetării științifice, în funcție de finalitate, s-a folosit tipul de cercetare exploratorie cu scopul de studiere a fenomenelor iar ca metodă de colectare a datelor, observația participativă. Tipul de abordare este studiul de caz și s-a realizat asupra activității unei societăți de mentenanță din cadrul ELECTRICA prin metoda cercetare-acțiune (action research), caracterizată prin intervenția cercetătorului în timpul cercetării în scopul de a obține cunoștințe noi și de a schimba realitatea prin acțiune.

A fost abordat conceptul nou de securitate extinsă, concept inclus în Strategia Națională de Apărare prezentat la cel mai înalt nivel de Președintele României în cel mai democratic organism național, respectiv, Parlamentul României.

A fost de asemenea cercetat și prezentat un concept nou, foarte puțin cunoscut care va deveni un element foarte important în viitor în politica energetică, politică care va stabili căile de eficientizare a consumului de energie, managementul sistemului și de reducerea consumului de energie așa cum deja prevăd directivele europene adopate.

Obiectivele propuse în acest capitol au fost canalizate pentru aflarea cauzelor reale care au generat evenimentele militare din zona geopolitică și pentru a înțelege și releva care sunt implicațiile viitoare pentru România, în special ale celor de natura securității energetice.

Rezultatele cercetării privind evenimentele și subiectele abordate în acest capitol sunt consemnate în partea finală, la concluzii și au rolul de a transmite mesajul că situația actuală geopolitică din spațiul pontic este una favorabilă României, aceasta trebuind să o valorifice cu inteligență și eficiență maximă.

4.1. Securitatea energetică a României în noul context geopolitic

Mediul de securitate internațional este într-o permanentă și rapidă schimbare. Unele schimbări sunt liniare și previzibile fie că rezultă din evoluția realistă a mediului de securitate, fie că reprezintă rezultatul unor strategii și programe.

Împreună cu „revoluția industrială„ , percepția că resursele, mai ales cele naturale, se găsesc acolo unde „nu ar trebui să fie” și în posesia „celor care nu le merită” a apărut în special în zonele în care erau vitale.

Percepția a fost mai acută decât geografia politică a lumii stabilită în granițele mai mult sau mai puțin recunoscute, ale căror nerespectare pot provoca reacții care depășesc relația strictă între doi actori politici.

În conformitate cu politicile energetice europene, prioritățile României în acest domeniu sunt: competitivitate, asigurarea și diversificarea furnizorilor de energie, protecția mediului, asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare.

Situația geopolitică a Europei de Sud-Est în spațiul danubiano-pontic se află într-o rapidă și continuă schimbare generând un paradox: pe de o parte au loc procese de integrare politice și economice, pe de altă parte tendințe de fragmentare prin mișcări secesioniste de separare, spargere, o luptă care îmbracă forme multiple de asociere sau federalizare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, altele au caracter surprinzător.

Urmare a descoperirii unor zăcaminte petroliere importante în Marea Caspică care vor trebui transportate spre Europa și spre întreaga lume pe una din rutele principale – Marea Neagră, trebuie luate în calcul două poziții geostrategice cheie: Sistemul Strâmtorilor și Intrarea Bosforului care duce navigația dincolo de Marea Neagră și Crimeea.

Gheorghe I. Brătianu, mare istoric și om politic român spunea că „Prin bastionul maritim înaintat pe care îl reprezintă Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici. Deci, cine are Crimeea, poate stăpâni Marea Neagră”.

Afirmațiile sale sunt susținute de recentele agresiuni militare ale Federației Ruse care prin acțiuni specifice „războiului rece”, cu tehnici aplicate de război modern, au ocupat prin forță militară regiunea cunoscută în Antichitate sub numele de „Bosforul Cimerian”. Republica Autonomă Crimeea împreună cu orașul Sevastopol, și-au declarat independența față de Ucraina și au aderat la Rusia prin semnarea „Tratatului de accedere” din 21 martie 2014.

În acest context România trebuie „să mute” rapid și inteligent și să profite la maximum de poziția geostrategică de țară situată la limita estică a Uniunii Europene.

Deși Rusia poate fi considerată „primadonna” scenei geopolitice pontice și principalul furnizor de climat politic din zonă, trebuie să încercăm să stabilim o frontieră socio-geografică a regiunii Mării Negre, a spațiului pontic care cuprinde state balcanice – Bulgaria , Macedonia, Serbia, Grecia și state caucaziene – Gruzia, Armenia, Azerbaidjan.

România poate deveni un nod important de legătură în spațiul balcano-caucaziano-pontic pentru stabilirea unor trasee economice privind în special materiile prime, resursele energetice și infrastructura pentru transportul acestora, dar și un factor generator de stabilitate politică.

„Interdependențele dintre resurse și dezvoltare au fost demult decodificate și au modelat în bună măsură evoluția politică a lumii. Creșterea numărului populației pe glob și dezvoltarea economică pe care și-o propun toate statele lumii sunt inevitabil însoțite de creșterea consumului unor resurse energetice tot mai limitate”.

4.2. Relațiile externe și geopolitica zonei în care se află România

Actualele relații internaționale ale celor mai multe țări aflate în spațiul balcano-caucazioano-pontic sunt influențate în plan administrativ, politic,economic

social și militar de intenția Ucrainei de integrare europeană.

După protestele în masă din ianuarie-februarie 2014 și înlocuirea autorităților statale, Ucraina a revenit la intenția sa de a semna acordul privind asocierea cu Uniunea Europeană.

Succesul punerii în practică a acordului se bazează pe relațiile amicale ale Ucrainei cu toate statele membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, dintre toate statele europene, relațiile Ucrainei cu România sunt cele mai complexe și contradictorii. Astfel, cercetând relațiile Ucrainei cu România și ale României cu alte state, în special cu cele parte din zona geopolitică, încercăm să găsim cele mai bune decizii, reciproc avantajoase în soluționarea situațiilor contradictorii existente.

Istoria României din punct de vedere politic și geopolitic este una a teritoriilor care la momente diferite, au fost sub controlul altor state.

Fundamentele limbii române moderne s-au format sub influența culturii romane în epoca antică. Credința ortodoxă provine de la Rusia Kieveană, iar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România a fost condusă de regi ai dinastiei germane.

Potrivit limbii și culturii, românii tind spre țările latine; în conformitate cu credința, spre națiunile Est slave; în conformitate cu tradițiile monarhice (deși ele s-au exprimat pentru o perioada istorică scută), spre Germania.

În ultimii 150 ani România aspiră la unirea și reintegrarea teritoriilor cu populația românească. În multe privințe, aceste aspirații, dar și anumite probleme de dezvoltare economică, determină dezacordurile dintre România și Ucraina de astăzi.

Ucraina intenționează să semneze acordul privind asocierea cu Uniunea Europeană astfel încât să se apropie de standardele UE de politică, economie și de altă natură, pentru a încuraja dezvoltarea economică, dar și pentru propria siguranță. Cu toate acestea, fără soluționarea dezacordurilor cu țările vecine state europene, în special România, punerea în aplicare a acordului cu succes va fi problematică.

Astăzi analiștii sunt cu precădere atenți la relațiile bilaterale. Cu toate acestea, o analiză a relațiilor României cu statele terțe este de asemenea importantă pentru caracterul complet al cercetării.

În primul rând, niciun stat nu are o suveranitate absolută, ci este obligat să ia în considerare și interesele altor state. Cu alte cuvinte, statele terțe au influențe directe care sunt uneori suficient de puternice pentru a influența poziția României.

În al doilea rând, cercetarea relațiilor României cu statele terțe este interesantă pentru scopul de analogii care studiază dezacordurile și soluționarea lor și pentru înțelegerea tendințelor generale în relațiile de dezvoltare. În plus, este necesar să se ia în considerare circumstanțele interne ale României pentru a înțelege motivațiile sale pentru luarea anumitor poziții în timpul problemelor relaționale. Trebuie menționat că în publicațiile științifice și analitice nu a fost încă folosit un astfel de context în cercetare.

Identitatea etnică a moldovenilor. Poziția oficială a României este că Republica Moldova este stat român, moldovenii sunt români, iar limba moldovenească este limba română. Prin urmare, Republica Moldova ar trebui să se apropie de România pentru ca cele două state să fie unite. Identitatea etnică a populațiilor din Republica Moldova și România, precum și cetățenia română pentru o parte semnificativă a cetățenilor Republicii Moldova, ar trebui să constituie o bază pentru apropierea între cele două state.

România are politici similare și cu privire la alte state, reacționând imediat pentru anularea legii privind limbile regionale din Ucraina, totodată cerând protecție pentru drepturile minorităților. Astfel de acțiuni pot fi considerate intenții de creare a premiselor pentru a proteja drepturile românilor, a consolida influența României în unele teritorii din statele vecine și a stimula aspirațiile românilor care trăiesc în străinătate cu privire la o uniune cu Alma Mater.

4.2.1. Evaluarea istorică a Pactului Ribbentrop-Molotov

În iunie 1991, Parlamentul român a adoptat o declarație cu privire la consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov care a autorizat anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în 1940. Negarea pactului Molotov-Ribbentrop impune revizuirea frontierelor care sunt stabilite în conformitate cu prezentul pact. În ceea ce privește Ucraina, acest lucru ar duce la transferul Bucovinei de Nord și Basarabiei de Sud la România.

Potrivit unor teorii de drept internațional, anularea pactului nu poate afecta frontierele actuale pentru că frontierele moderne din Europa de Est au fost stabilite după 1945, când pactul nu mai era în vigoare.

Totodată este necesar să subliniem că în știința politică românească se dezvoltă alte concepte politice; de exemplu, conceptul de „noopolitică” definită de prof.dr. Ilie BĂDESCU, ca politica de reconstrucție creștină în sociologie și în geopolitică care presupune o consolidare a cooperării între România și Basarabia, România și Ucraina. Totuși, conceptul proclamă, de asemenea, necesitatea de protecție a identității românilor care trăiesc în străinătate.

4.3. Aspecte problematice în relațiile externe ale României

Din perspectiva Ucrainei, cea mai gravă problemă a relațiilor este posibilitatea revendicării teritoriale susținute de România.

Din punct de vedere al României, următoarele probleme au prioritate de top:

integrarea europeană a Republicii Moldova, sprijinul pentru identitatea românească de moldoveni și relațiile cu minoritățile românești din Ucraina, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Serbia;

soluționarea conflictelor „înghețate” ;

securitatea energetică.

În același timp, România are o comunitate mare de etnici maghiari care aspiră la autodeterminare. Atitudinea Ungariei față de această minoritate este analogă cu atitudinea România pentru propriilor minorități etnice din străinătate. Relațiile cu Ungaria provoacă o mare anxietate pentru România și prin urmare au un interes sporit pentru cercetare.

Mai mult decât atât, din cauza dezacordurilor cu alți membri ai UE, România nu este pe deplin mulțumiță cu propriul său statut de membru al UE. Aceste dezacorduri sunt convingătoare pentru ca România să caute sprijin din partea altor state influente, în special al Statelor Unite ale Americii.

Atenția exclusivă a Statelor Unite ale Americii, acordă României o mare importanță geopolitică în regiunea Mării Negre.

4.3.1. Probleme teritoriale cu Ucraina

Problemele teritoriale implicite între România și Ucraina au apărut aproape imediat după prăbușirea URSS și adoptarea de către Parlamentul român a declarației privind consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop. Deși oficial România nu a înaintat pretenții teritoriale Ucrainei (cu excepția dreptului de proprietate asupra platoului Mării Negre), unele acțiuni prezumează pretenții teritoriale cu afectarea mai multor domenii:

Activitatea economică a Ucrainei în Delta Dunării, se bazează pe dorința acesteia de a redirecționa la ea însăși o parte a fluxului de mărfuri (prin Brațul Chilia) care trece din Europa de Vest prin partea română a Deltei Dunării de-a lungul Brațelor Sulina și Sfântu Gheorghe. Faptul că Ucraina a acordat Republicii Moldova acces la Dunăre și Marea Neagră, precum și construcția portului de către Republica Moldova în satul Giurgiulești, a provocat declinul portului ucrainean de la Reni (în 2010 acest port prelua doar 10-15% din capacitatea proiectată) și declinul economic al Regiunii de Sud a Odesei, crescând potențialul de nemulțumire în rândul populației ucrainene din Regiunea Dunării (aproximativ 140.000 locuitori) și mărind totodată instabilitatea internă a zonelor de frontieră.

Astfel, construcția unui canal navigabil de către Ucraina în albia Brațului Chilia este considerată de către aceasta a fi un instrument eficient de dezvoltare economică și consolidare a suveranității asupra zonelor de frontieră. Canalul este o parte din Coridorul Rin-Dunăre-Marea Neagră al 7-lea Marea Coridor de Transport Internațional, cu o lungime totală de 2,415 km și un potențial de tranzit de aproximativ 20 de milioane de tone de marfă anual.

Construcția Canalului Bâstroe a început în anul 2004. Calea aleasă de Ucraina trece prin inima Rezervației Biosferei Delta Dunării. România a cerut Ucrainei să oprească acest proiect, având în vedere că noua legătură de 10 kilometri dintre Dunăre și mare trece prin mijlocul Deltei Dunării și încalcă o serie de convenții internaționale din domeniul protecției mediului. Ucraina nu răspunde în niciun fel, pentru ea fiind mult mai important să aibă deschidere la Marea Neagră prin propriul canal fără să mai apeleze la Romania, astfel încât navele ucrainene să nu mai fie nevoite să treacă pe Sulina contra cost pentru a ajunge la mare. Interesele Kievului sunt uriase.

„Canalul Bâstroe (numit înainte Novo Stambulskoye) se află în mijlocul părții ucrainene a Deltei Dunării, la 7 km în aval de orașul Vilkovo. Lucrările de pregătire a canalului au început în octombrie 2001, prin acțiuni de lărgire a lățimii navigabile, construcția canalului presupunând și reducerea cu 5.600 ha a Deltei ucrainene. S-au instalat posturi de ghidare pentru nave în localitățile Reni, la întâlnirea dintre Prut și Dunăre, Vilkovo, din apropierea Mării Negre și pe Insula Șerpilor”.

În 2006, Comisia Economică a ONU a dat dreptate României și a arătat că acest canal poate afecta unele specii de faună din Delta Dunării. În pofida numeroaselor proteste emise de București și a deciziilor internaționale, Kievul a inaugurat în 2007 Canalul Bâstroe. În prezent, sedimentele aduse de Dunăre aproape că au blocat estuarul estic Vostocinoie, iar inundațiile din România au adunat sedimente suplimentare în Deltă. Practic, lucrările de dragare a canalului trebuie luate de la capăt pentru că în scurt timp acesta nu va mai fi navigabil.

Conform evaluărilor economiștilor, un dolar de investiții în dezvoltarea căilor navigabile atrage 25 dolari de investiții private în industria zonelor riverane. În prezent, tarifele ucrainene sunt cu 40% mai mici decât tarifele din România. Conform evaluărilor experților, România a pierdut circa 50% din tarifele de tranzit după deschiderea canalului ucrainean .

Din 2010, România controlează fluxul de apă prin baraje, cauzând micșorarea adâncimii canalului Bâstroe care s-a redus la 3,3 metri. În plus, România, unilateral, fără acordul Ucrainei, a decis să extindă o parte a Brațului Chilia și a impus tarife mai mari pentru navele goale care au intrat pe Dunăre prin canalul ucrainean și au ieșit, încărcate, prin Brațul Sulina, mai adânc.

Contradicțiile teritoriale dintre România și Ucraina nu s-au încheiat și se manifestă prin încercările părții române de a muta frontiera internațională din spatele Insulei Maikan chiar dacă în conformitate cu tratatele internaționale, această insulă face parte în prezent din Ucraina. În cazul în care România are succes în această încercare, o parte din Canalul ucrainean va fi română-ucraineană și România va avea potențialul de a bloca complet canalul;

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor. „Insula Șerpilor (în ucraineană: OcTрiB Змiїний ) este o insulă din Marea Neagră situată la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară românească, a fost ocupată de URSS după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anexată în cursul anului 1948. În prezent este parte a Raionului Chilia al Regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafață de 17 hectare, Insula Șerpilor nu prezintă importanță din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de vedere strategico-militar și economic, în special după ce în apele sale teritoriale au fost descoperite sub sedimentele submerse dimprejur, zăcăminte de petrol și gaz natural.

Insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent.”

La data de 16 septembrie 2004, România a depus un memorandum Curții Internaționale de Justiție pentru delimitarea platoului continental din zonă.

Curtea Internațională de Justiție, prin „Decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută, României, respectiv 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută, anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale Insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei”.

Harta 4.1 : Insula Șerpilor.

Sursa: Google maps.

Noua linie stabilește o suprafață mică în jurul Insulei Șerpilor în mărime de 12 mile marine, apoi trece între malul în lungime de 248 km al părții române și lungimea liniei de coastă ucraineană de 705 km.

Din punct de vedere administrativ Insula Șerpilor aparține Ucrainei, dar Instanța a subliniat că stăpânirea administrativă nu trebui să fie luată în considerare în favoarea Ucrainei în determinarea zonei economice exclusive și a platoului continental.

Președintele Curții Internaționale de Justiție de la Haga, Rosalyn Higgins, a afirmat că Decizia CIJ privind Insula Șerpilor este o „revizuire a legalității geografice”.

În ceea ce privește România, CEO-ul OMV, Gerhard Roiss a declarat că „În România, am găsit în Marea Neagră o rezervă gigantică de petrol și gaz, o descoperire de importanță globală. Astfel că aici vom vedea o creștere uriașă”.

Șeful ANRM ( Agenția Națională pentru Resurse Minerale) de la aceea vreme, Alexandru Pătruți a declarat, la rândul său, că rezervele certe de gaze naturale din România se ridică la aproximativ 100 miliarde de metri cubi (România consumă anual aproximativ 14 miliarde metri cubi de gaze, în timp ce alte surse din cadrul ANRM susțin că rezervele ar fi mult mai mari, estimarea de 100 de miliarde de metri cubi fiind una inițială).

În ceea ce privește Ucraina, aceasta a semnat în toamna anului 2013 mai multe acorduri de concesionare pentru exploatarea zăcămintelor de gaze din Marea Neagră estimate la aproximativ 8-10 miliarde metri cubi, unui consorțiu format din Exxon Mobil, Shell, Petrom și Nadra compania de stat ucraineană, acorduri care i-ar putea reduce din dependența energetică față de Rusia.

Integrarea europeană a Ucrainei. România nu a arătat niciun interes în aderarea Ucrainei la UE. În iunie 2011 președintele României, după consultări în Marea Britanie, a comunicat că el consideră posibilă extinderea Uniunii Europene în 2018 prin includerea a 8 țări: cele din Balcanii de Vest, Republica Moldova și Turcia fără nicio referire la Ucraina;

Acordarea cetățeniei române pentru locuitorii din zonele de frontieră ale Ucrainei este un instrument eficient pentru consolidarea identității românești și pentru a crea o atitudine pozitivă datorită aderării României la Uniunea Europeană, și în același timp subminează suveranitatea Ucrainei în zonele de frontieră.

Eficacitatea acestui instrument ar crește de multe ori în cazul în care zona de frontieră a Ucrainei ar fi în depresiune economică. Acordarea cetățeniei române locuitorilor din Bucovina de Nord, care caută un loc de muncă în străinătate și încearcă să trăiască în Uniunea Europeană, a provocat o îngrijorare deosebită în Ucraina. Aderarea României la zona Schengen care este așteptată în viitorul apropiat, sporește în mod considerabil atractivitatea cetățeniei române, deoarece cetățenii ucraineni deveniți români vor putea să treacă granița și să migreze în Uniunea Euroepană. Numai în anul 2011, potrivit diverselor estimări, au fost eliberate cetățenilor ucraineni mai mult de 30.000 de pașapoarte prin misiunile diplomatice. Conform legislației ucrainene nu este acceptată dubla cetățenie prin reglementări directe ale Constituției. În plus, misiunile diplomatice străine, în conformitate cu articolul 41 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961, trebuie să respecte Constituția și legile țării gazdă.

Deputații din Sovietul Suprem al Ucrainei au exprimat public temerile cu privire la distribuirea în masă a cetățeniei române și maghiare pentru cetățeni ai Ucrainei. Potrivit unei declarații a lui Mikola Tomenko, vicepreședinte al Sovietul Suprem al Ucrainei, organizații finanțate din străinătate au utilizat stimulente financiare pentru a încuraja cetățenii din Ucraina să indice naționalitatea lor ca una a statelor vecine, la momentul recensământului populației 2012.

În vara anului 2011, Consiliul Regional de Conciliere Odessa a cerut Cabinetului ucrainean să disloce un batalion de forțe interne al Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei în orașul regional Bolgrad, urmare a deteriorării situației penale din zona Odessa. Motivul real a fost legat de existența unor contradicții geopolitice din sudul teritoriului.

Poziția oficială a Ucrainei exprimată de reprezentanții Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei a fost de a dezvolta relații pe această temă în mod diplomatic privind: organizarea micului trafic de frontieră; depolitizarea problemelor privind protecția minorităților din cele două țări; monitorizarea în comun a problemei protecției minorităților;

Prezența militară a Rusiei în Crimeea. Ținând seama de conceptele geopolitice în ceea ce privește regiunea Mării Negre, Crimeea este unul dintre cele mai importante puncte de ancorare. Prin urmare, bazându-se pe Flota Mării Negre rusă și a altor trupe prezente, Crimeea asigură controlul asupra întregii Regiuni de Nord-Vest a Mării Negre. Potențialul de luptă al Flotei Mării Negre rusești, depășește considerabil potențialul de luptă al forțelor navale din România, așa încât consolidarea poziției României nu corespunde cu interesele Rusiei. Prin urmare, România consideră Flota rusă a Mării Negre ca o contrapondere la propriile forțe navale și este preocupată de prezența Rusiei în Crimea.

Punctul de vedere al României este unul rațional, exprimat foarte clar pentru soluționarea pașnică a diferendelor Rusia-Ucraina și România-Ucraina.

România își respectă statutul de membru NATO, membru al Uniunii Europene și factor de stabilitate în zona geopolitică a Mării Negre.

Aceste afirmații sunt susținute de următoarele argumente :

pentru soluționarea divergențelor de natură teritorială cu implicații majore economice avute cu Ucraina privind stabilirea dreptului de utilizare al Platoului Continental al Mării Negre din zona Insulei Șerpilor și construcția Canalului Bâstroe, România a ales drept cale de soluționare Instanțele Internaționale de Justiție ale căror Decizii le-a respectat și aplicat;

România nu recunoaște Tratatul de Accedere din 21 martie 2014 în urma căruia, Rusia a anexat Crimeea;

vizita oficială de stat din luna martie 2015 a președintelui României, Klaus Werner Iohannis, primit cu onoruri militare de președintele ucrainean Petro Poroșenko.

Președintele României a vorbit despre o „cooperare solidă” cu Ucraina și a insistat pe continuarea reformelor interne și consolidarea democrației și al statului de drept în țara vecină. Președintele a pledat pentru o relație de bună vecinătate cu Ucraina, ca premisă pentru o regiune sigură și prosperă. El a spus că „atunci când există voință politică, provocările se transformă în oportunități.” Șeful statului a reafirmat că „România susține respectarea suveranității, unității și integrității teritoriale a Ucrainei” și a pledat pentru aplicarea rapidă și necondiționată a pachetului de măsuri convenit la Minsk context în care a menționat că „România este de părere că sancțiunile UE la adresa Rusiei trebuie să fie menținute”;

România acordă ajutor umanitar și medical cetățenilor ucraineni răniți în conflictele militare cu forțele pro-ruse.

Cu toate acestea, nu putem să nu subliniem faptul că în Ucraina trăiesc peste 500.000 de români și că România ar putea fi un mediator sau inițiator de evenimente. Scenariile descrise sunt rezultatul unor combinații ipotetice circumstanțiale care pot genera situații imprevizibile și controversate.

4.3.2. România, Republica Moldova și conflictul transnistrean

Apropierea României de Republica Moldova este inseparabil legată de soluționarea conflictului transnistrean, Transnistria fiind parte integrantă din Republica Moldova, drept urmare este dificil să vorbim despre schimbarea statutului „de stat” al Republicii Moldova fără restabilirea suveranității politice asupra teritoriului transnistrean.

Sursa conflictului este Parlamentul Republicii Moldova datorită adoptării legii cu privire la limba moldovenească și a Declarației de Independență care desființează Pactul Molotov-Ribbentrop în privința instituirii „Uniunii Moldovei RSS ” și anulează „împărțirea teritoriului național din 1775 și 1812.”

De jure, Declarația de Independență deslipește Transnistria ca parte a Republicii Moldova și anulează granițele moldo-române și moldo-ucrainene.

Analiza apropierii celor două state ar trebui să ia în considerare următoarele:

nu toți moldovenii recunosc identitatea românească;

moldovenii în procent de 93,34% și românii în procent de 86% împărtășesc aceeași religie, ortodoxă;

transnistrenii nu se recunosc nici moldoveni, nici români;

o mare parte a elitei politice din Republica Moldova este orientată spre România;

trebuie să se ia în considerare posibilele consecințe ale unificării și posibilitatea de consolidare a noului stat .

Poziția României. În septembrie 2011 după vizita în SUA, Președintele României, Traian Băsescu, a acordat un interviu detaliat referindu-se la politica externă a României privitoare la Moldova, și a declarat că: „România nu luptă pentru anexarea Moldovei dar dorește ca aceasta să adereze la UE; în 1941 România a traversat Prutul legal dar a trecut ilegal Nistru; Republica Moldova a fost și este, pământ românesc”.

Această poziție are un paradox evident pentru că pe de o parte, România susține integritatea teritorială a Moldovei iar pe altă parte, refuză să semneze tratatul de frontieră cu aceasta, ceea ce indirect însemna recunoașterea legitimității Pactului Molotov-Ribbentrop.

Cu toate acestea, opinia președintelui nu a fost acceptată de toată lumea din România, multe voci considerând Transnistria „o piatră în jurul gâtului Basarabiei” din cauza corupției semnificative, mentalității poporului și a marii influențe ruse.

România promovează apropierea Republicii Moldova prin intermediul schimbului cultural care vizează educarea tinerilor în spiritul pro-România.

Cetățenia română este cel mai important instrument pentru realizarea dezideratului propus de unificare. Astfel, s-a accelerat procesul de eliberare a pașapoartelor românești pentru rezindenții moldoveni, în anul 2009 fiind emis un decret prezidențial privind acordarea rapidă a cetățeniei române pentru locuitorii din Moldova care au trăit în România înainte de 1940, inclusiv pentru a treia generație de descendenți, decret care accelerat procesul de obținere a cetățeniei, chiar dacă solicitanții nu îndeplineau criteriul minim de cunoaștere a limbii române.

Din punct de vedere al securității energetice, în actualul context geopolitic, pentru Republica Moldova este extrem de importantă construcția Gazoductului româno-moldovenesc Iași-Ungheni, a cărui inaugurare festivă a avut loc la 27 august 2014 și care ar putea, potrivit Chișinăului, să reducă dependența Republicii Moldova de gazul rusesc. În acest context, vicepremierul moldovean Adrian Candu a făcut publice intențiile autorităților moldovene de a prelungi gazoductul Iași-Ungheni până la Chișinău declarând că „Republica Moldova intenționează să se inspire din experiența Lituaniei în ceea ce privește diversificarea resurselor energetice și asigurarea securității energetice”

În ceea ce privește soluționarea conflictului transnistrean, România consideră că este necesar să se înlocuiască trupele rusești de menținere a păcii cu organizații civile internaționale, în paralel cu implicarea UE în soluționarea conflictului.

Poziția Republicii Moldova, este determinată în principal de raportul din politica internă. Partidul Comunist sprijină conceptul moldovenismului, alte partide sprijină unitatea cu România. În ceea ce privește problema transnistreană, Moldova aderă la principiul integrității teritoriale și sprijină eliminarea trupele ruse din Transnistria.

Poziția Federației Rusă, este foarte concis caracterizată de cuvintele Generalului Lebed A. (2013), fostul comandant al Armatei a 14-a: „Când Rusia va pierde Transnistria, aceasta va pierde influența în regiune.”

Judecând după acțiunile Rusiei în ceea ce privește Republica Moldova și Transnistria, interesul principal al Rusiei este de a menține independența, neutralitatea și demilitarizarea Republicii Moldova. Rusia acceptă integritatea teritorială a Republicii Moldova și reunificarea Transnistriei cu un statut special de autonomie, detalii care ar trebui însă clarificate în cadrul negocierilor cu Republica Moldova.

În anul 2003 Rusia a prezentat o inițiativă de soluționare a conflictului transnistrean și a emis memorandumul Kozak (reprezentant special al Președintelui Federației Ruse).

Memorandumul a fost semnat de către Președintele Republicii Moldova, dar nu a fost pus în aplicare din cauza dezacordului cu privire la prezența militară a Rusiei în Transnistria care ar putea conduce la pierderea independenței.

Cu toate acestea, recent, Republica Moldova a arătat semne că ar consimți să abandoneze Transnistria în schimbul acceptului Rusiei pentru aderarea la UE. Însuși liderul unuia dintre partidele parlamentare, Mihai Ghimpu a anunțat că „Transnistria este un obstacol în calea integrării europene a Republicii Moldova”.

Din perspectiva Moldovei, Transnistria nu este doar o regiune separatistă, ci și o provocare de securitate și politică pentru forțele care conduc țara, Parlamentul și guvernul moldovean fiind controlate de o coaliție pro-occidentală.

În ultimele luni ale anului 2017, între Moldova și Rusia s-a iscat un adevărat război diplomatic, Republica Moldova expulzând cinci diplomați ruși în luna mai, iar vicepremierul rus Dmitri Rogozin fiind împiedicat să intre pe teritoriul disputat al Transnistriei la sfârșitul lunii iulie.

Alexander Tabachnik afirma că o mare parte din animozitatea dintre cele două țări este legată de dezbaterile politice interne dintre partidele pro-occidentale și cele pro-ruse din Moldova, precum și de instabilitatea regională extinsă cauzată de criza din Ucraina și de disputa continuă asupra Transnistriei.

Poziția Uniunii Europene. În general, se poate presupune că interesul principal al UE este de a asigura stabilitatea statelor vecine păstrând în același timp o influență asupra politicilor lor externe.

Principalele caracteristici ale politicii Uniunii Europene privind Republica Moldova sunt determinate de menținerea integrității teritoriale a Moldovei, o atitudine negativă față de desfășurarea trupele rusești din Transnistria, precum și de orice încercare de a extinde prezența militară rusă în zonă. Uniunea Europeană apreciează asocierea cu Republica Moldova într-o lumină pozitivă, dar nu ia în considerare posibilitatea aderării Republicii Moldova în viitorul apropiat, poziție care desființează ideea unirii Republicii Moldova cu România.

Instrumentul principal al Uniunii Europene este de acordare de asistență consultativă și financiară pentru a sprijini reforma în Republica Moldova în domeniile de interes: infrastructură și Mediu.

În prezent, politica Uniunii Europene începe să se îndrepte spre Transnistria și solicită ca România și Republica Moldova să furnizeze subvenții Transnistriei.

În planurile financiare pentru Republica Moldova, Uniunea Europeană dorește să implementeze un program de granturi mici pentru Transnistria.

De asemenea se pot vedea diverse încercări de a activa politica față de Transnistria prin crearea unei comisii Rusia-Uniunea Europeană privind politica externă și de securitate.

4.4. Sistemul electroenergetic furnizor de securitate energetică

Efectele în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra mediului care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației pot fi limitate și eliminate cât mai rapid, dacă factorii abilitați reacționează promt și cu profesionalism.

În acest context intervențiile asupra instalațiilor electrice au o importanță vitală întrucât societățile care asigură mentenanța, prin angajații lor intră în contact direct și imediat cu cetățenii.

Pe latura umană, de rapiditatea și calitatea serviciilor specialiștilor depinde salvarea de vieți omenești, în timp ce, de calitatea serviciilor de mentenanță depind: limitarea pagubelor materiale, restabilirea funcționării echipamentelor electrice care, la rândul lor asigură prima condiție pentru funcționarea instalațiilor și obiectivelor civile și militare din spitale, instituții, porturi și aeroporturi, telecomunicații ș.a. și anume, furnizarea de energie electrică, definită metaforic ca „produs final” al obiectivelor privind securitatea electroenergetică, parte importantă a securității naționale.

În contextul acestor aprecieri, consider că este necesar să se cunoască structura organizatorică și funcțională a societăților de mentenanță care asigură funcționarea instalațiilor în condiții normale și intervin asupra acestora în condiții excepționale.

Această cunoaștere ne permite să aprofundăm cercetarea științifică, să emitem concluzii și propuneri în domeniul securității energetice care, fără componenta sa materială și anume sistemul electroenergetic, ar rămâne la nivel de concept teroretic.

4.4.1. Studiu de caz. Analiza SWOT a serviciilor de mentenanță din sistemul electroenergetic

Subiectul analizei SWOT este Sucursala de Întreținere și Servicii Energetice din cadrul „ ELECTRICA SERV” care prestează servicii de mentenanță asupra instalațiilor și echipamentelor din categoria de tensiune 0,4 – 110kv cu mențiunea că și mentenanța asupra instalațiilor și echipamentelor care funcționează cu înaltă tensiune ( 220- 750 kv) este la fel de importantă, întrucât ambele categorii definite pe tensiuni de lucru, sunt parte ale aceluiași sistem electroenergetic și sunt într-o continuă interdependență privind funcționalitatea.

Generalități.

Mentenanța reprezintă totalitatea operațiilor de întreținere și reparație ale unui sistem tehnic și se înfăptuiește prin activități depuse de compartimentele specializate din cadrul unei organizații pentru asigurarea funcționării sistemului la un grad cât mai ridicat. Prin activități se pot ințelege atât operațiile de întreținere a instalațiilor, echipamentelor, utilajelor existente, cât și crearea de obiective noi menite să asigure funcționarea normală sau dezvoltarea sistemului. Cea mai importantă sarcină a mentenanței este de a asigura disponibilitatea instalațiilor, echipamentelor, utilajelor pe termen lung.

Operațiunile de mentenanță efectuate presupun o activitate complexă și continuă, asigurarea unui management performant al activității cu soluții moderne și competitive .

Mentenanța preventivă are ca obiect de activitate reducerea probabilităților de defectare sau degradare a instalațiilor electrice și a componentelor acestora și se realizează prin lucrări de întreținere, reparații și revizii programate urmarindu-se parametrii de funcționare a echipamentelor, uzura elementelor și subansamblurilor, predictibil, înainte de apariția defectelor.

Un alt tip de mentenanță, îl reprezintă, mentenanța corectivă, (curativă, paliativă) reprezintă ansamblul de activități realizate după defectarea sistemelor, instalatiilor sau după degradarea funcțiilor acestora în mod neprevăzut. Aceste activități constau în localizarea și diagnosticarea defectelor în intervenții pentru restabilirea bunei funcționări.

Aria de operare a „ELECTRICA SERV SA” împreună cu cele cinci Filiale de Întreținere subordonate, este națională, având sedii și formații în aproape toate orașele țării, ceea ce duce la posibilitatea intervenției în orice moment în instalațiile energetice.

Sistemul electroenergetic național privind distribuția și furnizarea energiei electrice este împărțit în două mari categorii în funcție de tensiunea de lucru:

linii electrice aeriene ( LEA ) și subterane (LES), stații de transformare, posturi de transformare (PT) și alimentare ( PA) pentru tensiuni cuprinse între 0,4 și 110kv (inclusiv) administrate de „ELECTRICA S.A.” a căror mentenanță o asigură „ELECTRICA SERV ” împreună cu cele cinci filiale de servicii;

linii electrice aeriene (LEA), subterane ( LES), stații de transformare de înaltă tensiune – tensiuni cuprinse între 220 – 750 kv administrate de „TRANSELECTRICA” a căror servicii de mentenanță sunt asigurate de S.C. SMART SA.

Societatea pentru Servicii de Mentenanță a Rețelei Electrice de Transport S.C. „SMART” S.A. a fost creată în August 2001, în baza H.G. 710/2001, prin reorganizarea unor activități din cadrul Companiei Naționale de Transport al Energiei Electrice „ TRANSELECTRICA” S.A. Ca filială a acesteia, este structurată în opt sucursale regionale de mentenanță care grupează 22 de Centre de Mentenanță (aproximativ 100 puncte de prezență) ce acoperă întreg teritoriul țării.

Sucursala de Întretinere și Servicii Energetice „Electrica” Transilvania Sud (SISE) își desfășoară activitatea pe raza a șase județe : Brașov, Alba, Sibiu, Covasna, Harghita și Mureș.

SISE „ELECTRICA” TRANSILVANIA SUD este structurată într-un aparat central și șase Agenții de Întreținere și Servicii Energetice (AISE) la nivelul fiecărui judet.

Obiectivul general al Sucursalei este de a-și aduce contribuția, prin calitatea lucrărilor executate, la asigurarea alimentării cu energie electrică a consumatorilor în condiții de calitate, eficiență și protectie a mediului. La nivelul tuturor activităților trebuie promovată o strategie comună referitoare la gestionarea optimă a resurselor umane și materiale, element esențial în realizarea obiectivelor propuse în planul dezvoltării activității .

Din STRATEGIILE PE DOMENII DE ACTIVITATE se vor enumera câteva, relevante în contextul temei prezentate și anume ;

Strategia în activitatea de producție cu subdiviziunile:

Misiune. SISE „Electrica” Transilvania Sud asigură mentenanța în instalații de distribuție a energiei electrice, precum și a reparațiilor echipamentelor energetice și a aparatelor de măsură în scopul asigurării, menținerii și îmbunătățirii alimentării cu energie electrică a clienților/consumatorilor;

Viziune. SISE Electrica Transilvania Sud, prin Agențiile sale își propune să asigure servicii de înaltă calitate către clienți, în condiții de maximă siguranță, operativitate și promptitudine;

Valori. Valorile comune în SISE Electrica Transilvania Sud sunt: experiență, responsabilitate, corectitudine, tenacitate;

Obiective: desfășurarea activităților în concordanță cu Procedurile Operaționale, Regulamentele și Normativele în vigoare; asigurarea cu resurse a centrelor de mentenanță și a atelierelor de reparații echipamente și aparate de măsură, astfel încât activitatea să se desfășoare fără sincope;

Strategia în domeniul Sistemului de management integrat calitate – Mediu . Calitatea lucrărilor executate, protejarea mediului înconjurator, securitatea și sănătatea ocupațională sunt strâns legate de strategia dezvoltării SISE „Electrica” Transilvania Sud potrivit căreia:

OMUL are dreptul la o viață sănătoasă, la un mediu adecvat;

CALITATEA serviciilor oferite clienților este primordială în vederea creșterii încrederii și satisfacției acestor;

MEDIUL înconjurător cu resursele lui naturale trebuie protejate și valorificate cât mai eficient.

Strategia în domeniul energiilor regenerabile.

Compartimentul Studii Energii Regenerabile s-a constituit în cadrul SISE Electrica Transilvania Sud în vederea aplicării programului de dezvoltare al sectorului energetic, cât și atingerii parametrilor de utilizare a energiilor regenerabile, etapizat, până în anul 2020, conform documentelor de poziție în domeniu.

Politica Uniunii Europene în domeniul energiilor regenerabile s-a concretizat în Directiva 2009/28/EC care unifică într-un singur act legislativ prevederile privitoare la energia electrică, termică și transport, produsă din surse regenerabile de energie, completată de directiva 2010/31/EC, obiectivul principal la nivel UE27 fiind atingerea țintei de 20% ca pondere a energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie, precum și a țintei de 10% ca pondere a energiei din surse regenerabile de energie în transport până în anul 2020.

Misiune: documentarea în domeniul legislației europene privind promovarea surselor de energie regenerabilă; documentarea cu privire la potențialul surselor regenerabile de energie în România (eolian, hidro, solar și biomasă); documentarea cu privire la asigurarea cofinanțărilor în domeniul surselor de energie regenerabil;

Obiective: utilizarea potențialului hidroenergetic pe Valea Râului SADU prin construcția a două microhidrocentrale; utilizarea potențialului hidroenergetic pe Valea Râului Cibin prin construcția unei microhidrocentrale; întocmirea unui studiu comparativ de estimare a amplasării de centrale eoliene în jud. Brasov; întocmirea unui studiu comparativ de estimare a amplasării de parcuri fotovoltaice în jud. Brasov.

4.4.2. Analiza SWOT a serviciilor de mentenanță din cadrul Sucursalei de Întreținere și Servicii Energetice (SISE) „Electrica” Transilvania Sud

Analiza SWOT răspunde stadiului de organizare și funcționare al SISE „ELECTRICA” TRANSILVANIA SUD și oferă soluții pentru definirea oportunităților și a viziunii societății.

Pe această bază, datele obținute pot fi folosite la: orientarea acțiunilor conducerii Sucursalei privind perfecționarea sistemului de management; măsuri ferme, abile și eficiente pentru a schimba unele convingeri ale personalului și acționarilor; considerarea acțiunii ca un prim contact cu problematica de dezvoltare organizațională.

STRENGHTS – PUNCTE TARI

specialiști competenți, calificați, responsabili, cu experiență profesională (know-how important), ușor adaptabili la condiții de stres;

dotarea cu echipamente performante (inclusiv IT) și adaptarea proceselor la cerințele progresului tehnic pe baza exigențelor crescânde ale consumatorilor;

situația actuală de monopol național/zonal pentru unele servicii (client principal FILIALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE );

structura organizațională echilibrată ce oferă posibilitatea de a realiza lucrări pe întreg teritoriul țării prin agențiile din teritoriu (AISE) și de a răspunde rapid solicitărilor (necesităților) clienților;

prestigiul firmei bazat pe tradiția în domeniu ca societate dintr-un sector de bază al economiei de talie națională și internațională;

cunoașterea instalațiilor și a situației existente în care se execută lucrările, logistica existentă și experiența (similară) pentru o multitudine de lucrări, asigurate de activitatea îndelungată în domeniu.

WEAKNESSES – PUNCTE SLABE

lipsa bazei tehnico-materiale adecvate (de ultima oră, nu depășită moral) în toate sectoarele și a resurselor financiare suficiente pentru utilizarea acesteia. Exemplificare: parcul auto învechit, calitatea slabă a pieselor de schimb, lipsa SDV-urilor, uzura mijloacelor de lucru, tehnologie și aparatură electronică insuficientă, dotări insuficiente pentru lucrări de construcții-montaj la instalații de 110KV, aparate de măsură depășite fizic, lipsă echipament suficient;

motivarea insuficientă a personalului, sistem de salarizare rigid, neadaptat la necesitățile actuale, care duce la migrarea personalului;

indisciplina contractuală manifestată în plata cu întarziere a lucrărilor executate pentru Filiala de Distribuți;

adaptabilitate limitată a personalului la cerințele economiei de piață datorită mentalităților depășite;

apartenența anterioară la o companie cu caracter de monopol, cu o imagine negativă privind calitatea proastă a unor servicii prestate în trecut poate induce în rândul potențialilor clienți o anume respingere, considerându-se că lucrările realizate în prezent sunt de o calitate îndoielnică și au un preț supradimensionat;

inflexibilitatea unor prețuri relativ ridicate – în raport cu cele practicate de concurență – stabilite la nivel central.

OPPORTUNITIES – OPORTUNITĂȚI

baza materială existentă și creșterea flexibilității proceselor, permit extinderea gamei de servicii oferite;

execuția de lucrări la terți (alții decât Filiala de Distribuție) și valorificarea experienței acumulate în construcția de parcuri și centrale fotovoltaice;

eficientizarea activităților prin investițiile actuale în echipamente și utilaje performante;

dezvoltarea viabilă a organizației prin intermediul proceselor de restructurare și de privatizare (atragerea de investitori, constituirea unei firme – lider zonal în domeniul serviciilor energetice-electrice);

implementarea și menținerea unui sistem de management al calității;

mediul concurențial slab dezvoltat în domeniul întreținerii și reparațiilor instalațiilor electrice;

asocierea cu alte societăți de întreținere și reparații aferente altor organizații (Hidroelectrica, Termoelectrica, Transelectrica, CFR, Petrom);

asigurarea de consultanță de specialitate într-o serie de probleme care vor deveni foarte importante în viitorul apropiat pentru toți marii consumatori, cum ar fi: asigurarea calității energiei electrice, eficiența în utilizarea energiei electrice, etc.

THREATS – AMENINȚĂRI

liberalizarea pieței – concurența internă și externă prin apariția unor firme private cu management puternic descentralizat și flexibilitate mare, sau firme existente în domeniul specific cu dotări de ultima oră care determină creșteri radicale ale productivității muncii (în condițiile în care tarifele sunt calculate pe ore de muncă);

instabilitatea economică care afectează societatea românească;

pierderea poziției de lider pe piața serviciilor de mentenanță datorită existenței unor concurenți puternici la nivel local, care pot prelua o serie de contracte importante în anumite zone ale țării;

reducerea drastică a solicitărilor pe anumite segmente de piață și servicii;

lipsa de flexibilitate, adaptare lentă la schimbarile ce apar pe piața de profil, datorită centralizării excesive și concentrării pe alte obiective în defavoarea orientării spre cerințele pieței;

dificultățile financiare ale principalilor beneficiari care pot determina angrenarea Sucursalei (SISE) în blocaje financiare și imposibilitatea recuperării resurselor pentru reluarea ciclului de producție;

existența unor companii cu tradiție și renume (ex: Electromontaj) care reprezintă alternative la serviciile oferite de Sucursală (SISE);

directorii nu sunt responsabilizați prin contracte de management în care să fie stipulate clar și precis criteriile de performanță, din contră au un statut nesigur care nu este propice performanței, cei mai mulți fiind numiți prin mandate de interimat în funcții pentru perioade de trei luni, pe criterii politice. Pe de altă parte, unii dintre cei numiți în condițiile menționate, nu cunosc sistemul electroenergetic, nu au pregătirea și priceperea profesională necesară și au drept priorități, satisfacerea nevoilor personale, trafic de influentă și încheierea de contracte neoneroase.

corupția generalizată din sistem se manifestă la toate nivelurile și vizează în general achiziția de materiale și echipamente, externalizarea unor servicii, participarea și adjudecarea unor lucrări de execuție. Deși procedurile se respectă, este vizibil și unor neavizați că anumite firme ale așa-numiților „băieți deștepți” conduse prin interpuși, câștigă majoritatea licitațiilor publice sau sunt selectate prin negocieri directe pentru executarea de lucrări sau furnizarea de materiale și echipamente.

Această amenințare de corupție generalizată, nu a fost inclusă în analiză ca un slogan jurnalistic la modă ci este rezultatul analizei și cercetării a unor fapte de corupție petrecute la Sucursala de Întreținere și Servicii Energetice (SISE) „Electrica” Transilvania Sud locul unde cercetătorul își desfășoară activitatea profesională după cum urmează :

procurorii DNA au trimis în judecată, la sfârșitul anului 2005, 11 persoane, directori și oameni de afaceri, pentru constituirea unui grup infracțional organizat care a vândut fraudulos, Sucursalei de Întreținere și Servicii Energetice (SISE) „Electrica” Transilvania Sud, produse electrice contrafăcute (chinezești), sub marca Siemens, la prețuri supraevaluate. Prejudiciul adus SISE „Electrica” Transilvania Sud cu sediul în Brașov, însumează peste 20 de milioane RON.

Pentru a fi convinși să cumpere ilegal respectivele materiale electrice contrafăcute, la prețuri umflate de zeci de ori, directorul împreună cu directorul economic ai SISE „Electrica” Transilvania Sud Brașov, au primit ca mită peste 400 mii RON, fiecare și câte o mașină de lux.

Procesul s-a finalizat în anul 2015 când Magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție i-au condamnat definitiv, pe foștii directori ai SISE „Electrica” Transilvania Sud Brașov, C. J. și G. P. , la pedepse de câte 7 ani de închisoare cu executare pentru fiecare și plata unor importante despăgubiri materiale în solidar cu ceilalți inculpați din dosarul de corupție, privind achiziția de produse electrice Siemens, în fapt falsuri chinezești, acuzați de luare de mită, abuz în serviciu în formă calificată și spălare de bani. Ceilalți inculpați au primit pedepse între 3 și 5 ani cu executare pentru alte infracțiuni cum ar fi: constituirea unui grup infracțional organizat, dare de mită, spălare de bani. Pedepsele însumează 41 de ani de închisoare, plata unor daune materiale în valoare de 21.151.530 de lei, confiscarea întregului stoc de produse comercializate sub numele Siemens, a produselor contrafăcute în valoare de 780.000 de lei, confiscarea unor sume importante de bani, a autoturismelor de lux, sechestre pe averi și bunuri .

Managementul riscului reprezintă „un element al sistemului de control intern cu ajutorul căruia sunt descoperite riscurile semnificative din cadrul societății de mentenanță”, scopul final fiind, menținerea acestor riscuri la un nivel acceptabil și este unul dintre cele mai importante standarde ce compun Codul controlului intern reglementat prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr.946/2005.

Acest standard are ca scop crearea unui cadru unitar în abordarea problematicii riscului, fără a limita posibilitatea dezvoltării acesteia la nivelul socității.

Realizarea conformității cu cerințele standardului este o condițiune sine qua non, dar nu suficientă întrucât SISE „Electrica” Transilvania Sud trebuie să demonstreze capacitatea de a gestiona riscurile în anumite circumstanțe specifice și într-o manieră care să susțină atingerea propriilor obiective.

„Principalele obiective ale managementului riscului.

să mențină amenințările în limitele acceptabile;

să ia decizii adecvate de exploatare a oportunităților;

să contribuie la îmbunătățirea globală a performanțelor”.

Stabilirea obiectivelor. Pentru realizarea unui management eficient al riscului, echipa managerială trebuie să stabilească în prealabil obiective corespunzătoare pentru toate nivelele societății aliniate și corelate cu strategia stabilită. Fiecare obiectiv stabilit trebuie astfel definit încât să răspundă pachetului de cerințe:

specific conform profilului societății;

măsurabil și verificabil din punct de vedere cantitativ și calitativ;

realist, posibil de atins, ținând cont de resursele societății.

Scopul gestionării riscurilor, este acela de a permite echipei manageriale să identifice elementul de nesiguranță privind atingerea obiectivelor stabilite, riscul asociat acestuia și să aibă oportunitatea de a spori capacitatea de adăugare de valoare. Riscul poate fi considerat în sens negativ de incertitudine, amenințare, obstacol sau în sens pozitiv, de oportunitate.

Echipei manageriale îi revine obligația să se preocupe de identificarea acestor riscuri, să estimeze mărimea și importanța lor, să evalueze probabilitatea apariției lor și să impună măsuri pentru gestionarea lor.

Activitatea de gestionare a riscurilor se referă la:

identificarea riscurilor;

evaluarea riscurilor;

atitudinea față de risc și controlul riscurilor;

monitorizarea și revizuirea riscurilor.

Identificarea riscurilor, constă în capacitatea de previzionare a unor situații/evenimente, pentru a se stabili dacă acestea vor avea loc sau care va fi

Figura 4.1. Elementele procesului de gestionare a riscurilor.

Sursa : Prelucrare autor.

rezultatul acestora, care trebuie trebuie sa țină seama de factori externi și interni ce pot să influențeze apariția respectivului eveniment.

II. Evaluarea riscurilor, are rolul de a stabili o ierarhie a riscurilor în funcție de tolerabilitatea la risc. Ierarhizarea se realizează prin compararea unei metode unitare de evaluare a probabilităților, a impactului riscurilor și a rezultantei compunerii lor. Se realizează prin tehnica calitativă care permite o clasificare a riscurilor și definirea priorităților.

Atitudinea față de risc. Controlul riscurilor.

După identificarea și evaluarea riscurilor, se definesc limitele de toleranță pe care societatea este dispusă să le asume. Atitudinea față de risc poate fi definită prin răspunsul la întrebarea : poate sau nu societatea să controleze riscurile până la un nivel satisfăcător sau trebuie să externalizeze activitățile generatoare de riscuri ?

Monitorizarea, revizuirea și raportarea riscurilor.

Prin monitorizare se realizează evaluarea funcționării elementelor ce compun gestionarea riscului și se asigură faptul că gestionarea riscurilor se aplică la toate nivelele, în mod continuu și în întreaga societate.

Datorită calității serviciilor de mentenanță prestate de firmele de specialitate în ultimii 25 de ani, România nu s-a confruntat cu probleme majore în funcționarea sistemului electroenergetic de tipul evenimentelor din martie 2015 din Turcia unde „căderea sistemului electroenergetic” pe circa ½ din suprafața țării a paralizat efectiv economia Turciei : orașe precum Istanbul și Ankara au rămas fără energie electrică, au fost închise porturile și aeroporturile mari ale țării, bolnavii au rămas fără aparatură medicală funcțională în spitale, oamenii au rămas blocați în clădiri fără ascensoare, ventilație ș.a.

Tocmai pentru că nu s-au înregistrat evenimente de acest fel în România, activitatea firmelor care asigură mentenanța sistemului electroenergetic național nu este apreciată la adevărata valoare, iar îmbunătățirea acestor servicii se face deocamdată doar în sens declarativ la toate nivelurile.

4.5. Conceptul de securitate națională extinsă

Președintele României, a prezentat în plenul reunit al Parlamentului, noua Strategie Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, intitulată, „O Românie puternică în Europa și în lume”, structurată pe patru capitole:

Definirea intereselor și obiectivelor naționale de securitate, Evaluarea mediului internațional de securitate, Amenințări, riscuri și vulnerabilități, Direcții de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României.

În discursul susținut în fața Parlamentului, Președintele declara că noua Strategie Națională de Apărare a Țării „ nu este și nu trebuie să fie un act de voință din partea unei persoane sau a unei instituții, ci este o declarație pe care România o face. Strategia Națională de Apărare își propune să răspundă unor nevoi și așteptări care privesc statul, societatea și cetățeanul ”.

Șeful statului a mai arătat că societatea românească are nevoie de o Strategie Națională de Apărare care să răspundă unei realități complexe, iar lipsa de claritate terminologică a legislației în domeniu și necorelarea ei nu pot reprezenta un obstacol în calea unui document cuprinzător și adecvat.

Președintele a mai declarat că „ pornind de la schimbările de paradigmă la nivel global, de la starea de fapt existentă, de la evaluarea amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților, Strategia Națională de Apărare aduce câteva noutăți, operând cu un concept de securitate națională extinsă” și că „ în afara elementelor care țin de apărare, de ordine publică sau de activitatea de informații și contrainformații, securitatea nu mai poate fi separată de un mediu economic competitiv, de stabilitatea financiar-bugetară, de existența unor sisteme publice – educație, sănătate, pensii – funcționale și adaptate schimbărilor, de protecția infrastructurilor critice sau de capacitatea de a răspunde la problemele de mediu. Este momentul ca în perioada următoare să construim consens politic în jurul acestor teme esențiale, un consens politic care să producă în mod real reformă și legislație durabilă ”.

Strategia aduce în discuție un concept nou adaptat actualelor realități, cel de securitate națională extinsă. Securitatea națională nu este privită doar prin perspectiva apărării, ci prin evaluarea aspectelor care țin de ordine publică, economie, infrastructură, educație, sănătate, demografie, mediu și care au impact asupra securității naționale.

Conceptul de securitate națională extinsă, cuprinde următoarele domenii:

– Apărarea, Securitatea socială, Securitatea alimentară, Securitatea educațională, Securitatea economică, Securitatea financiară, Securitatea energetică, Securitatea infrastructurilor critice, Securitatea Mediului.

Această abordare se bazează pe convingerea că securitatea are rolul de a asigura respectarea drepturilor omului, libertățile și valorile umane fundamentale.

România face parte din mediul de securitate internațional și este indisolubil legat de evoluțiile acestuia. Aderarea la NATO și Uniunea Europeană a consolidat securitatea țării, în timp ce evoluțiile mediului de securitate sunt tot mai dificil de prezis și sunt mai versatile decât înainte.

Modificările în politica de securitate, militară, dezvoltarea economică, tehnică, socială și de mediu afectează mediul de securitate și influențează aceste domenii care formează un mix cu elemente, unele în conexiune, altele interdependente.

Deși Strategia Națională de Apărare a Țării a fost adoptată de Parlament, sunt voci ale unor personalități, printre care și a fostului Președinte al țării, Traian Băsescu, care susțin că prin conceptul de securitate națională extinsă au fost incluse în Strategie în mod neconstituțional, domenii cum ar fi : Educația, Cultura și Mediul .

Într-o opinia personală, de autor al lucrării și cercetător al evenimentelor în analiză, apreciez introducerea unor domenii noi în Strategia Națională de Apărare a Țării, în special al Mediului, și am arătat în cuprinsul lucrării de cercetare legătura indisolubilă dintre securitatea energetică, ca element important al noului concept de securitate națională extinsă și Mediu.

Producerea „ energiei verzi ” din resurse regenerabile, ca alternativă la combustibilii tradiționali și fosili, acordă sistemului electroenergetic național statutul de „ furnizor de securitate națională ”, fiind liantul principal în mixul de domenii interdependente de care aminteam.

După adoptarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării, vor urma „documente fundamentale, de la Carta Albă a Apărării la celelalte strategii sectoriale” și se va urmări aplicarea ei pe toate dimensiunile.

Există astfel premise, să sperăm, că situații de genul celor din Munții Făgăraș pentru care Comisia Europeană a înștiințat România de „ declanșarea procedurii de infringement ” din cauza microhidrocentralelor construite, considerate a fi printre cele mai distructive din lume, nu vor mai fi posibile.

În urma cercetării speței în cauză am obținut următoarele informații și am constatat următoarele:

un grup de investitori au demarat acțiuni pe râuri din Muntii Făgăraș pentru construirea de microhidrocentrale preponderent pe cursul râurilor Capra, Buda și Otic în zonele Curtea de Argeș – Transfăgărășan;

ONG-urile din Coaliția pentru Mediu din România prin reclamațiile depuse de mai multe ori, au arătat că albiile râurilor de munte Capra, Buda și Otic, din județul Argeș și odată cu ele, habitate naturale protejate prin lege, amplasate pe domenii publice ale statului în zone protejate, Rezervații naturale, au fost distruse prin construcția de microhidrocentrale;

ARPM ( Agenția Regională pentru Protecția Mediului) Pitești a emis concluzii privind impactul identificat în faza de construcție la MHC Capra:

reducerea adâncimilor medii ale cursului va conduce la: modificarea microhabitatelor specifice vieții acvatice; încălzirea estivală excesivă a apei și implicit scăderea concentrației de oxigen dizolvat; înghețul pe timp de iarnă;

alterarea structurii fizice va conduce la: dispariția secvențelor de facies rapid – adânc; modificarea structurilor de adăpost pentru speciile acvatice.

Comisia Europeană, în urma audierilor, a concluzionat că există suspiciuni de acte de corupție și că s-au produs distrugeri ale ecosistemelor naturale care încadrează aceste microhidrocentrale în categoria celor mai distructive pentru Mediu din lume, drept pentru care a declanșat procedura de infringement împotriva României;

Autoritățile române prin Garda Națională de Mediu a constatat că au fost emise acte în mod abuziv, cum ar fi Avizul de Gospodărire a Apelor Modificator Nr.255/20.09.2011, Decizia Nr. 45 din 9 martie 2012 privind actualizarea Acordului de Mediu nr.14/09.11.2009 revizuit la 25.02.2010, emisă de ARPM Pitești. Lucrările de construcție au afectat în mod evident și semnificativ albia minoră a râurilor prin lucrări de excavare, derocare, dinamitare și săpare a malurilor, fapt total interzis de legislația în vigoare și chiar de către avizele de gospodărire a apelor și de acordurile de mediu pe o distanță de circa 23 de km pe râul Buda și circa 12 km pe râul Capra.

Sub „umbrela protectoare” a politicilor europene de trecere la producția de energie din resurse regenerabile s-au construit o serie de microhidrocentrale, care, din punct de vedere tehnic sunt ineficiente, întrucât au o capacitate de producție restrânsă, între 0,65 și 2Mwh și în mod paradoxal sub eticheta de producție de „energie verde” nu au făcut decât să aducă distrugeri iremediabile mediului natural.

Din punctul de vedere economic, al investitorilor, este o afacere profitabilă care conferă producătorilor statutul de „jucători pe piața energiei” și care pot să vândă pe piața liberalizată energia electrică atât ca marfă, cât și ca serviciu la prețuri avantajoase unor consumatori eligibili.

Investițiile se pot realiza cu fonduri europene nerambursabile. În plus autoritățile românești acordă un stimul pentru producerea de energie din surse regenerabile prin certificate verzi ce reprezintă sume între 27 și 55 euro/mwh.

Astfel se obțin profituri considerabile de ordinul milioanelor de euro.

Datorită corupției, instituțiile autorităților locale, care emit avize și autorizații nelegale, nu percep redevențe, fac schimburi de terenuri în avantajul investitorilor, nu gestionează defrișările și valorificarea masei lemnoase rezultate, acestea conducând la situații jenante în care Comisia Europeană intervine și declanșează procedura de infringement care va aduce și măsuri pecuniare împotriva statului român.

În cursul anului 2014, la propunerea ministrului delegat pentru Energie, Guvernul României a luat unele măsuri pentru reducerea corupției din sistemul electroenergetic prin reducerea numărului de certificate verzi la maxim 6, prin instituirea unor restricții privind amplasarea parcurilor fotovoltaice pe terenurile agricole, care însă au condus în primul rând la destituirea ministrului!

Acest pasaj a fost dezvoltat ca și studiu de caz, pentru a sublinia încă o dată, (aceste aspecte au fost dezbătute pe larg în cuprinsul temei de cercetare) că există o interdependență de necontestat între domeniile economice, sociale, de apărare, de Mediu și altele iar noul concept de securitate națională extinsă, dacă este urmat și de alte măsuri legislative aplicate cu voință politică în folosul țării și al populației, poate crea premisele unei îmbunătățiri substanțiale a calității vieții și a siguranței cetățenilor și poate diminua semnificativ, într-o opinie personală, cel mai nociv element al momentului, corupția, care reduce stabilitatea politică, socială și economică, subminează încrederea în stat și valorile democratice și poate amenința securitatea țării pentru că infracțiunile de corupție au devenit tot mai complexe și se împletesc cu alte tipuri de acte criminale.

Redefinirea conceptelor de securitate în ultimele decenii a fost detașată în multe țări de o întinerire a proiectelor statale pe reconstrucția identității.

Diplomația publică, campaniile de publicitate, inițiativele naționale sunt instrumente ale practicienilor și organismelor guvernamentale deopotrivă.

Securitatea devine un „label” (brand) dorit de multe guverne proeminente pentru crearea unei imagini de țară atractivă, sigură și prietenoasă.

Barry Buzan apreciează că „securitatea este în legătură cu exercitarea libertății de amenințare și capacitatea statelor și societăților de a menține identitatea, independența și integritatea lor funcțională împotriva forțelor de schimbare, pe care le văd ca ostile”. Linia de jos a securității este supraviețuirea, dar aceasta include în mod rezonabil o gamă importantă de preocupări cu privire la condițiile de existență. Dificultatea conceptului se manifestă în cazul în care această gamă de preocupări încetează să merite eticheta de „securitate” ( identifică amenințările suficiente pentru a justifica o acțiune de urgență și măsurile excepționale, inclusiv folosirea forței semnificative) și devine parte a incertitudinilor de zi cu zi de viață.

Interesele naționale ale României sunt un ansamblu de interese echilibrate ale individului, societății și ale statului în domeniile: economic; politică internă, socială, internațională, informațională, militară, de frontieră, de mediu și alte domenii. Acestea se definesc pe termen lung pentru satisfacerea principalelor scopuri și obiective strategice ale politicii interne și externe a statului. Îndeplinirea interesele naționale este asigurată de către instituțiile autorității de stat, care își pot îndeplini atribuțiile în mod concertat cu organizațiile publice care funcționează în cadrul constituțional și ale legilor statului.

4.6. Conceptul: alternativă rațională

Politica energetică a Uniunii Europene impune managementul energetic ca o condiție esențială a competitivității companiilor europene, totodată Directiva privind Eficiența Energetică a Uniunii Europene, stabilește ca obiectiv reducerea cu 20% a consumului de energie până în anul 2020, reglementare deosebit de importantă pentru România, cu o semnificație aparte datorită potențialului mare existent în țara noastră de creștere a performanțelor energetice și de reducere a pierderilor de energie (CPT) care ating uneori cote incredibile, cu valori de peste 50%.

Regretatul profesor doctor inginer, membru fondator al Academiei de Științe Tehnice, Aurelian Leca, spunea că „ Energia este un produs cu o mare valoare economică, socială, strategică și politică. Este indispensabilă pentru întreaga economie a unei țări, respectiv pentru industrie, clădiri, servicii și activități sociale” și că „Mărimea costurilor cu energia a devenit o condiție de supraviețuire“.

Pornind de la sintagma bine cunoscută că „ nu energia este scumpă, ci lipsa ei ”, conceptul alternativa rațională devine „ esența societății energetice ” care stabilește relații privilegiate de tip : multisursă; multitip și de raționalizare a consumului.

Componenta de multisursă asigură producerea și furnizarea de energie electrică din mai multe surse, unele de bază, altele alternative, interconectate în sistem buclă (inel) și care oricând pot deveni principale în funcție de cerințele sistemului și în funcție de posibilitățile de funcționare cu privire la regimul de funcționare, la condițiile de funcționare și la cerințele de consum.

Componenta multitip, se referă la tipul unităților de producție în funcție de materia primă folosită, în funcție de clasificarea lor pe surse tradționale sau surse regenerabile, produsul rezultat fiind unic cu parametrii tehnici identici, respectiv, energia electrică.

Liantul teoretic între cele două componente, este, raționalizarea consumului.

În prezent, societatea nu poate funcționa fără energie electrică iar fără consumatorii de energie, sistemul electroenergetic nu și-ar avea rostul. Raționalizarea consumului este un obiectiv extrem de important al managementului energetic care concură la îndeplinirea mai multor obiective :

protejează resursele folosite pentru producția energiei electrice;

protejează Mediul și schimbările climatice prin reducerea emisiilor de mono și dioxid de carbon;

generează importante economii consumatorilor finali prin reducerea pierderilor tehnologice ale furnizorilor în care se regăsesc și furturile de energie și în prețul final al produsului;

asigură îndeplinirea obiectivelor naționale și internaționale privind consumul de energie electrică.

Managementul energetic, include planificarea și funcționarea pentru producerea energiei electrice și reglementează consumul de energie . Este strâns conectat la managementul de: Mediu; producție; logistică și altele.

Directiva VDI 4602 „ Managementul Energiei – Definiție, termeni ” care include și dimensiunea economică a definit managementul energetic ca fiind: „ coordonarea proactivă, organizată și sistematică de achiziții publice, deconversie, distribuirea și utilizarea energiei pentru a îndeplini cerințele, luând în considerare și obiective economice de Mediu ”.

Managementul energetic al companiilor are la bază un principiu economic esențial pentru activitatea economică și anume maximizarea profiturilor prin reducerea costurilor de producție.

Un sistem de management energetic (SME) este un sistem de instrumente asistate de calculator, utilizate de operatorii care monitorizează rețelele electrice în scopul de controla și de a optimiza performanțele de generare și/sau sistemul de transport. Monitorizarea și controlul acestor funcții sunt cunoscute sub numele de SCADA iar pachetele de optimizare sunt adesea menționate ca „ aplicații avansate ”.

Sistemele de management al energiei pot oferi, de asemenea funcții de măsurare submetering, și de monitorizare care permit managerilor să colecteze date privind instalațiile care le permit să ia deciziile cele mai bune cu privire la activitățile energetice din site-urile lor.

Studiu de caz. Chestionar

Chestionarul este o metodă de colectare a datelor, folosit în metodologia de cercetare cu scopul de studiere a fenomenelor, în cercetarea de tip exploratorie cu observație participativă. Formularul de chestionar este anexat prezentei lucrări în Anexa 2 , la pagina 262, conține 10 întrebări și a fost expediat către 15 subiecți, primari sau șefi ai Serviciilor pentru Situații de Urgență din localități situate în sud-estul județului Brașov. Au răspuns chestionarului un număr de 11 primari.

Ideea pe care s-a construit tematica chestionarului, a apărut urmare unei întâmplări cotidiene. Cercetătorul a însoțit într-o vizită turistică un grup de prieteni la monumentul istoric, respectiv o cetate țărănescă, din localitatea de domiciliu Prejmer (județul Brașov), construită în secolele XV-XVI, inclusă în prezent în patrimoniul UNESCO.

Cetatea țărănească are două incinte circulare, cu lungimi de circa 80m și 50m delimitate de ziduri cu grosimea de aproximativ 5m, în care au fost amenajate 275 de încăperi amplasate pe 3-4 niveluri, legate între ele cu scări de lemn cu destinația de adăposturi, fiecărei familii din localitate, (perioada ulterioară anilor 1550-1600), revenindu-le o încăpere unde se adăposteau în caz de asediu și unde aveau depozitate proviziile care le asigurau traiul pentru o perioadă de timp, alimente conservate prin metode tradiționale, fără conservanți, fără instalații frigorifice și desigur fără energie electrică așa cum se poate vedea în imaginile de mai jos!

Prin întrebările adresate, cercetătorul a dorit să inducă subiecților, conștientizarea importanței problemelor și în același timp să afle nivelul de reacție și gradul de înțelegere a legăturii indisolubile între securitatea energetică și celelalte domenii: social, sănătate, siguranță, Mediu.

La întrebarea nr.1, Funcționează pe raza Unității Teritorial Administrative pe care o conduceți un Serviciu pentru Situații de Urgență?, toți subiecții au răspuns DA.

La întrebarea nr.2, Este acest serviciu pregătit să intervină într-o situație de întrerupere de lungă durata a energiei electrice? , toți subiecții au răspuns, NU.

La întrebarea nr.3, Aveți pe raza Unității Teritorial Administrative pe care o conduceți diverse forme instituționale care nu pot funcționa fără energie electrică în cazul unei defecțiuni de durată a sistemului electroenergetic? Indicați câteva vă rog !, toți subiecții au răspuns, DA și au indicat: dispensare medicale, policlinici, spitale, unități speciale, unități telecomunicații, bănci, unități de producție alimente de bază .

La întrebarea nr.4, Sunt aceste instituții dotate cu surse alternative de curent ? Ce autonomie de funcționare au ? , 7 subiecții au răspuns, DA și au indicat: generatoare de curent care pot funcționa până la 24 de ore și 4 subiecți au răspuns, NU.

Figura 4.2 Cetatea țărănescă Prejmer

Sursa: www.e-primarii.ro/primaria-prejmer/obiective.php?id=62

La întrebarea nr.5, Aveți amplasate pe raza UAT, surse de producere a energiei electrice ? Indicați câteva vă rog ! , 2 subiecții au răspuns, DA și au indicat: o centrală termică pe cărbune și un parc fotovoltaic și 9 subiecți au răspuns, NU.

La întrebarea nr.6, Aveți amenajate sau v-ați gândit să amenajați spații frigorifice alimentate cu surse alternative și independente de curent în care cetățenii ar putea să păstreze alimente de bază, medicamente, în situații de fortă majoră, dacă ar lipsi pentru o perioadă mai lungă energia electrică din rețelele publice? , 7 subiecții au răspuns, NU și 4 subiecți au răspuns, NU AM LUAT ÎN CALCUL ASTFEL DE SITUAȚII .

La întrebarea nr.7, Aveți cunoștință, dacă la Serviciul pentru Situații de Urgență de pe raza UAT, există proceduri operaționale care să reglementeze modul de intervenție, în situația când lipsa energiei electrice pentru o perioada lungă de timp, ar crea în rândul populației stări de: frică, nervozitate, depresie, care ar duce la distrugeri, devastări, jafuri ș.a. ? , 7 subiecții au răspuns, NU, și 4 subiecți au răspuns, DA .

La întrebarea nr.8 , Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este „ DA ” cum ați cota, pe o scală de la 1 la 5 calitatea procedurilor , 1 însemnând "foarte slabă " și 5 "foarte bună", 9 subiecți au cotat calitatea procedurilor cu 2 , respectiv „slabă” și 2 subiecți, cu 1, respectiv „foarte slabă”.

Concluzia studiului de caz este una care ne obligă să afirmăm că societatea românească nu este pregătită să facă față efectelor unor calimități din punct de vedere al securității energetice.

Dacă în zona Brașov, o zonă dezvoltată ecomomic, cultural, social, situația se prezintă conform rezultatelor chestionarului, ce se întâmplă în alte regiuni ale țării mai puțin dezvoltate ?

Sunt pregătite unitățile speciale ( SMURD, AMBULAȚA, ARMATA, JANDARMERIA, POLIȚIA ș.a) să intervină și să acționeze într-o coordonare centralizată, pe o perioadă mai lungă de timp fără surse de energie electrică ?

Sunt doar câteva întrebări la care trebuie să găsim cât mai urgent răspunsuri și care reflectă situații care nu ne permit să vorbim despre securitate energetică.

Potrivit Mediafax, la forumul „Noi Perspective ale Parteneriatului Strategic Statele Unite – România”, președintele României, a declarat că în contextul evoluțiilor din vecinătatea estică „Eliminarea barierelor comerciale în domeniul energetic este crucială pentru consolidarea domeniului energetic și securitatea energetică a Europei. În lumina evenimentelor actuale din vecinătatea estică și ținând cont de precedente, energia a devenit o armă politică iar urmărirea independenței energetice cel mai bun mijloc de apărare și prevenire a vulnerabilităților ”, adăugând că securitatea energetică trebuie să ocupe în viitor „un loc esențial” în dialogul economic dintre România și Statele Unite ale Americii.

Ministrul Afacerilor Externe, domnul Bogdan Aurescu participant și vorbitor la același forum spunea că pentru România, Parteneriatul strategic cu Statele Unite, împreună cu partenerii din UE și NATO, sunt piloni fundamentali ai politicii externe și a securității noastre, citându-l pe Vice-Președintele american Joe Biden care la rândul său a afirmat, cu altă ocazie că România a devenit „a terrific ally, partner and friend” ( un aliat teribil, partener și prieten) pentru SUA .

Analizând aceste declarații, putem concluziona că securitatea națională și internațională reprezintă în aceste momente prioritatea zero a României. Poziția noastră geografică de ultim bastion amplasat la granițele Uniunii Europene și în spațiul tampon dintre cele două mari rivale planetare SUA și Rusia dar și geopolitica echilibrată abordată, ne-a transformat într-un aliat și partener de nădejde atât pentru NATO cât și pentru Uniunea Europeană iar beneficiile nu au întârziat să apară dintre care o singură exemplificare, Baza militară de la Deveselu.

În acest context, securitatea energetică se poate eticheta drept componentă extrem de importantă a securității naționale și internaționale iar energia, după cum afirma Președintele României, o „armă politică”.

CAPITOLUL 5. DEZVOLTARE DURABILĂ, PARTENERIATE NAȚIONALE ȘI TRANSNAȚIONALE PENTRU CONSOLIDAREA SECURITĂȚII ENERGETICE

Introducere

În acest capitol, cercetătorul își propune să analizeze politica energetică a Uniunii Europene, eforturile de adaptare a documentelor sale fundamentale la noile realități date de globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității.

Printre aceste documente fundamentale se regăsește și Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, cunoscut în faza de proiect sub numele de „ Tratatul de Reformă ”.

Denumirea sa oficială este „ Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene ” și are menirea să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale și la problemele care contează cel mai mult pentru cetățeni, aducând Europa mai aproape de aceștia. Obiectivele cele mai importante ale Tratatului, potrivit prevederilor art.1 alin(4) sunt următoarele:

„formarea unei Uniuni mai democratice și mai transparente;

crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții moderne pentru o Uniune Europeană cu 28 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră;

construirea unei Europe a drepturilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

„ Strategia Europa 2020 ” a fost lansată de Comisia Europeană la începutul lunii martie 2010 și aprobată în Consiliul European din vara aceluiași an. Strategia vizează pregătirea economiei sociale de piață a Uniunii Europene pentru perioada următoare, atât prin ieșirea din criza economică și financiară, cât și prin transformarea acesteia într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale. Ca prioritate, documentul prevede creșterea durabilă prin promovarea și dezvoltarea unei economii competitive, ecologice și mai eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor.

Pentru o mai bună înțelegere a modului de elaborare a tratatelor, de adoptare a unor acte legislative, autorul face câteva refeririri la „actorii Uniunii Europene”, respectiv: Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul Uniunii Europene.

Prin uniformizarea principalelor obiective energetice ale Uniunii Europene reliefate în „ Strategia Lisabona ”, Carta Verde „ Strategia europeană pentru energie durabilă, competitivă și sigură ” , noua „ Politică energetică pentru Europa ”, și ca urmare a reconfigurării strategiei de securitate energetică a României, cerință expresă formulată în concordanță cu strategia energetică a Uniunii Europene, România a aprobat o nouă Strategie energetică pentru perioada 2007-2020.

Într-o altă situație s-a folosit tipul de cercetare explicativ, cu scopul de explicare a factorilor ce determină fenomenele. Ca metodă de colectare a datelor s-a folosit chestionarul – anexat prezentei lucrări. Același chestionar poate fi încadrat ca tip de abordare în categoria studiu de caz, situație în care tipul de cercetare este descriptiv sau de înțelegere și are drept scop documentarea asupra fenomenelor și înțelegerea acestora.

Obiectivele acestui capitol sunt atât de natură teoretică, cât și practică.

Cele de natură teoretică se referă la concepte noi :

conceptul de securitate națională extinsă;

conceptul de Uniune de Energie Europeană;

procedurile operaționale pentru intervenții și la legislația europeană și națională care reglementează domeniul energetic.

În același timp cercetătorul dorește să introducă un concept nou, al „alternativei raționale” ca esență a societății energetice ce stabilește relații privilegiate de tip : multisursă ; multipunct și raționalizarea consumului.

Obiectivele practice sunt îndreptate spre cercetarea activității de mentenanță care face ca sistemul electroenergetic să funcționeze în condiții normale, folosind în orice situație surse directe sau alternative, clasice sau regenerabile.

Rezultatele obținute sunt înscrise în partea de concluzii și sunt un început de drum pentru următoarele cercetări care se pot face în domeniul energetic privind îmbunătățirea legislației în vigoare în materie de securitate energetică, și a modificărilor procedurilor operaționale care să stabilească clar și precis măsurile ce trebuie adoptate în cazuri extreme de avarii în sistem.

5.1. Politica energetică a Uniunii Europene

La nivel mondial, este binecunoscut faptul că Uniunea Europeană joacă rolul principal în provocarea unei noi revoluții industriale, revoluție ce ar avea ca efect oportunități atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru cele în curs de dezvoltare, accelerând redirijarea spre o creștere economică ce are la bază un nivel scăzut de emisii poluante și crescând în mod clar cantitatea de energie locală, puțin poluantă, produsă și utilizată. Pentru realizarea acestui deziderat Comisia și-a propus implementarea unor măsuri în domeniul energiei, printre aceste măsuri numărându-se: îmbunătățirea eficienței energetice; creșterea surselor de energie regenerabilă în cadrul surselor de energie; întărirea răspunderii comune între statele membre, prin adoptarea unei opinii pe termen lung pentru dezvoltarea tehnologiilor energetice și, nu în ultimul rând eforturi susținute din partea Uniunii Europene de a „vorbi cu o singură voce“ cu partenerii săi internaționali, inclusiv cu producători de energie, importatori de energie sau țări în curs de dezvoltare.

5.1.1. Tratatul de la Lisabona și Strategia Europa 2020

Eforturile întreprinse la nivel de Uniunea Europeneană pentru adaptarea conceptelor sale fundamentale la realitățile secolului actual, date de globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității, s-au concretizat în ultimii ani prin Tratatul de la Lisabona și Strategia Uniunii Europene „2020” prin actualizarea Tratatului Constituțional și a Strategiei Lisabona. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în decembrie 2009 și a adus modificări de substanță Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatului de Instituire a Comunității Europene, dar și Tratatului de Instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice și pune la dispoziția Uniunii Europene cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru soluționarea provocărilor viitoare. În acest sens, Articolul 194 al versiunii consolidate a „Tratatului Privind Funcționarea Uniunii Europene” stipulează că politica Uniunii în domeniul energiei, în spiritul solidarității între statele membre, urmărește să:

asigure funcționarea pieței de energie;

asigure aprovizionarea cu energie în Uniune;

promoveze eficiența energetică și economia de energie, dar și dezvoltarea de noi surse de energie și energii regenerabile;

promoveze interconectarea rețelelor energetice.

Măsurile necesare pentru atingerea acestor obiective, ce vor fi stabilite de Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene, nu ar trebui să aducă atingere dreptului unui stat membru de a stabili condițiile de exploatare ale propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de energie și structurii generale a aprovizionării sale cu energie.

În aceeași ordine de idei, Articolul 122 din același Tratat prevede că „fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul, la propunerea Comisiei, are dreptul de a decide, în spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzătoare situației economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”.

Lansată de Comisia Europeană în primăvara anului 2010 și aprobată de Consiliul European în iunie 2010, Strategia „ Europa 2020 ” vizează pregătirea economiei sociale de piață a Uniunii Europene pentru deceniul următor, atât prin ieșirea din criza economico-financiară, cât și prin transformarea acesteia într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale.

Ca prioritate, documentul prevede creșterea durabilă prin promovarea și dezvoltarea unei economii competitive, ecologice și eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor. Prin urmare, creșterea economică a Uniunii Europene trebuie decuplată de consumul de energie pentru: a se putea trece la o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon, a crește ponderea surselor regenerabile de energie, a moderniza sectorul transporturilor, a promova eficiența energetică și cel mai important, pentru a reduce dependența de resursele externe.

Potrivit Concluziilor Consiliului European din 25-26 martie 2010 de la Bruxelles, printre obiectivele principale propuse, care vor orienta acțiunea viitoare a statelor membre, se regăsesc: reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% față de nivelurile înregistrate în 1990, creșterea ponderii surselor regenerabile în producția de energie cu 20% și urmărirea creșterii eficienței energetice cu același procent, de 20%.

Pentru o securitate energetică sporită la nivelul Uniunii Europene, în cadrul Inițiativei pilot „ O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, Comisia va acționa pentru:

„finalizarea pieței interne a energiei și punerea în aplicare a planului privind tehnologiile energetice strategice;

promovarea surselor regenerabile de energie;

crearea unei super-rețele europene, care să includă și rețelele transeuropene de energie și interconectarea la aceasta a surselor regenerabile de energie;

promovarea proiectelor de infrastructură de importanță strategică majoră pentru UE în Zona Baltică, în Balcani, în Regiunea Mediteraneană și în Eurasia”.

La nivelul fiecărui stat membru, autoritățile naționale vor: dezvolta infrastructuri energetice și de transport inteligente, modernizate și complet interconectate; implementa, în mod coordonat, proiectele de infrastructură în cadrul rețelei a Uniunii Europene; dezvolta standarde de performanță energetică în construcții; stimula instrumente care permit economisirea de energie și eficiența energetică. Această inițiativă reprezintă un cadru coerent care permite, pe de o parte Uniunii să își mobilizeze toate instrumentele și politicile, și pe de altă parte statelor membre să întreprindă acțiuni coordonate și consolidate pentru o creștere durabilă pe bază de securitate energetică.

Îndeplinirea obiectivelor în materie de energie ar putea aduce o economie de 60 mld. euro până în 2020, prin scăderea importurilor de hidrocarburi, dar și peste 1,6 mil. de noi locuri de muncă. În plus, PIB-ul comunitar ar putea crește cu 0,6-0,8% ca urmare a progreselor ce se vor înregistra în domeniul integrării pieței europene de energie. Având în vedere interconectarea economiilor statelor membre ale Uniunii, aceste obiective de securitate energetică vor avea un impact pozitiv și o valoare adăugată pentru fiecare țară în parte, cât și o valoare adăugată la nivel comunitar.

Prin urmare, statele membre trebuie să facă apel la toate mijloacele de care dispun pentru a realiza cele trei mari obiective ale strategiei: durabilitate – luptă activă împotriva modificării climatice, prin promovarea surselor regenerabile de energie și a eficienței energetice; competitivitate – îmbunătățire a rețelei europene pe parcursul realizării pieței interne de energie; securitate a aprovizionării – coordonare mai bună a cererii și ofertei de energie în cadrul Uniunii Europene.

Comisia Europeană a lansat, în anul 2007, o nouă inițiativă : „O Politică Energetică pentru Europa” care să aducă un plus de efectivitate politicii comunitare, coerență între statele membre și consistență în acțiunile din diferitele domenii.

Documentul identifică trei mari provocări comune în domeniul energiei și mediului: asigurarea unor surse de energie competitive și curate pentru Europa în contextul nefavorabil al schimbărilor climatice, intensificarea cererii de energie la nivel global și nesiguranța privind aprovizionarea viitoare.

În toamna anului 2007, Uniunea Europeană s-a angajat ca până în 2020 să ducă la îndeplinire planul-țintă „20/20/20”. În „Second Strategic Energy Review – An EU energy security and solidarity action plan”, Cosiliul Uniunii Europene propune un plan de acțiune pentru securitate și solidaritate în domeniul energiei, axat pe cinci elemente principale: promovarea infrastructurii esențiale pentru necesitățile energetice comunitare; dezvoltarea relațiilor externe în domeniul energetic; îmbunătățirea stocurilor de petrol și gaze naturale și ale mecanismelor de răspuns la situații de criză; intensificarea creșterii eficienței energetice; valorificarea mai bună a resurselor energetice interne ale UE, inclusiv a celor regenerabile.

5.2. Actorii Uniunii Europene

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene și este singura instituție care poate face propuneri legislative, monopol conceput să asigure elaborarea coordonată și coerentă a legislației UE, monitorizează modul de aplicare a legislației pentru energie și coordonează activitățile curente ale Uniunii.

Cu excepția domeniului politicii externe și de securitate comună pentru care, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona nu este permisă inițierea actelor legislative, Comisia, la solicitările Consiliului și Parlamentului poate iniția în celelalte domenii baza unor propuneri legislative și are puterea de a refuza să facă acest lucru, inclusiv în cazul unor petiții semnate de minim un milion de cetățeni ai UE.

Comisia funcționează ca o autoritate supranațională independentă, separată de guverne și are drept membrii 28 de comisari propuși de guvernele statelor membre, câte unul din fiecare stat care acționează independent și reprezintă interesele comune ale Uniunii și nu ale statului din care fac parte.

Prin articolul 17 din „Tratatul privind Uniunea Europeană”, Comisia are mai multe responsabilități: dezvoltă strategii pe termen mediu; elaborează proiectele legislative și arbitrează în procesul legislativ; reprezintă UE în cadrul negocierilor comerciale; face reguli și regulamente, de exemplu, în politica în domeniul concurenței; întocmește bugetul Uniunii Europene ; controlează punerea în aplicare a tratatelor și legislației.

În procesul legislativ în sine, Comisia are puteri limitate, deoarece poate retrage un proiect legislativ, dar nu are un cuvânt decisiv.

Competențele Comisiei de a propune legi au axat, de regulă reglementarea economică. Comisia a prezentat un număr mare de reglementări bazate pe „ principiul precauției ” ceea ce înseamnă că reglementarea preventivă are loc în cazul în care există un pericol real pentru Mediu sau sănătatea umană, pe combaterea schimbărilor climatice sau limitarea organismelor modificate genetic.

Aceste reglementări produc efecte asupra economiei, drept urmare, adesea legislația propusă este mai strictă decât în alte țări. Datorită dimensiunii pieței europene, legislația UE are o influență importantă pe piața mondială.

Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația adoptată de către Consiliul European și Parlamentul Uniunii Europene este pusă în aplicare și aceasta se înfăptuiește prin intermediul statelor membre sau ale agențiilor sale.

În adoptarea măsurilor tehnice necesare, Comisia este asistată de comisii formate din reprezentanți ai statelor membre, în plus, Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a bugetului UE și asigurarea împreună cu Curtea de Conturi, că fondurile Uniunii Europene sunt cheltuite corect. Comisia are obligația de a asigura că tratatele și legislația sunt respectate și poate chiar de a obliga statele membre sau alte instituții prin Curtea de Justiție a Uniunii Europene, rol cunoscut informal drept „ gardian al tratatelor”.

Comisia Europeană asigură și o reprezentare externă a Uniunii Europene, împreună cu statele membre și de Politica Comună pentru Afaceri Externe, Securitate și Apărare, care reprezintă Uniunea în cadrul organismelor internaționale, cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului .

Consiliul European și Parlamentul Uniunii Europene sunt actorii principali în procesul legislativ.

Consiliul European – a nu se confunda cu Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul Europei, este instituția Uniunii Europene (UE), care cuprinde șefii de stat sau de guvern din statele membre, împreună cu propriul Președintele al Consiliului European și Președintele Comisiei Europene. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate participă la ședințele sale fără drept de vot.

Înființat ca un summit informal, primul Consiliu European a avut loc la Dublin în martie 1975. În anul 1987 a fost inclus pentru prima dată în tratate în Actul Unic European iar rolul său a fost definit pentru prima dată în tratatul de la Maastricht. La data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona în anul 2009, Consiliul European a fost formalizat ca o instituție, a primit personalitate legală și a creat funcția permanentă de Președinte al Consiliului, funcție în care o persoană poate fi desemnată fără a fi șef de stat sau de guvern. Actualul președinte al Consiliului European este Donald Tusk iar Consiliul este compus din miniștri, respectiv miniștri pentru energie din statele membre.

Consiliul European nu are oficial putere legislativă, este un organism strategic care asigură legătura dintre direcțiile și prioritățile politice generale și care acționează ca o președinție colectivă.

Menționat în Tratatul de la Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se dezvolta” în esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și este considerat ca fiind motorul integrării europene.

Comisia Europeană rămâne singura cu inițiativă legislativă, dar Consiliul European este în măsură să ofere un impuls pentru a ghida politica legislativă fără a avea puteri formale ci doar influența liderilor naționali, mai ales în domeniile politice de anvergură cum ar fi politica externă .

Consiliul European exercită de asemenea, competențe de numire, precum numirea: propriului președinte, Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, precum și președintelui Băncii Centrale Europene și propune, în Parlamentul European, un candidat pentru președinte al Comisiei Europene. Totodată, Consiliul European influențează planurile juridice, componența Comisiei, chestiunile referitoare la organizarea președinției rotative a Consiliului, suspendarea drepturilor de membru și schimbarea sistemelor de vot prin Clauza Passerelle. Deși Consiliul European nu are puteri legislative directe, în conformitate cu procedura de urgență, un stat în minoritate în Consiliul de Miniștri poate deferi legislația de contencios Consiliului European. Prin urmare, având puteri asupra executivelor supranaționale ale UE, alături de celelalte puteri, Consiliul European a fost descris de unii ca „ Autoritate Politică Supremă” a Uniunii.

Membrii Consiliului European sunt membri ai unui partid politic la nivel național și cei mai mulți dintre aceștia sunt membri și ai unui partid politic la nivel european.

Cu toate acestea, Consiliul European este format pentru a reprezenta statele UE mai degrabă decât partidele politice, iar deciziile sunt în general realizate pe aceste linii în funcție de interesele naționale, deși alinierea ideologică poate influența acordurile politice și numirile unor reprezentanți (precum cea a președintelui Consiliului).

5.3. Conceptul de Uniune de Energie Europeană European Energy Union

Profesorul Jean-Michel Glachant, economist cu doctorat la Universitatea La Sorbonne, director al Programului de Politici Energetice „Loyola de Palacio” de la Institutul Universitar European, spunea într-un interviu că : „Uniunea de Energie pentru Europa, este un vis pe care Comisia Europeană va întâmpina multe greutăți pentru a-l realiza, cu puterile sale existente limitate de piața internă și dreptul concurenței”.

În octombrie 2014 s-a instalat actuala conducere a Comisiei Europene cu președintele Jean-Claude Juncker când a fost lansată și ideea unei Uniuni de energie la nivel de Uniunea Europeană, care l-a determinat pe același profesor J. M. Glachant, să scrie un pamflet intitulat: „Energy manifesto : a new energy policy for the new European Commission ?” (Manifestul: O nouă politică energetică pentru Comisia Europeană ?)

Semnul de întrebare spune totul: în acest sens, Glachant salută ambițiile Comisiei Europene pentru politica energetică a Uniunii Europene, dar se întreabă cât de departe se poate merge fără o reechilibrare a puterilor în favoarea Bruxelles. Finalizarea pieței interne a fost pronunțată „extrem de exigent” din cauza revoluției energiilor regenerabile, iar crearea unei Uniuni de energie prin prisma securității aprovizionării este discutabilă.

Piața energiei este „extrem de atrăgătoare” dar întrebările sunt dacă Europa este unită într-adevăr pe acest front și dacă instituțiile și politicile actuale sunt adecvate pentru a oferi o transformare a sistemului energetic.

Întrebat ce este pentru el Uniunea de Energie, profesorul Glachant a răspuns că Uniunea de Energie „este o cutie goală care nu are nici un conținut, este doar un cuvânt și nu o instituție sau organizație, care încă nu există” .

În privința teoriilor privind posibilitatea constituirii Uniunii de energie, sunt mai multe tipuri în discuție dintre care mai vehiculate:

Uniunea de tip „Eurelectric – Eurogas”. Eurelectric reprezintă industria de energie electrică europeană și Eurogas industria gazelor europene. Această uniune trebuie raportată la capacitățile industriilor din domeniile electric și gaze ale țărilor membre la modul cum acestea funcționează pe piața lor internă. Astfel, Eurelectric este în totalitate în favoarea unui regulator european iar acest tip de energie poate duce la transformarea politicii de piață și a concurenței interne în ceva mai coerent;

Uniunea de tip „Tusk – Oettinger” constituită pe principiul potrivit căruia, „securitatea energetică externă este cheia” pentru că în timp ce piața internă este bună, aceasta nu poate oferi acest lucru. În schimbul poziționării piețelor interne în plan secund sunt afacerile externe, politica comercială, politica de vecinătate și puterea suverană a statelor membre în caseta Uniunii de energie;

Uniunea de tip „Jean-Arnold” Raportul Vinois / Institutul Delors. Această teorie adaugă faptul că este nevoie de mai mult decât piața internă și europenizarea frontierelor Uniunii Europene, iar acest „mai mult” include o inovație sporită, implicarea mai puternică a consumatorilor și a unei politici complet integrată de sustenabilitate. Este nevoie de o transformare fundamentală a întregului sector energetic. Cererea trebuie să devină primordială așa cum se poate vedea în sectoarele de telecomunicații și internet și pentru a obține acest lucru, este nevoie cerere de piață, deschidere și sistem de inovare.

Comisia Europeană arată o deschidere totală față de acest subiect, deosebit de important prin încercarea de a crea un singur interlocutor pentru politica de energie, concretizată prin numirea unui vicepreședinte pentru Uniunea de Energie și manifestarea tendinței de a oferi mai mult spațiu de acțiune organismelor existente de expertiză: ACER (Agenția pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare), ENTSO-E (Electricitate OST) și ENTSO-G (Gaz OST).

O problemă importantă în cadrul Uniunii de energie este legată de guvernare, pentru că suntem într-o lume nouă. Avem țări puternice cu o economie descentralizată. Coordonarea dintre ele este cheia și aceasta este o problemă tipic de guvernare. Comisia are arme să fie un coordonator puternic, dar acest lucru nu este suficient pentru că situația în care este foarte puternică se datorează politicii de piață și concurenței interne, în timp ce tema principală este securitatea aprovizionării, inovării, ca răspuns la cerere și eficiența energetică.

Expertul energetic german Georg Zachmann, Research Fellow la Think-Tank Institutul Bruegel cu sediul la Bruxelles, are câteva idei îndrăznețe cu privire la politica energetică europeană opinând că „Uniunea Europeană trebuie să militeze pentru o Uniune de Energie – sau o renaționalizare a piețelor de energie, a politicii energetice pentru că încercarea de a stimula investițiile cu sistemele naționale volatile și cu o piață europeană în același timp, este o opțiune mai rea ”.

Într-un interviu acordat unui post pe teme pe energie, Zachmann oferă o viziune îndrăzneață și alarmantă a viitorului sistemului energetic european. Costurile, spune el, vor exploda la un moment dat și securitatea aprovizionării va fi în pericol, „Suntem la o răscruce: avem fie nevoie să se înființeze un centru de control european pentru energie electrică și o sală de urgență la nivel european pentru gaz – sau mergem înapoi la industriile integrate pe verticală, naționale de management din sectorul public.”

Analizând aceste opinii și teorii ale unor experți europeni de marcă în domeniul energetic, putem constata că la momentul actual, nimeni nu poate aprecia exact cât capital politic a acumulat Comisia Europeană și cât din acesta va fi alocat Uniunii de Energie. În cazul în care politicile energetice ale ultimilor 10 ani vor continua în același fel, la un moment dat statele membre vor putea crede că toate aceste norme emise de Bruxelles pentru a crea o piață unică nu au produs efectele scontate și că cel mai bine va fi să se întoarcă la sistemele naționale, caz în care ideea de piață europeană se va destrăma. Pe termen lung, piața angro de energie electrică va avea un preț iar statele membre vor introduce tot felul de scheme de remunerare pentru construirea energiilor regenerabile, back-up-uri de capacitate, rețele și de stocare. Urmare a acestor situații, prețul pentru consumatorii finali va fi stabilit în întregime la nivel național.

Aceste temeri sunt susținute de poziția celor 28 de șefi de stat și de guvern care, la reuniunea Consiliului European din martie 2015, datorită amplorii și ambiguității conceptului de Uniune de Energie, deși au manifestat o poziție pozitivă pe această temă, nu au adoptat niciun acord în acest sens, iar cei mai mulți dintre principalii actori în politica energetică și-au exprimat uimirea la intenția de a crea structuri aparent de tip cartel pe piața internă europeană.

În același timp trebuie luat în considerare și semnalul de atenționare dat de membrii EURELECTRIC – Uniunea Industriei Electricitate, AISBL EURELECTRIC cu sediul la Bruxelles, care printr-un comunicat din data de 29 iulie 2015 anunță că se confruntă cu „ probleme grave și urgente cu integrarea pieței”.

Analizând comunicatul, situația de fapt și datele statistice comunicate de EUROSTAT, putem constata că părțile interesate de pe piețele de energie electrică din Europa manifestă o tendință de scădere a interesului pentru integrarea pe piețe reflectată în volumele tranzacționate reduse, cauzate în primul rând de lipsa infrastructurii. Acest lucru se datorează parțial producției de energie regenerabilă în creștere și vulberabilității sale majore privind fluctuația în producție și imposibilitatea stocării energiei pentru că în momentele de vârf de producție aceasta trebuie livrată prin retețele de interconexiune care din punct de vedere tehnic, nu pot asigura transportul.

EURELECTRIC a luat act de faptul că pot exista nevoi subiacente pentru a schimba configurația zonei de licitare. Cu toate acestea, trebuie să se admită că acest lucru ar putea fi o provocare pentru nevoile curente de acoperire și că noile produse financiare trebuie să evolueze. Modificările în zonele de licitație trebuie să se bazeze pe așteptările de eficiență a pieței și pe constrângerile tehnice de rețea care alimentează, într-o analiză cost-beneficiu din punct de vedere transfrontalier.

Imposibilitatea de a realiza planurile de dezvoltare a rețelei este o cauză majoră de îngrijorare că infrastructura lipsă poate forța piețele interne pentru a le separa. Deși EURELECTRIC exprimă unele îngrijorări, vede un rol crescut pe o acțiune coordonată, în cazul în care zona de licitare reflectă mai bine rețelele care stau la bază în locul frontierele geografice și sprijină dezvoltarea unui sistem de guvernanță globală, care prevede o abordare coerentă atât din punct de vedere climatic cât și al cadrului energetic al anului 2030 cu obiectivele politicii europene privind Uniunea de Energie pe dimensiunile principale:

securitatea aprovizionării, poate fi cea mai afectată de urmările de pe piața internă de energie, bazându-se pe mecanismele de piață care să permită companiilor să opereze într-un climat de reglementare stabil, credibil și predictibil. Mai mult decât atât, securitatea aprovizionării nu trebuie confundată cu auto-suficiență, în special la nivel național;

piața internă de energie, trebuie să fie în centrul Uniunii Energiei. Guvernele trebuie să ia conducerea politică ( a Uniunii de Energie) pentru a accelera punerea în aplicare a pieței comune și pentru a atinge piețele angro integrate prin flexibilitate și capacitate;

o mare parte din potențialul de eficiență energetică pe partea cererii, rămâne neexploatată. Promovarea instrumentelor eficiente de finanțare, inovare și abordările pe piață a tehnologiilor și serviciilor de eficiență energetică vor permite cetățenilor să devină mai activi și să profite din plin de acest potențial într-un mod rentabil;

Uniunea Energetică ar trebui să se bazeze pe EU ETS ca piatra de temelie a politicii Uniunii Europene în domeniul climei. Este nevoie de o piață europeană pentru comercializarea emisiilor consolidate pentru a atinge obiectivul Uniunii Europene de reducere a gazelor cu efect de seră și a aduce investiții majore în energii regenerabile (RES) și eficiența energetică în modul cel mai rentabil.

EURELECTRIC salută rolul central al inovării în cadrul Uniunii de Energie, inclusiv angajamentul exprimat la electrificarea transportului și subliniază importanța tuturor celor trei dimensiuni ale inovării: modelul de afaceri, de proces și inovație tehnologică.

Cu toate reținerile unor state membre și dificultățile tehnice privind interconectarea, trebuie remarcat angajamentul foarte serios al Comisiei Europene pentru implementarea conceptului de Uniune de Energie. Prioritatea ridicată acordată acestei probleme de președintele Juncker prin includerea temei pe ordinea de zi, numirea unui vicepreședinte pentru Uniunea de Energie, precum și includerea tuturor activităților în domeniul de politică energetică și climatică în cadrul general al Uniunii de Energie, arată în mod evident și clar cât de mult capital politic este dispus să investească în acest proces împreună cu Comisia . Până în prezent, această strategie de agendă-cadru pare să fi dat roade pentru că atât guvernele statelor membre, cât și Parlamentul European, companiile energetice, grupurile de reflecție, asociațiile industriale și de mediu au emis documente de luare de poziție privind chestiunea Uniunii de Energie și au formulat propriile „ liste de dorințe”. Disponibilitatea Comisiei de a prelua aproape toate sugestiile pe care le-a primit pentru a le încorpora într-un concept general, au avut tendința de a distrage atenția de la profundele conflicte de interese în cadrul politicii din domeniul climei și energiei ale UE .

În ceea ce privește cererea de energie electrică , SO&AF 2015 prevede o creștere anuală de 0,8% pentru perioada 2014-2030 din cauze cum ar fi : încălzirea globală, creșterea fluxului de transport, precum și redresarea economică. Aceste rezultate se bazează pe datele operatorilor de sisteme de transport (TSO) cu o prognoză în creștere a cererii de energie electrică, relevante pentru evaluarea riscului de compatibilitate a capacității de producție existente cu cea din noua generație bazată în principal pe resurse regenerabile. În ceea ce privește capacitatea de producție, capacitatea de bază pe combustibili fosili va scădea la valori mai mici decât în rapoartele anterioare, centralele electrice pe bază de gaz vor trebui să înlocuiască centralele electrice pe cărbune, iar capacitățile nucleare vor fi reduse cu 12% între 2020 și 2025. Diferențele vor fi asigurate din surse regenerabile de energie (SRE). Capacitățile din hidrocentrale este de așteptat să rămână stabile până în 2025, în timp ce prognoza pentru eoliane și solare crește cu 80%, respectiv 60%.

5.4. Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020

5.4.1. Securitatea energetică a României în contextul european

România consideră strategia energetică parte a strategiei de apărare și militează pentru promovarea unei politici energetice comune de securitate la nivelul UE, precum și a identității energetice naționale care corelează politica internă cu obligațiile care îi revin la nivel european .

Securitatea energetică constituie, alături de competitivitate și dezvoltarea durabilă, unul dintre pilonii strategiei energetice a României.

Este binecunoscut faptul că, după cel de-al doilea război mondial, a debutat construcția Uniunii Europene. Prospectul realizării unei Uniuni Europene făcea parte dintr-un scenariu mult mai larg de creare a unei solidarități euroatlantice.

În cadrul acestui scenariu, NAΤO trebuia să asigure apărarea comună a acestei solidarități, în timp ce alte structuri urmau să apropie, mai ales, economiile occidentale.

S-a pornit de la premisa că prin coordonare și apoi prin integrare economică, prin norme comune se vor elimina cauzele conflictelor anterioare, asigurându-se refacerea rapidă, dezvoltarea țărilor din vestul continentului.

Începând cu 1 ianurie 2007 România a devenit membru al construcției europene, primind un statut și roluri noi, ce se resfrâng asupra întregii economii, inclusiv asupra celui energetic.

Raportat intereselor naționale, se stabilesc scopurile, obiectivele, căile și mijloacele de acțiune. Astfel, strategiile și politicile externe și de securitate nu vor putea fi construite în afara acestor concepte fundamentale.

Cristian Băhnăreanu, afirma că „Este știut faptul că apartenența României la NAΤO și UE impune constrângeri de alianță și mecanisme de integrare – economică, politică și militară – de care politica externă și de securitate nu poate face abstracție.”

Τradiționalele interese naționale se vor combina cu cele europene și euro-atlantice, iar în același timp, autoritățile de la București trebuie să respecte tratatele și acordurile bilaterale, multilaterale, regionale și internaționale la care România este parte.

Strategia de securitate promovează o atitudine de contracarare pro-activă a riscurilor și amenințărilor, prevenirea conflictelor, managementul eficient al situațiilor de criză, participarea activă la promovarea democrației și la consolidarea securității și creșterea prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic.

Preocupările pentru securitatea energetică a României s-au amplificat începând cu anul 2007. Cele mai cuprinzătoare referiri la măsurile concrete pentru realizarea securității energetice au fost prezentate în cursul anului 2007 când Guvernul României a pregătit un „Proiect de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020 aprobat la 5 septembrie 2007 și discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Încă de la început trebuie menționat că acest document guvernamental a fost aliniat principalelor scopuri și obiective energetice ale Uniunii Europene, Strategia conferind, pe piața Uniunii Europene, un rol activ României.

Potrivit documentului „în conformitate cu politicile energetice europene, prioritățile României în domeniu sunt: asigurarea competitivității, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecția mediului și asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare”.

În același document se apreciază că sistemul energetic național prezintă o serie de vulnerabilități, precum: instalații de producere, transport și distribuție a energiei parțial învechite și depășite tehnologic, cu consumuri și costuri de exploatare mari; instalații și echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului uzate moral și fizic, cu costuri mari de exploatare și performanțe scăzute.

Așa cum afirmă Cristian Băhnăreanu „sectorul de producere a energiei electrice este organizat pe filiere tehnologice mono-combustibil” iar România dispune de o „capacitate redusă de cercetare-dezvoltare- diseminare în sectorul energetic și cel minier”, ducând lipsă de o strategie clară în ceea ce privește modernizarea sistemelor de alimentare cu energie termică din sisteme centralizate.

Multe dintre unitățile de producere a energiei electrice nu respectă cerințele privind protecția Mediului din Uniunea Europeană, alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante.

În același timp, este evidențiată dependența de importurile de petrol și gaze naturale deși România își asigură din resurse interne circa 60-65% din necesarul de materii prime.

Rezervele exploatabile economic de țiței, gaze naturale și uraniu sunt tot mai limitate. La nivel european, au apărut efecte negative asupra concurenței în sectorul energetic din cauza tendințelor de concentrare din industria energetică.

În nivel intern, se estimează o creștere a cererii de energie în contextul relansării economice. Pe acest fond, urmare schimbărilor climatice deja resimțite cu secetă prelungită și lipsă de precipitații, pentru hidro-energie, nu sunt speranțe prea mari. Urmare modificărilor legislative privind acordarea certificatelor verzi producătorilor de energie din resurse regenerabile, interesul pentru producerea acestui tip de energie a scăzut coroborat cu dependența de importurile de gaze naturale dintr-o singură sursă, respectiv din Federația Rusă, principalele opțiuni pentru producerea energiei rămân centralele termo bazate pe combustibili tradiționali și pe energia nucleară.

Se estimează și oportunități privind dezvoltarea energeticii, datorită poziției geografice pe care o are România care îi permite să participe activ la dezvoltarea proiectelor de magistrale pan-europene, în același timp piața de energie internă există, este activă și interconectată la piețele regionale de energie și gaze.

S-au acordat de către statul român, facilități care au stimulat investițiile în domeniul eficienței energetice, au permis accesarea fondurilor europene nerambursabile și au încurajat investițiile în instalatii de producere a energieie care folosesc resurse regenerabile. În România există un important sector hidroenergetic care poate fi utizat în condiții de eficiență tehnologică dar și economică.

Scopul Strategiei energetice îl reprezintă asigurarea independenței energetice raportat la proiectul de dezvoltare durabilă a României și a Uniunii Europene.

Ca obiectiv central, după cum este înscris în Strategia energetică, Securitatea aprovizionării presupune „menținerea suveranității naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul energiei”.

Potrivit prevederilor art.136 alin.3 din Constituției României „bogățiile de orice natură ale subsolului, apele cu potențial energetic valorificabil, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”

Prin Strategia energetică se urmărește „reducerea treptată a dependenței de resurse energetice primare din import și menținerea unui echilibru între importul de resurse și utilizarea rezervelor naționale pe baze economice și comerciale.

Se va acționa pentru: diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările exportatoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale; încheierea de contracte pe termen lung pentru furnizorii interni de cărbune care să le asigure acces la piețele financiare, cu respectarea regulilor concurențiale; stimularea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încura-jarea identificării de noi câmpuri și valorificarea maximă a potențialului; abordarea, în comun cu statele membre ale Uniunii Europene”, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului; punerea în valoare de noi perimetre pentru exploatarea lignitului și a uraniului care să asigure cererea după anul 2015; creșterea nivelului de adecvare al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (Smart Grid) și cu respectarea cerințelor UCΤE/EΤSO (Uniunea pentru Coordonarea Τransportatorilor de Energie Electrică/Asociația Opera-torilor de Τransport și Sistem din Europa).

Conform aceleași strategii, Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile ceea ce va genera în mod normal și o mărire a cantității de energie produsă din acest tip de resurse, a cărei pondere se va regăsi în consum în procent crescut de la 35% în anul 2015, la 38% în 2020 din consumul intern de energie.

Pentru îndeplinirea obiectivului dezvoltării durabile în energetică stabilit prin Strategia de Securitate Națională a României, se vor realiza investiții pentru îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț resurse-producție-transport-distribuție-consum și se va promova utilizarea biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale.

Τotodată, se va asigura „susținerea activităților de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile. Reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate va reprezenta altă prioritate”.

Energia regenerabilă continuă să atragă investiții în România, tot mai multe parcuri eoliene si fotovoltaice fiind finalizate, ceea ce permite țarii noastre să-și atingă obiectivele propuse și chiar să depășească state puternic industrializate din Europa, cum ar fi Italia, în ceea ce privește dezvoltarea durabilă în domeniul electroenergetic.

Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate presupune: „continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale și servicii energetice; extinderea activității operatorului pieței angro de energie electrică din România la nivel regional; participare activă la realizarea pieței regionale de energie (în Europa de sud-est) și a pieței unice europene; liberalizarea în condiții tehnice controlate, de siguranță în alimentare, a tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și inter-conexiunile internaționale (creșterea capacității de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020)”; „continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic (privatizarea se va realiza atât cu investitori strategici, cât și prin listarea pe piața de capital); continuarea procesului de restructurare pentru sectorul de lignit în vederea creșterii profitabilității și accesului pe piața de capital”.

În cursul anului 2007, ținându-se cont de problemele energetice din țară și în Uniunea Europeană, autoritățile naționale au hotărât retragerea de la privatizare a câtorva companii strategice de producție, transport și distribuție.

Principalul scop îl reprezintă evitarea ca România să nu devină dependentă de marile companii străine în materie de energie, acest lucru remarcându-se în Germania, Franța, Cehia, Ungaria, Polonia etc.

Un alt obiectiv major al politicii energetice europene îl reprezintă asigurarea protecției Mediului.

La nivel european s-au agreat, cu ocazia Consiliului European din martie 2007, câteva ținte obligatorii în acest sens: „promovarea surselor regenerabile de energie, domeniu în care România și-a asumat, prin aderarea la Uniunea Europeană, importante angajamente; creșterea consumului de bio-carburanți; creșterea eficienței energetice”.

5.4.2. Strategia de securitate națională

În Strategia de Securitate Națională a României document oficial, aprobat de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), se identifică, drept vulnerabilități: „dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială; proporția redusă, fragmentarea și rolul nesemnificativ al clasei mijlocii; insuficienta dezvoltare a societății civile și a spiritului civic; slăbiciunile infrastructurii strategice; starea precară de sănătate a populației; disfuncționalitățile sistemului de învățământ; organizarea inadecvată a sistemului situațiilor de criză”.

În acest context, Securitatea națională, poate fi definită ca o condiție fundamentală a existenței națiunii și statului român, politica și strategia de securitate națională figurând printre drepturile imprescriptibile ce derivă din suveranitatea poporului.

Securitatea națională se realizează în contextele regionale, euro-atlantic și global.

În cadrul intereselor naționale fundamentale se înscriu: integrarea deplină în structurile euroatlantice; menținerea integrității, suveranității și indivizibilității statului; dezvoltarea economiei de piață competitivă; modernizarea sistemului de educație; creșterea bunăstării generale; afirmarea și protejarea culturii, a identității naționale și a vieții spirituale.

Obiectivele majore se corelează cu promovarea libertăților economice, politice, sociale, a respectului pentru demnitatea umană, cu acțiuni constante de dezvoltare și securitate alături de națiunile aliate și partenere.

Strategia de securitate, promovează o atitudine de contracarare pro-activă a riscurilor și amenințărilor, prevenirea conflictelor, managementul eficient al situațiilor de criză, participarea activă la promovarea democrației și la construcția securității și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic.

Atenția pentru securitatea energetică a României s-a amplificat începând cu anul 2007 când au fost elaborate cele mai complexe măsuri pentru realizarea acesteia.

Astfel guvernul a pregătit Proiectul de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020, aprobat la 5 septembrie 2007 și discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT).

Trebuie menționat că au fost elaborate cele mai cuprinzătoare măsuri concrete pentru realizarea securității energetice prin elaborarea „Strategiei de Securitate Națională a României”.

Acest document guvernamental a fost elaborat în deplin acord cu principalele obiective energetice ale Uniunii Europene, fapt ce a acordat României, un rol activ piața energteică a Uniunii Europene.

Conform Strategiei de Securitate Națională a României (SSNR), garantarea securității naționale „nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a României prin adaptarea operativă și optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare și creșterea eficienței energetice”.

Strategia energetică a României a fost aliniată principalelor obiective energetice ale Uniunii Europene evidențiate în „ Strategia Lisabona ”, Carta Verde „ Strategia europeană pentru energie durabilă, competitivă și sigură ” și „ Politică energetică pentru Europa ”.

În contextul relansării economice a României, potrivit datelor de pe site-ul ANRE se estimează o cerere sporită de energie, în timp ce rezervele de petrol și gaze naturale vor fi tot mai limitate exceptând viitorul imediat în care vom avea pe termen scurt și mediu chiar un execedent de petrol urmare descoperirii și punerii în exploatare a rezervelor din Platoul continental al Mării Negre .

Întrucât România nu își poate asigura din resurse proprii necesarul de petrol și gaze naturale va fi obligată să sporească importurile sau să identifice materii prime din alte surse cum ar fi cele regenerabile: biomasa din care se obțin biocombustili sau biocombustilii lichizi din care cei mai cunoscuți bioetanolul si biodieselul.

Deși la nivel european s-au elaborat strategii comune aplicabile țărilor membre, ca urmare a propunerii Comisiei Europene de realizare a unei super-rețele, pot apărea efecte negative datorită concurenței în sectorul energetic, prin tendințele de concentrare din industria de resort.

Securitatea energetică se poate realiza prin „asigurarea necesarului de resurse energetice și limitarea dependenței de cele de import, diversificarea surselor energetice și a rutelor de transport ale acestora, creșterea capacității de transport a rețelelor naționale de energie electrică și gaze naturale”.

Urmare adoptării tratatului „The Energy Community Treaty in the Southeast European region” pentru armonizarea cu politicile energetice europene, României a stabilit următoarele priorități în domeniu:

„asigurarea competitivității;

diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice;

protecția mediului și asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare”.

O aplicare constructivă eficientă a Τratatului Comunității Energetice în regiunea Europei de Sud-Est a dat o bună șansă României de a-și întări poziția strategică în regiune, din perspectiva stabilități energetice, poziție generatoare de resurse care să finanțeze cercetările din domeniile resurselor alternative, conservării resurselor clasice și protecției mediului înconjurător.

Ținând cont de dezideratul Uniunii Europene de implementare a unei politici comune în domeniul energetic, Guvernul de la București și-a manifestat adeziunea la Cartea Verde europeană din martie 2006, focusându-se pe „definitivarea pieței interne de energie; creșterea securității în alimentare, inclusiv prin introducerea unor mecanisme de solidaritate între statele membre, sporirea gradului de diversificare a producției de energie, asigurarea unei abordări comune a problematicii schimbărilor climatice, stimularea inovării și cercetării în domeniul energetic, abordarea problematicii energetice”, în afara Uniunii, cu o „singură voce”.

În Carta Verde se evidențiază importanța României de stat de tranzit al hidrocarburilor pe direcția est-vest.

De asemenea, România va participa la consolidarea și asigurarea funcționalității pieței europene de energie, care va asigura competitivitatea companiilor europene și prețuri adecvate la consumatori.

5.5. Parteneriate transnaționale în domeniul electroenergetic

5.5.1. Parteneriate internaționale ale României din domeniul energiei electrice

În categoria parteneriatelor internaționale din domeniul energiei electrice pot fi identificate tipuri de relații comerciale la nivel micro sau macroeconomic, după

cum urmează:

import/export de energie electrică realizabil prin rețelele electrice naționale interconectate cu anumite condiții tehnice de compatibilitate;

investiții străine în România pentru producția de energie electrică în sistem clasic sau din surse regenerabile, pentru mentenanța sistemului electroenergetic, distribuția energiei electrice;

investiții românești pentru dezvoltarea rețelelor de transport și realizarea interconectării cu alte sisteme naționale sau regionale.

Pentru a sublinia importanța pentru România a parteneriatelor internaționale din domeniul energiei electrice trebuie relevată situația geoenergetică în ansamblu, urmare a modificărilor și mutațiilor de natură geopolitică și geoeconomică la care România din păcate nu a reacționat.

Pentru constituirea unei baze de analiză, exemplificăm discursul domnului Gerard Mestrallet, PDG la GDF Suez, operator important de gaze și electricitate în Europa și România care spunea în cadrul unei reuniuni a Comisiei Europene din anul 2014 că : „Rețeua europeană (de electricitate) este în situație de risc și se vede cum se reduc limitele sale de securitate. Rețelele nu au fost create pentru a genera fluxuri masive de natură intermitentă, precum cele generate de energiile neconvenționale, nici pentru inversiuni repetate ale curentului între zonele care produc mai mult decât necesar și cele care au nevoie de energie. Germania, spre exemplu, poate în aceeași zi să exporte sau să importe electricitatea produsă în Franța, în funcție de condițiile meteo. Aceste mișcări fragilizează liniile și multiplică riscurile de pană de curent…. Vorbim despre rețele interconectate, iar țările europene se află în strânsă cooperare: dacă una cade, poate să antreneze și altele…o cădere de rețea în nordul Germaniei a privat aproape 15 milioane de persoane de energie electrică iar impactul s-a simțit până în Spania chiar și în Maroc deși căderea de rețea a durat mai puțin de o oră. În caz de pană prelungită, ar putea fi afectate locații sensibile, precum spitalele…Situația actuală este rezultatul incoerenței în politicile energetice din ultimii 20 de ani. În anii 90, Europa a mizat pe liberalizarea piețelor apoi, în 2000, prioritatea a fost lupta împotriva schimbărilor climatice. Iar acum trebuie reconciliate cele două logici de joc și asta este puțin probabil în contextul actual. Europa nu avansează decât atunci când se găsește în fața unei crize. Sper să nu fie nevoie de un blackout pentru conștientizarea situației. Consecințele ar fi dramatice ”.

Din astfel de poziții tranșante exprimate de personalități de marcă din domeniul energetic trebuie să tragem concluziile și învățămintele necesare în urma cărora factorii politici să ia deciziile cele mai bune pentru România și să înțeleagă că nu putem vorbi de securitate energetică națională fără securitate energetică regională și că interconectarea nu se face pentru creșterea exporturilor și raportări financiare.

Deși România are o poziție geostrategică specială cu ieșire la Marea Neagră, situată la granița Uniunii Europene și vecinătatea unei Mari Puteri mondiale, nod comercial important între Est și Vest, a eșuat în toate proiectele regionale din domeniul energetic, ratând toate oportunitățile.

Chiar dacă perspectiva unor resurse importante de gaze naturale în Marea Neagră ne asigură un confort energetic pe viitor, România se află în acest moment exclusă de pe marile rute de transport al gazelor naturale care vor aproviziona Europa. Fie că vorbim despre Rusia, ca sursă de aprovizionare, sau zona Mării Caspice, România nu este conectată la niciunul dintre aceste proiecte.

Speranța noastră este legată de posibilitatea construirii unor conectori care să fie cuplați la marile gazoducte. Sunt doar proiecte a căror realizare este incertă pe termen lung și care necesită investiții majore.

Recent, compania de transport al gazelor naturale din Slovacia a lansat ideea construirii unui gazoduct care să lege Slovacia, Ungaria și România. Eastring va aduce gaz în Balcani din vest, urmând să aibă o lungime cuprinsă între 744 și 1015 km și o capacitate de până la 20 mld metri cubi/an. Costul estimat este de 1,3 mld euro și ar putea deveni operațional la finele anului 2018. Rusia s-a arătat interesată de acest proiect și așteaptă o invitație din partea inițiatorilor. Eastring ar trebui să fie conectat, prin Bulgaria la Trans Anatolian Natural Gas Project (TANAP), gazoduct a cărui construcție a fost lansată de Turcia în luna martie 2015 și care va fi gata în 2018. TANAP va lega printr-o conductă de 1850 km, granița georgiană a Turciei cu cea a Greciei, și mai departe, conducta va fi conectată spre vest la gazoductul transadriatic (TAP) prin Grecia, Albania și Italia. Interconectorul presupune o investiție de 10mld dolari și va transporta gazul azer spre Occident. România nu se află pe ruta acestui proiect iar posibilitatea de a beneficia de gaze prin intermediul gazoductului TANAP depinde de interconectorul care va lega Bulgaria de Grecia.

Bulgaria, România, Ungaria și Grecia vor să promoveze la nivelul UE un proiect de interconectare a rețelelor de gaze, denumit Aegean Baltic Corridor condiționat și de acordul Comisie Europene care ar trebui, în opinia inițiatorilor, să-l cofinanțeze. Proiectul ar avea rolul de a interconecta sistemele de transport al gazelor din Grecia, România, Bulgaria, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria.

Un nou gazoduct care a lăsat România din nou în afară, Turkish Stream va pleca din Rusia, va subtraversa Marea Neagră și va intra în Turcia. Mai departe, va conecta Macedonia, Serbia, Grecia, Ungaria și va avea ca punct terminus hab-ul de comerț cu gaze Buamgarten din Austria. Prin acest proiect, Rusia vrea să ocolească Ucraina după ce varianta cu South Stream a fost anulată.

Un alt proiect din care face parte și România, Proiectul AGRI, a fost lansat în 2010 și este mereu amânat. Din proiect mai fac parte Georgia, Azerbaidjan și Ungaria. Proiectul care presupune construcția a două terminale de gaz natural lichefiat, unul la Constanța și altul în Georgia, trebuia să aducă gaz din zona Mării Caspice în România.

Un alt proiect care de această dată poate fi considerat o eroare majoră a politicii românești este proiectul Nabucco. Țările care făceau parte din proiect s-au retras rând pe rând la presiunile Rusiei, în timp ce România a cheltuit 20 mil. euro pentru studii și promovarea lui și nu s-a ales cu nimic.

Urmare a acestor situații, speranțele se leagă de rezervele din Marea Neagră, cu toate că și acestea ar putea la un moment dat să fie împărțite cu noul vecin, Rusia, care prin anexarea peninsulei Crimea a câștigat acces la Marea Neagră. În funcție de evoluțiile geopolitice viitoare, dacă Rusia va anexa și Insula Șerpilor poate obține și drepturile asupra Platoului continental al Mării Negre, unde România deține drepturi asupra rezervelor naturale de gaz obținute în urma unui proces internațional a cărui sentință nu este opozabilă Rusiei.

În domeniul electroenergetic, secretarul de stat pentru afaceri europene în Ministerul român al Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a avut consultări la București în luna aprilie 2011 cu omologul său suedez, Frank Belfrage, ocazie cu care au discutat atât elemente de pe agenda europeană, cât și despre proiectul cablului electric de alimentare submarin prin care se poate realiza interconectarea Constanța – Istanbul.

„Guvernele celor două țări acordă o mare importanță pentru finalizarea acestui proiect” , a declarat Aurescu la finalul consultărilor sale cu oficialul suedez. În cadrul întrevederii au fost abordate și alte subiecte pentru cooperarea în domeniul energiei, în special în ceea ce privește sprijinul pentru modernizarea domeniul energetic din România.

În iunie 2010 Transelectrica și compania suedeză Vattenfall Power Consultant AB a semnat contractul de servicii cu privire la studiul de fezabilitate, studiul de mediu și caietele de sarcini, inclusiv, pentru proiectul „Submarine cablu România-Turcia (HVDC Link)”, valoarea contractului fiind 1.240.000 de euro.

Acest proiect a fost convenit în prealabil de către autoritățile din România și Turcia și își propune să facă comerț cu energie electrică mai eficient tehnic și economic, mai ales pentru a satisface nevoile tot mai mari de energie electrică în Turcia, precum și pentru valorificarea potențialului din România a producției de export, potențial care este semnificativ în creștere datorită noilor proiecte greenfield în Dobrogea (sud-estul România).

Din păcate și acest proiect a rămas în „adormire” în faza de studii și dorințe, dorințe care se manifestă însă numai dinpre partea română pentru că Turcia, în afara acțiunilor declarative nu a întreprins nimic concret.

Drept urmare, în materie de interconectare energetică, singurul lucru care ne-a rămas, intangibil, funcțional tehnic și profitabil, este sistemul electroenergetic național pe care l-am numit anterior, elementul care „ generează securitate energetică în România”.

TRANSELECTRICA S.A. este singurul operator din România care asigură serviciul de transport al energiei electrice, de conducere tehnică operațională a Sistemului Electroenergetic National (SEN) și de administrare a pieței de energie electrică, aceste domenii fiind considerate prin lege monopol natural.

Acest serviciu constă în principal în asigurarea transportului de energie electrică activă între două sau mai multe puncte ale rețelei electrice de transport (RET) a SEN, cu respectarea normelor de continuitate, siguranță și calitate.

Serviciul de transport constituie serviciu public conform licenței de transport și dispecerizare nr.161/2000 și trebuie asigurat de Companie în condiții nediscriminatorii pentru toți utilizatorii RET.

Beneficiarii serviciului de transport al energiei electrice sunt toți titularii de licență care introduc, respectiv extrag energie electrică în/din SEN, inclusiv pentru activități de import/export.

Procedura se aplică pentru licitațiile organizate de TRANSELECTRICA în cazul alocării explicite a capacităților de transport pe liniile de interconexiune cu sistemele statelor vecine.

Procedura se aplică pentru fiecare linie sau grup de linii care permit interconectarea pe o secțiune transfrontalieră a Sistemului Electroenergetic Național (SEN), pe următoarele secțiuni: România – Bulgaria; România – Serbia; România – Ungaria; România – Ucraina; România – Republica Moldova.

5.5.2. Planul de Dezvoltare al Rețelei Electrice de Transport (RET) pentru perioada 2014-2023

Conform competențelor și atribuțiilor stabilite prin Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 și Condițiilor asociate Licenței nr. 161 pentru transportul de energie electrică și furnizarea serviciului de sistem, CNTEE „TRANSELECTRICA” S.A. planifică dezvoltarea rețelei electrice de transport, ținând seama de stadiul existent la data planificării, prognoza evoluției consumului, capacitatea de producție și a schimburilor de energie electrică prin elaborarea unui Plan de dezvoltare la fiecare doi ani un pentru următorii 10 ani.

Planul de dezvoltare a rețelei electrice de transport (RET) emis pentru o perioadă de zece ani este supus aprobării Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE).

Proprietarul rețelei de transport finanțează și/sau își dă acordul asupra modalității de finanțare a investițiilor în rețeaua de transport, stabilite de operatorul de transport și de sistem și aprobate de ANRE.

Conform Legii nr.123/2012, rețeaua electrică de transport este considerată de interes național și strategic, drept pentru care cea mai mare parte a activelor aflate în componența sa se află în proprietatea publică a statului.

Planul de dezvoltare a rețelei electrice de transport este un document public care conține date principale referitoare la situația de la data elaborării și dezvoltarea preconizată a RET în contextul Sistemului Electroenergetic Național (SEN) pentru următorii zece ani. Acesta este un document public pus de CNTEE „TRANSELECTRICA” S.A la dispoziția tuturor părților interesate.

La baza „Planului de dezvoltare a RET – perioada 2016-2025” au stat analize privind regimurile de funcționare a rețelei în perspectivă, bazate pe scenarii privind evoluția consumului, capacităților de producție și schimburilor cu sistemele vecine interconectate, pe termen scurt și mediu. Planul de dezvoltare a RET are în vedere cerințele și prioritățile prevăzute în strategia și politica energetică națională. Acestea constituie referințe determinante pentru identificarea direcțiilor prioritare și pentru prognoza tendințelor de evoluție a sectorului energiei avute în vedere la planificare.

Planificarea dezvoltării RET urmărește următoarele obiective:

„funcționarea în siguranță a SEN și transportul energiei electrice la niveluri de calitate corespunzătoare condițiilor normate de Codul tehnic al RET și Standardul de performanță pentru serviciile de transport și de sistem ale energiei electrice;

dezvoltarea RET astfel încât aceasta să fie corespunzător dimensionată pentru transportul energiei electrice prognozate a fi produsă, consumată, importată, exportată și tranzitată;

asigurarea infrastructurii de transport necesare pentru buna funcționare a pieței de energie electrică;

asigurarea accesului solicitanților la rețeaua de interes public, în condițiile prevăzute de normele în vigoare;

minimizarea cheltuielilor de investiții la alegerea soluțiilor de dezvoltare RET”.

Investițiile planificate în ediția 2010-2019 a Planului se regăsesc, cu excepția celor finalizate, în ediția 2014-2023, cu actualizări ale termenelor de finalizare pentru câteva proiecte, în funcție de evoluția lor până în prezent. Planul actual include, de asemenea, un număr de proiecte noi, implicând un efort investițional pe zece ani pentru dezvoltarea RET (exclusiv sistemele asociate) de peste 4,5 miliarde lei.

Principalele obiectivele urmărite în planificarea RET sunt:

Creșterea capacității de interconexiune a SEN.

Pentru creșterea capacității de schimb prin interfața de vest și sud-vest a României, sunt planificate întăriri ale rețelei în zonă, care vor permite eliminarea congestiilor, atât pe direcția E – V la granița cu Ungaria și Serbia, cât și pe direcția de tranzit N- S, prin întărirea culoarului Porțile de Fier – Reșița – Timișoara – Arad.

Având în vedere contribuția la implementarea priorităților strategice ale Uniunii Europene privind infrastructura energetică transeuropeană, aceste proiecte au fost incluse de Comisia Europeană în prima listă de Proiecte de Interes Comun (PCI), formând, împreună, „Grupul România-Serbia”, între Reșița și Pancevo.

Proiectele vor permite și integrarea în SEN a producției din centralele eoliene preconizate în zona de sud-vest a țării (Banat) și din amenajarea hidroelectrică Porțile de Fier existentă.

La momentul finalizării Planului sunt în analiză și alte proiecte de creștere a capacității de schimb cu Republica Moldova, prin construirea unei a 3-a linii de interconexiune de 400 kV, în zona Iași – Ungheni și întărirea rețelei interne care să conecteze linia cu rețeaua de transport existentă. Soluția finală urmează să se convină cu reprezentanții OTS din Republica Moldova.

Creșterea capacității de transport între zona de est (în special Dobrogea) și restul sistemului electroenergetic interconectat .

Pentru a mări capacitatea de transport dinspre Dobrogea spre întreg sistemul, au fost planificate mai multe proiecte de întărire a rețelei de transport. La proiectele prevăzute în ediția 2010 a Planului, s-au adăugat în acestă ediție câteva proiecte de creștere a capacității unor linii existente de 400 kV și 220 kV, prin înlocuirea conductoarelor pe toată lungimea sau pe tronsoane cu secțiune mai mică decât restul liniei.

Între aceste proiecte „câteva proiecte majore contribuie semnificativ, prin creșterea capacității de interconexiune cu Bulgaria și prin întărirea infrastructurii care va susține transportul fluxurilor de putere între coasta Mării Negre și coasta Mării Nordului/ Oceanului Atlantic, la implementarea priorităților strategice ale Uniunii Europene privind infrastructura energetică transeuropeană, condiție obligatorie pentru realizarea obiectivelor politicii în domeniul energiei și climei.” De aceea, aceste proiecte au fost incluse de Comisia Europeană în prima listă de Proiecte de Interes Comun, formând, împreună cu 3 proiecte de linii și stații din Bulgaria „Grupul Bulgaria-România, creșterea capacității”.

România este interesată de perspectiva efectuării unor exporturi mai mari de energie către piața regională din sud-estul Europei, drept pentru care ia în considerare:

„cerința de creare a unei piețe unice europene de energie electrică (Directiva 2009/72/CE privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE);

facilitarea creșterii schimburilor transfrontaliere (Regulamentul (CE) 714/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1228/2003);

nivelul de dezvoltare la care a ajuns piața noastră de energie electrică,

România se alătură proiectului de cuplare a piețelor implementat de Cehia, Ungaria și Slovacia.”

Conform datelor preluate de pe site-ul TRANSELECTRICA, exportul de energie electrică al variază foarte mult în funcție de producție, de starea vremii care la rândul său influentează atât producția de „energie verde” eoliană, solară, hidro dar și consumul intern.

Dacă în primăvara anului 2016 resursele energetice au crescut și s-a exportat circa 2,58 mld Kwh, în luna mai 2016, România a importat energie cu un deficit față de export de 46 Gwh pentru ca în anul curent, 2017 să se înregistreze o creștere cu aproximativ 60% export față de anul 2016.

România a exportat în anul 2016, 8,59 TWh de energie electrică, în scădere cu 18,2% față de anul precedent în timp ce în primele 6 luni ale anului 2017 s-a înregistrat o scădere a consumului intern cu 1,5% față de aceeași perioadă a anului precedent- indicele de consum putând fi considerat un adevărat barometru al stării nației, în timp ce și exporturile au atins cel mai ridicat nivel din istoria post-decembristă . Principalele destinații pentru energia produsă în România sunt Bulgaria, Serbia și Ungaria.

Concluzii

Pentru majoritatea profesioniștilor, securitatea energetică înseamnă producerea de energie necesară în propria lor țară și minimizarea pe cât posibil, a dependenței de importurile străine.

Securitatea energetică este adesea perceput ca o „umbrelă” care acoperă multe dintre preocupările legate de energie, creșterea economică și puterea politică.

Conceptul de securitate energetică este legat profund de conceptul de „securitatea statului”. Termenul de securitate energetică ca sector sau dimensiune de securitate specifică, este relativ nou. Acesta a fost definit în teoria relațiilor internaționale și studiilor de securitate de către așa-numita Școala Copenhaga, reprezentată în principal de Barry Buzan, la începutul anilor 1990.

Scopul Strategiei energetice îl reprezintă asigurarea independenței energetice în contextul dezvoltării durabile a României și a Uniunii Europene.

Prin Strategia energetică se urmărește „reducerea treptată a dependenței de resurse energetice primare din import și menținerea unui echilibru între importul de resurse și utilizarea rezervelor naționale pe baze economice și comerciale”.

Asigurarea securității energetice constituie o preocupare a oficialilor europeni, care consideră că în interiorul Uniunii Europene sunt niveluri diferite de abordare a acesteia, dar care pot fi contracarate prin acțiuni comune ale statelor.

În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România trebuie să-și armonizeze legislația în funcție de tratatele, strategiile și directivele europene care devin obligatorii pentru toți membrii.

În acest context, eforturile Uniunii Europene de armonizare a principiilor sale fundamentale la actualele realități date de globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității, s-au concretizat prin Tratatul de la Lisabona și Strategia Uniunii Europene 2020.

În materie de politică energetică, strategiile sunt clare și urmăresc să asigure „funcționarea pieței și aprovizionarea cu energie a Uniunii și să promoveze eficiența energetică și economia de energie, dezvoltarea de noi surse de energie și energii regenerabile și interconectarea rețelelor energetice”.

În concordanță cu legislația adoptată, dar și cu politica promovată la nivel european, România a aprobat Strategia energetică pentru perioada 2007-2020 document aliniat principalelor obiective energetice ale Uniunii Europene evidențiate în „ Strategia Lisabona”, Carta Verde „ Strategia europeană pentru energie durabilă, competitivă și sigură ” și „ Politică energetică pentru Europa”.

În cadrul acestui capitol, cercetătorul introduce conceptul de „sistem electroenergetic furnizor de securitate energetică”.

Sistemul electroenergetic, cu cele două mari componente:

materială, alcătuită din totalitatea instalațiilor de producere, transport, distribuție, furnizare și mentenanță;

umană, însumează totalitatea lucrătorilor din sistem, în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra mediului care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației, este cel care asigură limitarea pagubelor materiale, restabilirea funcționării instalațiilor și echipamentelor electrice ale obiectivelor civile și militare din spitale, instituții, porturi și aeroporturi, telecomunicații ș.a.

Pentru a prezenta rezultate și a emite concluzii privind legătura dintre sistemul electroenergetic și ordinea publică și siguranța națională, cercetătorul prezintă un studiu de caz la care a participat efectiv privind analiza SWOT a unei societăți de intervenții și întreținere.

Mentenanța reprezintă totalitatea operațiilor de întreținere și reparație ale unui sistem tehnic și se înfăptuiește prin activități depuse de compartimentele specializate din cadrul unei organizații pentru asigurarea funcționării sistemului la un grad cât mai ridicat. Cea mai importantă sarcină a mentenanței este de a asigura disponibilitatea instalațiilor, echipamentelor, utilajelor pe termen lung.

În același context a fost realizat al doilea studiu de caz, respectiv un chestionar instrument folosit în metodologia de cercetare prin care s-a dorit să se inducă subiecților, conștientizarea importanței problemelor și în același timp să se afle nivelul de reacție și gradul de înțelegere a legăturii indisolubile între securitatea energetică și celelalte domenii: social, sănătate, siguranță, Mediu.

Această legătură se regăsește în conceptul de securitate națională extinsă introdus de curând în Strategia Națională de Apărare și cuprinde următoarele domenii: Apărarea, Securitatea socială, Securitatea alimentară, Securitatea educațională, Securitatea economică, Securitatea financiară, Securitatea energetică, Securitatea infrastructurilor critice, Securitatea Mediului.

Potrivit acestei Strategii, Securitatea națională nu este privită doar prin perspectiva apărării, ci și prin evaluarea aspectelor care țin de ordine publică, economie, infrastructură, educație, sănătate, demografie, mediu și care au impact asupra securității naționale.

La nivel european, pe o piață a energiei extrem de atrăgătoare și cu participanți care depind în mare măsură de importuri, marcată de dependența față de Rusia – țară supusă unor sancțiuni importante ca urmare a declanșării unui conflict militar, dar și de revoluția energiei regenerabile, s-a creat Uniunea de Energie Europeană.

Cercetătorul a analizat și prezentat mai multe opinii ale unor experți de marcă în domeniu energetic privind înființarea și funcționarea unei Uniuni de Energie, printre care și a profesorului Glachant, economist cu doctorat la Universitatea La Sorbonne, director al Programului de Politici Energetice „Loyola de Palacio” de la Institutul Universitar European, care a definit Uniunea de Energie ca „o cutie goală care nu are nici un conținut, este doar un cuvânt și nu o instituție sau organizație care încă nu există” .

Și fără Uniunea de Energie, România are parteneriate internaționale în derulare în domeniul energiei electrice materializate prin: import/export de energie electrică, realizabil prin rețelele electrice naționale interconectate cu anumite condiții tehnice de compatibilitate; investiții străine în România pentru producția de energie electrică în sistem clasic sau din surse regenerabile pentru mentenanța sistemului electroenergetic, distribuția energiei electrice; investiții românești pentru dezvoltarea rețelelor de transport și realizarea interconectării cu alte sisteme naționale sau regionale.

Chiar dacă perspectiva unor resurse importante de gaze naturale în Marea Neagră ne asigură un confort energetic pe viitor, România se află în acest moment exclusă de pe marile rute de transport al gazelor naturale care vor aproviziona Europa, iar singura soluție, cel puțin deocamdată, rămâne valorificarea energiei electrice, domeniu în care dispunem de un excedent de producție disponibil pentru export.

CAPITOLUL 6. CONCLUZII

Prezentarea concluziilor în cadrul unei lucrări științifice reprezintă ultimul stadiu al cercetării, moment deosebit de important deoarece evidențiază chintesența rezultatelor întreprinse pe parcursul perioadei de cercetare.

Obiectivul principal al lucrării de cercetare științifică doctorală a fost de a identifica și analiza metode/tehnici/proceduri, care îmbunătățite semnificativ, să asigure funcționarea la parametrii normali în cazuri de forță majoră, a sistemului electroenergetic național, element important de interes și siguranță națională.

Motivele alegerii temei de cercetare au pornit de la exemple nefericite de întreruperi accidentale de curent electric de mare amploare cum au fost cele din :

Statele Unite din august 2003 – cea mai mare din istorie, care a afectat metropola New York și alte mari orașe până în Canada lăsând fără electricitate peste 50 de milioane de consumatori. Pana de curent a creat haos în transporturi și a produs cel mai mare blocaj rutier din istorie. Stările de panică care au cuprins cetățenii au generat morți și răniți, devastări, jafuri și distrugeri de magazine, autoturisme , iar pana de curent s-a resimțit până și în cursul dolarului;

India, iulie 2012. Peste 600 de milioane de persoane au fost afectate, aceasta fiind una dintre cele mai mari pene de curent înregistrate în istorie.

Pana de curent s-a datorat infrastructurii învechite a Indiei și incapacității guvernului de a face față cererii de energie;

Turcia din martie 2015, unde „căderea sistemului electroenergetic” pe circa ½ din suprafața țării a paralizat efectiv economia Turciei : orașe precum Istanbul și Ankara au rămas fără energie electrică, au fost închise porturile și aeroporturile mari ale țării, bolnavii au rămas fără aparatură medicală funcțională în spitale, oamenii au rămas blocați în clădiri fără ascensoare, ventilație ș.a;

București, noiembrie 2012, o pană de curent de numai o oră, la Spitalul Floresca a creat mari probleme întrucât generatorul propriu nu a putut asigura energie electrică pentru toate secțiile fiind alimentate doar sălile de operații și secția de reanimare. A fost afectată starea de sănătate a pacienților conectati la aparate în timp ce alți pacienți au rămas blocați în lifturi, unii în stare gravă;

România, 01 iunie 2016. Cea mai mare pană de curent din ultimii 39 de ani care a afectat peste 150.000 de utilizatori cu domiciliul în județele Argeș și Vâlcea. Au fost afectate de pana majoră de curent trei orașe mari: Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea. Deși pana de curent nu a durat decât o oră și douăzeci de minute, mai multe orașe au rămas și fără apă caldă, pentru că nu a fost energie pentru producerea aburului în timp ce spitalele au pornit generatoarele.

Zece linii de 110 kilovolți nu au mai fost alimentate iar pentru compensarea dezechilibrelor din rețea, Hidroelectrica a pornit în doar șase minute un număr de patru centrale: Lotru-Ciunget, Râul Mare Retezat, Gâlceag și Șugag , restabilind deficitul de putere de pe rețeaua CEZ și de pe rețeaua Transelectrica, evitând astfel o până generalizată de curent, similară cu cea înregistrată în 1977 și care putea să genereze pagube de miliarde de euro României.

Specialiștii spun că dacă nu se iau repede măsuri, în cazul unei pene generalizate la nivel național, efectele sociale și economice vor fi devastatoare, chiar dacă nu vom rămâne fără energie electrică mai mult de câteva minute iar pagubele ar fi comparabile cu cele produse de un cutremur catastrofal.

Analizând aceste exemple dar și multe altele, cercetătorul, specialist cu practică în domeniul energetic și-a adresat două întrebări:

este România pregătită să facă față unei avarii majore a sistemului electroenergetic care să genereze o întrerupere în furnizarea de curent electric pentru o perioadă mai lungă de timp?

cum ar fi afectată Ordinea publică și Siguranța Națională într-o astfel de situație?

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări în capitolul doi al lucrării de cercetare, s-a analizat situația resurselor energetice la nivel mondial, cu referiri la categoriile de resurse de tipul combustibililor fosili – cărbuni, șisturi bituminoase, la gazele naturale, la principala sursă mondială, respectiv, petrolul dar și la resursele de tipul metalelor radioactive, de o mare eficiență energetică cum ar fi, uraniul și toriul.

S-au prezentat rezultatele cercetării privind geopolitica petrolului, geografia consumului și date despre actorii importanți pe piața petrolieră cu referiri la Rusia, principal producător și exportator mondial, dar și date despre apariția unor state tot mai prezente pe piața cum ar fi China, și India care și-a declarat interesul pentru petrolul caspic.

În acest context, coroborat cu situația geopolitică în continuă schimbare generată de anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia din martie 2014, rezultatele cercetării arată că în prezent, România, care este încă dependentă de importurile de gaze naturale și petrol, are o singură alternativă din punct de vedere al siguranței energetice: să acorde sistemului electroenergetic o maximă atenție deoarece acesta poate funcționa în parametrii optimi, cu resurse tradiționale interne la care se adaugă resurse regenerabile, care generează un excedent de electricitate disponibil chiar și pentru export.

Pentru a putea stabili obiective și emite concluzii privind capacitatea sistemului electroenergetic de a deveni un factor determinant al securității energetice s-a analizat sistemul în componenta sa materială care cuprinde structurile de producție, transport, distribuție, furnizare și mentenanță.

Analiza sistemului electroenergetic național s-a făcut prin cercetarea funcționalității sistemului analizând vulnerabilitățile și riscurile acestuia dar și oportunitățile.

Din punctul de vedere al securității energetice s-a analizat cea mai importantă vulnerabilitate respectiv, stocarea energiei electrice în cantități care să asigure un timp optim de răspuns și realimentarea sistemului pentru întreruperi datorate unor situații de fortă majoră care se regăsesc în aria securității și siguranței naționale, analizandu-se posibilitățile înlocuirii tehnologiilor poluante cu alte care folosesc surse regenerabile dar care depind de schimbările climatice tot mai evidente.

Au fost prezentate (capitolul trei), considerații privind securitatea energetică a Uniunii Europene cu evoluțiile și implicațiile dependenței statelor din Europa Centrală și de Est de rezervele rusești și analizată interdependența energetică UE-Rusia, politicile energetice și diferitele abordări ale UE și Rusia în relația energetică. Cercetătorul își concentrează atenția asupra noii situații geopolitice din spațiul balcano-caucaziano-pontic pentru că securitatea energetică a UE este din nou în lumina reflectoarelor, probabil mai mult decât oricând înainte, datorită evenimentelor din 2014 când Rusia a anexat Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol. Drept urmare, criza din Ucraina a reaprins certurile perene ale Europei pentru realizarea securității energetice, iar eforturile de a diversifica sursele de aprovizionare cu energie vor trebui să fie intensificate.

În acest context, România trebuie să se detașeze de mirajul unor bogății imense în resurse de petrol și gaze aflate în platoul continental din zona Insulei Șerpilor care vor putea fi exploatate într-un viitor incert din mai multe puncte de vedere.

Printr-o expunere de argumente, în acest capitol, cercetătorul explică într-o opinie personală, de ce au loc controverse în relațiile energetice dintre UE și Rusia, care este caracterul lor și cum influențează acestea securitatea energetică a României. Este cercetată de asemenea relația UE-Rusia care poate fi descrisă ca o interdependență asimetrică în care unele state care depind într-o mai mare măsură de importurile din Rusia au poziții și interese diferite.

În capitolul patru, cercetătorul își propune să analizeze politica energetică a Uniunii Europene, eforturile de adaptare a documentelor sale fundamentale la noile realități date de globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității. A fost aprofundată cercetarea științifică și s-a reușit să se realizeze conexiunea între conceptul teoretic de securitate energetică și componenta materială a sistemului electroenergetic un mix aplicabil pentru eliminarea efectelor în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra Mediului, care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației.

Au fost cercetate două concepte noi, respectiv, conceptul de securitate națională extinsă și conceptul de Uniune de Energie Europeană.

Referitor la primul concept putem afirma cu siguranță că majoritatea elementelor care definesc securitatea energetică pornind de la „evaluarea amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților”, până la interacțiunea între domenii cum ar fi: apărarea, securitatea socială, securitatea educațională, securitatea alimentară, securitatea economică, ordinea publică, infrastructura toate cu impact asupra securității naționale, se regăsesc în lucrarea științifică prezentă și în conținutul unor materiale redactate, cu multe luni înainte de apariția Strategiei Naționale de Apărare prezentată de actualul Președinte al României.

Un concept nou, introdus de cercetător în lucrarea de cercetare este, alternativa rațională. Pornind de la sintagma bine cunoscută că „nu energia este scumpă, ci lipsa ei”, alternativa rațională devine „esența societății energetice” care stabilește relații privilegiate de tip : multisursă; multitip și raționalizare a consumului.

Multisursa asigură producerea și furnizarea de energie electrică din mai multe surse, multitip, se referă la tipul unităților de producție în funcție de materia primă folosită, iar raționalizarea consumului este un obiectiv extrem de important al managementului energetic care concură la îndeplinirea mai multor obiective: protejează resursele; protejează Mediul și schimbările climatice; generează importante economii consumatorilor finali; asigură îndeplinirea obiectivelor naționale și internaționale de reducere a consumului de energie electrică cu 20% până în anul 2020.

În capitolul cinci este prezentată politica energetică a Uniunii Europene cu referiri asupra Trataului de la Lisabona și a Conceptului de Uniune de Energie Europeană (European Energy Union), concept care este cel puțin deocamdată, numai financiar și politic.

În timp ce energia electrică produsă cu combustibili fosili se poate stoca – prin asigurarea unor stocuri de materie primă, acest lucru nu se poate realiza la centralele eoliene și solare și astfel sursele regenerabile nu vor putea, cel puțin deocamdată, să furnizeze suficientă energie pentru a susține modul actual de viață.

Mai mult, energia electrică trebuie generată cât mai aproape de consumator, întrucât sistemele de transport și rețelele de interconexiune nu sunt suficient de dezvoltate și sunt extrem de costisitoare.

Datorită acestor impedimente majore coroborate cu interesele economice și politice ale unor țări din interiorul dar și din exteriorul Uniunii Europene, Uniunea de Energie nu va putea asigura în perioada următoare securitatea energetică a țărilor membre UE, obiectivul principal pentru care se dorește a fi creată.

Drept urmare, România, care din punct de vedere electroenergetic este total independentă, având chiar resurse disponibile pentru export, trebuie să devină un jucător abil și precaut pe piața energetică europeană și să nu tindă spre o iluzie alimentată de interesele naționale ale „Marilor Puteri” europene.

Din punctul de vedere al parteneriatelor transnaționale, chiar dacă perspectiva unor resurse importante de gaze naturale în Marea Neagră ne asigură un confort energetic pe viitor, România se află în acest moment exclusă de pe marile rute de transport al gazelor naturale care vor aproviziona Europa, iar singura soluție cel puțin deocamdată, rămâne valorificarea energiei electrice, domeniu în care dispunem de un excedent de producție disponibil pentru export. În acest sens, România are parteneriate internaționale în derulare în domeniul energiei electrice materializate prin: import/export de energie electrică aplicabil prin rețelele electrice naționale interconectate cu anumite condiții tehnice de compatibilitate; investiții străine în România pentru producția de energie electrică în sistem clasic sau din surse regenerabile, pentru mentenanța sistemului electroenergetic, distribuția energiei electrice; investiții românești pentru dezvoltarea rețelelor de transport și realizarea interconectării cu alte sisteme naționale sau regionale.

În aceste condiții este deplin justificată, acordarea de către cercetător sistemului electroenergetic a conceptului de, furnizor de securitate energetică, motivat și de faptul că: efectele în cazul unor calamități naturale, dezastre, evenimente de forță majoră cu impact asupra mediului care pot afecta sau influența sănătatea și viața populației pot fi limitate și eliminate cât mai rapid dacă factorii abilitați reacționează promt și cu profesionalism; intervențiile asupra instalațiilor electrice au o importanță vitală întrucât societățile care asigură mentenanța , prin angajații ei intră în contact direct și imediat cu cetățenii; de rapiditatea și calitatea serviciilor specialiștilor depinde salvarea de vieți omenești.

Capitolele prezentate au avut ca fundament metodologia empirică de cercetare. Având în vedere natura de noutate și holistică a temei de cercetare, au fost selectate două studii de caz care au permis elaborări de recunoaștere în profunzime, a interdependențelor și interacțiunilor dintre elementele interne și externe ale sistemului electroenergetic.

În primul studiu de caz s-a realizat o analiză de tip SWOT a unei societăți energetice care asigură mentenanța unei părți importante a sistemului electroenergetic cu identificarea vulnerabilităților și amenintărilor reale, existente în prezent, dar și a oportunităților de dezvoltare.

Al doilea studiu de caz este un chestionar cu zece întrebări de cercetare, prezentate și analizate potrivit răspunsurilor primite care soluționează în mare măsură întrebărilor inițiale ale cercetătorului.

6.1. Principalele limite ale studiului

Principalele limite ale cercetării care pot fi desprinse, sunt îndreptate în următoarele direcții:

modelul de cercetare propus. Perfecționarea managementului serviciilor din energetică reprezintă un domeniu de cercetare foarte complex și imperios, iar modelul propus care vizează orientarea către ordinea publică, siguranța națională cetățean și Mediu , diversificarea serviciilor și procedurilor operaționale, nu este unul exhaustiv. În acest sens, modelul poate fi îmbunătățit, dezvoltat și perfecționat în contextul ariei de cercetare;

studiul este de tip exploratoriu, prin intermediul observării totale. Deși cercetările sunt la nivel regional de reprezentativitate, generalizarea la nivel național poate fi susținută deși trebuie privită și analizată cu atenție;

deoarece tema cercetată a fost nouă și complexă, s-a abordat o metodologie de studiu limitată și empirică concretizată prin două studii de caz, care ne obligă să recunoaștem că alegerea acestei abordări, deși calitativă, este mai dificil de a fi generalizată;

perfecționarea managementului serviciilor în unitățile energetice este tratată atât din perspectivă managerială, cât și din perspectivă operațională ceea ce ne determină să precizăm faptul că cercetarea vizează diversificarea serviciilor, a procedurilor operaționale cu orientare către: legislația specifică, situații de urgență și OPSN ( Ordine Publică și Siguranță Națională);

proiectarea globală cu multe fațete de cercetare independente, poartă unele limitări teoretice. Fenomenele din lumea reală tind în general să fie prea complexe datorită relației cauză-efect. Din acest motiv firul central al aceste lucrări de cercetare ar putea să pară mai puțin clară decât al unor studii cantitative.

6.2. Recomandări viitoare privind domeniul de cercetare

Ținând cont de limitele cercetării, considerăm important a prezenta următoarele recomandări privind domeniul de cercetare:

extinderea cercetării la nivel de mai multe regiuni sau chiar la nivel național care să includă un număr mai mare de unități studiate pentru a obține reprezentativitatea cercetării și a decide sugestii eficiente și abile în domeniul studiat;

realizarea unei cercetări care să includă un număr reprezentativ de unități energetice și unități teritorial administrative la nivel național sau internațional;

realizarea unui studiu comparativ și complementar care să permită tratarea cercetării Sistemul electroenergetic național în aria securității naționale, din perspectiva autorităților statului responsabile de OPSN;

în ceea ce privește coerența între intenție și acțiune strategică, sugerăm că cercetarea ar putea fi îmbogățită cu o perspectivă mai diferențiată care să ia în considerare diferitele motive de inconsecvență;

îmbunătățirea modelului de cercetare care este îndreptat în următoarele direcții: orientarea către OPSN, diversificarea serviciilor și procedurilor operaționale;

realizarea unei analize viitoare care să includă: impactul managementului energetic asupra OPSN în condițiile globalizării și dezvoltării durabile.

Lucrarea de cercetare științifică a contribuit la o mai bună integrare a sistemului electroenergetic în domeniul OPSN. Deși această integrare nu se bazează pe o istorie retrospectivă, studiul a arătat că a fost clar influențată de factori de reglementare. În plus, implicarea factorilor de reglementare a condus la aliniamente interne ale strategiei din domeniul Ordinii Publice și a Siguranței Naționale iar structura a indus răspunsuri direcționate din exterior care vizează influențarea mediului domeniului.

În general această lucrare de cercetare a sugerat un cadru integrativ de management strategic care include aliniamente și răspunsuri respectiv, strategii externe, europene.

6.3. Contribuții aduse de lucrarea de cercetare

În primul rând, s-a demonstrat efectul negativ al factorilor de reglementare cu privire la coerența dintre alocarea resurselor ca strategie de acțiune și intenția strategică.

În al doilea rând, ne-am derivat propuneri specifice pe secvența de aliniamente de strategii și structuri corporative. Strategiile și managementul organizațional au fost aliniate ulterior pentru a sprijini schimbările strategice. În caz contrar, atunci când o inițiativă de reglementare a fost percepută ca o amenințare, aliniamentele interioare s-au axat pe sistemele de management pentru protejarea bazei tehnice a sistemului.

În al treilea rând, am dezvoltat propuneri cu privire la strategiile de răspuns care vizează gestionarea și implicarea în reglementare prin influențarea proceselor instituționale care conduc la crearea mediului instituțional. Strategiile bazate pe amânări, manipulări și de prevenire sunt mai importante, dacă o inițiativă de reglementare este percepută ca o amenințare.

În al patrulea rând, transpunând rezultatele noastre la un nivel teoretic mai mare, am dezvoltat o bază, neoinstituțională mai bună decât oricare cadru de management strategic, care combină aliniamente interne și externe cu răspunsuri dirijate.

În concluzie, această lucrare a avansat un curent de cercetare, care până în prezent, nu a fost abordat, prin furnizarea unor informații detaliate privind:

– funcționarea sistemului electroenergetic; vulnerabilitățile și oportunitățile sistemului; procedurile operaționale care se aplică în situații de fortă majoră pentru asigurarea securității energetice și alimentarea consumatorilor.

Cu această lucrare, am contribuit, de asemenea, la dezvoltarea unei viziuni mai complete asupra legăturii indisolubile dintre sistemul electroenergetic și Ordinea Publică și Siguranța Națională (OPSN) în contextul geopolitic actual, când România se află în imediata apropiere a unor zone de conflict militar având statutul de ultima frontieră a Uniunii Europene, schimbările climatice se manifestă dezastruos, iar Europa se confruntă cu un val de emigranți fără precedent.

În timp ce tendințele de globalizare se manifestă tot mai intens pe principiul „ ce este al tău este și al nostru și ce este al nostru poți folosi și tu dar în anumite condiții”, România are oportunități de care trebuie să profite, acum, astfel încât să devină un factor de stabilitate care să influențeze securitatea regională chiar dacă aplică și principiile dezvoltării durabile.

Credem că această lucrare de cercetare este un pas înainte, și sperăm că unele dintre descoperirile noastre vor fi baza unor cercetări viitoare.

BIBLIOGRAFIE

Acatrinei Gheorghe, Poluarea și Protecția Mediului Ambiant, Iași, 2011.

Acordul de Parteneriat și Cooperare , Comisia Europeană ,1994. http://europa.eu.int/comm/external_relations/ceeca/pca/pca_russia.pdf

Adelman Maury , The Real Oil Problem, Regulation, Spring, 2004.

Agenția Europeană de Mediu, Publicații, (2012), Greenhouse gas emission trends and projections in Europe.

Aleem Anwar Abdel & Joseph R. Morgan& Philomene A. Verlaan, Encyclopædia Britannica, 09 Mai 2007.

Anastasiei Traian & Moștoflei Constantin, Considerații privind corelația „securitate-economie” în România-membru al Alianție Nord-Atlantice, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2004.

Antonescu Nicolae, Valorificarea energetică a deșeurilor, Editura Tehnică, București, 2014.

Armstrong Martin, World War III & a Pipeline, Armstrong Economics, New York, 2015.

Ashton S. Thomas, The Industrial Revolution: 1760–1830, Oxford University Press, 1948.

Balaban C. Gheorghe, Securitate și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, București,2006.

Badalov Bakhtiyar , The European Union and Russian Federation Energy relations: Petrification or revival?, Lund University, 2012

http://lup.lub.lu.se/luur/download?func=downloadFile&recordOId=2740554.

Bădescu Ilie, Teoria fenomenelor asincrone: Încercări de reconstrucție creștină în sociologie și în geopolitică , București, 2006.

Bădescu Ilie, Noopolitica, Editura Mica Valahie, București, 2011.

Băhnăreanu Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008.

Băhnăreanu Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006.

Bello Walden, The Threat of Green Protectionism, publicat de Bridges New,2007.

Bilgin Mert, Energy Security and Russia’s Gas Strategy: The Symbiotic Relationship between the State and Firms, in: Communist and Post-Communist Studies, Vol. 44, No. 4, 2011.

Black Leeora, The Social License to Operate: Your Management Framework for Complex Times,Greenleaf Publishing Limited, New York, 2013.

Bold O. Valerian& Mărăcineanu Gelu Agafiel, Managementul deșeurilor solide urbane, Matrix Rom București, 2013.

Brătianu I. Gheorghe, Chestiunea Mării Negre, Universitatea din București, Editura Ion Vernescu,1942.

British Petroleum, Statistical Review of World Energy, London, 1998.

Broad J. William, In Taking Crimea, Putin Gains a Sea of Fuel Reserves, New York Times, 2014.

Bromley Simon,The United States and the Control of World Oil, Government and Opposition, 2005.

Bugajski Janusz, Cold Peace: Russia's New Imperialism, Publicată în cooperare cu Center for Strategic and International Studies Washinton D.C, 2004,

Buzan Barry, New Patterns of Global Security in the Twenty-first Century, Royal Institute of International Affairs, Editura Blackwell Publishing, New Jersey,1991.

Buzan Barry&Ole Waever, Regions and Powers: The Structure of International Security, Cambridge University Press, 2003.

Campbell C. John, The Golden Century of Oil 1950-2050, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht/Boston/London, 1991.

Celac Sergiu, Securitatea globală și geopolitica energiei, curs SNSPA, București, 2003.

Centru de informare ONU pentru România, Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,

http://www.hidroelectrica.ro/rapoarte/Raport%20Mediu%202011-2014_RO.pdf.

Cohen Ariel& Irwin Conway, US Strategy in the Black Sea Region, The Heritage Foundation, Washinton DC, 2013.

http://www.heritage.org/europe/report/us-strategy-the-black-sea-region.

Colgan Jeff, Petro-Aggression: When Oil Causes War, Cambridge University Press. Publicat 23 feb. 2013.

Comisia Comunităților Europene, Document de lucru al serviciilor comisiei, Document de însoțire pentru Cartea Albă, Adaptarea la schimbările climatice asupra sănătății oamenilor, a animalelor și a plantelor, Bruxelles, 2009.

Comisia Europeană, Europa 2020: O strategie europeană pentru ocreștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, Bruxelles, 2010.

Consiliul European, Concluziile Consiliului European din 25-26 martie 2010, Bruxelles, 2010.

Council Of The European Union, Second Strategic Energy Review – An EU energy security and solidarity action plan, Brussels, 19 februarie 2009.

Das K. Dilip, Electrical Power Systems, Int. Ltd Publishers, New Delhi, 2014.

Delors Jacques, France paving the way for a European Energy Community, Notre Europe, 2013.

Diaconu Florentina, Politica energetică a Federației Ruse, lucrare de curs SNSPA, București, Editura Politeia-Snspa, 2013.

Dolghin Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2004.

Duncan C. Richard & Youngquist Walter, Encircling the Peak of World Oil Production, Institute on Energy and Man, Seattle, 1998.

Earle E. Mead,The New Mercantilism, Political Science Quarterly 40, 2015.

Ellabban Omar, Renewable energy resources: Current status, future prospects and their enabling technology,. Renewable and Sustainable Energy Reviews, 2014.

Energy Policy: Engaging with Partners beyond Our Borders,

http://eur-ex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2011:0539:EN:PDF

Ericson E. Richard, Eurasian Natural Gas Pipelines: The political economy of Network Interdependence, Eurasian Geography and Economics, volum 50, 2009.

European Commission, An Energy Policy for Europe, Bruxelles, 2007.

European Commission, Second Strategic Energy Review: An EU EnergySecurity and Solidarity Action Plan, 2008.

European Commission, Eurobarometer 72, TNS Opinion & Social, Bruxelles, 2009.

European Commission, Energy 2020. A strategy for competitive, sustainable and secure energy, 2010.

http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0639: EN: PDF

European Commission, On Security of Energy Supply and International Cooperation – The EU Energy Policy: Engaging with Partners beyond Our Borders, 2011.

European Commission, The Roadmap to a Resource Efficient Europe, 2011.

Energy Information Administration (EIA), World Coal Production, 7 septembrie 2007.

Energy Information Administration, International Data, www.eia.doe.gov/emeu/international/contents.html.

European Commission, Green Paper – Towards an European Strategy for the security of energy supply, 29 November 2000.

European Commission, Internal Energy Market, 2014.

Fesmire Bob, Energy Explained: Conventional Energy and Alternative, Editura Rowman&Littlefield Publishing Group Inc, Maryland, 2011.

Fishelson James, The Geopolitics of oil pipelines in Central Asia, The School of Russian Studies. SRAS, 2012.

Forcoș Andreea, Optimizarea sistemelor de stocare a energiei eoliene utilizând energia hidraulică, Universitatea Transilvania, Brașov, 2011.

Friptuleac Grigore, Ecologie Umană. Probleme ecologice globale ale Mediului, Chișinău, 2005.

Gault John, European Energy Security: Balancing Priorities, OGEL 4 , în Energy Security, 2007.

Geman Helyette, Commodities and commodity derivatives : modelling and pricing for agriculturals, metals, and energy, Chichester, England, 2005.

Ghid de bune practici ȋn colectarea selectivǎ a deșeurilor de ambalaje, Editură Tribuna Sibiu, 2011.

GLACHANT, Jean-Michel, Energy manifesto : a new energy policy for the new European Commission ?, Cadmus EUI' Research Repository, 2015.

Gleeson Tom & Wada Yoshihide & Bierkens Marc & Van Beek Ludovicus, Water balance of global aquifers revealed by groundwater footprint, Revolvy, 09 august 2012.

Grinevetsky R. Sergei & Zonn S. Igor& Zhiltsov S. Sergei, The Black Sea Encyclopedia, Editura Heidelberg : Springer,Berlin, 2014.

Guvernul României, Hotărâre privind aprobarea Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020, 2007.

Dr. ing. Ilie Cristinel, ICPE-CA – sisteme de stocare a energiei, Revista Nr.187 Cercetare & Invatamant superior, Septembrie 2016.

Institutul European de Energie din Europa, Despre politica de energie a Uniunii Europene, Proiect PHARE, 2011.

Interguvernamental Panel on Climate Change, Climate Change, Synthesis Report, 2007.

http://www.ipcc.ch/pdf/assessment-report /ar4/ syr/ ar4_ syr.pdf.

Jańczak Jaroslaw, Borders and border dimensions in Europe. Between frontierisation and boundarisation, Adam Mickiewicz University, 2014.

Jones P. Edward, The Known World, HarperCollins Publishers Inc. , New York, 2003.

Kalogirou Soteris, Progress in Energy and Combustion Science 30, Elsevier Ltd., 2004.

Keohane Robert&Nye Joseph, Power and Interdependence, Editura Little Brown, Boston, 2001.

Keyhany Ali &others, Integration of Green and Renewable Energy in Electric Power Systems, John Wiley & Sons, Inc., New Jersey, 2010.

Kirkeby J. Thomas& others, Recycling revisited – life cycle comparisons of global warming impact and total energy use of waste management strategies, Resources, Conservation and Recycling Environment & Resources, Technical University of Denmark, 2006.

Klare T. Michael, Rising Powers, Shrinking Planet, New York: Henry Holt and Company, 2008.

Komiss William, An Economic Impact Assessment of Maritime Oil Chokepoints, Center for Naval Analyses, 2010.

Kotler T. Philip, Marketing in the Public Sector, Editura Prentice Hall, New Jersey, 2007.

Kyriakoulis Alexis, The Southern Gas Corridor, SOCAR, 2013. http://www.hfw.com/downloads/HFW-Oil-Gas-Briefing-0713.pdf.

Last World News, President of Romania does not see Ukraine in EU next seven years, 2013. http:// news. sevrugin.com/node/18851.

Leca Aureliu, Gânduri aniversare, Oxygen.Energie pentru afaceri, NR. 2 (15)/2012.

Leca Aureliu, Mușatescu Virgil&alții, Managementul Energiei. Principii, concepte, politici, instrumente, Editura AGIR, București, 2008.

Legea nr. 23 din 14 martie 2014 privind stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

Legea nr. 220 din 27 octombrie 2008 (actualizată) pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie).

Lubin David, Petrodollars, emerging markets and vulnerability, Citigroup, 19 martie 2007.

Lucinescu I. Codruț & Orescovici Alina, Securitatea energetică – preocupare actuală și de perspectivă a Alianței Nord-Atlantice, Sesiunea de comunicări științifice, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București, 2008.

Lugar G. Richard & Woolsey R. James, The New Petroleum, http://lugar.senate.gov/new_petroleum.html. FOREIGN AFFAIRS of The United States of America Senate,copyright 1999 by the Council on Foreign Relations, Inc.

Markey Ed, Attacks on Libya 'Because of Oil, HotAirPundit, 2011.

Martinot Eric& Dienst Carmen&Weiliang Liu, Renewable energy futures: targets, scenarios, and pathways, Annual Review of Environment and Resources, vol. 32, 2007.

McGowan Francis, European Energy Policies in a Changing Environment, Energy Economics and Policy, Springer, 2010.

Melling J. Anthony, Natural Gas Pricing and Its Future. Europe as the Battleground, Carnegie Endowment for International Peace, 2010.

Milov Vladimir, Russia and the West – The energy factor, Institute Français des Relations Internationales (IFRI) and Center for Strategic and International Studies (CSIS),Washington D.C 2008.

http://csis.org/files/media/csis/pubs/080731_milov_russia&west_web.pdf.

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Raportul ANPM privind starea mediului în România în anul 2012. http://apmsv.anpm.ro/docfiles/view/107438.

Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Raportul ANPM privind starea mediului în România în anul 2013. http://apmsv.anpm.ro.

Moldova Foundation, Declaration of Independence of the Republic of Moldova, Parliament of the Republic of Moldova, 27 August 1991.

http://www.moldova.

Moldova Nova, Ghimpu eliberează Transnistria, 2011. http://www.moldovanova .md/ru/ events/ show/452.

Monasinghe Mohan& Meier Peter, Energy Policy Analysis and Modeling, Editura Cambridge University Press, 1993.

Morrison David, Turkey restricts US access to the Black Sea, 2008. http://www.david-morrison.org.uk/us/turkey-restricts-us-access.html.

Nadia Alexandrova-Arbatova, Regional Cooperation in the Black Sea Area in the Context of EU – Russia Relations, ICBSS Xenophon Paper, no. 5. Athens, 2008.

Nsouli Saleh, Petrodollar Recycling and Global Imbalances, Fondul Internațional Monetar, 23 martie 2006, republicat în 14 ianuarie 2017.

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 34 din 19 aprilie 2006 (actualizată) privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 57 din 4 iunie 2013 (actualizată) privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 109 din 30 noiembrie 2011 (actualizată) privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice.

Orzeață Mihail, Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, București, 2004.

Palle Angelique, Regional Dimensions to Europe’s energy integration, The Oxford Institute for Energy Studies, 2013.

Palmer Michael, Guardians of the Gulf, Simon&Schuster Rockefeller Center New York, 1999,

Păunescu Ioan& Atudorel Alexei, Gestionarea deșeurilor urbane, Editura Matrix Rom, București, 2002.

Petersen Alexandros, European Energy Security: The Future of Nabucco, Atlantic Council, 2009.

Preda Alexandru, Sisteme și echipamente moderne în producerea energiei, Editura Politehnica Press, 2010.

Preda Gheorghe& Marinescu Mihai& Năstase Gabriel, Valorificarea resurselor naturale, vol.I: Bazele resurselor naturale, Editura International University Press, București, 2004.

Președinția României, Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007.

Proedrou Filippos, The EU-Russia Energy Approach under the Prism of Interdependence, in: European Security, Vol. 16, pag. 332, 2007.

Raportul IPCC, Impacturile schimbărilor climatice, adaptare și vulnerabilitate, 2014. www.apmbn.anpm.ro/docfiles/view/4095.

Rasler Karen&Thompson R.Wiliam, Contested Territory, Strategic Rivalries, and Conflict Escalation, International Studies Quarterly, Georgetown University, 2006.

Rădoi Florin, Securitatea energetică – concept și realități, Forumul regional al energiei – Foren, Neptun, 2008.

REN21, Renewables 2014 Global Status Report, Paris.

Revista Voennoia Mîsli, Moskva, nr.5, 2009.

Road Map for the Common Economic Space,

http://ec.europa.eu/environment/enlarg/pdf/road_map_ces.pdf.

Ross Michael, The Oil Curse, Princeton University Press, 2012.

Sascha Müller-Kraenner, Energy Security, Earthscan, London, 2008.

Schobert Harold, Chemistry of Fossil Fuels and Biofuels, Cambridge University Press, 2013.

Stănescu Mihaela, Amenințare globală:4 grade C devastatoare, DESCOPERĂ.RO, 30.03.2009.

Stern Jonathan, Reducing European Dependence on Russian Gas: distinguishing natural gas security from geopolitics, The Oxford Institute For Energy Studies, 2014.

Stoica Ionel, Geopolitica schimbărilor climatice. Implicații asupra stabilității și securității internaționale, în Infosfera, Revista de studii de securitate și informații pentru apărare, Anul IV, nr. 2, 2013.

Strategia energetică a României în perioada 2007-2020, București, 04 septembrie 2007.

Sveshnikov Sergey& Bocharnikov Victor, Modeling risk of international country relations, Journal of Applied Economic Sciences, 2009.

Tabachnik Alexander , The Transnistrian challenge: Why tensions are escalating between Russia and Moldova, EUROPP – European Politics and Policy&the London School of Economics, 22 august 2017.

Telhami Shilley, The Persian Gulf: Understanding the American Oil Strategy, The Brookings Institution, 2002.

Teoffler Alvin& Teoffler Heidi , Război și antirăzboi, Warner Books, 1995.

The Common European Economic Space (CEES), Concept Paper, Rome, Italy, 2003.

http://www.mid.ru/nsdos.nsf/162979df2beb932569e7e/4f74ca1b4b22OpenDocument.

The Ethical Funds Company of Canada, Raportul intitulat One Is Too Many (Ethical Funds Company for shareholders), 2007.

Tratatul Comunității Energetice, Decizia Consiliului Europei 2006/500/EC din 29 mai 2006. http://www.energy-community. Org / portal/page/portal/EHM/EN_COM/Legal/Treaty.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană ( cunoscut și ca Tratatul de la Maastricht ) și a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene ( Tratatul de la Roma redenumit – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ), Lisabona, 13 decembrie 2007.

Treaty of Maastrich, TREATY ON EUROPEAN UNION, Official Journal, 1992. URL:

http://eurlex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html#009700002.

Triantaphyllou, Dimitrios. , The Black Sea Region and its Growing Influence International Center for Black Sea Studies, Quarterly Political and Economic Review, Issue, 2009.

Ungureanu Marilena& Patrascu Roxana, Tehnologii curate, Editura: A.G.I.R, 2015.

United Nations, Agenda 21, în Capitolul 9, Protection of the Atmosphere, Rio de Janeiro 1992.

http://www.un.org/esa/documents/ecosoc/cn17/1996/ecn171996-22.html.

United Nations, Vienna Convention on Diplomatic Relations, 2013. http:// legal.un.org /ilc/texts /instruments/ english/conventions/9_1_1961.pdf.

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene,Bruxelles, 28 mai 2010.

Wehry Andrei& Orlescu Mircea, Reciclarea și depozitarea ecologică a deșeurilor, Editura Orizonturi Universitare, 2000.

Yergin Daniel , The prize : the epic quest for oil, money, and power, publicată de Simon & Schuster Publishing house, New York, 1992.

Youngquist Walter, Shale Oil – The Elusive Energy , Hubbert Center Newsletter, publicat la 17 aprilie 2008.

Zapletnyuk Katya, Role of Ukraine in Russian gas supply to Europe. ICIS Webinar, 2014.

Zeniewski Peter, Preventive Action Plan and Emergency Plan Good Practices, European Commission (Joint Research Centre) & Institute for Energy, 2012.

Surse internet

http://66.102.9.104/search?q=cache:EzxZvV8PuIJ…/policypete.htm+

&hl=enfic=UTF.

http://ec.europa.eu/energy/gas_electricity/internal_market_en.html.

http://ec.europa.eu/energy/infrastructure/studies/doc/20130902_

energy_integration_benefits.pdf.

http://ec.europa.eu/energy/gas_electricity/doc/com_2013_public_

intervention_swd04_en.pdf.

http://english.peopledaily.com.cn/200401/13/eng200401.13_132491.

shtml.

http://en.ria.ru/world/20120221/171433154.html.

http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2011:

0539:FIN:EN:PD.

http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=MEMO/07/7&

format=HTML&aged=1&language= RO&guiLanguage=en.

9. http://gandesteverde.wordpress.com/2013/08/26/utilizarea-durabila-a-resurselor-energetice – principii-practici.

10. http://gv3.com/policypete/policypete.html.

11. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/

Environmental_goods_and_services_sector.

12. http://incitefulstudios.com/article.jsp?id=767.

13. http://www.anre.ro.

14. http://www.brookings.edu/views/articles/hill/20020712.html.

15. http://www.eastkorr.net/power/odessa-prosit-razmestit-voiska-v-bessarabii.

16. http://www.dae.gov.ro/articol/1416/comisia-european-a-adoptat-strategia-ldquo-energie-2020.

17. http://www.dieoff.com/page133.html.

18. http://www.dsclex.ro/legislatie/2007/noiembrie2007/mo2007_ 781.htm

19. http://www.fpen.ro/legislatie/Strategia%2014%20mai.doc

20. http://www.geotimes.org/nov.02/feature_oil.html.

21. http://www.globalpolicy.org/secury/natres/generaldebate/2001/0601

Klar. html.

22. http://www.green-report.ro/evenimentul-zilei-romania-afectata-de-reducerea-resurselor-de-apa/

23. http://www.izv.info/politic/news 84687.

24. http://www.izvestia.ru/economic/article 18240.

25. http://www.izvestia.ru/economic/article 206089.

26. http://www.mmediu.ro/departament_mediu/schimbari_climatice/

1-_Documentatie/Protocolul_Kyoto_ro.pdf.

27. http://www.ng.ru/courier/2004-01-26/10_kaspiy.html.

28. http://www.romaniapozitiva.ro/economie/lansarea-raportului-decercetare% E2 % 80 % Reciclarea -deseurilor-o-piata-emergenta%E2%80%9D/

29. http://romanian.ruvr.ru/2014_09_07/Cooperare-de-succes-intre-Rusia-si-China-pe-baza-de-petrol-si-gaz-4943.

30. http://www.brookings.edu/about/press

31. http://www.solar-magazin.ro/business/investitii/situatia-energiei-din-surse-regenerabile-la-nivel-global.html.

32. https://www.theguardian.com/commentisfree/2008/mar/30/fossilfuels. water.

33. http://www.theinvestor.ro/extern/ – global – trends – securitatea – energetica – europeana –problema – politica – sau – economica/

34. org/page/declaration-of-independence-of-the-republic-of-moldova.

35. www. latribune .fr / opinions / 20090406 trib 000364162 / leurope- prend- elle- sa-securite-energetique -au-serieux-.html.

36. www.minind.ro/presa_2007/iulie/Strategia_9_iulie.pdf.

37. www.opcom.ro.

38. www.transelectrica.ro.

Anexa: Chestionar cu privire la procedurile aplicate în situații de urgențe cauzate de întreruperea furnizării de energie electrică

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

DOMENIUL DE DOCTORAT: Ordine Publică și Siguranță Națională

CHESTIONAR

Bună ziua, numele meu este Mircea Leonard COMȘA, sunt doctorand la ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza” , în domeniul, Ordine Publică Siguranță Națională și doresc să realizez o cercetare cu privire la procedurile aplicate în situații de urgențe cauzate de întreruperea furnizării de energie electrică pentru o perioadă mai mare de 8 ore, în Unitățile Teritorial Administrative.

Această metodă de cercetare va fi inclusă în lucrarea de cercetare științifică : „SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAȚIONAL ÎN ARIA SECURITĂȚII ȘI SIGURANȚEI NAȚIONALE ȘI EUROPENE” .

Durata chestionarului este de aproximativ 4 minute. Menționez că răspunsurile dumneavoastră vor rămâne confidențiale.

Vă rog să răspundeți la următoarele întrebări :

1. Funcționează pe raza Unității Teritorial Administrative (UAT) în care domiciliați sau pe care o conduceți un Serviciu pentru Situații de Urgență?

 Da  Nu  Nu știu

2. Este acest serviciu pregătit să intervină într-o situație de întrerupere de lungă durata a energiei electrice?

 Da

 Nu

 Altă variantă. Indicați, vă rog ! _________________________________

_____________________________________________________________

3. Aveți pe raza Unității Teritorial Administrative în care domiciliați sau pe care o conduceți diverse forme instituționale (spitale, policlinici, unități speciale, unități de telecomunicații, unități de produție medicamente ș.a), care nu pot funcționa fără energie electrică în cazul unei defecțiuni de durată a sistemului electroenergetic?

 Da  Nu

 Altă variantă. Indicați, vă rog ! _________________________________

_____________________________________________________________

4. Sunt aceste instituții dotate cu surse alternative de curent ? Ce autonomie de funcționare au ?

 Da

 Nu

 Nu știu

 Precizați durata în ore/zile _____________________________________

5. Aveți amplasate pe raza UAT unde domiciliați sau pe care o conduceți, surse de producere a energiei electrice ? Indicați câteva vă rog !

 Da  Nu  Nu știu

 Centrale termice pe cărbuni/gaze naturale

 Centrale fotovoltaice

 Centrale eoliene

 Hidrocentrale/minihidrocentrale

 Altele. Enumerați câteva, vă rog !

_____________________________________________________________

6. Pe raza UAT unde domiciliați sau pe care o conduceți există sau v-ați gândit că ar putea fi amenajate spații frigorifice alimentate cu surse alternative și independente de curent în care cetățenii ar putea să păstreze alimente de bază, medicamente, în situații de fortă majoră, dacă ar lipsi pentru o perioadă mai lungă energia electrică din rețelele publice?

 Da

 Nu

 Nu am luat în calcul astfel de situații

 Altele.

7. Aveți cunoștință, dacă la Serviciul pentru Situații de Urgență de pe raza UAT unde domiciliați sau pe care o conduceți, există proceduri operaționale care să reglementeze modul de intervenție, în situația când lipsa energiei electrice pentru o perioada lungă de timp, ar crea în rândul populației stări de: frică, nervozitate, depresie, care ar duce la distrugeri, devastări, jafuri ș.a. ?

 Da  Nu  Nu știu

8. Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este „ DA ” cum ați cota, pe o scală de la 1 la 5 calitatea procedurilor , 1 însemnând "foarte slabă " și 5 "foarte bună"

1, 2, 3 , 4, 5. Încercuiți cifra !

În continuare vă rog să răspundeți la câteva întrebări de reprezentare ce vor fi utilizate doar pentru calcule statistice:

9. Mediul de proveniență?

 Urban

 Rural

10. Precizați vă rog, nivelul și profilul studiilor d-voastră ?

 Medii  Tehnic  Uman  Servicii

 Postliceale  Tehnic  Uman  Servicii

 Universitare  Tehnic  Uman  Servicii

 Postuniversitare  Tehnic  Uman  Servicii

Vă mulțumesc pentru timpul acordat!

Confirmare / Acknowlegement

Această lucrare a fost realizată cu sprijinul finanțării obținute în cadrul proiectului de studii doctorale și postdoctorale: „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, Investește în oameni ! Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1 „Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere”

Domeniul major de intervenție 1.5 „Programe doctorale și post-doctorale în sprijinul cercetării”.

Contract POSDRU/159/1.5/S/140106.