.sistemul Electoral In Romania

SISTEMUL ELECTORAL ÎN ROMÂNIA

„Legile, în înțelesul cel mai larg, sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor; și în acest sens, tot ce există are legile sale. Divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, substanțele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor, omul are legile sale”.

MONTESQUIEU

CAPITOLUL I

Teoria reprezentativității în dreptul constituțional

Secțiunea I

Origine, norme și procesul de cristalizare a

principiului reprezentativității

Formarea și fundamentarea teoretică ca și transpunerea în acte constituționale a principiului reprezentativității sunt mult ulterioare aplicării sale în forme diverse în organizarea politică a statelor lumii. Acceptarea sa ca principiu și practică de desemnare a guvernanților este în strânsă conexiune cu teoriile moderne privind suveranitatea și are la bază ideea că poporul nu poate exercita direct întreaga gamă de atribute de conducere, de putere statală, deoarece aceasta presupune diversificarea și specializarea actelor de guvernare. Pe de altă parte, în societățile moderne nu este conceput ca poporul să se guverneze pe sine prin proceduri care să permită fiecărui cetățean accesul liber și egal la guvernare.

"Poporul care deține puterea supremă, spunea MONTESQUIEU, trebuie să facă el însuși tot ceea ce poate îndeplini bine, iar ceea ce nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciții săi, dacă nu-i desemnează el însuși, așa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ ca poporul să-și desemneze împuterniciții, adică dregătorii."

Tot MONTESQUIEU spunea că "Poporul se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora să le încredințeze o parte oarecare din puterea sa…Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne meritul, ar fi de ajuns să-și ridice ochii asupra șirului neîntrerupt de alegeri uimitor de potrivite pe care le-au făcut atenienii și romanii și acest lucru nu-l va pune, fără îndoială, nimeni pe seama întâmplării".

Și în regimurile monarhice absolutiste șeful statului își asocia la guvernare pătura socială privilegiată, ai cărei exponenți desemnați de rege potrivit bunului plac, participau la guvernare exercitând autoritatea de stat în numele monarhului.

Raporturile dintre rege și nobilime nu se bazau pe principiul reprezentativității în accepțiunea modernă, ci pe relații de vasalitate specifice Evului Mediu. Elementele componente ale aristocrației feudale concentrate în organisme de conducere reprezentau din punct de vedere social o anumită pătură socială, nu exprimau o voința politică ci doar interesele clasei din care făceau parte.

Formularea principiului reprezentativități este motivată politic în lupta burgheziei împotriva monarhiei absolutiste și a privilegiilor social-economice și politice ale clasei nobiliare legată prin toate firele de instituția regalității. În fazele de început ale luptei revoluționare moderne, burghezia nu a putut accede la putere decât în alianță cu poporul, în special cu categorii speciale ca meșteșugarii ale căror interese economice și politice pretindea că le reprezintă.

In esența sa, principiul reprezentativității s-a format ca modalitate practică prin care poporul a participat direct sau indirect la dezbaterea și adoptarea unor decizii de interes general.

Formele, instrumentele și procedura prin care s-a realizat reprezentarea în înțelesul ei modern s-au cristalizat într-un lung proces istoric, începând cu secolul al XIII-lea și a căpătat o formă definitivă m secolul al XVIII-lea.

Conceptual, reprezentativitatea constă într-un transfer de putere sau de voință politică de către depozitarul legitim al acesteia – poporul în teoria politică modernă unui individ sau unui grup desemnat de colectivitate prin proceduri repetate periodic, la care au acces în condiții de egalitate juridică cetățenii care, îndeplinesc anumite condiții.

Esențial este ca orice guvernare – într-o societate democratică – să se sprijine pe consimțământul celor guvernați. Potrivit acestei cerințe, democrația se sprijină pe principiul că nici un guvern nu este legitim dacă autoritatea sa și funcțiile sale nu rezultă din consimțământul celor guvernați, întemeiat pe convingerea liber formată că programele de guvernare corespund așteptărilor sale. Consimțământul poporului, într-un stat de drept rezultă dintr-o manifestare de voință, dintr-o acțiune (alegeri parlamentare periodice). Nu poate exista un consimțământ tacit al celor guvernați față de cei aflați la guvernare.

Participarea prin reprezentare a poporului la treburile publice constituie substanța democrației reprezentative. În esență, aceasta este o formă de guvernare a statului, în care puterea suverană a națiunii nu se exercită direct de către acesta ci prin intermediul forului legislativ ales periodic de către cetățeni. Parlamentul exercită însă doar o parte din atributele de suveranitate și anume cele care se referă la adoptarea legilor. Magistrații, ca și funcționarii publici, care formează aparatul puterii executive nu au calitatea de reprezentanți ai poporului. O observație se impune, din această perspectivă, în privința membrilor guvernului în regimurile parlamentare. În aceste regimuri, miniștrii sunt, de regulă, și membrii ai parlamentului, iar guvernul este expresia voinței forului legislativ. În privința lor, se poate accepta ideea că ei reprezintă indirect națiunea, prin intermediul parlamentului.

Fundamentarea științifică a conceptului modern de reprezentare a putut fi posibilă numai în condițiile triumfului principiului suveranității poporului, declanșat în Europa de revoluțiile burgheze din Anglia și Franța, iar în America de războiul de independență al coloniilor engleze împotriva Coroanei Britanice.

Reprezentarea are deopotrivă conotații juridice și politice.

Conținutul politic al reprezentativității depinde de concepția teoretică a suveranității. În gândirea revoluționarilor francezi, suveranitatea a fost atribuită fie poporului fie națiunii. Dacă atribuim suveranitatea poporului, aceasta nu poate fi exercitată decât în mod direct, ceea ce exclude chiar ideea și cerința de reprezentare. Deopotrivă, dacă luăm în considerare că suveranitatea aparține națiunii, voința și puterea politică ale acesteia nu pot fi exprimate decât prin reprezentare, fiecare reprezentant al națiunii exercitând puterea delegată în numele și pe seama acesteia. Dintr-o asemenea perspectivă, națiunea fiind suverană, nici un individ sau grupare de indivizi nu poate invoca un drept propriu de a exercita o autoritate oarecare.

Reprezentanții națiunii personifică însuși națiunea. Potrivit unei asemenea concluzii, reprezentanții nu sunt simpli mandatari ai indivizilor care compun națiunea, chiar dacă sunt desemnați de aceasta. După ce au fost aleși reprezentanții sunt independenți față de corpul electoral. Printr-o procedură electivă, reprezentanților l-i se conferă exercițiul suveranității, fiind însă esențial ca prin Constituție să fie circumscrise cu precizie limitele competențelor celor desemnați prin sufragiul electoral. Voința reprezentanților nu este voința națiunii căci aceasta este o entitate abstractă. Singurul moment în care este exprimată voința națiunii este momentul desemnării reprezentanților. Ca atare, fiecare reprezentant exprimă o voință proprie, care trebuie însă să corespundă intereselor generale ale celor care l-au ales.

In ceea ce privește semnificația politică a conceptului de reprezentare, aceasta rezidă din acțiunile burgheziei pentru înlăturarea absolutismului monarhic și reducerea rolului și autorității Coroanei la rolul unui funcționar căruia națiunea îi încredințează atribuții speciale. Totodată burghezia își asigură instrumente sigure ale guvernării.

Dacă adăugăm la toate acestea unul din principiile regimului parlamentar, potrivit căruia guvernul trebuie să fie expresia legislativului, avem reprezentarea perfectă a schimbării titularului dreptului de guvernare: în locul regelui absolutist, societatea este condusă de reprezentanții burgheziei.

După impunerea votului universal se deschid căile către adevărata reprezentare a populației, astfel încât parlamentele vor fi compuse din reprezentanți din toate categoriile sociale.

Ar fi greșit să se afirme că, apariția unor organisme cu funcții legislative, ar coincide cu nașterea principiului reprezentativității deoarece structurile reprezentative au existat cu mult înaintea acceptării, ca practică politică, a desemnării reprezentanților de către națiune. Lărgirea cadrului de reprezentare a cunoscut stadii diferite, evoluând de la democrația cenzitară la cea reprezentativă, bazată pe sufragiul universal.

Astfel, la baza parlamentelor moderne se află adunările deliberative consacrate de monarhi în Evul Mediu, cum ar fi:

– Stările generale din Franța;

– Camera Comunelor și Lorzilor din Anglia;

– Cortesurile din Spania;

– Dietele;

– Adunările obștești etc.

La început ele au avut un rol redus, atribuția principală fiind de a vota impozite și a aproba diverse acte emise de Coroană. Ele au evoluat treptat, dobândind competențe tot mai sporite și ieșind de sub tutela Coroanei, ajungând până la investirea guvernului cu votul de încredere și controlarea modului în care acesta își îndeplinește mandatul. Formele de început ale structurilor reprezentative s-au întâlnit în Europa după căderea Imperiului Roman. Astfel, la triburile saxone se convocau adunări ale înțelepților (witenegemott), în care se adoptau decizii de interes general. Această tradiție a fost extinsă în Britania în secolul al V-lea de către triburile germanice cuceritoare. Atribuțiile acestor adunări, compuse din înțelepți și proprietari de pământ, constau în aprobarea unor decizii ale regelui, stabilirea alianțelor, perceperea impozitelor etc.

În Franța, locul vechilor adunări deliberative este luat de "Plaides generaux", care era convocată cu regularitate de monarh. Ea era compusă din clerici și seniori, avea un caracter aristocratic, deoarece întrunea doar marii nobili ai coroanei. Acest organism era convocat de doua ori pe an: primăvara și toamna. În "sesiunea" de primăvară se adoptau decizii de ordin general. Cel mai important organism era Consiliul Regelui, în cadrul căruia se adoptau cele mai importante decizii. Nu exista o procedură bine stabilită pentru convocarea la lucrările Consiliului. Regele convoca persoanele pe care vroia să le consulte. Pe măsură ce statul se cristalizează, iar puterea regelui devine absolută, acesta convoacă consiliul după bunul lui plac. La sfârșitul sesiunii, Monarhul adresa o "admonitia generalis", care consta într-o dare de seamă conclusivă cu privire la problemele dezbătute și dintr-un program de acțiune pentru viitor. Din sec al XII-lea, munca efectivă în adunarea nobililor era asigurată de personal specializat și retribuit (clerici și laici), recrutați în funcție de competența în materie de gestiune administrativă și financiară, sau de pregătire juridică. Curând, activitatea adunărilor se specializează pe domenii, ceea ce atrage după sine divizarea lor în organisme noi, care se bucură de autonomie și cărora regele le fixează atribuții speciale (Tribunalul Regal, Camera de Conturi, Parlament).

In Franța, inițial Parlamentul a răspuns unor sarcini judiciare și a funcționat ca instanță de apel. Izvoarele istorice atestă că uneori regele convoca la reuniunile Curiei și pe micii nobili, în acest caz Curia denumindu-se "Curia Solemnis". În 1302 regele Filip cel Frumos convoacă Curia Solemnis la care participă, pe lângă marii baroni, prelați din clerul inferior și reprezentanți ai orașelor privilegiate.

Istoricii spun că în 1302 se poate vorbi de reuniunea stărilor generale, care au fost convocate cu regularitate, iar la sfârșitul evului mediu ele impun monarhilor să fie convocate chiar împotriva voinței acestora.

Revoluția de la 1789 a marcat triumful principiului reprezentativității și victoria deplină a regimului parlamentar. ART. 3 al Declarației Drepturilor Omului și iul după bunul lui plac. La sfârșitul sesiunii, Monarhul adresa o "admonitia generalis", care consta într-o dare de seamă conclusivă cu privire la problemele dezbătute și dintr-un program de acțiune pentru viitor. Din sec al XII-lea, munca efectivă în adunarea nobililor era asigurată de personal specializat și retribuit (clerici și laici), recrutați în funcție de competența în materie de gestiune administrativă și financiară, sau de pregătire juridică. Curând, activitatea adunărilor se specializează pe domenii, ceea ce atrage după sine divizarea lor în organisme noi, care se bucură de autonomie și cărora regele le fixează atribuții speciale (Tribunalul Regal, Camera de Conturi, Parlament).

In Franța, inițial Parlamentul a răspuns unor sarcini judiciare și a funcționat ca instanță de apel. Izvoarele istorice atestă că uneori regele convoca la reuniunile Curiei și pe micii nobili, în acest caz Curia denumindu-se "Curia Solemnis". În 1302 regele Filip cel Frumos convoacă Curia Solemnis la care participă, pe lângă marii baroni, prelați din clerul inferior și reprezentanți ai orașelor privilegiate.

Istoricii spun că în 1302 se poate vorbi de reuniunea stărilor generale, care au fost convocate cu regularitate, iar la sfârșitul evului mediu ele impun monarhilor să fie convocate chiar împotriva voinței acestora.

Revoluția de la 1789 a marcat triumful principiului reprezentativității și victoria deplină a regimului parlamentar. ART. 3 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26.08.1789 ne arată că: "principiul oricărei suveranități rezidă esențialmente în națiune". La propunerea abatelui Lieyes, stările se proclamă în Adunarea Națională și decid să adopte constituția Franței. Legislația electorală consecventă constituțiilor scrise adoptate în Franța începând cu 1791 a prevăzut votul cenzitar lărgit ulterior și înlocuit cu votul universal, pe baza căruia parlamentele au fost constituite din reprezentanți desemnați pe cale electivă.

În Anglia, formarea Parlamentului a cuprins mai multe etape, fiecare fiind marcată de raportul de forțe între burghezie și Coroană. După exemplul regilor francezi, care au convocat la sesiunile Curiei Regis nobilimea inferioară și reprezentanții orașelor, regele Angliei, Eduard I (1272 – 1307), a convocat la reuniunile Marelui Consiliu (1295) pe cavaleri și reprezentanți comitatelor, precum și reprezentanții clerului inferior. Astfel s-au institui două criterii de recrutare în Marele Consiliu:

– criteriul apartenenței la o anumită clasă socială, existent la începutul organizării acestui organism;

– criteriul teritorial deoarece noii membrii ai Marelui Consiliu proveneau din anumite unități administrativ – teritoriale.

Prin lărgirea componenței Marelui Consiliu s-au creat premisele structurării intereselor sociale. Pe deoparte, regele și exponenții nobilimii exprimau interese cu caracter aristocratic, chiar dacă unele dintre ele erau favorabile întregii populații, iar pe de altă parte începeau să fie reprezentate interesele burgheziei, aflate în concurentă cu cele ale nobilimii. Nobilimea s-a constituit, în temeiul solidarității sociale și al intereselor comune, într-o adunare exclusivă – Camera Înaltă, iar cavalerii și reprezentanții burgheziei, precum și cei ai clerului inferior, într-o adunare inferioară – Camera Comunelor. Cele două camere aveau funcții similare, cum ar fi perceperea impozitelor. Divizarea Marelui Consiliu în două Camere s-a produs în 1327.

Intre Camera Comunelor și Camera Înaltă a existat un permanent conflict, în care treptat rolul Camerei Inalte s-a erodat în dauna Camerei Inferioare.

Procesul de cristalizare a sistemului reprezentativ în Anglia a cunoscut etape distincte, nota comună a acestora constituind-o acceptarea trăsăturilor moderne ale principiului reprezentativității.

Practicarea convocării de către monarh a unor adunări deliberative, având rolul de a obține astfel consimțământul tuturor stărilor sociale în probleme importante pentru viața de stat, nu era întâlnită în Evul Mediu numai în Franța și Anglia, ci și în alte state.

Principatele Române au făcut parte din același circuit medieval de valori politice și cutume constituționale. Existența celor patru categorii sociale (nobili, orășeni, țărani, robi) este menționată în documente istorice. Reprezentanți ai acestora erau convocați de Domn în cadrul Adunărilor Obștești, organisme ce aveau un rol foarte important m alegerea domnitorilor și perceperea taxelor. Adunările erau convocate doar în situații speciale, în rest domnul fiind înconjurat doar de Sfatul Domnesc, alcătuit din boieri mari și mici. În secolele următoare, rolul Adunărilor Obștești, reflectă raporturile între principate și Imperiul Otoman.

Ca o concluzie, se poate spune că în fiecare țară, principiul reprezentării a parcurs un proces de cristalizare și consolidare, asemănător ca rol, sistem de recrutare și stadiu de dezvoltare. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, parlamentele se recrutează în principal pe bază de alegeri, corpul electoral cunoscând el însuși un proces de extindere continuă, pe măsura extinderii sufragiului cenzitar și înlocuirii acestuia, după primul război mondial, cu votul universal în felul acesta, parlamentele și-au consolidat continuu legitimitatea, impunându-se ca simbol al suveranității naționale.

Ca formă indirectă de reprezentare, în regimurile politice parlamentare, se impune guvernul, investit de parlament cu votul de încredere și responsabil în fața acestuia. În acest fel, se poate spune că sistemul de guvernare pe baze reprezentative a căpătat conotații moderne, concretizate în organizarea periodică a alegerilor generale, libere și democratice și investirea de către reprezentanții națiunii a membrilor guvernului.

Secțiunea a II-a

Conținutul teoriei reprezentativității în diferite concepții

La baza teoriilor moderne ale reprezentării se află raportul dintre deținătorul suveran al puterii – poporul/națiunea, intermediat prin corpul electoral și instituția publică compusă din reprezentanții poporului, investită cu exercițiul puterii suverane. Orice teorie privind reprezentarea trebuie să plece de la statutul și rolul celor două componente principale ale raportului de reprezentare:

– poporul

– parlamentul

O problemă importantă ce trebuie analizată în legătură cu acest raport este cea a legitimității. Dacă poporul este în mod natural deținătorul legitim al puterii suverane, neexistând o voință politică căreia acesta i s-ar subordona, parlamentul trebuie să fie legitim. Altfel, rolul și funcțiile sale sunt compromise. Însăși mecanismele de reprezentare și procedura propriu-zisă a alegerilor asigură legitimitatea forului legislativ. După investirea parlamentului cu exercițiul suveranității, legitimitatea acestuia depinde de modul în care interesele fundamentale ale națiunii se reflectă în activitatea parlamentară. Cele mai multe constituții moderne conțin texte prin care se afirmă că parlamentul este reprezentantul suprem al poporului. O asemenea prevedere nu ace însă din parlament autoritatea publică supremă în stat, ceea ce ar echivala cu înlocuirea absolutismului monarhic cu teoria forului legislativ. Fondatori Constituției SUA au întrevăzut acest pericol și au stipulat în ART. 1, paragraful 1 și 8, că forul legislativ federal – Congresul – exercită numai puterile ce-i sunt conferite în Constituție, precum și alte atribuții considerate de legiuitori necesare și corespunzătoare pentru punerea în aplicare a atribuțiilor respective.

Parlamentul nu are însă o putere a sa care să-i aparțină și pe care să o mențină cât timp dorește. Forului legislativ i s-a delegat doar exercițiul suveranității, al cărui deținător necontestat rămâne în continuare poporul. Evident, parlamentele au o voință proprie, pe care o exprimă în principal în procesul legislativ. Această voință este prelungirea și concretizarea delegării dreptului de a exercita anumite atribuții de putere. Voința politică a parlamentului poate fi la un moment dat contrară voinței poporului, situație în care acesta poate recurge la instrumentele de sancționare a parlamentului, refuzând să reinvestească pe parlamentari cu atributele suveranității sau să anuleze voința acestuia.

Diversele teorii moderne privind reprezentativitatea pornesc de la programele ideologice ale revoluțiilor burgheze din Anglia și Franța. Ele susțin dezideratele noii clase sociale de participare la viața politică. Punctul comun al tuturor teoriilor privind reprezentativitatea este contestarea suveranității monarhului absolutist și îngrădirea privilegiilor nobiliare. În ceea ce privește individul, acesta trebuie să se bucure de libertate atât sub aspect economic, cât și politic. De aceea, se afirmă că teoriile reprezentativității au apărut în legătură directă cu doctrina liberalismului.

Individul nu poate fi însă liber dacă nu este pe deplin egal cu semenii săi. Ideologia revoluției franceze tinde să-i creeze individului, cetățean al unui stat, un statut egal din punct de vedere politic, social și juridic. Tocmai de aceea, Declarația drepturilor din 26.08.1789 se referă la om, dar și la cetățean. Dacă egalitatea omului cu ceilalți oameni depinde în mare măsură de starea naturală individului, egalitatea cetățeanului cu ceilalți cetățeni ai aceluiași stat semnifică garantarea egalității lor de câtre stat. Pe plan politic, cetățeanul este protejat de autoritățile statale împotriva imixtiunilor vizând limitarea libertății sale. Din punct de vedere al reprezentării, egalitatea cetățenilor sugerează că fiecare dintre ei a contribuit în cote egale la constituirea suveranității naționale și are, ca atare, un merit egal cu al altora la instituirea de către stat a păcii sociale. Rezultă că fiecare individ, dacă întrunește condițiile (majorat politic, demnitate civică) are dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative.

Unul dintre primii teoreticieni care au supus demersului analitic fundamentele principiului reprezentativității a fost filosoful englez Thomas Hobbes (1588 – 1679). În lucrarea sa "Leviathan", Hobbes pornește de la starea primitivă o omului, în care acesta își era propriul stăpân, și susține că individul renunță la dreptul său natural și se supune de bună voie unei autorități supreme -STATUL -, al cărei exponent este monarhul sau o "adunare de oameni. Acesta garantează tuturor oamenilor viata și siguranța prin stabilirea unor norme general-obligatorii. În scopul acestei renunțări la dreptul natural este dorința omului de a depăși "condiția de război a fiecăruia împotriva fiecăruia", în care individul conduce după propria sa rațiune și putere.

Cetățenii, care prin starea lor naturală ar fi tentați să-și exercite drepturile naturale în mod absolut încălcând m cadrul unor permanente conflicte libertățile la fel de absolute ale semenilor săi, renunță la o parte din drepturile lor înnăscute, pe care le încredințează printr-un contract mutual unui suveran atotputernic.

Printr-un asemenea contract, monarhul capătă suveranitatea absolută asupra supușilor săi, cărora le garantează în schimb pacea civilă. Suveranul (omul sau adunarea de oameni) devine reprezentantul fiecărui individ, iar toți indivizii împreună se supun voinței și judecății sale. Este interesant de observat că suveranul nu deține puterea de la fiecare individ în parte, ci ca rezultat al contractului mutual între oameni, al acordului lor de voință. Ca urmare a contractului astfel cuvenit, se constituie, o unitate reală a tuturor indivizilor într-una și aceeași persoană, în așa fel încât fiecare persoană să-si spună una alteia:

"Eu renunț la dreptul de a mă guverna și autorizez pe acest Om sau Adunare de oameni, cu condiția ca și tu să renunți la acest drept al tău și să autorizezi în același mod toate acțiunile lui”. Aceasta odată făcut, continuă Hobbes, mulțimea unită astfel, într-o singură persoană, este numită STAT. Un alt filosof englez, John Locke (1632 – 1704), pornește, ca și Hobbes, de altfel de la starea naturală a omului, în care acesta se află în conflict permanent cu semenii săi. Pentru a-și depăși această stare care împiedică conviețuirea socială, și în același timp pentru a se emancipa social și politic față de puterea absolută a monarhului, individul înstrăinează o parte din puterea sa, dar nu unei singure persoane, ci unei mulțimi de indivizi, care se reunesc într-o adunare pentru a delibera pe seama tuturor indivizilor de la care a primit exercițiul autorității- Reprezentanții poporului vor adopta legi care vor exprima interesele fundamentale ale întregii colectivități. În acest raport, esențial este ca desemnarea reprezentanților poporului să se facă periodic, pentru a se putea evita permanentizarea guvernării de către aceeași persoană. Tot John Locke enunță, totodată, principiul separației puterilor, deoarece consideră că adunarea deliberativă are rolul de a legifera în timp ce aplicarea legilor revine altor autorități (guvernul), care exercită puterea executivă.

Filosoful olandez Benedicti De Spinoza (1632 – 1677) înțelege prin dreptul sau așezământul naturii, regulile naturii fiecărui individ care îi determină existența și activitatea. După Spinoza, dreptul natural al fiecărui om nu este determinat de națiune, ci de pofta de putere. Deasupra puterii fiecărui individ care se bucură de libertatea pe care singur și-o stabilește, există puterea universală a națiunii, care nu este altceva decât însumarea puterii tuturor indivizilor. Soluția armoniei sociale este, în concepția lui Spinoza, legământul făcut între oameni că raporturile dintre ei vor fi dictate de națiune.

Prin acest legământ oamenii transferă întreaga putere pe care o dețin în chip natural asupra societății (statul), care capătă astfel conducerea supremă. Fiecare individ este acum obligat să se supună voinței supreme a societății, fie de bună voie, fie de teama de pedeapsă.

Fundamentul suveranității rezidă așadar, în concepția lui Spinoza, în transferul de putere de la fiecare individ în beneficiul monarhului, al nobililor sau al poporului. Poporul însă nu se poate guverna direct și, ca atare, transmite unor reprezentanți ai săi atributele suveranității sale.

MONTESQUIEU (1689 – 1755) preia de la Locke teoria divizării puterii și fundamentează într-o formă completă principiul separației celor trei puteri. Și în concepția sa, reprezentanților poporului le este rezervată puterea legislativă. Pentru a nu se abuza de putere, Montesquieu concepe un sistem de pârghii de control reciproc între puteri, care împiedică abuzul de autoritate al uneia în detrimentul alteia.

In concepția lui necesitatea reprezentării rezidă în lipsa (la nivelul poporului) a unei culturi și educații politice, impuse de analiza fenomenelor politice și de adoptarea unor decizii în problemele ce privesc guvernarea unui stat. Poporul însă deține capacitatea de a-i desemna, din rândurile sale, pe cei care, prin inteligență, pricepere, cultură și experiența m probleme de politică ar putea guverna în numele său. Montesquieu susține că este bine pentru societate ca poporul să facă prin reprezentanții săi tot ce nu poate să facă el însuși. Marea superioritate a reprezentanților constă în capacitatea acestora de a dezbate treburile publice, poporul nefiind apt pentru aceasta. Poporul nu trebuie să ia parte la parte la procesul de guvernare decât pentru a-și alege reprezentanții. Rolul reprezentanților este circumscris de Montesquieu la elaborarea legilor și supravegherea acestora. În cadrul transferului de putere, reprezentanții primesc o "directivă generală" din partea celor care i-au ales, care constă în dreptul de a exercita în numele poporului autoritatea de stat. Deputații nu au însă un mandat imperativ, deoarece instrucțiunile primite din partea alegătorilor pentru fiecare situație ar duce la tărăgăneli și ar face din fiecare deputat stăpânul tuturor celorlalți.

In ceea ce privește modul de desemnare al deputaților, Montesquieu este adeptul votului universal. El oferă și unele sugestii pentru organizarea și funcționarea corpului legislativ. Astfel, el nu trebuie să se întrunească din proprie inițiativă, ci la convocarea puterii executive, care, în afară de această atribuție ar trebui să beneficieze de dreptul de a se împotrivi inițiativelor forului legislativ, pentru că, în caz contrar, acesta ar deveni despotic și ar putea să-și atribuie toată puterea pe care o dorește, anihilând toate celelalte puteri. În schimb, puterea legislativă trebuie să aibă împuternicirea de a examina modul în care executivul pune m aplicare legile votate în parlament.

J. J. ROUSSEAU a consacrat teoriei reprezentativității o parte importantă din lucrarea sa, Contractul Social. Teoria contractului social urmărește să înlăture, de pe poziția burgheziei în ascensiune, concepția monarhiei de drept divin, pe care se baza guvernarea absolutistă în Franța secolului al XVIII-lea. Rousseau pornește de la starea naturală a primelor comunități umane, în care fiecare individ era adversarul celuilalt. O asemenea stare naturală genera conflicte care amenințau însăși existența comunității. Înlăturarea unui asemenea pericol este posibilă prin încheierea unui pact social, în urma căruia fiecare individ capătă libertatea civilă în schimbul renunțării la libertatea naturală. Fiecare individ renunță însă numai la acea parte din libertatea sa naturală a cărei folosire prezintă importanță și utilitate pentru comunitate. În concepția lui Rousseau, actul de asociere dă naștere unui corp moral și colectiv, alcătuit din tot atâția membrii câte voturi sunt în adunare. Ca rezultat al pactului social, se formează o persoană publică (statul). Unirea voințelor individuale dă naștere unei voințe generale, singura capabilă să îndrume și să organizeze forțele statului spre un scop unic: BINELE COMUN.

Rousseau este adeptul democrației directe, deoarece suveranitatea poporului este suma aritmetică a cotelor – părți de suveranitate care aparțin fiecărui individ. "Într-un stat cu adevărat liber cetățenii fac totul cu mâinile lor. În opinia sa suveranitatea nu poate fi înstrăinată; ea consistă esențialmente în voința generală și voința nu se reprezintă: este sau ea însăși, sau este altceva; cale de mijloc nu există. Este interesant de observat că în concepția lui Rousseau ceea ce conferă voinței rezultatul din pactul social caracterul de generalitate, nu este atât numărul voințelor individuale (numărul voturilor), cât interesul comun care le unește. Dacă Rousseau neagă posibilitatea reprezentării poporului în puterea legislativă, întrucât legile votate de parlament nu sunt decât declararea voinței generale, în schimb, acceptă ca acesta să fie reprezentat în puterea executivă, care nu este decât forța adăugată a legii. Puterea legislativă însă, deși nu se află cu poporul în raporturi de reprezentare, nu poate aparține decât acestuia. În schimb, puterea executivă, fiind formată din acte particulare de aplicare a legilor, este de resortul unor agenți ai forței publice. Rolul lor constă în punerea în executare a voinței generale exprimate sub forma legilor.

Intre popor, privit ca suveran și indivizi se plasează, potrivit concepției lui Rousseau, un "corp intermediar", însărcinat cu aplicarea legilor, precum și cu menținerea libertății, atât a celei civile, cât și politice. Raportul între popor și magistrați nu are la bază un contract, ci o însărcinare încredințată unor magistrați care acționează ca simpli slujitori ai poporului și exercitând în numele lui puterea pe care acesta le-a încredințat-o. Este de observat că suveranul deține un drept discreționar privind conținutul, natura, volumul și importanța însărcinărilor. El poate determina întinderea încredințărilor (slujbelor), după cum le și poate revoca.

Corpul magistraților poate fi format dintr-un număr mai mare sau mai mic de membri și în funcție de mărimea poporului. În ceea ce privește deputații sau reprezentanții poporului, Rousseau este categoric: "Deputații poporului nu sunt deci și nici nu pot fi reprezentanții lui, ei nu sunt decât mandatarii lui și nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege."

Concepția lui Rousseau cu privire la suveranitate nu a căpătat o utilitate practică; ea nu a fost transpusă în dispoziții constituționale, care să ofere o bază de instituționalizare, pe durată îndelungată, de organizare și funcționare a parlamentului. A căpătat, în schimb, câștig de cauză teoria fundamentată de abatele SIEYES, pe deplin compatibilă cu principiul reprezentativității.

Secțiunea a III-a

Reprezentarea teoriei reprezentativității în normele constituționale

Regimul reprezentativ ridică problema de principiu a instituționalizării legăturilor între deținătorul suveran al puterii și cel care este desemnat, de corpul electoral ca reprezentant al poporului, precum și de a stabili caracterul unei asemenea legături. Raporturile dintre popor și reprezentanții săi se întemeiază pe o observație pragmatică: poporul nu se poate guverna el însuși și, ca atare, este nevoit să încredințeze unor exponenți ai săi sarcina de a guverna în locul său pentru a exprima voința suverană a națiunii.

În concepția tradițională a recrutării în Statele Generale sau în Camera Comunelor a exponenților "stării a III – a", se apela la instituția delegării. În Franța, după cum am văzut, delegații celei de-a III-a stări primeau așa-zisele "cahiers" care cuprindeau doleanțele, cererile celor care-și delegau reprezentantul în Adunarea deliberativă și pe care aceștia se angajau să le susțină în fața Stărilor Generale. Acest document, adevărat caiet de sarcini, cuprindea instrucțiuni precise cărora reprezentantul era obligat să se conformeze. Nerespectarea instrucțiunilor echivala practic cu neîndeplinirea unui mandat și atrăgea, probabil, pe seama respectivei persoane, anumite consecințe, delegarea făcându-se după criteriul teritorial.

Rezultă deci că în concepția tradițională a reprezentării, legătura între cei reprezentați și delegatul acestora se concretiza într-un mandat imperativ. Potrivit acestuia, delegatul primea o serie de instrucțiuni pe care era obligat să le îndeplinească. Din această legătură rezultă cel puțin doua condiții:

a) delegatul nu reprezentă interese, doleanțe formulate de alte comunități în afara celei pe care o reprezintă;

b) delegatul nu exprimă în cadrul adunărilor o voință personală, ci voința celor ce l-au delegat.

Această concepție a durat în Franța până la revoluția burgheză, când teoria mandatului imperativ a fost înlocuită cu cea a mandatului reprezentativ, potrivit căruia titularul dreptului de a investi pe membri Adunării cu atributele suveranității era națiunea în întregul său.

Renunțarea la mandatul imperativ a întâmpinat rezistența chiar și din partea nobilimii, care susținea, alături de înaltul cler, că membrii Stărilor dețineau încă un mandat imperativ. Chiar și regele, într-o declarație din 23.06.1789, făcută în timpul reuniunii Stărilor, condamna mandatul imperativ, pronunțându-se în favoarea mandatului reprezentativ, prin care cel ales devenea reprezentant al întregii națiuni și nu numai a unui segment al acesteia.

În Anglia, concepția mandatului imperativ este înlăturată, aproximativ în aceeași perioadă. În Comentariile sale, BLACKSTONE afirma că "fiecare membru al Camerei Comunelor, deși ales de un anumit comitat, este exponentul

întregii coroane."

Dacă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mandatul imperativ bazat pe teoria suveranității monarhului nu mai avea acoperire în noile realități sociale și politice, întrucât puterea suverană a fost cucerită pe cale revoluționară de către popor, trebuia găsită o altă fundamentare teoretică și chiar ideologică a legăturilor între reprezentanți și cei ce i-au ales. Așa s-a ajuns la teoria mandatului de drept public.

Potrivit acestui tip de mandat reprezentanții primeau formal mandatul din partea colegiului sau circumscripției electorale în care au candidat și au fost aleși, dar de fapt reprezentau întreaga națiune. Pentru acest motiv, în Adunarea Constituantă Franceză din 1791, un deputat afirma: "Membrii Corpului legislativ sunt mandatari, cetățenii care i-au ales sunt comitenți: deci reprezentanții sunt supuși voinței celor de la care ei dețin misiunea și îndatoririle". Iată deci cum, pentru a se referi la puterile sau atribuțiile membrilor Reprezentanței Naționale, s-a folosit noțiunea de mandat.

Dreptul public folosește noțiunea de mandat în sensul de împuternicire specială, în baza căreia acesta exercită atribuții de autoritate în scopul înfăptuirii unor interese generale.

Între mandatul parlamentar și mandatul de drept civil, care este, prin definiție, imperativ, există deosebiri fundamentale. Spre deosebire de mandatul civil, mandatul deputaților și senatorilor nu este constituit pe o bază contractuală, ci pe una electivă. O altă deosebire între cele două mandate constă în modalitatea de stabilire a conținutului acestora. Conținutul mandatului civil se stabilește prin acordul părților, pe când conținutul mandatului parlamentar este prestabilit în Constituție și în regulamente, ca și în unele dispoziții ale legii electorale. Spre deosebire de mandatar, care îl reprezintă pe cel de la care a primit însărcinarea, deputații și senatorii deși, practic, sunt investiți de alegătorii dintr-o circumscripție electorală, reprezintă poporul și sunt în slujba acestuia. Și sub aspectul răspunderii, între cele două mandate există deosebiri. Astfel, mandatarul este răspunzător, potrivit ART. 1539 din Codul Civil Român de daune -interese ce ar putea deriva din cauza neîmplinirii mandatului, pe când parlamentarii nu răspund față de modul în care își exercită mandatul. În același timp mandatul este ținut sa-și îndeplinească obligațiile față de mandatar potrivit ART. 1546-1551 din Codul Civil Român, pe când cei care 1-au ales pe parlamentar nu au nici o obligație față de cel ales.

Deosebiri între cele două mandate pot fi făcute și după alte criterii. Spre exemplu, mandatul civil poate înceta potrivit ART. 1552 din Codul Civil Român,

prin revocarea mandatarului, renunțarea mandatarului la mandat, moartea, interdicția, nesolvabilitatea și falimentul ori a mandatarului ori a mandantului.

În schimb, mandatul deputaților și senatorilor încetează: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese, în caz de demisie, în cazul pierderii drepturilor electorale, în caz de incompatibilitate și prin deces.

În dreptul nostru constituțional noțiunea de mandat este folosită în mai multe texte în Constituție și se referă la trei categorii de mandate:

– mandatul parlamentar

– mandatul Președintelui României

– mandatul Guvernului.

În ceea ce privește mandatul parlamentar, acesta are două accepțiuni: în sens restrâns se raportează la mandatul deputaților și senatorilor, iar în sens larg se referă la mandatul Camerelor legislative și la Parlament în întregul său. Când Constituția se referă la mandatul parlamentului sau la mandatul Camerelor are în vedere durata acestora, pe când atunci când se referă la cel al parlamentarilor, are în vedere atât durata acestuia, cât și calitatea lor, adică puterea sau autoritatea ce le este conferită. Constituția României caracterizează în ART. 66 mandatul parlamentar ca fiind un mandat reprezentativ. Legiuitorul constituant a înțeles să confere un suport legal acestei caracterizări prin cele două alineate ale articolului mai sus menționat:

a) în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului;

b) orice mandat imperativ este nul.

De altfel, între ART. 66, alineat 1 și ART. 2, alineat 1 din Constituție este o legătură logică în sensul că poporul exercită atributele puterii sale suverane fie direct prin referendum, fie prin organele sale reprezentative, între acestea parlamentul fiind, potrivit ART. 58, alineat 1 din Constituție, organul reprezentativ suprem al poporului român.

Gradul și formele de reprezentare trebuie înțelese și din punct de vedere al funcțiilor parlamentului. Astfel, alesul poporului exprimă puterea suverană a acestuia și acționează, în limitele constituționale, în numele lui. Poporul deleagă numai exercițiul suveranității. Rezultă că actele parlamentarului sunt considerate ea fiind ale poporului însuși. Obiectul mandatului reprezentativ constă deci în investirea deputatului cu dreptul de a vorbi și a lua decizii în numele națiunii. Actele sale au aceeași forță, aceeași valoare juridică, ca și când ar emana de la națiune. De aceea actele parlamentului nu mai trebuie ratificate sau aprobate și de popor.

De asemenea, din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor decurge statutul de independență al acestora, iar independența este atât de deplină încât poate fi reclamantă chiar față de propria formațiune politică. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar, deputații și senatorii sunt independenți față de partidele pe listele cărora au candidat, precum și față de alegători.

ART. 66, alineat 2 din Constituția României întărește și mai mult caracterul reprezentativ al mandatului, în sensul interzicerii implicite a oricăror ingerințe în activitatea deputaților și senatorilor care ar veni din partea alegătorilor, partidelor politice, autorităților statale, organizațiilor neguvernamentale. Pentru aceasta, textul constituțional prevede nulitatea mandatului imperativ. Toate aceste servituți parlamentare au fost prevenite de legiuitorul constituant, care a statuat nulitatea mandatului imperativ. În practica parlamentară a apărut o problemă teoretică, legată de conceptul mandatului imperativ. Astfel, grupul parlamentar U.D.M.R. din Senat a apreciat, într-o sesizare trimisă Curții Constituționale în legătură cu neconstitutionalitatea ART. 160, alineat 2 din Regulamentul Senatului, că jurământul de credință prevăzut de ART. 82, alineat 2 din Constituție ce urma să fie prestat de fiecare senator, ar avea semnificația unui mandat imperativ. O asemenea opinie este pe fond greșită și contrară tradiției constituționale clasice, întrucât nu ține seama că un jurământ de credință – formă modernă a unor jurăminte cavalerești sau de altă natură din evul mediu – are ca obiect angajamenul respectării unor comandamente sociale și legale de importantă fundamentală. Așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională această obiecție este neîntemeiată, respectarea legii și a supremației Constituție fiind o îndatorire a oricărui cetățean, fie că este sau nu parlamentar.

Consacrând caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, legiuitorul constituțional român s-a conformat practicilor constituționale a statelor democratice din Europa Occidentală, printre care Franța (ART. 2, Constituție), Spania (ART. 67, Constituție), Italia (ART. 67, Constituție), etc.

Un alt aspect ce ar putea fi analizat în legătură cu natura juridică a mandatului parlamentar este dacă deputații și senatorii îndeplinesc o demnitate publică sau funcție publică. În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-au susținut ambele ipoteze. Termenul de funcție publică are conotații de drept administrativ, ceea ce ar crea o incompatibilitate cu calitatea de funcționar public și cea de membru al legislativului. Considerăm deci că deputații și senatorii îndeplinesc o demnitate publică.

Secțiunea a IV-a

Teoria reprezentativității în sistemele electorale

Principiul reprezentativității este pus în aplicare în diverse sisteme electorale și prin diferite proceduri electorale. Opțiunea pentru unul sau altul dintre acestea, depinde de voința guvernantului, interesat să asigure eficiența democratică a jocului între forțele politice care-și dispută locurile în parlament. Prin orice sisteme sau proceduri electorale, se asigură cadrul de afirmare a democrației reprezentative care este, în epoca contemporană, singura practică de guvernare capabilă să asigure în mod sistematic accesul poporului la conducerea politică a societății. Nimic nu împiedică însă ca alături de democrația reprezentativă să se apeleze, în cazuri speciale, la forme ale democrației semidirecte cum ar fi vetoul popular, inițiativele legislative cetățenești, referendumul și plebiscitul.

Principiul de bază al democrației reprezentative îl constituie alegerile, care conferă legitimitate populară reprezentanților națiunii. Ca sistem de desemnare a reprezentanților, alegerile reprezintă procesul autentic democratic.

Montesquieu aprecia că procedeul tragerii la sorți a reprezentanților este propriu democrației, pe când alegerea prin vot corespunde guvernării aristocratice. În practica electorală contemporană se recurge în principal la două sisteme de scrutin:

– scrutinul majoritar;

– scrutinul proporțional.

Scrutinul majoritar are meritul de a fi mai simplu,, întrucât permite acordarea mandatului candidatului care obține cele mai multe voturi, fără a se recurge la calcule greoaie. Scrutinul majoritar este foarte răspândit în țările anglo-saxone. În practică, se folosesc mai multe modalități ale acestui mod de scrutin. Principiul de bază al reprezentării proporționale constă în atribuirea mandatelor în proporție cât mai exactă cu voturile acordate fiecărei liste de candidați.

Acordarea dreptului de vot a fost din totdeauna legată de anumite condiții, ce urmau a fi îndeplinite de fiecare alegător. În funcție de criteriile ce trebuiau îndeplinite de corpul electoral, s-au aplicat mai multe tipuri de sufragiu, între care:

a) sufragiul cenzitar: se recunoștea calitatea de alegător cetățenilor cu un anumit venit anual;

b) sufragiul intelectual: se recunoștea calitatea de alegător cetățenilor care dețineau o diplomă, un certificat ce îi atesta o anumită pregătire intelectuală

c) votul universal: se recunoștea dreptul de a vota tuturor cetățenilor statului care întrunesc condițiile: majorat politic, deplinătatea facultăților mintale, inexistența unor condamnări prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce îi privește pe reprezentanți, candidaturile acestora sunt propuse, în general, de partidele politice care, în acest mod, încearcă să participe la exercitarea puterii, în măsura în care candidații propuși de ele câștigă mandatul în parlament. În unele state sunt acceptate și candidaturile independente. Persoanele în cauză nu au multe șanse de victorie asupra celorlalți candidați deoarece nu au un suficient sprijin financiar.

În toate sistemele constituționale contemporane, parlamentele sunt expresia voinței suverane a corpului electoral exprimată periodic prin vot universal și au rolul de a transpune în decizii politice voința suverană a națiunii. Constituțiile prevăd în acest sens, în formule diferite, că parlamentul este reprezentantul poporului și unică autoritate legiuitoare.

Orice regim sau sistem reprezentativ are în principiu trei funcții principale:

a) funcția de a asigura participarea mediată a poporului la guvernare, prin reprezentanții acestuia sau prin referendum, forme care nu exclud și alte instrumente semi-reprezentative, cum ar fi inițiativele legislative, vetoul popular, revocarea unor reprezentanți (recall);

b) funcția de a conferi legitimitate instituțiilor guvernate prin alegerea membrilor acestora prin vot direct sau indirect;

c) funcția de a pune la dispoziția poporului pârghii de control asupra deciziilor de guvernare prin care să se poată înlătura sau schimba din funcții sau demnități publice, pe cale pașnică, democratică, persoanele care, investite prin alegeri cu exercițiul autorității, au eșuat în exercitarea mandatului obținut.

Dacă inițial parlamentele s-au organizat fără reguli electorale definitiv fundamentate și exersate, la începutul secolului al XIX-lea forurile reprezentative intră într-un proces de dezvoltare și modernizare, consecință directă a apariției partidelor politice. Ieșirea acestora pe scena vieții politice și competiția democratică pentru ocuparea mandatelor de deputat au dat un impuls deosebit îmbogățirii conținutului, activității parlamentare, mai ales în condițiile structurării parlamentelor în grupuri politice. Evoluția partidelor politice a fost în schimb o consecință directă a lărgirii corpului electoral.

De la început, parlamentele au corespuns funcției de exprimare a intereselor parlamentare și a voinței politice ale națiuni, concretizată în convertirea acestora în norme juridice general-obligatorii, în primul rând prin acordarea votului de încredere guvernelor rezultate din alegerile parlamentare periodice. Acesta este, de altfel, motivul pentru care ideea de reprezentativitate este legată de gradul de vocație electorală al alegătorilor și de participarea efectivă a întregului corp electoral la constituirea organismului reprezentativ. Sub acest aspect, două sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un organism pentru a fi reprezentativ al suveranității naționale:

1) să fie ales de întregul corp electoral arondat în circumscripția electorală;

2) sfera de atribuții ale organismului în cauză să se raporteze la întreg teritoriul țării.

Din această perspectivă, în sistemul constituțional român, numai parlamentul și președintele României întrunesc calitatea de organism reprezentativ.

Organismele administrației publice alese prin vot universal nu exprimă interesele naționale. Ele sunt organe reprezentative la nivel local.

Partidele politice au avut un rol covârșitor în dezvoltarea vieții politice. Astfel, reprezentanții națiunii aleși în parlamente au fost, totodată, exponenții partidelor care i-au propus candidați, acționând pentru realizarea intereselor partidelor respective. Membrii parlamentului au împletit calitatea lor de reprezentanți ai națiunii cu cea de delegat ai partidelor politice, situație în care nu de puține ori a dus la conflicte între linia partidelor și interesele reale ale alegătorilor. Evident parlamentele și-au exercitat rolul în cooperare cu celelalte puteri, în special cu puterea executivă.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, parlamentele au devenit, în Europa, organisme preponderente în stat. Acest lucru era și firesc întrucât în acea vreme principala formă de guvernământ fiind monarhia, jocul politic se desfășura între parlament ca reprezentant al poporului și guvern, format și numit cu concursul substanțial și direct al forului legislativ. Introducerea sufragiului universal a întărit pentru un moment preponderența Reprezentanței Naționale. În schimb, votul universal a generat o efervescentă a partidelor politice, înmulțirea numărului acestora. Chiar dacă înmulțirea lor a reprezentat un progres și un aspect pozitiv al vieții politice, ea a însemnat într-o mare măsură o frână pentru eficiența socială a partidelor. A apărut chiar, în unele state, o criză între Legislativ și Executiv, soluționată în favoarea acestuia din urmă. În urma celui de al doilea război mondial a avut loc o scurtă revigorare a rolului parlamentelor și s-a recurs la raționalizarea Reprezentantei Naționale. Raționalizarea rolului și funcțiilor parlamentului în ultimele decenii nu afectează însă, în statele precum Franța, Spania, Portugalia, substanța regimului democratic. Este vorba, mai degrabă, de o ascendența a executivului, ale cărui puteri s-au întărit și chiar extins, fără a se încălca însă principiul separației celor trei puteri.

În prezent, în statele europene bazate pe regimul parlamentar, parlamentul nu mai este principalul factor de stabilire a politicilor de guvernare, deoarece acestea sunt elaborate de guvern. Sunt limitate și instrumentele de control parlamentar, mai ales în condițiile guvernelor care beneficiază de un larg suport parlamentar. Fără a constitui o alternativă la democrația reprezentativă, formele democrației semidirecte sunt consacrate sau acceptate în sistemele constituționale contemporane. Rolul parlamentului nu este cu nimic dominat de intervenția directă a corpului electoral sau a unor segmente de populație în activitatea de guvernare. Dimpotrivă, democrația semi-reprezentativă este privită ca o modalitate de creștere a interesului cetățenilor pentru politicile de guvernare care se răsfrâng direct asupra lor. Rolul parlamentului poate fi privit ca o contraputere la puterea executivă. În lipsa intervenției parlamentului, puterea executivă și chiar cea judecătorească pot deveni puteri tiranice. Teoreticianul francez Pierre Pactet, arată că este imposibil de imaginat să nu existe nimic între micul grup de guvernanți și imensa masă de supuși.

CAPITOLUL II

Principiile constituționale ale sistemului electoral

Secțiunea I

Noțiunea de sistem electoral în literatura română

și în dreptul comparat

Din totdeauna, membrii oricărei colectivități sociale au tins sau au năzuit la un statut politic care să le confere condiții prielnice pentru a se autoguverna sau, cel puțin, pentru a participa, prin reprezentare, la procesul de conducere socială. Pentru a-i convinge pe guvernanți să le recunoască o asemenea aspirație, masele populare au folosit forța armelor sau forța spiritului și adesea au reușit.

Emanciparea politică a individului, a marcat o treaptă superioară pe calea progresului umanității, devenind una din piesele de bază ale sistemului universal de valori social-umane.

În ceea ce privește noțiunea de popor, trebuie precizat că aceasta trebuie înțeleasă prin raportare la un anumit cadru geografic și social-istoric. În vremurile străvechi, chiar și în statele care au constituit un sistem de guvernământ democratic, poporul constituia doar o categoric, un segment militar sau politic din totalitatea populației. În condițiile democrației sclavagiste ateniene, din categoria socio-politică de popor erau excluși metecii (străinii stabiliți pe teritoriul statului atenian), femeile, copiii și sclavii.

Fenomenul de reducere a poporului la un segment social a fost preluat și în evul mediu și pus în evidență, îndeosebi în republicile burgheze. Mai târziu, în prima fază de dezvoltare a stărilor socialiste, noțiunea de popor a primit o conotație sociologică restrictivă: "popor muncitor", iar pe plan politic a fost instaurată dictatura proletariatului – regim politic profund nedemocratic, care a și încărcat drepturile naturale ale omului.

Nici în era contemporană, referirea la noțiunea de popor, ca titular al exercițiului suveranității, pe care se bazează întreaga doctrină și practică constituțională a democrației, nu are în vedere totalitatea membrilor unei comunități sociale, dar nu exclude unele clase sociale. Din punct de vedere al problematicii accesului popular la exercitarea puterii politice, prin termenul de popor se înțelege ansamblul indivizilor cărora statul le recunoaște calitatea de cetățeni ai acestuia, și în această calitate aptitudinea de a participa în anumite condiții la diferite proceduri electorale, prin care se exprimă voința națională. Din acest punct de vedere, noțiunea de popor este circumscrisă noțiunii de "electorat" sau "corp electoral". Forma clasică de manifestare a dreptului de participare la guvernare, consacrat în toate constituțiile statelor moderne, constă în dreptul de a alege și dreptul de a fi ales.

Dacă în comunitățile sociale antice era posibilă democrația directă, în statele moderne aceasta nu mai este posibilă. De altfel, în Preambulul Convenției Europene a autonomiei locale, încheiată la Strasbourg, la 15.10.1985, se arată că dreptul cetățenilor de a participa direct la treburile publice poate fi exercitat în mod direct la nivel local. Iată, de ce accesul la exercițiul democratic în epoca modernă se face prin reprezentare. Sigur că formele de participare sunt diferite de la un stat la altul. Este important ca această participare să fie autentică, reală, caracterul autentic fiind conferit de garanțiile materiale, politice și juridice acordate de stat pentru ca cetățenii să-și exercite liber și deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere.

Cele mai importante garanții juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin SISTEMUL ELECTORAL.

Conceptul de sistem electoral este controversat însă în doctrina constituțională. În literatura politologică și juridică occidentală se folosește noțiunea de DREPT DE VOT sau DREPTURI ELECTORALE.

În concepția lui CRISTIAN IONESCU, dreptul de vot (sistemul electoral) este definit ca fiind dreptul recunoscut, în condițiile legii, cetățenilor unui stat de ași exprima în mod liber, direct sau indirect, opțiunea electorală pentru un anumit partid politic sau candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat independent.În ceea ce privește sistemul electoral, IOAN MURARU consideră că acesta este constituit din normele juridice ce reglementează relațiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaților, senatorilor, șefului de stat și autoritățile locale.Aceste norme, numite și norme electorale, stabilesc care sunt drepturile electorale, condițiile ce trebuiesc îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum și garanțiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligațiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de desfășurare și organizare a alegerilor, precum și cele de stabilire, centralizare și comunicare a rezultatelor voturilor.

În cartea sa, "Sistemul Electoral", GHEORGHE IANCU definește sistemul electoral ca fiind un sistem de norme juridice în conținutul cărora se stabilesc care sunt drepturile electorale ale cetățenilor, condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi beneficiarul lor, garanțiile care asigură exercitarea lor efectivă, obligațiile organelor și autorităților de stat în legătură cu alegerile de deputați, senatori sau a șefului de stat, regulile de organizare și desfășurare a alegerilor precum și cele de stabilire, centralizare și comunicare a rezultatelor voturilor".

Secțiunea a II-a

Tipuri de sisteme electorale

În mod firesc, în orice sistem electoral se pune problema de a ști cum se repartizează mandatele în parlament, ținând cont de voturile obținute. Aparent, o problemă pur tehnică, alegerea modalității de distribuire a mandatelor este plină de semnificații publice cu consecințe foarte diferite și nuanțate mai ales cât privește partidele politice. În explicarea acestora, noțiunea de scrutin este foarte utilă. Cuvântul scrutin vine de la latinescul scrutinium și se referă la modalitatea în care alegătorii desemnează deputații, senatorii, consilierii etc., sau la procedeul de numărare a voturilor, care permite repartizarea mandatelor pentru candidații aleși în funcție de voturile exprimate de alegători.

Astăzi, în regimurile constituționale, se practică două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire al mandatelor:

A) sistemul majoritar;

B) sistemul reprezentării proporționale

Sistemul majoritar:

Sistemul majoritar este foarte răspândit, îndeosebi în țările anglo-saxone și utilizat pentru simplitatea sa. Potrivit acestui sistem, mandatele sunt atribuite candidatului sau candidaților înscriși pe o listă electorală, care au obținut cele mai multe voturi. Ceilalți candidați ies din cursa electorală. în practică sunt folosite mai multe modalități ale acestui tip de sistem:

– în unul sau mai multe tururi de scrutin;

– uninominal sau de listă.

Scrutinul majoritar cu unul sau mai multe tururi de scrutin

Scrutinul majoritar poate fi cu unul sau cu două, sau cu trei, sau cu mai multe tururi, până când se realizează majoritatea necesară în favoarea unui candidat. De pilda, în Italia, alegerile pentru desemnarea de către parlament a președintelui republicii se desfășoară potrivit scrutinului majoritar cu mai multe tururi. Scrutinul majoritar cu un singur tur se desfășoară o singură dată, fiind ales candidatul care a întrunit cele mai multe voturi (majoritatea relativă), chiar și cu un singur vot în plus. Acest sistem este utilizat în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie.

In sistemul majoritar cu două tururi este declarat învingător, după primul tur, candidatul care a obținut majoritatea absolută a voturilor exprimate (50%+1). Dacă nici un candidat nu a întrunit această majoritate, se organizează un alt tur (după 1-2 săptămâni), de această dată cerându-se majoritatea relativă.

In general, majoritatea absolută se calculează în funcție de voturile exprimate, adică nu se iau în considerare voturile anulate pentru vicii tehnice sau buletinele necompletate. Poate să fie însă, calculată și în funcție de numărul total al alegătorilor.

În alegerile prezidențiale din Polonia, în anul 1991, organizate în sistem majoritar cu două tururi a ieșit învingător LEH WALLESA după primul tur de scrutin. De asemenea, ION ILIESCU a fost desemnat președinte după al doilea tur de scrutin organizat în 10.12.2000. Acest sistem este eficient mai ales în cazurile când sunt mai mulți candidați și nici unul nu întrunește majoritatea necesară. Unii dintre ei, care au obținut un număr mic de voturi se pot retrage după primul tur de scrutin, mărind șansa unuia dintre cei rămași în cursa electorală. Există și posibilitatea ca aceștia să ceară alegătorilor care i-au votat în primul tur, să voteze în al doilea tur pe un anumit candidat din cei rămași, această operațiune numindu-se "alianță electorală"

Scrutinul uninominal sau de listă

Scrutinul uninominal se aplică în situațiile în care se dispută un singur mandat, alegătorii optând pentru un singur candidat de pe buletinul de vot. Acest scrutin este practicat în țara noastră la alegerea primarilor comunelor și orașelor.

Acesta are importante consecințe în ce privește circumscripțiile electorale și raportul dintre electori și cel ales.

Teritoriul țării se organizează în atâtea circumscripții electorale câte mandate sunt (corespunzător numărului de deputați și senatori). În mod firesc circumscripțiile electorale sunt mai mici decât unitățile administrativ-teritoriale, iar alegătorul votează un candidat, raportul de reprezentare fiind clar definit sub toate aspectele sale.

Scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripție votează un reprezentant, se caracterizează prin simplitate. Se creează, aparent posibilitatea unei legături strânse între ales și alegători. Totodată scrutinul uninominal implică mari cheltuieli astfel încât, sunt favorizați cei ce le pot suporta. Pe lângă toate acestea acest scrutin nu este procedeul optim pentru exprimarea pluralismului politic, el putând genera o stare conflictuală extrem de periculoasă și genera, totodată, tendința de centralizare.

Scrutinul de listă (plurinominal) se aplică atunci când în aceeași circumscripție electorală sunt mai multe locuri, fiecare alegător votând pentru o listă propusă de un partid politic. În cazul scrutinului de listă, circumscripțiile electorale sunt foarte întinse teritorial, ele identificându-se, de regulă cu unitățile administrativ-teritoriale. Este sistemul adoptat și de legislația românească. În acest sistem partidele politice joacă un rol foarte important și scrutinul este mai mult o opțiune politică (este ales partidul) decât alegerea unui om, alegătorul alege o listă, nu un candidat.

Există și scrutinul de listă național folosit în unele țări africane. Acesta este un scrutin de listă majoritar în unu sau două tururi. Fiecare partid întocmește o listă națională, cuprinzând tot atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc. Lista care obține majoritatea voturilor exprimate câștigă toate mandatele. Este apreciat ca un "sistem de brutalitate extremă", deoarece permite unui partid, care

are o majoritate lipsită de consistență, să aibă monopolul locurilor în parlament.

În doctrină se arată că există mai multe variante ale scrutinului de listă, care devine mai complicat prin creare posibilității de a modifica lista așa cum doresc alegătorii. Asemenea variante sunt:

– panașajul;

– votul preferențial.

Panașajul creează posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista de candidați, combinând mai multe asemenea liste. Prin intermediul panașajului, alegătorii pot modifica conținutul listei așa cum doresc, datorită marii libertăți de apreciere pe care o dă această variantă.

Votul preferențial este denumit și alternativ. El creează posibilitatea alegătorului de a modifica doar ordinea candidaților pe o listă electorală, iară însă a putea să combine listele. El combină într-un singur tur de scrutin efectele a două tururi. Conform acestei variante, fiecare alegător votează pentru un candidat, dar el indică în același timp și alți candidați care reprezintă, în ordine, preferința sa a doua, a treia etc., până la eventuala epuizare a numărului de candidați de pe lista propusă. Dacă prima preferință obține majoritatea cerută de lege este proclamat ales. În caz contrar nu se organizează noi alegeri și nici nu se folosește lista de supleanți, ci se elimină candidatul care a abținut cele mai puține voturi, numărul acestor voturi adăugându-se celor dinaintea sa, proporțional cu ponderea voturilor deja obținute. Dacă nici de această dată nu s-au obținut majoritatea legală, din nou se elimină ultimul candidat, iar voturile sale se adaugă celorlalți mai bine clasați și așa mai departe. Va fi declarat ales candidatul care a obținut majoritatea absolută.

In cazul votului preferențial, este vorba de o adevărată nomenclatură de candidați care sunt astfel grupați pentru a permite exercitarea preferinței.

Acest tip de scrutin a fost și este folosit în Australia.

Listele blocate constituie un alt sistem care se regăsește în sistemele electorale ce nu acceptă nici panașajul, nici votul preferențial. Acesta presupune că alegătorul este obligat să voteze lista de candidați propusă în întregime, fără să o poată modifica într-un fel.

Sistemul majoritar are anumite avantaje, cum ar fi:

– simplitatea – cu excepția panașajului și a votului preferențial care creează unele dificultăți; această simplitate are efecte asupra funcționării sistemului politic, întrucât creează bazele unei stabilități guvernamentale.

– posibilitatea unei bune cunoașteri a candidaților de către electorat mai ales când scrutinul este uninominal.

– diminuarea influenței partidelor în desemnarea candidaților. Pe lângă aceste avantaje, sistemul majoritar are și dezavantaje:

– injustițiile sistemului, care se referă mai ales în cazul celui cu un singur tur. În acest sens M. G. KENDALL și A. STEWART au descoperit o formulă numită "Legea cubului” potrivit căreia raportul locurilor câștigate de fiecare partid este egal cu cubul raporturilor voturilor pe care le-a obținut.

imoralitatea sistemului

realizarea unei anumite succesiuni dorite de deținătorul mandatului.

Sistemul reprezentării proporționale:

Reprezentarea proporțională poate fi reprezentată ca fiind victoria finală împotriva unanimității, ea asigurând reprezentarea corespunzătoare și a minorităților în fiecare circumscripție electorală, într-o proporție exactă cu voturile obținute. Reprezentarea proporțională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei coaliții a unui număr de mandate proporțional cu forța sa politică sau numerică. Spre deosebire de scrutinul majoritar uninominal, în reprezentarea proporțională rolul cel mai important îl au partidele în desemnarea candidaților, întrucât alegerile se desfășoară pe bază de liste de candidați, propuse de partidele sau de coalițiile politice.

O altă caracteristică a acestui tip de scrutin este că se desfășoară într-un singur tur de scrutin, care permite atribuirea mandatelor atât majorității cât și minorității politice, conform unor tehnici de atribuire a mandatelor. Aceste tehnici fac ca explicarea reprezentării proporționale să fie simplă, dar aplicarea sa să fie foarte complicată, ceea ce uneori face necesară folosirea computerelor.

Istoric, reprezentarea, proporțională își are originile în gândirea lui Aristotel, fiind preluată de Saint-Just și Condorcet și, în general, de toată gândirea autorilor liberali, pentru care adunarea reprezentanților trebuie să fie un microcosmos al corpului electoral, exprimând toate diferențele, toate nuanțele psihice, ideologice, economice ale unei societăți. Această gândire s-a regăsit mai târziu în legislația electorală a Belgiei, într-un mediu catolic favorabil pluralismului politic și în care se dorea salvarea Partidului liberal amenințat de cel socialist. Acest sistem s-a răspândit după primul război mondial în întreaga Europă.

In general, însă, dificultățile unui asemenea sistem au făcut ca el să nu fie atât de utilizat cum este în zilele noastre.

În principiu, ideea de bază a reprezentării proporționale este de a asigura fiecărui partid sau coaliție politică o reprezentare corespunzătoare forței și importanței sale reale.

Orice sistem de reprezentare proporțională trebuie sa cuprindă câteva etape pentru atribuirea mandatelor.

O prima etapă este aceea a calculării coeficientului electoral care poate fi făcută la nivel electoral sau la nivel de circumscripție. La nivel național, coeficientul național se obține prin împărțirea numărului total de voturi exprimate la numărul total de locuri de repartizat. La nivelul unei circumscripții, se împarte numărul total de voturi exprimate în circumscripțiile respective la numărul de mandate atribuite unei circumscripții.

A doua etapă constă în repartizarea între listele de candidați propuse, prin împărțirea, pentru fiecare listă, a coeficientului electoral la numărul de voturi obținute de fiecare listă. Se obține un număr de mandate atribuite, dar și un rest de mandate, deoarece nu în toate situațiile împărțirea de mai sus este perfectă.

Repartizarea voturilor pentru restul mandatelor, care nu au fost atribuite, este cea de a treia etapă. Aceasta este cea mai dificilă și presupune multe nuanțări dar și clasificări.

In funcție de cadrul în care se aplică reprezentarea proporțională, există clasificări în:

reprezentarea proporțională la nivel național;

reprezentarea proporțională la nivel de circumscripție''.

Reprezentarea proporțională la nivel național (integrală)

Acest sistem constă în stabilirea unei circumscripții unice – întreaga țară, liste electorale naționale și un coeficient electoral național. De câte ori se împarte coeficientul electoral național la numărul de voturi exprimate pentru o listă, atâtea mandate va obține lista și partidul sau coaliția care a propus-o.

O asemenea metodă prezintă foarte multe inconveniente, în special cel al incomodității, pentru că partidele trebuie să prezinte liste cu multe sute de candidați, ceea ce duce, de fapt, la desemnarea parlamentarilor de către partide și nu de către alegători. Această metodă este puțin democratică și rara aplicată.

Reprezentarea proporțională la nivel de circumscripție

Ea se numește și reprezentarea apropiată și presupune cadrul restrâns al unor circumscripții electorale în care se face și repartizarea resturilor. Sunt utilizate mai multe sisteme de repartizare a resturilor, cum ar fi:

a) sistemul "celui mai mare rest"

b) sistemul "celei mai mari medii"

c) sistemul "coeficientului modificat" (HANGENBACH-BISCHOF).

Sistemul „celui mai mare rest” se aplică în cazul în care un mandat rămâne disponibil și trebuie repartizat. Acest mandat va reveni unei alte liste chiar dacă aceasta nu a întrunit catul electoral (împărțirea voturilor exprimate la numărul de mandate existent în fiecare circumscripție), dacă se acceptă principiul unei ordini descrescătoare. Acest sistem favorizează partidele mici.

Sistemul "celei mai mari medii" este mai complicat, utilizându-se mai multe operațiuni. Astfel, fiecărui număr de mandate atribuite pentru fiecare listă i se adaugă, în mod fictiv, cifra 1. Numărul de voturi al fiecărei liste se împarte deci la 2 (un mandat efectiv + mandat fictiv). Lista care a obținut cea mai mare medie va obține și mandatul rămas nedistribuit.

Sistemul "coeficientului modificat" este utilizat în Elveția, are ca scop să se evite obținerea de resturi electorale prin diminuarea coeficientului electoral dacă se constată că acest coeficient este mai mare decât numărul de voturi obținute de partide.

Inconvenientul cel mai mare este că, prin acest sistem se poate ajunge la repartizarea unui număr de mandate mai mare decât cel prevăzut de lege.

Sistemul d’Hondt este un sistem independent, care prin aplicare, dă rezultate identice cu cele pe care le dă sistemul "celei mai mari medii", dar după o procedură diferită.

Acest sistem a fost întocmit de către profesorul de drept civil de la Universitatea din Grand, VICTOR d'HONDT și adoptat ca lege electorală la 30.11.1899 în Belgia.

Ca și celelalte sisteme, și acesta conține un inconvenient pentru că rămân multe voturi pe baza cărora nu mai pot fi atribuite mandate. Reprezentarea proporțională își are începutul în Europa dintre cele două războaie mondiale fiind preluată parțial sau total de către Germania, Olanda și Cehia. În S.U.A., unele state adoptă și ele reprezentarea proporțională pentru alegerile municipale (New York, Cincinnati, Ohio etc.).

Ca și sistemul majoritar, sistemul reprezentării proporționale prezintă și el avantaje și dezavantaje. Dinte avantaje amintim:

– echitatea

– caracterul pragmatic (este un scrutin al ideilor, programelor partidelor sau coalițiilor politice)

– caracterul cinstit al scrutinului (absența celui de al doilea tur de scrutin elimină desistările și retragerile de la vot, determinate de cauze ilicite)

– existența unor "praguri electorale'" care constituie procente minime de voturi ce trebuie realizate de liste la nivel național (3%). În ceea ce privește dezavantajele acestui sistem, putem aminti:

– în tocmirea listelor electorale de candidați de către partide (aceste-liste sunt rezultatul conducerilor partidelor care dețin astfel cheia alegerilor)

– ruperea legăturilor între aleși și alegători

– favorizarea conflictelor politice în societate sub semnul democrației (se îngreunează astfel procesul decizional)

– necesitatea unor calcule care pot crea premisele unor contestații și întâmpinări din partea celor ce se simt nedreptățiți.

Aceste dezavantaje, împreună cu cele ale scrutinului majoritar au creat cauzele căutări unor sisteme electorale mixte.

Sistemele electorale mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu reprezentarea proporțională, potrivit unor tehnici nu prea numeroase ca număr. În doctrină, se arată că "încercarea de a raționaliza sistemele electorale, pornindu-se de la cerințele existente în societate și experiența acumulată, constituie dominanta incontestabilă a evoluției lor. Aceasta este explicația apariției și dezvoltării sistemelor electorale mixte. Tot în doctrină se subliniază complexitatea și dificultatea sistemelor electorale mixte.

Complexitate, pentru că încercarea de a prelua avantajele celor două tipuri de scrutin este însoțită de obținerea unor efecte care deformează, într-o măsură, mai mică sau mai mare, caracteristicile de bază a acestora. Dificultate, nu numai sub aspect tehnic, ci și pentru faptul că odată cu avantajele se preiau, cel puțin în parte, și dezavantajele fiecăruia dintre cele două tipuri de scrutin. Deci efortul este cu atât mai complicat cu cât oricâte strădanii s-ar depune, o combinație infailibilă, un amestec care să conducă la rezultate absolut necontrolabile nu este cu putință.

Există trei tendințe care grupează aceste tehnici de combinare în trei tipuri de sisteme mixte, și anume:

– cele în care domină sistemul majoritar,

– cele în care domină sistemul reprezentării proporționale,

– cele echilibrate.

Sistemele electorale mixte dominate de sistemul majoritar se regăsesc aplicate în Japonia, fiind de inspirație britanică.

Sistemele electorale mixte dominate de sistemul reprezentării proporționale sunt: sistemul francez al înrudirilor din 1951, sistemul Hare (al votului unic transferabil).

Sistemul francez al înrudirilor

Acest sistem presupune existența unor coaliții de partide politice care se prezintă cu liste comune (înrudite). Dacă listele înrudite obțin majoritatea absolută a voturilor, ele câștigă toate mandatele parlamentare. Repartizarea mandatelor obținute se va face pe baza sistemului reprezentării proporționale (cea mai mare medie).

Când coaliția listelor nu a putut obține majoritatea absolută, repartizarea mandatelor se va face pe baza sistemelor "celei mai mari medii", fără ca înrudiții să mai obțină toate mandatele. Acest sistem a fost folosit până în 1958.

Sistemul Hare

Prin acest sistem se combină reprezentarea proporțională cu scrutinul majoritar, acordându-se alegătorului o mare libertate.

Conform acestui sistem, este proclamat ales candidatul ale cărui voturi depășesc coeficientul electoral, coeficientul electoral stabilindu-se prin împărțirea numărului de voturi exprimate la numărul de parlamentari de ales crescut cu cifra 1. Acest coeficient redus facilitează atribuirea mandatelor.

Fiecare alegător are dreptul la un vot, dar acesta este transferabil. Dacă candidatul pentru care a votat a obținut mai multe voturi decât îi sunt necesare pentru a fi ales, aceste voturi în plus trec asupra unei a doua preferințe, pe care o indică alegătorul. Dacă și acesta și-a acoperit necesarul, atunci surplusul trece asupra celei de-a treia preferințe etc.

In situația în care unul din candidații alegătorului nu a obținut numărul de voturi necesar pentru a fi ales, voturile sale sunt transferate la preferințele stabilite de către alegător (a doua, a treia etc.).

Acest tip de sistem a fost aplicat în statul australian Tasmania, după 1909 și în Irlanda, după 1922.

Sistemele electorale mixte echilibrate

In cadrul acestor sisteme, se acordă aceeași importanță atât sistemului majoritar, cât și reprezentării proporționale.

În doctrină au fost evidențiate mai multe variante ale sistemelor electorale mixte echilibrate, prin combinarea a diferite modalități, și anume:

– votul cumulativ,

– votul limitat,

– măciuca chinezească,

– buletinul dublu german.

Una dintre cele mai cunoscute și utilizate variante ale sistemelor electorale mixte este sistemul buletinului dublu, utilizat în Germania.

Conform acestui sistem, fiecare alegător dispune de două buletine. Cu un buletin alegătorul desemnează prin scrutin majoritar uninominal, cu un tur, într-o circumscripție electorală un deputat în Bundestag. Cu celălalt vot se pronunță pentru un partid (o listă de candidați), prin sistemul reprezentării proporționale (sistemul d'Hondt), în cadrul unui land. Utilizarea celor două buletine se face în două circumscripții diferite, corespunzător celor două tipuri de scrutin.

În acest fel, în Bundestag, există două categorii de deputați, unii aleși în circumscripții, iar altele pe listele partidelor la nivel de landuri. Cei aleși în circumscripții formează o jumătate din deputații Bundestag-ului, iar ceilalți formează cealaltă jumătate. Dacă, însă, se întâmplă ca numărul mandatelor obținute în circumscripțiile de scrutin majoritar să fie mai mare decât cel obținut prin aplicarea reprezentării proporționale, diferența în plus nu se pierde, ci pe baza ei se suplimentează numărul de mandate din Bundestag.

Un sistem asemănător se găsește și în Islanda și a fost introdus după 1944, odată cu ieșirea ei din uniunea cu Danemarca.

Secțiunea a III-a

Principiul pluralismului politic în cadrul sistemului electoral

Întreaga activitate de dobândire și exercitare a puterii politice, raporturile între guvern și guvernanți, se desfășoară potrivit anumitor principii generale, prevăzute în Constituție. Aceste principii reflectă și consacră în formele politico-juridice caracterul structurilor de guvernare și relațiile între ele în procesul exercitării puterii, stabilesc direcțiile generale de activitate ale statului. Totodată, unele dintre ele fixează cadrul general în care poporul, titularul suveran al puterii, exercită atributele acestuia.

Este vorba, așadar, de principii generale rezultate din confruntarea intereselor politice care cârmuiesc raporturile de guvernare, în înțelesul lor cel mai larg, sau deduse pe baza experienței din practica socială.

Formularea lor propriu-zisă diferă de la un stat la altul. În ceea ce privește formularea unui principiu sau al altuia este la latitudinea fiecărui autor de a reține o formulare sau alta.

Noțiunea de principiu a fost intuită și chiar enunțată încă din antichitate, cu înțelesul de sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate. Schimbându-se în mod esențial domeniul de activitate la care ne raportam, se modifică în mod corespunzător și principiile sale directoare. La aceeași concluzie a ajuns și MIRCEA DJUVARA, care observa că nu pot exista principii de drept imutabile, care sa valoreze pentru orice tip și orice loc. Într-o încercare de definire a conceptului de principiu constituțional, s-ar putea spune că acesta reprezintă o prescripție general-obligatorie înscrisă în Constituție, care stabilește o direcție fundamentală a organizării și exercitării puterii, a funcționării sistemului politic, potrivit căreia se formează și funcționează autoritățile publice investite cu puterea de stat, se stabilesc raporturi între acestea, ca și raporturile generale între stat și cetățean.

In Constituția României acestea sunt consacrate sub forma unor norme juridice cu valoare generală cum este ART. 8, alineat 1, care consacră pluralismul ca o condiție și o garanție a democrației constituționale. În opinia autorilor, principiile constituționale sunt:

a) principiul puterii suverane a poporului;

b) principiile exercitării puterii (principiul democrației reprezentative și principiul democrației semi-directe);

c) principiul separației puterilor;

d) principiul pluralismului;

e) principiul legalității;

f) principiul egalității în drepturi și îndatoririi a tuturor cetăților, fără nici o discriminare;

g) principiul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului;

h) principiul autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice;

i) principii ale independenței justiției.

In afara acestor principii, pe drept cuvânt clasice și care se regăsesc în formulări diferite în toate constituțiile moderne, pot fi asimilate principiilor constituționale și alte reguli imperative înscrise în constituție, cum ar fi, de pildă, dispoziția cuprinsa în ART. 15, alineat 2 din Constituția României. Textul constituțional evocat prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale, mai favorabile. Referitor la acest text Curtea Constituțională a apreciat că după intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituțional, de la care nici legiuitorul nu poate deroga.

În ceea ce privește conținutul principiilor constituționale, acesta este deopotrivă politic și juridic. Ele au un conținut politic întrucât fixează direcțiile generale de exercitare a puterii politice. Conținutul juridic este determinat nu numai de faptul că se regăsesc în Constituție, ci mai ales de gradul lor de obligativitate generală impus tuturor agenților puterii.

Având în vedere tema lucrării, ne vom referi la principiul pluralismului politic.

Una dintre valorile fundamentale ale democrației moderne, ridicată la rang de principiu constituțional este pluralismul politic înțeles, pe deoparte, ca diversitate de interese, de forțe, de ideologii, culturi, grupuri sociale, categorii socio-profesionale, valori și concepții politice, ideologice, filozofice, estetice, etice, religioase – fiecare dintre ele având o anumită configurație și un anumit conținut – , iar pe de altă parte, ca o diversitate de organisme politice și organizații sociale, purtătoare ale anumitor interese.

Rădăcinile sociale ale diversității conceptelor și fenomenelor sociale, a intereselor organizațiilor sociale își găsesc temeiul inițial în însăși diversitatea naturii umane și, totodată, în marea diversitate a lumii sociale la care omul este nevoit să se adapteze continuu.

În societatea modernă, diversitatea este exprimată într-un spectru foarte larg care cuprinde clase și grupuri sociale, categorii socio-profesionale, concepții politice și ideologice etc. Diversitatea exclude conflictul grav între componentele acesteia, dar nu și competiția acestora manifestată însă prin metode și instrumente pașnice, democratice, prin pace socială.

Apariția conceptului de pluralism și crearea unei adevărate structuri de exprimare și garantare a acestuia s-au produs în condițiile social-politice ale sfârșitului primului război mondial, când concepția "statului jandarm" a fost părăsită în avantajul statului monist, caracterizat îndeosebi, prin concentrarea și centralizarea puterii, precum și prin extinderea controlului său asupra tuturor sferelor vieții comunitare. Ca reacție la acest tip de stat a apărut curentul pluralismului, care are la baza sa multiplicitatea centrelor de interese generale de afirmare a societății civile și descentralizare a puterii. În concepția susținătorilor pluralismului, statul nu poate fi unicul agent al deciziei politice, un rol esențial, cel puțin în influențarea procesului de adoptare a acesteia, avându-l partidele, diversitatea grupurilor de interese autonome ale organizațiilor sociale asociațiile, ligile, biserica ș.a. De aceea, susținătorii pluralismului au opus statului neguvernamentale și existența lor separată de voința statului.

Pluralismul nu se opune diversității ci o presupune și se bazează pe aceasta, lipsa diversității de interese, valori, programe politice, de concepții și valori filozofice etc., însemnând și lipsa pluralismului. Pluralismul face din diversitate un concept și practică a existenței sociale organizate și echilibrate, orientate spre realizarea a ceea ce se numește Binele Comun. Ideea diversității factorilor care compun societatea și modul în care aceștia înrâuresc viața socială și formele de guvernare a unei colectivități sociale a preocupat pe gânditorii și analiștii politici din cele mai vechi timpuri. Rămâne celebră în acest sens surprinderea pluralismului de către Aristotel. Acesta aprecia că "ceea ce face să fie mai multe forme de constituțiuni, este tocmai mulțimea elementelor care alcătuiesc întotdeauna un stat. Mai întâi, orice stat se compune din familii, după cum se poate vedea pe urmă în această mulțime de oameni bogați, ca și printre săraci, unii posedă arme, alții nu au arme". Concluzia la care ajunge Aristotel este aceea că "statul din natura sa este ceva multiplu", fiind constituită dintr-o multitudine de familii și de oameni. Tot el spune că nu se cere numai un număr oarecare de cetățeni ca să existe un stat, ci un număr de cetățeni specific deosebiți, căci un stat nu se formează din indivizi asemănători.

Societatea modernă a deschis un câmp extrem de larg de manifestare a diversității sub forma pluralismului politic: pluralismul politic, sindical, religios, cultural etc.

Pluralismul, în special pluralismul politic, presupune o comunitate umană având o organizare socială bazată pe interese stratificate, bine conturate și, totodată, o anumită organizare statală. Aceste două cerințe sunt esențiale în deosebi pentru existența pluralismului politic. Lipsa intereselor sociale distincte și eventual concurente face inutilă, pe deoparte, apariția instrumentelor prin care acestea urmează a fi exprimate și susținute, iar, pe de altă parte, a metodelor și formelor de mediere între ele. Existența statului oferă posibilitatea de instituționalizare, de structurare funcțională a factorilor politici autonomi care promovează pluralitatea de interese, precum și a formelor de stabilire a unui consens între acestea.

În doctrina constituțională, pluralismul este înțeles în sens restrâns ca pluralism politic.

Formele de pluralism politic devin operabile doar în mediu statal care, totodată, stimulează reprezentarea populației sau a anumitor segmente ale acesteia în structurile de guvernare.

La baza temeiului filozofic al pluralismului stă însăși ideea de libertate a individului în sens politic, așa cum o concepea Montesquieu. Într-o societate pluralistă, bazată funciar, între altele, pe toleranță, individul este respectat deopotrivă de stat cât și de organizații sociale care promovează interese divergente cu ale sale. De asemenea individul este liber să se asocieze cu alții și să promoveze în grup interesele lor comune.

Din perspectivă sociologică, pluralismul se poate explica prin diversitatea claselor și categoriilor sociale, a unor grupuri de interese reprezentând anumite colectivități socio-profesionale.

Din perspectiva politologiei, pluralismul politic desemnează atât o mentalitate cât și o acțiune politică, și totodată, un ansamblu coerent structurat și instituționalizat în care se desfășoară, în limitele jocului democratic, competiția pentru cucerirea și exercitarea puterii politice într-o societate dată.

In societatea pluralistă puterea politică este disputată dar nu în forme violente, ale luptei de clasă, ci prin pacea civilă, prin mijloace sau modalități democratice, prin instrumente electorale. În acest fel, legitimitatea socială a diversității de concepții, interese ș.a. se convertește într-o legitimitate politică conferită partidelor prin susținere electorală.

Pe acest model apare întregul aparat de guvernare care reflectă fidel pluralismul forțelor legitimate electorale, în așa fel încât pluralismului din viața socială îi corespunde nu numai pluralitatea structurilor de putere expresie a principiului separației puterilor, ci și configurația politică a acestora, adică grupurile parlamentare constituite în cadrul forului legislativ și guvernele care pot fi monocolore sau bazate pe coaliții, corespunzător coalițiilor parlamentare.

La baza unei vieți politice democratice stă, așadar, pluralismul politic consolidat prin scrutinul electoral și mecanismele sau procesele de reprezentare.

Datorită acestui fapt, pluralismul politic este o premisă a funcționării sistemului reprezentativ. Victoria acestuia asociată cu afirmarea suveranității poporului, în dauna puterii absolute a monarhului au ca rezultat multiplicarea puterii în funcție de numărul și ponderea partidelor politice. Departe de a se afla într-o criză de sistem, reprezentativitatea rămâne și pentru viitor singura reprezentativă de schimbare a clasei politice pe cale pașnică, țară violentă, cu respectarea unor proceduri care permit exprimarea voinței suverane a națiunii. Astfel, clasa politică se transformă în elită politică, care mai devreme sau mai târziu se va crampona natural de putere. În aceste condiții, partidele politice conservă în permanență calea democratică a accesului la putere prin sufragiul electoral. În societățile democratice pluraliste puterea este dispersată ca o reacție a pluralismului politic la monism, adică la un unic centru de putere. În felul acesta și puterea își diminuează calitatea sa de dominație asupra individului, amplificând în schimb confluența intereselor pe obiective generale, naționale. Legitimitatea puterii apare astfel din consensul intervenit între electorat și stat și se menține în procesul de guvernare prin mecanisme specifice, cum ar fi: negocieri, alianțe, compromis, dialog.

Pluralismul politic este susținut în epoca contemporană ca o cerință obiectiv necesară de către întreaga paletă de programe și doctrine ideologice.

Partide de orientare creștină, socialiste, social-democratice, conservatoare

văd în pluralismul politic motorul jocului politic democratic, sursa și mijlocul de promovare a intereselor lor specifice.

Cerința garantării pluralismului politic este subliniată într-o formă sau alta în documente și instrumente naționale cu vocație universală sau regională, cum ar fi: Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Roma, 04.11.1950), Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31.10.1974), Charta de la Paris pentru o nouă Europă (Paris, 21.11.1990).

Constituția consacră autonomia cetățeanului față de stat și totodată răspunderea acestuia față de Binele Comun. Nu este vorba de o autonomie absolută, de o independență strictă a cetățeanului față de stat, dar nici o responsabilitate exclusivă a individului față de putere.

Constituția României stabilește în ART. 8, alineat 1, că pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.

În prezent, sistemele constituționale occidentale sunt indisolubil legate de democrație și pluralism, bazate, după unii autori, pe următoarele valori primordiale: soluționarea pe cale pașnică a disputelor de ordin politic, asigurarea pe o cale nonviolentă a unor schimbări de natură social-politică, succesiunea guvernanților în funcție de voința majorității electoratului etc.

Adesea, acestor valori li se adaugă capacitatea sistemului politic de a integra și promova, în beneficiul optimizării actului de decizie democratică, a progresului științific.

Ca fenomen sociologic pluralismul politic este indisolubil legal de societatea occidentală și constă în confruntarea liberă, în lupta electorală pentru cucerirea și exercitarea puterii între partidele și formațiunile politice. În sens general, pluralismul politic înseamnă libertatea de a-ți exprima de pe pozițiile unei platforme sau ale unui program politic coerent structurat, sau ale unei structuri organizatorice cu caracter de partid, opiniile privind orice aspect ale vieții sociale. Din punct de vedere constituțional, esența pluralismului politic constă în existența mai multor partide sau formațiuni politice ce-și dispută voturile electoratului, fiecare dintre acestea având la dispoziție condiții egale de desfășurare a campaniei electorale, precum și în stabilirea unui statut al opoziției care garantează partidelor ce au pierdut alegerile și ce dispun de mai puține mandate în parlament să-și exprime liber poziția, chiar în confruntare cu partidul sau coaliția guvernamentală, ca și cu partidul care deține majoritatea parlamentară. În cadrul pluralismului politic, lupta dintre partide este o luptă între programe politice, între ideologii în care sunt excluse instrumente guvernamentale, metode represive, de comandă, manipularea electoratului, abuzurile etc. În afara acestui tip de pluralism există pluralismul sindical, cultural, confesional, etnic etc. Pentru sistemul constituțional al unui stat are relevantă, în primul rând, pluralismul politic, deoarece acesta este un element fundamental al procesului de cucerire și exercitare a puterii, de conducere socială.

In sens restrâns, pluralismul politic, ca fenomen este sinonim cu funcționarea în condiții de egalitate juridică a mai multor partide ce-și dispută adeziunea electoratuluii și, în funcție de aceasta, accesul la procesul de exercitare al puterii. Opusul pluralismului politic, în sens restrâns al conceptului, este sistemul partidului unic, în care puterea este concentrată la un pol al societății și se exercită cu precădere prin constrângere.

În societățile pluraliste cetățenii au dreptul de a avea și susține opinii diferite, nu numai în ceea ce privește gestionarea curentă a problemelor de interes public, dar și asupra modului de organizare a societății și de funcționare a regimului politic. Acest drept se poate exercita oricând, nu numai cu prilejul campaniilor electorale.

Tocmai de aceea constituțiile statelor democratice reglementează cadrul general de organizare și funcționare a partidelor politice. În acest sens, Constituția României, ART. 8, alineat 2, că partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii.

Deși constituția garantează pluralismul politic și stabilește libertatea de înființare, în condițiile legii, a partidelor politice, ea prevede ca acele partide sau organizații care, prin scopurile lor și prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau independenței României sunt neconstituționale. ART. 37 din Constituția României prevede acest lucru.

Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale. Garanțiile pluralismului sunt deopotrivă juridice, politice și economice. Dintre acestea evidențiem în mod special: în scrierea principiului pluralismului în constituțiile statelor; garantarea înființării libere a partidelor politice și a altor asociații; garantarea constituțională a dreptului de asociere a cetățenilor etc.

În doctrina constituțională pluralismul politic se reduce la existența mai multor partide și formațiuni politice. Între cele două noțiuni mai sus amintite există deosebiri de sferă și conținut. Noțiunea de formațiune politică se deosebește de cea de partid politic prin două trăsături principale. În primul rând, o formațiune politică nu începe să devină un partid politic decât în momentul în care este exclusă posibilitatea ca susținătorii ei să aparțină ca membrii ai altei grupări politice. În al doilea rând, în sânul partidelor este instalată o disciplină mai strictă, bazată în principal pe calitatea de membru, pe obligația de a plăti cotizație și de a se conforma platformei program.

În conformitate cu Legea nr. 27 din 29.04.1996, partidele politice sunt obligate să aibă statute politice de organizare și funcționare, să facă dovada că au cel puțin 10.000 de membrii fondatori, domiciliați în cel puțin 15 dintre județele țării, dar nu mai puțin de 300 în fiecare județ și să obțină înregistrarea la Tribunalul Municipiului București, chemat să se pronunțe asupra legalității constituirii lor. De la data rămânerii definitive a deciziei de admitere a înregistrării, partidele politice dobândesc personalitate juridică. În această privință, dacă Decretul – Lege nr. 8/1989 prevedea că, din momentul înregistrării, partidele politice dobândesc personalitate juridică, Legea nr. 27/1996, merge mai departe și le atribuie personalitate juridică publică, ceea ce este o evidentă eroare, odată ce ele nu întrunesc nici una dintre condițiile cerute de doctrină pentru a fi considerate "persoane juridice de drept public" și, în special, nu sunt investite cu autoritate. În sistemul constituțional român, înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Municipiului București, care se pronunță în cel mult 15 zile de la expirarea termenului de publicitate al cererii de înregistrare.

Într-o accepțiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau o asociație permanentă de indivizi uniți în mod liber între ei prin afinități ideologice și convingeri politice comune creată la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare și disciplină, al cărui scop, înscris într-un program sau statut constă în promovarea și înfăptuirea în competiție electorală și parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepții politice privind dezvoltarea și conducerea unei societăți date. În general, autorii care au încercat să definească partidul politic s-au limitat la marcarea fundamentului sau ideologic chiar dacă succesiv, centrul de interes s-a mutat spre alte aspecte de ordin organizațional.

Privit din perspectivă juridică, partidul politic este o persoană juridică (morală): are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu, acționează pentru realizarea unui scop legitim. În general, aceste trei elemente surit cuprinse și prezentate în statutul partidului și în programul său politic. Dar faptul că un partid are un anumit număr de membrii și simpatizanți, că este organizat și funcționează corespunzător principiilor și valorilor democratice, nu este suficient pentru a i se recunoaște dreptul de a participa la viața politică.

Partidul politic fiind, din punct de vedere juridic, o asociație, înființarea și funcționarea lui sunt supuse condițiilor legale prevăzute pentru înființarea oricărei asociații sau organizați obștești. În regimurile politice democratice înființarea partidelor politice nu este supusă unor condiții politice. Pentru a fi înregistrat, un partid prezintă autorităților competente statutul și, după caz, programul politic și solicită acestora înregistrarea. Autoritatea publică are astfel posibilitatea de a verifica dacă sunt întrunite elementele constitutive ale personalității sale juridice.

Principiul fundamental respectat de orice regim politic democratic este libertatea constituim partidelor politice. Legea românească prevede că în afara restricției menționate, nici o altă îngrădire pe motive de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea și funcționarea partidelor politice.

În ce privește rolul social al partidelor politice, se consideră că acestea au următoarele funcții principale:

– funcție electorală,

– funcție de formare a conștiinței civice,

– funcție de mediere,

– funcție de conducere.

Prima sarcină a unui partid după ce a câștigat alegerile este de a forma guvernul. În sistemele parlamentare, membrii cabinetului sunt selectați din rândul partidelor politice, în timp ce în sistemele prezidențiale pot fi numiți miniștrii, personalități care nu aparțin partidului victorios.

Alternativa fundamentală a partidelor politice în cadrul sistemului parlamentar, este de a intra în guvern sau de a trece în opoziție. Complexitatea acestei opțiuni sporește în sistemele pluripartidiste față de sistemele bipartidiste sau monopartidiste.

În sistemele parlamentare multipartidiste, fiecare partid trebuie să decidă dacă dorește sau nu să se coalizeze cu alte partide. În acest caz, partidele care au obținut un număr mai mare de voturi pretind portofolii decisive, în primul rând postul de prim ministru, ministru de externe, al apărării sau al internelor, ministerele economice.

Deși partidele politice nu își propun o funcție de opoziție, totuși acele partide parlamentare care au număr mic de mandate și nu se coalizează cu partidul majoritar, sunt denumite îndeobște partide de opoziție. Ele își asumă în parlament rolul de a critica, de a lupta împotriva partidului majoritar. Opoziția parlamentară prezintă o cerință esențială a democrației și o expresie a pluralismului politic. Obiectivul fundamental al partidelor de opoziție este să răstoarne guvernul printr-o moțiune de cenzură, fie să convingă electoratul că ele sunt capabile să conducă mai bine decât guvernul sprijinit de partidul majoritar.

În sistemele parlamentare contemporane se disting două mari tipuri de opoziție:

a) un regim de opoziție bazat pe confruntarea directă, deschisă – în limitele jocului democratic – , specific Marii Britanii și Franței. Acest sistem este inflexibil, conflictele dintre majoritate și opoziție soluționându-se, în ultimă instanță, prin vot;

b) regimul de opoziție bazat pe compromis politic, în vederea concilierii pozițiilor divergente. Acest sistem este specific Germaniei federale, Italiei, Belgiei și Danemarcei.

Raporturile generale între opoziție și majoritatea parlamentară reflectă gradul de reprezentativitate a forțelor politice din parlament. În condițiile în care interesele diferitelor categorii ale electoratului nu sunt evident contradictorii, iar mandatul parlamentar are caracter reprezentativ, este de așteptat ca divergentele dintre opoziție și majoritate să fie soluționate, în special, prin compromis.

Stabilirea unui minim de norme de cutumă parlamentară privind reglementarea raporturilor între majoritate și opoziție este esențială, deoarece opoziția ar fi practic înlăturată din parlament prin majoritatea de voturi realizată cu ușurință de partidele politice care dețin cele mai multe mandate.

În cadrul partidelor politice pot exista anumite facțiuni. În doctrina și practica marxistă s-a considerat că facțiunile sunt manifestări destabilizatoare, de fragmentarea partidelor, erezii ale unor membrii. În doctrina politologică occidentală, acest fenomen este considerat o manifestare a unor diferențe de opinii, a unor acțiuni întreprinse pe baza intereselor de opinie.

Fenomenul în sine, presupune existența mai multor membrii care formează un grup, mai mult sau mai puțin numeros, omogen din punct de vedere al opiniilor susținute și care sunt solidari între ei. În partidele politice din țările Europene occidentale facționismul este destul de răspândit: în Germania, în Marea Britanie, în Italia, în Belgia se practică un facționism pe motive de ordin etnic.

Din punct de vedere al numărului de partide existente pot fi distinse convențional:

a) sistemul partidului unic,

b) sistemul bipartidismului,

c) sistemul pluripartidismului

d) sistemul pluripartidismului, în care partidele politice gravitează în jurul unui partid politic dominant.

Statul se angajează prin Constituție să respecte drepturile și libertățile cetățenești – inclusiv dreptul de asociere, precum și libertatea cuvântului, a convingerilor și opiniilor.

În aprecierea rolului partidelor politice în viața publică modernă trebuie să se ia în considerare și faptul că, deși pluralismul politic este remediul împotriva unor tendințe de restaurare a unor regimuri dictatoriale acest remediu generează adeseori numeroase efecte adverse care nu pot fi combătute decât prin adoptarea unor reglementări legislative. Asemenea reglementări se întâlnesc în dreptul nostru, în special, în următoarele direcții:

– pentru a împiedica înființarea și funcționarea unor partide ale căror programe sunt contrare pluralismului politic și statului de drept (Legea nr. 27/1996);

– în vederea instituirii garanțiilor juridice și materiale necesare pentru ca desfășurarea campaniilor electorale să aibă loc în condiții menite să ofere șanse egale tuturor partidelor (Legea nr. 27/1996, ART. 32-45);

– pentru a defini rolul partidelor politice în procedura de formare a guvernelor (ART. 102, Constituția României);

– pentru a asigura o participare echilibrată a partidelor politice la activitatea parlamentului (ART. 69, alineat 5, Constituția României).

*

* *

Orice formă de pluralism acceptată în societățile moderne, cu condiția de a fi legitimă, reprezentativă și de a nu contraveni cadrului constituțional și legal existent reprezintă în practică sursa progresului social. Pluralismul este totodată o modalitate de educare civică a cetățenilor transpusă în practici sociale și în reguli de comportament și mentalitate pluralistă. Pluralismul devine astfel nu numai o condiție a existenței comunității social-umane, dar și un instrument eficient pentru asigurarea păcii sociale și garantarea libertății politice a fiecărui individ.

Sectiunea a IV-a

Caracterul universal, egal, direct și secret al votului

Dreptul la vot este unul din drepturile fundamentale exclusiv politice ale cetățeanului.

În unele constituții, dreptul de vot este denumit dreptul de a alege. Constituția română din 1921 utilizează denumirea de drept de vot (ART. 34), acesta fiind un drept electoral exclusiv politic al cetățenilor români.

Dreptul de vot este definit ca dreptul recunoscut în condițiile legii, cetățenilor unui stat de a-și exprima în mod liber, direct sau indirect, opțiunea electorală pentru un anumit partid sau candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat independent.

Pentru explicarea acestui drept fundamental, sunt necesare câteva precizări.

În primul rând, noțiunea de alegere și cea de votare. riguros științific, există deosebiri. În denumirea de drept de a alege se implică termenul de alegere, acesta desemnând operațiunea prin care cetățenii aleg pe membrii unei autorități publice. În denumirea de drept de vot, se implică termenul de votare, care desemnează faptul că cetățenii se pronunță pentru sau contra unor reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare și referendum. Rigurozitatea științifică este uneori părăsită de constituții pentru a se ajunge la o receptare mai eficientă de către cetățeni.

În al doilea rând, dreptul de vot este un drept complex, întrucât conține atât elemente constituționale (votul și trăsăturile sale), cât și elemente de nivelul legii. Dreptul de vot se exprimă în mod obișnuit prin completarea unui buletin de vot și depunerea lui în urnă.

Exercitarea acestui vot are ca scop alegerea parlamentarilor, a președintelui, a comisiilor locale și primarilor, prin urmare, contribuie la constituirea structurii de guvernare la nivel local și central într-un anumit stat. Fiecare stat deține dreptul suveran de a stabili funcțiile publice eligibile și condițiile în care cetățenii săi își exercită dreptul de a alege personalul care candidează pentru aceste funcții.

Dreptul de vot se exercită în modalități diverse, practic, fiecare stat stabilind în mod distinct printr-o lege, procedurile electorale. Esențial este ca votul să fie exprimat liber, fără nici o constrângere sau presiune, deci să fie manifestarea neviciată a voinței personale.

Dreptul de vot al cetățenilor români este prevăzut în ART. 34 din Constituție. El indică cine și în ce condiții se poate vota și alege. Astfel, au drept de vot cetățenii care au împlinit până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 18 ani. Nu au drept de vot debilii sau alienații mintali, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Trăsăturile tradiționale ale votului rezultă din prevederile ART. 59, alineat

1 și ART. 81, alineat 1, din Constituția României. Astfel, votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Din dispozițiile constituționale și legale rezultă, de asemenea, și caracterul democratic al votului.

Caracterul universal al votului: reprezintă caracteristica votului potrivit căreia toți cetățenii români au dreptul de a vota, cu condiția îndeplinirii vârstei, minime și a aptitudinilor intelectuale, morale necesare.

In doctrină, caracterul universal al votului a fost definit și în alte modalități. PIERRE PACTET arată că votul universal este cel ce aparține tuturor cetățenilor sub condiția îndeplinirii unor condiții minimale, care țin de vârstă, cetățenie și de exercițiul drepturilor civile și cetățenești. MARCEL PRELOT arată că, pentru a fi democratic, un regim politic trebuie să asigure cantitativ și calitativ participarea la treburile politice al unui număr mare de cetățeni. MAURICE DUVERGER consideră votul universal ca bază care legitimează puterea.

Votul universal, care trebuie să fie o realitate constituțională, trebuie să fie diferențiat de votul restrâns, selectiv. Votul restrâns cunoaște două aspecte și anume: votul cenzitar și votul capacitar. Acestea nu asigură universalitatea votului.

Votul cenzitar este un vot restrâns, impus cetățeanului pentru a putea vota și a fost exprimat în constituții prin sensul de avere, censul de domiciliu, censul de sex, de vârstă, censul profesional, censul de impozit etc.

Censul de avere a fost, din punct de vedere istoric, cel mai răspândit cens electoral și presupune ca cetățeanul, pentru a putea vota, să aibă o anumită avere. Acest cens a fost cunoscut de Constituția romană din 1866 (ART. 58-65 și 68-72), potrivit căruia corpul electoral era împărțit în patru colegii pe avere. Acest tip de cens era însă preponderent în Europa acelor vremuri, fiind prevăzut chiar în constituția Belgiei din 1831, în Constituția Franceză de la 1791. Aceasta din urmă prevedea și ea acest cens. Conform acesteia alegătorii erau împărțiți în activi, care aveau drept de vot, și pasivi, care aveau formal toate libertățile prevăzute în Declarația din 1789 dar nu și drept de vot. Cetățenii activi erau considerați astfel pentru că aveau 25 de ani, un domiciliu legal, erau înscriși pe rolurile gărzii naționale, depuseseră jurământul civic și plăteau o contribuție echivalentă cu 3 zile de muncă.

Nici cetățenii activi nu aveau voie de a participa direct 1a alegeri, pentru că nu alegeau ei înșiși pe deputați, ci 100 din ei alegeau un elector de gradul al II-lea. Acești electori formau Adunările Electorale, care alegeau pe deputați. Pentru a fi elector de gradul al doilea, un cetățean trebuia să îndeplinească riguroase condiții de avere. Acest cens dispare din Franța în 1793, dar revine în Constituția anului III (1795). În timpul lui Napoleon, acest cens dispare din nou. În 1814, odată cu reinstaurarea monarhiei, censul reapare într-un cuantum foarte ridicat. Acest cuantum este atenuat în 1830 și reapare în 1848. Ulterior acest cens dispare definitiv.

În Anglia, până în 1832, pentru a putea fi alegător și, deci, pentru a avea drept de vot, cetățeanul trebuia să se bucure de " scutirea de proprietate", care presupunea posedarea unui anumit fel de proprietate. În funcție de felul scutirii de proprietate, existau "burguri putrede", "burguri închise" și "burguri deschise". "Burgurile putrede" erau acelea în care aveau drept de vot doar cei care erau proprietarii anumitor case. Cel ce cumpăra asemenea case putea stabili rezultatul alegerilor.

"Burgurile închise" erau cele care aparțineau seniorului local și care era cel ce decidea în toate problemele locale.

"Burgurile deschise"" erau cele în care locuitorii alegeau ca deputat al lor pe cel care plătea mai mult.

Prin reformele electorale din 1918 și 1928 a fost părăsit sistemul votului restrâns.

Censul de domiciliu presupune ca cetățeanul, pentru a vota, trebuie să domicilieze o anumită perioadă de timp stabilită de lege, în localitatea în care votează.

Censul de sex presupune înlăturarea nefirească a femeilor de la exercitarea dreptului de vot. În România, femeile au căpătat drept de vot în 1918.

Censul de vârstă presupune stabilirea unei vârste exagerat de ridicată pentru exercitarea dreptului de vot împiedicând astfel tineretul de a participa la alegeri sub motivarea falsă a lipsei de maturitate. Sunt reglementate vârste minime de 21 de ani, de 23 de ani sau chiar mai mari. Constituția română din 1938 stabilea vârsta de 30 de ani pentru a vota pentru Adunarea Deputaților și de 40 pentru Senat.

Censul profesional exclude de la exercitarea dreptului de vot persoanele cu anumite profesii. Astfel, în Brazilia și Turcia nu au drept de vot militarii, în Libia și Iran, militarii și polițiștii, în Belgia, subofițerii, caporalii și soldații pe durata îndeplinirii serviciului militar, iar membrii activi ai armatei participă la vot doar după trei ani de serviciu.

Cu toate că în alte țări este reglementat, în România nu mai există censul de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, apartenență politică sau origine socială, constituția stabilind, în art.16, alineat 1, că cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

Votul capacitar este votul potrivit căruia alegătorul putea participa la alegeri doar dacă dovedea un anumit grad de instruire (pregătire școlară). Acest procedeu este întâlnit în unele state federate, sudice ale Statelor Unite ale Americii, reglementat în trecut în ideea excluderii de la vot a negrilor. În Connecticut alegătorii trebuie să știe să citească un articol oarecare al constituției și să aibă bune moravuri. În statele Mississippi și Alabama, se cere ca alegătorii să știe să interpreteze constituția.

În țara noastră Legea electorală din 09.05.1939, adoptată în aplicarea Constituției din 1938, nu recunoștea dreptul la vot decât "știutorilor de carte".

Toate aceste tipuri de vot restrâns sunt contrare votului universal, vot care este o necesitate într-un stat de drept. Întreaga populație trebuie chemată la urne, și "nici o parte a sa să nu fie colectiv exclusă; interdicții individuale trebuind să rezulte din incapacități evidente sa nedemnități evidente.

Din examinarea tipurilor de vot restrâns se poate spune că universalitatea votului a cunoscut o evoluție spre democrație, care a parcurs trei etape, și anume:

– etapa votului universal pentru bărbați,

– etapa accesului femeilor la exercitarea dreptului de vot,

– etapa scăderii rezonabile a vârstei minime pentru exercitarea dreptului de vot.

Această evoluție explică de ce orice renunțare la votul universal în favoarea votului restrâns este și trebuie să fie considerată anacronică, desueta, și invalidată de practica și istoria constituțională democratică.

Caracterul egal al votului

Egalitatea votului este o concretizare a principiului constituțional al egalității cetățenilor, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie de apartenență politică, de avere sau de origine socială (ART. 4, Constituția României). În conținutul său, egalitatea votului se realizează dacă fiecare cetățean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiași organ de stat și dacă circumscripțiile electorale pentru alegerea aceluiași organ de stat sunt egale ca număr de locuitori.

Singularitatea votului presupune egalitatea de valoare a fiecărui vot și este asigurată de legile electorale prin faptul că fiecare alegător are dreptul la un singur vot, poate fi înscris doar pe o singură listă electorală, are im singur domiciliu, un singur act de identitate, o singură carte de alegător etc.

Egalitatea circumscripțiilor din punctul de vedere al alegătorilor este simplu de realizat în sistemele electorale cu scrutin uninominal, circumscripțiile fiind trasate, în mod egal, în funcție de numărul de parlamentari ce trebuiesc aleși. În cazul scrutinului de listă o asemenea egalitate este greu de realizat atunci când circumscripțiile electorale se confundă cu unitățile administrativ teritoriale, care au populații diferite ca număr. În asemenea cazuri, se reglementează "norme de reprezentare", care legitimează alegerea parlamentarilor în mod egal în circumscripții cu populații diferite ca număr.

De asemenea, egalitatea votului presupune, alături de singularitatea acestuia, egalitatea circumscripțiilor electorale și înlăturarea unor tehnici și procedee electorale care alterează egalitatea votului, cum sunt geografia electorală, colegiile electorale, votul plural, votul multiplu, prima electorală.

Geografia electorală presupune crearea unor circumscripții electorale inegale ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiași organ de stat. Stabilindu-se că m circumscripții inegale ca număr de locuitori se va alege același număr de parlamentari, se dezavantajează circumscripțiile cu număr mare de populație față de cele cu număr mic.

Prin acest procedeu, se pot crea circumscripții mari ca număr de locuitori, care pot cuprinde adversarii partidelor de guvernământ.

Acest procedeu a fost folosit în trecut în Anglia, înainte de 1832, când Manchester-ul nu avea nici un deputat, Scoția avea 45, iar micul Cornwall avea 44. În S.U.A. se ajunge la aceeași situație pentru că mai multe circumscripții au mai puțini locuitori dar aleg același număr de reprezentanți, iar în cazul senatorilor, fiecare stat, indiferent de numărul locuitorilor, alege doi senatori. În Franța, fiecare canton alege un consilier pentru consiliile generale, astfel încât cantoanele rurale, mai puțin populate au o reprezentare mai bună față de orașe.

In vederea evităm unei asemenea situații, în multe state de influență britanică și în Marea Britanie, în care se folosește scrutinul uninominal, cu un tur de scrutin, și unde este ales un deputat m fiecare circumscripție electorală, este organizată și funcționează o comisie permanentă de graniță. Ea are ca sarcină principală revizuirea limitelor circumscripțiilor electorale odată la 10-15 ani, în scopul realizării unei norme de reprezentare corespunzătoare.

Ceea ce este evident este faptul că geografia electorală este o realitate și nu aparține doar trecutului. Problema sistemelor electorale este aceea a măsurilor pentru evitarea unor astfel de situații.

Colegiile electorale

Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal, în vederea alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcție de avere. Această grupare are ca efect inegalitatea votului. Aceste colegii electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg același număr de parlamentari, fie un număr diferit e parlamentari. De obicei, colegiile care grupează un număr mai mic de alegători aleg un număr mai mare de parlamentari. Acest sistem a fost folosit sub imperiul Constituției române din 1866, când pentru alegerea deputaților corpul electoral era grupat în patru colegii electorale, în funcție de venitul funciar. Astfel, prima grupă de alegători era alcătuită din cei care aveau un venit de cel puțin 300 de galbeni, iar cea de a doua grupă, din cei care aveau un venit între 100 și 300 de galbeni. Numărul de deputați scădea de la primul colegiu până la al patrulea, cel mai mare număr de deputați fiind ales de primul colegiu.

Acest sistem a fost desființat în România prin Constituția de la 1923.

Variante ale acestui sistem au fost colegiile naționale sau religioase. Ele au existat în coloniile franceze potrivit unei legi din 1946. Conform acestei legi, alegătorii erau grupați în două colegii. Primul era alcătuit din alegători nemusulmani iar cel de al doilea numai din alegători musulmani. Primul colegiu alegea un număr mai mare de deputați.

O altă variantă a colegiilor electorale este cea a colegiilor profesionale, conform cărora alegătorii sunt grupați conform profesiei lor. În acest sistem, deși diferite categorii profesionale nu cuprind un număr egal de cetățeni, aleșii au un număr egal de reprezentanți.

Votul plural.

Acesta constă în faptul că anumite categorii de cetățeni, într-o singură circumscripție, pe lângă votul pe care îl au toți alegătorii, mai dispun și de unul sau mai multe voturi suplimentare, pentru alegerea aceluiași organ sau autoritate de stat. Aceste categorii de cetățeni trebuie să îndeplinească anumite condiții de avere, număr de copii, titluri științifice etc., pentru a beneficia de votul plural.

Votul multiplu

Acest procedeu este asemănător votului plural numai că, potrivit acestuia, alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiții, dispune de mai multe voturi pentru același organ sau autoritate de stat, dar în circumscripții electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în aceste circumscripții.

Acest sistem a fost aplicat în țara noastră prin Constituția din 1923, în alegerile pentru Senat. Astfel, un profesor universitar avea până la 4-5 voturi. Unul era cel al oricărui cetățean, un altul pentru alegerea în senatul universității, iar dacă era membru al consiliului comunal sau județean, ori într-o cameră de comerț și industrie, mai dobândea câte un vot pentru fiecare dintre aceste funcții.

Prima electorală

Este un procent legal stabilit de mandate care se atribuie automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se convenea proporțional cu voturile obținute și care a realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%.

Acest sistem a fost folosit în Italia, unde a fost introdus prin legea din 13.12.1923. Potrivit acestei legi, partidului care obținea 25% din voturile exprimate în toată țara, i se atribuiau 2/3 din locurile din Cameră, restul de 1/3 împărțindu-se între partidele participante la alegeri. Sistemul a fost introdus și în România prin Legea electorală nr. 1424 din 27.05.1926, care reducea într-o oarecare măsură caracterul universal al votului. Potrivit acestei legi, gruparea politică care obținea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte, grupări minoritare (ART. 90). Se calculau apoi procentele pe circumscripții, iar acolo unde se obținea cel puțin majoritatea absolută (peste 50%) se atribuiau mandatele conform procentului obținut. Apoi se totalizau toate mandatele obținute în circumscripții de toate partidele și totalul lor se scădea din totalul mandatelor ce trebuiau atribuite pe țară (ART. 92). Mandatele obținute din scădere, precum și cele din Constituție pe care nici o grupare nu obținuse majoritatea absolută se atribuiau în proporție de 50% grupării declarate majoritara, care constituia "prima electorală", iar restul de 50% era împărțit, proporțional, între toate grupările participante la alegeri, inclusiv cea declarată majoritară (ART. 93). Astfel gruparea care era declarată majoritară putea obține până la 70% din mandate.

Inegalitatea este evidentă în ceea ce privește și acest procedeu, pentru că mai puțin de 50% din alegători desemnau mai mult de 70% din deputați, iar majoritatea alegătorilor desemnau un număr redus de deputați.

Caracterul direct al votului

Această trăsătură constituțională a votului presupune că alegătorul poate și trebuie să-și exprime opțiunea sa personal și nu prin intermediari sau reprezentanți.

În unele sisteme constituționale este admis și votul indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu-și aleg ei reprezentanții, ci desemnează, în acest scop, un număr de intermediari (alegători de gradul al II -lea), care procedează la alegerea propriu-zisă. Intr-o asemenea categorie pot fi grupate sistemul francez de alegere a senatorilor și cel american de alegere a președintelui. Votul indirect a fost folosit și în țara noastră sub imperiul Constituției din 1866 și al celei din 1923, pentru unii senatori.

Votul indirect nu trebuie confundat cu votul prin corespondență, care este diferit de votul direct doar prin aceea că opțiunea personală se transmite în scris și nu se exprimă personal. O asemenea modalitate de vot se folosește în unele sisteme constituționale.

Caracterul secret al votului

Secretul votului este trăsătura constituțională care dă posibilitatea alegătorului de a-și manifesta sau nu, în mod liber, opțiunea sa cu privire la candidații propuși, pe liste, fără ca această opțiune să fie cunoscută de alții sau supusă vreunei presiuni.

În România, legea prevede o serie de garanții care asigură secretul votului, și anume:

– uniformitatea buletinelor de vot,

– lipsa semnelor distinctive, pe buletine fiind imprimate numai mențiunile strict necesare conform modelului legal aprobat,

– lipsa oricărei mențiuni pe ultima pagină a buletinului, care este rezervată aplicării ștampilei de control,

– predarea buletinelor de vot doar cu două zile înainte de data alegerilor,

-dotarea secțiilor de votare cu cabine unde alegătorul intră singur și votează potrivit convingerii sale intime,

– introducerea buletinului de vot în urnă, personal, de către alegător etc.

Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor. Votul public a fost folosit în Anglia până în 1872, iar în Prusia până în 1820 și în Ungaria până m 1828. În unele cantoane elvețiene, care nu au legislaturi locale, acest tip de vot se folosește și în prezent. În țara noastră, votul public a fost folosit la plebiscitul pentru votarea Constituției din 1938. Cetățenii care au votat pentru votul contra au trebuit să semneze o declarație specială, în asemenea condiții existând doar cca- 5000 de voturi contra.

Legea electorală nr. 27/1996 stipulează în ART. 7 că încălcarea secretului votului prin violarea de către o altă persoană constituie o infracțiune.

Secțiunea a V-a

Legătura dintre sistemul electoral și

formele guvernamentale reprezentative

A defini forma de stat a unei grupări umane înseamnă a stabili dacă pe teritoriul locuit de ea este instituit un singur sistem de organe înzestrat cu suveranitate sau mai multe asemenea sisteme. Atunci când se cercetează forma de guvernământ a statului se pune o problemă noua, și anume aceea de a ști cine exercită puterea suverană în stat: o singură persoană, un grup restrâns de persoane sau mase largi ale poporului. A răspunde la această întrebare echivalează cu a stabili forma de guvernământ a unui stat.

Din punctul de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în trei tipuri principale:

– monocrații,

– oligarhii,

– democrații.

Monocrația este acea formă de guvernământ în care autoritatea publică este exercitată de către o singură persoană (provine din limba greacă și monos = singur, kratos autoritate). Monocrațiile pot să se înfățișeze, la rândul lor în forme diferite, după cum titularul suveranității afirmă că deține puterea de stat de la divinitate (monarhii de drept divin), de la el însuși (autocrație) sau de la popor (cezarism democratic). Oricare ar fi însă deosebirile care rezultă din aceste modalități variate de desemnare a suveranului, un stat este o monocrație din moment ce autoritatea publică se concentrează în mâinile unei singure persoane, Monocrația este o formă de guvernământ frecvent întâlnită în antichitate și în evul mediu.

Oligarhia este o formă de guvernământ, în care autoritatea publică este deținută de o categorie restrânsă de persoane, de o minoritate (ollgos = puțin numeros și arche = comandament).

Pentru a evita orice confuzie în caracterizarea acestei forme de guvernământ, este necesar să precizăm că, în oligarhie, minoritatea conducătoare nu deține autoritatea politică pe baza unei delegații din partea națiunii. Forma de guvernământ oligarhică presupune ca minoritatea, care exercită autoritatea publică, să nu fie desemnată prin alegeri larg populare, ci pe baza unor criterii fixe și prestabilite:

– vârstă (gerontocratie),

– avere (plutocrație),

– naștere (aristocrație).

Forma de guvernământ oligarhică este astăzi perimată. De aceea analiza amănunțită a ei este lipsita de interes.

Democrația este definită ca un "stat unde domnește voința poporului sau voința majorității, în opoziție cu celelalte forme de stat nedemocratice, unde domnește voința unuia singur, a câtorva, a unei părți a poporului, în orice caz, nu a majorității ansamblului poporului.

Trebuie să se observe însă că definiția democrației obținută pe aceste baze cuprinde anumite concepte imprecise și susceptibile de a fi interpretate în chipuri diferite, așa cum este cazul conceptului de "popor".

Trebuie să precizăm în această privință ca, atunci când, în definiția noțiunii de democrație este vorba de "voința poporului", prin popor nu se înțelege toată populația locuind pe teritoriul țării, ci numai acea fracțiune a ei, care participă la exercițiul puterii publice. Din punctul de vedere la lui R. LAUN se deosebesc fundamental de concepțiile lumii antice în ceea ce privește democrația. Dacă, în antichitate, cetățile grecești puteau fi considerate democrații, deși numărul sclavilor, lipsiți de dreptul de a participa la adunările poporului, depășea numărul oamenilor liberi, înzestrați cu drepturi politice, astăzi, o asemenea formă de guvernământ nu ar putea fi încadrată în conceptul de democrație.

Va trebui deci să spunem că, în concepția modernă, regimul democratic implică o participare la vot a tuturor cetățenilor maturi, capabili și demni.

In limbaj politic, noțiunea de forme de guvernământ este utilizată nu numai pentru a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii politice, ci și pentru a sublinia deosebirea existentă între diferitele țări ca urmare a modului de desemnare a uni singur organ conducător și anume a celui care exercită atribuțiile unui șef de stat.

Dacă se pleacă de la acest criteriu distinctiv, formele de guvernământ sunt clasificate în două categorii: monarhii și republici.

Monarhia este acea formă de guvernământ, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, iar republica se caracterizează prin faptul că organul care exercită funcția de șef al statului (președintele) este ales pe termen determinat fie de popor prin vot direct sau indirect, fie de parlament. Sensul etimologic al cuvântului "republică" (res publica) pune accentul asupra faptului că, în această formă de guvernământ, puterea publică trebuie să fie exercitată în ultimă analiză de întregul corp electoral. Pe lângă concepția despre republică din secolul al XVIII-lea, prezentată mai sus, în zilele noastre noțiunea de "republică" nu desemnează în mod necesar o democrație. Din moment ce singurul criteriu de definire a noțiunii de republică este desemnarea pe termen determinat a șefului statului de către corpul electoral sau de către parlament, consecința este că, potrivit sensului ei actual, va trebui considerat republică și un stat al cărui șef guvernează autocratic, cu condiția să nu pretindă că deține puterea pe baze ereditare.

Pe de altă parte, în accepțiunea împământenită astăzi, nici noțiunea de monarhie nu coincidea cu cea de monocrație. Aceasta pentru că în monarhiile moderne constituționale, puterile șefului statului nu sunt nelimitate, ca în cazul așa-ziselor monarhii absolute, ci sunt restrânse prin constituții în temeiul cărora acestuia i se opune o adunare reprezentativă cu caracter mai mult sau mai puțin popular și o justiție mai mult sau mai puțin independentă. În acest fel se ajunge ca monarhul să nu mai fie un monocrat ci să-și împartă puterea cu adunarea reprezentativă. Este cazul așa-numitelor "monarhii limitate" sau "constituționale".

Trebuie subliniat că, în unele monarhii constituționale este consacrată regula că monarhul guvernează în numele poporului (de exemplu, Belgia, pe baza Constituției din 1831, România, pe baza Constituțiilor din 1866, 1923), ceea ce a făcut ca, în aceste cazuri, să se vorbească de "monarhii reprezentative".

Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită azi în Anglia, Belgia, Olanda, țările scandinave, ca o expresie a tradiției și istoriei acestor țări, are mai mult un caracter simbolic. Monarhul păstrează unele prerogative precum dreptul de a dizolva parlamentul dreptul de numiri în funcții superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.

Republica este acea formă de guvernământ în care, așa cum se spune, cetățenii se guvernează singuri. În republică, guvernarea se înfăptuiește prin reprezentanți după proceduri electorale. Aici, șeful de stat este ales fie direct, prin vot universal, fie de către parlament, desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de guvernământ.

Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către parlament în fața căruia de altfel și răspunde. Datorită acestui lucru, poziția legală a șefului de stat este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda). Republica prezidențială se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către cetățeni fie direct, prin vot universal, egal, secret și liber exprimat fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale (S.U.A.).

Acest mod de desemnare a președintelui de republică în situează, din punct de vedere legal, pe o poziție egală cu parlamentul. În republica prezidențială, prerogativele șefului statului sunt puternice. În unele republici prezidențiale, președintele de republică este și șeful guvernului (S. U. A.), în altele există și un șef al guvernului (Franța și România).

In forma de guvernământ republicană, funcția de șef de stat poate fi îndeplinită fie de o singură persoană, fie de către un organ colegial (situație întâlnită în statele din Europa de Est, între 1945- 1990),

Însușindu-și definiția dată noțiunii de "formă de guvernământ", care pleacă de la luarea în considerare a modului de desemnare a organului chemat să îndeplinească funcția de șef al statului, Constituția României din 1991 a precizat că forma de guvernământ este republica (ART. 1-2). Această prevedere constituțională a fost dezvoltată apoi în ART. 81 al aceleiași Constituții, care a precizat că președintele României este ales prin vot secret, universal, egal, direct și liber exprimat, precum și în ART. 83, potrivit căruia mandatul președintelui este de 4 ani.

Întorcându-ne la democrație, Tudor Drăganu consideră că aceasta prezintă trei forme:

– democrație directă,

– democrație indirectă,

– democrație semi-directă.

Democrația directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea publică el însuși, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi, cum ar fi Parlamentul. Într-adevăr, în democrațiile directe este o imposibilitate ca toate funcțiile statului să fie exercitate de popor în mod permanent. În general, în aceste democrații poporul exercită el însuși numai funcția legislativă, în timp ce celelalte funcții sunt delegate unor magistrați pentru tot intervalul de timp cât Adunarea Poporului, care se întrunește numai la anumite perioade nu funcționează. Astfel, poporul nu exercită totalitatea funcțiilor statului decât în timpul cât sunt întrunite aceste adunări publice. Cu toate acestea, nu se poate spune că cetățenii democrațiilor directe "sunt guvernanți temporari, dar guvernați permanent". Ei nu sunt guvernați permanent, căci în principiu, în timpul cât adunarea întregului popor este reunită, toate funcțiile statului sunt exercitate direct de popor, astfel încât, cel puțin pentru acest timp, poporul guvernează, dar nu este guvernat.

Democrația directă este o formă de guvernământ tot mai rar întâlnită în dreptul comparat, căci funcționarea ei normală presupune o serie de condiții ce sunt greu de întrunit în același timp.

Aceste condiții sunt sintetizate după cum urmează;

– "o populație puțin numeroasă", căci dacă ea atinge milioane de indivizi, este o imposibilitate ca toți aceștia să fie reuniți laolaltă pentru a hotărî;

– "un teritoriu foarte restrâns căci ar exista dificultăți practice pentru reuniunea în același timp și în același loc a cetățenilor;

– "posibilitatea pentru totalitatea sau, cel puțin, pentru majoritatea cetățenilor de a se pronunța în cunoștință de cauză asupra chestiunilor ce le sunt supuse";

– "un spirit de corp viu și foarte luminat prin sentimente de justiție și concordie".

Democrația indirectă sau reprezentativă se caracterizează prin faptul că, în cadrul ei, suveranitatea nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui parlament ales pe timp mărginit. În democrația reprezentativă nu toate atributele suveranității se exercită prin reprezentanții aleși.

Numai funcția legislativă este încredințată întotdeauna unei adunări desemnate prin vot de corpul electoral, în timp ce funcția executivă și cea jurisdicțională pot fi date în competența unor organe alese pe alte baze.

0 problemă legată de cea a democrației indirecte este cea referitoare la natura juridică a raporturilor dintre națiune și aleșii ei. Națiunea, atunci când își alege reprezentanții într-o adunare legislativă, nu le poate transfera suveranitatea, căci aceasta nu se poate înstrăina. Națiunea nu-și înstrăinează suveranitatea ci le dă numai o delegație de a o reprezenta, întocmai cum, în dreptul civil, o persoană dă mandat alteia să facă în numele ei și pentru ea anumite acte juridice. Alesul, nefiind în această concepție decât un singur mandatar al alegatorilor care l-au trimis în parlament, el este ținut să se conformeze voinței acestora, voință al cărui executor este. Această primă teorie, prin faptul că leagă pe mandatarii națiunii de voința alegătorilor lor, este numită în mod obișnuit "teoria mandatului imperativ".

Teoria mandatului imperativ a fost, de asemenea, adoptată parțial de unele constituții particulare ale statelor membre ale S. U. A. Aceste constituții, pe calea așa numitului "recall”, dau unui număr determinat de cetățeni dreptul de a face să se convoace corpul electoral, in scopul de a alege un reprezentant pentru locul devenit vacant în urma revocării mandatarului, fostul reprezentant având însă dreptul să candideze și el. Principalele obiecte care s-au adus democrației indirecte sunt:

-ea transformă parlamentul într-o instituție inutilă,

-ea nu se poate concilia cu existența unor adunări înzestrate cu puteri deliberative.

S-a spus că, din moment ce suveranitatea este indivizibilă, numai națiunea în totalitatea ei o poate delega unor reprezentanți. Iată de ce nu se poate spune că deputații dețin puterea de la circumscripția care i-a ales, ci ei sunt delegații întregii națiuni ca persoană distinctă de indivizii care o compun.

Dat fiind că nici una dintre teoriile mandatului imperativ nu dă o explicație satisfăcătoare problemei raporturilor dintre națiune și aleșii ei, Constituția României din 1991, prin ART. 66 prevede că deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și că orice mandat imperativ este nul.

S-a arătat că până și în democrațiile cele mai înaintate, corpul electoral nu înglobează în realitate întreaga națiune, pe toți indivizii așezați pe teritoriul statului. Necetățenii, minorii, incapabilii și nedemnii sunt excluși în toate statele de la exercițiul dreptului de vot, iar în unele există și alte categorii de persoane care sunt lipsite de acest drept, astfel că primele practică un sistem al sufragiului universal și în cele din urmă practică sistemul sufragiului restrâns.

Democrația semi-directă se înfăptuiește fie ca o modale de implicare a corpului electoral în activitatea legislativa a parlamentului, fie ca un procedeu de legiferare exercitat de președintele republicii în concurs cu corpul electoral.

Democrația semi-directă, fie că ia forma regimurilor prezidențiale, parlamentare, semi-prezidențiale, directoriale sau a guvernământului de adunare, primește uneori un corectiv menit să facă posibilă, în anumite cazuri, o participare directă a națiunii la guvernare. Acest corectiv constă în faptul că, unele sisteme constituționale, deși organizează un parlament care reprezintă națiunea, prevăd totuși că, în cazurile și condițiile prevăzute de legislație, hotărârile acestuia presupun să fie o consultare a corpului electoral prealabilă adoptării lor, fie, pentru a deveni obligatoriu, acceptarea lor prin votul direct al poporului. 0 asemenea consultare directă a națiuni nu se face prin reunirea într-o singură adunare a întregului corp electoral, ci fiecare alegător introduce în urnă un buletin, prin care aprobă sau dezaprobă o anumită măsură legislativă, adoptată sau care urmează să fie adoptată de parlament.

Democrația semi-directă se realizează prin mai multe procedee de implicare a corpului electoral în activitatea legislativă a parlamentului. Aceste procedee sunt următoarele:

– referendumul legislativ posterior (măsura este votată în prealabil de parlament și apoi supusă votului poporului),

– referendumul legislativ anterior (este consultat întâi corpul legislativ),

– vetoul popular (măsura votată de parlament poate fi scoasă din vigoare dacă este dezaprobată de corpul electoral),

– inițiativa populară (o hotărâre a parlamentului nu există în prealabil ci, un număr de cetățeni o propun în vederea declanșării procedurii legislative),

– opțiunea (parlamentul nu elaborează o singură măsură în vederea aprobării de către corpul electoral, ci propune mai multe soluții pentru reglementarea aceluiași raport social),

– recall-ul deciziilor judecătorești (o decizie judecătorească, prin care o lege a fost declarată neconstituțională poate fi invalidată.

Constituția din 1991 cunoaște două proceduri de înfăptuire a democrației semidirecte: inițiativa legislativă populară și referendumul.

Inițiativa legislativă populară este aplicată, conform Constituției, în două ipoteze:

– In cazul legilor organice și al legilor ordinare, când inițiativa populară aparține unui număr de cel puțin 250.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care-și exercită dreptul de inițiativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe și Municipiul București să fie înregistrate cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul inițiativei.

– In cazul revizuirii Constituției, inițiativa poate fi exercitată de un număr de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care inițiază revizuirea trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau Municipiul București să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături.

Referendumul este prevăzut de Constituția din 1991 atât sub formă obligatorie cât și facultativă. Referendumul obligatoriu este prevăzut de ART. 147, alineat 3, al Constituției care stipulează că revizuirea Constituției este definitivă numai dacă este aprobată prin referendum organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire de către parlament.

Dacă propunerea de suspendare din funcție a președintelui este aprobată de Camera Deputaților și de Senat în ședință comună cu votul majorității deputaților și senatorilor, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea președintelui.

Referendumul facultativ îl regăsim prevăzut ART. 90 al Constituției din 1991. Acesta prevede că "președintele României, după consultarea Parlamentului poate cere poporului să-și exprime prin referendum voința cu privire la problemele de interes național". Cu alte cuvinte, președintele nu va putea supune direct votului popular un proiect de lege în vederea transformării lui prin aprobare referendară în lege obligatorie și va putea recurge la acest procedeu în scopul de a supune scrutinului popular confirmarea sau infirmarea unei legi votate deja în Parlament. Nu există nici o piedică de ordin constituțional ca președintele republicii să consulte corpul electoral cu privire la oportunitatea unor viitoare măsuri ce urmează a fi luate de organele competente ale statului.

Secțiunea a VI-a

Drepturile fundamentale politice

conform Constituției României

Prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești, se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existenta fizică și integritatea fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participăm lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția României.

Drepturile fundamentale ale cetățenilor nu trebuie concepute ca o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. Întocmai ca orice drepturi subiective, ele sunt puteri garantate de lege voinței subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfășoare o conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare care, la nevoie, poate fi impusă acestuia cu sprijinul forței de constrângere a statului.

O asemenea concepție asupra drepturilor fundamentale cetățenești se îndepărtează de ideea susținută de școala dreptului natural, potrivit căreia această categorie juridică ar cuprinde un număr de drepturi înnăscute, de o natură specială, pe care cetățeanul le dobândește în afară de orice reglementare legală, prin însăși calitatea lui de om și care, ca atare, sunt anterioare, superioare și opozabile statului. Realitatea arată că reglementarea drepturilor considerate fundamentale variază de la țară la tară și de la un moment istoric la altul, iar catalogul lor se lărgește pe măsura progresului ideilor democratice, după ce secule de-a rândul au fost pur și simplu ignorate.

O altă teorie acreditată în literatura juridică recunoaște că drepturile fundamentale ale cetățenilor nu pot fi caracterizate ca fiind înnăscute, odată ce ideea contractului social este abandonată, și afirmă că ele își au fundamentul în faptul că omul este singura ființă liberă și responsabilă, iar natura lor specifică este consecința împrejurării că ele limitează puterile statului, fără să-i impună acestora efectuarea unor prestații în folosul cetățenilor.

In legătură cu această teorie trebuie să se sublinieze insă că în lumina reglementărilor intervenite atât pe plan internațional, cât și în legislația internă a celor mai multe state, astăzi nu se mai poate spune că o caracteristică a tuturor drepturilor fundamentale cetățenești o constituie faptul că ele nu impun statului efectuarea unor prestații pozitive în folosul indivizilor. Consacrarea unor drepturi fundamentale cetățenești ca: dreptul la învățătură, dreptul la asistență socială etc., arată că o asemenea teorie este perimată.

După cum se vede, într-o perspectivă științifică realistă, drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de altele.

Reglementând drepturile fundamentale, Constituția României din 1991 le cuprinde sub titlu "drepturile și libertățile fundamentale", fără să se adauge că este vorba de drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor. Aceasta pentru ca exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale reglementate sub acest titlu nu este condiționată de calitatea de cetățean român. Astfel, din moment ce străinul aflat pe teritoriul țării noastre este angajat, el se va bucura, de garanția constituțională, potrivit căreia salariații au dreptul la protecția socială a muncii, de dreptul la viață și la integritatea fizica sau psihică, de libertatea individuală etc. Cu toate acestea, având în vedere că nu sunt cetățeni români, ei nu pot participa la viața politică a României.

Preocuparea pentru clasificarea drepturilor și libertăților cetățenești răspunde, în deosebi, unui scop didactic. În literatura juridică au fost propuse mai multe clasificări ale drepturilor fundamentale cetățenești.

Clasificările sunt diferite de la autor la autor, în funcție de criteriul avut în vedere de fiecare din aceștia. În fapt, clasificarea propriu-zisă nu afectează cu nimic importanța și conținutul drepturilor fundamentale. Dincolo de orice clasificare, legiuitorul constituant a conferit o natură juridică similară fiecăruia dintre drepturile și libertățile cetățenești pe care le-a proclamat și garantat.

O anumită grupare și clasificare este operată și în documente sau acte internaționale. De remarcat este faptul ca nici acestea nu fac o distincție între diferitele drepturi pe criteriul importanței sau al valorii acestora pentru statutul socio-economic și politic al indivizilor. În acest sens, două pacte internaționale fac referire la drepturile civile și politice și, respectiv, la drepturile economice, sociale și culturale.

In doctrina constituțională românească recenta, drepturile și îndatoririle fundamentale au fost clasificate în următoarele categorii:

a) egalitatea în drepturi a cetățenilor ca principiu general raportat la egalitatea între sexe, egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, culoare, limbă, avere, naștere, origine națională

b) drepturile social-economice și culturale cuprinzând: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la învățătură, dreptul de proprietate, de moștenire etc.

c) drepturile exclusiv politice (drepturile electorale)

d) drepturile și libertățile social politice (libertatea presei, a cuvântului, dreptul la asociere, libertatea întrunirilor, mitingurilor etc.

e) inviolabilitățile (dreptul la viată, inviolabilitatea persoanei, dreptul la liberă circulați, dreptul la căsătorie etc.)

f) drepturile garanții (dreptul de petiționare, dreptul de a se adresa justiției, dreptul la azil).

Profesorul IOAN DELEANU operează o clasificare a drepturilor fundamentale având drept criteriu modul lor de exercitare. Potrivit acestui criteriu, care mai este folosit în doctrina constituțională străină, pot fi distinse:

a) drepturi și libertăți exercitate individual sau personal;

b) libertăți exercitate în timp.

In prima categorie sunt cuprinse: dreptul la viață, dreptul la cetățenie, dreptul la siguranța individuală, secretul corespondenței, libertatea gândirii, a cuvântului, a presei, etc.

Din a doua categorie fac parte: libertatea de reuniune, de asociere, libertatea manifestațiilor.

Având în vedere tema lucrării, ne vom opri asupra drepturilor exclusiv politice.

Intr-un stat de drept, democratic și social, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Această realitate este exprimată prin ART. 2 din Constituția României, care stabilește că suveranitatea națională aparține poporului român. De regulă, în categoria drepturilor electorale sunt menționate dreptul de a alege și dreptul de a fi ales.

Examinarea drepturilor electorale ale cetățenilor români implică însă câteva determinări teoretice. În clasificările date drepturilor fundamentale, drepturile electorale sunt grupate de regulă într-o categorie distinctă numită "drepturi exclusiv politice". Aceasta se motivează că, prin conținutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate de cetățeni numai pentru participarea la guvernare. Astfel drepturile exclusiv politice aparțin numai cetățenilor pentru că este pretutindeni recunoscut și admis că la guvernarea unei societăți participă numai cetățenii, deoarece ei sunt legați de destinele acestei societăți. Pentru a stabili sfera drepturilor electorale trebuie să știm care sunt acestea cu exactitate, deoarece unele sunt prevăzute în chiar textul Constituției iar altele în Legea electorală. Astfel, în Legea electorală vom identifica mai multe drepturi electorale (dreptul cetățenilor de a verifica înscrierile în listele electorale, dreptul de a contesta candidaturile etc.), dar acestea nu sunt drepturi fundamentale. Drepturile fundamentale exprimate constituțional sunt dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, chiar dacă unii autori prevăd și un alt drept fundamental, cum ar fi dreptul de revocare.

Dreptul la vot

In sistemul nostru constituțional cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Conform ART. 34 din Constituție, nu beneficiază de acest drept alienații mintal, puși sub interdicție, nici persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.

Prin intermediul acestui drept cetățenii participă în primul rând la formarea Parlamentului și la alegerea Președintelui, precum și la alegerea primarilor și membrilor consiliilor locale. Întrucât Parlamentul și Președintele României au rolul de a conlucra la desemnarea guvernului, la formarea altor autorități publice, se poate spune că votând, cetățenii participă indirect la procesul de conducere socială.

Evident, deși Constituția nu prevede expres, se subînțelege că doar cetățenii români beneficiază de acest drept. Exercitarea dreptului de vot nu este obligatorie.

ART. 34 din Constituție nu a preluat prevederea potrivit căreia votul este universal, direct, egal, secret și liber exprimat deoarece s-a considerat probabil că este suficient ca această prevedere să fie menționată în legea electorală. Prevederile constituționale referitoare la dreptul de vot și-au găsit dezvoltarea și concretizarea în Legea nr. 68 din 15.07.1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, Legea nr. 69 din 15.07.1992, pentru alegerea Președintelui României și Legea nr. 70 din 26.11.1991, privind alegerile locale.

Dreptul de a fi ales

In conținutul raportului constituțional de reprezentare intră și dreptul de a fi ales în autoritățile publice reprezentative, dacă cel care candidează îndeplinește condițiile prevăzute în constituții și legi.

In decursul istoriei, s-au individualizat o serie de îngrădiri ale acestui drept fundamental exclusiv politic, care, în principiu sunt aceleași cu cele ale dreptului de vot și care poartă tot denumirea de censuri.

Alături de censurile asemănătoare cu cele ale dreptului de vot, sunt cunoscute și altele, speciale, stabilite doare pentru dreptul de a fi ales. Dintre acestea amintim: censul pecuniar și censul de reședință.

Censul pecuniar este concretizat în cauțiuni bănești, care se depun de candidat, sau în necesitatea posedării unei anumite averi. În Marea Britanie, cauțiunea pentru un deputat este de 150 de lire sterline. Dacă acesta nu reușește să obțină 178 din voturi în alegeri, va pierde cauțiunea. În Canada, nu pot fi aleși ca senatori decât proprietarii unor imobile în valoare de cel puțin 4.000 de dolari canadieni.

Censul de reședință presupune ca viitorul candidat să locuiască în circumscripția în care și-a depus candidatura. Astfel, în S. U. A. pentru a putea candida, este necesar ca persoana în cauză să aibă un stagiu de cetățean de minim 7 ani. În țara noastră nu există un asemenea cens.

In ceea ce privește dreptul de a fi ales, trebuie să se țină seama și de incompatibilitățile demnității pentru care urmează să se desfășoare alegerile. Incompatibilitățile presupun interdicția îndeplinirii concomitente, de persoana aleasă, atât a demnității pentru care a fost aleasă, cât și a altei demnități sau funcții publice ori private. Aceasta înseamnă că incompatibilitățile nu constituie sensuri sau condiții care interzic participarea la alegeri, ci acestea intervin doar în situația în care candidatul a fost ales, situație în care persoana respectivă trebuie să aleagă între demnitatea în care a fost aleasă și calitatea cu care prima este incompatibilă.

In țara noastră, dreptul de a fi ales este reglementat de ART. 35 din constituție. Potrivit acestui test constituțional, pentru ca o persoană să fie aleasă deputat sau senator, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de ART. 34. ART. 16, alineat 3 și ART. 37, alineat 3 din Constituția României.

Excepția prevăzută în alineatul 3 al ART. 16 din Constituția României se referă la incompatibilitatea funcțiilor și demnităților publice. Prin urmare, nu pot candida străinii, apatrizii, precum și cetățenii români care au și o altă cetățenie sau cere nu au domiciliul în țară. Acestei categorii i se adaugă, potrivit ART. 37, alineat 3, judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, polițiștii, membrii activi ai armatei, precum și alte categorii de funcționari publici a căror funcție nu este compatibilă cu demnitatea pentru care participă la alegeri.

Dacă aceste din urmă categorii de persoane vor să participe la alegerile parlamentare, prezidențiale sau locale, pot demisiona din funcțiile respective înainte de a-și depune candidatura. Se înțelege că și cetățenii români având dublă cetățenie și domiciliul în străinătate pot candida, dacă anterior depunem candidaturii renunță la cealaltă cetățenie și își stabilesc domiciliul în țară. 0 asemenea motivare corespunde faptului că, în acest domeniu, funcțiile și demnitățile publice presupun, prin excelență, sfera guvernării, a exercitării autorității statale, dar și îndeplinirii lor practice, precum și îndatoririi de fidelitate față de țară (ART. 50 din Constituție).

Potrivit ART. 50 din Constituție, cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, în sensul cel mai larg al noțiunii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. În această situație, ocuparea unei funcții sau a unei demnități publice de către o persoană cu dublă cetățenie apare ca o imposibilitate juridică deoarece cumulul de fidelități este, prin natura sa, în afara legilor constituționale și în afara regulilor de drept, în general. O persoană, oricât de obiectivă și imparțială ar fi, nu poate "aparține" decât unui singur stat. În această calitate ea poate participa la luarea unor decizii în favoarea unui stat, care, uneori, au caracter secret. Mai mult chiar, ea poate participa la luarea unor măsuri potrivit cărora interesele unui stat să nu fie convergente cu interesele celuilalt stat al cărui cetățean este persoana cu dublă cetățenie.

In ceea ce privește condiția domicilierii în țară, care este firească, ea se practică în toate sistemele constituționale fiind o garanție a atașamentului persoanei în cauză față de țara la guvernarea căreia va putea participa ca ales.

In prevederile ART. 37, alineat 3 din Constituție, este prevăzută o altă condiție necesară pentru ca o persoană să poată fi aleasă ca deputat sau senator, și anume aceea ca persoanei în cauză să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice. Potrivit acestui text constituțional nu pot face parte din partide persoanele precum avocatul poporului, magistrații, polițiștii, judecătorii curții constituționale precum și personalul Radio-televiziunii, diplomații, personalul civil ai Ministerului Apărării Naționale și al Ministerului de Interne.

In practica Curții Constituționale, s-a stabilit că "singura nedemnitate morală ce constituie impediment pentru o persoană de a candida este pierderea drepturilor electorale ca urmare a unei hotărâri de condamnare”.

O altă condiție constituțională prevăzuta de ART. 35, alineat 2 este limita minimă de vârstă. Această condiție prevăzută și pentru exercitarea dreptului de vot, se concretizează în alte cifre (mai mari) pentru dreptul de a fi ales, Astfel, pentru a fi ales și în camera deputaților sau în organele locale, candidații trebuie să aibă vârsta de cel puțin 32 de ani, iar pentru fotoliul senatorial sau pentru funcția de președinte, trebuie să aibă vârsta de cel puțin 35 de ani. Aceste vârste trebuie să fie împlinite până în ziua alegerilor inclusiv, și nu la data înregistrării candidaturii.

Explicația acestor condiții constă în importanța acestor demnități publice, în marea responsabilitate ce revine celor aleși și care astfel vor participa la guvernare, dar și necesitatea existenței unui anumit nivel de credibilitate și de experiență practică a candidaților. Această condiție se întâlnește, în același cuantum ridicat al vârstei, și în alte sisteme electorale. Astfel, în S. U. A., pentru a fi ales în Camera Reprezentanților, se cere o vârstă minimă de 25 de ani, iar pentru senat, de 30 de ani. în țara noastră, sub regimul Constituțiilor din 1866 și 1923, erau eligibili în Senat doar cetățeni care aveau cel puțin vârsta de 40 de ani.

Fiind condiții constituționale de eligibilitate, îndeplinirea lor trebuie verificată cu mare atenție, încă de la propunerea și înregistrarea candidaturilor în alegeri. Orice nesocotire a acestor condiții atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii condițiilor legale.

În literatura juridică, s-a pus o interesantă problemă, și anume, aceea a faptului dacă aleșii trebuie desemnați dintre "elite" sau nu. Răspunzând la o asemenea întrebare, JEAN FRANQOIS AUBERT arată că: "Trebuie aleși deputații cei mai talentați sau cei mai reprezentativi? Adunarea aleasă trebuie sa fie un tablou ideal sau o fotografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele mai remarcabile ale timpurilor lor sau o reproducere în mic a poporului? Democrația modernă a dat preferință celui de al doilea termen. Poporul nu are ce face cu o elită, în care el nu se recunoaște, și pe care, oricât de inteligent ar fi nu o înțelege. Lui îi trebuie mai mult un purtător de cuvânt."

In același sens, în doctrină se arată că "alegerea unor personalități, a unor elite, ar presupune (e drept nu neapărat) renunțarea la scrutinul de listă și practicarea largă a candidaturilor independente. Aceasta ar reduce implicarea partidelor politice, ori este știut că șanse mari revin candidaților propuși de partide, pentru că aceasta permite alegătorilor să opteze, în cunoștință de cauză, prin cunoașterea platformelor politice, a orientării candidaților. Candidații propuși de partidele politice reprezintă pentru alegători mai multe garanții și opțiuni clare. Apoi partidele politice sunt, de fapt, motorul democrației parlamentare și desigur constituționale.

In strânsă legătură cu aceste două drepturi (dreptul la vot și dreptul de a fi ales), unele constituții au prevăzut sau prevăd și un alt drept electoral fundamental, și anume, dreptul la revocare.

Dreptul la revocare poate privi atât pe parlamentari, cât și pe șeful statului. Așa cum am arătat, există un asemenea drept de revocare și în țara noastră fiind reglementat constituțional doar pentru revocarea șefului statului. Asemenea reglementare este firească față de faptul că șeful statului este ales de cetățeni la nivelul întregii țări, iar scrutinul pentru alegerea acestuia este uninominal cu două tururi de scrutin (ART. 81 din Constituția României).

Procedura revocării președintelui este prevăzută în ART. 95 din Constituție și în regulamentul ședințelor comune ale Camerelor Parlamentului, și cuprinde două etape.

Intr-o primă etapă este reglementată suspendarea din funcție a șefului statului în cazul săvârșii unor fapte grave care încalcă prevederile Constituției.

Intr-o a doua etapă se desfășoară procedura de revocare propriu-zisă (demiterea).

Astfel, Camera Deputaților și Senatul, în ședința comuna, îl pot suspenda din funcție cu votul majorității acestora după consultarea Curții Constituționale, președintele putând da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Dacă propunerea de suspendare din funcție a președintelui este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea președintelui, desigur prin lege.

Din prevederile textului constituțional rezultă că revocarea din funcție a președintelui se poate face numai de alegători. Este, de altfel firesc ca cei ce 1-au ales pe șeful statului să poată să și revoce.

In cazul în care rezultatul referendumului infirmă propunerea de demitere președintele își reia exercițiul suspendat a! atribuțiilor sale, putându-se crea o criză între acesta și Parlament.

In cazul unui rezultat de confirmare a propunerii de demitere, președintele este demis la data referendumului iar criza nu se va putea declanșa.

CAPITOLUL III

Organizarea și desfășurarea alegerilor în România

Secțiunea I

Procesul organizării campaniei electorale

Organizarea și desfășurarea alegerilor constau într-o serie de operațiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice și materiale care au ca scop, în principal, desemnarea guvernanților de către guvernați.

Aceste operațiuni formează, în unele sisteme de drept, o parte a dreptului constituțional, cum este exemplul românesc, în timp ce în alte sisteme constituie o ramură de drept separată, și anume dreptul electoral (Franța).

Atât într-o formă cât și în alta operațiunile electorale reflectă, în mod profund, tipul de regim politic care le organizează, Altfel spus, operațiunile electorale conțin o serie de compromisuri între forțele și ideologiile opuse, care caută împreună să le dea o semnificație aparte.

Statul își stabilește corpul alegătorilor. ținând cont de esența acestuia, cetățenii neputând să-și exercite drepturile electorale decât în virtutea dispozițiilor constituționale și legale.

In unele sisteme de vot, există obligația de a vota a alegătorului, întrucât dreptul de vot nu este privit ca un drept, ci ca o funcție ce trebuie exercitată.

Dreptul exclusiv politic de vot aparține numai cetățenilor. Toate alegerile au un caracter referendar, întrucât candidații sau partidele propun alegătorilor programe politice de activitate, programe pentru a căror realizare aleșii dispun de o oarecare libertate.

In funcție de scopul și obiectul alegerilor, acestea pot fi:

– alegeri organizate pentru desemnarea parlamentarilor și a președintelui,

– alegeri pentru desemnarea primarilor și a consiliilor locale.

Intr-un sens foarte general, dacă am folosi criteriul implicării partidelor și al formațiunilor politice în organizarea și desfășurarea alegerilor, toate tipurile de alegeri au caracter politic; ceea ce le deosebește este scopul lor principal, care poate fi politic, administrativ, social, sindical, universitar etc.

În funcție de aria pe care se desfășoară operațiunile electorale, alegerile sunt:

– alegeri naționale,

– alegeri locale.

Alegerile naționale au întotdeauna caracter politic, pentru că ele au ca scop alegerea legislativului și a președintelui. Acest tip de alegeri se poate desfășura într-o singură circumscripție organizată pe întreg teritoriul statului sau pe mai multe circumscripții organizate pe același teritoriu, dar pe fracțiuni ale sale.

In principiu, alegerile organizate pentru alegerea președintelui republicii se desfășoară într-o singură circumscripție formată din întreg teritoriul în timp ce alegerile parlamentare se desfășoară în circumscripții formate în porțiuni de teritorii.

De asemenea, în funcție de momentul organizări și desfășurării lor alegerile sunt la sfârșitul mandatului sau anticipate.

Alegerile locale sunt organizate pentru desemnarea autorităților reprezentative locale și aparent nu au un caracter politic datorită scopului lor, și anume acela de a desemna pe gospodarii localităților în care se desfășoară ele. Cu toate acestea, există și un scop politic determinat de rolul partidelor și a altor formațiuni politice în organizarea și desfășurarea alegerilor locale.

Organizarea alegerilor parlamentare

Alegerile parlamentare se organizează și se desfășoară pentru desemnarea deputaților și a senatorilor.

În România, deputații și senatorii se aleg prin vot universal egal, direct secret și liber exprimat, în condițiile Legii nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei deputaților și a senatului, lege care, conform ART. 72, al. 3, din Constituție, are caracter de lege organică.

Camera Deputaților și Senatul se aleg pentru un mandat de 4 ani, iar alegătorii are dreptul la un vot pentru Camera Deputaților și unul pentru Senat.

Organizarea și desfășurarea alegerilor debutează cu stabilirea datei alegerilor. În practica electorală s-a impus regula că data alegerilor se stabilește eu cel puțin 60 de zile înaintea votării. Uneori această durată poate fi și de 45 de zile.

În general durata de timp dintre actul de stabilire a datei și ziua alegerilor se face ținând cont de conținutul și succesiunea operațiilor electorale.

Potrivit ART. 60, alineat 2, din Constituție, alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat se desfășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau dizolvarea parlamentului. Legea nr. 68/1991 prevede că data alegerilor se stabilește de câtre guvern cu cel puțin 60 de zile înaintea votării și până la împlinirea a cinci zile de la data când începe termenul de 3 luni prevăzut de Constituție. În aceleași condiții de termene se și aduce la cunoștință publică de către guvern această dată (ART. 6).

Potrivit ART. 86 din Legea nr. 68/1991, termenele pe zile se calculează din ziua când încep să curgă până în ziua când se împlinesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare.

După stabilirea datei alegerilor urmează stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor electorale.

Circumscripțiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfășoară operațiunile electorale de alegere. Stabilirea circumscripțiilor electorale pentru alegerea parlamentarilor presupune o anumită "divizare administrativă" a teritoriului statului și a populației pe baza unor criterii legale.

Numărul și numerotarea circumscripțiilor electorale sunt stabilite prin Legea nr. 68/1992, în mod diferit fată de perioada legislativă anterioară, când guvernul avea asemenea competențe concrete. Soluția actuală este cea constituțională și conformă ART. 114, alineat 1 din Constituție, în sensul ca, dacă guvernul ar lua asemenea măsuri, s-ar produce o delegare neconstituțională de competențe.

Legea stabilește unele corelații cu numărul circumscripțiilor electorale.

O primă corelație este aceea cu numărul de deputați și senatori. În concordanță cu ART. 59, alineat 3 din constituție, numărul deputaților și al senatorilor ce vor fi aleși în fiecare circumscripție electorală este prevăzut de lege și se determina prin raportarea numărului de locuitori ai fiecărei circumscripții electorale la normele de reprezentare, fără ca numărul de deputați să fie mai mic de 4, iar cel al senatorilor de 2.

Norma de reprezentare este unică, nu fluctuează și este legal stabilită la 70.000 de locuitori pentru un deputat și la 160.000 de locuitori pentru un senator.

Trebuie precizat că în reportul evocat mai sus numărul de locuitori din circumscripție se modifică și nu forma de reprezentare, ceea ce înseamnă că numărul de deputați și senatori se poate modifica de la un moment la altul

Numărul locuitorilor este cel de la 1 iulie al anului precedent, publicat în Anuarul Statistic a1 României. Legea stabilește că, dacă are loc un recensământ general al populației cu cel puțin 5 luni anterior datei alegerilor, numărul locuitorilor este cel rezultat în urma acestui recensământ.

De asemenea se mai poate preciza și faptul că prin norma de reprezentare se realizează egalitatea relativă a circumscripțiilor electorale, sub aspectul semnificației lor electorale. Egalitatea este realizată și prin reglementarea de către Legea nr. 68/1992 a eventualelor situații în care, dacă se obține un număr de voturi mai mare de 50% din norma de reprezentare, se acordă un loc de senator sau deputat. Astfel se naște garanția legală potrivit căreia, în urma calculelor electorale care se vor face, după alegeri, numărul deputaților să nu scadă sub 4, iar cel al senatorilor sub 2. Aceste reguli sunt favorabile comunităților locale mici.

O altă corelație este aceea cu scrutinul practicat. Scrutinul uninominal presupune un număr mare de circumscripții care trebuie să fie egal cu cel al deputaților sau senatorilor ce urmează să fie aleși, în sensul că locuitorii dintr-o circumscripție electorală desemnează un singur deputat sau senator, după caz. Fiecare circumscripție electorală sub aspect teritorial, este identică cu o unitate administrativ teritorială care, în România, este județul.

In vederea participării la vot cetățenii și nu numai aceștia sunt înscriși pe listele electorale. Listele electorale sunt permanente și speciale.

Listele electorale permanente

Spre deosebire de perioada anterioară în care nu se introduseseră listele permanente, ci doar cele speciale, în prezent Legea 68/1992 permite introducerea unor asemenea liste, preluând modelul de la alte țări.

Aceste liste se întocmesc de către primarii comunelor, orașelor sau municipiilor ori ai subdiviziunilor administrative ale municipiilor, pe localități.

În această ipostază primarul apare și ca autoritate publică locală, alături și de calitatea sa de reprezentant al comunității locale. Listele electorale sunt documente de stat unice, pe care le întocmește primarul în numele autorității statale, nu al comunității care l-a ales. Pentru a releva acest caracter oficial, legea prevede că cele două exemplare în care se întocmesc listele sunt semnate atât de primar cât și de secretarul consiliului local.

Listele electorale cuprind toți cetățenii cu drept de vot individualizați în ordinea numărului imobilului. Legea nr. 68 1992 stabilește caracterul universal al listelor permanente deoarece ele cuprind atât cetățeni cu domiciliul în țară, dar și pe cei cu domiciliul în străinătate. Listele permanente se actualizează anual, de către primari, în luna ianuarie, iar în anul cu consultări electorale în cel mult 15 zile de la data stabilirii datei votării.

Listele electorale speciale

Legea nr. 68/1992 a menținut mențiunea de "listă electorală specială", dar le-a creat un regim oarecum diferit. Ele se întocmesc numai cu prilejul votării și numai de birourile electorale ale secțiilor de votare, fiind semnate de președintele acestora. Aceste liste cuprind numele, prenumele, domiciliul, data nașterii, seria și numărul buletinului.

Încercând o individualizare și o sintetizare a unor asemenea cazuri (cazurile prevăzute de lege referitor la listele speciale), le putem grupa în două categorii, și anume:

a) pentru militari, studenți, diplomați și alți cetățeni aflați în străinătate;

b) pentru cetățeni care, din diferite motive, nu pot vota la secția de votare.

În cazul în care se constată omisiuni, înscrieri greșite sau erori de liste electorale, legea prevede căi de atac formulate de alegătorul care se consideră nedreptățit:

– căi de atac care se pot formula în legătură cu ambele categorii de liste electorale

– căi de atac care se pot formula numai în legătură cu listele speciale.

Legea nr. 68/1992 nu precizează până când se pot face modificările legate de omisiunile din listele electorale. Din interpretarea sistematică a prevederilor ART. 13 și ART. 49 din Lege, se poate spune că modificările se fac până în preziua alegerilor.

Prin Legea nr. 68/1992 s-a reintrodus, începând cu primul scrutin după alegerile parlamentare și prezidențiale din 1992, cartea de alegător care este de tradiție interbelică în țara noastră.

Cartea de alegător este actul de identitate electorală permanent și valabil pentru toate consultările cu caracter național. Eliberarea cărților de alegător se face:

a) numai alegătorilor înscriși pe listele electorale permanente ale localității unde domiciliază aceștia, dacă au împlinit vârsta de 18 ani sau o vor împlini până la alegeri;

b) de către primarii care au întocmit-o, în raza unde alegătorul își are reședința;

c) pentru a fi folosită numai pentru "consultări electorale cu caracter național".

Prin Hotărârea Guvernului nr. 729 din 10.11.1992 au fost aprobate măsuri privind organizarea activității de întocmire și eliberare a cărților de alegător.

MODEL DE CARTE DE ALEGĂTOR

*) Primarul localității

**) Semnătura primarului și ștampila consiliului local al localității

***) Numele și prenumele titularului

In procesul desfășurării alegerilor, operațiunea electorală a depunerii candidaturilor este deosebit de importantă și poate fi considerată substanța unui proces electoral.

Legea nr. 68/1992 reglementează propunerea de candidați, persoanele care pot candida, procedura depunerii și examinării candidaturilor și contestațiile care se pot formula în legătură cu candidaturile.

Propunerile de candidați simt legal clasificate, în funcție de cine le face, în două categorii:

a) propunerile făcute de partidele și formațiuni politice;

b) propunerile de candidați independenți.

Trebuie precizat că legea permite doar partidelor și formațiunilor politice să facă asemenea propuneri, inclusiv organizațiile minorităților naționale, fiind excluse coalițiile politice.

Doar aceste propuneri se pot face pe listele de candidați, în aceeași circumscripție electorală neputându-se propune decât o singură listă de candidați pentru Camera Deputaților și una pentru Senat, de câtre fiecare organizație politică.

Numărul de candidați de pe listă nu poate fi mai mare decât numărul mandatelor rezultate din norma de reprezentare cu 2 până la ¼ din aceste mandate, reglementându-se astfel principiul listelor închise.

Cât privește cea de a doua categorie, candidații independenți pot participa la alegeri, autopropunându-se, în următoarele condiții: este susținut de cel puțin 0,5% din numărul total al alegătorilor înscriși pe listele permanente ale localității situate în circumscripția electorală unde candidează și pe baza unei liste de susținători,

Legea prevede câteva reguli comune pentru ambele categorii de propuneri de candidați, și anume:

– propunerile de candidați se întocmesc în 4 exemplare și trebuie să cuprindă; numele și prenumele, domiciliul, locul și data nașterii, ocupația, profesia și, în cazurile propunerilor din partea partidelor politice, apartenența politică a candidaților;

– fiecare propunere de candidați trebuie să fie însoțită de o declarație de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată și datată personal de candidat;

– propunerile de candidați se fac pe circumscripții electorale și se depun la birourile electorale de circumscripție, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor;

– nu pot candida, legea introducând o interdicție absolută, persoanele care, la data depunerii candidaturilor, nu îndeplinesc condițiile constituționale de a fi alese, precum și persoanele care în ultimele 6 luni au exercitat funcții de prefect, subprefect, sau de conducător al serviciilor publice ale ministerelor;

– posibilitatea unei persoane de a candida în același timp atât pentru parlament cât și pentru calitatea de președinte al României;

– posibilitatea unei persoane de a candida fie pentru un mandat de deputat, fie pentru unul de senator și numai într-o circumscripție;

– interdicția depunerii candidaturii pe mai multe liste, sau atât pe liste cât și ca independent.

Din cele patru exemplare ale propunerii, după verificare și înregistrare, două se păstrează la biroul de circumscripție, din care unul pentru afișare, al treilea se înregistrează la tribunalul a cărui rază teritorială este circumscripția, iar al patrulea se restituie depunătorului, certificat de birou. În urma verificării, biroul electoral poate respinge candidatura dacă nu sunt îndeplinite condițiile formulate mai sus.

Legea supune contestațiile unor condiții de formă, ele trebuind să cuprindă numele și prenumele contestatorului, adresa și calitatea acestuia, numele și prenumele candidatului, motivele contestație, data și semnătura contestatorului, indicarea persoanei desemnate să-l reprezinte (în cazul în care există contestații).

Termenul de formulare a contestațiilor este de la data afișării candidaturilor și până la împlinirea a 20 de zile înainte de data alegerilor. Astfel afișarea apare ca obligatorie și ea trebuie să se facă m termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor. Soluționarea contestațiilor este de competența tribunalului județean sau al municipiului București, în termen de 2 zile de la primirea contestației, iar împotriva hotărârilor acestora se poate face recurs în termen de 24 de ore.

Buletinele de vot sunt documente în care se concretizează grafic opțiunile alegătorilor.

Legea nr. 68/1992 prevede câte un model de buletin, pentru Camera Deputaților și pentru senat, necesar pentru asigurarea uniformității lor, dar și pentru asigurarea secretului votului. Ceea ce nu este tipizat sub forma modelului este dimensiunea buletinului care diferă de la o circumscripție la alta.

In conținutul său, un buletin trebuie să cuprindă un număr de 5 mențiuni: denumirea țării, simbolul de identificare a buletinului, denumirea autorității care este aleasă, numărul circumscripției electorale și data alegerilor. Tot pe buletinul de vot se vor imprima patrulatere într-un număr suficient pentru a cuprinde toate tipurile de candidaturi, în afară de ultima pagină, care rămâne albă, pentru aplicarea ștampilei de control. Patrulaterele cuprinzând candidații se imprimă în ordinea rezultată din tragerea la sorți, care se efectuează de biroul electoral de circumscripție, primele fiind listele de candidați, iar la finalul buletinului candidații independenți.

Buletinele de vot se imprimă cu cel puțin 10 zile înainte de data alegerilor, prefecții răspunzând pentru acest lucru. Numărul de buletine care se imprimă este corespunzător numărului de alegători cu un supliment de 10%. Gestionarea buletinelor de vot este o problemă de cea mai mare importanță. Ele se predau președintelui biroului pe bază de proces verbal, iar acesta, la rândul său, le va distribui tot pe bază de proces verbal, președinților secțiilor de votare cu două zile înainte de data alegerilor.

Semnele electorale sunt reprezentări grafice care sunt imprimate pe buletinele de vot și care îl ajută pe alegător să identifice mai ușor lista de candidați pe care o preferă sau, eventual un candidat independent.

Semnele electorale sunt folosite uneori în alegeri, fiind utile în campania electorală, perioadă în care alegatorii sunt obișnuiți cu ele. Semnul electoral apare ca fiind util atât partidelor, candidaților, în general, cât și alegătorilor. În vederea unei identificări corespunzătoare, legea prevede că semnul electoral se imprimă în colțul din dreapta sus al patrulaterului de pe buletinele de vot, într-un spațiu grafic de 2,5 x 2,5 cm.

Ștampilele electorale sunt accesorii necesare bunei funcționări ale operațiunilor de votare. Legea 68/1992 stabilește două tipuri de ștampile electorale: una de control a secției de votare, iar o alta cu mențiunea "Votat". Modelele acestor două ștampile sunt prevăzute de lege. Ștampila de control a secției de votare identifică circumscripția electorală și secția de votare. Cu aceeași ștampilă de control se sigilează urnele de vot.

Ștampila cu mențiunea "Votat" este folosită de alegător în ziua votării, prin aplicarea ei pe un patrulater care conține opțiunea electorală pe care acesta o are.

Organizarea alegerilor prezidențiale

Alegerile prezidențiale se organizează și se desfășoară pentru alegerea președintelui țării.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat în condițiile Legii 69/1992- lege care, conform ART. 72, alineat 3, din Constituție, are caracter de lege organică. Organizarea alegerilor prezidențiale se face de către Guvern ori sub îndrumarea acestuia.

Ca și în cazul organizării și desfășurării alegerilor parlamentare, stabilirea datei alegerii Președintelui României, este operațiunea electorală cu care începe organizarea acestor alegeri.

Potrivit dispozițiilor legii, Guvernul stabilește și aduce la cunoștință publică data alegerilor.

Legea prevede, că stabilirea datei și aducerea ei la cunoștință publică se face cu cel puțin 60 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului președintelui în funcție, după caz, de la data la care a intervenit vacanța funcției de președinte al României, dar nu mai târziu de 3 luni de la această dată. Mandatul președintelui este de 4 ani.

Legea pentru alegerea președintelui stabilește că alegerile se desfășoară în circumscripții și secții electorale, organizate în unitățile administrativ-teritoriale ale României, sub conducerea birourilor electorale constituite pentru alegerea deputaților și senatorilor.

Alegerea Președintelui se desfășoară pe baza acelorași liste electorale, folosite pentru alegerile parlamentare. Tot legea prevede aceleași elemente specifice în ceea ce privește cărțile de alegător.

In aplicarea principiului constituțional al egalității fiecare cetățean are vocații la mandatul prezidențial. Cei care candidează trebuie să îndeplinească o serie de condiții legale, de formă și de fond. Dintre condițiile de fond (prevăzute în ART. 34, 35, 81(4) din Constituție și ART. 10 din Legea 69/1992) amintim:

– să îndeplinească condițiile pentru a beneficia de dreptul de vot;

– să aibă cetățenie română și domiciliul în țară;

– să fi împlinit 35 de ani până în ziua alegerilor, inclusiv:

– să nu fi îndeplinit deja, de două ori, funcția de Președinte al României. Condițiile de formă sunt prevăzute în ART. 3 și 9 din Legea 69/1992 și sunt următoarele:

– propunerea de candidaturi numai de partide sau formațiuni politice;

– propunerile pot fi făcute de cei care au acest drept legal, în mod separat sau împreună;

– candidatura trebuie să fie susținută de cel puțin 100.000 de alegători individualizați;

– susținătorii unei candidaturi trebuie să aibă calitatea de alegători;

– un alegător poate susține doar un singur candidat;

– aducerea la cunoștință publică, de către Biroul Electoral Central în termen de 24 de ore de la înregistrarea lor.

Propunerile se depun direct și numai la Biroul Electoral Central și trebuie să se formuleze cu cel puțin 30 de zile înainte de data alegerilor. Ele trebuiesc făcute în scris și în 4 exemplare, din care originalul și o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, a treia se trimite la Curtea Constituțională, iar a patra este restituită deținătorului.

Propunerea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie semnată de conducerea celor care face propunerea:

– să cuprindă numele și prenumele, locul și data nașterii, starea civilă, domiciliul, studiile, ocupația, profesia candidatului,

– să fie însoțită de declarația olografică a candidatului de acceptare a candidaturii, care trebuie să fie scrisa, semnată și datată de candidat, precum și de lista de susținători.

Partidele, formațiunile politice și cetățenii pot contesta, în scris, înregistrarea candidaturilor într-un termen de cel mult 20 de zile înainte de data alegerilor. Contestația se depune la Biroul Electoral Central, care o va înainta în, termen de 24 de ore de la înregistrare, Curții Constituționale. Curtea Constituțională soluționează contestația în termen de 48 de ore de la înregistrare. Hotărârea curții constituționale este definitivă și publică, motiv pentru care este publicată în Monitorul Oficial al României. După expirarea termenului de soluționare a contestațiilor (48 de ore). Biroul Electoral Central comunică birourilor de circumscripție candidaturile definitive.

Buletinele de vot sunt, ca și în cazul alegerilor parlamentare, documentele în care se concretizează grafic opțiunile alegătorilor.

Dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de către Biroul Electoral Central. În conținut, el trebuie să conțină patrulatere în care să se imprime denumirea completă a partidului, ori, după caz, mențiunea "candidat independent", semnul electoral, numele și prenumele candidatului.

Semnele electorale care au aceleași funcții ca și cele pentru alegerile parlamentare se declară la Biroul Electoral Central odată cu depunerea candidaturilor. Legea nr. 69/1992 prevede că și în cazul ștampilelor electorale sunt aplicate tot dispozițiile referitoare la alegerile parlamentare.

Organizarea alegerilor locale

Alegerile locale se organizează și se desfășoară pentru alegerea autorităților reprezentative locale.

Alegerile locale sunt reglementate de Legea 70/1991. Aceasta a fost modificată printr-o lege dată de parlament la 13.04.1996 și republicată în Legea 164 din 30.08.1998.

Consiliile locale, primarii și consiliile județene se aleg prin vot universal direct, secret, egal și liber exprimat, la fel ca și celelalte autorități ale statului. Spre deosebire de acestea vice-primarii se aleg prin vot indirect de către consiliile locale.

Pot participa la vot cetățenii români fără deosebire, cu condiția să îndeplinească prevederile Constituției cu privire la vot.

Pentru alegerea consiliului local și primarilor fiecare cetățean are dreptul la câte un singur vot. Acesta votează în comuna, orașul sau municipiul în care își are domiciliul.

Ca și pentru Camera Deputaților și Senat își pot depune candidatura cetățenii care au împlinit vârsta de 23 de ani până în ziua alegerilor inclusiv. Legea prevede că cetățenii cu drept de vot care s-au mutat într-o altă unitate administrativ-teritorială cu cel puțin 3 luni înaintea alegerilor, își vor exercita dreptul de vot în unitatea administrativ-teritorială în care locuiesc în prezent.

Data alegerilor se stabilește prin hotărârea Guvernului, cu cel puțin 45 de zile înaintea votării.

Alegerile au loc într-o singură zi, care va fi numai duminica.

Potrivit legii, pentru alegerea consiliilor locale și a primarilor, fiecare comună, oraș, municipiu și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului constituie o circumscripție electorală. Pentru alegerile consiliilor județene, fiecare județ se constituie într-o circumscripție electorală (ART. 8).

Delimitarea și numerotarea secțiilor se face de către primar, în termen de 10 zile de la stabilirea datei alegerilor, după ce numerotarea lor a fost făcută prin hotărârea Guvernului. La aceeași secție de votare alegătorii votează atât pentru consiliul local, consiliul județean, cât și pentru primar.

Alegerile locale se desfășoară în baza listelor electorale permanente, care cuprind toți cetățenii cu drept de vot ce domiciliază în circumscripția electorală respectivă.

Cetățenii au dreptul să verifice înscrisurile făcute pe liste , iar dacă se găsesc nereguli, primarul este obligat să le soluționeze în termen de trei zile de la înregistrarea acestora, prin dispoziție. Împotriva dispoziției se poate face contestație în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestația se soluționează în cel mult trei zile de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află secția de votare. Hotărârea judecătorească este definitivă, executorie și se comunică celor interesați în termen de 24 de ore de la pronunțare.

Primarii comunelor- orașelor, municipiilor, subdiviziunilor administrativ teritoriale ale municipiilor, vor face copii după listele electorale permanente pe care le-au întocmit pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și le vor înainta în termen de 24 de ore de la constituirea acestora, birourilor electorale ale secțiilor de votare. Unul dintre exemplare va fi pus la dispoziția alegătorilor iar unul va fi folosit în ziua alegerilor. Listele vor fi semnate de câtre primar și secretarul consiliilor locale.

Militarii în termen cu drept de vot vor fi înscriși în liste speciale, întocmite pe unități militare și semnate de comandanții acestora. Înainte cu 10 zile de alegeri, primarii vor afișa listele electorale în locuri publice pentru a putea ti studiate de către alegători. Cetățenii care s-au mutat cu cel puțin trei luni înainte de alegeri, vor fi trecuți de către primar pe o listă electorală suplimentară, pe baza actului de identitate. În cazul schimbării domiciliului în altă circumscripție electorală, după înaintarea listei electorale la biroul secției de votare, primarul va elibera alegătorului o adeverință privind exercitarea dreptului de vot.

Primarul va comunica biroului electoral de circumscripție numărul de alegători rezultat din listele electorale permanente, în termen de 24 de ore de la constituirea biroului. Numărul definitiv de alegători se va comunica biroului cu 10 zile înaintea alegerilor.

Propunerile de candidați pentru consilierii locali, consilierii județeni și primari se fac pe circumscripții electorale și se depun cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Ele se fac în scris, în 4 exemplare, de către partidele politice, alianțele politice, iar în cazul candidaților independenți pe baza listei susținătorilor. Listele de candidați trebuie să cuprindă numele, prenumele, locul și data nașterii, ocupația, profesia și apartenența politică a candidaților. Ele trebuiesc însoțite de o declarație de acceptare a candidaturii, semnată și datată de candidați.

Partidele politice vor putea propune câte o listă de candidați în fiecare circumscripție electorală pentru consiliul local, consiliul județean, și câte un candidat pentru funcția de primar.

In ceea ce privește candidații independenți pentru funcția de consilier vor trebui să fie susținuți de minim 1 % din numărul total al alegătorilor înscriși în listă, împărțit la numărul de consilieri ce pot fi aleși în comuna, orașul sau județul respectiv, dar nu mai puțin de 50. Pentru funcția de primar, candidații independenți trebuie să prezinte lista susținătorilor, care va cuprinde minim 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în listă pentru circumscripția electorală în care candidează, dar nu mai puțin de 150. Biroul electoral de circumscripție examinează respectarea condițiilor legale pentru ca o persoană să poată candida. Două exemplare ale propunerii de candidatură se păstrează la biroul electoral, iar celelalte două se restituie depunătorului, care la rândul său depune una la tribunalul sau judecătoria în a cârei rază teritorială se află circumscripția. Cetățenii pot contesta candidatura în termen de 5 zile de la afișarea propunerii, respingerea de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi poate fi contestată în termen de 3 zile de la respingere. Contestația se depune la instanța competentă care o soluționează în termen de 24 de ore. Împotriva soluționării se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare. Acesta se soluționează tot în termen de 24 de ore de la înregistrare. Hotărârea pronunțată în recurs este definitivă și irevocabilă. După expirarea termenului de depunere a candidaturilor birourile electorale de circumscripție încheie un proces verbal prin care constată rămânerea definitivă a candidaturilor. Candidaturile definitive pot fi făcute publice prin presă sau orice mijloace de informare în masă.

Buletinele de vot vor fi împărțite în patrulatere în care sunt trecute denumirea partidului politic, semnul electoral și lista cu candidații în ordinea rezultatelor prin tragerea la sorți.

Pentru alegerea primarului se vor imprima în patrulaterele buletinelor numele și prenumele candidaților. Buletinele de vot se distribuie în circumscripțiile electorale de către prefecți, iar aceștia le vor preda prin proces verbal secțiilor electorale cel mai târziu în preziua alegerilor.

ROMÂNIA

D

BULETIN DE VOT

PENTRU ALEGEREA CAMEREI DEPUTAȚILOR

*)

Circumscripția electorală nr.______

____________

*) se trece data alegerilor

__________________

1) Se trece denumirea completă a partidului politic

2) Se trece semnul electoral

3) Se trec numele și prenumele candidaților

4) Se trece mențiunea :”Candidat independent”

5) Se trece semnul electoral

6)Prenumele și numele candidatului independent

Secțiunea a II-a

Procesul desfășurării alegerilor

Desfășurarea alegerilor parlamentare

Votarea este o operațiune electorală deosebit de importantă în procesul electoral, care se desfășoară la secțiile de votare sub supravegherea președintelui biroului secției.

Desfășurarea votării cuprinde două etape. Prima etapă cuprinde operațiunile premergătoare votării, care constau în luarea unor măsuri organizatorice, iar cea de a doua cuprinde votarea propriu-zisă.

In vederea desfășurării votării propriu-zise, Legea nr. 68/1992 prevede unele măsuri organizatorice, cum ar fi:

a) asigurarea de către Guvern a sediului Biroului Electoral Central,

b) asigurarea de către primari împreună cu prefecții, a unui număr suficient de cabine, urne și ștampile,

c) așezarea urnelor și cabinelor în aceeași încăpere în care se află președintele secției de votare,

d) preluarea de către președintele biroului electoral al secției de la primari, a ștampilelor și celorlalte materiale necesare,

e) asigurarea pazei secției de votare,

f) prezența președintelui biroului secției de votare în localul secției din ajunul zilei alegerilor.

Următoarea etapă este cea care se realizează în ziua votării. În primul rând, legea prevede durate votării, care începe ia ora 6:00 și se sfârșește la ora 21:00.

Membrii biroului secției sunt obligați legal să se prezinte la secție la ora 5:00 în ziua votării. În intervalul de la 5:00 la 6:00 ei verifică existența urnelor, a buletinelor de vot, a ștampilelor, închide și sigilează urnele și aplică ștampila de control pe buletinele de vot.

Durata votării poate fi prelungită în mod excepțional, cu încă trei ore. Legea 68/1992 nu precizează cine poate dispune prelungirea. La ora 21:00 sau 24:00 președintele biroului electoral declară votarea încheiată și dispune încheierea secției de votare. Acreditarea delegațiilor se face de către Biroul Electoral Central pentru presă, cinema, radio, televiziunea română și de Ministerul Afacerilor Externe pentru presa, cinemaul, radioul și televiziunile străine. Legea reglementează principiul potrivit căruia alegătorii votează la secția în raza căreia își au domiciliul. Legea nr.68/1992 reglementează amănunțit procedura votării care este de drept public. Tot ea prevede importante reguli, cum ar fi:

– accesul alegătorilor în sala de vot are loc în serii corespunzătoare numărului de cabine;

-fiecare alegător va prezenta cartea de alegătore și actul de identitate; va fi căutat pe lista electorală și i se va înmâna buletinul de vot și ștampila cu însemnul "Votat";

-votarea se face în cabinele închise unde intră o singură persoană, prin aplicarea ștampilei care conține opțiunea alegătorului;

-alegătorul împăturește buletinul de vot și îl va introduce în urnă, după care va returna ștampila;

-președintele pune ștampila pe cartea de alegător;

-suspendarea votării este o întrerupere temporară a acesteia pentru motive temeinice; nu durează mai mult de o oră și însumarea tuturor suspendărilor nu este mai mare de 2 ore.

Desfășurarea alegerilor prezidențiale

Alegerile prezidențiale se desfășoară după aceeași metodă ca și cele parlamentare. Procesul electoral pentru alegerea președintelui poate avea loc în două tururi de scrutin în care alegătorul are dreptul la un singur vot pentru fiecare scrutin.

Alegerile se desfășoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica.

Desfășurarea alegerilor locale

Alegerile locale se desfășoară ca și alegerile parlamentare și prezidențiale.

Secțiunea a III-a

Organizarea și atribuțiile birourilor electorale

Întreaga organizare și desfășurare a operațiunilor electorale trebuie să realizeze sub controlul cetățenilor, partidelor politice, formațiunilor politice într-un climat de ordine asigurată de guvern și primari. În acest scop, legea a creat birourile electorale. Birourile electorale sunt autorități legale care au ca sarcină asigurarea desfășurării corecte a alegerilor electorale.

În funcție de atribuțiunile pe care le au, birourile electorale sunt:

– Biroul Electoral Central,

– biroul electoral de circumscripție,

– biroul electoral ai secției de votare.

Înființarea acestor birouri se face doar în condițiile legii 68/1992-, și doar pentru fiecare alegere. Birourile sunt formate numai din cetățeni cu drept de vot, iar candidații nu pot fi membrii ai lor.

Membrii birourilor electorale sunt, de regulă, magistrați și reprezentanți ai partidelor, formațiunilor și coalițiilor politice. Modul de formare și componență birourilor electorale pot fi contestate în termen de 48 de ore de la expirarea termenului. Soluționarea acestor contestații se face în 48 de ore de la înregistrare iar hotărârile pronunțate sunt definitive și irevocabile.

Biroul electoral Central

Legea nr. 68/1992 prevede dispoziții privind componența, constituirea și atribuțiile Biroului Electoral Central.

Cât privește componența, Biroul Electoral central este format din 7 judecători ai Curții Supreme de Justiție și din 16 reprezentanți ai partidelor politice care participă la alegeri.

Constituirea se realizează în două etape. Într-o primă etapă are loc desemnarea celor 7 judecători ai Curții Supreme de Justiție. Desemnarea se face prin grija președintelui Curții, în ședință publică, prin tragere la sorti. Această operațiune se face în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor. Președintele aduce data realizării ședinței la cunoștință publică cu cel puțin 48 de ore înainte. Se încheie un proces verbal ce echivalează cu actul de investire.

Următoarea operațiune electorală este alegerea președintelui biroului prin vot secret, dintre cei 7 judecători, în termen de 24 de ore de la data procesului verbal.

In cea de-a doua etapă, are loc desemnarea reprezentanților partidelor politice. Desemnarea se face în termen de trei zile de la data la care se pot depune listele de candidați ale celor care participă la alegeri. În scopul desemnării reprezentanților politici, partidele politice vor comunica în scris Biroului, în termen de două zile, termen care curge de la data până la care se mai pot depune listele de candidați, numărul listelor de candidați depuse la toate circumscripțiile electorale și numele și prenumele reprezentanților lor. Depășirea acestui termen este sancționată constituțional de lege cu pierderea vocației de a mai avea reprezentanți în Birou și nu se creează imaginea corectă a ponderii de liste depuse în circumscripție.

Este posibil ca cei 16 reprezentanți să nu poată fi stabiliți în întregime pentru că numărul formațiunilor politice este mai mic de 16. În acest sens operațiunea se reia până la desemnarea tuturor celor 16. Legea prezintă o regulă conform căreia un partid nu poate avea mai mult de 5 reprezentanți în birou.

Procedural, operațiunea de completare a componenței Biroului Electoral Central se face de președinte asistat de 3 judecători.

Atribuțiile Biroului Electoral Central sunt prevăzute în ART. 25 din Legea 68/1992.

O primă categorie de atribuții sunt legate de listele electorale. Biroul culege informațiile necesare, verifică înscrierea cetățenilor. Poate sesiza autoritățile competente în legătură cu neregulile constatate.

O altă categorie de atribuții se referă la urmărirea aplicării dispozițiilor legale privitoare la alegeri.

Legea îi conferă biroului și atribuție de contencios electoral, dispunând că el rezolvă întâmpinările referitoare la activitatea sa proprie și contestațiile privind operațiunile birourilor electorale de circumscripție. O contribuție deosebit de importantă este cea prevăzută la ART. 25, litera c, din Lege, care permite Biroului să aplice dispozițiile referitoare la pragul electoral de 3% din numărul voturilor exprimate pe întreaga țară, sub care nici un partid politic nu poate participa la atribuirea de mandate în Parlament. O altă atribuție a biroului este aceea potrivit căreia, pe baza proceselor verbale, cuprinzând rezultatul alegerilor venite de la fiecare circumscripție electorală. Biroul este obligat să ateste atribuirea unui mandat de deputat sau senator organizațiilor minorităților naționale.

Totodată el poate anula alegerile dintr-o circumscripție electorală în cazul constatării unor fraude. Procedural, anularea presupune următoarele: formularea unei cereri de anulare a alegerilor făcută numai de partidele politice și candidații independenți participanți la alegeri; termenul este de 48 de ore de la încheierea votării; cererea trebuie să fie motivată și însoțită de dovezi. Alte atribuții ale Biroului Electoral Central sunt: soluționarea contestațiilor partidelor și candidaților independenți cu privire la modul de formare și componența birourilor electorale de circumscripție; rezolvă problemele privitoare la semnele electorale; acreditează delegații presei; întocmește și înaintează Camerei Deputaților și Senatului procesele verbale privind rezultatele alegerilor; publică rezultatul alegerilor in Monitorul Oficial al României și în presă.

Biroul electoral de circumscripție

Acest birou conduce operațiunile electorale într-o circumscripție (Județ). Legea nr. 68/1992 prevede dispoziții referitoare la componență, constituire și atribuție.

Cât privește componenta, biroul electoral de circumscripție se compune din trei judecători de la Tribunalele județene sau al Municipiului București, după caz, și cel mult opt reprezentanți ai partidelor, formațiunilor sau coalițiilor politice care participă la alegeri în circumscripția în care funcționează biroul respectiv.

Constituirea birourilor de circumscripție se face tot în două etape și cu aceeași procedură și termene ca și biroul electoral central. Deosebirile se referă doar la: judecătorii care sunt desemnați dintre judecătorii în exercițiu de la tribunalul județean sau al Municipiului București. Ordonarea reprezentanților politici se face în funcție de ponderea numărului de candidați, comunicat de grupările politice care participă la alegeri. În funcție de această pondere, grupările politice se ordonează ierarhic, primele opt poziționate primind câte un loc de reprezentant în Birou- Legea stabilește că o organizație politică nu poate obține mai mult de 3 reprezentanți în Birou.

Atribuțiile birourilor electorale de circumscripție sunt prevăzute în ART. 27 din Legea 68/1992.

Biroul electoral de circumscripție urmărește aplicarea dispozițiilor legale privitoare la alegeri în circumscripția în care funcționează, ținând cont de interpretările uniforme ale Biroului Electoral Central. Răspunde la toate solicitările birourilor de secție, veghează la organizarea din timp a secțiilor de votare și dotarea lor cu cele necesare desfășurării operațiunilor de votare.

O altă atribuție este aceea de a primi și înregistra candidaturile depuse. De asemenea este obligat să facă publicațiile și să afișeze candidaturile constatate ca rămase definitive.

Legea conferă birourilor electorale de circumscripție atribuții de autoritate de contencios electoral și de soluționare a întâmpinărilor referitoare la propria activitate și a contestațiilor.

Birourile electorale de circumscripție au obligația de a asigura imprimarea buletinelor de vot, de a ale trimite birourilor de secție cu cel puțin 2 zile înainte de data alegerilor.

Aceste birouri sunt factori esențiali în stabilirea rezultatelor alegerilor și în atribuirea mandatelor de deputat și senator. În acest scop, ele au atribuția de a primi de la birourile electorale ale secțiilor de votare rezultatele înregistrate la aceste secții și să întocmească un proces-verbal cu rezultatele obținute de fiecare listă de candidați sau candidatul independent.

Primind comunicarea cuprinzând pe cei care au depășit pragul electoral (de 3%), din partea Biroului Electoral Central, trec la stabilirea propriu-zisă a rezultatului alegerilor pe circumscripție.

In exercitarea atribuțiilor pe care le au, birourile circumscripțiilor electorale lucrează în prezența a jumătate din membrii și emit hotărâri, care se adoptă cu majoritatea membrilor prezenți.

Biroul electoral al secțiilor de votare

Acest birou conduce operațiunile electorale care se desfășoară în cadrul secțiilor de votare. Ele constituie autoritățile electorale de la nivelul de bază și sunt cele mai numeroase.

Cât privește componența lor, birourile secțiilor de votare sunt formate dintr-un președinte, un locțiitor și 7 membrii. Constituirea biroului secțiilor de votare păstrează principiul celor două etape de constituire.

Într-o primă etapă președintele și locțiitorii trebuie să fie desemnați din rândul magistraților sau a altor juriști fără apartenență politică. În cazul în care numărul juriștilor este insuficient, pot fi desemnate și alte persoane care nu sunt juriști, dar au o reputație neștirbită și nu fac parte din nici un partid politic.

In acest scop, prefectul municipiului București și ai județelor întocmesc liste cu persoane care să îndeplinească aceste două condiții. Înscrierea pe listă va avea la baza un al treilea criteriu, și anume apropierea (domiciliului față de secția de votare. Lista întocmită se înaintează președintelui tribunalului județean sau al municipiului București cu cel puțin 20 de zile înainte de data alegerilor. Cu 15 zile înainte de data alegerilor, președintele tribunalului desemnează prin tragere la sorți, pe președinți și locțiitorii lor.

In a doua etapă sunt desemnați membrii birourilor secțiilor de votare, care sunt reprezentanți ai organizațiilor politice. În cazul acestor birouri, organizațiile politice nu pot avea decât un singur reprezentant. Desemnarea membrilor birourilor secțiilor de votare se face de către președintele biroului în termen de 24 de ore de la desemnarea acestora. Este posibil ca 7 organizații politice să aibă același număr de candidați în circumscripția electorală. În acest caz fiecare va avea câte un reprezentanți. Dacă însă numărul lor este mai mare de 7, desemnarea se face prin tragere la sorți.

Atribuțiile birourilor secțiilor de votare sunt prevăzute de lege. În termen de 24 de ore de la constituirea lor birourile vor primi listele electorale permanente și, cu 3 zile înainte de data alegerilor, cărțile de alegător neridicate. Cu 2 zile înainte de data alegerilor vor primi de la birourile electorale de circumscripție buletinele de vot, ștampila de control și cea cu mențiunea "Votat". Una dintre cele mai importante atribuții ale biroului este aceea de conducere a operațiunilor de votare și de asigurarea ordinii în localul secției și în jurul acestuia.

După încheierea votării, biroul electoral procedează la numărarea voturilor și consemnarea rezultatelor. Biroul secției de votare este și o autoritate de contencios electoral, întrucât are ca atribuții rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate. Întreaga activitate a biroului se consemnează într-un proces-verbal încheiat care este depus împreună cu contestațiile și materialele necesare votării, birourilor electorale de circumscripție.

In exercitarea atribuțiilor pe care le au, birourile secțiilor de votare lucrează în prezența a jumătate din membrii și emit hotărâri care se iau cu votul majorității membrilor prezenți.

În ceea ce privește biroul electoral central organizat pentru alegerile prezidențiale avem de a face cu atribuții identice în conținut cu cele ale biroului pentru alegerile parlamentare dar și cu atribuții specifice alegerilor prezidențiale. O primă atribuție se referă la constatarea prevederilor legii pentru depunerea candidaturilor și înregistrarea celor care îndeplinesc aceste condiții. Odată înregistrate, se trece la o altă atribuție, și anume comunicarea către birourile de circumscripție a candidaturilor înregistrate.

Operațiunile electorale ale Biroului Electoral Central sunt supuse controlului prin întâmpinări, pe care le soluționează el însuși m mod definitiv, fără putința atacării lor în fața altui organ. De asemenea, el soluționează definitiv și contestațiile trimise de birourile electorale de circumscripție.

O altă atribuție deosebit de importantă este aceea a centralizării rezultatelor alegerii. Biroul Electoral Central mai are și alte atribuții, cum ar fi: primește contestațiile privind înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor și le înaintează în termen de24 de ore curții constituționale spre soluționare; stabilește dimensiunile buletinului de vot; înregistrează semnele electorale declarate; acreditează delegații presei, cinematografiei, radioului sau televiziunii ori pe observatorii externi.

Pentru organizarea și desfășurarea alegerilor locale se constituie comisii electorale de circumscripție și birouri electorale ale secțiilor de votare. Comisiile electorale de circumscripție ale comunelor sunt constituite dintr-un număr de 7 membrii, cele ale orașelor și municipiilor, din 9 membrii, iar a municipiului București, din 15 membrii.

Comisiile electorale de circumscripție ale comunelor sunt formate din 2 magistrați și 5 reprezentanți ai partidelor și formațiunilor politice. Comisiile electorale de circumscripție ale orașelor și municipiilor sunt formate din 2 magistrați și 7 reprezentanți ai partidelor politice. Biroul electoral de circumscripție al municipiului București și birourile electorale de circumscripție județeană sunt formate din 4 juriști și 11 reprezentanți ai partidelor politice. Desemnarea juriștilor, dintre care unul va fi magistrat, se va face în ședință publică în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor. Birourile electorale de circumscripție organizate pentru alegerile locale au următoarele atribuții: urmăresc aplicarea dispozițiilor legale privitoare la alegeri; veghează la întocmirea listelor electorale suplimentare și la organizarea secțiilor de votare; înregistrează listele de candidați și candidaturile independente precum și candidaturile pentru primar; distribuie birourilor electorale ale secțiilor de votare buletinele de vot și ștampila de control, precum și ștampilele cu mențiunea "Votat"; rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate și contestațiile primite de la birourile secțiilor de votare; totalizează voturile exprimate și stabilește rezultatul alegerilor pentru circumscripția în care funcționează; organizează, dacă este cazul, desfășurarea celui de al doilea tur de scrutin; comunică date cu privire la alegeri și rezultatul acestora Biroului Electoral Central și Guvernului; aduc la cunoștință populației rezultatele alegerilor.

Secțiunea a IV-a

Stabilirea rezultatelor votării

Legea nr. 68/1992 prevede ca stabilirea rezultatelor obținute în alegerile parlamentare se face la 2 niveluri. Primul nivel este cel al secției de votare, iar cel de al doilea nivel este cel a! circumscripției electorale.

La nivelul secției electorale se realizează mai multe operațiuni electorale în ceea ce privește constatarea rezultatelor votării.

Prima etapă începe cu închiderea votării de către președintele secției de votare. Apoi președintele secției, în prezența membrilor biroului și a candidaților trec la inventarierea și sigilarea ștampilelor cu mențiunea "Votat", la numărarea și anularea buletinelor de vot rămase precum și la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Se trece apoi la deschiderea urnelor. După deschiderea urnelor, se va proceda la numărarea voturilor. Vor fi declarate nule buletinele de vot care nu au aplicată pe ele ștampila de control, care au alt model decât cel legal aprobat, care nu au ștampila "Votat" și cele care au ștampila "Votat" aplicată pe mai multe patrulatere. Rezultatul numărării voturilor se consemnează în două tabele separate, unul pentru Camera Deputaților și altul pentru Senat. Rezultatul numărării voturilor se va consemna și într-un proces verbal încheiat în 2 exemplare.

Legea nr. 68/1992 reglementează și posibilitatea formulării unor întâmpinări și contestații cu privire la aceste operațiuni. Întâmpinările și contestațiile se pot formula până la terminarea operațiunii de deschidere a urnelor.

O ultimă etapă este cea a înaintării dosarelor întocmite de birourile secțiilor către biroul de circumscripție, acestea cuprinzând procesele-verbale, contestațiile privitoare la operațiunile electorale, buletinele de vot nule. De la data închiderii secției de votare până la data înaintării dosarelor nu trebuie să treacă mai mult de 24 de ore.

Procedura electorală de stabilire a rezultatelor alegerilor parlamentare începută la secțiile de votare este continuată, în ordine, de biroul electoral de circumscripție și apoi la biroul electoral central. În ceea ce privește birourile circumscripțiilor electorale Legea nr. 68/1992 prevede mai multe reguli. După ce au primit procesele verbale de la birourile de secție vor încheia și ele la rândul lor, separat, pentru Camera Deputaților și Senat, câte un proces-verbal ce cuprinde voturile valabil exprimate pentru fiecare partid politic. Acestea sunt trimise în termen de 24 de ore Biroului Electoral Central. Această fază procedurală este necesară pentru stabilirea, la nivel național, a pragului electoral de 3% din voturile exprimate pe întreaga țară. Biroul Electoral Central încheie și el procese-verbale pe care le trimite Camerei Deputaților și Senatului. În aceste procese-verbale sunt cuprinse date privind centralizarea pe întreaga țară a voturilor valabil exprimate; și centralizarea pe întreaga țară a voturilor valabil exprimate pentru fiecare partid sau formațiune politica. După ce se realizează toate aceste operațiuni Biroul Electoral Central retrimite biroului electoral de circumscripție constatările sale în vederea atribuirii mandatelor parlamentare.

Repartizarea și atribuirea mandatelor parlamentare se face conform legii, la nivel de circumscripție și la nivel de țară. Acest sistem urmărește să asigure o repartizare mai apropiată de voința alegătorilor și de opțiunile acestora.

Legea nr. 69/1992 prevede operațiunile electorale pentru stabilirea rezultatelor votării prezidențiale. Alegerea președintelui României se poate desfășura în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obținut cel puțin majoritatea votului alegătorilor înscriși pe listele electorale (ART.81 din Constituție).

Toate operațiunile electorale sunt identice în ambele tururi de scrutin. Astfel se întocmesc tabele cuprinzând rezultatul votării, în care sunt înscrise voturile nule, voturile valabil exprimate pentru fiecare candidat. Procedura de stabilire a rezultatelor alegerilor este identică cu cea pentru alegerile parlamentare. Biroul Electoral Central trimite Curții Constituționale și aceasta, la rândul ei, publică rezultatul în presă și în monitorul oficial al României, pentru fiecare tur de scrutin. Spre exemplu, în monitorul Oficial al României, nr. 658, din 14.12.2000, este publicată hotărârea Curții Constituționale privind validarea alegerii președintelui României. În urma celui de al doilea tur, care a avut loc la 10.12.200, domnul Ion Iliescu a obținut cel mai mare număr de voturi exprimate. Astfel Curtea Constituțională a constatat că domnul Ion Iliescu este ales în funcția de Președinte al României.

In ceea ce privește stabilirea rezultatelor alegerilor locale, Legea 70/1991 modificată la 31.07.1998, prevede câteva reguli. Acestea nu sunt diferite de cele prevăzute pentru stabilirea rezultatelor alegerilor parlamentare și prezidențiale.

CAPITOLUL IV

Comparație între sistemul electoral românesc

și alte sisteme electorale constituționale

Despre sistemul electoral român am tratat pe larg în capitolele anterioare. Pentru acest capitol ne va rămâne să studiem sistemele electorale ale altor state și să tragem concluziile care ne interesează în conformitate cu titlul lucrării. Vom lua în discuție sistemul electoral american, francez și german.

Sistemul electoral american

Viabilitatea și originalitatea sistemului politic american se datorează într-o măsură importantă conceptelor fundamentale pe care s-a întemeiat și se întemeiază democrația americană. Democrația americană s-a afirmat prin sistemul valorilor pe care se promovează, devenind un adevărat îndreptar pentru numeroase popoare dornice să-și afirme independența în lupta cu orice fel de tendințe sau practici totalitare. Președintele Abraham Lincoln arăta că "nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără consimțământul acestuia".

Partidele politice îndeplinesc un rol deosebit de important în viața politică americană, deși ele se deosebesc prin structură, ideologie și mod de acțiune, de cele existente, în special, în Europa.

In ceea ce privește sistemul electoral, acesta este un sistem original, care se deosebește foarte mult de sistemul european. La primul nivel funcționează sistemul "primarelor". Acestea servesc pentru a desemna candidații celor două mari partide pentru diferitele alegeri. În acest sistem, candidații sunt desemnați direct de către electori, și nu de către partidele politice. După părerea lui Philippe Ardant un asemenea sistem nu poate fi comparat, în nici un caz, cu primul tur al alegerilor franceze.

Sistemul "primarelor" poate avea două variante. Într-un prim sistem, alegătorii prezenți la un birou de vot își desemnează candidatul partidului respectiv. Democrații se prezintă pentru a participa la selecționarea candidatului democrat, în timp ce republicanii se prezintă la alegerea candidatului republican, iar cei independenți votează cu cine doresc.

Sistemul electoral american cunoaște însă și procedura "primarelor deschise", când nu se ține seama de apartenența unei persoane la un partid.

O altă modalitate de selecționare a candidaților este prin adunări restrânse (caucus), la care participă un număr redus de personalități, membrii marcanți ai partidului respectiv, care au fost la rândul lor desemnați în cadrul unor adunări de către membrii Partidului.

Vârsta hotărâtă de Constituție pentru a alege este de 18 ani. Alegerile prezidențiale comportă, de obicei, mai multe faze, și anume:

– alegerile primare într-un anumit număr de state,

– convențiile naționale ale celor două partide,

– deschiderea campaniei electorale,

– desfășurarea scrutinului (prin mandat imperativ),

– alegerea președintelui de către marii electori,

– investitura președintelui și a vice-președintelui.

Președintele american este o figură proeminentă a întregii vieți politice. El se alege o dată la 4 ani dar nu poate fi ales mai mult de două mandate; Franklin Delano Roossevelt a fost ales președinte de 4 ori, fiind singura excepție în viața politică americană. În S.U.A. președintele nu este ales în mod direct de către popor, ci de mari electori, al căror număr este egal cu cel al deputaților și senatorilor (538). Ponderea votului popular nu coincide cu numărul de electori care vor sprijini candidatura unui candidat sau al altuia, deoarece statele mari dispun de un număr mai mare de electori, iar câștigătorul alegerilor într-un stat va dispune de toți electorii acestuia. De menționat este și faptul că în sistemul politic american există și un vice-președinte desemnat odată cu președintele. Vice-președintele este candidatul ajuns pe locui doi în alegerile prezidențiale.

Congresul sau Parlamentul S.U.A., este bicameral, alcătuit din Camera Reprezentanților și Senat. Camera Reprezentanților este compusă din 435 de membrii aleși pe termen de 2 ani, pe baza unui scrutin uninominal, într-un singur tur de scrutin, în cadrul celor 435 de circumscripții. În afară de aceștia mai fac parte 5 membrii fară drept de vot, reprezentând districtul Columbia, Insulele Virgine americane, Samoa americană, Guam și comisarul rezident ai insulei Puerto Rico.

In toate cele 50 de state sunt stabilite 3 principii de eligibilitate a candidaților: candidații să aibă 25 de ani, să fie cetățeni americani de cel puțin 7 ani, să locuiască în statul în cerc și-a depus candidatura.

Senatul se compune din 100 de membrii aleși câte 2 pentru fiecare stat. Senatori sunt aleși pe 6 ani, direct de către alegători, pe baza unui scrutin majoritar, cu un singur tur de scrutin, reînnoirea lor efectuându-se pentru câte o treime din numărul acestora.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească candidații sunt: să aibă vârsta de 30 de ani, să fie cetățeni americani de cel puțin 9 ani, să locuiască în statul în care și-au depus candidatura.

Sistemul electoral francez

Constituția din 1958, aceeași cu cea de astăzi, păstrează sistemul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidențiale. Adunarea Națională, prima dintre cele două camere ale parlamentului francez, se compune din 277 de deputați. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 de senatori, care sunt aleși pe timp de 9 ani, de către un colegiu electoral, compus în principal din consilierii aleși de fiecare departament. Spre deosebire de sistemul bicameral practicat în România, în Franța există o "a treia Cameră'" a parlamentului, numită Consiliul Economic și Social. Ea cuprinde 230 de reprezentanți ai unor grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor etc.

Senatul are o situație cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat, mandatul membrilor săi reînoindu-li-se la fiecare 3 ani.

Instituția prezidențială ocupa un rol important în sistemul instituțiilor politice și constituționale ale Franței. Președintele Franței este ales pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal direct. Ca mod de scrutin se folosește scrutinul majoritar cu două tururi. În al doilea tur se pot prezenta candidații care au obținut cel mai mare număr de sufragii.

Există o procedură preliminară a depunerii candidaturii lor la funcția de președinte. Astfel, candidaturile trebuie să fie prezentate de cel puțin 500 de cetățeni care au calitatea de parlamentari, membrii ai comisiilor regionale, consiliilor generale etc. Mandatul prezidențial încetează la împlinirea termenului sau în caz de demisie, moarte ori împiedicare definitivă a exercitării funcției.

Sistemul electoral german

Astăzi Republica Germania are drept lege fundamentală constituția din 23.05.1949 a Republicii Federale Germane. Acestei Constituții i se poate aduce aceeași critică ca și Constituției României din 1991: nu prevede expres principiul separației puterilor. Instituția parlamentului are o organizație bicamerală:

Bundestag și Bundesrat.

Bundestagul este compus din 669 de deputați, este ales pe o perioadă de 4 ani de către alegătorii care au împlinit vârsta de 14 ani, prin sufragiu universal direct, liber, egal și secret, 328 de deputați sunt aleși în cadrul unor circumscripții uninominale, iar 328 pe baza listelor de candidați, întocmite de partidele politice la nivelul landurilor. La acestea se adaugă 13 mandate suplimentare.

Bundesratul este compus din 68 de reprezentanți, ai guvernelor landurilor. Constituția germană instituie, printre alte organe și o comisie comună alcătuită în proporție de 2/3 din deputații Bundestag-ului și 1/3 din membrii Bundesrat-ului, care se ocupă cu problemele de apărare.

Președintele republicii este ales de Adunarea Federală, pentru această funcție fiind eligibil orice german având dreptul la vot și care a împlinit vârsta de 40 de ani. Durata mandatului este de 5 ani și poate fi reales decât o singură dată.

CONCLUZII

Încă din cele mai vechi timpuri, s-a pus problema renunțării la dreptul natural al omului în favoarea statului, în vederea depășim "condiției de război a fiecăruia împotriva fiecăruia".

Într-o societate în care burghezia lupta împotriva monarhiei absolutiste alături de popor, în special de categoriile sociale de meșteșugari, formularea principiului reprezentării și-a găsit motivare politică.

In esența sa, principiul reprezentării s-a formulat ca o modalitate practică prin care poporul a participat direct sau indirect la dezbaterea unor probleme de interes național.

Conceptual, reprezentativitatea constă într-un transfer de putere sau voință politică de la popor, unui grup sau unui individ – desemnat de colectivitate, prin proceduri repetate periodic, la care au acces în condiții de egalitate juridică, cetățenii care îndeplinesc anumite condiții.

In epoca modernă, singura practică de guvernare capabilă să asigure în mod sistematic accesul poporului la conducerea politică a societății este democrația reprezentativă.

Dacă inițial regimul reprezentativ era diminuat de votul cenzitar, care excludea de la sufragiul electoral mari mase de cetățeni, introducerea votului universal după primul război mondial, a deschis o cale de acces al cetățenilor la actul de conducere în limitele democrației reprezentative.

Sistemul electoral reprezintă, după cum am mai spus, un ansamblu de norme juridice ce reglementează relațiile sociale care, privesc alegerea prin vot a deputaților și senatorilor, a președintelui și autorităților locale.

In încercarea de a se găsi o modalitate de distribuire a mandatelor parlamentare, autorii și oamenii politici au căutat diferite metode, mai mult sau mai puțin practice de acordare a acestora. Evident s-au menținut doar acele tipuri de sisteme ce și-au găsit aplicabilitate în societatea contemporană, în sistemele electorale prevăzute în Constituțiile și legile electorale contemporane, precum și în realitatea social-politică actuală.

Cu toate acestea una dintre valorile fundamentale ale democrației moderne, ridicată ia rang de principiu constituțional, este pluralismul politic, înțeles atât ca diversitate de ideologii cât și ca diversitate de organisme politice. Regăsindu-se în doctrină ca multitudine de partide politice, pluralismul politic a avut de-a lungul istoriei și are și în prezent o importanță deosebită, deoarece reprezintă sursa progresului social. Totodată pluralismul este o modalitate de educare civică în spiritul normelor morale și credințelor religioase creștine – solidaritate, toleranță, respectul ființei umane – transpus în practici sociale și în reguli de comportament. Pluralismul devine nu numai o condiție a existenței comunităților social-umane, dar și un instrument eficient pentru asigurarea păcii sociale și garantarea libertăților politice ale fiecărui individ. Acesta este, cred, și motivul pentru care pluralismul este perceput ca un principiu dar și ca o garanție a democrației.

Constituția României prevede în Titlu al II-lea, că cetățenii au drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale. Drepturile fundamentale ale cetățenilor formează o categorie de drepturi distincte, iar cele exclusiv politice (dreptul la vot și dreptul de a fi ales) asigură participarea cetățenilor la problemele naționale prin reprezentanții aleși.

Caracterul universal, egal, secret și direct al votului se regăsește aproape în toate sistemele electorale moderne. Caracterul votului își găsește aplicabilitatea în desfășurarea alegerilor prezidențiale, parlamentare cât și locale.

Modalitatea de organizare a alegerilor, dar și de desfășurare a lor asigurată de legile electorale, dovedesc caracterul democratic al Constituției României. Totodată, rolul autorităților publice în conducerea țării denotă statutul de republică prezidențială.

Între sistemul electoral român și alte sisteme electorale contemporane există asemănări dar și deosebire, în ceea ce privește forma de guvernământ, rolul și modul de alegere al reprezentanților.

Apariția partidelor politice, referendumurile populare, inițiativele legislative cetățenești au devenit în prezent vectori ai unei democrații exercitate organizat și continuu care se reproduc democratic la nivelul cetățeanului. Dacă adăugăm la aceasta tehnicile moderne de reprezentare a intereselor alegătorilor în campaniile electorale, controlul exercitat de cetățeni asupra oamenilor politici, dialogul între organizații neguvernamentale și Parlament, în urma cărora puterea legislativă poate fi convinsă de necesități de legiferare ne sesizate de guvernanți, avem dovada extinderii democrației directe în defavoarea democrației reprezentative.

Bibliografie

MONTESQUIEU, "Despre spiritul legilor", vol. I, Editura Științifică, București, 1964, pag.l9

CONSTANTIN G. DISSESCU "Dreptul constituțional", București, 1915, pag 151-152

CRISTIAN IONESCU , „Principii fundamentale ale democrației constituționale”, Editura Lumina-Lex, 1997, pag. 52

CRISTIAN IONESCU, op.cit., pag.53

J.J.Rousseau, „Contractul social”, Ed. Științifică, București, 1957, pag. 225

Idem

PAUL LALUMIERE, A.DEMICHEL, „Les regimes parlamentaires europeens”, Paris, 1978, pag.24

CRISTIAN IONESCU, Op.cit., pag.54

ARISTIDE CIOABĂ, „Democrația: putere și contra putere”, Editura Noua Alternativă, București, 1995

CONSTANTIN DISSESCU, op.cit. pag. 222-224

CONSTANTIN STERE, „Introducere în studiul dreptului constituțional”, Iași, 1903, pag. 195

CRISTIAN IONESCU, op.cit., pag. 56

CRISTIAN IONESCU, op.cit., pag. 57

NICOLAE IORGA, „Dezvoltarea așezămintelor sociale și politice ale Europei”, București, pag. 25

CONSTANTIN C.CIURESCU, DINU C.CIURESCU, „Istoria românilor”, Vol. I, Editura Științifică, București, 1994, pag. 240

GHEORGHE I.BRĂTIANU, „Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române”, Editura Enciclopedică, București, 1995, pag. 27

ARISTIDE CIOAB, op.cit., pag.41

THOMAS HOBBES, „Leviathan”, Editura de Stat, București, 1951, pag. 118

BENEDICTI DE SPINOZA, „Tratatul teologico-politic”, Editura Științifică, București, 1960, pag. 12

J.J.ROUSSEAU – Contractul Social, Editura Științifică București, 1957, pag.98

Constituția României din 1991 prevede în art.2, alineat 2 că: „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”.

MIHAI CONSTANTINESCU, IOAN MURARU – „Drept parlamentar, Editura Garamond, București, 1995, pag.59

Vetoul popular echivalează cu dreptul poporului de a se opune punerii în vigoare a unei legi votate de parlament. O astfel de procedură este permisă în sistemul constituțional elvețian.

În unele parlamente, membrii unei camere sau o parte din aceștia sunt numiți de puterea executivă.

MONTESQUIEU, op.cit., pag.22

Primele partide politice moderne au apărut în Statele Unite în 1830, în Marea Britanie între 1840-1870, iar în Franța la începutul secolului al XX-lea

TUDOR DRĂGANU, „Drept Constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Lumina Lex, București,

O asemenea stare conflictuală a existat în special în statele cu regimuri politice dictatoriale

CRISTIAN IONESCU, „Sisteme constituționale contemporane”, Editura Șansa, București, 1994, pag.91-

CRISTIAN IONESCU, „Principii fundamentale ale democrației constituționale”, pag. 81.

ION DELEANU – Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura Europa Nova, București, 1996, pag.161-163

ION DELEANU – Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura Europa Nova, București, 1996,

IOAN MURARU, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporțională în sisteme electorale contemporane, Editura Ramo, București, 1996, pag. 73-83

FLORIN BUCUR VASILESCU, Constituționalitate și constituționalism. Constituția, Editura Național, București, 1998, pag.22

PETRE. NEGULESCU, GEORGE ALEXIANU, "Tratat de drept public", vol I, Editura Casa Școalelor,

CRISTIAN IONESCU, Principii fundamentale ale democrației constituționale", pag. 138

ARISTOTEL- "Politica” Editura Cultura Națională, București, 1924, pag. 213-214

MONTESQUIEU, „Despre spiritul legilor”, pag. 195