Sistemul Electoral din Romania
INTRODUCERE
Sistemul electoral cuprinde norme juridice referitoare la desfășurarea relațiilor sociale în legătură cu alegerea autorităților reprezentative.
Considerăm că sistemul electoral cuprinde normele juridice privitoare la drepturile electorale și condițiile în care aceste drepturi pot fi exercitate, modul de reglementare și organizare a alegerilor, precum și atribuțiile autorităților implicate în acest proces electoral.
Primele instituții democratice sunt atestate încă din Antichitate și ele constau în adunări – adunarea războinicilor, în care poporul desemna șefi și lua decizii numit și sistemul democrației directe.
În Evul Mediu apare în Europa noțiunea de reprezentare, o dată cu primele Parlamente, alcătuite din reprezentanți ai diferitelor clase sociale: nobilime, cler, burghezie iar, în țările scandinave, țărani liberi.
La originea formării acestor Parlamente, din inițiativa monarhilor, a stat adesea necesitatea acceptării noilor taxe, consecințe ale dificultăților financiare generate de războaie. A fost cazul Angliei, unde, în urma înfrângerilor suferite, loan fără de Țară a trebuit să accepte în 1215 Magna Charta, în care erau prevăzute libertățile feudale tradiționale. În 1258, regele se angajează să convoace Parlamentul de cel puțin trei ori pe an. Așadar, războinicului din Antichitate i se alătură cetățeanul-contribuabil.
Revoluțiile engleze din 1642 și 1688, cea americană din 1774 și cea franceză din 1789 au fost rezultatul repunerii în drepturi a mediilor intelectuale europene și al dificultăților financiare ale monarhilor.
În Evul Mediu, Biserica a jucat un rol important în impunerea alegerilor, în dauna tragerii la sorți, procedură pe care o considera păgână.
Principiul liberei alegeri a reprezentanților puterii politice constituie fundamentul legitim al democrațiilor europene. Participarea cetățenilor la viața politică este rezultatul unui proces progresiv, iar problematica privind accesul la sufragii nu și-a găsit încă soluții definitive.
Procesul care a dus la sufragiul universal a fost îndelungat și haotic: inițiat la începutul secolului al XIX-lea, el se termină abia în decursul ultimilor 30 de ani ai secolului al XX-lea. O bună parte a secolului trecut, toate constituțiile liberale prevedeau principiul alegerii reprezentanților de către o oligarhie selecționată pe bază de avere și capacități intelectuale. Sistemul de vot cenzitar, stabilit încă din secolul al XV-lea în Anglia, este instituit în Franța de Constituția din 1791.
Dacă anumite state optau pentru un regim cenzitar simplu, care îndepărta majoritatea populației de la vot, altele adoptă sistemul de vot pe clase: în Austria, Prusia și în statele scandinave electoratul este împărțit în trei, patru sau cinci clase, a căror reprezentare este egală.
La aceste restricții cenzitare și de capacitate intelectuală se adăugau cele de vârstă (dreptul de vot interzis tinerilor sub 25 ani sau sub 30 ani) și dreptul de vot interzis femeilor.
Unor categorii de cetățeni le este interzis dreptul la vot astfel militarii sunt excluși de la vot până în 1945. În prezent, accesul la scrutin le este interzis persoanelor condamnate pentru crime și delicte grave, precum și celor puși sub interdicție.
Există două sisteme astăzi care sunt cele mai întâlnite în lume și anume: scrutinul majoritar, care pune accent pe alegerea guvernanților, și reprezentarea proporțională, care presupune atribuirea fiecărui partid un număr de locuri proporțional cu voturile obținute, realizând o cât mai apropiată reprezentare politică a electoratului.
CAPITOLUL I. SISTEMELE ELECTORALE – PREZENTARE GENERALĂ
1.1. Definiția și noțiunea de sistem electoral
“Relațiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaților, senatorilor, șefului de stat și autorităților locale sunt reglementate de dreptul constituțional, deoarece prin conținutul lor sunt relații constituționale, adică apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii”. Aceste relații sociale sunt reglementate de norme juridice, formând o instituție distinctă a dreptului constituțional, ele găsindu-se înscrise atât în Constituție cât și în legea electorală. Normele acestea juridice mai se regăsesc și sub denumirea de norme electorale, ele fiind cercetate amănunțit în literatura juridică, ca o consecință firească a importanței pe care o au în sistemul de drept și a faptului că indică cel mai direct și eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem constituțional. Acestea sunt studiate fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub cea de drept electoral, fie sub alte denumiri.
Legea fundamentală proclamă că: „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”. Dacă în sens larg poporul este format din populația unei țări existentă la un moment dat, în termen constituțional „poporul” este constituit din cetățeni români cu capacitate și aptitudine corespunzătoare normelor legale. Pentru aceasta, poporul trebuie să se organizeze. Această organizare poate fi privită din două puncte de vedere: juridic și politic. Dacă juridic, poporul se organizează sub aspectul regulilor privind cetățenia, exprimând în condițiile legii dreptul de vot și dreptul de a fi ales, din punct de vedere politic, poporul se organizează în partide și alte formațiuni cu caracter politic.
Sistemul electoral cuprinde norme juridice referitoare la desfășurarea relațiilor sociale în legătură cu alegerea autorităților reprezentative. Alți autori definesc sistemul electoral ca fiind “ansamblul normelor juridice, articulate și ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul de a alege deputați și senatori în organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste organe și – acolo unde o asemenea posibilitate este prevăzută – dreptul de a revoca pe cei aleși, precum și principiile sufragiului, modul de organizare și desfășurare a alegerilor și de stabilire a rezultatelor votării”.
Sistemul electoral cuprinde norme juridice referitoare la desfășurarea relațiilor sociale în legătură cu alegerea autorităților reprezentative. Considerăm că sistemul electoral cuprinde normele juridice privitoare la drepturile electorale și condițiile în care aceste drepturi pot fi exercitate, modul de reglementare și organizare a alegerilor, precum și atribuțiile autorităților implicate în acest proces electoral.
Încă din Antichitate sunt atestate primele instituții democratice, acestea constau în ținerea unor adunări – adunarea războinicilor – în care poporul desemna șefi și lua decizii numit și sistemul democrației directe.
În Europa Evului Mediu apare noțiunea de reprezentare, odată cu primele Parlamente, alcătuite din reprezentanți ai diferitelor clase sociale: nobilime, cler, burghezie iar, în țările scandinave, țărani liberi. La originea formării acestor Parlamente, din inițiativa monarhilor, a stat adesea necesitatea acceptării noilor taxe, consecințe ale dificultăților financiare generate de războaie. A fost cazul Angliei, unde, în urma înfrângerilor suferite, loan fără de Țară a trebuit să accepte în 1215 Magna Charta,în care erau prevăzute libertățile feudale tradiționale. În anul 1258, regele se angajează să convoace Parlamentul de cel puțin trei ori pe an. Așadar, războinicului din Antichitate i se alătură cetățeanul-contribuabil.
Revoluțiile engleze din 1642 și 1688, cea americană din 1774 și cea franceză din 1789 au fost rezultatul repunerii în drepturi a mediilor intelectuale europene și al dificultăților financiare ale monarhilor. Protestanții extremiști (puritanii) au avut un rol important în revoluția engleză și în formarea Statelor Unite. Refuzul coloniilor americane de a plăti noile taxe impuse de Parlamentul de la Londra, în care acestea nu aveau reprezentanți, a stat la originea războiului de independență împotriva Angliei. Regele Franței, la rândul său, încercând să facă față nobilimii și clerului, care se opuneau vehement proiectului de reformă fiscală, a declanșat involuntar procesul revoluționar de la 1789.
Consolidarea democrației reprezentative a implicat renunțarea totală la mandatul imperativ, moștenit din dreptul privat al Evului Mediu, în favoarea mandatului reprezentativ. Cel ales este reprezentantul națiunii și nu numai al unei părți a acesteia.
Adunările electorilor, care se reuneau pentru elaborarea unei serii de revendicări și pentru împuternicirea reprezentanților la curtea monarhului, au fost treptat înlocuite cu un birou de vot, în care alegătorii desemnau reprezentanți care aveau o libertate deplină.
În Evul Mediu, Biserica a jucat un rol important în impunerea alegerilor, în dauna tragerii la sorți, procedură pe care o considera păgână.
Sistemul electiv se vrea a fi o selecție a celor mai buni și în acest sens Montesquieu folosește termenul de aristocrație. Aristotel utilizează noțiunea de oligarhie deoarece observase că alegerea reprezentanților era însoțită de condiția censului, tocmai pentru a-i înlătura pe cei săraci de la participarea la viața politică, în timp ce democrația avea tendința de a favoriza participarea acestora.
Principiul liberei alegeri a reprezentanților puterii politice constituie fundamentul legitim al democrațiilor europene. Participarea cetățenilor la viața politică este rezultatul unui proces progresiv, iar problematica privind accesul la sufragii nu și-a găsit încă soluții definitive.
Procesul care a dus la sufragiul universal a fost îndelungat și haotic: inițiat la începutul secolului al XIX-lea, el se termină abia în decursul ultimilor 30 de ani ai secolului XX. O bună parte a secolului trecut, toate constituțiile liberale prevedeau principiul alegerii reprezentanților de către o oligarhie selecționată pe bază de avere și capacități intelectuale. Sistemul de vot cenzitar, stabilit încă din secolul al XV-lea în Anglia, este instituit în Franța de Constituția din 1791.
Dacă anumite state optau pentru un regim cenzitar simplu, care îndepărta majoritatea populației de la vot, altele adoptă sistemul de vot pe clase: în Austria, Prusia și în statele scandinave electoratul este împărțit în trei, patru sau cinci clase, a căror reprezentare este egală.
La aceste restricții cenzitare și de capacitate intelectuală se adăugau cele de vârstă (dreptul de vot interzis tinerilor sub 25 ani sau sub 30 ani) și dreptul de vot interzis femeilor.
Lupta pentru universalitatea votului a început odată cu Revoluția franceză, dar din anul 1848 aceasta a fost consacrată definitiv în Danemarca, Elveția și Franța deși era prevăzută în Constituția din 1793. Universalitatea votului a fost instituită către sfârșitul secolului astfel: Austria în 1907, Belgia în 1893, Finlanda în 1906, Germania în 1871, Grecia în 1877, Italia în 1912, Norvegia în 1897, Portugalia în 1911, Suedia în 1907, Spania în 1869. În Marea Britanie universalitatea s-a impus în etape (1832, 1867, 1884).
Dreptul de vot a fost recunoscut femeilor mai târziu: statele scandinave acordă acest drept după Primul Război Mondial, Marea Britanie în 1928, Spania republicană în 1931, Franța în 1944, urmată de Belgia și Italia, Elveția în 1971 iar Portugalia în 1974.
În ceea ce privește stabilirea vârstei minime a alegătorilor, în anii ’70 aceasta s-a fixat la 18 ani în Europa. Reformele privind scrutinul de vot au la bază caracterul național al votului, în sensul că dreptul de vot este rezervat doar cetățenilor statului. Sunt și state care au acordat drept de vot și străinilor la alegerile comunale: Danemarca în 1981, Olanda în 1985, Norvegia în 1982 și Suedia în 1975. Votul secret este introdus la începutul secolului XX, în Marea Britanie a fost introdus din 1872. Unor categorii de cetățeni le este interzis dreptul la vot astfel militarii sunt excluși de la vot până în 1945. În prezent, accesul la scrutin le este interzis persoanelor condamnate pentru crime și delicte grave, precum și celor puși sub interdicție.
În lume există la momentul actual două sisteme care sunt cele mai uzitate, și anume: scrutinul majoritar, care pune accent pe alegerea guvernanților, și reprezentarea proporțională, care presupune atribuirea fiecărui partid un număr de locuri proporțional cu voturile obținute, realizând o cât mai apropiată reprezentare politică a electoratului.
În Marea Britanie, unde trecerea de la sufragiul cenzitar la cel universal s-a făcut progresiv, scrutinul majoritar a fost menținut de partidele puternice. În Franța, menținerea scrutinului majoritar a fost dorită de personalitățile politice ale vremii, aceștia vedeau în votul uninominal și în legătura directă cu alegătorul, un mare avantaj.
Inițial, reprezentarea proporțională a apărut mai întâi în Belgia în 1899, la cererea socialiștilor și a liberalilor, deoarece democratizarea sufragiului și scrutinul majoritar duseseră la victoria absolută a partidului catolic în alegerile din 1894. În 1907, reprezentarea proporțională este introdusă în Suedia, în scopul de a limita hegemonia socialistă. În restul Europei, cu excepția Marii Britanii și a Franței, reprezentarea proporțională s-a impus după primul război mondial.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Franța introduce principiul proporționalității, urmată de Italia, în timp ce Germania Federală optează pentru un sistem în care domină proporționalitatea, apoi Grecia, Portugalia și Spania după căderea dictaturilor din anii 1974 – 1975. Reprezentarea proporțională rămâne, sistemul electoral dominant, deși unele state au renunțat la acesta, cum ar fi cazul Italiei care a renunțat la acesta în anul 1993.
În ceea ce privește partidele politice, elememente elențiale ale sistemului electoral, în șara noastră, în urma Revoluției din Decembrie 1989, s-a abandonat sistemul rolului conducător al unui singur partid, adoptându-se Decretul- Lege nr. 8/1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România.
Prin acest act s-au statuat de fapt principiile esențiale ale organizării activității partidelor politice și anume:
organizarea și funcționarea partidelor politice se face potrivit statutelor acestora, numai pe bază teritorială;
o persoană nu poate face parte, în același timp, din două sau mai multe partide politice;
scopurile partidelor politice trebuie să se întemeieze pe respectul suveranității, independenței, integrității naționale și al democrației, în vederea asigurării drepturilor și libertăților cetățenești, precum și pentru afirmarea demnității națiunii române;
mijloacele de realizare a scopurilor trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat și de drept.
Potrivit reglementărilor legale, fiecare partid este obligat să prezinte înainte de înregistrare la Tribunalul Municipiului București, programul său politic, să-și declare mijloacele financiare și sediul, trebuind să dovedească aderența unui minimum de 251 membri.
Legea fundamentală prevede astfel printre condițiile și garanțiile de fapt ale unei democrații constituționale și pluralismul. Constituția României statuează faptul că partidele politice trebuie să contribuie „la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”, partidele politice constituindu-se și desfășurându-și activitatea în condițiile legii.
1.2. Drepturile electorale
Drepturile electorale pot fi exercitate de către persoane numai pentru participarea la guvernare. Poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt de spus într-un stat de drept, democratic și social,. Acest lucru devine realitate prin exercitarea drepturilor electorale de către indivizi. „Datorită faptului că aceste drepturi sunt exclusiv politice, intervin o serie de consecințe juridice în plan național. Pe de o parte, aceste drepturi sunt utilizate numai pentru participarea la guvernare, iar pe de alta, aparțin, de obicei, doar cetățenilor, nu și altor categorii de persoane. Rezultă deci că apatrizii și străinii nu au acces la aceste drepturi.”
Examinarea drepturilor electorale ale cetățenilor români implică însă câteva determinări teoretice. Drepturile electorale sunt prin excelență drepturi cetățenești fundamentale. De regulă, în clasificările date drepturilor fundamentale, drepturile electorale sunt grupate într-o categorie distinctă, a drepturilor exclusiv politice. Aceasta se motivează prin aceea că, prin conținutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate numai de către cetățeni pentru participare la guvernare. „Caracterizarea drepturilor electorale ca drepturi exclusiv politice, permite delimitarea lor de drepturile și libertățile social-politice (libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul de asociere etc.), dar și explicarea altor consecințe juridice. Astfel drepturile exclusiv politice aparțin numai cetățenilor, pentru că ele pot fi folosite pentru participarea la guvernare și pentru că este pretutindeni recunoscut și admis că la guvernarea unei societăți participă numai cetățenii, deoarece ei sunt legați de destinele acestei societăți.”
Nu toate drepturile electorale ale cetățenilor sunt nominalizate prin Constituție. Explicația acestui fapt ar consta în faptul că “prin Constituție sunt nominalizate numai drepturile fundamentale ale cetățenilor, toate celelalte drepturi pe care le au cetățenii fiind prevăzute în lege. De aceea, în momentul în care analizăm drepturile electorale ale cetățenilor români trebuie să avem în vedere că, pe de o parte sfera lor este mai cuprinzătoare decât cea care rezultă din Constituție, iar, pe de altă parte, aceasta impune o delimitare între drepturile electorale fundamentale (adică cele nominalizate prin Constituție) și celelalte drepturi electorale”.
Drepturile electorale care sunt reglementate în legislația română sunt dreptul de vot și dreptul de a fi ales. Acestea sunt consfințite ca drepturi electorale fundamentale în art. 36 și art. 37 din Constituție și detaliate prin legile electorale adoptate de Parlament. Aceste drepturi aparțin numai cetățenilor români care au împlinit vârsta “de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv”, cu excepția “debililor sau alienaților mintal, a celor puși sub interdicție și a celor care au suferit o condamnare la pierderea drepturilor electorale”.
Se observă că însuși constituantul a precizat că drepturile electorale în România aparțin exclusiv cetățenilor, nu și altor categorii de persoane.
În urma revizuirii Constituției, în anul 2003, a fost introdus un nou articol care reglementează dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European. Legea română privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European a extins dreptul de a alege și a fi ales în Parlamentul European și la cetățenii europeni cu domiciliul sau reședința pe teritoriul României, dacă aceștia îndeplinesc condițiile legale. Dreptul de a alege reprezentanții cetățenilor români în Parlamentul European nu se confundă cu dreptul de vot, întrucât prin dreptul de a alege manifestat la nivel european nu se exercită și nu se realizează nici o putere de stat, ci cetățenii europeni, români sau străini, își exprimă preferințele pentru unii sau alții din candidații europeni prezenți în competiția pentru ocuparea unui loc în cadrul unei instituții supranaționale.
Această situație reflectă calitatea României de stat membru al Uniuni Europene. Nu este un drept electoral nou, ci o precizare a celor două drepturi electorale din perspectiva calității României de membră a Uniunii Europene.
1.2.1. Dreptul de vot
Potrivit prevederilor Constituției, votul este “universal, egal, direct, secret și liber exprimat”. În România, caracterul universal al votului a fost introdus prin Constituția de la 1923. Deși, în această constituție se prevedea universalitatea votului (articolele 64 și 68 din Constituția din 1923), textul constituțional prevedea existența unor incapacități de a participa la vot ce vor fi reglementate mai târziu, prin legea electorală din anul 1925. Astfel, prin legea electorală erau excluși de la vot femeile și militarii, precum și persoanele care nu aveau cetățenia română. Constituția română de la 1938, face un pas înapoi în ceea ce privește exercițiul vieții democratice și introduce votul pe colegii electorale, deci este înlăturat caracterul universal al votului. Prin Legea electorală din 9 mai 1939 se prevedea că au drept de vot doar cetățenii români, atât femei, cât și bărbați, care aveau vârsta de cel puțin 30 de ani împliniți, erau știutori de carte și practicau una din îndeletnicirile prevăzute expres de lege.
Constituția României din 1948, consfințește pe deplin votul universal prin articolele 3 și 18. Se prevedea că au drept de vot toți cetățenii români care au vârsta de cel puțin 18 ani. Nici de această dată nu se prevedea drept de vot pentru cetățenii străini sau apatrizi. în ceea ce privește cetățenii cu dublă cetățenie (română și o altă cetățenie) nu se prevedea nimic deoarece legislația din acea perioadă interzicea dubla cetățenie în România. Caracterul universal al votului se păstrează și în celelalte Constituții ale României din 1952 și 1965, precum și în Constituția actuală statului.
Dreptul de vot ne indică cine și în ce condiții poate alege autoritățile publice reprezentative și poate fi consultat în cadrul referendumului asupra unei probleme de interes local sau național. Dreptul de vot este reglementat de articolul 36 din Constituție și dc legile electorale ale României. Aceste reglementări prevăd că au drept de vot doar cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, inclusiv în ziua alegerilor. Sunt excluși, așadar, de la vot cetățenii străini și apatrizii. Nu doar străinii și apatrizii sunt lipsiți de exercițiul drepturilor electorale, ci și refugiații și azilanții din România. Având în vedere că legea română privind cetățenia (Legea nr. 21/1991) dă posibilitatea dublei cetățenii, interpretarea juridică a textului constituțional referitoare la dreptul de vot este în sensul că și persoanele cu dublă cetățenie pot vota atât în alegerile locale, cât și în alegerile pentru Parlament sau Președintele României. Dreptul de vot (inclusiv dreptul de consultare prin referendum) aparține nu doar cetățenilor români cu domiciliul în țară, ci și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.
Dreptul de vot este unul din drepturile electorale fundamentale, iar drepturile electorale sunt prin excelență drepturi exclusiv politice. Fiind un drept fundamental, dreptul de vot trebuie să fie, conform prevederilor Constituției, “interpretat și aplicat în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.
Din punctul de vedere al compatibilității cu actele juridice internaționale se poate observa că Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că „Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat. Această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului”. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea fără niciuna din discriminările la care se referă art. 2 și fară restricții nerezonabile: (…) b) de a alege și a fi ales în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor”, iar Convenția europeană a drepturilor omului stipulează că „înaltele părți contractante se angajează să organizeze la intervale rezonabile alegeri libere cu vot secret, în condiții care să asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”. Așadar, Constituția României concordă cu pactele și tratatele internaționale, oferind în plus și o serie de garanții constituționale tealizării dreptului de vot.
Din punct de vedere terminologic, textul constituțional se referă la dreptul de vot și nu la dreptul de a alege. Sensurile celor două noțiuni sunt diferite. Astfel, dreptul de vot se referă la posibilitatea cetățenilor de a participa la viața politică a statului, fie prin desemnarea reprezentanților lor în autoritățile publice, fie direct, prin pronunțarea în cadrul unui referendum. Dreptul de a alege desemnează posibilitatea unei persoane de a opta între mai multe variante, de obicei, între persoane sau partide care se confruntă într-o competiție electorală.
Dreptul de vot reprezintă materializarea exprimării suveranității de către popor, suveranitate care, conform Constituției, este exercitată fie prin “organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, fie prin referendum”.
Dreptul de vot se exercită în vederea desemnării autorităților publice reprezentative sau pentru exprimarea poziției în cadrul unui referendum. Toți cei care beneficiază de dreptul de vot formează electoratul sau corpul electoral. Titularii dreptului de vot în România sunt cetățenii români, inclusiv cei cu dublă cetățenie, care îndeplinesc condițiile limitativ precizate în textul constituțional.
În același timp, dreptul de vot are, în principiu, vocația universalității. Teoretic, universalitatea votului presupune ca el să poată fi exercitat de orice membru al corpului electoral. Cu toate acestea, în majoritatea statelor, universalitatea votului nu este interpretată în sens strict. La exercitarea directă a puterii de stat nu pot participa cei care nu au sau nu mai posedă maturitatea politică necesară pentru a lua decizii ce afectează viața întregii comunități.
Incapacitățile electorale variază în timp și spațiu, dar ele sunt o constantă a dreptului de vot. În același timp, universalitatea votului a însoțit lungul drum istoric al recunoașterii și respectării democrației, inițial ca un simplu deziderat și mai apoi ca o realitate obiectivă, ce beneficiază astăzi de garanția mai binecunoscută sub denumirea cliquet arriere retour, adică imposibilitatea revenirii de la un stadiu mai favorabil al garanțiilor acordate unui drept fundamental la unul precedent, considerat inadecvat. În delicatul echilibru care trebuie menținut în cadrul oricărui stat de drept între democrație și limitarea abuzurilor prin norme juridice, evoluția istorică a universalității votului a cunoscut ca punct de pornire universalitatea votului masculin, a continuat cu scăderea vârstei minime necesară pentru exercitarea dreptului la vot și s-a finalizat cu includerea în rândul beneficiarilor acestui drept fundamental și femeilor, în zilele noastre, la nivelul majorității statelor lumii în care puterea se exercită prin mecanisme democratice, se constată o tendință generală către asigurarea unei cât mai largi universalități a votului și uniformizarea vârstei minime necesară pentru exercitarea sa (18 ani).
Aceste reglementări prevăd că au drept de vot doar cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, inclusiv în ziua alegerilor. Și persoanele cu dublă cetățenie beneficiază de dreptul de vot. De asemenea, dreptul de vot aparține atât cetățenilor români cu domiciliul în țară, cât și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate. Acest lucru reiese din dispozițiile Legii nr. 35/2008 care prevede că: “Pe lângă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României se organizează una sau mai multe secții de votare pentru alegătorii care au domiciliul în străinătate. În afara secțiilor de votare pot fi organizate, cu acordul guvernului din țara respectivă, secții de votare și în alte localități decât cele în care își au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare. Alegătorii care au domiciliul sau reședința într-un alt stat decât România își exercită dreptul de vot la una din secțiile de votare din acea țară în care își au domiciliul sau reședința, constituite în condițiile prezentului titlu. Reședința în străinătate se dovedește cu orice document eliberat de autoritățile străine”. Aceste prevederi se aplică și în cazul organizării referendumului, așa cum reiese din dispozițiile art. 62 din Legea 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului.
Trăsăturile votului în România sunt:
Universalitatea votului, ce nu trebuie înțeleasă în mod absolut. Așa cum am văzut, constituantul restrânge dreptul de a participa la vot persoanelor care nu au vârsta majoratului sau se află, din diverse motive, sub anumite interdicții. Astfel, apatrizii, străinii, minorii, incapabilii și nedemnii sunt excluși din cadrul corpului electoral. Incapacitățile electorale sunt limitativ enumerate de lege. Ele nu pot fi extinse și la alte situații, nici chiar prin modificarea Legii fundamentale, deoarece în art. 152, Constituția interzice orice revizuire care ar avea ca efect suprimarea unor drepturi sau garanții ale unor drepturi fundamentale. Străinii și apatrizii nu beneficiază de dreptul de vot deoarece acesta este un drept exclusiv politic, adică privește și afectează în exclusivitate comunitatea umană constituită în stat. Minorii sunt excluși de la exerciți dreptului de vot pentru că participarea la viața politică a statului impune, cu necesitate, un anumit grad de maturitate și de responsabilitate, inclusiv politică. De aceea, unele state, mai conservatoare, consideră uneori că, pentru a participa la guvernarea țării, este nevoie de o maturitate mai mare decât cea necesară pentru gestionarea propriilor bunuri și afaceri, astfel că instituie prin lege o vârstă minimă pentru exercitarea dreptului de vot, mai mare decât vârsta majoratului civil. Incapabilii, cea de-a treia categorie de persoane excluse din categoria celor cu drept de vot, sunt alienații și debilii mintal care, neavând posibilitatea unui discernământ al acțiunilor lor, nu pot vota. Ultima categorie de persoane care nu beneficiază de dreptul de vot sunt cei care au suferit anumite condamnări judecătorești, inclusiv la pedeapsa complementară a pierderii drepturilor electorale.
Egalitatea votului reprezintă exprimarea principiului egalității în drepturi a cetățenilor, reglementat cu titlu general de art. 4 și art. 16 din Constituție. Egalitatea votului este reflectată atât în numărul de voturi de care dispune un cetățean, cât și în ponderea fiecărui vot în desemnarea reprezentanților națiunii. Astfel, conform legii, fiecare cetățean are dreptul la un singur vot, iar acest vot are aceeași pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei autorități a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul de vot. Dacă în privința desemnării deputaților și senatorilor legea electorală prevede și o normă de reprezentare (respectiv, alegerea unui deputat la 70.000 de locuitori și a unui senator la 160.000 de locuitori), pentru Președintele României legea electorală nu prevede nicio normă de reprezentare deoarece alegerea sa se face în funcție de numărul total al voturilor valabil exprimate raportat la numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale atât permanente, cât și speciale. Cu toate aceste măsuri legale menite să asigure egalitatea votului, trebuie observat că, de-a lungul timpului, au existat situații de inegalitate a votului (ex. votul plural și votul multiplu);
Caracterul direct al votului constă în faptul că cetățenii aleg direct și personal, fără niciun intermediar sau delegat, reprezentanții lor în Parlament și pe șeful statului. Caracterul direct al votului este de esența reprezentativității democratice moderne, în care cetățenii își exprimă în mod direct opțiunea pentru un anumit candidat propus în alegeri. Caracterul direct al votului face ca la alegeri să poată participa, virtual, întreg corpul electoral. în cazul unui vot indirect, la alegerea efectivă a reprezentanților participă un număr mai mic de alegători în funcție de modul de alegere prevăzut de lege.
Votul secret este una dintre cele mai puternice garanții ale corectitudinii votului pentru desemnarea reprezentanților națiunii. Secretul votului garantează posibilitatea cetățenilor de a-și manifesta liber și neîngrădit voința cu privire la desemnarea unei persoane sau a alteia în funcțiile și demnitățile publice eligibile. Pentru realizarea secretului votului, legea electorală prevede o serie de garanții precum: tipărirea buletinului de vot în așa fel încât să nu se poată observa ștampila pusă de alegător decât în momentul în care se deschide votul; utilizarea unor cabine de vot în care să poată intra o singură persoană; cabinele de vot să fie separate pentru ca alegătorii să nu poată vedea ceea ce votează unul și celălalt; uniformitatea buletinelor de vot; introducerea personală a buletinului de vot în urna de vot, etc. Opus votului secret este votul public, folosit în trecut și criticat pentru că a fost utilizat pentru a influența alegătorii, prin diverse mijloace, să voteze pentru anumiți candidați.
Votul liber exprimat vizează, pe de o parte, faptul că exprimarea voinței cetățenilor în alegeri nu trebuie viciată în niciun fel, iar pe de altă parte, faptul că votul nu este obligatoriu. În România, participarea la vot nu este obligatorie pentru niciun fel de alegeri, cetățenii având opțiunea liberă de a participa sau nu la scrutin. Unele state, precum Grecia sau Belgia, folosesc votul obligatoriu, însă problema cea mai dificilă este stabilirea sancțiunilor în caz de neexercitare a votului. În astfel de state, votul devine nu doar un drept, ci și o obligație pentru care este greu de aplicat o sancțiune corpului electoral ce se arată din ce în ce mai puțin interesat de procesul electoral. O problemă diferită o reprezintă influențarea cetățenilor în cadrul campaniilor electorale prin intermediul mijloacelor de informare, afișelor electorale, emisiunilor electorale etc.
1.2.2. Dreptul de a fi ales
Conform prevederilor Constituției, “Au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3); Candidații trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României.”
Dreptul de a fi ales este un ca și dreptul de vot, dreptul de a fi ales drept politic. Este tot un drept electoral fundamental și un drept exclusiv politic. El desemnează posibilitatea unei persoane de a fi aleasă în organele reprezentative ale statului, deci, de a putea îndeplini o demnitate electivă în stat. Dreptul de a fi ales se află în strânsă legătură cu dreptul la vot, astfel că o primă condiție în ceea ce privește dreptul de a fi ales este ca acea persoană să aibă drept de vot. Cum dreptul de vot este un drept ce aparține exclusiv cetățenilor, și dreptul de a fi ales aparține în exclusivitate cetățenilor.
Dreptul de a fi ales al cetățenilor români trebuie corelat cu cel prevăzut de art. 38 din Constituție care dă posibilitatea ca, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români să aleagă și să fie aleși în Parlamentul European. Ca și în cazul dreptului de vot, simpla asemănare terminologică nu înseamnă și identitate de natură juridică. Dreptul de a fi ales din România în Parlamentul European a fost extins de legiuitor și la cetățenii europeni care îndeplinesc condițiile legale, dar candidații astfel selectați nu exercită nicio putere de stat, ci reprezintă statul ai cărui resortisanți sunt în cadrul unei instituții supranaționale.
Fiind un drept fundamental, dreptul de a fi ales trebuie să fie, conform art., 20 din Constituție, interpretat și aplicat în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Reglementarea constituțională este concordantă cu dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice care prevede că „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea fără niciuna din discriminările la care se referă art. 2 și fără restricții nerezonabile: a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși b) de a alege și de a fi ales în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor; c) de a avea acces, în condițiile generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa”.
În istoria modernă a statului român, dreptul de a fi ales a aparținut doar cetățenilor. Constituția din 1866 prevedea că “pentru a fi ales în Adunarea deputaților era nevoie ca o persoană să aibă cetățenia română, obținută fie prin naștere, fie prin împământenire, să se bucure de toate drepturile civile și politice, să domicilieze în România și să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani împliniți”. Pentru a fi ales în Senat era nevoie ca o persoană să întrunească cumulativ următoarele condiții: să aibă cetățenia română obținută prin naștere sau naturalizare, să se bucure de drepturile civile și politice, să aibă domiciliul în România, vârsta de cel puțin 40 de ani și un venit anual de cel puțin 9.400 de lei. Restricțiile cu privire la posibilitatea exercitării dreptului de a fi ales de către străini sau apatrizi se păstrează și în reglementările constituționale ulterioare din perioada regalității (Constituția din 1923 și cea din 1938). Constituția din 1923 prevedea că „Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul, pentru exercitarea drepturilor politice”, și faptul că “numai cetățenii români pot îndeplini funcții și demnități publice, civile și militare”. Totodată, se prevedea că pentru a fi ales într-o funcție publică era nevoie de a avea domiciliul în România (art. 4 și art. 10 din Legea electorală din 9 mai 1939). Așadar, erau excluși de la dreptul de a putea candida la funcții publice elective cetățenii români cu domiciliul în străinătate.
În perioada 1947-1989, Constituțiile au prevăzut exercitarea dreptul de a fi ales doar în beneficiul persoanelor care aveau numai cetățeni română, dubla cetățenie nefiind acceptată de către legislația de la ac vreme. Astfel, Legea electorală nr. 9 din 27 septembrie 1952 prevedea că poate fi ales în funcția de membru al Marii Adunăr Naționale (Parlamentul țării) „orice om al muncii, cetățean al Republic Populare Române, cu drept de vot, care a împlinit vârsta de 23 de ani”.
Așadar, exercitarea dreptului de a fi ales a aparținut doar cetățenilor români și numai dobândirea cetățeniei române a permis străinilor sau apatrizilor accesul la exercitarea acestui drept. Cu toate acestea, trebuie precizat și faptul că reglementările în materie nu au prevăzut niciodată vreo obligație în ceea ce privește necesitatea trecerii unei perioade de timp de la dobândirea cetățeniei de către străini sau apatrizi pentru a putea candida la funcții elective în stat, ci au permis exercitarea dreptului de a fi ales chiar și imediat după dobândirea cetățeniei române.
În versiunea din 1991, Constituția impunea o vârstă minimă de 35 de ani pentru depunerea candidaturilor la Senatul României. Revizuirea legii fundamentale din 2003 a redus acest prag la 33 de ani.
Dreptul de a fi ales este reglementat prin art. 37 din Constituție și prin legile electorale în vigoare. Din analiza dispozițiilor constituționale rezultă că o persoană poate fi aleasă dacă are drept de vot și dacă întrunește condițiile prevăzute la art. 16 alin. (3) și art. 40 alin. (3) din Constituție privitoare la ocuparea funcțiilor și demnităților publice și la asocierea în partide politice. Adăugarea unor condiții suplimentare la exigențele specifice dreptului de vot pentru ca o persoană să poată ocupa funcții și demnități publice elective a fost motivată de importanța acestora, de rolul organelor reprezentative în exercitarea puterii suverane a poporului și de ideea unei reprezentări responsabile și eficiente, care impune un grad sporit de maturitate politică și civică.
O primă condiție pentru a beneficia de dreptul de a fi ales este cetățenia română. Străinii și apatrizii nu beneficiază de acest drept, ei fiind considerați a nu avea legătură permanentă și stabilă cu statul și a nu fac parte din comunitatea socială ce stă la baza uniunii politice statale. Anterior revizuirii din 2003 a Constituției, art. 16 prevedea că „funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”. Astfel, erau în imposibilitatea de a candida la funcții publice cetățenii români cu dublă sau nuiItiplă cetățenie. Jurisprudența Curții Constituționale de până la acea dată confirmase această interpretare, stabilind că „aceste condiții, ce privesc cetățenia română exclusivă și domiciliul în țară, sunt condiții de eligibilitate a unei persoane într-o anumită funcție sau demnitate publică, iar nu condiții de compatibilitate. În cadrul procedurii electorale verificarea respectării acestor condiții se face la momentul depunerii candidaturilor. Declarația de acceptare a candidaturii reprezintă manifestarea de voință a persoanei de a-și exercita dreptul de a fi ales și, de aceea, la acest moment trebuie verificată îndeplinirea acestor condiții. De asemenea, este necesară o perioadă până la data alegerilor și pentru a da posibilitatea instanțelor de a se pronunța asupra contestațiilor privind candidații care se consideră că nu îndeplinesc condițiile constituționale și legale pentru a fi aleși. De altfel, când legiuitorul constituant a dorit să stabilească o altă dată la care să fie îndeplinite anumite condiții, a prevăzut ca data alegerilor să fie momentul când trebuie îndeplinită condiția de vârstă din partea unei persoane pentru a putea fi aleasă (…). Rezultă de aici că, pe de o parte, fiecare cetățean are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale țării sale, iar, pe de altă parte, acest drept poate fi supus anumitor restricții rezonabile”. Ulterior, având în vedere și aderarea României la Uniunea Europeană, condiția exclusivității cetățeniei române pentru ocuparea unor funcții și demnități publice a fost eliminată din textul constituțional, interpretarea generală fiind aceea că atât cetățenii români cu o singură cetățenie, cât și cei cu dublă sau multiplă cetățenie pot beneficia de dreptul de a fi aleși;
O a doua condiție pentru a putea fi ales este domicilierea în România. Condiția domiciliului pe teritoriul țării se practică în majoritatea sistemelor constituționale. De altfel, ar fi și dificil de imaginat exercitarea efectivă și în condiții de eficiență a unei funcții sau demnități publice de către o persoană care, datorită domiciliului său, în majoritatea timpului, se află în afara teritoriului național;
A treia condiție este ca persoanele ce doresc să candideze pentru o funcție electivă să aibă drept de vot. Persoanele care nu au drept de vot nu beneficiază nici de dreptul de a fi alese, fiindcă cele două drepturi electorale sunt în strânsă corelație, având unele simetrii de regi mentare;
A patra condiție constă în posibilitatea exercitării dreptului asociere în partide politice. Conform prevederilor Constituției, “nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică”.
Ultima condiție privind dreptul de a fi ales este dată de vârsta minimă necesară pentru a candida. Aceasta diferă în funcție de tipul demnității pentru care se depune candidatura, astfel că pentru a putea fi ales în Camera Deputaților, vârsta minimă este de 23 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv; pentru a putea fi ales în Senat, vârsta minimă este de 33 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv; iar pentru a fi ales Președinte al României vârsta minimă este de 35 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Explicația acestor limite se regăsește în importanța obligațiilor pe care și le asumă o persoană în fiecare astfel de demnitate publică, în maturitatea de care trebuie să dea dovadă în gestionarea problemelor statului și în credibilitatea și experiența pe care candidații trebuie să o arate alegătorilor pentru ca aceștia să investească încredere și speranțe în viitorii lor reprezentanți.
În examinarea tuturor acestor condiții este necesar să se facă distincția între condiții de eligibilitate și incompatibilități. Condițiile de eligibilitate se cer a fi îndeplinite până în ziua alegerilor. Incompatibilitățile nu sunt condiții de eligibilitate și înlăturarea lor depinde de voința celui ales, care poate opta, chiar și după alegeri, pentru una din cele două calități incompatibile. De exemplu, ineligibilitatea legată de deținerea anumitor funcții sau demnități publice este legată mai mult de ideea de incompatibilitate, deoarece nu poți îndeplini o funcție publică de înaltă responsabilitate ind, în același timp, și angrenat politic pentru o funcție de reprezentare.
Cumularea celor două calități, de funcționar al statului și de candidat într-o funcție electivă ar putea duce la utilizarea primei funcții pentru obținerea celei de-a doua. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale care, analizând interdicția depunerii candidaturii pentru prefecți, subprefecți și conducătorii serviciilor publice ale ministerelor și celorlalte autorități guvernamentale descentralizate, exclusiv în unitățile administrativ-teritoriale în care își exercită sau și-au exercitat funcțiile în ultimele 6 luni anterioare datei alegerilor, a stabilit că „Limitarea dreptului de a candida pentru aceste persoane este conformă cu prevederile art. 53 din Constituție, întrucât ar fi contrar moralei publice, în general, și deontologiei electorale, în special, ca o anumită categorie de persoane – ce în virtutea funcției publice pe care o exercită ar putea avea o însemnată influență asupra opțiunilor electorale – să candideze în alegeri chiar în unitățile administrativ-teritoriale în care își desfășoară activitatea. în aceste condiții, egalitatea de șanse a candidaților pentru alegerea de deputați și senatori ar fi serios compromisă. Mai mult, unele din funcțiile pentru care se instituie această limitare presupun implicarea, directă a celor care le ocupă în procesul organizării și desfășurării alegerilor cum ar fi, spre pildă, cea de prefect. Este de remarcat, de asemenea, că această limitare privește exclusiv exercițiul dreptului de a depune candidaturi în circumscripția electorală în care persoanele respective se bucură de ascendentul funcției. Așadar, ele pot candida în orice altă circumscripție din țară, ceea ce corespunde pe deplin cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care restrângerea exercitării unui drept trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge însăși existența dreptului vizat”.
Din analiza dispozițiilor Legilor electorale nr. 67/2004, nr. 370/2004, nr. 33/2007 și nr. 35/2008 și a exigențelor enumerate mai sus, rezultă o posibilă clasificare a condițiilor ce trebuie îndeplinite de candidați pentru a putea fi aleși în: a) condiții de fond și b) condiții de formă.
a) Condițiile de fond sunt enumerate în art. 16, art. 37 și art. 40 din Constituție, precum și în legile electorale. Astfel, au dreptul de a fi aleși în funcții publice cetățenii români cu drept de vot care au domiciliul în țară și care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: 1) să nu fi pierdut drepturile electorale ca urmare a unei condamnări judecătorești definitive; 2) să nu fie debili sau alienați mintal, ori puși sub interdicție; 3) să aibă vârsta minimă de 35 de ani pentru a fi ales Președinte al României, 33 de ani pentru a fi ales senator și 23 de ani pentru celelalte funcții electiv 4) să nu aibă interdicția de a se asocia în partide politice.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că „Una dintre condițiile prevăzute de art. 37 alin. (1) din Constituție, republicată, pentru dreptul fundamental de a fi ales este corelată cu dreptul de asociere. Din coroborarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) și ale art. 40 alin. (3) din Constituție, republicată, rezultă în mod clar că dreptul de a fi ales este interzis judecătorilor Curții Constituționale, avocaților poporului, magistraților, membrilor activi ai armatei, polițiștilor și altor categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică, care nu pot face parte din partide politice”.
b) în privința exigențelor de formă, legile electorale precizează condițiile în care o persoană poate candida, din partea unui partid politic sau alianță politică sau în calitate de independent. Astfel, candidaturile sunt acceptate numai dacă există declarația de acceptare din partea persoanei propuse și dacă există o declarație pe proprie răspundere că persoana care candidează nu a fost colaborator al securității.
1.2.3. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
“În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European”. Acest articolul 38 a fost introdus la revizuirea constituțională din anul 2003, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. Potrivit art. 24 din Tratatul de aderare (Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană), prin derogare de la numărul maxim de membri ai Parlamentului European, prevăzut de art. 189 alin. (2) din Tratatul CE și în art. 107 alin. (2) din Tratatul CEEA, pentru a ține seama de aderarea României, numărul de membri ai Parlamentului European s-a majorat cu 35 de membri, corespunzător perioadei dintre data aderării și începutul legislaturii 2009-2014 a Parlamentului European. Astfel, României i-a revenit un număr de 35 de locuri în Parlamentul European pentru perioada 2007-2009. Același art. 24 prevedea că România trebuie să organizeze alegeri pentru Parlamentul European înainte de 31 decembrie 2007, pentru cele 35 de mandate parlamentare ce i-au fost atribuite, în conformitate cu dispozițiile Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European.
România nu a organizat alegeri pentru Parlamentul European înainte de data aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) și a aplicat o derogare prevăzută în Tratatul de aderare. Aceasta dispunea că, prin derogare de la dispozițiile art. 190 alin. (1) din Tratatul CE și ale art. 108 alin. (1) din Tratatul CEEA, în cazul în care alegerile sunt organizate după data aderării, membrii Parlamentului European care reprezintă România pot fi desemnați de Parlamentul României în conformitate cu o procedură internă proprie pentru un mandat care cuprinde perioada dintre data aderării și data alegerilor. Așadar, până la organizarea primelor alegeri europarlamentare, reprezentanții români în Parlamentul European nu au fost aleși de cetățeni, ci au fost numiți de Parlamentul României. Astfel, parlamentarii observatori care și-au început activitatea la 26 septembrie 2005 au avut, după 1 ianuarie 2007, statut de membru al Parlamentului European (cu toate drepturile aferente, inclusiv cel de vot), până în noiembrie 2007, când primii români aleși în Parlamentul European au fost desemnați prin votul direct al cetățenilor.
În legislatura 2009-2014 a Parlamentului European, România are un număr de 33 de europarlamentari. Modalitatea de desemnare a acestora este prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în baza unui scrutin de listă, conform Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European.
Așa cum se precizează în art. 148 din Constituție, “aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor.”
Acest transfer la nivel supranațional al unor atribuții, până acum proprii doar suveranității României, nu este posibil în absența unui control exercitat de statul român, numai că nu singur, ci împreună cu toți ceilalți membri ai Uniunii Europene. La nivelul Uniunii Europene nu există decât un singur instrument de control democratic, în cadrul căruia se manifestă pe picior de egalitate reprezentanți ai tuturor statelor membre, iar acesta este Parlamentul European.
“Organizația suprastatală care este astăzi Uniunea Europeană a dispus încă de la început de o instituție numită Parlament, desemnată într-un mod asemănător cu cel în care sunt desemnate adunările reprezentative de la nivelul statelor, dar care nu a avut și aceleași tipuri de competențe. Dotat la început numai cu un rol consultativ, în urma unei lente evoluții, aflată încă în plin proces de desfășurare, Parlamentul European a reușit să se impună în ansamblul instituțiilor europene și să dobândească tot mai multe competențe decizionale, până la a deveni un autentic co-legislator, cel mai adesea împreună cu Consiliul European.” Prin poziția pe care o deține în ansamblul instituțiilor Uniunii Europene, Parlamentul poate contribui la exercitarea în comun a unor competențe, altă dată specifice suveranității statelor membre. Prin urmare, desemnarea reprezentanților cetățenilor români în acest for reprezentativ ar putea avea și semnificația unei forme de exercitare a puterii de stat, în măsura în care prin intermediul Parlamentului European sunt afectate și atribuțiile statului român transferate instituțiilor comunitare. Numai că trebuie precizat și faptul că Parlamentul European nu este singura și nici pe departe cea mai importantă instituție cu competențe decizionale în cadrul Uniunii Europene. Astfel de instituții sunt, prin excelență, Consiliul European și Comisia, iar desemnarea lor nu implică niciun mecanism democratic. Prin urmare, dreptul de a alege și dreptul de a fi ales în Parlamentul European, așa cum sunt ele reglementate în art. 38 din Constituția revizuită, nu pot avea semnificația unei reale participări a cetățenilor români la exercitarea puterii de stat, nici chiar în ceea ce privește atribuțiile transferate către instituțiile comunitare sau competențele decizionale exercitate în comun cu celelalte state membre și aceasta pentru că Parlamentul European nu beneficiază decât de un caracter democratic în privința desemnării membrilor săi, fără a avea și rolul de autentic legiuitor. Astfel, noile drepturi electorale fundamentale ale cetățenilor români le conferă acestora posibilitatea de a-și exprima preferințele și a participa la reprezentarea statului lor în cadrul unei organizații supranaționale, fără a le conferi și posibilitatea de a exercita direct vreo putere de stat. Ele nu sunt drepturi exclusiv politice, în sensul primar și tradițional al termenului, căci nu semnifică participarea la un proces decizional care să afecteze comunitatea umană constituită în uniunea politică reprezentată de statul modern, ci permit participarea la un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel european, care, eventual, în viitor și în mod limitat, ar putea influența exercitarea puterii de stat în România.
Conform Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European și Legii nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, “membrii Parlamentului European din România se aleg pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale, și pe bază de candidaturi independente.”
Depășind prevederile constituționale și dezvoltând direct dispozițiile Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European, legea internă cu privire la alegerile pentru Parlamentul European prevede că „cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 17 alin. (1) din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care au reședința sau domiciliul pe teritoriul României, au dreptul de a alege și de a fi aleși ca membri din România în Parlamentul European în aceleași condiții ca și cetățenii români, sub rezerva îndeplinirii cerințelor legale”. Pe cale de interpretare, condițiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot în România se aplică, prin analogie și cu privire la dreptul de a alege în Parlamentul European, atât în privința cetățenilor români, cât și a cetățenilor europeni cu domiciliul sau reședința în România. Astfel, cetățenii români care au vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, au dreptul de a alege membri din România în Parlamentul European, iar cetățenii europeni care au domiciliul sau reședința în România și au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv pot alege membri din România în Parlamentul European dacă îndeplinesc condițiile legii. Nu au drept de vot debilii și alienații mintal puși sub interdicție și persoanele care, până în ziua alegerilor, inclusiv, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European alegătorii naționali și europeni au dreptul la un singur vot. Se asigură astfel egalitatea votului în cadrul alegerilor europene organizate în România, dar principiul egalității votului privește alegerile pentru Parlamentul European în ansamblul lor și impune obligația, pentru fiecare cetățean european, indiferent de statul membru al Uniunii Europene unde își are domiciliul sau reședința, de a participa o singură dată la procesul electoral european pentru desemnarea aceleiași instituții. Prin urmare, “în cazul în care Autoritatea Electorală Permanentă este informată de faptul că un cetățean român, care are reședința sau domiciliul în alt stat membru al Uniunii Europene, este înscris pe lista electorală în vederea exercitării dreptului de vot în acel stat, aceasta face verificările necesare și înștiințează primarul localității de domiciliu sau de reședință, după caz, ori autoritatea competentă din acel stat, pentru ca cetățeanul respectiv să își exercite dreptul de vot o singură dată, în cadrul acelorași alegeri.”
Simetric, Autoritatea Electorală Permanentă are obligația de a informa instituțiile cu responsabilități similare din statul membru al Uniunii Europene al cărui cetățean a fost înscris în listele electorale din România cu privire la posibilitatea acestuia de a exercita dreptul de a alege membri în Parlamentul European în România.
Alegătorii sunt înscriși în liste electorale permanente, suplimentare și speciale. Astfel, alegătorii naționali sunt înscriși în listele electorale permanente; alegătorii europeni care îndeplinesc condițiile legii sunt înscriși, la cerere, în lista electorală specială de către primarul unității aministrativ-teritoriale în care au reședința sau domiciliul; alegătorii naționali care, în ziua votării, la secția de votare unde ar trebui să fie arondați conform domiciliului, constată că sunt omiși de pe copia listei electorale permanente vor fi înscriși în lista electorală suplimentară de către președintele biroului electoral al secției de votare, în baza documentului de identitate, iar alegătorii naționali sau europeni care își exercită dreptul de vot la alte secții de votare decât cea în care sunt arondați conform domiciliului se înscriu în lista electorală suplimentară de către președintele biroului electoral al secției de votare, în baza documentului de identitate, dacă în ziua votării se află în altă localitate decât cea de domiciliu sau dacă își exercită atribuțiile la secția de votare respectivă.
Eligibilitatea candidaților cetățeni români este supusă și condiției suplimentare a unicității candidaturii pentru un același proces electoral. “În cazul în care Autoritatea Electorală Permanentă este informată de faptul că un cetățean român, care are reședința sau domiciliul în alt stat membru al Uniunii Europene, și-a înregistrat candidatura pentru obținerea unui mandat de parlamentar european în acel stat, aceasta face verificările necesare și înștiințează Biroul Electoral Central pentru ca cetățeanul respectiv să nu își înregistreze propunerea de candidatură decât o singură dată în cadrul acelorași alegeri.”
Pentru a-și exercita dreptul de a fi aleasă ca membru din România în Parlamentul European pe listele unui partid politic, ale unei organizații a cetățenilor aparținând minorităților naționale, unei alianțe politice, alianțe electorale ori ca independent, “o persoană eligibilă comunitar este obligată ca, pe lângă actele necesare candidaților care sunt cetățeni români, să prezinte Biroului Electoral Central documente care să ateste identitatea, precum și o declarație pe propria răspundere, care trebuie să cuprindă următoarele precizări: a) numele și prenumele, data nașterii, cetățenia și domiciliul/reședința de pe teritoriul României; b) localitatea sau circumscripția electorală, după caz, în statul membru de origine, pe ale cărei liste electorale este înscris; c) mențiunea că nu candidează pentru obținerea unui mandat de parlamentar european în alt stat membru al Uniunii Europene”.
“Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidați propuse de partidele politice, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțele politice sau alianțele electorale trebuie însoțite de o listă cuprinzând cel puțin 200.000 de susținători” care sprijină candidatura partidului politic, organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțelor politice sau alianței electorale respective pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Susținătorii unei astfel de liste pot fi nu doar cetățeni români, ci și cetățeni ai unui alt stat membru al Uniunii Europene cărora nu le sunt interzise drepturile electorale. Un alegător poate semna pe o singură listă de susținători. “Fiecare partid politic, organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianță politică sau alianță electorală care participă la alegerile pentru Parlamentul European poate depune numai o singură listă de candidați, la nivel național.”
“Candidatul independent poate participa la alegeri individual dacă este susținut de cel puțin 100.000 de alegători”. În mod similar, susținătorii candidatului independent pot fi atât cetățeni români, cât și cetățeni ai unui alt stat membru al Uniunii Europene. “Nu se pot depune liste de candidați independenți. Nu se admit candidaturi independente pe listele de candidați depuse de partidele politice, alianțele politice sau alianțele electorale. Candidaturile depuse pe mai multe liste de candidați sunt nule de drept. Nulitatea se constată prin hotărâre a Biroului Electoral Central.”
În ceea ce privește finanțarea campaniei electorale pentru alegerea membrilor în Parlamentul European, regulile privind finanțarea campaniei electorale pentru parlamentul național, stabilite conform Legii nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, se aplică în mod corespunzător și campaniei pentru alegerile europarlamentare.
Este interzis, cu începere din anul 2004, cumulul mandatului de parlamentar european cu cel de parlamentar național. “Prin funcții publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de europarlamentar, se înțeleg funcțiile din administrația publică asimilate celor de ministru, funcțiile de secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor de secretar de stat și subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială, din aparatul de lucru al Parlamentului și al Guvernului, funcțiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile de consilieri locali și consilieri județeni, de prefecți și subprefecți și celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale, funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le dețin să candideze în alegeri.”
Calitatea de parlamentar european “este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare și cele financiare, precum și la instituții publice; b) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute mai sus; c) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute anterior; d) funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale; e) calitatea de comerciant persoană fizică; f) calitatea de membru al unui grup de interes economic; g) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.”
În cazul României, s-a făcut o derogare de la acquis-ul comunitar astfel că, în intervalul de la data aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) și data limită pentru organizarea alegerilor pentru Parlamentul European (31 decembrie 2007), reprezentanții României în Parlamentul European au fost persoane ce au deținut și mandatul de parlamentar în Parlamentul României.
CAPITOLUL II. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR ELECTORALE
2.1. Sisteme electorale majoritare
Sistemul majoritar este modalitatea de scrutin conform căreia este ales candidatul care a obținut cele mai multe voturi.
Acest sistem cunoaște două variante:
sistemul majoritar uninominal;
sistemul majoritar de listă.
Ambele variante pot fi organizate cu unul sau două tururi de scrutin. Sistemul majoritar uninominal presupune existența unui singur loc pentru care s-au organizat alegerile, iar alegătorii să voteze pentru un singur candidat, într-o circumscripție electorală. Un asemenea sistem are importante consecințe în ceea ce privește circumscripțiile electorale și raporturile dintre alegători și cel ales. Astfel, teritoriul țării este divizat în atâtea circumscripții electorale câte mandate sunt de repartizat, numărul circumscripțiilor corespunzând numărului de deputați și de senatori în cazul alegerilor parlamentare.
Circumscripția electorală este mai mică decât unitatea administrativ- teritorială pe baza căreia este organizat teritoriul statului, iar alegătorii votează un candidat. în cadrul acestui sistem, personalitățile au un rol deosebit de important. Sistemul majoritar de listă, care mai este cunoscut și sub denumirea de sistem plurinominal, presupune ca alegătorul să aleagă mai mulți candidați înscriși pe o listă.
Este important să distingem, în primul rând, care este numărul de candidați care trebuie aleși și, în al doilea rând, numărul tururilor de scrutin necesare pentru a declara pe candidați aleși. Dacă nu este decât un singur loc în circumscripție, scrutinul este uninominal. Dacă, din contră, circumscripția are mai multe locuri, scrutinul este plurinominal sau de listă. Scrutinul plurinominal este scrutinul în care candidații se prezintă individual și sunt declarați aleși cei care ies primii în limita locurilor. Scrutinul majoritar de listă este modalitatea în care candidații sunt grupați pe listă. Două modalități sunt posibile: dacă panașajul este acceptat, electorii au posibilitatea să șteargă anumiți candidați de pe lista pentru care ei au votat și să-i înlocuiască cu alți candidați de pe alte liste. Candidații aleși sunt cei care au primit cele mai multe voturi în limita locurilor prevăzute. Dacă panașajul este interzis, candidații care sunt în fruntea listelor sunt aleși.
Diferitele modalități ale scrutinului majoritar (uninominal, plurinominal ori de listă) sunt compatibile cu organizarea unuia sau mai multor tururi de scrutin. In cazul scrutinului majoritar într-un singur tur, este considerat ales candidatul sau candidații care au obținut cele mai multe voturi, indiferent de procentaj; se poate spune că majoritatea relativă este suficientă pentru a fi ales.
Dacă, dimpotrivă, sunt prevăzute mai multe tururi de scrutin, sunt cerute condiții speciale de majoritate pentru ca alegerea să se finalizeze din primul tur (aceleași condiții de majoritate fiind valabile și pentru al doilea sau următoarele). Situația cel mai des întâlnită este cea a scrutinului cu două tururi unde majoritatea absolută a voturilor exprimate este necesară pentru ca un candidat (ori o listă) să fie ales în primul tur de scrutin. In cazul în care nici o persoană nu îndeplinește această condiție a majorității, se recurge la balotaj, ceea ce înseamnă că un al doilea tur de scrutin se organizează, situație în care candidatul (sau lista) aflat pe primul loc este ales, indiferent de procentul de voturi obținut. Se poate, în schimb, să nu fie prevăzută nici o limitare a numărului de tururi, alegerile terminându-se atunci când un candidat îndeplinește condițiile majorității cerute de lege.
Diferit de ce se întâmplă în cazul reprezentării proporționale, scrutinul majoritar favorizează largi mișcări de opinii și așează pe cei care vor deține puterea în adunările parlamentare și în consiliile guvernamentale pe o susținere electorală largă și fără echivoc. Dar, oare, nu trebuie să ne temem că sistemul majoritar va adânci diferențele dintre tendințele existente în corpul electoral și va accentua riscul zdrobirii minorității de către o majoritate covârșitoare, creată în mod artificial? Această obiecție clasică trebuie examinată distingând între scrutinul cu un singur tur și cel în care balotajul este posibil.
La o primă abordare, se pare că alegerea într-un singur tur provoacă, de fapt, “two party system” (sistemul bipartd), cristalizând o divizare mai clară a opiniilor, divizare care ar fi mai puțin clară dacă electoratul ar alege dintr-o gamă de partide. Dar, în realitate, diferențele dintre două partide nu reflectă obligatoriu o ruptură tot la fel de brutală și în rândul opiniei publice.
Scrutinul uninominal are avantajul simplității: un singur loc în dispută, în cadrul unei circumscripții electorale mici, între mai mulți competitori individuali, din care cel ce obține cele mai multe voturi este învingător.
Sistemul majoritar spunea Michel Rocard, este prea brutal, iar sistemul proporțional prea periculos. Este sigur că modul de scrutin actual, chiar dacă a permis modernizarea instituțiilor franceze, are un preț și el este greu. El restrânge confruntările și le face să piardă din substanță: dezbaterea de opinii nu mai are loc în orașe, nu se mai judecă ideile, ci pe cei care emit, oamenii politici sunt singurii cărora li se interzic propunerile originale care, pentru a fi luate în considerare, trebuie să emane de la persoane recunoscute ca fiind neutre. De aceea, “implementarea” unei doze de proporționalitate este seducătoare. în ceea ce privește sistemul reținut, acesta îmi pare că are trei carențe fundamentale, care mă determină să am rețineri.
Mai întâi, populația nu are posibilitatea de a hotărî în privința lucrurilor decisive. Ce se întâmplă cu persoana desemnată de electorat să-l reprezinte: va fi impusă de ordinea prestabilită a listei? Ce se întâmplă cu legătura personală care unește pe cetățean de alesul său: va fi distrusă sau restrânsă? Ce se întâmplă, mai ales, cu alegerea între proiectele politice clar definite: acesteia i se va substitui alegerea între opiniile pe care candidații se vor strădui să le exprime pe cât de confuz posibil.
După scrutin, în schimb, și fără ca alegătorul să-și exprime opinia în acest sens, toate compromisurile sunt posibile între inamici politici vechi, care încheie acorduri numai pentru a guverna împreună, de frica de a nu guverna, fară a avea proiecte veritabile, nici chiar minimale și urmărind în permanență erorile celorlalți.
Acest mod de scrutin riscă să fragilizeze executivul, ceea ce nu este de dorit. Din două, una: ori reforma nu schimbă nimic, dreapta sau stânga obțin singure majoritatea absolută, ajungându-se la bipolarizare, care se dorește a fi evitată. Ori, dimpotrivă, se obține majoritatea prin coaliții, în acest caz, guvernul își va datora existența grupurilor parlamentare care îl susțin, mai precis conducătorilor lor, care vor putea în orice moment să-l răstoarne, formând un nou cabinet, cu aceleași forte, dar cu alți oameni.
2.2. Sisteme electorale proporționale
Se vorbește frecvent despre reprezentarea proporțională la singular, dar existența unei multitudini de formule proporționale utilizate/utilizabile pentru echivalarea voturilor în locuri ne obligă să ne referim la sistemele electorale proporționale în pluralitatea lor. În realitate există nu numai numeroase mecanisme proporționale pentru atribuire locurilor, dar și numeroase clauze care acționează asupra acest atribuiri și deci numeroase variante de sisteme electorale proporționale
Principiul unificator al diferitelor sisteme este constituit, în mod logic, de intenția de a garanta o oarecare corespondență procentuală, care nu va fi niciodată perfectă, între voturile obținute de către diverse partide și locurile care le sunt atribuite în parlament. În sfîrșit, modalitățile prin care efectul proporțional este urmărit și măsura în care este atins diferă în mod semnificativ. Odată stabilit principiul reprezentării proporționale, principala preocupare a experților în domeniul electoral și a politicienilor devine adesea aceea de a împiedica sau de a opri fragmentarea sistemului parlamentar de partide.
“Diferitele moduri de scrutin proporțional au toate drept scop să asigure o cât mai mare proporționalitate între numărul de locuri obținute și numărul de voturi primite de către un partid politic participant la alegeri.” Acesta este motivul pentru care scrutinele proporționale sunt considerate scrutine cu finalitate proporțională. Modurile acestea de scrutin conțin în legea lor electorală una sau mai multe metode de repartiție a locurilor eligibile necesare pentru atingerea obiectivului final. Există o mare diversitate de metode proporționale și de moduri de scrutin proporționale, care combină fie mai multe dintre metodele proporționale, fie scrutinul uninominal cu o metodă proporțională, păstrând finalitatea proporțională. Contrar a ceea ce se crede în mediile politice și societatea civilă, scrutinul proporțional nu este neapărat sinonim cu scrutinul de listă, ci poate funcționa foarte bine cu candidaturi individuale, așa cum funcționează cu prima metodă proporțională – sistemul Hare.
Totuși, trebuie remarcat că diversele tehnici de reprezentare proporțională, înainte de a fi dezvoltate de către societatea politică europeană, au fost „inventate”, să spunem așa, de politicienii americani, începând cu anul 1791, pentru un cu totul alt obiectiv decât repartizarea locurilor eligibile între partidele politice: adică repartizarea între diferitele state ale Uniunii a locurilor din Camera Reprezentanților, proporțional cu populația acestora.
Problema atribuirii statelor a unui număr de locuri din Camera Reprezentanților, în funcție de numărul locuitorilor este, de fapt, de aceeași natură ca și atribuirea locurilor între partide ori între candidații fiecărui partid, într-o anumită circumscripție, în funcție de numărul de voturi.
Unele metode proporționale au fost descoperite mai întâi de către americani, înainte de a fi din nou descoperite de către cei de pe vechiul continent. Din această rațiune, pentru fiecare metodă, numele eventualului autor american va fi evidențiat între paranteze lângă cel al autorului european.
Sistemul reprezentării proporționale are ca avantaje aproape toate insuficiențele înregistrate în sistemul majoritar. în doctrină s-au evidențiat următoarele avantaje ale reprezentării proporționale:
Accentuează utilitatea voturilor, întrucât toate voturile exprimate sunt luate în considerare;
Duce la un raport just între procentul voturilor obținute și mandatele atribuite;
Toate curentele de opinie, chiar minoritare, sunt reprezentate;
Permite reprezentarea minorităților naționale în Parlament;
Propunerile de candidați sunt făcute numai de partide și formațiuni politice;
Permite și implică anumite condiționări legate de realizarea unui procent minim (prag electoral), ce trebuie obținut la nivel național sau de circumscripție;
Dă prioritate programelor și platformelor politice, ideilor, și mai puțin personalității și promisiunilor candidaților;
Preîntâmpină aranjamentele și speculațiile determinate de organizarea unui al doilea tur de scrutin;
Favorizează multipartidismul, indiferent de mărimea partidelor, precum și independența acestora;
Realizează o fotografie a realității, oricât de diversă ar fi aceasta, exprimând diferitele tendințe și curente de opinie, ceea ce reprezintă, de fapt, chiar una dintre funcțiile scrutinului;
Se impune prin rigurozitatea calculelor matematice în împărțirea voturilor;
Caracterul programatic – reprezentarea proporțională este un scrutin al ideilor, al programelor partidelor politice și nu al unor indivizi, ca în cazul scrutinului majoritar uninominal;
Tinde către o justiție electorală, fiind vorba de o reprezentare exactă a opiniilor exprimate și de asigurarea minorităților de reprezentarea conformă cu importanța lor reală. Ea încearcă să realizeze o veritabilă fotografie a fizionomiei politice a unei țări, până în cele mai mici nuanțe. în acest sens, remarcăm punctul de vedere al profesorului Joseph Barthelemy: „principiul proporționalității răspunde, pe cale de consecință, unui sentiment elementar de justiție, unei nevoi fundamentale de loialitate și de adevăr. Va veni o zi în care vom considera principiul proporționalist la fel de important ca și principiul universalității sufragiului. Principiul va fi considerat mai presus de orice discuție. Doar teoreticienii și profesorii vor continua să se întrebe dacă este bun sau rău”.
Stimulează partidele politice să desfășoare campanii electorale active în toate zonele țării, acest lucru contrastează cu sistemele majoritare în care partidele au tendința de a se concentra în câteva circumscripții competitive și de a neglija circumscripțiile în care ele sunt fie prea slab reprezentate, fie suficient de puternice. Partidele depun eforturi mai mari pentru mobilizarea electoratului;
Permite o mai mare reprezentare a femeilor în Parlament și o mai mare participare a alegătorilor la vot;
Acest sistem este considerat a fi „onest” pentru că el evită faimoasa „bucătărie electorală” între cele două tururi de scrutin, dar și „falsele alianțe ”. Absența turului doi îndepărtează „tocmelile” pe care le presupune sistemul majoritar.
Dezavantajele pe care le prezintă acest sistem sunt îndeajuns de importante pentru a-l împiedica să fie un sistem infailibil:
Este un scrutin de listă, alegătorul nu-și poate exprima opțiunea pentru un anume candidat, ci pentru partidul din care acesta face parte, indiferent de calitățile personale ale celorlalți candidați înscriși pe lista acestuia;
Sufragiul nu marchează manifestarea voinței naționale, aceasta fiind realizată printr-un proces de mediere și coalizare a partidelor politice, indiferent de rezultatul alegerilor;
Majoritatea parlamentară este conjucturală, neomogenă, artificială și precară, ceea ce sporește dificultățile acțiunii guvernamentale și accentuează instabilitatea sprijinului acordat acestuia din cauza mozaicului de partide parlamentare;
Majoritatea parlamentară și Guvernul sunt produsul și reflectarea unor contradicții, ajungându-se la un „regim de iresponsabilitate”, căci astfel, dispare responsabilitatea partidelor în fața celor care l-au votat;
Presupune ruperea legăturii între aleși și alegători, prin votarea unei liste, pe baza unui program general de partid și pentru programul fiecărui candidat;
Favorizează partidele extremiste mici, dar cu ambiții mari, puternic reprezentate de liderii lor, care îți arogă uneori exclusivitatea adevărului politic;
Operațiunile de împărțire a voturilor și de atribuire a mandatelor presupune calcule și operațiuni la nivel național și local, greu de înțeles de către alegătorii lor, fiind o permanentă sursă de critici și speculații;
Întocmirea listelor electorale de candidați de către partide. Aceste liste sunt rezultatul conducerilor partidelor care dețin astfel cheia alegerilor; vechimea în partid, disciplina, ardoarea militantă a candidaților sunt apreciate de conducerea partidului, care poate să își propulseze pe liste pe cei pe care îi apreciază, eliminând eventualele disidențe democratice.
Atomizează exagerat viața politică. Acordând partidelor mici șanse electorale, încurajează menținerea acestora, chiar dacă acestea nu joacă un rol decisiv și chiar dacă numărul, prea mare, de partide dăunează eficacității în activitatea politică;
Prin sistemul reprezentării proporționale, partidele sunt omnipotente.
Tinde să deposedeze electoratul de propria suveranitate și să o transfere partidelor, care sunt practic asigurate de alegerea conducătorilor lor, prin desemnarea acestora în fruntea listelor electorale. Este inoportun ca cei aleși să se considere mai degrabă tributari propriilor partide, decât celor care i-au ales.
2.3. Sisteme electorale mixte
“Nemulțumirea atât față de reprezentarea proporțională, cât și față de sistemele majoritare a dus la cercetarea și elaborarea unei mari varietăți de sisteme mixte, care, de altfel, sunt cunoscute și deja aplicate de o vreme. Probabil cei doi poli opuși ai acestei încercări și ai rezultatelor relative au pornit din Italia și Noua Zeelandă, dar multe motive de nemulțumire în legătură cu funcționarea proporționalității au dus la o reformă originală și în Japonia.”
Autorii francezi J.M. Cotteret și C. Emeri au descris într-un mod plastic conceperea sistemelor electorale mixte de către legiuitor, pe care l-a asemuit unui barman ce prepară un cocktail: „un deget reprezentare proporțională și două degete scrutin majoritar sau invers”. în ambele cazuri, susțin autorii, inventatorul este mai satisfăcut de amestecul obținut, decât consumatorul-elector.
Aceste moduri de scrutin sunt utilizate rar, ele fiind adesea criticate pentru complexitatea lor. În doctrină, se subliniază complexitatea și dificultatea sistemelor electorale mixte. Acest sistem se prezintă în diferite variante: Scrutinul de listă prin înrudire (apparentements) și Scrutinul dublului vot (sistemul german).
Scrutinul de listă prin înrudire (apparentements)
Este sistemul ce a fost utilizat în Franța pentru alegerile din 1951 și 1956. Este vorba de aplicarea scrutinului de listă în cadrul unui departament. Mai multe liste dintr-un departament se declarau înrudite și, în acest caz, voturile lor se puteau aduna. Dacă o listă sau o înrudire de liste obținea majoritatea absolută a voturilor, ea obținea toate locurile din circumscripție.
în interiorul înrudirii de liste se utiliza media cea mai puternică pentru repartizarea locurilor între listele înrudite. Potrivit, deci, cu amploarea alianțelor și succesul obținut, atribuirea locurilor se face fie potrivit scrutinului majoritar, fie potrivit reprezentării proporționale.
Scopul utilizării acestui sistem a fost acela de a sub-reprezenta partidele, considerate ca extremiste sau opuse regimului, și de a supra-reprezenta partidele care alcătuiesc cea de a treia forță.
Scrutinul dublului vot (sistemul german)
Acest sistem este cunoscut și sub denumirea de sistemul reprezentării proporționale personalizate. Acest sistem rezultă din cumularea scrutinului majoritar cu cel al reprezentării proporționale. Fiecare alegător dispune de două buletine: cu primul, pe baza scrutinului uninominal majoritar, desemnează un deputat pentru circumscripția sa; cu cel de al doilea, pe baza scrutinului reprezentării proporționale, se pronunță pentru un partid. Rezultă astfel două categorii de deputați: deputați aleși în fiecare circumscripție și deputați aleși pe listele naționale prezentate de fiecare partid.
Dacă se întâmplă ca numărul mandatelor obținute în circumscripțiile de scrutin majoritar să fie mai mare ca cel rezultat din aplicarea reprezentării proporționale, diferența respectivă nu se anulează ci, cu valoarea ei, se suplimentează numărul deputaților din Bundestag. Giovanni Sartori consideră că sistemul german este un sistem mixt în termenii criteriilor de votare, dar nu și în termenii rezultatului, care este proporțional pentru întregul Bundestag. Un adevărat sistem mixt este, susține autorul, un sistem în cadrul căruia compoziția parlamentarilor reflectă o proporție contrabalansată de o disproporție. Exemplele actuale ale Parlamentelor, într-adevăr mixte, sunt ilustrate de cazurile Italiei, Japoniei și Rusiei.
CAPITOLUL III. SISTEMUL ELECTORAL DIN ROMÂNIA
3.1. Istoricul sistemului electoral din România
În istoria dreptului public românesc, cucerirea drepturilor și libertăților individuale, crearea instituțiilor juridice naționale, a fost lentă în raport cu ritmul general al mișcărilor similare din Europa, din cauza necontenitelor amenințări externe care veneau din partea Turciei și a țărilor vecine.
Organizarea politică și constituțională a României realizată prin Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (2 iulie 1864) este importantă deoarece:
se ține seama de realitățile sociale românești și de posibilitățile de a se înfăptui soluțiile cele mai potrivite cerințelor românești;
Statutul rezumă manifestarea liberei voințe a poporului român de a-și da o organizare națională potrivit realităților românești.
Prin natura lui juridică, prin caracterul sistemului de norme căruia i s-a dat expresie, prin conținutul său, Statutul a fost considerat un act politico-juridic cu valoarea unei Constituții. Potrivit Statutului, puterea legiuitoare „se exercită colectiv de Domn, de Adunarea Ponderatică (numită și Corp Ponderator ori Senat) și de Adunarea Electivă”. Deputații Adunării Elective se alegeau conform legii electorale (numită și așezământ electoral), anexată Statutului și aprobată prin plebiscit. Deputații Adunării Elective erau aleși prin scrutin de două grade: de alegătorii care votau direct (erau numai aceia care dovedeau existența unui venit de 100 de galbeni, plătind un impozit la stat de 4 galbeni), precum și de cei care votau indirect (erau toți românii care, după legea comunală, erau alegători în consiliile comunale și plăteau statului un anumit impozit, variind, după categorii, între 48 și 100 de piaștri). Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 25 de ani.
Cât privește condițiile pentru a fi ales deputat, legea stabilea următoarele:
să fie român prin naștere sau să fi dobândit marea naturalizare;
să aibă 30 de ani împliniți;
să fie alegător și să plătească un cens de eligibilitate. Acest cens se stabilea provizoriu la un venit de 200 de galbeni. Erau scutiți de acest cens cei care au ocupat înainte funcții de stat, ofițerii superiori în retragere, profesorii și toți cei care exercitaseră profesiuni liberale corespunzătoare.
Corpul Ponderator (Senatul) era constituit din mitropoliți, episcopii cparhioți, întâiul Președinte al Curții de Casație, cel mai vechi dintre generalii în activitate și alți 64 de membri numiți de Domn, din care, jumătate erau desemnați dintre persoanele care au exercitat cele mai înalte funcții în stat ori care puteau justifica un venit anual de 800 de galbeni, iar jumătate proveneau dintre consilierii județeni, câte 3 din fiecare district. Președintele Senatului era, de drept, Mitropolitul primat, al cărui vot – în caz de împărțire a voturilor – era hotărâtor. Cei 64 de membri numiți de Domn se reînnoiau din 3 în 3 ani cu câte o jumătate, putând fi numiți din nou, cei înlocuiți păstrându-și mandatul până la instalarea celor nou numiți. Prin lege se prevedeau penalități în caz de fraudă electorală, de abuzuri, de falsificări de liste și buletine de vot. Acțiunea penală în aceste cazuri se punea în mișcare de către Ministerul Public.
Constituția din 1866 este prima Constituție propriu-zisă a Statului român, fiind stabilită, deliberată, votată și pusă în vigoare de Națiunea română, fără vreo patronare sau invocare a vreunei Puteri străine. Constituția a inaugurat un nou ciclu constituțional în istoria politică a statului român. Introducerea regimului parlamentar democratic, consfințirea unei game largi de drepturi și de libertăți publice, proclamarea principiului separației puterilor, consacrarea monarhiei ereditare, modernizarea, în lumina principiilor constituționale, a întregii administrații publice centrale și locale reprezintă trăsături definitorii ale acestui prim ciclu constituțional.
“Deși a fost considerată una din cele mai liberale constituții din Europa, sistemul electoral introdus, bazat pe un cens de avere ridicat, a favorizat păturile sociale privilegiate – marii moșieri conservatori și vârfurile burgheziei liberale. Constituția a suferit o serie de modificări care au vizat și sistemul electoral. Astfel, au fost modificate art. 57-81 din Constituție și a fost adoptată o nouă Lege electorală, la 9 iunie 1884 (M. Of. nr. 52 din 9/21 iunie 1884). Legea electorală din 1884 a suferit, la rândul său, o serie de modificări în 1895, 1897, 1903 și 1904, 1907, 1911, 1912, 1913 și 1914. Semnul distinctiv al capacității electorale, reglementat de legea electorală din 1884, rămâne censul. Votul continuă să fie considerat o funcție, considerându-se că trebuie acordat doar acelora care reprezentau garanții că îl vor exercita pentru binele general”.
Această Constituție a statuat sistemul bicameral, păstrându-se, astfel, cea de-a doua Cameră (Senatul, introdus de Alexandru loan Cuza). Membrii Parlamentului (Reprezentanța Națională) reprezentau Națiunea, iar nu județul sau localitatea care i-a numit. Adunarea Deputaților – prima Cameră legislativă – se compunea din deputați aleși; corpul electoral fiind împărțit în fiecare județ în trei colegii, împărțite în funcție de avere.
Pentru a fi alegător, Legea electorală din 1884 stipula următoarele condiții:
să fie român prin naștere sau să fi dobândit împământenirea;
să aibă vârsta de 21 de ani împliniți;
îndeplinirea condițiilor pentru a face parte într-unul din colegiile evidențiate mai sus.
Constituția din 1866 în art. 65 stabilea condițiile pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaților:
să fie român prin naștere sau să fi primit marea împământenire;
să se bucure de drepturile civile și politice;
să aibă vârsta de 25 de ani împliniți;
să aibă domiciliul în România.
Articolul 73 și art. 76 consacrau un principiu al reprezentării nu al cetățenilor, ci al unor forțe sociale. Astfel, Universitățile din București și Iași trimiteau fiecare „câte un membru” în Senat, ales de către profesorii din cele două universități.
Senatul se compunea și din senatori de drept:
Moștenitorul Tronului la vârsta de 18 ani, însă el nu avea drept de vot decât de la vârsta de 25 de ani;
mitropoliții și episcopii eparhioți.
Membrii Senatului erau numiți pe o perioadă de 8 ani și se reînnoiau, jumătate, la fiecare 4 ani, prin tragere la sorți.
Pentru a fi eligibil în Senat, Legea electorală din 1884 prevedea următoarele condiții pentru candidat:
să fie cetățean român prin naștere sau prin naturalizare;
să se bucure de toate drepturile civile și politice;
să aibă domiciliul în România;
să aibă vârsta de 40 de ani;
să aibă un venit de orice natură în cuantum de 9400 de lei.
Față de Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, prevederile Constituției din 1866, privitoare la componența Senatului, s-au dovedit a fi mai democratice, prin excluderea prerogativei Domnului de a numi un anumit număr de senatori.
Legea electorală stabilea și anumite incapacități pentru acele două categorii: alegătorii și eligibilii. Astfel, erau incapabili de a fi electori: cerșetorii, cei puși sub interdicție judecătorească, cei care se aflau în stare de faliment, servitorii cu simbrie. De asemenea, erau considerați nedemni cei condamnați pentru crime sau pentru anumite delicte prevăzute în Codul penal, cei care dețineau case de prostituție sau jocuri de noroc.
Legea electorală stabilea, de asemenea, o serie de incompatibilități. Astfel, în art. 27 din Legea electorală, modificat prin Legea din 23 aprilie 1914, militarii în activitate, funcționarii administrativi, judecătorești, financiari, fiscali, guvernatorul Băncii Naționale, directorii acestei bănci, numiți de Guvern, directorii sucursalelor Băncii Naționale, directorii creditelor agricole, ajutoarele de primari, membrii comitetului permanent, nu vor putea fi aleși în niciunul din corpurile legiuitoare, dacă nu-și prezentau demisia sau dacă nu erau revocați la cel mult trei zile după publicarea decretului de convocare a colegiilor electorale. Demisia se publica în M. Of. De asemenea, nu puteau fi aleși deputați sau senatori: inspectorii generali ai instrucției, revizorii școlari, directorii și provizorii diverselor stabilimente de învățământ. Funcția de primar și de ajutor de primar era incompatibilă cu demnitatea de deputat sau de senator. Și, cu privire la această categorie, exista o excepție, și anume primarii orașelor București, Craiova și Iași, puteau fi aleși deputați sau senatori. Articolul 27 și art. 31 din Legea electorală au rezolvat o chestiune viu disputată în literatura de specialitate a vremii și anume: dacă militarii trebuiau să facă parte din Reprezentanța națională pentru a puteau să participe, ca aleși, la luptele politice. Legea electorală îi declara eligibili pentru Senat pe generalii și pe coloneii în disponibilitate. Aceștia nu puteau, însă, să-și depună candidatura în circumscripția unde aveau comandamentul. Potrivit art. 32 din Legea Electorală, funcția de ministru și cea de subsecretar de stat nu era incompatibilă cu cele două demnități.
Campaniile electorale se desfășurau, exclusiv, în orașe, țărănimea votând în colegiul al treilea, nu direct, ci prin delegați. Un candidat își putea vizita efectiv toți alegătorii din circumscripția sa, care se ridicau la câteva sute. Rezultatul votului era dinainte știut, deoarece, de fiecare dată, Guvernul care „făcea alegerile”, ieșea învingător. De altfel, Partidul Liberal și Partidul Conservator au asigurat alternanța la putere din 1895 până la finele Primului Război Mondial, metoda fiind cunoscută sub denumirea de „rotativa guvernamentală”. Chestiunea întocmirii și modificării listelor electorale era reglementată de Legea din 18 februarie 1907. Listele, odată definitivate, deveneau permanente, cu autoritate de lucru judecat, însă, doar pentru o perioadă de un an. Listele se întocmeau sub supravegherea președintelui tribunalului și cuprindeau, în ordine alfabetică, pe toți cei care îndeplineau condițiile cerute de Legea electorală. înscrierea într-o listă se făcea printr-o cerere adresată personal sau prin procurator, însoțită de actele sau certificatele doveditoare. Pentru ștergerea sau trecerea unui alegător în alt colegiu, era nevoie de o cerere sau o contestație, admisă prin hotărâre definitivă.
Potrivit prevederilor din Legea procedurii electorale din 14 martie 1906, pe buletine se tipărea „numele candidaților, individual sau pe listă, după cum alegerea va fi pentru corpurile legiuitoare și consiliile județene sau consiliile comunale”. Prin Legea nr. 721/1917 (M. Of. nr. 98 din 20 iulie 1917), Constituția este modificată în ceea ce privește problema rurală (art. 19) și privitor la drepturile electorale ( art. 57 și art. 67). Un pas important în societatea democratică românească din acea perioadă este realizat prin această modificare și anume introducerea votului universal. În lege se prevedea: „Adunarea Deputaților se compune din deputați aleși de către cetățeni români majori, prin votul universal, egal, direct, obligatoriu și cu scrutin secret pe baza reprezentării proporționale.” Promis încă din 1917 de suveran, votul universal este introdus în noiembrie 1918. Acesta nu putea asigura singur caracterul democratic al procesului electoral, în primul rând pentru ca Guvernul nu reprezenta opțiunea alegătorilor. Suveranul numea mai întâi pe președintele Consiliului de Miniștrii, se constituia Guvernul, apoi acesta, având la dispoziție întregul aparat administrativ, organiza alegeri pentru Senat și Cameră. Anul 1918 a fost anul constituirii României Mari. Spiritul înnoitor a vizat și sistemul electoral: s-a adoptat votul universal.
După război, Regele Ferdinand își împlinește promisiunea făcută: Constituția este modificată iar votul universal deschide larg porțile Parlamentului pentru toate categoriile sociale. Un Decret-lege din 16 noiembrie 1918 stabilea încă din primul articol: „Toți cetățenii români majori vor alege prin vot obștesc obligatoriu, egal, direct și secret și pe baza reprezentării proporționale, un număr de deputați proporțional cu populația”. Acest decret a suferit multiple modificări prin decretele-lege din: 13 decembrie 1918, 4 martie 1919, 2 iunie 1919, 10 octombrie 1919, 26 aprilie 1920. Dreptul de vot era acordat bărbaților în vârstă de cel puțin 21 de ani pentru Cameră, și peste 40 de ani pentru Senat. în continuare, nu aveau drept de vot femeile, militarii și magistrații. Prin urmare, în 1919 se va da un alt decret-lege care stipula condițiile în care puteau vota locuitorii din celelalte provincii: Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia. Fiecare județ forma o circumscripție electorală. Se alegea un deputat la 30.000 de locuitori și un senator la 70.000 de locuitori. De asemenea, existau în continuare senatori de drept: Moștenitorul Tronului, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, mitropoliții și episcopii sau foști prim miniștri, cu o vechime de cel puțin patru ani în fruntea Guvernului.
În ceea ce privește modul de votare era prevăzut votul secret și cu panașaj. „Alegătorul votează în gheretă închisă, ștergând din buletin listele sau candidații ce nu voiește a vota și lăsând neatinsă lista sau numele candidaților ce voiește a vota (…). Când alegătorul voiește a vota o listă întreagă va șterge dintr-o singură trăsătură înlăuntrul fiecărui pătrat al buletinului listele ce nu voiește a vota (…). Ștergerea se poate face cu creion de orice culoare”, datoria asigurării de creioane în toate secțiile revenindu-i președintelui biroului. Buletinul ales era apoi introdus într-un plic, sigilat și apoi introdus în urnă.
Guvernul Generalului Alexandru Averescu, proaspăt instalat, organizează alegeri generale în 25, 26, 27 mai, pentru Cameră și 30, 31 mai, pentru Senat. Pentru a marca noua înfățișare a Parlamentului ales în 1919, ziarul Universul nota: „Este un Parlament în care fracurile și piepturile albe ale «vechilor partide» stau alături de sumane și ițari, alături de căciuli ținute sfios în mână. Lungile rase negre călugărești ale clericilor cu lungi bărbi, veniți din Basarabia, cu lanțurile din aur masiv, încrucișate pe piept, se întâlnesc cu sutanele ardelenilor sau ale bucovinenilor, cu brâurile de mătase în culori deschise, cu obrazul ras complet”.
Alegerile din 1920 au fost precedate de încrâncenate negocieri politice în care monede de schimb erau, bineînțeles, locurile pe listele electorale. Presa vremii era de cele mai multe ori implicată direct în campania electorală fie prin ziarele de partid, fie prin faptul că directorii de ziare candidau pentru un fotoliu de senator sau de deputat. Ca în toată perioada interbelică, cel mai utilizat mijloc de persuasiune în campania electorală era bătaia.
Alegerile din 1922 au fost organizate și câștigate de un Guvern liberal, condus de Ion I.C. Brătianu. Alegerile s-au organizat în zilele de 5, 6, 7 martie 1922, pentru Adunarea Deputaților, iar pentru Senat, s-au derulat în 1, 2, 9, 10 martie 1922. Principala confruntare electorală s-a dat între liberali și averescani. Cetățenii care primiseră certificate de alegător au fost obligați să voteze la secțiunea sau subsecțiunea de care aparținea comuna în care domiciliau. Alegătorii care nu își exercitau, fără temei legal, dreptul de vot, erau trimiși în fața judecătorului de ocol competent și erau pedepsiți cu amendă până la 500 de lei.
Contextul istoric, social și politic impunea adoptarea unui nou act fundamental care să reliefeze schimbările profunde, produse în viața poporului român. Constituția adoptată în 1923 a marcat un nou ciclu constituțional în viața societății românești, introducând o serie de principii noi față de cea din 1866 și anume: a consacrat caracterul național și unitar al statului român, a înscris votul universal, a instituit o nouă instituție – Consiliul Legislativ, a conceput drepturile cetățenești ca funcții sociale, a instituit principiul legalității și domnia legii etc.
Gama drepturilor și libertăților fundamentale a fost preluată în întregime din Constituția din 1866, însă, unele dintre ele au suferit modificări importante. Astfel, art. 5 a adăugat la sfera libertăților și libertatea de asociere, precizând în cuprinsul aceluiași articol că de drepturile și libertăți respective se bucurau „românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie”.
Constituția face o precizare importantă cu privire la drepturile politice și anume: „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”, în timp ce drepturile civile ale femeilor urmau a fi stabilite pe baza deplinei egalități a celor două sexe. Exercițiul drepturilor politice era restrâns și de condiția cetățeniei: „Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drepturilor politice”. Constituția din 1923 a păstrat organizarea bicamerală a Parlamentului, în ciuda puternicelor critici aduse de Partidul Țărănesc Senatului, considerat ca un „corp străin”, care contravenea tradițiilor anterioare reformei introduse de domnitorul Alexandru loan Cuza. Parlamentul (Reprezentarea Națională) era format din Adunarea Deputaților și Senat. Adunarea Deputaților se compunea din deputați aleși de cetățenii români, majori, prin vot universal, direct obligatoriu și secret. Doar cetățenii români în vârstă de 40 de ani puteau alege senatorii. Membrii aleși în consiliile județene, urbane și rurale, întruniți într-un singur colegiu, alegeau prin vot obligatoriu, egal, direct și secret, câte un senator în fiecare județ. De asemenea, membrii camerelor de comerț, de industrie și agricultură, întruniți în colegii separate, alegeau câte un senator de fiecare categorie și pentru fiecare circumscripție electorală. Constituția, în art. 70, stabilea numărul circumscripțiilor la șase. Fiecare universitate (în țară existau la acea dată patru universități) alegea, prin votul profesorilor săi, un senator.
În Constituția din 1923 se prevedea că sunt senatori de drept:
Moștenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani, însă acesta nu dispunea de drept de vot decât de la vârsta de 25 de ani;
mitropoliții țării (aceștia erau în număr de cinci);
episcopii eparhioți ai Bisericii ortodoxe române și greco-catolice;
capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul pentru fiecare confesiune, precum și reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;
Președintele Academiei Române.
Potrivit dispozițiilor constituționale (art. 73), deveneau senatori de drept foștii înalți funcționari ai statului (foștii președinți ai Corpurilor legiuitoare, care au exercitat această demnitate cel puțin opt sesiuni ordinare, foștii senatori și deputați, aleși în cel puțin zece legislaturi, indiferent de durata acestora, foștii Prim-președinți ai înaltei Curții de Casație și Justiție, care au ocupat această funcție timp de cinci ani, generalii de rezervă și în retragere etc.). Alineatul final al art. 73 din Constituție dispunea că erau membrii ai Senatului și foștii Președinți ai Adunării Naționale din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia.
Din 1926, prevederile Constituției erau completate cu dispozițiile Legii electorale nr. 1424 pentru Adunarea Deputaților și Senat din 27 martie 1926, promulgată prin Decretul nr. 1424/1926 (M. Of. nr. 71 din 27 martie 1926). Această lege a fost inspirată de Legea electorală italiană din 7 ianuarie 1923. Potrivit Legii electorale din 1926, corpul electoral vota în județe, însă totalizarea voturilor și atribuirea mandatelor se făcea pe întreaga țară. Legea electorală recunoștea, în mod legal, ca entități juridice, partidele și grupările politice, dându-le numai acestora dreptul de a desemna pe candidați și de a atribui semnul pentru listă. Prin noua lege electorală s-a înlocuit principiul reprezentării proporționale cu cel al primei majoritare. Potrivit acestei legi, mai întâi, se totalizau rezultatele alegerilor pe țară și se calcula procentul obținut de fiecare grupare politică. Partidului politic, care obținea 40% din totalul voturilor exprimate, legea îi acorda și procentul suplimentar de 10%. Acest partid era proclamat ca grupare majoritară și i se atribuiau 50% din totalul mandatelor, însă doar după ce se scădeau mai întâi mandatele atribuite grupurilor minoritare, în circumscripțiile în care acestea obțineau majoritatea absolută.
Prin lege se statua în fiecare circumscripție electorală organizarea unui biroul electoral, pe lângă tribunal. Biroul era prezidat de președintele tribunalului, asistat de către un judecător. Dintre atribuțiile acestui birou electoral putem evidenția: supravegherea și controlarea operațiunilor de imprimare a căiților de alegător pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat, dar și a buletinelor de vot; primirea declarațiilor de candidatură; primirea și rezolvarea plângerilor legate de distribuirea cărților de alegător, precum și a buletinelor de vot; desemnarea localurilor de votare; tota- lizarea rezultatelor scrutinului de la toate secțiile de votare și comunicarea rezultatelor Comisiei Centrale Electorale de pe lângă Ministerul de Justiție; primirea contestațiilor cu privește desfășurarea operațiunilor electorale și înaintarea acestora Comisiei Centrale Electorale sau Adunării Deputaților, după caz.
Propunerile de candidatură trebuiau să cuprindă un număr de candidați egal cu numărul locurilor atribuite acelei circumscripții electorale. în ceea ce privește desemnarea semnelor electorale, această operațiune era încredințată Comisiei Centrale Electorale care întocmea „un tablou cuprinzând un număr îndestulător de semne geometrice, cât mai distincte, din care grupările politice cunoscute, sau candidații au dreptul să-și aleagă un semn pentru toată țara sau pentru localitățile unde candidează. Aceste semne rămân proprietatea grupului sau candidaților ce le-au ales. Alegerea semnelor se face cu cel puțin 20 de zile înainte de ziua alegerii”.
Un rol important în derularea în bune condiții a operațiunilor electorale îl avea Comisia Centrală Electorală. Această comisie era formată din cinci membrii, și anume: un președinte și un consilier de la Curtea de Casație, desemnat prin tragere la sorți, în ședință publică; un președinte de la Consiliul legislativ, desemnat prin tragere la sorți de primul-pfe- ședinte, doi președinți de la Curtea de Apel București, trași la sorți în ședință publică, de către primul președinte al Curții de Apel; un con- silier-supleant de la înalta Curte, doi consilieri-supleanți ai Curții de Apel și unul al Consiliului legislativ. Toate rezultatele se centralizau la birourile electorale județene, iar acestea se trimiteau, ulterior, la Comisia Centrală Electorală de pe lângă Ministerul de Justiție. Comisia era cea care repartiza mandatele grupărilor politice pe întreaga țară, repartiza mandatele atribuite fiecărei grupări pe circumscripții și atribuia mandatele candidaților din fiecare listă.
În Legea electorală, legiuitorul se ocupă de incapacități: „Sunt incapabili de a fi alegători sau aleși cei puși sub interdicție sau consiliu judiciar, precum și cei în stare de faliment, declarați și nereabilitați”. Erau nedemni de a fi aleși sau alegători, cei condamnați pentru crime sau cei condamnați pentru anumite delicte prevăzute de Codul penal român sau de dispozițiile penale corespunzătoare în vigoare în Bucovina și ținuturile ardelene.
Legea electorală din 27 martie 1926 a stabilit și un control jurisdictional al operațiunilor electorale, un contencios electoral. Legea electorală a împărțit operațiunile electorale în mai multe categorii, stabilind pentru fiecare un contencios special. Astfel, legea stabilea o primă categorie de conflicte care se puteau ivi cu ocazia stabilirii listei electorale. Rezolvarea acestor conflicte era încredințată judecătorului de pace, cu posibilitatea de a face recurs la tribunal. O altă categorie de instanțe era desemnată de lege pentru a examina conflictele ce se puteau ivi cu privire la semnele electorale, la depunerea propunerilor de candidatură, la numărul de ordine al listelor etc. Instanțele competente erau în aceste situații birourile electorale județene, pentru ultimele două tipuri de contestații, și Comisia Centrală Electorală, pentru toate.
O altă categorie de instanțe erau adunările politice, care judecau contestațiile referitoare la operațiunile alegerilor propriilor lor membrii, cu dreptul de a valida sau invalida alegerile. Comisia Centrală Electorală avea un rol de control asupra hotărârilor date de biroul electoral, cu excepția celor referitoare la depunerea listelor de candidați, care erau definitive, conform art. 54 din legea electorală, în caz de primire, dar supuse controlului comisiei centrale, în caz de respingere.
Anii 1927 și 1928 s-au aflat sub amprenta familiei regale și a luptei pentru putere dintre cele două partide istorice: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc.
În cei doi ani, fiecare dintre cele două partide au „gustat” atât „tăria înălțimilor”, cât și „pâinea amară” a opoziției. Ele au fost chiar și partenere la guvernare. Această perioadă a fost marcată de nenumărate eșecuri ale oamenilor politici importanți de a închega un Guvern de uniune națională. La alegerile din 1927 a participat și Blocul Muncitoresc Țărănesc, care cunoscut pentru acțiunile sale violente, a determinat autoritățile să vegheze atent la campania electorală.
Izbucnirea crizei economice a dereglat întreaga sferă productivă, cu repercursiuni asupra tuturor sectoarelor de activitate. Cu toate eforturile depuse, guvernele național-țărăniste nu au putut redresa situația. în acest context a crescut valul de nemulțumiri populare, iar pe de altă parte, vârfurile burgheziei s-au orientat spre forme autoritare de guvernare, pornind o largă ofensivă împotriva regimului întemeiat pe partidele politice. Alegerile parlamentare ce au fost organizate în iunie 1931 trebuiau să consfințească, în concepția Regelui Carol al II-lea și a susținătorilor săi, falimentul partidelor politice, și să deschidă calea unui nou regim, în care rolul primordial revenea Regelui.
La un an (1931) de la revenirea pe tron a Regelui Carol al II-lea, partidele intră în lupta electorală, cuprinse de puternice frământări interioare, atribuite chiar Regelui, care și-ar fi plănuit, încă de pe atunci, dictatura, destabilizând mai înainte partidele politice. Misiunea organizării alegerilor revine Guvernului Iorga-Argetoianu, susținut de Uniunea Națională, în care Argetoianu îi atrăsese și pe liberalii conduși de I. G. Duca, în urma unui pact secret în care ambii urmau să ajungă, pe rând, șefi ai Guvernului.
Guvernul câștigă alegerile: Uniunea Națională obține 289 de mandate la Cameră – după prima electorală care acorda câștig de cauză listei care obținea mai mult de 40%, iar Partidul Național Țărănesc a obținut doar 30 de mandate. Un an mai târziu (1932), rolurile s-au inversat, Nicolae Iorga fiind schimbat în fruntea Guvernului cu Vaida-Voevod, în urma jocurilor de culise făcute de Argetoianu, care, conform pactului cu I.G. Duca, încercase să îl impună pe acesta din urmă Prim ministru, și nu reușise. Regele îl alege pe Alexandru Vaida-Voevod, în ciuda tradiției de a numi ca Prim ministru pe șeful partidului, în speță Partidul Național Țărănesc, ceea ce a dus la părăsirea șefiei partidului de către Iuliu Maniu.
Alegerile din 1937 sunt fără nicio îndoială, „cântecul de lebădă” al democrației românești interbelice. După acest scrutin, dictatura carlistă și, apoi, dictatura antonesciană au aruncat-o în bezna istoriei. Ultimele alegeri libere din perioada interbelică nu au contat aproape deloc. La scurt timp de la desfășurarea scrutinului, Regele Carol al II-lea avea să instaureze dictatura sa personală, cu largul concurs al Guvernului condus de Octavian Goga. Este doar începutul perioadei în care la putere s-au perindat regimurile antidemocratice. Agresivitatea cu care Guvernul liberal, condus de Gh. Tătărăscu, a obstrucționat partidele de opoziție în campania electorală și în timpul scrutinului propriu-zis, nu ia adus succesul în alegeri. în ciuda acestui comportament antidemocratic, acesta a fost primul și singurul Guvern interbelic care nu a câștigat alegerile pe care el însuși le-a organizat.
La 12 decembrie 1937, Cabinetul Tătărăscu instituie starea de asediu și cenzura în timpul campaniei electorale. Din acel moment, întrunirile în aer liber au fost interzise. Această măsură a fost completată, de mai multe ori, cu proclamarea carantinei în anumite localități considerate „fiefuri” ale formațiunilor din opoziție. Carantina a fost instaurată și în timpul desfășurării scrutinului propriu-zis și, în consecință, votarea nu s-a mai desfășurat în aceste locații.
Înaintea alegerilor din 1937, eșichierul politic era deosebit de fărâmițat. Nu mai puțin de 16 partide au candidat pentru Camera Deputaților și Senat, în încercarea lor de a obține puterea. Alegerile de la finele anului 1937 au fost la un pas de a fi anulate din cauza faptului că rezultatul scrutinului nu a fost anunțat de Comisia Centrală Electorală în termen de opt zile de la data alegerilor, așa cum prevedea legea electorală. în cele din urmă, rezultatul a fost publicat pe muchie de cuțit în M. Of. din 30 decembrie 1937.
Rezultatul nedecis al alegerilor i-a oferit suveranului o largă posibilitate de manevră pentru realizarea, printr-o altă formulă guvernamentală, a principalului său obiectiv politic. Carol al II-lea a avut abilitatea de a profita de criza sistemului partidist, de lipsa de unitate a forțelor democratice, de teama generală față de pericolul reprezentat de Mișcarea legionară pentru a impune soluția cea mai convenabilă pentru el și pentru gruparea pe care o reprezenta. Renunțând la uzanțele stabilite, Regele a adus la putere un partid clasat pe locul al patrulea, cu un procent mic de voturi, pe care-l putea influența fără greutate și, la nevoie, înlătura. Urmărind instaurarea dictaturii personale, Regele însărcinează Partidul Național Creștin cu formarea Guvernului, în ciuda faptului că formațiunea lui Octavian Goga și A.C. Cuza obținuse la alegeri doar 9,7% din sufragii. Guvernul acesta se va dovedi loial și va pregăti terenul pentru dictatura carlistă. Acest Guvern s-a aflat, efectiv, la putere doar 44 de zile.
În perioada 1938 – 1947, România s-a confruntat pe plan intern și extern cu fenomene de instabilitate și cu schimbarea sferelor de influență, fiind nevoită să-și adapteze cadrul constituțional și mecanismele de conducere politică la noile realități. Constituția din 1938 prevedea concentrarea puterii politice în mâinile Regelui: „Puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentațiunea Națională care se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților.”
În 1938, pentru că Regele Caro! al II-lea dăduse lovitura de stat, preluase puterea și simțea nevoia ca să aibă un Parlament docil, care să execute „cuminte” planurile Regelui, ce ieșise din limitele normale constituționale de a domni, s-a dorit organizarea de noi alegeri, iar prima regulă a fost aceea de a scăpa de legionari, prin introducerea în Constituție a vârstei de 30 de ani pentru a fi ales. Până la urmă, aceste alegeri nu au mai avut loc, printre motive fiind evidențiate: izbucnirea celui de-al doilea război mondial și execuția fruntașilor legionari.
Adunarea Deputaților se compunea din deputați aleși de cetățeni români, care au vârsta de 30 de ani împliniți și care practicau o îndeletnicire din următoarele trei categorii:
agricultură și munca manuală;
comerțul și industria;
ocupații intelectuale.
Majoratul electoral este ridicat deci, la 30 de ani pentru a se evita manipularea tineretului în campania electorală de către Garda de Fier. Totodată, electoratul este distribuit în trei categorii, potrivit unor criterii profesionale.
Constituția din 1938 a făcut un pas înapoi în ceea ce privește exercițiul vieții democratice, prin introducerea votului pe colegii, înlăturând, astfel, caracterul universal al votului. Mandatul deputaților este stabilit la 6 ani în loc de 4 ani. Senatul se compunea din senatori numiți de Rege, senatori de drept (Moștenitorul Tronului, toți Principii majori ai familiei regale, episcopii eparhioți etc.) și senatori aleși prin vot obligatoriu și secret, pe baza scrutinului uninominal. Proporția senatorilor numiți, în raport cu cei aleși, era de jumătate. Mandatul senatorilor de drept înceta odată cu calitatea sau cu demnitatea în virtutea căreia îl dețineau. Mandatul senatorilor aleși și a celor numiți era de 9 ani. Mandatul senatorilor aleși se reînnoia din 3 în 3 ani, în proporție de o treime.
Prin Legea electorală din 9 mai 1939 se prevedea că au drept de vot doar cetățenii români atât femei, cât și bărbați, care aveau vârsta de cel puțin 30 de ani împliniți, erau știutori de carte și practicau una dintre îndeletnicirile expres prevăzute de lege.
“Către sfârșitul anului 1940, România se afla într-o gravă criză politică internă și externă. Regele Carol al II-lea, în data de 5 septembrie 1940, a suspendat Constituția din 1938, care reprezenta baza regimului său, dizolvând în același timp și cele două adunări legiuitoare.”
În perioada 1940-1944 o serie de acte constituționale au stat la baza ordinii juridice în statul român (Decretul-lege pentru apărarea ordinii politice unice și totalitare a Statului Român din 22 iunie 1940; Decretul Regal pentru formarea unui nou Guvern din 5 septembrie 1940; Decretul-lege privitor la reglementarea succesiunii la Tron a Marelui Voievod Mihai din 6 septembrie 1940; Decretul Regal pentru învestirea cu depline puteri în stat a generalului Ion Antonescu din 8 septembrie 1940; Decretul Regal prin care statul român devine stat național legionar din 14 septembrie 1940).
Regimul politic autoritar condus de generalul Ion Antonescu a fost înlăturat la 23 august 1944 prin arestarea acestuia. Devenea, astfel, iminentă instituirea unui nou cadru constituțional, necesar organizării și exercitării puterii. Convocarea unei Adunări Constituante, care să realizeze acest deziderat, nu era posibilă deoarece Corpurile legiuitoare fuseseră desființate de Carol al II-lea, situație care a determinat alegerea unei soluții inedite, și anume: repunerea în vigoare a unor dispoziții constituționale anterioare. în aceste condiții, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 570 din 30 august 1944, s-a semnat Decretul-lege nr. 1626 din 31 august 1944, prin care s-a repus în vigoare, cu unele rezerve, Constituția din 1923. Aceste rezerve vizau îndeosebi puterea legislativă, stipulându-se în acest sens că: „până la organizarea Reprezentanței naționale, puterea legislativă se exercită de Rege, la propunerea Consiliului de Miniștri”.
În perioada 1944-1947, România a cunoscut o involuție constituțională. în mai 1946, guvernul Groza făcea publice anteproiectele decretelor pentru organizarea Reprezentanței naționale și pentru alegerea deputaților (Legea electorală). Partidul Comunist considera înlăturarea celei de a doua Camere – Senatul – un act „democratic”.
În 15 iulie 1946 a fost adoptat Decretul nr. 2218 privind exercitarea puterii legislative, act prin care se puneau bazele Parlamentului unicameral: „Reprezentanța Națională se organizează într-un singur corp: Adunarea Deputaților”. Alegerea deputaților se realiza de către cetățenii români în vârstă de cel puțin 21 de ani împliniți, prin vot universal, egal, direct secret, pe baza scrutinului de listă și a reprezentării proporționale. Decretul stipula că femeile au drept de vot și pot fi alese în Adunarea Deputaților, în aceleași condiții ca și bărbații. Pentru a fi eligibil, dispozițiile decretului prevedeau drept condiții: vârsta de cel puțin 25 de ani împliniți, cetățenia română și domiciliul în România. De asemenea, a fost acordat drept de vot și unor categorii de persoane până atunci excluse: militarii și funcționarii publici, asupra cărora se puteau face ușor presiuni din partea comuniștilor prin intermediul administrației pe care o controlau în întregime. Dispozițiile Decretului nr. 2218 au fost completate de cele ale Decretului nr. 2219 din 1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputaților. Prin acest decret se stipula că cei care au dobândit cetățenia română prin naturalizare nu aveau drept de vot și nu puteau fi aleși în Adunare decât după 6 ani de la data naturalizării. Militarii activi și membrii Corpului judecătoresc nu puteau fi aleși în Adunarea Deputaților.
Alegerile din 1946 trebuiau să desemneze primul Guvern legitim al României postbelice. Deși pe listele electorale au participat mai multe partide, două au fost taberele care s-au confruntat în octombrie 1946: pe de o parte, comuniștii și aliații lor, și, pe de altă parte, partidele tradiționale – Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. Ultimele două formațiuni politice doreau refacerea României după modelul din perioada interbelică. Partidul Comunist decisese adoptarea modelului sovietic de organizare a țării. Ambele tabere se bucurau de spijin exterior: primii din partea Uniunii Sovietice, care dorea să-și extindă influența în zonă, iar ceilalți din partea statelor occidentale ce susțineau reconstrucția democrației interbelice. Campania electorală din 1946 a fost diferită de cele dinaintea ei. Miza era foarte mare, fiind vorba de două viziuni diferite cu privire la viitorul României. în aceste condiții, nu este de mirare că bătălia electorală s-a transformat într-o luptă de stradă. Aici însă, comuniștii erau în elementul lor, după 20 de ani de ilegalitate erau mai bine organizați și deciși să câștige puterea. Partidul Comunist s-a străduit să organizeze alegerile în așa fel încât să fie avantajat la maximum. Oficial, alegerile au dat câștig de cauză Blocului Partidelor Democrate (Comuniștii). Acesta a obținut 78,46% din totalul voturilor, în timp ce partidele tradiționale au obținut doar 17,34% din voturi. Evenimentele politice se precipită și în data de 30 decembrie 1947, când Regele Mihai I abdică.
În aceeași zi a abdicării Regelui se convoacă Adunarea Deputaților și se adoptă Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română. Pe data adoptării legii, regimul constituțional tranzitoriu instituit la 31 august 1944, și-a încetat existența. La 24 februarie 1948, Adunarea Deputaților adoptă o lege (Legea nr. 32/1948) prin care stipulează propria dizolvare și se învestește Guvernul cu putere legislativă până la constituirea noului Parlament.
Potrivit legii adoptate, noul for legislativ al țării care se va numi Marea Adunare Națională „va elabora Constituția Republicii Populare Române”. Potrivit aceleiași legi, se organizează alegeri generale în data de 28 martie 1948. Alegerile, în noul context politic, au fost organizate în 28 martie 1948. La aceste alegeri au participat Frontul Democrației Populare, format din Partidul Muncitoresc Român (rezultat din fuziunea, la 23 februarie 1948, a Partidului Social-Democrat cu Partidul comunist Român), Uniunea Populară Română, Frontul Plugarilor și Partidul Național Popular, care a obținut 405 mandate, disidența lui Petre Bejan desprinsă din grupul condus de Gheorghe Tătărăscu, care a obținut 7 mandate, și partidul Țărănesc Democrat condus de dr. N. Lupu, care a obținut 2 mandate. Deci, majoritatea guvernamentală deținea 405 mandate, în timp ce opoziția avea doar 9 mandate. La 6 aprilie 1948 se deschideau lucrările Marii Adunări naționale și, după validarea mandatelor, la 8 aprilie 1948, președintele Consiliului de Miniștri propunea un proiect de Constituție, care fusese publicat anterior în publicația centrală Scânteia, patronată de Partidului Comunist Român.
La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Națională adoptă cu unanimitate de voturi a celor prezenți (401 parlamentari), prima Constituție socialistă a țării care a consemnat legislativ acapararea puterii politice de către o elită a Partidului Comunist. Legea fundamentală a introdus restricții politice la exercitarea drepturilor electorale, prevăzând că „nu se bucură de dreptul de vot persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii”. Majoratul electoral era stabilit la vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales revenea celor care au împlinit vârsta de 23 de ani. Spre deosebire de reglementările anterioare în materie electorală, militarii, magistrații și funcționarii publici aveau dreptul de a fi aleși în toate organele statului. Constituția din 1948 stabilea în art. 4 că reprezentanții poporului în toate organele puterii de stat erau răspunzători în fața poporului și puteau fi revocați prin voința alegătorilor, în condițiile legii.
Constituția din 27 septembrie 1952 nu a adus modificări esențiale în ceea ce privește conținutul principiilor înscrise în legea fundamentală din 1948, însă a reliefat un nou principiu, de esență sovietică: rolul conducător al partidului unic. Constituția a rezervat un capitol special – Capitolul VIII – sistemului electoral, în care a stabilit regulile de desfășurare a alegerii deputaților. Dispozițiile privind caracterul universal, egal, direct și secret al votului, majoratul electoral stabilit la 18 ani, dreptul de a fi eligibil de la vârsta de 23 de ani, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, cât privește dreptul de a alege și de a fi ales în Marea Adunare Națională, eliminarea oricărei forme de discriminare cât privește exercitarea dreptului de vot, sunt preluate din vechea reglementare constituțională de la 1948. Articolul 101 prevedea obligativitatea deputaților de a da socoteală în fața alegătorilor de activitatea lor și de cea a organului ales din care făcea parte. De asemenea, deputatului i se putea retrage oricând mandatul, în urma hotărârii majorității alegătorilor, în conformitate cu procedura fixată de lege. Acest lucru era cu atât mai posibil, cu cât partidul era totalitar, iar lista de candidați unică.
Legea fundamentală din 1965 a marcat o etapă distinctă în organizarea constituțională a statului socialist. Sistemul politic se baza în continuare pe monopolul partidului unic care exercita rolul conducător în întreaga societate. Marea Adunare Națională rămâne organul suprem al puterii de stat, unica autoritate legiuitoare a țării.
Marea Adunare Națională a adoptat și Legea nr. 67/1974, ce reprezenta noua lege electorală. Atât legea constituțională, cât și legea electorală cuprindeau o serie de modificări referitoare la: definirea rolului Frontului Unității Socialiste atât în ceea ce privește desemnarea candidaților, cât și organizarea, sub conducerea Partidului Comunist Român, a campaniilor electorale, reducerea numărului de deputați în M.A.N. și în consiliile populare, stabilirea pentru consiliile populare municipale, orășenești și comunale a unei durate mai scurte a mandatului, instituirea unei proceduri mai detaliate în vederea depunerii mai multor candidaturi pentru un loc de deputat și pentru exercitarea votului în această nouă situație, simplificarea procedurii de revocare a deputatului înainte de expirarea termenului pentru care era ales.
O caracteristică a sistemului constituțional din perioada socialistă o reprezenta revocarea deputaților. Dreptul de revocare constituia puterea juridică pe care o aveau cetățenii cu drept de vot din circumscripția electorală, de a retrage împuternicirea pe care, o încredințaseră deputatului pentru a-i reprezenta într-un organ reprezentativ al puterii de stat. Dreptul de revocare era stabilit de Constituție ca drept fundamental politic, alături de celelalte două drepturi electorale, respectiv dreptul de a alege și dreptul de a fi ales. Este de menționat faptul că, în Constituția Republicii Socialiste România, dreptul de revocare era consfințit în rândul drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
În Constituție se prevedea că „alegătorii au dreptul de a revoca oricând pe deputat potrivit procedurii prevăzute de lege”. Trebuie reținut că până la modificarea Constituției și adoptarea legii electorale din decembrie 1974, nu exista în legislație o procedură specială de revocare, atât vechiul text al Constituției, cât și legea electorală anterioară prevedeau că revocarea se făcea conform aceleiași proceduri cu care deputatul fusese propus și ales. Procedura revocării cuprindea două etape, și anume: o etapă prealabilă de consultare a alegătorilor și o etapă de confirmare a voinței alegătorilor, prin actul de decizie al organului reprezentativ din care făcea parte deputatul. Dreptul de a propune revocarea deputatului aparținea Frontului Unității Socialiste, adică aceluiași organism politic care a făcut și propunerea de candidatură. El putea exercita acest drept din proprie inițiativă, la cererea organizațiilor care îl compuneau ori a alegătorilor, formulată în adunări pe circumscripții electorale. Propunerea de revocare formulată era prezentată de consiliul corespunzător al Frontului Unității Socialiste, respectiv Consiliul Național, în cazul deputaților din Marea Adunare Națională și consiliile județene, municipale, orășenești și comunale ale Frontului Unității Socialiste în cazul deputaților din consiliile populare, pentru dezbaterea în adunările alegătorilor organizate pe circumscripții electorale, convocate de consiliul corespunzător al Frontului Unității Socialiste cu cel puțin 10 zile înainte.
Legea electorală prevedea o serie de operații ce vizau organizarea și desfășurarea alegerilor și care se realizau printr-un ansamblu de raporturi juridice ce se încadrau într-o perioadă de 60 de zile, adică de la publicarea actului de stabilire a datei alegerilor și până în ziua votării. Potrivit legii electorale, alegerile generale pentru Marea Adunare Națională și pentru consiliile populare județene și al municipiului București aveau loc din 5 în 5 ani, corelate cu perioada la care se ținea Congresul Partidului Comunist Român, pentru ca programul pe baza căruia se desfășurau alegerile să aibă ca temei directivele stabilite de Congres. În delimitarea circumscripțiilor electorale pentru Marea Adunare Națională și pentru Consiliul popular al municipiului București, precum și pentru stabilirea numărului și delimitarea circumscripțiilor electorale pentru celelalte consilii populare se ținea seama de norma de reprezentare, adică de numărul locuitorilor care urmau a fi reprezentați de un deputat.
Listele de alegători se făceau de către comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orășenești și comunale (în municipiul București de către comitetele executive ale consiliilor populare ale sectoarelor), din oficiu, și se semnau de către președintele și secretarul comitetului sau biroului executiv al consiliului popular. Listele se întocmeau separat pe fiecare secție de votare, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua alegerilor. Erau înscriși în liste toți cetățenii cu drept de vot care domiciliau în străzile sau satele cuprinse în fiecare secție de votare. în unitățile militare, listele se întocmeau sub semnătura comandantului unității sau a serviciului și cuprindeau numai pe acei militari care locuiau în unitate. Militarii cu domiciliul în afara unității sau serviciului militar erau cuprinși în listele de alegători întocmite de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare arătate mai sus. Listele erau realizate conform unui formular stabilit de Consiliul de Stat, care cuprindea o serie de precizări înscrise în legea electorală.
Orice alegător putea fi înscris într-o singură listă de alegători, și anume în aceea de la domiciliu. în cazul când își schimba domiciliul sau lipsea din localitatea de domiciliu în ziua votării, alegătorul avea dreptul să obțină de la comitetul sau biroul executiv al consiliului popular care a întocmit lista o adeverință privind exercitarea dreptului de a alege, despre care se face mențiunea în lista de alegatori la rubrica observații. Cu această adeverință alegătorul se putea prezenta la orice secție de votare, unde i se reținea adeverința, iar el era înscris într-o listă separată de către comisia secției de votare.
Pentru conducerea operațiilor electorale, pentru stabilirea rezultatelor și proclamarea celor aleși erau necesare anumite organe speciale. În Republica Socialistă România, comisiile electorale erau compuse din reprezentanți desemnați de Frontul Unității Socialiste, de organizațiile care intrau în componența sa, precum și din reprezentanți desemnați în adunările alegătorilor din întreprinderi, organizații economice, instituții social-culturale, sate și unități militare.
Potrivit art. 25 din Constituție și art. 3 din Legea Electorală, propunerile pentru candidaturi aparținea Frontului Unității Socialiste, cel mai larg organism politic aflat sub conducerea Partidului Comunist Român. Depunerea candidaturilor constituia o operație deosebit de importantă în procesul organizării alegerilor, trebuind să se încheie cel mai târziu cu 20 de zile înainte de ziua alegerilor. Se mai puteau depune alte candidaturi dacă în următoarele 10 zile, respectiv cu 10 zile înainte de ziua alegerilor, candidatul sau candidații propuși decedau, pierdeau drepturile electorale ca urmare a punerii sub interdicție judecătorească etc. și nu mai rămânea vreo candidatură valabilă în circumscripția electorală.
Centralizarea pe țară a rezultatelor și întocmirea comunicatelor referitoare la rezultatele alegerilor se făceau pentru Marea Adunare Națională de către Comisia Electorală Centrală, iar pentru consiliile populare, de către Consiliul de Stat, comunicatele publicându-se în B. Of. al Republicii Socialiste România. Reprezentanții în organele puterii de stat erau desemnați pe baza scrutinului uninominal cu majoritate absolută.
Atât în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965), cât și în cea dominată de Nicolae Ceaușescu (1965-1989), sistemul comunist de alegeri funcționa după reguli impuse de la centru. Partidul controla întregul proces electoral. Fiecare comună, oraș, județ primea din partea Biroului politic al partidului o listă de candidați, care reflecta structura pe profesii, etnii și sexe a populației. Începând cu anul 1974, Nicolae Ceaușescu a fost unicul candidat la funcția supremă în stat până la Revoluția din decembrie 1989.
Evenimentele din 1989 au produs modificări esențiale în viața politică românească. Nucleu organizatoric, creat în acele zile fierbinți ale Revoluției, Frontul Salvării Naționale a adoptat Decretul-lege nr. 2/1989 prin care s-a creat un nou organism denumit Consiliul Frontului Salvării Naționale care era învestit cu prerogative caracteristice Parlamentului, iar președintele Consiliului era învestit cu atribuții de Șef al statului. Printre atribuțiile Consiliului se regăsește și aceea de reglementare a sistemului electoral. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 pune bazele pluralismului politic, consfințind libera constituire a partidelor politice în România în vederea realizării unei societăți cu adevărat democratice.
Decretul-lege nr. 92/1990, din punct de vedere al naturii juridice, a fost un act cu caracter constituțional, nu o simplă lege electorală, de fapt, el a fost o „mini – Constituție provizorie a perioadei guvernării revoluționare”. Atât Parlamentul cât și Președintele României se alegeau prin vot universal, egal, direct și secret, liber exprimat. Majoratul electoral era stabilit la vârsta de 18 ani. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaților vârsta stabilită era de 21 de ani, în timp ce pentru Senat și Președintele României se cerea o vârstă de 30 de ani. Pentru aceste demnități publice puteau candida „numai” cetățenii cu domiciliul în țară, care aveau o profesiune sau ocupație legală.
Erau excluși de la exercițiul drepturilor electorale alienații și debilii mintali puși sub interdicție, precum și persoanele lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare. Nu puteau fi alese persoanele care săvârșiseră abuzuri în funcții politice, juridice și administrative, care au încălcat drepturile fundamentale ale omului, precum și persoanele care au organizat sau au fost instrumente ale represiunii în cadrul organelor de securitate, în vechea poliție sau în miliție, precum și persoanele, care, potrivit legii, nu puteau face parte din partidele politice. Scrutinul ales pentru desemnarea parlamentarilor era reprezentarea proporțională, precizându-se, de asemenea, că organizațiile reprezentând minoritățile naționale care nu întruniseră numărul necesar de voturi pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaților, aveau dreptul la un mandat de deputat. Potrivit art. 80 din Decretul-lege nr. 92/1990, Adunarea Deputaților și Senatul se constituiau, de drept, în Adunare Constituantă pentru adoptarea noii Constituții a statului român. Astfel, în ședința din 21 noiembrie 1991 a Adunării Constituante a fost adoptată noua Constituție a României, care a intrat în vigoare după aprobarea sa prin referendum în data de 8 decembrie 1991.
Constituția din 1991 a marcat începutul unui nou ciclu constituțional în viața statului român, care reliefează noile realități politice, juridice, economice și sociale. Constituția reglementează o serie de principii care stau la baza ordinii constituționale în orice stat democratic și anume: principiul suveranității poporului; principiul separației puterilor; pluralismul politic; principiul supremației Constituției; principiul egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, fără nicio discriminare; principiul consacrării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor etc. Drepturile politice au fost consacrate în art. 34 și în art. 35 din Constituție.
În sistemul nostru constituțional, cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv, dacă sunt în deplinătatea facultăților mintale și au aptitudinea morală de a vota. Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind vârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot. La această vârstă persoana capătă capacitatea electorală care este un aspect al capacității de drept constituțional. Deplinătatea facultăților mintale este o condiție firească, elementară, și de aceea Constituția nu acordă drept de vot debililor sau alienaților mintali puși sub interdicție prin hotărâre judecătorească.
Potrivit Constituției, au dreptul de a fi aleși cetățenii români care îndeplinesc anumite condiții: „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară”, dacă nu le este interzisă asocierea în partidele politice. „Nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții Constituționale, Avocații poporului, magistrații, membri activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică”. Prin urmare nu puteau candida străinii, apatrizii și cetățenii români care au și o altă cetățenie sau care nu aveau domiciliul în țară. Cât privește dispozițiile enunțate în art. 37 alin. 3, dacă persoanele din aceste categorii ar dori să candideze în alegerile parlamentare, prezidențiale sau locale, ele pot demisiona din funcțiile respective, înainte de a-și depune candidatura.
Dispozițiile constituționale în materie electorală au fost completate cu cele din legile speciale care reglementau în mod detaliat procedura alegerilor parlamentare, prezidențiale sau locale, în speță Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și Legea nr. 69/1992 privind alegerea Președintelui României.
Constituția din 1991 a suferit o serie de modificări instituite prin Legea de revizuire nr. 429/2003, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3/2003.
O modificarea constituțională, în strânsă legătură cu exercițiul drepturilor electorale, o reprezintă art. 16 alin. (3) și (4) din Constituție. Două sunt inovațiile introduse în art. 16 alin. (3): pe de o parte, s-a eliminat condiția de a avea doar cetățenia română pentru ocuparea unei demnități sau funcții publice, deoarece, în condițiile integrării țării noastre în familia democrațiilor moderne, nu era justificată interdicția ocupării acestor funcții de către cetățenii români ce au și altă cetățenie; pe de altă parte, s-a prevăzut garanția egalității dintre femei și bărbați în ocuparea unor asemenea funcții.
Tot în Constituție se consacră un drept ce aparține cetățenilor Uniunii Europene, strâns legat de dezvoltarea democrației la nivelul de bază al unităților administrativ-teritoriale, justificat față de aceia care, potrivit condițiilor prevăzute de legea organică, rezultă că s-au integrat în viața social-economică a comunităților locale: „în condițiile integrării României în Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.” Dispozițiile constituționale sunt completate de legi speciale în materie electorală și anume: Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităților administrației publice locale, Legea nr. 370/2004 privind alegerea Prședintelui României și Legea nr. 373/2004 privind alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.
3.2. Organizarea și desfășurarea alegerilor în România
3.2.1. Cadrul legal
Potrivit prevederilor din Constituția României, “suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”. Organele reprezentative sunt cele de la nivel național (Parlamentul și Președintele României), cele de la nivel local (Primării, Consiliile locale, Consiliile județene și Președinții Consiliilor județene) și, mai nou, cele de la nivel supra- național (Parlamentul European).
Cadrul legal privind organizarea și desfășurarea alegerilor în România pentru toate autoritățile menționate mai sus este alcătuit din următoarele acte normative:
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 196 din 13 martie 2008;
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004;
Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în M.Of. al României, partea 1, nr. 28 din 16 ianuarie 2007;
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată în M.Of. al României, partea 1, nr. 333 din 17 mai 2007;
Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, republicată în M.Of. al României, partea I, nr. 510 din 22 iulie 2010;
Actul privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal și direct, publicat în Jurnalul Oficial al UE L 278 din 8 octombrie 1976, modificat prin Decizia Consiliului 2002/772/CE, Euratom, publicată în Jurnalul Oficial al UE L 283 din 21 octombrie 2002.
3.2.2. Stabilirea datei alegerilor
“Este operațiunea cu care debutează organizarea și desfășurarea alegerilor. În practica electorală s-a impus regula că data alegerilor se stabilește cu cel puțin 45 de zile înaintea votării și până la împlinirea a 5 zile de la expirarea mandatului. În general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei și ziua alegerilor se face ținând cont de conținutul și succesiunea operațiilor electorale. Cele 45 de zile sunt atât suficiente cât și necesare pentru realizarea acestor operații.”
Bineînțeles că regulile în această privință diferă de la un sistem constituțional la altul. De exemplu, legea electorală română din anul 2008 a stabilit că aducerea la cunoștința publică a datei alegerilor se face cu cel puțin 90 de zile înainte de ziua votării.
“Data alegerilor se stabilește de către Guvern, prin hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aducerea la cunoștință publică a datei alegerilor se face cu cel puțin 90 de zile înainte de ziua votării. în cazul organizării de alegeri parțiale, data desfășurării acestora se stabilește cu cel puțin 45 de zile înaintea zilei votării. Data efectivă în care au loc alegerile se stabilește într-o zi nelucrătoare (de regulă, duminica).”
3.2.3. Stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor și a colegiilor electorale
Circumscripția electorală este “cadrul organizatoric teritorial în care se desfășoară operațiunile de alegere. Județele, ca unități administrativ-teritoriale, joacă rolul de circumscripții electorale”. Municipiul București este și el o circumscripție electorală și, de asemenea, mai există circumscripții electorale pentru românii cu domiciliul în străinătate.
Colegiul electoral este o “subunitate a unei circumscripții electorale, în care este atribuit un singur mandat. Colegiile electorale se utilizează numai pentru alegerea membrilor Parlamentului.”
Stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor și a colegiilor electorale se realizează, de regulă, de către Parlament, prin lege. În mod excepțional, această operațiune este atribuită Guvernului. Delimitarea și numerotarea colegiilor uninominale se actualizează de către Autoritatea Electorală Permanentă. Operațiunea de delimitare se actualizează anual în cazul în care apar modificări în structura, denumirea sau rangul unităților administrativ-teritoriale, precum și după fiecare recensământ al populației, cu cel puțin 12 luni înainte de alegerile la termen, prin emiterea unei hotărâri a Autorității Electorale Permanente, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. În cadrul acestei operațiuni trebuie să se țină seama de norma de reprezentare. Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de un deputat la 70.000 de locuitori, iar pentru Senat, de un senator la 160.000 de locuitori. Numărul locuitorilor care se ia în calcul este cel rezultat în urma ultimului recensământ al populației, publicat de Institutul Național de Statistică, repartizat pe localități, corespunzător structurii teritorial- administrative în vigoare.
În explicarea stabilirii numărului și delimitării circumscripțiilor electorale trebuie să ținem cont de realitatea că legislația electorală a cunoscut și cunoaște o dinamică aparte. De aici schimbările frecvente în tehnicile electorale folosite. Numărul circumscripțiilor electorale poate fi stabilit prin constituții sau legi, poate fi stabilit, în temeiul legii, de anumite autorități publice, (de regulă Guvernul) după criteriile legale. Astfel, de exemplu, legea electorală română din anul 1990, adoptând scrutinul de listă, a stabilit că fiecare județ și municipiul București constituiau o circumscripție electorală, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a județelor și municipiului București. Este interesant de reținut că și în Franța, pentru alegerile în Senat, departamentul este circumscripție electorală. Practic, direct în temeiul legii electorale, s-au constituit 41 de circumscripții, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a județelor și municipiului București. Legea privind alegerile locale stabilește că pentru alegerea consiliilor locale și a primarilor, fiecare comună și oraș, respectiv municipiu, constituie o circumscripție electorală.
Pentru alegerile electorale din anul 2008, legea română a stabilit 43 de circumscripții electorale, deoarece în afara județelor și a municipiului București a mai constituit o circumscripție electorală pentru românii cu domiciliul în străinătate. în cadrul fiecărei circumscripții electorale s-au constituit colegii uninominale pe baza normei de reprezentare.
Numerotarea circumscripțiilor și a colegiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru alegerile parlamentare) fie de către autoritățile publice desemnate de lege (de exemplu, Guvern), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea și înregistrarea operațiunilor electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleși în fiecare circumscripție electorală revine autorităților stabilite de lege și după criteriile legale.
3.2.4. Întocmirea listelor electorale și a registrului electoral
Listele electorale cuprind toți alegătorii care își exercită dreptul de vot în cadrul unei secții de votare. Listele electorale sunt: permanente și speciale (suplimentare). Listele electorale permanente cuprind toți cetățenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea arondată unei secții de votare. Listele electorale speciale cuprind toți cetățenii care își exercită dreptul de vot într-o altă secție de vot decât cea în care sunt înscriși în listele electorale permanente.
Listele electorale permanente se întocmesc de către autoritățile locale (primari și poliția locală) și se actualizează permanent înaintea fiecărei alegeri de către aceleași autorități locale. Listele electorale speciale se întocmesc de către biroul electoral al secției de vot, cu ocazia fiecărei alegeri.
“Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscriși toți cetățenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reședința în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot.” Înregistrarea cetățenilor cu domiciliul sau reședința în străinătate se va face pe baza evidenței existente la Direcția generală de pașapoarte utilizată la eliberarea pașapoartelor cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, precum și a datelor deținute de Ministerul Afacerilor Externe. Autoritatea Electorală Permanentă întocmește, păstrează și actualizează în permanență, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral.
3.2.5. Constituirea birourilor și a oficiilor electorale
Pentru organizarea procesului electoral funcționează în mod permanent Autoritatea Electorală Permanentă, care emite hotărâri, decizii și instrucțiuni. În perioada organizării alegerilor se formează: Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripție la nivel județean și al municipiului București, oficii electorale de sector, în cazul municipiului București, și un birou electoral de circumscripție pentru cetățenii români cu domiciliul sau reședința în afara țării, precum și birouri electorale ale secțiilor de votare.
Biroul electoral este un organism care se constituie pentru buna organizare și desfășurare a alegerilor la nivel național, la nivel de circumscripție electorală și la nivel de secție de votare. Birourile electorale sunt alcătuite numai din cetățeni cu drept de vot.
Biroul Electoral Central se constituie la nivel național și este format din 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele și vicepreședinții Autorității Electorale Permanente și din cel mult 12 reprezentanți ai partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale care participă la alegeri, conform legii, precum și un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al minorităților naționale din Camera Deputaților. Desemnarea celor 5 judecători se face de președintele înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, în cea de a treia zi de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorți dintre judecătorii în exercițiu ai înaltei Curți de Casație și Justiție. Biroul Electoral Central are următoarele atribuții principale: “a) urmărește aplicarea unitară a dispozițiilor legale privitoare la alegeri și asigură interpretarea unitară a prevederilor acestora; b) asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei cuprinzând denumirea și semnele electorale ale partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale legal constituite, care au dreptul să participe la alegeri, și comunică lista tuturor birourilor electorale de circumscripție, imediat după constituirea acestora; c) rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate și contestațiile cu privire la activitatea birourilor electorale de circumscripție; contestațiile se soluționează prin decizii care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum și pentru autoritățile și instituțiile publice la care se referă, sub sancțiunile prevăzute de prezentul titlu; d) face publicațiile și afișările prevăzute de prezentul titlu cu privire la candidaturi; e) centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de circumscripție, numărul de candidaturi definitive din colegiile uninominale depuse de către partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale; comunică situația centralizată, în termen de 24 de ore de la întocmire, comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru atribuirea timpilor de antenă, precum și Societății Române de Televiziune și Societății Române de Radiodifuziune; f) stabilește, pe baza proceselor-verbale transmise de birourile electorale de circumscripție, lista partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale și a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care au întrunit pragul electoral, precum și lista celor care nu au întrunit pragul electoral și comunică birourilor electorale de circumscripție și dă publicității, în termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste; g) anulează alegerile dintr-o secție de votare în cazul în care constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală; h) poate dispune renumărarea voturilor într-o secție de votare sau refacerea centralizării voturilor și rezultatului alegerilor dintr-un colegiu uninominal în situația în care constată, pe baza probelor administrate, că au fost comise erori sau au fost înregistrate neconcordanțe între datele înregistrate în procesele-verbale; i) totalizează rezultatul național, pe baza proceselor-verbale primite de la birourile electorale constituite la nivele inferioare; j) transmite Autorității Electorale Permanente, după publicarea rezultatelor alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I, materialele necesare redactării Cărții Albe a Alegerilor; k) stabilește, la nivel național, numărul de mandate ce revin în fiecare circumscripție electorală fiecărui partid politic, alianță politică, alianță electorală, organizație a cetățenilor aparținând unei minorități naționale, candidat independent care participă în alegeri în condițiile prezentului titlu; l) atestă atribuirea unui mandat de deputat organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale care a întrunit condițiile prevăzute la art. 9 alin. (1) și eliberează certificatul doveditor deputatului desemnat pe această bază; m) trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia Autonomă “Monitorul Oficial”; n) organizează și implementează un sistem de colectare de date și de informare periodică a opiniei publice privind prezența populației la vot, în baza unui eșantion reprezentativ la nivel județean și național; o) îndeplinește orice alte atribuții ce le revin potrivit prezentului titlu”. La nivelul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripții electorale se constituie un birou electoral de circumscripție, format din 3 judecători, un reprezentant al Autorității Electorale Permanente și din cel mult 9 reprezentanți ai partidelor politice, alianțelor politice, alianțelor electorale și ai organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri, conform prezentului titlu, în circumscripția electorală respectivă. Biroul electoral de circumscripție pentru cetățenii cu domiciliul sau reședința în afara țării are sediul în municipiul București. Desemnarea celor 3 judecători se face în ședință publică, în termen de 21 de zile de la începerea perioadei electorale, de către președintele tribunalului, prin tragere la sorți dintre judecătorii în exercițiu ai tribunalului județean, respectiv ai Tribunalului București pentru Circumscripția electorală București și pentru circumscripția electorală pentru românii cu domiciliul sau reședința în afara țării.
Birourile electorale de circumscripție au o serie de atribuții privind organizarea și desfășurarea votării la nivelul circumscripției de vot și stabilesc rezultatele votării la nivelul circumscripției de vot.
Birourile electorale ale secțiilor de votare sunt alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia, care sunt, de regulă, magistrați sau juriști, precum și din 7 membri. Birourile electorale ale secțiilor de votare nu pot funcționa cu mai puțin de 5 membri.
Desemnarea președinților birourilor electorale ale secțiilor de votare și a locțiitorilor acestora se face cu 15 zile înainte de ziua votării, de către președintele tribunalului, în ședință publică anunțată cu 48 de ore înainte, prin tragere la sorți, pe funcții, dintre magistrați sau alți juriști existenți în județ sau în municipiul București. Listele magistraților care vor participa la tragerea la sorți se întocmesc de către președintele tribunalului, iar cele ale altor juriști, de către prefect, împreună cu președintele tribunalului.
Birourile electorale ale secțiilor de votare din străinătate se constituie dintr-un președinte, desemnat de șeful misiunii diplomatice, și cel mult 7 membri, stabiliți de președintele biroului electoral de circumscripție pentru românii cu domiciliul sau reședința în afara țării, prin tragere la sorți, dintr-o listă întocmită de Ministerul Afacerilor Externe, la propunerea partidelor politice parlamentare. în cazul în care numărul persoanelor propuse de partidele politice parlamentare este insuficient, lista este completată de către Ministerul Afacerilor Externe cu alte persoane cu o bună reputație și fără apartenență politică.
Birourile electorale ale secțiilor de votare au o serie de atribuții privind organizarea și desfășurarea votării la nivelul secției de vot și înaintează birourilor electorale de circumscripție sau oficiului electoral de sector procesele-verbale cuprinzând rezultatele votării de la nivelul secției de vot.
3.2.6. Constituirea secțiilor de votare
Pentru organizarea alegerilor funcționează Registrul secțiilor de votare, administrat de către Autoritatea Electorală Permanentă, cuprinzând delimitarea și numerotarea secțiilor de votare de pe teritoriul României. Secțiile de vot sunt delimitări teritoriale ale populației organizate astfel încât toți alegătorii să poată vota într-o singură zi.
Delimitarea secțiilor de votare se stabilește în termen de 30 de zile de la stabilirea datei alegerilor de către primarii comunelor, orașelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor componente, împreună cu prefecții și cu structurile teritoriale ale Centrului Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor.
“Numerotarea secțiilor de votare se stabilește de către prefect, la nivelul fiecărei circumscripții electorale, începând cu localitatea reședință de județ și continuând cu cele din municipii, orașe și comune, în ordinea alfabetică a acestora. Numerotarea secțiilor de votare din străinătate se stabilește de către ministrul afacerilor externe, prin ordin”.
Secțiile de votare se organizează astfel:
în localitățile cu o populație de peste 1.500 de locuitori, câte o secție de votare la 1.000-2.000 de locuitori;
în localitățile cu o populație sub 1.500 locuitori, o singură secție de votare;
se pot organiza secții de votare și în satele sau grupele de sate cu o populație de până la 1.000 de locuitori, situate la o distanță mai mare de 3 km față de sediul secției de votare din reședința comunei, orașului sau municipiului.
“Pe lângă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, Ministerul Afacerilor Externe organizează una sau mai multe secții de votare pentru alegătorii care au domiciliul sau reședința în afara țării. în afara acestor secții de votare pot fi organizate, cu acordul guvernului din țara respectivă, secții de votare și în alte localități decât cele în care își au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare. Alegătorii care au domiciliul sau reședința într-un alt stat decât România își exercită dreptul de vot la una dintre secțiile de votare din acea țară în care își au domiciliul sau reședința. Reședința în străinătate se dovedește cu orice document eliberat de autoritățile străine”.
Cetățenii români cu domiciliul sau reședința într-un stat în care nu există misiuni diplomatice sau oficii consulare ale României și nu este posibilă organizarea unei secții de votare își pot exprima dreptul la vot în oricare dintre secțiile de votare organizate în statele care fac parte din același colegiu.
3.2.7. Propunerea candidaturilor
Prin noțiunea de candidat se înțelege orice persoană care participă la alegeri în urma propunerilor înaintate de competitori electorali sau în nume propriu (candidat independent) pentru a obține un mandat. Competitorii electorali sunt partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile legal constituite ale cetățenilor aparținând unei minorități naționale reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale, care înaintează propuneri de candidatură, precum și candidații independenți. Candidații independenți sunt persoanele care participă la alegeri pentru a obține un mandat și care se autopropun pentru aceasta, fiind susținuți de un anumit număr de alegători.
Un candidat poate reprezenta un singur competitor electoral. Propunerile de candidați se depun la birourile electorale (Biroul Electoral Central sau Birourile electorale de circumscripție în funcție de alegerea Președintelui României sau a celorlalți aleși) cel mai târziu cu 30 sau 40 de zile înainte de data alegerilor (în funcție de autoritatea publică aleasă – Parlament, Președinte etc).
Propunerile de candidați se fac în scris, în 4 exemplare, de către partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri, sub semnătura conducerii acestora sau a persoanelor desemnate pentru a le semna, iar în cazul candidaților independenți, pe baza listei susținătorilor, în cazul alianțelor politice și al alianțelor electorale, propunerile de candidați vor fi semnate de conducerile fiecărui partid din alianță.
Propunerile de candidați trebuie însoțite de declarațiile de acceptare a candidaturii, semnate și datate de candidați, precum și de declarația de avere și declarația de interese ale fiecărui candidat. Toți candidații născuți înainte de data de 1 ianuarie 1976 trebuie să dea o declarație pe propria răspundere, potrivit legii penale, privind apartenența sau neapartenența la securitate, ca poliție politică.
Candidații independenți trebuie să fie susținuți de un număr minim de alegători înscriși în listele electorale permanente (acest număr diferă în raport de funcția pentru care se candidează).
Candidații pot renunța la candidatură, până la data rămânerii definitive a candidaturilor. în cazul unei renunțări la candidatură după data- limită de depunere a candidaturilor, competitorii electorali nu vor avea posibilitatea înlocuirii candidatului. în cazul decesului unui candidat după data-limită de depunere a candidaturilor, competitorii electorali nu vor avea posibilitatea înlocuirii acestuia.
Întocmirea buletinelor și a ștampilelor de vot
Modelul, dimensiunile și condițiile de tipărire ale buletinelor de vot se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, în termen de 7 zile de la stabilirea datei alegerilor, la propunerea Autorității Electorale Permanente și a Ministerului Administrației și Internelor.
“Ordinea în care se tipăresc numele candidaților pe buletinul de vot se stabilește de biroul electoral, prin trageri succesive la sorți. Candidații independenți se vor înscrie pe buletinul de vot, în partea finală a acestuia, în ordinea înregistrării candidaturilor. Tragerea la sorți se face de către președintele biroului electoral, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a candidaturilor”.
Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere, în număr suficient pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, pe care se aplică ștampila de control. Paginile se numerotează. În unghiul din partea stângă sus a patrulaterului se va imprima denumirea integrală a partidului politic, alianței politice, alianței electorale, a organizației cetățenilor aparținând minorității naționale sau, după caz, sintagma „candidat independent”, iar în unghiul din partea dreaptă sus se tipărește, după caz, semnul electoral. Numele candidatului va fi tipărit în mijlocul patrulaterului. Buletinele de vot se capsează.
Semnele electorale se stabilesc de către fiecare partid politic, alianță politică, alianță electorală sau organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri, cu cel puțin 60 de zile înainte de ziua alegerilor. Semnele electorale trebuie comunicate Biroului Electoral Central în vederea înregistrării și trebuie să se deosebească clar de cele anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea acelorași simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate. Partidele și alianțele politice pot întrebuința, ca semn electoral, semnul permanent cu care s-au înscris la Tribunalul București. Semnele electorale nu pot reproduce sau combina simbolurile naționale ale statului român, ale altor state, ale organismelor internaționale ori ale cultelor religioase. Fac excepție partidele politice care sunt membre ale unor organizații politice internaționale, acestea putând utiliza semnul organizației respective ca atare sau într-o combinație specifică. Candidații independenți nu pot folosi semne electorale.
Semnul electoral folosit de un partid politic, alianță politică, alianță electorală, organizație a cetățenilor aparținând unei minorități naționale, înregistrate legal începând din anul 1990, îi aparține de drept dacă l-a folosit primul, respectiv prima, și nu poate fi însușit sau utilizat de alt partid politic, alianță politică, alianță electorală sau organizație a cetățenilor aparținând unei minorități naționale înregistrată ulterior, decât cu consimțământul celor cărora le-a aparținut, respectiv al partidelor care au alcătuit alianța politică sau alianța electorală inițială.
În cazul în care același semn electoral este solicitat de mai multe partide politice, alianțe politice, alianțe electorale, organizații ale cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri, atribuirea se va face în beneficiul partidului politic, alianței politice, alianței electorale sau organizației cetățenilor aparținând minorității naționale care a înregistrat primul, respectiv prima, acel semn.
“Imprimarea buletinelor de vot se asigură de birourile electorale de circumscripție, prin intermediul prefecților. Pentru fiecare colegiu, buletinele de vot se vor imprima cu litere de aceeași mărime și aceleași caractere și cu aceeași cerneală în atâtea exemplare câți alegători sunt înscriși în listele electorale permanente, cu un supliment de 10%. Imprimarea buletinelor de vot pentru secțiile de votare din străinătate se realizează prin intermediul prefectului municipiului București. Prefecții răspund ca toate buletinele de vot necesare să fie imprimate cu cel puțin 10 zile înainte de data alegerilor”.
Buletinele de vot se predau președintelui biroului electoral de circumscripție, care le va distribui, prin intermediul primarilor, președinților birourilor electorale ale secțiilor de votare, cu cel puțin două zile înainte de data alegerilor. Predarea și distribuirea buletinelor se fac în pachete sigilate de câte 100 de bucăți sau multiplu de 100 de bucăți, pe bază de proces-verbal.
“Confecționarea ștampilelor birourilor electorale se realizează prin grija prefecților, iar ștampila Biroului Electoral Central și ștampilele cu mențiunea «VOTAT» se confecționează de către Ministerul Administrației și Internelor. Ștampilele cu mențiunea «VOTAT» se distribuie birourilor electorale prin intermediul prefecților, respectiv al Ministerului Afacerilor Externe pentru secțiile de votare din străinătate. Ștampilele cu mențiunea «VOTAT» se confecționează cu cel puțin 10 zile înainte de data alegerilor”.
Campania electorală
“În campania electorală, candidații, partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, cât și cetățenii cu drept de vot au dreptul să-și exprime opiniile în mod liber și fără nicio discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a mijloacelor electronice și a celorlalte mijloace de informare în masă”.
Primarii sunt obligați ca după expirarea termenului de depunere a candidaturilor, dar până la începerea campaniei electorale, să stabilească și să asigure prin dispoziție, locuri speciale pentru afișajul electoral, ținând seama de numărul competitorilor electorali care participă la alegeri. Locurile speciale pentru afișaj trebuie să fie stabilite în locuri publice frecventate de cetățeni, astfel încât competitorii electorali să le poată folosi fără stânjenirea circulației pe drumurile publice și a celorlalte activități din localitățile respective. În prealabil, primarii sunt obligați să asigure înlăturarea din spațiul public a oricăror materiale de propagandă electorală rămase de la campaniile electorale precedente.
“Partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri și candidații independenți au acces gratuit la serviciile publice de radio și televiziune proporțional cu numărul de candidaturi propuse și rămase definitive. Fiecare societate publică de radio și televiziune va lua în considerare numărul de candidaturi propuse de fiecare competitor electoral în aria geografică acoperită de postul respectiv de radio sau televiziune”.
Legea instituie și o serie de interdicții cu privire la campania electorală. Astfel, mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept; este interzisă organizarea acțiunilor de campanie electorală în unitățile militare; este interzisă introducerea spoturilor publicitare electorale în alte emisiuni decât cele electorale; cu 48 de ore înainte de ziua votării este interzisă prezentarea de sondaje de opinie, televoturi sau anchete făcute pe stradă; în ziua votării este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieșirea de la urne, înainte de închiderea votării; este interzisă utilizarea locurilor speciale pentru afișaj electoral astfel încât să împiedice folosirea acestora de către un alt competitor electoral; sunt interzise afișele electorale care combină culorile într-o succesiune care reproduce drapelul României sau al altui stat.
Birourile electorale de circumscripție veghează la corecta desfășurare a campaniei electorale în circumscripția electorală în care funcționează, soluționând plângerile ce le sunt adresate cu privire la respectarea legii și a deontologiei electorale.
Desfășurarea votării
Votarea are loc în secțiile de votare. Fiecare secție de votare trebuie să posede un număr suficient de urne, urnă specială, cabine, ștampile cu mențiunea «VOTAT», având în vedere numărul alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și respectarea duratei votării prevăzute în lege.
“Cabinele și urnele trebuie așezate în aceeași încăpere în care se află biroul președintelui biroului electoral al secției de votare. Cabinele, urnele, ștampilele și celelalte materiale necesare biroului electoral al secției de votare se asigură de către primarii comunelor, orașelor, municipiilor și ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, împreună cu prefecții”.
Președintele biroului electoral al secției de votare, împreună cu membrii acestuia, trebuie să fie prezenți la sediul secției de votare, în ajunul zilei alegerilor, la ora 18:00, fiind obligat să dispună măsurile necesare pentru asigurarea ordinii și corectitudinii operațiunilor de votare. Președintele va dispune fixarea posturilor de pază în jurul localului de vot.
Pe durata votării se interzice membrilor birourilor electorale și persoanelor acreditate să poarte ecusoane, insigne sau alte însemne de propagandă electorală.
Votarea începe la ora 7:00 și are loc până la ora 21:00, când secția de votare se închide. Pe ușa secției de votare se vor afișa orele între care se desfășoară procesul de votare. “Accesul alegătorilor în sala de vot are loc în serii corespunzătoare numărului cabinelor. Fiecare alegător prezintă cartea de alegător și actul de identitate biroului electoral al secției de votare. Biroul electoral al secției de votare verifică dacă alegătorul este înscris în copia de pe lista electorală permanentă, după care alegătorul semnează în listă la poziția destinată acestuia. în baza semnăturii în copia de pe lista electorală permanentă, președintele sau un membru al biroului electoral al secției de votare îi încredințează alegătorului buletinul de vot și ștampila cu mențiunea «VOTAT» pe care acesta o va aplica pe buletinul de vot. Dacă un alegător se prezintă cu duplicatul cărții de alegător, biroul electoral al secției de votare face o mențiune privind acest fapt în copia de pe lista electorală permanentă”.
Alegătorii vor vota separat în cabine închise, aplicând ștampila care poartă mențiunea «VOTAT» înăuntrul patrulaterului care cuprinde numele și prenumele candidatului pe care îl votează. După ce au votat, alegătorii vor îndoi buletinele, astfel ca pagina netipărită care poartă ștampila de control să rămână în afară, și le vor introduce în urnă, având grijă să nu se deschidă. Ștampila încredințată pentru votare se restituie președintelui sau acelor membri ai biroului electoral al secției de votare desemnați de acesta, după care președintele sau acel membru o va aplica pe cartea de alegător în locul corespunzător numărului de scrutin.
Prezența oricărei persoane în cabinele de vot, în afara celei care votează, este interzisă. Alegătorul care, din motive temeinice, constatate de președintele biroului electoral al secției de votare, nu poate să voteze singur are dreptul să cheme în cabina de votare un însoțitor ales de el, pentru a-l ajuta. Acesta nu poate fi din rândul observatorilor sau membrilor biroului electoral al secției de votare.
Pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, președintele biroului electoral al secției de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, însoțită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel puțin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială și cu materialul necesar votării – ștampilă cu mențiunea «VOTAT» și buletine de vot – la locul unde se află alegătorul, pentru a se efectua votarea. În raza unei secții de votare se utilizează o singură urnă specială.
Președintele biroului electoral al secției de votare poate suspenda votarea pentru motive temeinice. Durata totală a suspendărilor nu poate depăși o oră. Suspendarea este anunțată prin afișare la ușa localului secției de votare imediat ce s-a produs evenimentul care a declanșat suspendarea. în timpul suspendării, urnele de votare, ștampilele, buletinele de vot și celelalte documente și materiale ale biroului electoral al secției de votare vor rămâne sub pază permanentă. în timpul suspendării nu pot părăsi sala de votare mai mult de jumătate din numărul membrilor biroului electoral al secției de votare în același timp. Candidații și persoanele acreditate care asistă la votare nu pot fi obligate să părăsească sala de votare în acest timp.
Pe întreaga perioadă de desfășurare a procesului de vot, la toate operațiunile din secțiile de votare, cât și la toate operațiunile efectuate de birourile electorale la toate nivelele pot asista observatori ai alegerilor. Aceștia pot fi: a) observatori interni acreditați; b) reprezentanți acreditați ai unor organizații străine; c) reprezentanți acreditați ai presei scrise, radioului și televiziunii, români și străini.
Observatorii interni sunt reprezentanții organizațiilor neguvernamentale legal constituite, care au ca obiect principal de activitate apărarea democrației și a drepturilor omului și care sunt acreditați pentru a observa procesul electoral de către autoritatea competentă. Observatorii nu pot fi membri ai unui partid politic. Observatorii internaționali sunt reprezentanții organizațiilor sau instituțiilor străine acreditați de către Autoritatea Electorală Permanentă pentru a observa procesul electoral. Acreditarea reprezentanților presei scrise, radioului și televiziunilor din România se face de către Autoritatea Electorală Permanentă. Acreditarea reprezentanților presei, radioului și posturilor de televiziune străine, precum și a reprezentanților organizațiilor internaționale cu activitate în domeniul democrației și al drepturilor omului care solicită acest lucru se face de către Autoritatea Electorală Permanentă, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe.
Stabilirea rezultatelor votării și atribuirea mandatelor
În fiecare circumscripție electorală, biroul electoral de circumscripție aduce la cunoștință publică rezultatele preliminare ale alegerilor cel puțin o dată la 24 de ore, înainte de a obține procesele-verbale și rezultatele votării de la toate birourile electorale care funcționează la nivele inferioare nivelului său.
Stabilirea rezultatelor se face în mod diferit, în funcție de tipul de alegere. În cazul alegerilor pentru Președintele României, stabilirea rezultatelor este făcută de Biroul Electoral Central, pentru alegerile parlamentare, rezultatele sunt stabilite de birourile electorale de circumscripție și de Biroul Electoral Central, iar pentru alegerile locale, alegerile sunt stabilite la nivelul birourilor electorale de circumscripție.
Atribuirea mandatelor se face în mod diferit în funcție de autoritatea aleasă. Pentru funcția de Președinte al României, este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. în cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. în acest al doilea tur, va fi declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.
În cazul alegerilor parlamentare, deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționale. Atribuirea mandatelor acestora se face în două etape: a) la nivel de circumscripție și b) la nivel național. La nivel de circumscripție, atribuirea mandatelor se face în funcție de rezultatele din fiecare colegiu. De regulă, primul candidat clasat în fiecare colegiu obține mandatul. La nivel național, distribuirea mandatelor se face proporțional cu numărul de voturi obținute de fiecare competitor electoral, la nivel național. Astfel, în mod excepțional, dacă un candidat este pe locul doi sau chiar trei într-un colegiu electoral, poate obține mandatul de parlamentar dacă partidul sau alianța din care face parte, a obținut la nivel național un număr suficient de voturi. Acest lucru, reprezintă una din marile neajunsuri ale sistemului electoral utilizat în România.
Pentru alegerile locale, atribuirea mandatelor se face la nivelul circumscripției electorale. Primarii comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București și primarul general al municipiului București, precum și președinții consiliilor județene se aleg pe circumscripții electorale, prin scrutin uninominal.
Este declarat ales primar candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale, în cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. în acest al doilea tur, va fi declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. Este declarat ales președinte al consiliului județean candidatul care a întrunit cel mai mare numărul de voturi valabil exprimate în primul tur de scrutin.
CAPITOLUL IV. SISTEMELE ELECTORALE DIN ITALIA, GERMANIA ȘI SPANIA
4.1. Sistemul electoral din Italia
Italia a trecut de la un regim politic totalitar, de la o dictatură de tip fascist, la un regim politic parlamentar democratic. Astfel, acest întreg proces de tranziție democratică a fost complex, chiar contradictoriu, deoarece a generat frământări sociale ample, stimulate de procesul de înlocuire a puterii și de problema viitoarei forme de guvernământ.
Adunarea Constituantă a fost însărcinată să adopte o nouă Constituție care să reflecte opțiunea electoratului italian. Astfel, textul Constituției a fost rezultatul unui compromis politic între susținătorii unei democrații creionate în optica ideologică a socialiștilor și susținătorii unui parlamentarism liberal clasic. Textul Constituției a fost adoptat în data de 22 decembrie 1947, cu o majoritate de 453 de voturi contra 62, fiind promulgat la 27 decembrie și intrând în vigoare la 1 ianuarie 1948.
Textul Constituție a cunoscut până în anul 1998 modificări, dar care nu au avut o importanță semnificativă. Singura lege constituțională ce a fost supusă unui referendum popular a fost Legea nr. 3/2001 prin care s-a revizuit Titlul V din Constituție: Regiunile, provinciile și comunele. Această lege a introdus un sistem în întregime nou cu privire la repartizarea competențelor în puterea centrală și regiuni, un sistem de tip federal. Prin această modificare s-a consolidat și mai mult regionalizarea statului italian, însă nu a condus la modificarea structurii de stat, care este tot cea de stat unitar.
Cetățenii italieni (il demos votante) au fost chemați în zilele de 25-26 iunie 2006 să se exprime prin referendum popular cu privire la o nouă modificare a Constituției italiene (la riforma constituționale). Această reforma viza doar Partea a doua din Constituție, nu principiile fundamentale care stau la baza statului italian, începând chiar cu art. 1 care stipulează: „Italia este o Republică democratică fundamentată pe muncă”. Trebuie să menționăm un aspect extrem de important și anume, Constituția Italiei în art. 139 interzice în mod expres modificările constituționale care au în vedere forma de guvernământ: „Forma republicană nu poate face obiectul revizuirii Constituției”.
Modificările constituționale propuse vizau întregul sistem instituțional din Italia. Pentru a exemplifica, enunțăm câteva, pe care le considerăm sugestive:
puterile șefului Guvernului ar crește. Președintele Consiliului devenea un Prim ministru liber să numească și să revoce miniștri fără acordul șefului statului; acesta determină politica generală a Guvernului și conducea (nu coordonează) activitatea miniștrilor;
Primul ministru nu mai trebuia să obțină încrederea pentru el și pentru Guvern din partea Camerei Deputaților, ci doar trebuia să prezinte programul de guvernare asupra căruia Camera trebuia să-și exprime votul;
Președintele Republicii nu ar mai fi reprezentatul unității naționale „rappresenta l’unitâ nazionale” -, ci va reprezenta Națiunea și va fi garantul Constituției și al unității federale a Republicii: „II Presidento rappresenta la Nazione ed e garante della Constituzione e deU’unilta federale della Repubblica”;
vârsta pentru a candida la funcția de Președinte al Republicii era preconizată la 40 de ani în loc de 50, așa cum prevede Constituția;
Președintele nu va putea dizolva Camerele;
numărul senatorilor va scădea începând cu 2016 de la 315 la 252 și vor fi aleși în fiecare regiune odată cu alegerea consilierilor locali. La acest număr se adaugă 42 de senatori delegați din partea regiunilor, care voi participa la lucrările Senatului, însă nu vor dispune de drept de vot. Vârsta pentru a candida la demnitatea de senator este preconizată să scadă de la 40 de ani cum este în actuala reglementare constituțională la 25 de ani;
Camera Deputaților urma să devină un organ politic, compus din 518 deputați din 2016 (nu ca acum din 630), dintre care 12 să fie aleși în circumscripțiile din afara Italiei. Urmau să fie și deputați aleși pe viață, numiți de Președinte, însă, în număr doar de 3. Vârsta pentru a fi eligibil la Cameră era stabilită la 21 de ani și nu 25 de ani (ca în reglementarea actuală);
regiunilor urmau să dețină putere legislativă exclusivă în domeniul sanitar, în ceea ce privește instrucția școlară și poliția administrativă locală etc.
II demos votante a spus „Nu” acestei reforme constituționale, respingând legea constituțională cu un procent de 61,3% din voturile exprimate contra unui procent de 38,7% pentru „Da”. Afluența la vot a fost destul de ridicată – 52,3% din corpul electoral. Sistemul italian și-a păstrat caracteristicile, cetățenii preferând ordinea constituțională în vigoare.
Scena politică italiană se individualizează prin supremația partidelor politice în raport cu celelalte componente instituționale ale sistemului politic. Mărturie stau în acest sens, dispozițiile art. 49 din Constituție care statuează dreptul tuturor cetățenilor de a se asocia liber în partide politice pentru a contribui, potrivit regulilor democratice, la stabilirea politicii naționale.
Sistemul politic italian a fost adesea denumit partitocrație. Italia a cunoscut mai bine de 55 de Guverne după cel de al doilea război mondial. Această instabilitate ministerială este cea mai gravă care a fost întâlnită printre democrațiile contemporane. Longevitatea Guvernelor a fost, în general, mai mică de un an. Cauzele acestei instabilități se regăsesc în caracteristicile sistemului de partide: absența unui partid cu vocație majoritară, multipartidismul accentuat, existența unui partid comunist puternic, care este însă exclus de la guvernare.
În anul 1993 s-a recurs la modificarea sistemului electoral, în încercarea de a diminua efectele pluripartidismului, însă nu s-a obținut efectul scontat. După 1990, în Italia, puterea politică a fost disputată, în principal, între trei mari partide: Uniunea Democrat-Creștină, Partidul Democrat al Stângii, Partidul Socialist. La alegerile din 1992, în frunte s-au situat Liga Lombardă și Renașterea Comunistă. Pe scena politică italiană activează și alte partide și formațiuni politice precum: Forța Italia (Forza Italia – FI), Coaliția „Măslinul” (Olivo), Partidul Social Democrat (PSDI), Alianța Națională (Alleanza Nazionale), Liga Nordului (Lega Nord), Coaliția „Casa Libertăților” (Cassa delle Libertâ), Coaliția „Polul Libertății” (Pollo delle Libertâ)
Opțiunea pentru o republică parlamentară s-a datorat primordial poziției statelor învingătoare în cel de-al doilea război, direct interesate să descurajeze orice tendință autoritară. Parlamentul italian este organismul constituțional în care se exprimă cel mai fidel principiul reprezentării naționale. Membrii Parlamentului, învestiți cu prerogativa de a exercita puterea suverană a poporului sunt aleși prin vot universal și direct. Fiecare membru al Parlamentului este reprezentant al națiunii și își exercită funcțiile fără a avea un mandat imperativ.
Parlamentul italian se compune din Camera Deputaților și Senat. Având drept criterii: puterile relativ formale ale celor două Camere și legitimitatea democratică, Arend Lijphart caracterizează Parlamentul italian ca fiind un legislativ bicameral „simetric și congruent” (Camerele au puteri constituționale egale și sunt desemnate după aceleași proceduri).
Sediul materiei pentru alegerea Camerei Deputaților îl reprezintă Legea nr. 276/1993, modificată prin Legea nr. 17/2003. Potrivit dispozițiilor legale, teritoriul național se împarte în circumscripții electorale. Deputații sunt aleși într-un singur tur electoral. Fiecare alegător dispune de două voturi: 1) un vot pentru alegerea unui candidat în circumscripția uninominală; 2) un vot pentru o listă, care urmează să desemneze mandatele potrivit principiului proporționalității. Lista nu este blocată, ci deschisă, alegătorul având dreptul de a modifica ordinea candidaților preferați pe această listă.
Camera Deputaților se alege prin vot universal și direct. Exercitarea dreptului de vot este o datorie cetățenească. El nu poate fi limitat decât în caz de incapacitate civilă sau ca urmare a unei hotărâri penale irevocabile și în cazurile de nedemnitate indicate de lege. Numărul deputaților este de 630 (art. 56 alin. 1 și 2).
În anul 1993 a avut loc o schimbare a modului de scrutin. Până în 1993, alegerea avea loc pe baza reprezentării proporționale cu repartizarea resturilor pe plan național. Potrivit Legii electorale nr. 277 din august 1993 privind alegerea Camerei Deputaților: 75% din numărul deputaților (475 de deputați) se aleg prin scrutin majoritar uninominal, iar restul de 25% (155 de deputați) sunt desemnați prin scrutin proporțional, pe baza listelor electorale.
Candidaturile uninominale se depun în cele 475 de Colegii electorale și trebuie însoțite de liste de susținători. Astfel, pentru Camera Deputaților există 475 de circumscripții uninominale și 26 de circumscripții plurinominale. Pragul electoral pentru candidaturile depuse potrivit scrutinului proporțional este de 4% din voturile valabil exprimate, iar pentru desemnarea candidatului ales este necesară o majoritate simplă. Repartizarea mandatelor pe circumscripții se efectuează prin împărțirea la 630 a numărului de locuitori ai Republicii, așa cum rezultă din ultimul recensământ general al populației, și distribuind mandatele proporțional populației din fiecare circumscripție, pe baza câturilor întregi și resturilor celor mai mari (art. 56 alin. 3).
Sunt eligibili:
cetățenii care se bucură de drepturile civile și politice;
cetățenii cu vârsta de 25 de ani.
Oficiul Electoral Central validează alegerea, în fiecare circumscripție uninominală, a candidatului care a obținut cel mai mare număr de voturi.
4.2. Sistemul electoral din Germania
Forma sub care ni se se prezintă astăzi organizarea politică a Germaniei este, înainte de toate, efectul raporturilor geopolitice de la mijlocul secolului al XX-lea. După 9 mai 1945, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație aflate sub controlul militar al Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii, Franței și Uniunii Sovietice. Forțele militare de ocupație au înființat în zonele pe care le-au ocupat autorități executive locale însărcinate cu atribuții limitate. Acest lucru a fost realizat până la momentul organizării de alegeri pentru noile parlamente locale. Atribuțiile acestora erau practic formale, întrucât orice decizie a autorităților germane locale trebuia aprobată de Comandamentele militare de ocupație.
În vara anului 1948, liderii guvernelor locale aflate în zonele de ocupație ale Franței, Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, au convenit asupra instituirii unui sistem electoral, în vederea desemnării de către aceste parlamente locale a unui organism cu un rol de Constituantă. Organismul respectiv a primit denumirea de Consiliu Parlamentar, fiind format din reprezentanții Uniunii Creștin Democrate și ai Partidului Social Democrat.
Consiliul parlamentar, organism învestit cu atribuții de Constituantă, a adoptat noua Lege fundamentală, conștient că îndeplinește o operă de tranziție necesară instituirii unui regim democratic și reconcilierii naționale. Provizoratul constituțional a fost menționat chiar în cuprinsul Constituției, adoptată în anul 1949 sub denumirea de Lege fundamentală, care în art. 146 prevede că: „Prezenta Lege Fundamentală încetează să aibă efect în ziua în care va intra în vigoare Constituția care va fi adoptată de poporul german, stăpân pe deciziile sale”.
Trebuie observat că Legiuitorul Constituant, marcat de statutul special al Germaniei, ca stat care nu se mai bucura pe deplin, la cel moment, de toate atributele suveranității sale, nu a folosit denumirea de Constituție, ci de Lege Fundamentală (Grundgesetz.).
Așadar, în concepția Consiliului Parlamentar, Legea Fundamentală adoptată în anul 1949 avea un caracter provizoriu până când „poporul german stăpân pe deciziile sale va adopta o nouă Constituție”. Deși a avut inițial un caracter provizoriu și tranzitoriu, noul sistem constituțional s-a impus însă în viața politică a Germaniei, ca și în conștiința socială a poporului german ca un model de referință pentru o guvernare democratică.
Consiliul Parlamentar a luat ca model Constituția Republicii de la Weimar din anul 1919, cu excepția dispozițiilor referitoare la puternicele prerogative prezidențiale care nu erau pe placul puterilor de ocupație.
Constituția din mai 1949 a Republicii Federale Germania face referire la voința germanilor „de a-și apăra unitatea națională și politică și de a contribui la pacea mondială, ca membru de sine stătător al unei Europe unite”. Opțiunea Constituantului german pentru parlamentarism și nu pentru un regim prezidențial, se explică prin teama țărilor învingătoare în război față de o eventuală concentrare a puterii executive – specifică sistemului prezidențial – în mâinile unui singur conducător, care ar fi putut ceda tentației de a guverna după modelul Fuhrer-ului, precum și prin preocuparea Adunării Constituante alese, de a da satisfacție poporului ce aspira la un model de guvernare în care reprezentanții săi să aibă un rol determinant și predominant față de puterea executivă.
Regimul politic stabilit în condițiile menționate și reflectat în dispozițiile constituționale prezintă trăsăturile clasice ale regimului parlamentar. Pilonii de rezistență ai Constituției de la Weimar – preluați de Constituantul din 1949 – au fost statul de drept, organizarea federală a țării și sistemul pluripartidist.
În anul 1949 s-a produs dezmembrarea Germaniei în două state cu regimuri politice și sisteme constituționale distincte: Republica Federală Germania și Republica Democrată Germania. Republica Federală Germania a fost instituită în zonele de ocupație americană, engleză și franceză, în timp ce Republica Democrată Germană a fost instituită în zonele ocupate de sovietici. Divizarea Germaniei a reprezentat o consecință a războiului rece, a degradării relațiilor dintre puterile învingătoare în cel de al doilea război mondial. Timp de patru decenii, pe teritoriul german au funcționat două state separate. Națiunea germană reunificându-se după prăbușirea regimului comunist al lui Erick Honecker. Confruntat cu noi acțiuni populare, Consiliul de Miniștri a decis în noiembrie 1989 deschiderea frontierei inter-germane.
La 18 martie 1990 au avut loc primele alegeri legislative libere. La 1 iulie a intrat în vigoare uniunea economică, monetară și socială între cele două state. Data de 3 octombrie 1990 marchează unirea RFG cu RDG, Legea fundamentală din 1949 aplicându-se, din acest moment, pe întreg teritoriul Germaniei Federale. Tratatul din 31 august 1990 a stabilit că noua capitală a Germaniei va fi Berlinul. Legea fundamentală a stabilit principiile unei Republici democratice și sociale, care are drept particularitate, limitarea considerabilă a puterilor Președintelui, dar și raționalizarea funcționării Parlamentului. Această preocupare rezidă din elaborarea minuțioasă a prevederilor constituționale, care în cele 146 de articole definește, în detaliu, drepturile și îndatoririle cetățenilor, natura diverselor puteri, precum și interacțiunea dintre acestea. Din punct de vedere al structurii de stat, Germania are, prin tradiție, o organizare statală federală.
Prăbușirea Imperiului Habsburgic în anul 1918 a avut ca urmare și constituirea Germaniei ca stat independent și cu o formă de guvernământ republicană (Republica de la Weimar). Din punct de vedere al structurii de stat, Germania a optat în 1918 pentru organizarea federală bazată pe o largă autonomie acordată Land-urilor. Regimul de autonomie al acestora a fost, însă suspendat de Guvernul național-socialist al Cancelarului Hitler, întrucât era un obstacol în calea centralizării și concentrării întregii puteri, inclusiv a celei locale, în mâinile acestuia.
Din anul 1936 până în 1945, Germania a fost un stat unitar. Anul 1949 a marcat revenirea la organizarea federativă a statului, în Land-uri. Federalismul a fost conceput în Germania ca o formă de separația a puterilor .și ca o garanție pentru libertățile lor.
În anul 1949 existau 12 Land-uri, dar prin comasarea unora dintre ele, numărul acestora a scăzut la 10. Prin reunificarea Germaniei în 1990, Land-urilor existente li s-au adăugat alte 5 noi Land-uri provenind din fosta Republică Democrată Germană, precum și orașul Berlin.
Creșterea numărului Land-urilor a avut ca urmare firească, sporirea numărului de mandate din Bundestag și Bunclesrat. De asemenea, numărul membrilor Bundestag-ului a crescut de la 497, câți au fost aleși în alegerile parlamentare din 1987, la 662 la alegerile generale din 1990.
Art. 30 din Legea Fundamentală prevede autonomia Land-urilor. în cadrul autonomie de care se bucură, Land-urile au o organizarea proprie în domeniul activității legislative, executive și judecătorești. Cu toate acestea, legislația adoptată la nivel federal, are prioritate față de cea locală. De altfel, art. 74 din Legea Fundamentală interzice expres orice modificare a organizării federative, ca și cea a principiului participării Land-urilor la procesul legislativ. Repartiția competențelor între Federație (Bund) și Land-uri operează după reguli complexe.
Legea fundamentală distinge trei aspecte:
domenii care relevă competența exclusivă a Federației: securitatea statului, apărarea națională, relațiile internaționale, problema cetățeniei etc. – art. 73 din Legea fundamentală ( 11 sunt domeniile de reglementare exclusivă a Federației).
domenii care relevă competențe concurente – art. 72 din Legea fundamentală (26 sunt domeniile de reglementare concurentă).
domenii care relevă competențe exclusive ale Land-urilor – art. 71 și art. 75 din Legea fundamentală.
Potrivit art. 70 din Legea Fundamentală, Landurile au dreptul de a legifera în domenii ale vieții sociale care îi revin în competență exclusivă, fără a se suprapune puterilor legislative conferite Federației.
Prin intermediul Bundesrat-ului, Land-urile participă la procesul legislativ, precum și la adoptarea de către Parlament a altor decizii de interes național.
Acest sistem implică două consecințe:
pe plan instituțional, un Tribunal Constituțional este indispensabil pentru a regla inevitabilele conflicte de competențe între Federație și Land-uri;
pe plan politic, o coordonare este necesară între cele două niveluri, mai ales atunci când este vorba de materii pentru care competențele sunt concurente.
În virtutea revizuirii constituționale din 20 decembrie 1992, prin care s-au reformulat dispozițiile art. 23, Land-urile au obținut dreptul de a participa prin intermediul Bundesrat-ului la afacerile Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), iar acesta trebuie informat ca și Bundestag-ul cu privire la proiectele de reglementare europene. Chiar dacă materia tratată este de competența exclusivă a Federației, Bundesrat-ul trebuie să intervină atunci când interesele Land-urilor sunt în cauză. Putem spune că noul art. 23 conferă Bundesrat-ului un rol decisiv și cel puțin egal cu cel al Bundestag-ului în materie comunitară. Germania s-a arătat favorabilă integrării europene și preocupată de a garanta și de a prezerva drepturile propriilor colectivități locale.
Dacă partidele politice sunt inseparabile democrației pluraliste până în punctul de a fi considerate fundamentul acesteia, ele sunt totuși ținute să respecte anumite principii.
Articolul 21 din Legea Fundamentală stipulează că: „Partidele politice cooperează la formarea voinței politice a poporului. înființarea lor este liberă. Organizarea lor internă trebuie să răspundă principiilor democratice. Ele trebuie să informeze în mod public despre proveniența fondurilor lor și despre valoarea patrimoniului lor. Partidele care, prin scopurile și atitudinea aderenților lor caută să aducă atingere ordinii fundamentale libere și democratice, să o răstoarne sau să compromită existența Republicii Federale Germania, sunt anti-constituționale. Tribunalul Constituțional Federal hotărăște asupra neconstituționalității. Modalitățile (de desfășurare a acestei proceduri) sunt reglementate prin legi federale”.
Având în vedere atributul Tribunalului Constituțional de a verifica constituționalitatea partidelor politice, în 1952 Partidul SRP, cu tendință național-socialistă și în anul 1956 Partidul KPD (Partidul Comunist) au fost interzise. în anul 2001, la cererea Guvernului Federal și a Bundesrat-ului, Tribunalul Constituțional nu a pronunțat disoluția NPD (Partidul Neonazist) în anul 2003, din cauza unu viciu de procedură.
Partidele care s-au conformat idealului democratic au beneficiat de sprijinul legiuitorului. Astfel, în Legea din 2 iulie 1967 cu privire la partidele politice, s-a precizat natura drepturilor și obligațiilor partidelor germane, aici fiind inclusă și modalitatea de finanțare și obligația acestora de a face publice conturile lor.
Partidele care participă în mod real, în momentul actual, la exercițiul puterii democratice în Germania sunt în număr de patru:
Uniunea Creștin Democrată – CDU – Christlich-Demokratische Union;
Partidul Social Democrat – SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands;
Uniunea Creștin Socială – CSU – Christlich-Soziale Union;
Partidul Liberal Democrat – FDP – Frei Demokratische Partei;
Partidul Ecologist – VERZII – Griinen.
Două mari alianțe s-au creat de-a lungul timpului: o coaliție între două partide mari (marea coaliție – CDU-CSU ȘI SPD), ori o alianță a unuia dintre partidele mari cu Partidul Liberal, care joacă rolul de partid de legătură, susceptibil de a se alia fie cu un partid, fie cu altul.
RFG a experimentat, după 1949, practic, toate formulele guvernamentale, după cum urmează:
1949-1957 – coaliția dintre creștin-democrați, mici partide de dreapta și FDP;
1957-1961 – CDU-CSU cu sprijinul Partidului German (DP);
1961-1966 – mica coaliție de centru dreapta, creștin-liberală;
1966-1969 – marea coaliție – CDU-CSU-SPD;
1969-1982 – mica coaliție de centru-stânga social-liberală;
după 1982 – mica coaliție de centru dreapta;
după 1998 – mica coaliție SPD-GRU;
2002-2006 – coaliția social-democrată ecologistă.
Întregul sistem electoral german se caracterizează prin originalitate și eficacitate. Originalitatea rezidă din sistemul votului dublu – reprezentare proporțională și scrutin majoritar.
Constituantul de la 1949 și-a manifestat opțiunea pentru a face din Bundestag (Camera Inferioară) piesa de rezistență a noii ordini constituționale. Legea fundamentală nu conține dispoziții referitoare la modul de scrutin. Printr-o lege electorală s-a stabilit modalitatea de desemnare, și anume: sistemul proporționalității personalizate – Personalisierte Verhăltniswahl. Este vorba de Legea federală electorală adoptată în 23 iulie 1993, modificată prin Legea din 7 mai 2002.
Eficacitatea sistemului provine din eliminarea partidelor mici. în 1949, 10 partide erau reprezentate în Bundestag, 7 dintre ele au fost progresiv eliminate, chiar dacă între timp au apărut 2 sau 3 partide noi. Acest proces de eliminare își are originea în regula potrivit căreia: partidele care nu au obținut 5% din voturi sau 3 locuri directe nu pot fi reprezentate în Bundestag.
Instituția Parlamentului are organizare bicamerală:
Bundestag-ul – reprezintă întregul popor german, membrii săi sunt independenți față de cei ce i-au ales;
Bandesrat-ul – reprezintă Land-urile.
Alegerea membrilor pentru Bundestag se face prin vot universal, direct, egal și secret. Dreptul de a alege revine persoanelor ce au împlinit vârsta de 18 ani. Fiecare alegător beneficiază de două voturi:
Primul vot este personal și este exprimat în favoarea unui anume candidat, într-una din cele 299 de circumscripții uninominale, mandatul fiind atribuit candidatului care a obținut majoritatea voturilor exprimate;
Cel de al doilea vot se acordă pentru o listă federală a unui partid (Land liste).
Candidații se pot prezenta în circumscripții uninominale, precum și pe lista unui partid. în circumscripțiile uninominale, candidații care au obținut majoritatea relativă a voturilor sunt declarați aleși – Direktmandate. Bundestag-ul este compus din 598 de deputați aleși pe o perioadă de 4 ani.
Numărul mandatelor acordate direct unui partid în circumscripțiile uninominale ale unui Land sunt scăzute din numărul total al locurilor alocate pe lista acelui partid. Mandatele rămase sunt atribuite unei liste blocate. în cazul în care, prin scrutinul uninominal, un partid primește mai multe locuri la nivelul unui Land, decât numărul locurilor pe care le poate ocupa, surplusul de voturi (Uberhangmandate) se conservă pentru respectivul partid, situație în care, numărul total de mandate în Bundestag se suplimentează pe durata respectivei legislaturi. Este situația alegerilor din 1998, când au fost acordate 13 astfel de mandate. Această soluție de suplimentare a mandatelor este prevăzută de art. 6 alin. 5 din Legea electorală federală, potrivit căruia, un partid primește mandate în respectiva circumscripție electorală, chiar dacă este depășit numărul de mandate care se acordă, fără a se proceda la o recalculare a mandatelor atribuite anterior. Listele de candidați prezentate la nivelul Land-urilor sunt liste fixe, blocate, în sensul că, ordinea candidaților pe listele respective nu poate fi modificată de alegători.
Înainte de reunificare numărul mandatelor pentru Bundestag era de 416, la care se adăugau 12 mandate pentru Berlin; la alegerile din 1990 numărul lor a fot de 656, iar la cele din 2002, numărul lor a fost de 598. în urma alegerilor legislative, desfășurate la 22 septembrie 2002, coaliția social-democrată-ecologistă, condusă de Cancelarul Gerhard Schroder a reușit să obțină majoritatea în Bundestag, ocupând 306 locuri din cele 603 locuri din această Cameră. Participarea la vot, în cadrul acestor alegeri a fost de 79,1% spre deosebire de alegerile din 1998 când procentul s-a ridicat la 82,2%.
În afară de autonomie, Land-urile beneficiază de dreptul de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat – Camera superioară a acestuia. Membrii Bundesrat-ului sunt numiți de Guvernele locale, care au și dreptul de revocare a acestora. Ei reprezintă populația Land-urilor și nu Națiunea, întrucât nu sunt aleși prin sufragiu universal, ci sunt desemnați de Guvernele locale. Prin intermediul Bundesrat-ului, Land-urile participă la legislația și administrația federației.
Bundesrat-ul se compune din membrii Guvernelor Land-urilor care îi numesc și îi revocă. Arend Lijphart considera Bundesrat-ul „una dintre cele mai puternice Camere secunde din lume. Camera secundă germană nu își datorează influența nici alegerii populare, nici dreptului de veto legislativ absolut, ci faptului că este o Cameră federală unică, formată din reprezentanți ai executivelor statelor membre ale federației – de obicei miniștri ai Cabinetelor acestor state”. Fiecare Land dispune de cel puțin 3 voturi. Land-urile care au mai mult de 2.000.000 de locuitori dispun de 4 voturi, cele care au mai mult de 6.000.000 de locuitori dispun de 5 voturi, iar cele care au mai mult de 7.000.000 de locuitori au 6 voturi. Fiecare Land poate delega atâția membrii câte voturi are. Voturile unui Land nu pot fi exprimate însă, decât global, și doar, de către membrii prezenți sau suplinitorii lor. Constituția nu precizează durata mandatului membrilor Bundesrat-ului.
Land-urile, la rândul lor, dispun fiecare de un Parlament (Adunarea regională, Landtag) și de un Guvern condus de către un ministru-preșe- dinte. Acesta este ales de către Landtag. într-un singur Land Parlamentul este bicameral – Bavaria. în Bavaria, alături de Landtag, adunare aleasă prin vot universal, există o a doua Cameră, Senatul, compus din 60 de membri, ce pot fi reînnoiți 1/3, din trei în trei ani, și care sunt desemnați de către organizațiile soci-profesionale, Biserici și comune. Rolul Senatului bavarez este consultativ.
4.3. Sistemul electoral din Spania
Spania are o tradiție constituțională bogată și complexă. Prima Constituție a Spaniei, în sensul contemporan al termenului, a fost cea elaborată la 19 martie 1812 de către Cortes-urile refugiate la Cadiz în timpul războiului de rezistență împotriva ocupantului francez (relativa stabilitate a Regatului Spaniol din sec. al XVH[-lea a fost zdruncinată la 5 mai 1808 de către Napoleon Bonaparte, care l-a detronat de pe tron pe Regele spaniol Fernando VII și l-a pus pe tron pe fratele său, Joseph Bonaparte).
În viața politică a Spaniei au urmat o serie de evenimente politice care vor marca evoluția sa constituțională (alternanța formelor de guvernământ: monarhie-republică, anularea și reinstituirea în mai multe ocazii a Constituției din 1812 etc.). După multiplele frământări (dictatura franchistă, instalare pe tron a Regelui Don Carlos de Bourbon – 1968, deși moștenitorul legitim era Don Juan de Bourbon y Battember, conte de Barcelona, moartea lui Franco în 1975, instalarea pe tronul Spaniei a Regelui Juan Carlos I), la finele anului 1976, Cortes-urile vor adopta o lege prin care întreg sistemul politic este reformat. Această lege prevedea alegerea Cortes-urilor Constituante prin sufragiu universal.
“Sistemul electoral era reglementat printr-un Decret-lege din 18 martie, conferindu-se partidelor politice rolul esențial în procesul electoral. Se instituia prin acest Decret-lege sistemul reprezentării proporționale cu liste blocate. Alegerile pentru cele două Camere au avut loc în data de 15 iunie 1977. La aceste alegeri, Uniunea de Centru Democratică (UCD), care era, de altfel, partidul de guvernământ, a obținut majoritatea în Cortes-uri: la Congresul Deputaților, UCD a obținut 165 de mandate din cele 350, în timp ce Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) a obținut 118 mandate, Alianța Populară (AP) a obținut 16 mandate, iar Partidul Comunist (PCE) a obținut 20 de mandate. La Senat, UCD a obținut 108 mandate din cele 207 mandate, la acestea adăugându-se și 41 de senatori numiți de Rege”.
Cortes-urile învestite cu putere constituantă au antamat și problema elaborării unui nou text fundamental, care să reliefeze noile realități politice spaniole. Textul a fost adoptat cu cvasiunanimitate de voturi. Constituția a fost supusă unui referendum popular în data de 6 decembrie. Constituția a fost aprobată cu 87,8% din voturile exprimate. La 29 decembrie 1978, Regele Juan Carlos I promulgă Constituția Spaniei. Constituția Spaniei din 1978 a stabilit că, monarhia parlamentară reprezintă forma politică a statului spaniol. Constituantul spaniol a statuat un regim parlamentar în care mecanismele constituționale se inspiră din anumite modele străine (în special modelul italian și german), combinate și cu elemente de originalitate. Principalele trăsături ale sistemului constituțional spaniol se regăsesc în Preambul, ca și în Titlul Preliminar.
Spania este o monarhie parlamentară, Regele fiind simbolul unității și permanenței statului, arbitrează și moderează funcționarea instituțiilor acestora. Constituția se fundamentează pe unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, dar ea garantează și dreptul la autonomie a naționalităților și regiunilor care compun Spania.
În baza regulilor stabilite de Constituție, comunitățile autonome au dreptul de a se autoguverna. Beneficiază de dreptul de autonomie: Andalusia, Aragon, Asturias, Insulele Baleare, Insulele Canare, Cantabria, Castilia-La Mancha, Castilia-Leon, Catalonia, Extramadura, Galicia, Țara Bascilor.
Comunitățile autonome sunt reprezentate în Senat, însă, acesta nu reprezintă într-un mod unic comunitățile autonome, deci el nu este o a doua Cameră de tip federal ca Senatul american sau Bundesrat-ul german.
Poporul spaniol, „cel din care emană puterile statului” (art. 1 din Constituția Spaniei) este reprezentat de Cortes-urile generale (Parlament). Parlamentul este compus din două Camere: Congresul Deputaților și Senat, care potrivit art. 66 alin. 2 din Constituție „exercită puterea legislativă a statului, aprobă bugetul, controlează activitatea Guvernului și are toate celelalte competențe, consacrate de Constituție”.
Articolul 68 din Constituția spaniolă enunță principalele reguli relative la Congresul Deputaților. Congresul Deputaților (Congreso de los Diputados) reprezintă în mod direct populația. Acesta se compune din minim 300 și maxim 400 de deputați aleși prin vot universal, egal, liber, direct și secret, în termenii pe care îi stabilește legea (art. 68 pct. 1 din Constituția Spaniei). Alegerea are loc pe baza scrutinului de listă cu reprezentare proporțională în cadrul fiecărei provincii. Printr-un Decret-lege din 18 martie 1977 se prevedea organizarea sistemului reprezentării proporționale utilizându-se sistemul d’Hondt. Acest sistem s-a aplicat și pentru alegerile generale din 1979 și 1982, iar printr-o lege organică din 19 iunie 1985 a fost integrat regimului electoral general.
Circumscripția electorală este provincia. Populațiile vor fi reprezentate de către deputați repartizați prin lege, desemnând o reprezentare minimă inițială pentru fiecare circumscripție și apoi distribuindu-i pe ceilalți în raport cu populația provinciei. Se dorește astfel, repartizarea deputaților între circumscripții conform importanței populației, sub condiția asigurării unei reprezentări minimale a fiecăreia. Populațiile din Ceuta și Melilla vor fi reprezentate fiecare de câte un deputat. Congresul Deputaților este ales pentru un mandat de 4 ani. Acesta expiră după 4 ani de la alegere sau în ziua dizolvării Congresului.
Alegerile pentru Congresul Deputaților au loc între a treizecea zi și a șaizecea zi de la expirarea mandatului. Congresul nou ales va fi convocat în termen de 25 de zile de la data alegerilor. Pentru a putea participa la alegeri atât din postura de alegători cât și de aleși, spaniolii trebuie să se bucure în mod deplin de drepturile politice.
Senatul este Camera reprezentării teritoriale (art. 69 din Constituție) și este compus din 259 de membri. Fiecare provincie dispune de același număr de mandate, respectiv 4, indiferent de numărul populației provinciei respective. Alegerea acestor senatori se face prin vot universal, egal, liber, direct și secret de alegătorii din fiecare circumscripție, în condițiile prevăzute de legea organică.
Lijphart caracterizează Senatul spaniol ca fiind incongruent din trei motive: 1) provinciile continentale (nu și insulele sau cele două enclave nord-africane) sunt egal reprezentate; 2) majoritatea senatorilor sunt aleși prin intermediul unui sistem semi-proporțional limitat (în contrast cu metoda RP folosită pentru alegerea primei Camere); 3) aproape o cincime din senatori sunt aleși de legislativele regiunilor autonome.
Comunitățile autonome vor desemna pe lângă un senator, încă unul pentru fiecare milion de locuitori din teritoriul respectiv. Desemnarea aparține adunării legislative sau, în lipsa acesteia, organului colegial superior al comunității autonome, conform dispozițiilor din statute, care vor asigura, în toate cazurile, o reprezentare proporțională adecvată.
În provinciile insulare, fiecare insulă sau grup de insule, cu consiliul local insular, vor constitui o circumscripție pentru alegerea senatorilor, revenind trei pentru fiecare din cele trei insule mari: Gran Canaria, Mallorca și Tenerife, pentru unul din fiecare insule sau pentru grupuri de insule: Ibiza-Formentera, Menorca, Fuerteventura, Gomera, Hiero, Lanz'arote și La Palma. De asemenea, locuitorii din Ceuta și Melilla vor alege fiecare câte doi senatori. Mandatul senatorial are o durată de 4 ani și expiră după trecerea acestui termen de la alegere sau în ziua dizolvării Camerei.
După moartea lui Franco, alegerile parlamentare au avut un caracter democratic, deschis. Rezultatele alegerilor legislative din 12 martie 2000 din Spania au confirmat victoria Partidului Popular, care a întrecut așteptările observatorilor politici, obținând majoritatea absolută a mandatelor în Congresul Deputaților.
CONCLUZII
Actualmente, în sistemul electoral românesc actual se creează anumite contradicții, mai ales în ceea ce privește alocarea de locuri pentru candidații partidelor mai mari, care au posibilitatea de a ocupa un loc în Parlament, în detrimentul candidaților care aparțin unui partid mai mic și care au obținut un număr mai mare de voturi. Toată această procedură, de atribuire a locurilor, este destul de greoaie și nu toți alegătorii înțeleg acest sistem. Una dintre principalele consecințe a actualului sistem de organizare politică o reprezintă o masivă politizare a Curții Constituționale care este definită ca fiind “unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică”, dar numai la nivel declarativ, el puțin aceasta este părerea mea actuală vis-a-vis de această intituție. Nu numai Curtea Constutuțională cunoaște asemenea influențe de natură politică, ci și multe altele, care ar trebui să privească echidistant anumite lucruri și evenimente.
Putem vorbi în această perioasă de o scădere dramatică a încrederii populației în instituțiile politice, acesta fiind un adevărat semnal de alarmă, o consecință al delegitimării actorilor. O reformare masivă a sistemului politic actual ar duce la o adevăreată relansare a vieții politice și a creșterii nivelului de încredere a electoratului în oamenii politici. Pe lângă această masivă reformare ar trebui să avem în vedere și anumite ajustări făcute unor instituții care sunt esențiale pentru “însănătoșirea” vieții politice din România. Printre schimbările care ar putea fi aplicate s-ar număra și modificarea bazei de reprezentare a Senatului, astfel încât acesta să devină, precum în țările mai dezvoltate, un adevărat reprezentant al colectivității locale.
Deși românii și-au exprimat dorința în 2009 în cadrul unui referendum asupra numărului maxim de membri pe care să-l aibă Parlamentul unicameral (reducerea numărului lor la 300), care să devină și unicameral, aceasta nu a fost și pusă în aplicare, de aceea, la momentul actual Parlamentul numără nu mai puțin de 588 de membri, în condițiile în care populația României scade de la an la an.
Întreaga transformare a Legislativului din țara noastră, tot ceea ce ține de stabilirea candidaturilor, întregul sistem de vot, înregistrarea alianțelor sunt strict produsul politicienilor români, fără niciun fel de influență din partea electoratului.
De-a lungul celor 23 de ani de tranziție s-au înregistrat mai multe modificări, mai ales în ceea ce privește modalitatea de cotare. Astfel, trecerea de la sistemul votului pe lista la sistemul votului uninominal și apoi trecerea la cel mixt nu a reușit să repare daunele produse și chiar a accentuat problemele acestui sistem electoral.
Poate cea mai bună soluție la care se poate apela acum este adoptarea votului proporțional pe liste de partid, precum și o modificare majoră a caracterului mixt pe care îl are Constituția României, România trebuind să devină o republică prezidențială sau poate chiar parlamentară.
O altă problemă majoră actuală ar fi că actualul guvern a emis foarte multe ordonanțe de urgență, care ulterior s-au dovedit a fi neconstituționale, prin care se modificau anumite legi, ceea ce duce la o destabilizare, având astfel consecințe și asupra alegerilor.
Calitatea reprezentării politice depinde de anumite aspecte tehnice precum ar fi sistemul electoral, sistemul de partide și modul de formare a guvernului. Sistemul electoral este esențial pentru a putea transforma votul popular în reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor institutii alese. Astfel, sistemul electoral influențează funcționarea sistemului de partide, care va determina caracteristicile și stabilitatea guvernelor.
BIBLIOGRAFIE
Burdeau, Georges, Traite de science politique, vol. IV, Paris, 1952.
Deaconu, Ștefan, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Dragne, Luminița, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Gilia, Claudia, Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc, Editura Hamangiu, București, 2010.
Gilia, Claudia, Sisteme și proceduri electorale, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Grădinaru, Nicolae, Mihalcea, Ion, Ungureanu, Diana, Dorobanțu, Florentina, Drept constituțional, Editura Independența Economică, Pitești, 2005.
Iancu, Gheorghe, Sistemul electoral, R.A. Monitorul Oficial, București, 1998.
Iancu, Gheorghiu, Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Editura Monitorul Oficial R.A. București, 2010.
Martin, Pierre, Les systcmes electoraux et Ies modes de scrutin, 2-cme edition, Montchrestien, 1997.
Muraru, Ioan, Tănăsescu Elene Simina, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13, vol I, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Muraru, Ioan, Tănăsescu Elene Simina, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13, vol II, Editura C.H. Beck, București, 2009.
Muraru, Ioan, Vlădoiu, Nasty Marian, Muraru, Andrei, Barbu, Silviu-Gabriel, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009.
Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, Editura Institutul European, Iași, 2002.
Pierre Cot, Jean, Gaborit, , Citoyens et candidats, Paris, Robert Laffont, 1977.
Portelli, Hugues, Les regimes politiques europeens. Etudes comparative. Librairie Generale Franșaise, 1994.
***Declarația Universală a Drepturilor Omului.
***Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
***Protocolul nr. 1, Convenția europeană a drepturilor omului.
***Legea nr. 35/2008.
***Constituția României 1866.
***Constituția României 1923.
***Legea electorală nr. 9 din 27 septembrie 1952.
***Decizia Curții Constituționale nr. 70/2002.
***Decizia Curții Constituționale nr. 2/1992.
***Decizia Curții Constituționale nr. 339/2004.
***Legea nr. 33/2007.
***Legea nr. 161/2003.
***Legea 161/2003 completată de către Legea 134/2011 publicată în M. Of. 481/2011.
***Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, 1864.
***Legea electorală 1884.
***Legea procedurii electorale din 14 martie 1906.
***Legea nr. 721/1917.
***Constituție din 1923.
***Legea electorală din 1926.
***Constituția din 1938.
***Decretul nr. 2218/15 iulie 1946.
****Legea nr. 32/1948.
***Constituția din 1948.
***Constituția din 1965.
***Constituția din 1991.
***Legea 35/2008.
***Constituția României.
BIBLIOGRAFIE
Burdeau, Georges, Traite de science politique, vol. IV, Paris, 1952.
Deaconu, Ștefan, Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Dragne, Luminița, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Gilia, Claudia, Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc, Editura Hamangiu, București, 2010.
Gilia, Claudia, Sisteme și proceduri electorale, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Grădinaru, Nicolae, Mihalcea, Ion, Ungureanu, Diana, Dorobanțu, Florentina, Drept constituțional, Editura Independența Economică, Pitești, 2005.
Iancu, Gheorghe, Sistemul electoral, R.A. Monitorul Oficial, București, 1998.
Iancu, Gheorghiu, Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Editura Monitorul Oficial R.A. București, 2010.
Martin, Pierre, Les systcmes electoraux et Ies modes de scrutin, 2-cme edition, Montchrestien, 1997.
Muraru, Ioan, Tănăsescu Elene Simina, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13, vol I, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Muraru, Ioan, Tănăsescu Elene Simina, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13, vol II, Editura C.H. Beck, București, 2009.
Muraru, Ioan, Vlădoiu, Nasty Marian, Muraru, Andrei, Barbu, Silviu-Gabriel, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009.
Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, Editura Institutul European, Iași, 2002.
Pierre Cot, Jean, Gaborit, , Citoyens et candidats, Paris, Robert Laffont, 1977.
Portelli, Hugues, Les regimes politiques europeens. Etudes comparative. Librairie Generale Franșaise, 1994.
***Declarația Universală a Drepturilor Omului.
***Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
***Protocolul nr. 1, Convenția europeană a drepturilor omului.
***Legea nr. 35/2008.
***Constituția României 1866.
***Constituția României 1923.
***Legea electorală nr. 9 din 27 septembrie 1952.
***Decizia Curții Constituționale nr. 70/2002.
***Decizia Curții Constituționale nr. 2/1992.
***Decizia Curții Constituționale nr. 339/2004.
***Legea nr. 33/2007.
***Legea nr. 161/2003.
***Legea 161/2003 completată de către Legea 134/2011 publicată în M. Of. 481/2011.
***Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, 1864.
***Legea electorală 1884.
***Legea procedurii electorale din 14 martie 1906.
***Legea nr. 721/1917.
***Constituție din 1923.
***Legea electorală din 1926.
***Constituția din 1938.
***Decretul nr. 2218/15 iulie 1946.
****Legea nr. 32/1948.
***Constituția din 1948.
***Constituția din 1965.
***Constituția din 1991.
***Legea 35/2008.
***Constituția României.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Electoral din Romania (ID: 108059)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.