Sistemul Educational al Lui Platon

Cuprins

Introducere

Capitolul I : Cele două paradigme care stau la baza viziunii sistemice

Paradigma Newtonian – Carteziană

„Înainte de 1500, viziunea dominant în Europa și în majoritatea celorlalte civilizații era organică. Oamenii trăiau în comunități mici, închegate și simțeau natura în termini de relații organice, caracterizate prin interdependența între fenomenele spiritual ți cele material și prin subordonarea necesităților individuale celor ale comunității.“ Acel cadru medieval s-a schimbat (sec. XVI și XVII), a apărut conceptual de „mașina lumii“, după cum este denumit de fizicianul Fritjof Capra, în care se descrie lumea ca fiind o mașină. Această schimbare s-a datorat „epocii revoluției științifice“, secolele XVI și XVII, prin personalități ca Copernic, Galileo, Newton și ulterior Francis Bacon, Decartes.

Șirul schimbărilor care s-au produs în timpul revoluției științifice cuprinde nume ca cele menționate mai sus, care au contribuit la o schimbare de masivă în percepția asupra vieții și asupra Universului. Această schimbare a fost începută și finalizată de două personalități ale secolului al XVII-lea, Rene Descartes și Isaac Newton.

Rene Descartes

Strălucit matematician, considerat de oameni avizați „fondatorul filosofiei moderne“, la numai douăzeci și trei de ani a trait o iluminare în urma căreia a conceput „fundamentele unei științe minunate… o știință complet nouă, care ar rezolva, în general, toate chestiunile privind cantitatea, continua sau discontinuă“.

Teoria acestei științe pornește de la afirmații ca: „știința înseamnă cunoștințe sigure, evidente. Respingem orice cunoștințe care sunt doar probabile și judecăm că trebuie crezute doar acele lucruri care sunt perfect cunoscute și în legătură cu care nu pot exista dubii“. Lucru dovedit neadevărat de către fizica secolului XX, conform căreia, nu există adevăr absolut în știință, trebuie să o privim și prin prizma limitărilor sale, altfel va produce un dezechilibru cultural (ca ceea ce trăim azi).

Metoda creată de Descartes pune sub semnul întrebării tot ce poate, iar singurul lucru de care nu se poate îndoi este existența lui ca gânditor: „Cogito, ergo sum“ ( „Gândesc, deci exist“ ). Potrivit lui Descartes natura umană constă în gândire (intuiția), iar cunoașterea sigură nu se poate realiza decât prin însăși intuiție și deductive.

Metoda lui Descartes constă în descompunerea ideilor și a problemelor în componente și aranjarea într-o ordine logică. Această metodă a adus și beneficii o lungă perioadă de timp (a făcut posibil ca NASA să ducă oameni pe Lună), dar cel mai nociv efect al absolutizării acestei gândiri este gradul exagerat al fragmentării în gândirea noastră, dar și în cadrul disciplinelor academice. Se considera că „toate aspectele fenomenelor complexe se pot înțelege reducându-se la componentele lor constitutive.“

Descartes susținea că gândirea este mai sigură decât însăși material și că cele două sunt separate : „nu este nimic inclus în conceptual de corp, care să aparțină gândirii; și nimic în cel al gândirii, care să aparțină corpului.“ În viziunea lui Descartes, existența Lui Dumnezeu era esențială, Acesta fiind punctual comun de referință între materie și minte. Oamenii de știință ai secolelor următoare au omis existența Lui Dumnezeu, păstrând doar diviziunea carteziană în teoriile lor.

Universul material, pentru Descartes era o mașină, în care nu poate fii vorba de scop, viață sau spiritualitate. Cadrul general al gândirii științifice a lui Descartes era – „viziunea gândirii ca mașină perfectă, guvernată de legi matematice exacte.“

Viziunea mecanicistă dizolvă constrângerile ce aparțineau în trecut viziunii organice a Evului Mediu, după cum afimă și Carolyn Merchant despre acea epocă : „Imaginea Pământului ca organism viu și ca mamă grijulie a servit ca o constrângere culturală, limitând acțiunile ființelor omenești. Omul nu-și spintecă cu ușurință mama, căutând aur în măruntaiele ei, nici nu-i mutilează corpul… câtă vreme Pământul a fost considerat viu și sensibil, acțiunile distructive împotriva sa puteau fi privite ca o încălcare a comportamentului etic.“

Descartes asocia animalele cu o mașină, corpul uman un animal – mașină, ființele omenești erau înlocuite de un suflet rațional, conectat cu corpul prin glanda pineală, aflată în centrul creierului. El compara animalele cu „un ceas compus… din roți și arcuri“, iar corpul omenesc „drept o mașină.“

Consecința cea mai gravă a acestei gândiri, privește aderența medicinei la modelul cartezian al corpului uman ca mecanism de ceasornic, deoarece i-a împiedicat pe medici să interpreteze greșit bolile zilelor noastre.

Descartes a schițat cadrul teoriei sale, dar cel care a încheiat revoluția științifică a fost Isaac Newton.

Isaac Newton

1.2. Yin yang

1.3. Noua fizică

Capitolul II: Plenitudinea si fragmentarea și Noua viziune asupra vieții

2.1. Plenitudinea lumii și ordinea ei

Arta, știința, tehnologia și munca umană sunt divizate în specialități, ulterior s-a dezvoltat interdisciplinaritatea domeniilor. Adică o unificare a acestor specialități.

Societatea s-a sfărâmițat în națiuni separate și diverse grupuri religioase, politice, economice, rasiale, etc. Fiecare individ uman a fost fragmentat într-un număr mai mare de compartimente distincte și conflictuale, în concordanță cu diferitele sale dorințe, scopuri, ambiții, atașamente, caracteristici psihologice, etc.

Ideea că toate aceste fragmente există separat este o iluzie, care conduce la o confuzie și la un conflict fără sfârșit, a cărei consecințe sunt poluarea, distrugere a echilibrului natural, suprapopulare, dezordine economică și politică mondială, un mediu înconjurător nesănătos fizic și mental, transformându-se în sentimente de neajutorare și disperare.

Într-adevăr, într-o oarecare măsură, a fost necesar cât și bine pentru om, să divizeze lucrurile și să le separe, astfel încât să-și reducă problemele la dimensiuni manevrabile, astfel am fi copleșiți. Din păcate această abilitate a omului de a se separa pe sine de mediul său înconjurător l-a condus la o gamă largă de rezultate negative, de unde rezultă extinderea procesului de diviziune dincolo de limitele proprii.

Toate teoriile sunt puncte de vedere care nu sunt nici adevărate, nici false, ci, mai curând, clare în anumite domenii și neclare când sunt extinse dincolo de acestea.

Omul își dezvoltă continuu noi forme de înțelegere care sunt clare până la un punct, apoi tind să devină neclare.

Teoriile noastre trebuiesc privite ca moduri de a privi lumea ca un întreg. Dacă nu înțelegem că teoriile noastre sunt forme de înțelegere mereu schimbătoare, configurând și modelând experiența în general, viziunea noastră va fi limitată.

Natura va răspunde în conformitate cu teoria prin care ne apropiem de ea. (Ex: ciuma)

Teoria atomică propusă prima dată de Democrit, cu mai bine de 2000 de ani în urmă : „întregul realității este de fapt construit din nimic altceva decât „cărămizi atomice“. Întreaga lume a naturii, împreună cu ființa umană, incluzând creierul său, sistemul său nervos, mintea sa, etc, ar putea fi în principiu înțeleasă complet în termeni de structuri ți funcții ale agregatelor de atomi individuali.“ Atomul, în domenii ca fizica cuantică și relativitatea, crează confuzie, comportându-se ca o undă, mai degrabă, decât ca o particulă.

„Potrivit lui Einstein, nu este posibil un semnal mai rapid decât lumina, rezultă că noțiunea de corp rigid își pierde sensul. Dar acest concept este crucial în teoria atomică clasică, pentru că în această teorie constituienții fundamentali ai universului trebuie să fie mici obiecte indivizibile, și aceasta este posibil numai dacă fiecare parte a unui astfel de obiect este legată rigid cu toate celelalte.“ Deci, teoria relativității pleacă de la negareea ideii potrivit căreia lumea este alcătuită din constituenți de bază sau „cărămizi“. „Lumea trebuie văzută în termenii unui flux universal de evnimente și procese.“ TUB DE UNIVERS.

Punctul comun dintre teoria cuantică și relativitate, îl constituie cerința de a privi lumea ca pe „un întreg indivizibil, în care toate părțile universului fuzionează și se unesc într-o singură totalitate.“

În Plenitudinea indivizibilă în mișcare curgătoare cum este numită noua formă de înțelegere, în cartea lui Davi Bohm, „mintea și materia nu sunt substanțe separate. Mai degrabă, sunt aspecte diferite ale unei singure mișcări, întregi și nefărâmițate.“

2.2. Noua viziune asupra vieții

În zilele noastre abordarea adoptată de toți biologii și medicii este una de tip mecanicistă, fragmentară. Totuși această abordare s-a dovedit benefică până la această ora, deoarece organismele vii acționează similar mașinilor, cu componente și diferite mecanisme, ca de exemplu scheletul, acțiunea mușchilor, circulația sângelui. Mergând pe drumul deschis de Descartes, știința biomedicală s-a concentrat prea mult asupra acestei viziuni mecaniciste, care își are importanța ei, dar este necesară o înțelegere mai deplină a vieții, înțelegere ce poate fi realizată numai prin dezvoltarea unei „biologii sistemice“, o biologie care consideră un organism ca fiind un sistem viu și nu o mașină.

„Viziunea sistemica privește lumea din punctul de vedere al relațiilor și al integrării.“ , ea pune accentul pe principiile de bază ale organizării.

„Sistemele sunt entități integrate ale căror proprietăți nu pot fi reduse la proprietățile părților componente mai mici. “ Un sistem integrat și viu este cel compus plecând de la cele mai mici bacterii și ajungând până la oameni. Sisteme vii sunt și diferitele țesuturi și organe din corp, deci și creierul este un sistem complex . Pe de altă parte există și sisteme sociale (mușuroiul de furnici, stupul albinelor, sau o familie de oameni), sisteme care indeplinesc și ele funcția integrării.

Aceste sisteme iau naștere din interacțiunea și interdependența părților lor componente, în activitatea lor intră un proces numit tranziție, care este definită în cartea Momentul adevărului a domnului Fritjof Capra ca interacțiunea simultană și reciproc interdependentă dintre mai multe componente. Prin disecarea unui sistem, în elemente distincte, va dispărea proprietatea sistematică.

Noua fizică și în special abordarea de tip bootstrapeste foarte asemănătoare cu teoria sistemelor. Este carcterizată prin punerea în evidență a relațiilor și nu a entităților izolate.Forma sistemelor nu este fixă, rigidă, ci ea este stabilită în funcție de procesele care au loc la baza lor. În sistemele vii se petrec și operații de tip mecanicist, astfel descrierea reducționistă a organismelor se poate dovedi utilă și chiar necesară. Îmbinarea celor două abordări complementare, reducționistă și holistă, ne ajută să cunoaștem mai în profunzime viața.

Diferențele dintre un organism și o mașină (ne referim la un mecanism de ceasornic):

Mașinile sunt fabricate, iar organismele nu sunt fabricate. De exemplu, celulele trebuie înțelese din punctul de vedere al proceselor care reprezintă organizarea și dinamica sistemului. În interiorul unei mașini activitățile sale sunt determinate de structura sa. Deci relația este inversă.

„Mașinile sunt fabricate prin asamblarea unui număr bine definit de repere într-un mod precis și prestabilit. Pe de altă parte, organismele prezintă un înalt grad de flexibilitate și plasticitate internă.“

În cazul mașinilor în cazul în care se defectează putem avea o singură cauză a defectării, pe cand în cazul organismelor funcționarea lor ține cont de modele ciclice ale fluxului informațional. (bucle feedback: componenta A poate influența componenta B, componenta B poate influenta componenta C, iar componenta C, prin feedback, poate influența componenta A) Stabilirea cauzei defecțiunii este irelevantă în cazul modelelor ciclice. De aici rezultă credința eronată a științei biomedicale cum că boala are o singură cauză. În ceea ce privește credința, cum că diversele caracteristici fizice sau mentale sunt controlate de configurația genetică, viziunea sistemică demonstrează că genele nu determină modul de funcționare al organismului, din contră, ele reprezintă părți integrate ale unui întreg și astfel ele se supun organizării sistemice ale acestuia.

Principiul autoorganizării se regăsește în structura dinamică a sistemelor vii, deoarece acestea nu sunt controlate de structuri mecanice rigide, ci ele sunt caracterizate prin plasticitate și flexibilitate a relațiilor care au loc în cadrul sistemelor. Deși aceste sisteme au un grad mare de autonomie, adică își stabilesc dimensiunile în conformitate cu principiile lor interne, iar strucura și modul de funcționare nu este impusă de mediu, ele totuși nu sunt izolate complet de mediu, ba mai mult ele interacționează cu mediul, dar fără a le fi modificată structura internă.

Principiul autoorganizării prezintă două fenomene:

Autoreînnoirea – „capacitatea sistemelor de a-și reînnoi și recicla în mod continuu componentele, păstrându-și în același timp structura globală.“

Autotranscendența – „capacitatea de a se extinde în mod creativ dincolo de limitele fizice și mentale în procesul de învățare, dezvoltare și evoluție.“

Autonomia relativă a sistemelor cu autoorganizare pune la îndoiala noțiunea de liber arbitru. Un sistem este liber atunci când are autonomie față de mediul în care există, dar sistemul interacționează cu mediul, astfel fiindu-i modelată activitatea de această influență. Această autonomie crește la sitemele mai complexe și își atinge apogeul la oameni.

Acest concept relativ al liberului arbitru pare să fie consecvent cu viziunea tradițiilor mistice care recomandă adepților lor să treacă dincolo de noțiunea unui ego izolat și să conștientizeze faptul că reprezintă părți componente inseparabile ale universului din care fac parte.

„Pentru a-și păstra autoorganizarea, organismele vii trebuie să rămână într-o stare specială, care nu este ușor de descris în termeni convenționali.“ Pentru a înțelege mai bine, domnul Capra ne oferă un exemplu și anume, un mecanism de ceasornic este un sistem izolat, care are nevoie de energie pentru a funcționa, dar nu este condiționat de interacțiunea cu mediul pentru arămâne în stare de funcționare. Mecanismul de ceasornic, la fel ca toate sistemele izolate, va acționa în conformitate cu legea a doua a termodinamicii, echilibru – dezechilibru – stagnare. Organismele vii sunt sisteme deschise, care pentru a funcționa trebuie să întrețină un schimb continuu de energie cu mediul în care trăiește. Un exemplu este metabolismul. Acesta permite sistemelor vii să rămână într-o stare de nonechilibru, iar pentru autoorganizare este necesar un înalt grad de nonechilibru.

„Fenomenul de autoorganizare nu este limitat la materia vie, ci se manifestă deopotrivă în cadrul anumitor sisteme chimice.“

„Autoreînnoirea este un aspect esențial al sistemelor cu autoorganizare.” Un organism viu întreprinde și sarcini de reînnoire (Pancreasul își reînnoiește majoritatea celulelor la fiecare 24 de ore, stomacul la o durată de 3 zile, globulele albe se reînnoiesc la fiecare 10 zile, iar 98% din proteinele din creier se reînnoiesc în mai puțin de o lună.). În timp ce o mașină este menită să fabrice un produs sau să îndeplinească o sarcină, în prealabil stabilită de către proiectantul ei. Dacă mediul în care există un organism se schimbă sau are parte de modificări, acesta își menține funcționarea sau se autoremediază prin vindecare și regenerare (Râmele, polipii și stelele de mare își pot regenera aproape întregul corp dintr-o porțiune mică a sa; șopârlele, salamandrele, crabii, homarii și numeroase insecte își pot reînnoi un organ sau un membru pierdut; animalele aflate pe treapta superioară a evoluției, inclusiv oameniiîși pot reînnoi țesuturile și își pot vindeca astfel rănile.). O mașină nu va funcționa niciodată dacă părțile sale componente nu lucrează în mod riguros.

„ Chiar dacă se poate autoîntreține și autorepara, nici un organism complex nu poate funcționa la infinit.” Orice organism se deteriorează (îmbătrânește) și moare. Excepție fac acele organisme care au dezvoltat o formă de „ super-reparație”, în fapt fiind vorba de fenomenul reproducerii, acestea înlocuindu-și întregul organism.

„Fluctuațiile joacă un rol central în dinamica autoîntreținerii.” Un sistem viu se află într-o stare continuă de instabilitate, chiar dacă nu există factori perturbători, iar această stare poartă numele de homeostază. Sistemul are un număr de variabile interdependente care pot varia între o limită maximă și o limită minimă. Când apare o perturbare, organismul tinde să revină la starea sa inițială prin adaptare.

O caracteristică esențială a organismelor vii , dar și a sistemelor sociale o reprezintă adaptabilitatea. Organismele aflate pe o treaptă superioară a evoluției sunt capabile de trei tipuri de adaptări, care intră succesiv în acțiune de-a lungul schimbărilor mediului:

Prima reprezintă împingerea uneia sau a mai multor variabile către valorile lor extreme (fenomenul de stres) – aceste schimbări sunt rapid reversibile….

Modificările somatice (aclimatizarea, formarea de deprinderi și dependența). În cazul în care schimbarea persistă organismul va trece printr-un proces suplimentar de adaptare, acesta își recuperează o parte din flexibilitate, înlocuind o schimbare mai adâncă și mai durabilă cu una superficială și mai reversibilă.

Modificări genotipice- o specie se adapteayă la mediul înconjurător prin deplasarea domeniilor de valori pentru o parte din variabilele sale caracteristice, în special pentru cele cu schimbări economice. În contrast cu modificările somatice acestea asigură mai multă flexibilitate și sunt ireversibile în timpul vieții individului.

Se poate observa faptul că cele trei tipuri de adaptare sunt caracterizate printr-o flexibilitate din ce în ce mai mare și printr-o reversibilitate din ce în ce mai mică. „Reacția rapidă și reversibilă la stres este înlocuită de modificări somatice în scopul creșterii flexibilității în condiții de stres continuu, determinându-se adaptarea evolutivă pentru o creștere suplimentară a flexibilității în situațiile în care organismul a acumulat atât de multe modificări somatice încât a devenit prea rigid pentru a putea supraviețui.” Flexibilitatea pierdută de către organism în condițiile de stres provocate de mediul înconjurător este astfel refăcută prin intermediul celor trei tipuri de adaptare.

„ Strânsa coordonare a activităților nu există numai între indivizii care aparțin aceleiași specii, ci între specii diferite, sistemele vii rezultate având, de vasemenea, caracteristicile unui singur organism.”

Organismele vii sunt caracterizate de o tendință de asociere, de conviețuire, de cooperare, așa remarca Lewis Thomas, „nu există ființe solitare. Fiecare creatură este, într-o anumită măsură, conectată cu restul și dependentă de restul” Ecosistemul, sistem cu autoorganizare și autoreglare și cuprind rețele mari de organisme. În cadrul unui ecosistem animalele și plantele trăiesc împreună în relații de concurență și dependență reciprocă. Dacă apar factori perturbători, apar „derivele” exponențiale, plantele devin buruieni, animalele dăunători, ducând la exterminarea unor specii. În cazul organismelor individuale, aceste creșteri patologice vor genera ceea ce numim cancer și alte tumori.

„Cooperarea reprezintă activitatea care definește ecosistemul, chiar dacă există și concurența starea de ansamblu este de echilibru. Agresiunea excesivă, concurența și comportamentul distructiv sunt predominante numai la specia umană și trebuie abordate din perspectiva valorilor culturale și nu „explicate” în mod pseudoștiințific drept fenomene inerente.”

Un principiu de bază al autoorganizării îl reprezintă capacitatea sistemelor vii de a forma structuri cu niveluri multiple, diferite din punctul de vedere al complexității. Așa și organismul uman conține sisteme de organe compuse fiecare din mai multe organe, fiecare organ fiind alcătuit din țesuturi și fiecare țesut fiind alcătuit din celule. Relația dintre aceste niveluri a fost reprezentată în cartea Momentul adevărului, ca un „arbore al sistemului”:

Figura 1. Arbore al sistemului care reprezintă diverse niveluri de complexitate în cadrul unui organism viu individual.

Ca și un arbore real, între toate nivelurile sistemului, dar și între sistem și mediu se stabilesc interconexiuni și interdependențe. Fiecare nivel al arborelui poate fi privit ca un organism individual. „Fiecare subsistem este un organism relativ autonom și în același timp câte o componentă a unui organism mai mare; … care manifestă atât proprietățile independente ale întregilor, cât și proprietățile dependente ale părților.”

Cum a apărut moartea! Pe durata primelor două treimi ale istoriei evoluției, organismele vii (bacteriile și amibele) nu cunoșteau moartea, ci ele se reproduceau prin diviziune celulară, trăind prin descendențiilor. Apoi, evoluția vieții s-a accelerat, dezvoltând și alte forme, și pentru asta a fost nevoie de procesul de moarte și reproducere. De atunci, organismele superioare îmbătrânesc și mor, iar alte organisme se nasc prin împreunarea cromozomilor în procesul de reproducere, dezvoltându-se o diversitate genetică. Această dezvoltare ne face să ne întrebăm care este rolul oamenilor în lumea vie. După cum și în cartea Momentul adevărului ne este precizat faptul că „noi, oamenii suntem născuți și trebuie să murim” și ne este adresată întrebarea: „înseamnă acest lucru că suntem părți componente ale unor sisteme mai mari care se reînnoiesc continuu?”, dar și raspunsul : „Într-adevăr, aceasta pare să fie situația. ”

Teoria Gaia, denumire dată după numele zeiței Pământului în mitologia grecească, este o ipoteză realizată de chimistul James Lovelock și de specialistul în microbiologie Lynn Margulis. Cei doi au pornit de la faptul ca biosfera pare să regleze compoziția chimică a aerului , temperatura suprafeței Pământului, precum și numeroase alte aspecte ale mediului planetar și spune că planeta este un organism uriaș Aceștia spuneau că toate organismele sunt un singur sistem. Viața în ansamblul ei interacționează cu mediul fizic în așa fel încât menține Pământul locuibil și îmbunătățește perpetuarea vieții.

Figura 2 – Planeta Pământ văzută de pe Apollo

Planeta este plină de viață, ea este o ființă vie, întreaga materie vie de pe glob, împreună cu atmosfera, oceanele și solul formează un sistem complex care prezintă toate modelele caracteristice ale autoorganizării. Acest sistem persist într-o remarcabilă stare de nonechilibru chimic și termodinamic și poate, prin intermediul unei uriașe diversități de procese, să regleze echilibrul planetar astfel încât să se păstreze condițiile optime pentru evoluție.

“Pământul este un sistem … Gaia, ființă vie planetară” Proprietățile și activitățile sale nu pot fi prezise prin însumarea părților sale component; fiecare țesut al său este legat cu celelalte și toate sunt reciproc interdependente; numeroasele sale trasee de comunicare sunt extreme de complexe și neliniare; forma sa a evoluat pe parcursul a miliarde de ani și continuă să evolueze. Deși realizate în context științific, aceste observații trec granițețe științei, adică adevărata lor natură este spiritual, la fel ca numeroase alte aspect ale noii paradigme.

Viziunea sistemică asupra organismelor vii este dificil de înțeles din perspective științei clasice, deoarece se lovește de necesitatea modificării unor concept și idei.

Noțiunea de complementaritate joacă un rol important în biologia sistemică, iar prima pereche de termini complementari sunt autoafirmarea – integrarea, aspect prezente în toate nivelurile sistemelor stratificate din natură. Un al doilea exemplu de pereche de termini complementari sunt autoreîntreținerea (autoreînnoirea, vindecarea, homeostaza și adaptarea) – autotransformarea și transcendența. Organismele vii au un potențial de a se extinde dincolo de propriile lor limite pentru a crea noi structure și noi modele de comportare. “Cele două tendințe complementare ale sistemelor cu autoorganizare se află într-o continuă interacțiune dinamică și contribuie amândouă la fenomenul de adaptare evolutivă.” Cei doi termini vor avea arii diferite de întrebuințare, unul va include aspecte ale teoriei neo-darwiniste (mutații, ADN, reproducere, ereditate) și cel de-al doilea creativitatea (dinamica evoluției).

Teoria sistemelor care se concentrează pe dinamica autotranscendenței pare să fie teoria care va face lumină în privința evoluției cretoare a vieții către forme de o complexitate din ce în ce mai mare. La baza ei sta munca unui număr mare de discipline și specialiști ale acestora, în chimie – Ilya Prigogie și Manfred Eigen, în biologie – Conrad Waddington și Paul Weiss, în antropologie – Gregory Bateson și în cadrul teoriei sistemelor – Erich Jantsch și Ervin Laszlo.

Ervin Jantsch, într-o sinteză a acestei teorii, considera : “evoluția ca fiind un aspect esențial al dinamicii autoorganizării”. Această viziune oferă explicații referitoare la evoluție pe toate planurile ei, biologic, social, cultural și cosmic, urmând modelul dinamicii sistemelor, chiar dacă mecanismele de evoluție diferă. Teoria se bazează pe mai multe perechi de termini complementari: adaptare – creație, întâmplare – necessitate, microevoluție – macroevoluție.

Potrivit acestei noi viziuni a sistemelor, dinamica principal a evoluției începe de la un sistem aflat în starea de homeostază, de echilibru dinamic. Atunci când apar perturbații, pentru a-și păstra echilibrul, sistemul apelează la reacțiile negative sau positive. Această stabilitate este testată continuu de aceste fluctuații. Astfel, stabilitatea unui sistem nu va fi niciodata absolută, iar atâta timp cât valorile fluctuante se mențin sub pragul critic, va avea loc procesul de evoluție al diverselor sisteme biologice, sociale și ecologice.

Viziunea sistemică, spre deosebire de teoria neo-darwinistă care vorbește de evoluția unui organism, merge mai departe și precizează că pentru evoluția unui organism intră în calcul și evoluția mediului în care există. Astfel mediul este și el capabil de adaptare și evoluție.

După cum am precizat mai sus, echilibrul unui sistem constă în fluctuații care se încadrează în niște norme ale normalului, dacă aceste valori iau o amploare critic sistemul este forțat să evolueze într-o structură nouă. Jacques Monod considera : ”evoluția ca fiind o succesiune strictă de hazard și necesitate, hazardul mutațiilor aleatorii și necesitatea supraviețuirii.” Deci în momentul depășirii acelui prag critic intră în acțiune atât hazardul, cât și necesitatea, sistemul va “decide” singur drumul pe care îl va urma. Această decizie îî va determina evoluția, această instabilitate poate duce la o structură în întregime nouă.

Viziunea științifică și cea religioasă asupra evoluției s-au aflat din cele mai vechi timpuri în opoziție. Cea religioasă

Capitolul III : De la cunoașterea umana la viziunea transdisciplinară/SACRUL

3.1.Cunoașterea umană

În filozofie, studiul cunoașterii este numit epistemologie și filosoful Platon a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept „convingere adevărată justificată”. Cu toate acestea, nu există o singură definiție a cunoașterii unanim acceptată și sunt numeroase teorii care o explică. Acumularea de cunoștințe implică procese cognitive complexe: percepție, comunicare, asociere și raționare, în timp ce cunoașterea este de asemenea legată de capacitatea de conștientizare a ființelor umane.

Termenul de cunoaștere aparține unei categorii de concepte pe care nu doar spiritual cultivat, ci chiar simțul comun știe să le mânuiască în diferite contexte, fără a fi însă capabil să le circumscrie semantic de o manieră precisă și satisfăcătoare. Deși este vehiculat destul de frecvent, conținutul său nu se lasă ușor prins între definiție iar sfera sa de aplicabilitate se dezvăluie a fi extinsă și indeterminată. Unul dintre cei mai importanți gânditori contemporani, Bertrand Russell(Problemele filosofiei, ) privește cu scepticism situația când scrie: Cunoașterea este o noțiune imprecisă. Semnificația cuvântului e clară doar în domeniul logicii și matematicii. Ceea ce numim cunoaștere e nesigur în restul domeniilor și nu există un criteriu pentru a o determina. Din perspectiva epistemologiei actuale cunoașterea este fenomenul tipic uman și cultural deosebit de vast și de complex, în care se manifestă raporturilor dintre om și lume. Termenul se referă la actul prin care gândirea încearcă să ordoneze, să așeze într-un cadru teoretic (să definească) rezultatele percepțiilor unui obiect asupra căruia simțurile se concentreză. Cunoașterea reprezintă însă de asemenea ideea, cunoștința, reprezentată prin entități propoziționale ce rezultă din această acțiune. Cunoașterea se opune în principal credinței întrucât temeiul acesteia nu constă în rațiune, cunoașterea implicând cu necesitate ideea de adevăr.

La o privire generală actul de cunoaștere apare drept o relație ce unește două entități: subiectul cunoscător și obiectul cunoașterii, este un raport între cineva care întreprinde cunoașterea și ceva asupra căreia se concentrează efortul cognitiv.

Omul este capabil de producerea cunoștințelor datorită structurilor și funcțiilor psihice apte să genereze noțiuni, idei, cunoștințe care se fixează și sunt ulterior transmise prin utilizarea unui limbaj. Omul constituie unica ființă naturală capabilă să caute și să descopere cunoștințe cu valoare de adevăr, pe care să le alăture în sisteme coerente de idei (teorii). Omul poate accede la nivelul cognitiv întrucît posedă premisa indispensabilă a conștiinței, căreia i se adaugă și alte attribute mai mult sau mai puțin necesare și suficiente: perceptibilitate, raționalitate, memorie, apoi, limbă, intuiție, curiozitate, fantezie, inventivitate, motivație, voință etc. În anumite momente din istoria gândirii subiectul cunoașterii a fost conceput drept un simplu receptacol, care înregistrează spontan și pasiv informații ce i se transmit din exterior sau interior, alteori a fost subliniat rolul său activ și creator în materie de edificare a cunoștințelor.

3.2. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea în cunoașterea omului

Niels Bohr este primul gânditor al epocii moderne care a pus problema unității cunoașterii umane, subliniind apariția unui mare TOT. Acesta a dus gândirea sa dincolo de restricțiile epocii.

Programul Bohr, reprezintă un proiect transdisciplinar, în cadrul căruia există un set de idei implementate de acesta, ce țin de unitatea fizicii, a științei, a cunoașterii umane, unitatea lumii. Gradului tot mai mare al fragmentării cunoștiințelor în viața omului contemporan, favorizează condițiile pentru desăvârșirea programului lui Bohr.

Nimic nu ne condamnă la un sfârșit apropiat, sau mai curând nimic altceva decât ignoranța noastră, spusele biologului Jacques Ruffie. Nimeni nu știe dacă evoluția și-a atins limitele sau cât timp mai este până atunci, de fapt se vorbește un nou nivel al realității, o supraumanitate.

Programul lui Bohr nu a provocat nici un entuziasm, ba chiar a provocat mai degrabă un sentiment de repulsie față de tot ce reprezintă unificare și față de o cercetare cu adevărat transdisciplinară, datorită specializării extreme, a accelerării și a fragmentării caracteristice epocii actuale. Societatea se încăpățânează să păstreze aceeași viziune asupra lumii întemeiată pe baza științei secolului al XIX – lea.

Spre mijlocul secolului XX, din nevoia de legături între diferitele discipline au apărut pluridisciplinaritate și interdisciplinaritate.

Pluridisciplinaritatea priveste studiul unui obiect al unei anumite discipline de către mai multe discipline în același timp. Acest fapt va îmbogăți însemnătatea obiectului studiat.

Interdisciplinaritatea privește transferul de metode de la o disciplină la alta. Se pot distinge trei grade de interdisciplinaritate:

un grad de aplicație (metodele fizicii nucleare, transferate în medicină, ce conduc la apariția de noi metode de tratament al cancerului);

Un grad epistemologic (transferul metodelor logicii formale în domeniul dreptului, generând analize interesante în epistemologia dreptului);

Un grad al generării de noi discipline (metode matematice în domeniul fizicii, rezultă fizica matematică; informatica + arta, rezultă arta informatică).

Prin acest ultim grad se arată contribuția interdisciplinarității la big-bang-ul disciplinar.

Transdiscipilinaritatea este un cuvânt relativ nou, introdus de către Jean Piaget și privește ceea ce este în același timp între discipline, înăuntrul diferitelor discipline și dincolo de orice disciplină.

Cercetarea disciplinară implică, cel mult, un singur și același nivel de Realitate, pe când transdisciplinaritatea se interesează de dinamica generată de acțiunea mai multor niveluri de Realitate în același timp. Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeți ale unuia și aceluiași arc : cel al cunoașterii.

Cunoașterea transdisciplinară reprezintă un nou mod de cunoaștere, ea este definită prin legătura dintre lumea exterioară a Obiectului și lumea interioară a Subiectului și este o cunoaștere a terțului (interacțiunea).

Cunoașterea disciplinară și transdisciplinară nu sunt antagoniste, ci complementare.

Fluxului de cunoștințe care traversează în mod coerent diferitele niveluri de realitate îi corespunde un flux de conștiințe care traversează în mod coerent diferitele niveluri de percepție. Cele două fluxuri sunt într-o relație de izomorfie datorită uneia și aceleiași zone de nonrezistență. Cunoașterea nu este deci nici exterioară, nici interioară: ea este în același timp exterioară și interioară: studiul Universului și studiul ființei umane se susțin unul pe celălalt.

Termenul de Interacțiune între Subiect și Obiect, nu poate fi redus nici la Obiect, nici la Subiect. Această împărțire ternară face distincția între metafizica modernă și transdisciplinaritate.

Problematica Subiect – Obiect a pus un semn de întrebare fondatorilor mecanicii cuantice ( Heisenberg, Pauli, Bohr), care au contestat ideea metafizicii, conform căreia Subiectul și Obiectul sunt separați total.

Metodologia transdisciplinaritățiilor este deci întremenită pe trei postulate:

Existența, în Natură și în cunoașterea de către noi a Naturii, a diferite niveluri de Realitate și de percepție.

Trecerea de la un nivel de Realitate la alt nivel de Realitate se face cu ajutorul logicii terțului inclus.

Structura ansamblului nivelurilor de Realitate este o structură complexă : fiecare nivel există în același timp.

Fig 1. Relația Subiect – Obiect

Premodernitate : cunoaștere mitico – magică

Modernitate : cunoaștere rațională (obiectivă)

Postmodernitate : cunoaștere subiectivă (absolutizarea subiectului)

Cosmodernitate : cunoaștere transdisciplinară

3.3. Transdisciplinaritatea în educație / viziunea transdisciplinară

Un tip de educație ideal care să contribuie la eliminarea tensiunilor ce amenință traiul zilelor noastre este cel care ia în calcul toate dimensiunile ființei umane. Întreaga noastră viață individuală și socială este structurată pe educație. Ea se află în centrul devenirii noastre ca ființe umane. Educația de azi clădește viitorul.

Conștientizarea sistemului defectuos al cunoașterii actuale se face prin diferite rapoarte, colocvii și studii. Un astfel de raport a fost întrepătruns de către Comisia internațională de educație și prezidată de Jacques Delors. Acest raport are la bază patru piloni ai acestui nou tip de educație: a învăța să cunoaștem, a învăța să facem, a învăța să trăim împreună și a învăța să fim.

A învăța să cunoaștem înseamna în faza primara învățarea metodelor care ne ajută să deosebim ceea ce este real de ceea ce este iluzoriu pentru a accesa cunoștintele epocii noastre. În acest proces este nevoie de un spirit științific, una dintre cele mai înalte experiențe ale aventurii umane, indispensabil atât omului de știința cât și omului de rând. Asililarea unui bagaj mare de cunoștințe științifice nu deschide drumul spre spiritul științific, ci primordială este calitatea a ceea ce este studiat. Pe lângă definirea de mai sus, a învăța să cunoaștem presupune și capacitatea de a stabili punți între diferitele cunoștințe,dar și între cunoștințe și semnificația lor cu care uzităm zi de zi, pentru a forma o ființă fără încetare re-unită, orintată spre actualizarea potențialităților sale interioare.

A învăța să facem presupune învățarea unei meserii și dobândirea de cunoștiințe, astfel reprezentând o specializare, dar în același timp cu un nucleu flexibil care să permită accesul la altă meserie, în context transdisciplinar, o ucenicie a creativității.

A învăța să trăim împreună, este “a te recunoaște pe sine în persoana Celuilalt”. Atitudinea transculturală, transreligioasă, transpolitică și transnațională este înnăscută, deoarece în fiecare ființă există un nucleu de sacru, doar că ea trebuie actualizată.

A învăța să fim înseamnă a învăța să cunoaștem și să respectăm Subiectul și Obiectul. Subiectul sunt eu, iar Obiectul este celălalt. Construcția unei personae are o dimensiune transpersonală.Acești patru piloni se află într-o transrelație formând educația completă, ca un acoperiș, astfel că dacă unul dintre ei lipsește construcția se năruie.

În concluzie, o educație eficace este o educație integrală a omului. Educația actuală pune accentul pe inteligență pe acumularea de informații mai mult sau mai puțin utile, lăsând într-un con de umbră sensibilitatea și corpul omului. Educația transdisciplinară este o educație a totului, a uciniciei, a legăturilor cu tot ceea ce ne înconjoară, personae, obiecte, fapte, imagini, câmpuri de cunoaștere, acțiuni, etc. Și are ca finalitate formarea de ființe aflate în permanentă interogație și integrare.

SACRUL

Concluzii

Bibliografie

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura Științifică, București, 1991.

Fritjof Capra , Momentul adevărului, Editura tehnică, București, 2004

David Joseph Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei, Editura Humanitas, 1995. (traducere de H.-R. Patapievici și Sorin Părăoanu)

Dumitru Constantin- Dulcan, În căutarea sensului pierdut, Editura EIKON Cluj-Napoca, 2008.

Basarab Nicolescu, Noi particular si lumea, Ed. Polirom, 2002.

Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea Manifest …………….

Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, de la un experiment la un model didactic, Editura Junimea, an …………….

Alfred Adler, “Cunoașterea omului”, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991.

Giuliano di Bernardo, Cunoașterea umană, Editura Adevărul, an….

Omraam Mikhael Aivanhov, De la om la Dumnezeu, colecția IZVOR Nr. 236.

Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minții, curs universitar volumul I, Editura Trei, 2015.

OCTAVIA-LUCIANA PORUMBEANU – Despre conceptul de cunoaștere, Studii de Biblioteconomie și Știința Informării, Nr. 7/2003.

Webgrafie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cunoa%C8%99tere

http://www.moisenicoara.ro/o-lectura-transdisciplinara-a-prozodiei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cunoa%C8%99tere

http://en.wikipedia.org/wiki/Gaia_hypothesis#/media/File:The_Earth_seen_from_Apollo_17.jpg

http://dexonline.ro/definitie/homeostaz%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tumoare

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cancer

http://en.wikipedia.org/wiki/Lewis Thomas

http://dexonline.ro/definitie/homeostaz%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Metabolism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Principiul_al_doilea_al_termodinamicii

http://en.wikipedia.org/wiki/Fritjof_Capra)

(http://sorin302.blogspot.ro/2010/03/momentul-adevarului-viziunea-sistemica.html)