Sistemul Economic Islamic

INTRODUCERE

CAPITOLUL I:

PREZENTARE SUCCINTĂ A ISLAMULUI

Termenul “islam” își are originea în limba arabă. El provine de la verbul “slm, aslama” ce are sensul de “a se supune”, “a se dărui în întregime”, adică “supunere” (față de Dumnezeu). Înțelesul său nu arată numai caracterul strict religios, ci merge dincolo de acesta, având atât o parte laică – cultura islamică (cu toate normele sale etice, sociale, juridice), cât și o parte religioasă. Coranul cu Profetul Muhammad (Mohamed) stau la baza celei de-a doua părți. Allah i-ar fi încredințat Profetului mesajul divin (rasulu (A)llani), care este un exemplu de urmat pentru toți credincioșii musulmani. Termenul “Allah” vine de la substantivul “illah” ce înseamnă “divinitate”, “zeu” și indică singura divinitate pe care se fundamentează religia islamică, având astfel caracter monoteist.

Cuvântul “musulman” provine din persanul “muslim” și se aplică celui care este adept al religiei islamice. Termenul “mahomedan” este greșit deoarece islamul nu este religia lui Mahomed.

Sharia (šarī‘a) este legea sacră a islamului, iar fiqh este interpretarea ei, adică jurisprudența. Mohamed nu a făcut diferență între legea laică și cea religioasă. În fiecare stat musulman, șaria se aplică în funcție de nivelul de secularizare al țării respective. Șaria este aplicată în toate sectoarele economico – sociale, precum familie, impozite, rugăciuni, drepturi de succesiune, ritualuri. Juriștii islamici (fuquaha) desemnează munca oamenilor urmând o scară de valori care pornește de la “proscris” la “interzis”, trecând prin diferite trepte intermediare. Există patru surse ce sunt acceptate de acești juriști: Coranul, Sunna (tradiția Profetului), iğma‘ (consensul mărturiilor) și qiyas (analogia).

Sistemul politic ce aparține islamului împarte lumea în două mari grupe:

“daru i-islam”, ce reprezintă “casa păcii”, a bunei înțelegeri în relațiile islamice, care se bazează pe “umma”, adică solidaritatea islamică;

“dar i-harb”, ce reprezintă “casa războiului”, bazată pe “Djihad”, adică războiul sfânt.

Pe acest război sfânt fiecare musulman trebuie să-l poarte, mai întâi cu propria persoană pentru a se autopurifica și pentru a-și arăta credința (marele Djihad), iar apoi pentru a lupta cu necredincioșii și falșii musulmani, sau cu cei care nu admit această religie (micul Djihad).

Coranul

Coranul este cartea sfântă a musulmanilor care reunește revelațiile transmise lui Muhammad. Cuvântul arab ”Qur’an” poate fi explicat ca derivând din verbul ”qara’a”, care apare în Coran cu sensul de “a recita”, “a predica” și înseamnă “Predică”. Sensul în care se utilizează mai târziu este cel de “culegere de revelații sub formă scrisă”. În paralel, pentru același sens, se utilizează și ”Al-kitab”, care înseamnă “Cartea” sau “Scriptura”. Termenul care se mai folosește pentru Coran, sintetizând, de fapt, conținutul său, este ”Az-zikr”, cu sensul de “avertisment”. Alături de acesta apare și ”Al-furqan”, cuvânt care înseamnă “separare”, “distincție”. Cu aplicare la Coran, el este explicat de către musulmani ca “distincție între adevăr și fals”, deci “Cel care tranșează definitive”.

Există 114 capitole în Coran ce sunt numite ”sura”, denumind revelațiile transmise lui Muhammad la Mecca și Medina. Fiecare sura este divizată în versete (aya), în total fiind 6236 versete. Termenul ”aya” se traduce prin “semn”, “dovadă” și anume dovada că Dumnezeu există și are putere nemărginită. Muhammad socotește revelațiile sale ca venite din ceruri, de la „tabla bine păstrată” (al-lawh al-mahfuz), „maica scripturilor”. Coranul are aceeași origine cu cele ale cărților sfinte ale evreilor și creștinilor, dar musulmanii sunt de părere că doar Coranul este cartea valabilă, celelalte sunt falsificate, uitate.

Coranul este intraductibil deoarece orice traducere este o interpretare. Aceasta înseamnă că cel care traduce completează cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Coran în formă perfectă, cu gândirea sa umană. Se crede că prin traducere se pierde unitatea comunității islamice bazată pe limba arabă a Coranului. Totuși, mai ales în secolul nostru, s-au făcut câteva traduceri oarecum oficiale, în limbile popoarelor care au aderat la islam. Acestea sunt recunoscute ca fiind explicații ale sensurilor Coranului și nu pot lua locul textului sacru.

Componentele religiei islamice

Schismele islamului au avut mult timp trei dimensiuni foarte complicate: genealogică, teologică și politică. Prima separare a avut loc în secolul al VII-lea din cauza apariției khariğismului.

Un grup de adepți ai lui ‘Alī (Ali), vărul și ginerele lui Muhammad, îl omoară pe califul umayyad Othman care era un vechi dușman al lui Muhammad. După moartea acestuia, Ali a fost ales calif, dar fiind considerat complice la crimă a fost nevoit să se confrunte cu opoziția guvernatorului Umayyad al Siriei – Mu‘awiya, dar și cu cel care a cucerit Egiptul, generalul ‘Amr ibn-‘As. Armatele lor s-au luptat la Șiffin, pe râul Eufrat, bătălie ce s-a încheiat printr-un arbitraj care nu a fost recunoscut de o mare parte a grupului lui Ali: khariğiții.

Khariğiții sunt priviți ca fiind puritanii islamului, cei care pun un mare preț pe fapte. Dacă un musulman greșea era exclus din comunitatea musulmană, fără a se ține cont de credința acestuia. Khariğiții cred în judecata lui Dumnezeu ca fiind unica pe care o cunosc și atribuie demnitatea de calif celui mai credincios musulman, indiferent de tribul, rasa sau starea socială din care face parte. Khariğismul s-a împărțit, încă din perioada omeyyadă, în mai multe secte: azraqită, ibadită, sufrită. Secta ibadită este cea care a dăinuit din anul 747 până în zilele noastre.

Astăzi, lumea islamică este stăpânită de două mari orientări: șiismul și sunnismul. Acestea au rezultat din “marea discordie” (Fitna) ce a avut lor după moartea Profetului, din cauza disensiunilor legate de succesorul acestuia.

Sunnismul provine de la termenul ”sunna” ce înseamnă ”tradiția Profetului” și formează orientarea majoritară în islam – aproximativ 90% din totalul credincioșilor musulmani. Potrivit acesteia, nu este neapărat nevoie să fii profet pentru a putea fi calif (khalifa, de la khlif = a urma, urmaș al Profetului). Sunnismul își are originea ȋn Arabia Saudită și simbolizează latura tradiționalistă, moderată și conciliantă a islamului. Asemănarea sa cu sectele șiită și kharigită este, în același timp și deosebirea între ele și anume: cine are dreptul să conducă comunitatea musulmană după moartea Profetului.

Suniții au considerat perioada islamului primitiv ca fiind sacră, susținând primii patru califi drept califi “bine ghidați” (ar-rașidun) și acceptându-i în ordinea în care au urmat: Abū Bakr (632-634), ‘Umar (Omar) (634-644), ‘Uthman (Othman) (644-656) și ‘Alī (Ali) (656-661).

Șiismul îl consideră pe Ali singura putere recunoscută după moartea lui Muhammad. Acesta a fost ales de Profet să fie succesorul său încă de când era în viață. Adepții șiismului sunt în proporție de 10% din totalul musulmanilor.

Șiismul prezintă două caracteristici particulare: principiul imamatului și glorificarea martirismului. Principiul imamatului se referă la funcția de conducere prin care imamul se asigură că toate învățăturile Profetului sunt respectate de către musulmani. El este venerat alături de Profet deoarece este privit ca fiind fără de păcat. Glorificarea martirismului oferă șiismului latura dură, prin care se restabilește adevărata comunitate islamică, predispoziția spre violență și intolerabilitate.

În prezent, ruptura ideologică dintre șiiți și sunniți a luat caracter politic. Șiiții îi blamează pe sunniți că sprijină Occidentul și înțelegerea mondială secretă contra normelor politice, morale și religioase ale Coranului.

După secolul al VIII – lea au mai apărut și alte secte, dar cu un număr mic de susținători și cu răspândire limitată. Wahhabismul este una dintre aceastea, o sectă islamică militantă, fondată de Muhammad ibn 'Abd al-Wahhab (1703-1792), prin care s-au pus bazele Arabiei Saudite. Adepții acestei secte au ca scop întoarcerea la origini, promovează vechile obiceiuri islamice și sunt împotriva islamului modern.

Expansiunea teritorială a islamului

Una dintre marile experiențe culturale din istoria lumii a implicat răspândirea islamului, de la baza sa inițială în Peninsula Arabică și Orientul Mijlociu la o serie de zone din Africa, Asia și Europa. Islamul a atras oamenii cu o varietate de societăți și culturi, aducând numeroase modificări ca urmare a acestor legături, în timp ce de multe ori, în anumite privințe fuzionează cu sisteme locale stabile în credință.

Musulmanii au stabilit noi contacte culturale încă din anul 700 ca urmare a cuceririlor, a comerțului de anvergură și a activității misionare din ce în ce mai mare. Dimensiunile geografice ale lumii musulmane au fost destul de bine stabilite până în anul 1450 – sfârșitul perioadei postclasice – cu toate că vor urma câteva episoade cheie ce vor fi desfășurate în Africa, Asia de Sud și Sud – Estul Europei. Răspândirea islamului s-a realizat treptat și destul de rapid, având în vedere geografia extinsă și diversele regiuni implicate.

Au fost implicate două modele principale. În unele cazuri, islamul s-a răspândit în alte culturi într-un context de cuceriri militare, cu toate că religia era tolerantă cu alte credințe. Musulmanii rareori forțau oamenii să se convertească la religia lor, de cele mai multe ori preferau să perceapă o taxă specială asupra comunităților minoritare. Faimosul Djihad, sau Războiul Sfânt, descris de către Profetul Mohamed, a avut ca principal scop apărarea credinței, nu convertirea forțată, deși au existat și câteva excepții. Dar succesul armatelor musulmane ar fi putut crea un context în care alte persoane ar fi găsit de cuviință să se convertească, sau în care ar fi fost atrași de religie din simpla cauză a puterii și a triumfului manifestat. În alte cazuri, islamul s-a răspândit prin intermediul unor conversiuni mai spontane, adică oamenii care au învățat despre această cultură cu ajutorul comerțului și a activității misionarilor.

Religia a fost, în mod clar atractivă, cu un set explicit de convingeri despre ce trebuie făcut și despre ce nu trebuie, pentru a câștiga accesul în Rai și pentru a evita o eternitate în Iad. Ea a apelat la grupuri ce făceau parte din clasa de jos a societății din cauza angajamentului său față de caritate și de egalitate spirituală. De asemenea, a recunoscut activitatea comercială mai mult decât celelalte sisteme de credință ale timpului și astfel a putut atrage comercianții.

Islamul a început să se răspândească rapid printre arabi până la moartea lui Mohamed, în anul 632. Această creștere a contribuit la stimularea arabilor către un val de cuceriri, iar armatele s-au răspândit rapid către Orientul Mijlociu, inclusiv Persia. Africa de Nord a fost o altă cucerire rapidă. Pentru un timp, arabii au încercat să rezerve islamul numai pentru oamenii lor și să tolereze celelalte religii. Dar mulți oameni din regiunile cucerite au solicitat acces, iar în acest proces unii dintre ei au adoptat limba arabă și cultura sa. Cuceririle făcute de musulmanii arabi s-au transformat treptat într-o răspândire mai generală a islamului dincolo de Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Orientul Mijlociu a fost pentru mult timp centru al comerțului cu Asia, Africa și Europa. Câștigurile arabilor și ale musulmanilor au stimulat eforturi suplimentare pentru atingerea bogăției, eforturi ce au fost ajutate și de aprobarea islamului în ceea ce privește activitatea comercianților. Aceștia s-au răspândit mult dincolo de granițele califatului și au lăsat în urma lor noi contacte culturale. De la baza sa, din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, islamul a câștigat adepți în mai multe părți ale Europei de Sud, în Africa Subsahariană, în Asia Centrală inclusiv vestul Chinei, în India și în sud – estul Asiei.

Islamul are caracteristici din partea unei civilizații a deșertului, limita sa sudică stabilindu-se la trecerea către savană, la contactul cu puternicile civilizații medievale ale Africii Negre (Mali, Ashanti, Dahomey, etc.). Pe de altă parte, islamul este o civilizație mediteraneeană, cele mai importante cuceriri ale sale fiind legate de Mediterană: Siria, Anatolia, Egipt, Tripolitania, Magreb, Spania, Sicilia. Tot aici au apărut și s-au dezvoltat marile orașe ale islamului: Cairo, Istanbul, Tunis, Tripoli, Sevilla.

Europa a fost atacată de musulmani de pe două fronturi. Din partea de vest, dinspre Magreb, din Spania care a fost cucerită încă din anii 711 – 718 de către arabi. Aici a fost înființat în anul 929 un califat independent cu capitala la Cordoba. Din partea de est de oștile turcești care au cucerit Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Herțegovina. În 1453 Constantinopolul a fost transformat în capitala Imperiului, având denumirea de Istanbul.

În India, islamul a continuat să existe și după căderea sultanatului de la Delhi, prin intermediul Imperiului islamic al Marilor Moguli (1526 – 1658). Aceștia erau urmași ai mogulilor, cei care au reușit să unifice cea mai mare parte a peninsulei, cu capitale la Agra și Delhi. Pe parcursul secolelor, teritoriul hindus a fost un adevărat loc de întâlnire între hinduism și islamism, ceea ce se explică și prin faptul că astăzi, în zilele noastre, în India există o mare comunitate islamică. Asia Centrală a fost islamizată prin intermediul mongolilor. Apoi în secolele XVI – XVII a apărut Budhismul care a înlocuit treptat islamismul.

Indonezia este, în prezent, cel mai mare teritoriu musulman și reprezintă extremitatea estică a acestuia. Islamul a pus stăpânire pe Indonezia în secolul al XV-lea cu ajutorul negustorilor arabi. Aceștia au răspândit islamul și în vestul Africii și în unele regiuni ale Africii Subsahariene.

Așadar, islamul s-a extins prin intermediul a două elemente majore: militară și comercială. Expansiunea lui a fost favorizată și de cei cinci stâlpi de bază care arată legătura puternică dintre viața spirituală și cea socială:

Declararea unui singur Dumnezeu – Allah, cu trimisul său Muhammad;

Rugăciunea ce trebuie rostită de cinci ori pe zi – chahada;

Ramadanul – postul;

Pomana dată săracilor;

Pelerinajul la Mecca.

În afară de Spania și Sicilia, toate celelalte teritorii cucerite în timpul expansiunii islamice au rămas sub dominația musulmană până în prezent. Au existat multe eforturi pentru îndepărtarea lor din acele zone, dar niciunul nu a avut succes. Astăzi, islamul se extinde în mod pașnic. Spre exemplu, în Africa islamul se răspândește în sudul Saharei prin intermediul grupurilor de misionari și a unor lideri politici care se convertesc la această credință.

Cultură, obiceiuri și tradiții în lumea islamică

O civilizație nu poate exista fără cultură, iar cultura nu poate fi fără cunoștințe, căutare care nu este doar un drept opțional ci o datorie. Profetul spune că a căuta cunoștințe este obligația fiecărui musulman, fie bărbat sau femeie și că acestea trebuie aflate chiar dacă se află la fel de departe precum este China. Cunoașterea a fost întotdeauna o valoare omniprezentă în viața islamică în toate domeniile de studiu: social, politic, intelectual, artistic sau spiritual.

Islamul și cultura sa s-a născut în Arabia, Profetul islamului a fost arab, limba arabă a fost principalul mod de exprimare, arabii au jucat un rol de conducere în timpul expansiunii teritoriale și mai există multe alte elemente ce confirmă întâietatea arabilor în construirea civilizației islamice.

Studierea trebuie să fie folositoare. Acumularea de cunoștințe utile, atât în științele teoretice cât și în experiențele practice, este primul pas în îndeplinirea datoriei fiecărui musulman. După căutare vine acțiune. Cunoștințele precedă acțiunea, ele depășesc rama lor teoretică și sunt manifestate drept acțiuni bune și roditoare.

Arta reprezintă un fragment foarte important al culturii musulmane. Arhitectura lor este unică prin motivele florale, elemente abstracte și decorative, specifice islamului. Templele de cult sunt impunătoare, iar minaretele sunt parte semnificativă a acestora. Arhitectura, dar și toată arta musulmană este caracterizată printr-o deosebită minuțiozitate, rafinament și eleganță. Ea cuprinde numeroase stiluri inspirate de religie, dar și de lumea pământească.

Drept elemente ornamentale se folosesc sculptura, mozaicul, pictura și ceramica. În acest stil predomină abundența de culori, decorațiunile din piatră sau faianță și caligrafia arabă. Religia musulmană nu permite reprezentarea figurilor umane sau animale. Portretizarea este interzisă deoarece musulmanii cred că Allah este unul singur și nu poate fi ilustrat în imagini.

În lumea islamică este foarte important să se distingă faptul că musulmanii nu folosesc termenul de ”muzică” în același mod folosit în limba engleză sau în alte limbi. Termenul arab pentru muzică, ”musiqa” nu se aplică tuturor tipurilor de sunete vocale sau instrumentale, considerate mai degrabă de musulmani ca fiind un act general numit ”arta sunetului”. Muzica se aplică numai anumitor genuri de artă a sunetului. Atitudinea față de muzică a fost întotdeauna ambivalentă, exprimată într-o serie de sentimente și concepte contradictorii: predilecție și neîncredere, divin și diavolesc, înălțător și distrugător, acceptat și interzis. Mulți musulmani se tem de ”puterea magică” a muzicii și o interzic, deoarece cred că este un instrument al diavolului. Alți musulmani găsesc în muzică inspirație și spiritualitate. Cei mai mulți musulmani se regăsesc undeva între acești doi poli – o restricționează în anumite măsuri și o acceptă în forme controlate.

Islamul consideră că practica este deasupra credinței. Ca urmare legea, nu teologia, a fost întotdeauna cel mai important domeniu de interes pentru musulmani, pentru că oferă ”calea cea dreaptă” (Sharia), pe care musulmanii trebuie să o urmeze pentru a realiza voința lui Dumnezeu.

În centru legii sunt cinci obligații fundamentale care constituie stâlpii islamului:

Mărturisirea de credință;

Rugăciunea;

Pomana;

Postul;

Pelerinajul la Mecca.

Un musulman este acela care mărturisește că nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Muhammad este mesagerul lui. Islamul afirmă un monoteism radical în care doctrina unicității lui Dumnezeu este dominantă. El este creatorul, domnitorul și judecătorul lumii. El este milostiv și plin de compasiune, dar în ultima zi va judeca fiecare persoană în funcție de acțiunile sale, ce sunt cuprinse toate în Cartea Faptelor.

A doua parte a mărturisirii de credință este confirmarea lui Muhammad ca mesagerul lui Allah, ultimul Profet, care servește drept model pentru comunitatea musulmană. Deși el este considerat ca fiind tatăl, soțul, liderul și judecătorul ideal, Muhammad a fost om și nu divinitate.

Musulmanii sunt chemați la rugăciune de cinci ori pe zi – în zori de zi, la prânz, după-amiaza, la apus de soare și seara – de către cel care stă în vârful turnului (minaretei) moscheei. Această rugăciune este precedată de abluțiune, care înseamnă spălarea corpului pentru purificare și pregătire pentru venirea în fața lui Allah. Aici musulmanii se roagă din picioare, îngenunchiază și fac plecăciuni în timp ce rostesc versete din Coran. Vinearea, rugăciunea de prânz ar trebui să fie făcută la o moschee cu congregație, Pentru celelalte, orice loc în care se roagă un musulman este acceptabil. Deoarece în islam nu există preoție și sacramente, orice musulman poate conduce rugăciunea și poate oficia nunți, înmormântări, etc. Deși nu există cler, o clasă preoțească s-a format din cercetători religioși (ulama) și liderii religioși locali (mulahi).

Milostenia, sau partajarea averii, insitiționalizează un sentiment social de responsabilitate prin stabilirea unui impozit fix pe avere de 2%. Este nevoie de mai mulți musulmani avuți pentru a împărtăși din bogăția lor cu cei mai puțin norocoși ai comunității islamice.

O dată pe an, islamul prescrie un post riguros numit Ramadan, pe parcursul celei de-a noua lună din calendarul islamic. În această perioadă abținerea de la mâncare, băutură și relații sexuale, de la răsărit până la apus, este recomandată tuturor musulmanilor adulți sănătoși. Accentul nu este pus pe auto – torturare și abstinență ca atare, ci pe auto – disciplină și reflecție. Sfârșitul Ramadanului este marcat printr-o sărbătoare de rupere a postului (Id al-Fitr).

Fiecare musulman adult, capabil fizic si financiar, este de așteptat să își îndeplinească datoria pelerinajului (Hajj) cel puțin o dată în viața sa. La fel cum de cinci ori pe zi musulmanii sunt uniți în rugăciune, așa mulți dintre ei călătoresc, în fiecare an, la Mecca, orașul sacru al islamului. Egalitatea fiecărui pelerin este simbolizată prin schimbarea îmbrăcăminții unui musulman de rând, cu una albă fără cusături.

În ceea ce privesc tradițiile, musulmanii au câteva ritualuri de primire a unui copil nou – născut. Chemarea la rugăciune sunt primele cuvinte pe care copilul trebuie să le audă: ”Allah este mare, nu există alt Dumnezeu în afară de Allah. Muhammad este mesagerul lui Allah. Vino la rugăciune.” Aceste cuvinte sunt șoptite la urechea dreaptă a copilului de către tatăl său.

După șapte zile de la naștere, copilul este ras în cap pentru a demonstra că acesta este servitorul lui Allah. Părul este apoi cântărit, iar greutatea lui echivalentă în arginți este dată în semn de caritate. În mod ideal, băieții sunt circumciși la șapte zile după naștere, dar acest obicei poate avea loc oricând înainte de pubertate. De asemenea, tot în a șaptea zi de viață a copilului este ales și numele acestuia. Sacrificarea ovinelor (aqeeqah) se face tot în ziua a șaptea, iar carnea acestora este împărțită la rude și vecini, dar și celor nevoiași.

La musulmani, nunțile variază foarte mult în funcție de cultura persoanelor implicate. De asemenea și termenul de ”nuntă” diferă foarte mult. Pentru mulți musulmani ceremonia islamică este cea care contează și este considerată ca fiind adevărata nuntă și nu confirmarea acelei căsătorii într-un registru. În islam, o persoană ar trebui să se căsătorească în mod corespunzător și asta trebuie să includă atât ceremonia religioasă, cât și cea legală. Aici căsătoriile nu sunt considerate a fi sfinte și nici între suflete pereche. Sunt doar contracte sociale care aduc drepturi și obligații ambilor parteneri și poate avea succes numai atunci când acestea sunt reciproc respectate și prețuite. Dacă aceste contracte sunt rupte, oricare dintre părți are dreptul de a divorța. Nu se presupune ca un cuplu să rămână împreună până când moarte îi va despărți. Islamul este realist și conștient că multe căsătorii pot merge prost și se pot destrăma din cauza mai multor motive. Cu toate acestea, majoritatea lor pornesc de la cele mai bune intenții și acest statut civil este considerat a fi cel mai potrivit, în care un musulman ar trebui să trăiască.

Celibatul este respins, deoarece poate duce la tot felul de tensiuni și probleme fizice și psihice. Relațiile sexuale în afara căsătoriei sunt interzise la musulmani, la fel și relațiile homosexuale. Este important, prin urmare, ca persoanele căsătorite să facă tot posibilul pentru ca partenerul să fie fericit și mulțumit în toate privințele. În unele comunități musulmane divorțul este comun și frecvent, dar în altele este puternic dezaprobat, femeile divorțate gasindu-și greu un partener.

Nunțile musulmane actuale sunt cunoscute sub denumirea de ”nikah”. Este o ceremonie simplă la care mireasa nu trebuie să fie prezentă atât timp cât ea este reprezentată de doi martori. În mod normal, ceremonia constă în citirea din Coran și schimbul de jurăminte a ambilor parteneri în fața martorilor. Există anumite lucruri care sunt de bază pentru toate căsătoriile musulmane. Aceastea trebuie să fie declarate public. Nu ar trebui niciodată să fie făcute în secret. Acest anunț se realizează, de obicei, printr-un ospăț mare – ”walimah”.

Multe obiceiuri de nuntă țin mai mult de cultură, nu de islam. Mirele și mireasa pot fi așezați pe o platformă pentru a putea fi văzuți de ceilalți oaspeți. Ei pot să primească bani sau cadouri de nuntă.

În islam, procedura ca un bărbat să aibă mai multe soții este una normală, atata timp cât acesta este capabil, din punct de vedere financiar, să le întrețină. De asemenea, femeile puternice și bogate se pot căsători cu mai mulți bărbați. O diferență între cultura islamică și alte credințe este aceea că, în zilele noastre, un bărbat musulman poate avea până la patru soții cu condiția ca niciunul din parteneri să nu aibe de suferit.

Islamul este un sistem complex de reguli, tradiții și obiceiuri. Cultura sa diferă foarte mult de cea în care noi ne-am născut și trăim; modul în care musulmanii gândesc și acționează uneori poate să ne surprindă atât în mod plăcut cât și în mod neplăcut. Este o credință puternică și cu o răspândire geografică mare, ce se manifestă prin iubirea absolută față de Allah și respectarea tuturor învățăturilor transmise prin intermediul Profetului Muhammad.

CAPITOLUL II:

ȚĂRILE ISLAMICE ALE LUMII

După declinul Imperiului Otoman, țările islamice au dorit să fie ca celelalte state din Occident. Astfel, ele au încercat să adopte valorile lor în speranța că vor reuși să ajungă la succesul avut odinioară. Adoptarea economiilor de tip capitalist sau comunist, adoptarea legilor din tările occidentale sau chiar a regimurilor politice de model occidental nu au dus la niciun pozitiv, ba dimpotrivă regresul s-a adâncit. Primele raze de lumină au apărut odată cu lansarea în forță a ”Tigrilor Asiatici”. La începutul anilor ’70 patru state au primit această denumite: Thailanda, Malaysia, Indonezia și Filipine. Aceste țări au atins un nivel ridicat de dezvoltare socială fără să renunțe la propriile lor valori culturale. Deci, nu era nevoie să se imite și să se impună orbește tradiția și legile occidentale pentru a se atinge progresul mult visat, ci, pentru țările care doreau să jungă la un înalt grad de dezvoltare economică și socială era necesar să se întoarcă la propriile lor valori naționale și să încerce să armonizeze aceste valori cu evoluția tehnologică.

Astfel, la jumătatea secolului al XX-lea, lumea islamică dorea tot mai mult întoarcerea la valorile naționale islamice. Economiștii musulmani au căutat să pună în concordanță cunoștințele economice moderne cu legea islamică, rezultând economia islamică modernă. În prezent, economia islamică este studiată intens. Țările islamice care au acceptat principiile economiei islamice au avut de caștigat. Țările care au investit în cercetare în domeniul economiei islamice (precum Malaysia sau Arabia Saudită) și au pus în practică o parte din principiile acestui tip de economie se pot lăuda cu un nivel ridicat de trai, în timp ce țările precum Egipt sau Siria, care au neglijat studiul și aplicarea principiilor economiei islamice, au serioase probleme economice, un nivel de trai foarte scăzut și decalaje foarte mari între bogați și săraci.

Tabel nr. 1. Statele islamice ale lumii

În tabelul de mai sus sunt prezentate statele islamice ale lumii, capitalele acestora precum și procentul populației musulmane prezente în statele respective.

2.1. Cele mai bogate state islamice

Există două metode standard prin care se pot defini cele mai bogate state ale lumii, în general. O metodă ia în considerare economiile cele mai mari măsurate prin produsul intern brut total (PIB). Cu toate acestea, metoda cel mai des acceptată în determinarea celor mai bogate state este măsurarea produsului intern brut pe cap de locuitor.

Tabelul nr. 2: Statele islamice cele mai bogate, bazat pe PIB/locuitor din anii 2009 – 2013

Sursă: tabel adaptat după Global Finance, ”The richest countries in the world”, disponibil la https://www.gfmag.com/global-data/economic-data/richest-countries-in-the-world

Ca indicator macroeconomic am ales PIB-ul pe cap de locuitor, deoarece evidențiază cel mai bine starea economiei dint-o țară precum și nivelul de trai al locuitorilor săi. Se poate observa în tabelul de mai sus, că prima poziție este ocupată de Qatar, cu o valoare a PIB-ului/locuitor de 105,091 dolari în anul 2013. Pe locul al doilea, la diferență considerabilă, se situează Emiratele Arabe Unite cu PIB-ul/locuitor de 49,883 dolari, iar pe locul al treilea este Kuwait cu o valoare de 39,861 dolari. Pe poziția a zecea se află Iran care a avut în anul 2013 o valoare a PIB-ului/locuitor de 13,008 dolari.

2.1.1. Qatar

Qatar este un stat din Orientul Mijlociu ce ocupă peninsula din Golful Persic și are ca vecini pe Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Are o suprafață totală de 11,586 km pătrați. Capitala este la Doha, oraș în care își are sediul guvernul și este locul principalelor instituții comerciale și financiare. Situat la jumătatea Coastei de Est a peninsulei, orașul este un important centru cultural și comercial, cu un vast port comercial și un aeroport internațional modern care leagă țara de restul lumii. Mai mult de jumătate din populația statului locuiește în capitală.

Qatar are un climat deșertic, cu veri fierbinți și ierni relativ calde. În timpul verii temperatura variază de la 25 la 46 de grade Celsius. Precipitațiile în timpul iernii sunt minime, iar media nu depășește 75,2 mm pe an.

Populația din Qatar este în număr de 2.123.160 (estimat în iulie 2014). Islamul este religia oficială a statului și Shari’a (legea islamică) este principala sursă a legislației. Limba oficială este araba, dar și engleza este foarte mult folosită. Moneda oficială este Riyal Qatar (QR) care este împărțită în 100 dirhami (moneda oficială a unor state arabe). Paritatea de schimb a fost stabilită la o rată fixă de 1 dolar = 3,65 QR.

Qatar a prosperat în ultimii ani, cu o creștere continuă a PIB-ului real. Această creștere a PIB-ului a fost determinată, în mare măsură, de sectorul de petrol și gaze, dar creșterea din industria prelucrătoare, din construcții, precum și din sectoarele serviciilor financiare a condus la o creștere a PIB-ului nominal pentru prima dată din anul 2000. Politica economică este axată pe susținerea rezervelor naturale de gaz ale statului și creșterea investițiilor private și străine în sectoarele non – energetice. Petrolul și gazele naturale reprezintă aproximativ 92% din veniturile din export și 62% din veniturile guvernamentale. Petrolul și gazele naturale au făcut din Qatar statul cu cele mai mari venituri pe cap de locuitor și statul cu cea mai mică rată a șomajului (0,6%).

Cu rezerve vaste de petrol și gaze naturale, Qatar are cel mai înalt standard de viață din lume. Eforturile de a diversifica economia și de a reduce dependența de sectorul energetic au avut un succes moderat. Industria petrolului și cea a gazului înseamnă, în continuare, aproximativ jumătate din PIB.

Legea Nr. 13/2000 este legislația primară care reglementează investițiile străine. Acestea sunt limitate, în general la 49% din capital pentru majoritatea activităților economice, cu un partener din Qatar care să dețină cel puțin 51%. Cu toate acestea legea permite, cu o aprobare specială din partea guvernului, un procent de 100% deținut de investitori străini în anumite sectoare: agricultură, industrie, sănătate, educație, turism, dezvoltarea și exploatarea resurselor naturale, energie sau minerit. Firmele străine sunt obligate să folosească un agent local pentru problemele legate de sponzorizarea și de șederea angajaților. Anumite sectoare nu sunt deschise concurenței interne sau externe, inclusiv transportul public, energia electrică și apa, oțelul, cimentul și distribuția de combustibil. În aceste sectoare, o singură companie semi – publică are controlul predominant sau complet.

Obiectivul statului Qatar este să devină o țară lider în ceea ce privește mediul de afaceri și investițiile străine. Aceste două sectoare nu s-au oprit din creștere în ultimii ani datorită stabilității politice, a calității înalte a infrastructurii, a unui impozit pe profit printre cele mai mici din lume (10%) și a unei legi adoptate în 2010 care permite străinilor să dețină totalitatea unei societăți, în anumite sectoare cum ar fi: tehnologia informațională, consiliere, cultură, sport, distribuție. Unul din elementele care limitează expansiunea fluxurilor de ISD privește politicile desfășurate în sectorul privat, în special cantitatea mare de timp necesară pentru stabilirea unui program de privatizare. În plus, dimensiunea mică a pieței sale interne, lipsa forței de muncă calificate și costul ridicat de trai sunt, de asemenea, obstacole în calea ISD-urilor.

Principalele sectoare care atrag investițiile străine directe sunt petrolul și gazele, construcțiile și lucrările publice și serviciile financiare. Principalele țări care investesc în Qatar sunt Statele Unite ale Americii, Japonia, Coreea de Sud și Singapore. Cupa Mondială din anul 2022 va fi organizată în Qatar, ceea ce va atrage, cu siguranță, o cantitate mare de investitori străini.

Rata medie a taxelor în Qatar este de 4,1%. Barierele netarifare sunt mici, dar unele linii de importuri presupun proceduri speciale, iar altele sunt interzise. Sectorul financiar modernizat și în expansiune reprezintă o atracție pentru multe firme străine, dar guvernul își păstrează dreptul de proprietate considerabilă. Piața de capital din Qatar este în continuă creștere. Pentru a deschide o afacere aici este necesară parcurgerea a opt proceduri, iar obținerea autorizațiilor necesare presupune un timp destul de mare. Costurile cu angajații sunt moderate, dar piața forței de muncă nu este felxibilă.

În Qatar, islamul este o parte din viața de zi cu zi. Este religia oficială a statului, iar învățăturile sale ajung în toate domeniile societății, inclusiv în educație, legislație sau guvern. Doctrina predominantă este Sunnismul, iar Shari’a sau legea islamică rămâne ancora morală a societății.

Structura guvernamentală din Qatar, în ciuda existenței unei constituții scrise, se conformează în mare măsură constrângerilor tradiționale islamice, supunerea față de famile rămânând un factor ce influențează politica țării. Guvernul din Qatar a preferat să coopereze decât să se opună islamului. Instituțiile religioase sunt atent monitorizate de către Ministerul Afacerilor Islamice, care supervizează construcția moscheelor și educația islamică. Ministerul numește conducători religioși care să se asigure că în timpul predicilor nu se folosește limbaj inflamator, ce ar putea să instige ascultătorii la violență. Populația din Qatar este conservatoare, dar discriminările religioase evidente au fost rare.

2.1.2. Emiratele Arabe Unite

Eminratele Arabe Unite formează un stat localizat în sud – estul peninsulei Arabice, în Orientul Mijlociu. Sunt alcătuite din șapte emirate: Abu Dhabi, Dubai, Ajman, Fujairah, Ras al Khaimah, Sharjah și Umm al Qaiwain. Cu toate că acestea au un grad mare de independență, Emiratele Arabe Unite sunt guvernate de un Consiliu Suprem de judecători compus din șapte emiri. Se învecinează la nord cu Golful Arabiei, la est cu Oman, la sud și vest cu Arabia Saudită și la nord – vest cu Qatar.

Are o suprafață de 83.600 km pătrați. Clima este aridă și mai rece în munții din estul țării. Iernile sunt calde și însorite, iar verile sunt călduroase și umede. Precipitațiile medii anuale în zona de coastă sunt mai puține de 120 mm, iar în unele zone muntoase ajung până la 350 mm.

Capitala Emiratelor Arabe Unite este la Abu Dhabi care este cel mai mare și cel mai populat emirat dintre cele șapte. Populația din Abu Dhabi depășește 1.6 milioane de locuitori și este în creștere, cu o rată anuală de 4,7%. Araba este limba oficială, deși limba engleză este și ea, vorbită foarte mult. Majoritatea semnelor rutiere și meniurile restaurantelor sunt scrise în ambele limbi.

Islamul este religia oficială a Emiratelor Arabe Unite și este larg practicat. Baza islamului este credința că există doar un singur Dumnezeu și că Profetul Mohammed este mesagerul lui. Constituția Emiratelor prevede libertatea de religie, în conformitate cu obiceiurile stabilite. Abu Dhabi tolerează alte religii atâta timp cât acestea nu interferează cu islamul. Moneda oficială a Emiratelor este dirhamul (AED).

Emiratele Arabe Unite au o economie deschisă, cu un venit pe cap de locuitor ridicat și un surplus anual comercial mare. Din anul 2012 s-a cunoscut o îmbunătățire substanțială a performanței economiei naționale. Aceasta a devenit mai stabilă, având un proces de diversificare în curs, condus de un număr de sectoare non – petroliere, cele mai importante fiind turismul, comerțul exterior, serviciile financiare și comunicațiile. De fapt, aceste sectoare non – petroliere au raportat rate de creștere puternică, care s-au reflectat în mod pozitiv în rata de creștere a produsului intern brut. În ceea ce privește sectoarele de servicii (comerțul intern, restaurante și hoteluri, imobiliare, transport și comunicații, proiecte financiare) au produs 371,1 miliarde de AED, înregistrând o rată medie de creștere de 3,5% și contribuind la produsul intern brut al anului 2012 cu 36,2%.

Emiratele Arabe Unite sunt printe primele zece state producătoare de petrol din lume și sunt membre a Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) și a Forumului Țărilor Exportatoare de Gaz natural (GECF). EAU este un producător și exportator major de petrol. În anul 2014, țara a produs o medie de 3,5 milioane de barili de petrol și alte lichide pe zi, fiind pe locul șase în lume. Emiratele Arabe Unite a fost al doilea cel mai mare producător de petrol și alte lichide din cadrul OPEC în anul 2014. Țara are un obiectiv ambițios de creștere a producției de țiței cu 30% până în 2020, în ciuda prețurilor mici a petrolului. Are una dintre cele mai mari rate de consum de petrol pe cap de locuitor din lume. Emiratele Arabe Unite intenționează să stimuleze producția internă de gaze naturale în următorii câțiva ani pentru a contribui la satisfacerea cererii interne în creștere.

Capitala Abu Dhabi reprezintă aproximativ 90% din producția de petrol. Dubai este centru comercial, financiar, turistic și de transport. Petrolul și gazele naturale reprezintă aproximativ 80% din veniturile guvernamentale. Rata medie tarifară în Emiratele Arabe Unite este de 3,8%. Firmele străine sunt dezavantajate în achizițiile publice. În general, investițiile străine în companiile din EAU sunt limitate la 49%, dar zonele de liber schimb care acceptă un procent al proprietății străine de 100% și care nu percep impozitare ajută economia să se diversifice. Sectorul financiar modern și competitiv oferă o gamă completă de servicii, deși statul are o prezență comsiderabilă.

Înființarea unei afaceri în Emiratele Arabe Unite implică șase proceduri și nu este necesar un minim de capital. Licențierea nu este costisitoare și a fost raționalizată. Costurile non – salariale de angajare a unui lucrător sunt moderate, iar codurile muncii facilitează eficiența pieței muncii.

Potrivit Raportului Global de Investiții din anul 2014 publicat de UNCTAD, Emiratele Arabe Unite este al doilea cel mai mare beneficiar de ISD din regiunea Asia de Vest, după Turcia. Principalii săi investitori sunt Mare Britanie, Japonia și Hong Kong. După ce au scăzut în anul 2009, fluxurile de investiții străine directe s-au îmbunătățit. În 2012 EAU a atras 12 miliarde de dolari, datorită stabilității politice și economice a țării. Cea mai mare parte a ISD-urilor este concentrată în sectoarele de hidrocarburi, apă și producția de energie electrică. Punctele forte ale EAU includ accesul facil la resursele de petrol, costurile energetice reduse, dorința de a diversifica economia și o putere mare de cumpărare.

În Emiratele Arabe Unite, nivelul activității islamiste este unul mediu. Aici, această activitate a fost constrânsă de mai mulți factori, printre care religia care este în general moderată și non – politică și atenta monitorizare a organizațiilor musulmane de către guvern, în special a celor cu agende politice. În plus, cea mai mare grupare de musulmani din țară sunt expatriații din Asia de Sud, care au fost atrași acolo de oportunitățile de muncă. Aceștia riscă să fie expulzați pentru orice comportament care atentează la securitatea statului.

Populația estimată a Emiratelor Arabe Unite este de peste 5 milioane de locuitori și mai puțin de o cincime din aceștia sunt locuitori nativi. Cetățenii sunt preponderent musulmani, aproximativ 78% dintre ei sunt sunniți, iar 16% șiiți. Aproximativ 4% din totalul populației nu sunt musulmani și sunt alcătuiți din circa 250.000 de creștini și un număr mai mic de hinduși, buduști și alte religii. Constituția țării permite libera practicare a altor religii, cu condiția ca acestea să nu intre în conflict cu ordinea publică. Guvernul urmează, în general, o politică de toleranță a altor religii și adepților acestora, dar controlează toate moscheele și pune restricții privind libertatea de întrunire și de asociere. Presa din Emiratele Arabe Unite este una dintre cele mai libere din lumea arabă, dar cu toate acestea, ea se autocenzurează asupra problemelor sensibile, iar mediile de difuzare sunt deținute de guvern.

Sistemul judiciar din EAU aplică două tipuri de legi, în funcție de tema cazului. Instanțele aplică Shari’a (legea islamică) pentru majoritatea problemelor ce țin de dreptul familiei – căsătorie, divorț sau moștenire – și rareori în unele cazuri penale. Instanțele aplică dreptul civil, bazat pe sistemul juridic francez și egiptean, pentru toate celelalte cazuri.

2.1.3. Kuwait

Kuwait este situat în partea de nord a Golfului Persic, între Irak și Arabia Saudită. Țara este împărțită în șase guvernorate care sunt subdivizate în districte. Cele mai mari orașe ale Kuwaitului sunt capitala, Kuwait City și Jahra. Capitala are o populație de 2.380.000 locuitori. Suprafața totală a statului Kuwait este de 17.818 kilometri pătrați.

Localizat într-o regiune geografică deșertică, Kuwait are un climat continental caracterizat prin veri lungi, călduroase și uscate și ierni scurte cu vreme caldă și cu precipitații ocazionale. Furtunile de nisip sunt frecvente pe parcursul lunilor de vară. Uneori, temperatura poate ajunge și la 50 de grade Celsius la umbră. În ciuda perioadei sale scurte, iarna în Kuwait este caldă, cu temperaturi de la 0 la 18 grade Celsius. Ploile de iarna sunt neregulate și variază în cantitate de la un an la altul.

Populația totală din Kuwait este de 2.695.316 locuitori și este formată din kuwaițieni – 45%, arabi – 35%, din Sudul Asiei – 9%, iranieni – 4% și alții – 7%. Islamul este religia oficială a statului, cu 85% musulmani (sunniți – 70% și șiiți – 30%) și 15% alte religii: creștini, hinduși, persieni.

Kuwait este unul dintre cele mai bogate state din națiunile arabe. Din punct de vedere geografic, are o economie mică, dar bogată și relativ deschisă, cu rezerve de petrol brut de aproximativ 102 miliarde de barili, ce reprezintă mai mult de 6% din rezervele lumii. Petrolul reprezintă aproape jumătate din PIB-ul țării, 95% din veniturile din export și 95% din veniturile guvernamentale. Excedentele bugetare sunt în jur de 30% din PIB, ceea ce a dus la cheltuieli bugetare mai mari, în special pentru creșterile salariilor angajaților din sectorul public și pentru creșterea alocărilor pentru Fondul Generației Viitoare a țării. Kuwait nu a făcut eforturi prea mari să își diversifice economia, în mare parte din cauza situației fiscale pozitive și a climatului de afaceri sărac, precum și din cauza relațiilor istorice acide dintre Adunarea Națională și ramura executivă, care a descurajat orice mișcare făcută spre reformele economice. În 2010, Kuwait a propus un plan de dezvoltare economică prin care se obligă să cheltuiască până la 130 miliarde de dolari în următorii cinci ani pentru a diversifica și alte sectoare economice nu numai cel al petrolului și pentru a stimula participarea sectorului privat în economie.

Fluxurile de investiții străine directe în Kuwait au totalizat, în anul 2013, 2,3 miliarde de dolari. Kuwait a fost întotdeauna o țară deschisă la investițiile străine și prezintă, în continuare, o deschidere spre capitalul străin. La începutul anului 2003 a intrat în vigoare o nouă lege pentru investițiile străine directe. Aceasta a permis 100% proprietate străină într-o serie de sectoare. Legea a adus un număr de facilități fiscale și alte beneficii care pot atrage noi investitori, care în schimb trebuie să garanteze un set de cote pentru încadrarea în muncă a cetățenilor din Kuwait. De atunci au fost luate o serie de decizii care au permis deschiderea pieței de valori pentru cetățenii care nu sunt din Kuwait, prezența operatorilor străini în industria petrochimică și intrarea unor bănci străine în țară. În ianuarie 2008 a fost adoptată legea privind impozitarea societăților străine, care scăzut rata maximă a impozitului pe profiturile realizate de companiile străine de la 55% la 15%.

Politica actuală de promovare a ISD-urilor se axează pe o serie de sectoare care pot beneficia cel mai mult de pe urma investițiilor străine. În 2014, acestea au inclus investiții în infrastructură cum ar fi apa, tratarea apelor reziduale, energia electrică și comunicațiile. Kuwait încearcă, de asemenea, să promoveze investițiile în sectorul bancar și financiar: oferă ajutoare pentru investiții, asigurări, tehologii informaționale. Investițiile în spitale și produse farmaceuitice sunt, de asemenea, favorizate. Autoritățile sunt dornice să atragă caital străin și în alte sectoare, cum ar fi terenurile și transporturile maritime, turismul, imobiliare și dezvoltarea urmană.

Kuwait prezintă mai multe avantaje ce ar putea atrage investitori străini. În primul rând, țara are o înaltă calitate a vieții, rezervele sale de petrol fiind consistente. Populația locală este tânără și consumatoare. Aceasta caută produse străine, branduri ce provin din Vest și tehnologie înaltă. Costul energiei este foarte scăzut, infrastructura țării este de înaltă calitate și forța de muncă oferită de imigranți este ieftină.

Kuwait este o țară care încă depinde în mare măsură de vânzările sale de petrol. Administrația publică este excesivă din moment ce 90% din cetățenii din Kuwait sunt angajați de către guvern și aceasta constituie 60% din cheltuielile curente. În plus, Kuwait nu asigură o protecție suficientă pentru proprietatea intelectuală.

Rata medie tarifară din Kuwait este de 4,4%. Sistemul financiar relativ bine dezvoltat oferă o gamă largă de servicii. Pentru înființarea unei afaceri aici sunt necesare mai mult de 30 de zile, iar reglementările din codul muncii nu sunt flexibile. Guvernul are un sistem extins de subvenții și de control al prețurilor prin intermediul utilităților și întreprinderilor de stat.

Kuwait este un emirat constituțional ereditar. Emirul Sabah al-Ahmed al-Jaber Al-Sabah ste șeful statului și are puterea de a numi primul ministru, să dizolve parlamentul și chiar să suspende anumite părți din constituție. Aceasta prevede că islamul este religia oficială a statului și că Shari’a (legea islamică) este principala sursă a legislației. Constituția prevede libertatea absolută a credinței și libertatea de a practica orice religie, cu condiția să fie în conformitate cu obiceiurile stabilite și să nu intre în conflict cu ordinea publică sau bunele moravuri. Chiar dacă au mai existat abuzuri sociale sau discriminări bazate pe motive religioase, de afiliere, credință sau practică, în general cetățenii din Kuwait sunt deschiși și toleranți față de alte grupuri religioase.

Dintre cetățenii din Kuwait, 70% aparțin ramurii sunnite a islamului, iar aproape 30% ramurei șiite. Chiar dacă în unele zone există o concentrare mai mare de sunniți sau șiiți, cele mai multe zone sunt bine integrate din punct de vedere religios. Kuwait reușește să mențină un echilibru delicat cu privire la devotamentul față de islam. Societatea rămâne, în mod tradițional, musulmană în mai multe feluri, chiar dacă nu există poliția religioasă ca în alte state (Arabia Saudită) și nici cele cinci rugăciuni zilnice nu sunt strict respectate. Cu toate aceastea kuwaițienii susțin tradițiile islamice, alcoolul, jocurile de noroc, dansul mixt și alte simboluri ce provin din vest sunt rar întâlnite.

În Kuwait, numărul total de moschei depășește 1100. Doar șase dintre acestea sunt șiite, în timp ce restul aparțin de sunnism. Guvernul exercită control direct asupra instituțiilor religioase sunnite. De asemenea, guvernul numește imamii sunniți (coordonatori ai moscheelor, recitatori), monotorizează predicile ce au loc vinerea și finanțează construirea de moschei sunnite. În unele cazuri, imamii sunniți au fost suspendați din cauza faptului că au condus predici a căror conținut a fost considerat inflamator de către guvern. Statul nu exercită acest control și asupra moscheelor șiite, deoarece aceastea sunt finanțate de către comunitatea șiită.

Guvernul cere ca în școlile publice să fie obligatorie instruirea religioasă islamică pentru toți elevii. Acesta impune această instruire și în școlile private care au unul sau mai mulți studenți musulmani (indiferent dacă studentul este un cetățean sau un rezident). În practică, studenții care nu sunt musulmani nu sunt obligați să participe la aceste cursuri. Manualele pentru învățământul liceal islamic se bazează în mare parte pe interpretarea sunnită a islamului. Legea interzice educația religioasă organizată în alte scopuri decât credința islamică.

2.2. Cele mai sărace state islamice

După cum am văzut în capitolul anterior, Qatar este țara cea mai bogată din lumea islamică. Aceasta a avut, în anul 2013, un PIB/cap de locuitor în valoare de 105.091,42 dolari. La polul opus, respectiv cea mai săracă țară din lumea islamică este Niger care a avut, în anul 2013, un PIB/cap de locuitor în valoare de 853,43 dolari. Pe al doilea loc în clasament se situează Afganistan cu PIB-ul de 1.072,19 dolari pe cap de locuitor, iar pe locul trei se află Mali cu 1.136,77 dolari pe cap de locuitor.

Tabel nr. 3: Statele islamice cele mai sărace, bazat pe PIB/locuitor din anii 2009 – 2013

Sursa: tabel adaptat după Global Finance, ”The poorest countries in the world”, disponibil la https://www.gfmag.com/global-data/economic-data/the-poorest-countries-in-the-world

2.2.1. Niger

Niger este o țară situată în vestul continentului african, ce se învecinează în nord cu Libia, în est cu Ciad, în sud cu Nigeria și Benin, în sud – vest cu Burkina Faso, în vest cu Mali și în nord – vest cu Algeria. Statul Niger are o suprafață de 1.267.000 kilometri pătrați și nu are deschidere la mare. Clima este deșertică, uscată și călduroasă, iar în sudul extrem este tropicală. Sezonul ploios este din iunie până în septembrie. Terenul este predominat de câmpii deșertice și dune de nisip, cu dealuri în nord și câmpii și teren plat în sud.

Niger este organizat în opt regiuni – Agadez, Diffa, Dosso, Maradi, Niamey, Tahoua, Tillaberi și Zinder – având capitala la Niamey. Acesta este cel mai mare oraș al țării și este un centru economic și administrativ. Resursele naturale prezente în Niger sunt uraniu, cărbune, minereu de fier, staniu, fosfați, aur, molibden, gips, sare și petrol.

Populația din Niger este de aporximativ 16,9 milioane de locuitori. Aici, islamul este religia dominantă și este practicată de mai mult de 98% din populație. Aproximativ 95% din musulmani sunt sunniți, iar 5% sunt șiiți. Există, de asemenea și comunități mici de creștini și baha’i (cea mai nouă religie, ce vizează formarea unei comunități mondiale în care să nu se țină cont de clase sociale și în care limba și conducerea să fie universale). Creștinii, atât catolici cât și protestanți, prezintă mai puțin de 2% din populație și sunt prezenți mai ales în orașele Maradi, Dogondouchi, Niamey și în alte centre urbane cu populație expatriată. Creștinismul a fost religia instituțiilor coloniale franceze, iar printre adepții săi sunt de la populația educată, elita și familiile coloniale, la africanii din țările vecine, în special Benin, Togo și Ghana. Deși sunt doar câteva mii, adepții religiei baha sunt localizați, în principal, în Niamey și în comunitățile din partea vestică a râului Niger, la granița cu Burkina Faso.

Niger este o țară în curs de dezvoltare. Neavând deschidere la ocean, economia țării este afectată din cauza poziției geografice și lipsei unei infrastructuri adecvate. Activitatea economică beneficiază de o bună performanță a sectorului primar, legată de creșterea investițiilor publice în infrastructură și de creșterea din sectorul uleiului și cel al serviciilor. Bazându-se în principal pe agricultură, care a avut o pondere de 37% în PIB-ul anului 2013, PIB-ul real a crescut de la 4,1% în 2013 la 7,1% în 2014. Exporturile țării, în mare parte, produse primare, rămân dependente de fluctuațiile de prețuri a materiilor prime la nivel mondial. Uraniul și uleiul reprezintă fiecare proape 60% din vânzările externe. Creșterea exporturilor, care a încetinit semnificativ în 2013 ca urmare a declinului exporturilor de uraniu, nu reușește să țină pasul cu creșterea importurilor aferente investițiilor în curs de desfășurare în sectorul extractiv și în sectorul lucrărilor publice. În plus, Niger trebuie să importe mare parte din nevoia sa de energie electrică. Cu toate acestea, datorită resurselor sale naturale, țara primește un flux relativ mare de investiții străine directe, care contribuie la finanțarea deficitului de cont curent.

Intrările de ISD în Niger au înregistrat o creștere constantă în ultimii ani. Principalele abstacole ale țării în ceea ce privesc învestițiile străine directe sunt barierele topografice și starea proastă a infrastructurii sale. Țara a intrat recent într-o nouă etapă de tranziție economică și politică. Niger oferă stimulente investitorilor în sectorul de dezvoltare a infrastructurii. Insecuritatea țării în raport cu grupurile armate jihadiste din Libia, Mali și Nigeria (AQMI, Mujao și Boko Haram), constituie un factor deosebit de îngrijorător pentru potențialii investitori.

Exploatarea de uraniu în Niger, a atras o atenție deosebită din partea investitorilor străini. În acest sens, grupul francez Areva planifică să lanseze exploatarea minei Imouraren în 2019, care este considerat a fi al doilea cel mai mare depozit e uraniu din lume, o investiție de 1,5 miliarde de euro. Acest acord se execută în tandem în Niger, cu o investiție de 117 milioane de euro de la grupul francez. În plus, în 2014 un nou împumut a fost negociat cu banca chineză Exim privind rafinăria Zinder. Același grup ar putea finanța proiecte în producția de cărbune și energie electrică. Sectoarele miniere și petroliere atrag cea mai mare parte a ISD-urilor. Franța, Japonia, Suedia și Statele Unite ale Americii sunt principalele țări care investesc în Niger.

În Niger, constituția și alte legi și politici protejează, în general, libertatea religioasă. Guvernul garantează dreptul de exercitare liberă a religiei și de exprimare a convingerilor. Legea prevede că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de opinie, de exprimare, de conștiință, de religie și credință. Legea interzice partidele politice bazate pe afilierea religioasă.

2.2.2. Afganistan

Afganistan este o țară localizată în Asia Centrală și se învecinează la nord cu Turkmenistan, Uzbekistan și Tajikistan, în est cu China, în sud cu Pakistan și în vest cu Iran. Suprafața statului este de 652.000 kilometri pătrați și are capitala la Kabul care este cel mai mare oraș din țară, precum și principalul centru economic și cultural.

Afganistan are o climă relativ uscată, cu patru anotimpuri distincte. Verile sunt calde și cu foarte mult soare, iar iernile sunt reci și cu zăpadă în majoritatea zonelor. Precipitațiile medii sunt de 250 mm pe an, dar variază mult în funcție de regiune. Moneda națională a statului este afganul (AFA): 1 USD = 50,22000 AFA.

Pashto și Dari sunt limbile oficiale din Afganistan. Constituția prevede că toate celelalte limbi sunt oficiale în zonele în care acestea sunt vorbite de o majoritate a populației. Dari este vorbită de mai mult de o treime din populație, iar Pashto este vorbită în Kabul și în estul și dus – estul Afganistanului. Mulți afgani sunt multi – lingvistici. Limbile tadjice (perna modernă) și turcice sunt vorbite la scară largă în partea de nord a țării. Grupuri mai mici din întreaga țară vorbesc mai mult de 70 de limbi și numeroase dialecte. Afganistan este o țară islamică. Se estimează că aproximativ 80% din populație aparține de ramura sunnită, restul fiind șiiți și adepți ai altor ideologii.

Afganistan este una dintre cele mai sărace țări ale lumii. Anii mulți de război și instabilitatea politică au lăsat țara în ruine și dependentă de ajutor extern. Principala sursă de venit a țării este agricultura, în anii buni Afganistan produce suficientă mâncare și produse alimentare pentru cetățenii săi și pentru crearea unui surplus pentru export. Principalele alimente produse sunt: porumb, orez, orz, grâu, legume, fructe și nuci. În Afganistan, industria se bazează, de asemenea, pe agricultură, cele mai importante culturi industriale fiind bumbacul, tutunul, roiba, boabele de ricin și sfecla de zahăr. Creșterea oilor este și ea foarte valoroasă. Principalele produse exportate sunt lâna și pieile de oi din rasa Karakul, care sunt foarte valoroase. Afganistan este o țară bogată în resurse naturale. Există numeroase minerale și depozite de pietre prețioase, precum și gaze naturale și rezerve de petrol încă neexploatate.

În Afganistan, tranziția politică și de securitate are un impact puternic asupra economiei țării. Creșterea economică a scăzut de la 3,4% în 2013 la 1,7% în 2014. Incertitudinea politică combinată cu progresul slab al reformelor au slăbit și mai mult încrederea investitorilor și a consumatorilor. Economia se confruntă, de asemenea, cu turbulențele create de limitarea ajutorului primit, ce afectează creșterile din sectoarele non – agricole: producție, construcție și servicii. În 2014, recolta agricolă a fost puternică pentru al treilea an consecutiv, dar nu s-a ridicat la nivelul anului 2012, anul de vârf. Agricultura a beneficiat de producții masive de cereale datorită precipitațiilor venite la timpul potrivit și a creșterii zonei irigate pentru cultura de grâu.

Situația fiscală din Afganistan este precară. Veniturile interne au scăzut de la un maxim de 11,6% din PIB în anul 2011, la 8,4% în 2014, din cauza încetinirii creșterii economice și a punctelor slabe din punerea în aplicare a taxelor fiscale și vamale. Declinul în colectarea veniturilor a avut loc în toate sursele, inclusiv în veniturile fiscale și nefiscale și taxele vamale. Ca urmare, în pofida măsurilor de limitare a cheltuielilor, autoritățile s-au confruntat cu un deficit de finanțare de peste 500 de milioane de dolari în 2014, condus de scăderea rezervelor de numerar, acumularea datoriilor și asistența excepțională a donatorilor.

Fluxurile de ISD au crescut cu 25% în anul 2013, în principal ca urmare a eforturilor guvernului de a aloca mai mult teren pentru industrii și de a sponsoriza prezentările comerciale. Cu toate acestea, plecarea trupelor NATO de la sfârșitul anului 2014 a slabit foarte mult investițiile. De fapt, o parte substanțială a fluxurilor de ISD au fost legate de intervenția acestor trupe și a proiectelor de dezvoltare asociate acestora.

Potrivit legii afgane, toate companiile străine au aceleași oportunități de investiții ca cele naționale. Cu toate acestea, violența politică, reglementările slabe în ceea ce privește protecția proprietăților, lipsa substanțială a forței de muncă calificate, piețele financiare slab dezvoltate și infrastructura insuficientă limitează potențialul țării de atragere a ISD-urilor. Nivelul de corupție este foarte ridicat, Afganistan situându-se pe locul 183 în raportul Doing Business 2015. În 2013 a fost semnat un proiect de cale ferată, care are drept scop să lege Afganistan de Turkmenistan și Tajikistan. La începutul anului 2015, guvernul chinez și-a exprimat interesul în susținerea dezvoltării infrastructurii de cale ferată și construirea unei hidrocentrale.

Constituția afgană, precum și alte legi și politici, restrânge libertatea religioasă. Aceasta proclamă că adepții altor religii sunt liber să-și efectueze ritualurile religioase în limitele dispozițiilor de drept și precizează, de asemenea, că islamul este religia statului și că nicio lege nu poate fi contrară credinței și prevederilor religiei sacre a islamului. Convertirea, considerată un act de revoltă și o crimă la adresa islamului, se pedepsește cu moartea în cazul în care cel convertit nu se dezice. Lipsa de receptivitate a guvernului la nevoile de protecție a grupurilor religioase minoritare a contribuit la creșterea abuzurilor în ceea ce privește libertatea religioasă.

2.2.3. Mali

Mali este o națiune fără ieșire la mare, în Africa de Vest, cu o suprafață de 1.240.192 kilometri pătrați. Mali își împarte granițele cu șapte țări: la nord cu Algeria, la est cu Niger, la sud cu Burkina Faso, la sud – vest cu Coasta de Fildeș, Guinea și Senegal, iar la vest cu Mauritania. Țara are o populație de aproximativ 16.455.903 locuitori și o rată de creștere a populației de 3%. Mali este împărțită în opt regiuni administrative și are capitala la Bamako, care are aproximativ 1.850.000 de locuitori.

Clima este caracterizată prin nouă luni de vreme caldă sau uscată – din octombrie până în iunie – și trei luni de vreme cu ploi frecvente – din iulie până în septembrie. Cele mai scăzute temperaturi apar în perioada decembrie – februarie. În Mali, 94,8% din populație este musulmană, dar sunt practicate și creștinismul și animismul (credință primitivă conform căreia obiectele și fenomenele naturii au suflet). Franceza este limba oficială a statului, iar moneda națională este francul (CFA).

Mali este un stat slab populat, predominant deșertic și cu o economie nediversificată. Din totalul populației sale, doar 10% trăiește în regiunile din nordul țării: Gao, Kidal și Timbuktu. Este vulnerabil la fluctuațiile prețurilor materiilor prime și la consecințele schimbărilor climatice. Chiar dacă are una dintre cele mai mari rate de creștere a populației din lume, Mali prezintă o stare de nesiguranță alimentară, sărăcie și instabilitate. Incidența sărăciei este mare și cei mai săraci oameni trăiesc în zonele rurale. În 2010, mai mult de jumătate din populație a trăit sub pragul sărăciei, cu doar 1,25 dolari pe zi.

Economia statului Mali este predominant bazată pe servicii. Agricultura reprezintă 42,26% din PIB și implică 66% din populație. Sectorul serviciilor reprezintă 35,01% din PIB cu implicarea a 28,30% din populație. Mali este dependentă de ajutorul extern. Activitatea industrială se concentrează pe prelucrarea mărfurilor agricole. Mineritul de aur este o altă activitate industrială prezentă în această țară. Redresarea economică care a începul în 2013 a produs o creștere de 5,8% în 2014 (de la 1,7%). În ciuda eforturilor guvernamentale și a celor internaționale, criza politică și de securitate din anul 2012 a crescut rata sărăciei de la 41,7% în 2011 la 42,7% în 2012.

Stocurile de ISD, în ceea ce privește procentajul lor în PIB, au crescut în ultimii ani. Guvernul din Mali a stabilit o puternică politică de promovare a investițiilor străine directe și încurajează competitivitatea și participarea sectorului privat în aproape toate domeniile. Mali s-a implicat, de asemenea și într-o politică de privatizare a sectorului bancar. Multe companii naționale au stabilit parteneriate cu firme străine în sectorul minier. În 2012, au fost adoptate noi reglementări pentru investițiile miniere și pentru oferirea de garanții investitorilor străini.

Cu toate acestea, instabilitatea actuală este unul dintre factorii care descurajează investitorii. Situația socială și politică din Coasta de Fildeș este un motiv important de îngrijorare, dar în principal ocupația militară a rebelilor islamici și tuaregii din nordul țării sunt cei care descurajează investițiile. Din 2012 ISD-urile din sectorul turismului au scăzut. În 2013, Mali a încercat să-și consolideze legăturile cu Qatar. Principalele sectoare care atrag investitorii străini sunt exploatarea aurului, a petrolului și industria textilă. Principalele țări care investesc aici sunt Franța, China, Thailanda și Africa de Sud. Din 2010 Maroc a devenit, de asemenea, un important investitor în sectorul bancar și al telecomunicațiilor.

Constituția din Mali prevede libertatea de religie, iar guvernul respectă și în practică acest drept. Comunitatea musulmană, în general, tolerează și respectă grupurile religioase monoritare. Mali a avut de-a face mulți ani cu problemele cauzate de islamismul radical. Gruparea teroristă AQMI (Al-Qaida în Maghrebul Islamic) prezentă în nordul țării a produs mari probleme în ceea ce privește securitatea, a comis acte de terorism și a răpit cetățeni occidentali. Aceste fapte au influențat în mod negativ veniturile provenite din turimul țării.

Așa cum oriunde în lume există țări bogate și țări sărace și în lumea islamică este prezentă acestă diferență. Dezvoltarea economiilor acestor state depinde de o serie de factori care stau, într-o mai mică sau mai mare măsură, în puterea instituțiilor de conducere a lor, a locuitorilor lor și a imaginii lor în lume. Poziționarea geografică, religia, cultura, educația sunt elemente care influențează gradul de deschidere a statelor islamice spre dezvoltare și spre modernizare.

CAPITOLUL III:

ANALIZĂ COMPARATIVĂ – BAHRAIN ȘI MAROC

Acest capitol dorește să scoată în evidență diferența dintre un stat mare ca suprafață și un stat mic, nivelul de dezvoltare al acestora și resursele pe care cele două state le dețin.

Bahrain este un arhipelag din Orientul Mijlociu format din 33 de insule situate de-a lungul coasteai Arabiei Saudite. Este localizat în golful Golful Persic și este înconjurat de state ca Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite. Capitala este la Manama, un oraș situat pe extremitatea nordică a statului, cel mai mare dintre cele 33 de insule și cu cei mai mulți locuitori. Suprafața totală a țării este de 760 kilometri pătrați și are o populație de 1.314.089 locuitori. Moneda națională a statului este Dinarul (BHD), 1 USD = 0,37600 BHD.

Maroc este localizat pe coasta de nord – vest a Africii și are vecini pe Algeria în est și pe Sahara de Vest în sud. Țara are deschidere atât la Oceanul Atlantic cât și la Marea Mediterană. Suprafața statului este de 446.550 kilometri pătrați și are o populație de 32.987.206 locuitori. După numărul populației sale, Maroc este a treia țară din statele arabe și este divizată în 16 regiuni. Fiecare regiune, la rândul ei, este divizată în provincii și prefecturi. Capitala Marocului este la Rabat, iar cel mai mare oraș din țară este Casablanca. Moneda națională este Dirhamul marocan (MAD), 1 USD = 9,6464 MAD.

3.1. Economiile celor două state

3.1.1. Bahrain

În Bahrain, petrolul, gazele naturale și pescuitul constituie principalele resurse naturale. Cu toate acestea, rezervele țării de petrol și gaze naturale sunt mult mai mici decât cele ale vecinilor săi, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Bahrain a fost prima țară din regiune care a descoperit țițeiul în 1932, operațiunile de rafinare începând în 1936. La sfârșitul anului 2012, rezervele sale dovedite de țiței au fost estimate la 120 milioane de barili, ceea ce reprezintă 0,02% din rezervele arabe de petrol și 0,01% din rezervele mondiale de petrol. Rezervele sale de gaze naturale au fost estimate la aproximativ 92 miliarde de metri cubi, adică 0,17% din rezervele arabe de gaze și 0,05% din rezervele mondiale. Bahrain lucrează la estinderea exploatării surselor de energie, promovează producția de petrol, gaze naturale și produse petrochimice prin intermediul a opt companii, în special prin BAPCo (Bahrain Petroleum Company) înființată în 1929.

Din cauza condițiilor climatice și a localizării statului Bahrain, terenul arabil este de aproximativ 6400 de hectare, aproximativ 9% din suprafața totală de teren. Apele teritoriale constituie 7499 metri pătrați și sunt renumite pentru pescuit și perle, producând anual 16,3 tone de pește.

Sectorul petrolier este principala sursă de venit a statului Bahrain. În 2012 producția de țiței a atins 198.000 de barili pe zi (aproximativ 0,8% din producția arabă). Din acest total, 48.000 de barili pe zi provin de pe terenurile țării, iar 150.000 de barili de la Abu Safa, terenul comun dintre Bahrain și Arabia Saudită. Rafinăria Bahrain rafinează mai mult de 274.000 barili pe zi. Bahrain importa restul de petrol necesar din Arabia Saudită. Producția de gaze naturale ajunge la 1,9 miliarde metri cubi pe zi. Bahrain a reușit să își diversifice sursele sale de venit prin stabilirea diverselor proiecte complexe în industiile extractive și de producție, precum și în sectorul financiar și cel al serviciilor.

În 2013, producția de petrol și rafinăria au reprezentat 73% din veniturile provenite din exporturi, 88% din veniturile guvernamentale și 215 din PIB. Altă activitate economică majoră este reprezentată de producția de aluminiu, care este al doilea produs de export din Bahrain, după petrol. Sectorul financiar și construcțiile reprezintă alte activități importante ale statului.

Bahrain este caracterizat printr-o structură economică diversificată care se bazează pe o infrastructură modernă și integrată și o legislație sofisticată. Statul urmărește libertatea economică ca fiind o opțiune strategică de a încuraja investițiile interne și externe și pentru a consolida poziția de centru financiar și turistic din Orientul Mijlociu. Economia din Bahrain este cea mai diversificată dintre toate țările din regiunea Golfului Persic. Sectoarele non – petroliere contribuie cu 79,2% în totalul PIB-ului și s-au ridicat la valoarea de 29 miliarde de dolari în 2013. Sectorul financiar – bancar este unul dintre cele mai importante sectoare non – petroliere ale țării. În prezent, Bahrain are 406 instituții financiare care contribuie cu 16,7% în totalul PIB-ului. În plus, sectorul de producție contribuie cu 14,5%, transportul și comunicațiile cu 6,8%, lucrările de construcții cu 6,6%, imobiliarele cu 4,1%, hotelurile și restaurantele cu 2,4%. Sectorul petrolier contribuie cu 20,8% în totalul PIB-ului, iar alte industrii contribuie cu 18,7%.

Tabel nr. 5: Indicatori macroeconomici pentru Bahrain

Sursă: tabel adaptat după The World Bank, „Bahrain”, disponibil la http://data.worldbank.org/country/bahrain

Pierderea din creșterea reală a PIB-ului s-a datorat, în principal, scăderii prețului la petrol. În schimb, creșterea accelerată din sectoarele non – petroliere a arătat că proiectele majore de infrastructură, inclusiv în domeniul transporturilor, au fost inițiate. Presiunile inflaționiste au fost relativ modeste până în 2012, cu o rată medie anuală de aproximativ 1,7% din 2000 și până în 2011. De atunci, cheltuielile sociale mari făcute de stat au impulsionat cererea internă și creșterea prețurilor. Acestea din urmă au fost, de asemenea, alimentate de creșterile relativ mari ale locuințelor șu utilităților, reflectând schimbări în subvențiile acordate de stat.

Creșterea PIB-ului s-a îmbunătățit în 2012 (+3,4%) ca urmare a crizei din 2011 (2,1%), care a rezultat din tulburările politice interne și a piețelor externe slabe, inclusiv cele din zona euro. În 2012, redresarea a fost rezultatul revenirii producției din sectoarele non – petroliere (fabricație, hoteluri și restaurante, asigurări și, într-o mai mică măsură, sectorul bancar și al construcțiilor) deoarece producția de țiței s-a contractat ca urmare a întreruperii de pe terenul Abu Safa. Cu toate acestea, sectorul petrolier rămâne piatra de temelie și sursa creșterii globale. Spre deosebire de alte state, Bahrain are rezerve limitate de petrol, dar are o rafinărie mare (Sitra) și importuri de petrol de la vecinii săi, pe care le procesează și le exportă ca produse pe valoare adăugată.

Grafic nr. 1: Importurile statului Bahrain, 2010 – 2015

Sursa: Trading Economics, „Bahrain Imports”, disponibil la http://www.tradingeconomics.com/bahrain/imports

În Bahrain, importurile au scăzut la 5.616 milioane BHD (14.897 mil. USD) în 2014 de la 5.722 milioane BHD (15.174 mil. USD) în 2013. Valoarea cea mai ridicată a importurilor a fost înregistrată în anul 2008, cu 6120 milioane BHD (16.229 mil. USD).

Principalele importuri în Bahrain sunt combustibilul, echipamentele electrice, produsele chimice, echipamentele de transport, metalele și materialele plastice. Pricipalii parteneri comerciali ai statului, în ceea ce privesc importurile, sunt Australia, Japonia, Arabia Saudită, China, Statele Unite ale Americii, Emiratele Arabe Unite, Germania și Marea Britanie.

Tabel nr. 6: Principalele produse importate de Bahrain din SUA în 2014

Sursa: World’s Richest Countries, „Top Bahrain Imports 2014”, disponibil la http://www.worldsrichestcountries.com/top-bahrain-imports.html

În anul 2014, Bahrain a importat din Statele Unite ale Americii produse în valoare de 950,2 milioane de dolari, ceea ce reprezintă 4,7% din totalul importurilor sale. Produsele principale importate sunt mașinile, aeronavele și navele spațiale, motoarele și pompele.

Grafic nr. 2: Exporturile statului Bahrain, 2010 – 2015

Sursa: Trading Economics, „Bahrain Exports”, disponibil la http://www.tradingeconomics.com/bahrain/exports

Exporturile statului Bahrain au scăzut în 2014 la 9.057 milioane BHD (24.024 mil. USD) de la 9.110 milioane BHD (24.164 mil. USD) în 2103. Tot în 2013 a fost înregistrată și valoarea cea mai mare a exporturilor din Bahrain.

Petrolul reprezintă aproximativ 60% din veniturile din export ale țării și 70% din veniturile guvernamentale. Alte exporturi includ aluminiul, produsele chimice, echipamentele de transport, echipamentele electrice și textilele. Principalii parteneri de export ai statului sunt Arabia Saudită, Statele Unite ale Americii, Emiratele Arabe Unite, India, Qatar, Australia și Olanda.

Tabel nr. 7: Principalele produse exportate de Bahrain în SUA

Sursa: World’s Richest Countries, „Top Bahrain Exports 2014”, disponibil la http://www.worldsrichestcountries.com/top-bahrain-exports.html

Exporturile din Bahrain către Statele Unite ale Americii au fost în valoare de 912,3 milioane USD, ceea ce reprezintă 10,2% din totalul exporturilor sale. Principalele produse exportate in SUA sunt aluminiul, metalele prețioase și îngrășămintele.

În Bahrain, stocurile de ISD au scăzut ca procent în PIB. În contextul crizei financiare globale și nivelul ridicat de instabilitate politică, intrările de ISD în Bahrain au scăzut brusc și perspectivele de recuperare rămân incerte. Având în vedere climatul politic, investitorii au arătat o preferință pentru economiile țărilor vecine cum ar fi Qatar și Dubai. În plus, investițiile străine directe în Bahrain au fost limitate de ritmul lent al privatizării și de o piață a muncii rigidă. Cu toate acestea, Bahrain are un cadru economic și de reglementare deschis și atractiv pentru companiile internaționale care sunt în căutarea unei porți de acces către piețele din Golf și din Orientul Mijlociu. Țara are cea mai mică taxă fiscală din Golf, fără să fie constrânsă de restricțiile unei zone de liber schimb. Proprietatea străină, în ceea ce privesc afacerile, este permisă în proporție de 100% în mai mult de 95% din totalul activităților economice, astfel nefiind necesară existența unui partener local. Chiar și așa, țara se luptă pentru a atrage noi investitori străini.

Infrastructura logistică excelentă din Bahrain este, de asemenea, unul dintre principalii factori atractivi ai țării (aeroportul internațional din Bahrain, noul port Khalifa bin Salman și viitorul pod dintre Bahrain și Qatar). Eforturile guvernului se concentrază pe încurajarea intrării firmelor private în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, serviciilor de educare și formare, turismului, serviciilor financiare, serviciilor de asistență medicală și industriei energiei electrice. În 2014, fluxurile de investiții străine directe în Bahrain au reprezentat peste un miliard de USD.

Principalele avantaje prezentate de Bahrain în atragerea ISD-urilor sunt: o mare parte a populației este educată și calificată, vorbitoare de limba engleză; are o tradiție de deschidere culturală bazată pe comerț și localizarea strategică a țării în nordul Golfului Persic; are legături bune cu Arabia Saudită și un acces facil la alte piețe din Golf; costurile de operare sunt printre cele mai competitive din regiune; prezintă cel mai atractiv sistem fiscal din regiunea Golfului; are o reputație solidă în reglementarea serviciilor financiare; calitatea vieții este excelentă.

Factorii care împiedică investițiile străine directe includ perioada de haos politic și civil care a lovit Bahrain în februarie 2011 și care a dus la focare sporadice de neliniște, alimentate de cereri pentru reforme politice și sociale și o serie de întrebări referitoare la ocuparea forței de muncă și discriminare. Un alt factor se referă la utilizarea interdicțiilor oficiale de călătorie, care interzic persoanelor să părăsească țara până la rezolvarea conflictelor. Periodic, companiile străine s-au confruntat, de asemenea, cu dificultăți în obținerea permiselor de muncă și vize de ședere pentru angajații srăini. Corupția și intervenția guvernului în licitații și litigii pot constitui un obstacol în calea investițiilor străine directe.

Bahrain face parte din Consiliul de Cooperare al Golfului (GCC) care este o organizație regională ce implică șase state arabe din Golf: Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Înființată în mai 1981, la Riyadh în Arabia Saudită, organizația are ca obiectiv să îmbunătățească integrarea, coordonarea și interconectarea membrilor săi. Scopul CCG este de a realiza unitate între membrii săi pe baza obiectivelor comune și a identităților politice și culturale similare.

3.1.2. Maroc

Maroc poate fi împărțit în trei zone: terenul fertil de pe coasta de nord a statului, de-a lungul Mării Mediterane unde se află și munți, platorurile bogate și câmpiile situate între Munții Atlas și zona semiaridă care se îmbină cu Deșertul Sahara. Maroc este cel mai mare producător și exportator mondial de fosfați. În plus, țara are mari depozite de minereu de fier, cupru, plumb, zinc, cobalt, molibden și cărbune. Prelucrarea produselor alimentare, turismul, pescuitul și fabricarea produselor din piele și textile joacă un rol crucial în creșterea economică a țării.

Maroc a reușit să realizeze stabilitatea economică după două decenii de comportament economic volatil. Începând cu anul 2000, creșterea a fost în medie de 5%. Inflația a prezentat o tendință constantă în ultimii 15 ani, cu excepția perioadei crizei globale din 2008 – 2009.

Tabel nr. 8: Indicatori macroeconomici pentru Maroc

Sursa: tabel adaptat după The World Bank, „Morocco”, disponibil la http://data.worldbank.org/country/morocco

Economia marocană și-a consolidat creșterea în 2013 cu un PIB mai mare cu 4,4% față de cel din 2012 de 2,7%, în ciuda încetinirii creșterii mondiale. Acest lucru s-a datorat în special, unui sector agricol vibrant. În 2014 însă, Maroc a avut o performanță economică mixtă. Creșterea economică s-a redus de la 4,4% în 2013 la 3,5% în 2014, ca urmare a declinului producției agricole din cauza precipitațiilor insuficiente și a unei performanțe mici din domeniul non – agricol, în special în fabricație. Șomajul s-a înrăutățit la aproape 10%, în timp ce inflația a atins rata cea mai scăzută, 0,4%, datorită unei politici monetare prudente și a unei scăderi internaționale a prețurilor mărfurilor.

Agricultura rămâne o parte importantă a economiei din Maroc. Aceasta implică aproximativ 40% din populația țării și reprezintă până la 20% din PIB. Producția agricolă marocană este compusă, în principal, din gâu, sfeclă de zahăr, portocale, roșii, cartofi, măsline și ulei de măsline. Maroc produce suficientă hrană pentru consumul intern, cu excepția cerealelor, zahărului, cafelei și ceaiului. Maroc importă mai mult de 40% cereale pentru consumul local. Marocul este un exportator net de pește, precum și de fructe și legume. Produsele agricole marocane de înaltă calitate sunt exportate, de obicei, în Europa. Activitatea industrială a înregistrat o scădere în sectoarele tradiționale, cum ar fi mineritul și construcțiile. Au existat și creșteri în alte domenii inclusiv industria de fabricare a autoturismelor, industria aerospațială, industria chimică și de prelucrare a alimentelor.

În ciuda progreselor economice ale Marocului, țara suferă de șomaj ridicat, de sărăcie și analfabetism în special în zonele rurale. În anii 2011 și 2012 prețurile mari la combustibil – care este subvenționat și importat aproape în întregime – a tensionat bugetul guvernului și a crescut deficitul de cont curent al țării. În toamna anului 2013, Maroc a limitat unele dintre subvențiile la carburant, în speranța de a reduce treptat deficitul bugetar mare. Acesta a scăzut de la 5,4% în 2013 la 5% din PIB în 2014. Provocările economice cheie ale statului includ combaterea corupției și reformarea sistemului de învățământ, a sistemului judiciar, precum și a programului de subvenții.

Grafic nr. 3: Importurile statului Maroc, 2010 – 2015.

Sursa: Trading Economics, ”Morocco imports”, disponibil la http://www.tradingeconomics.com/morocco/imports

Importurile statului Maroc au crescut la 33.090 milioane MAD (3.419 milioane USD) în aprilie 2015 de la 33.012 milioane MAD (3.411 milioane USD) în martie 2015. Valoarea cea mai ridicată a importurilor în Maroc a fost de 38.459 milioane MAD (3.974 milioane USD) înregistrată în luna mai a anului 2012. Maroc importă petrol brut, materiale textile, echipamente de telecomunicații, grâu, gaz și energie electrică, tranzistori și mase plastice. Partenerii de import ai Marocului sunt: Franța, Spania, China, Italia, Germania, Statele Unite ale Americii și Arabia Saudită.

Grafic nr. 4: Exporturile statului Maroc, 2010 – 2015

Sursa: Trading Economics, „Morocco Exports”, disponibil la http://www.tradingeconomics.com/morocco/exports

Exporturile în Maroc au crescut la 18.495 milioane MAD (1.912 milioane USD) în aprilie 2015, de la 18.493 milioane MAD (1.911 milioane USD) în martie 2015. Valoarea cea mai mare a exporturilor a fost de 18.601 milioane Mad (1.922 milioane USD), înregistrată în mai 2008. Fosfații și materialele textile sunt principalele produse exportate de Maroc. Alte elemente exportate sunt componentele electrice, produsele chimice anorganice, tranzistori, fructele citrice, legumele și peștele. Principalii parteneri de export ai Marocului sunt țările din Uniunea Europeană, dintre ele Spania, Franța și Italia fiind cele mai importante.

În ultimii ani, autoritățile marocane au avut succes în atragerea unui flux relativ consistent de capital străin, bazându-se în principal pe programul național de privatizare, pe conversia datoriei externe în investiții și pe operațiunile de concesionare a serviciilor publice. Cu toate acestea, nivelul ISD-urilor rămâne modest, deși ar putea avea o contribuție puternică la lansarea economiei țării. Recent, un număr de grupuri industriale mari și-au mutat operațiunile în Maroc, inclusiv companiile franceze Safran și Renault, precum și compania canadiană Bombardier. Maroc a folosit, de asemenea, o politică de atragere a invetițiilor străine care vizează, în principal, țările din Africa Subsahariană.

După ce au înregistrat o scădere în timpul recesiunii globale, fluxurile de ISD în Maroc au început să crească din nou, în ciuda contextului crizei din zona euro și a revoluțiilor din „Primăvara arabă”. În anul 2013, Maroc a fost cel mai mare beneficiar de ISD din regiune Maghreb și țara se clasează printre beneficiarii de top de pe continentul african. În 2014, investițiile străine directe au crescut cu 7,8% față de cele din aul 2013.

În mod tradițional, Franța Arabia Saudită și Spania sunt principalii trei investitori în Maroc. Investițiile străine directe sunt concentrate, în principal, în sectorul imobiliar, urmat de industrie și turism. Pentru a stimula investițiile străine directe a fost lansat un vast proiect de modernizare economică. Orașul Casablanca în particular, își propune să devină un centru financiar internațional. Noile industrii aeronautică și de automobile reprezintă o sursă importantă de creștere economică și inovație pentru Maroc.

Punctele forte ale Marocului pentru atragerea investițiilor străine directe sunt: poziția strategică – țara nu este departe de Europa; o politică legală și măsuri de asistență favorabile investitorilor; salarii relativ mici; populație tânără; creștere economică. Printre punctele slabe ale Marocului putem enumera: birocrația foarte mare; piața internă relativ limitată; dependența mare de agricultură și vulnerabilitatea la prețurile hidrocarburilor.

3.2. Analiză comparativă – Bahrain vs Maroc

După cum am precizat și în subcapitolele anterioare, Bahrain este un stat insular situat pe continentul Asiatic, cu o suprafață totală de 760 kilometri pătrați și cu o populație de 1.314.089 locuitori. Spre deosebire de Bahrain, Maroc este o țară din Africa ce are suprafața de 446.550 kilometri pătrați și o populație de 32.987.206 locuitori. Ambele state sunt majoritar islamice, cu 99% musulmani din cetățenii lor. Mioritățile religioase întâlnite în cele două țări sunt creștinii și evreii. Atât constituția din Bahrain cât și cea din Maroc pevede libertatea religioasă și tolerează celelalte religii, dar este pedepsită convertirea la alte religii. În Maroc, guvernul monitorizează activitățile în moscheile și grupurile religioase non – musulmane și pune restricții participanților atunci când se consideră că aceștia au depășit limitele acceptate. În ambele state se vorbește limba arabă, iar în Maroc se mai vorbesc și limbile berbere.

Forma de guvernământ în cele două țări este monarhia constituțională. Regele din Bahrain este Hamad bin Isa al Khalifa, iar cel din Maroc este Mohammed al VI-lea. Cele două state sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite.

Tabel nr. 4: Indicatori macroeconomici pentru Bahrain și Maroc, în anul 2014.

Sursa: tabel adaptat după The World Bank, „Bahrain” și „Morocco”, disponibil la http://data.worldbank.org/country/bahrain și la http://data.worldbank.org/country/morocco

Din tabelul de mai sus, se observă diferența dintre PIB-ul celor două state. Pentru anul 2014, Bahrain a înregistrat un PIB în valoare de 34.050 miliarde USD, pe cand Maroc a avut un PIB de 112.600 miliarde USD.

Pentru a ajunge la această valoare ridicată a PIB-ului, Marocul a investit în strategii sectoriale consistente care să însoțească reformele întreprinse la începutul anilor 2000. Aceste reforme au ajutat la transformarea structurală a economiei și la promovarea noilor produse. Noile industrii, cum ar fi aeronautica și automobilele sunt motoare ale creșterii economice și zone de inovare pentru economia marocană. Ele pot ajuta țara să depășească dificultățile întâmpinate în anumite sectoare tradiționale, cum ar fi textilele.

O politică monetară prudentă a redus inflația la 0,4% în anul 2014, de la 1,9% în 2013. În general, performanța Marocului a fost încurajatoare și a beneficiat de un context de stabilitate politică și socială. În ciuda acestor rezultate pozitive și a îmbunătățirii economice globale, Maroc nu a reușit să rezolve problema șomajului în rândul tinerilor (15 – 24 ani) care a fost de 19,1% în 2013. În anul 2014, Maroc a continuat să pună în aplicare programul său de reforme privind subvențiile, sistemul fiscal, pensiile și protecția socială, cu scopul de a îmbunătăți eficiența finanțelor publice și pentru a sprijini dezvoltarea unui model de creștere favorabilă incluziunii sectorului privat, care să genereze locuri de muncă pentru tineri.

Economia din Bahrain a cunoscut o accelerare pronunțată în timul celui de-al doilea semestru al anului 2014, datorită activității mari din sectorul non-hidrocarburilor, precum și a câștigurilor neașteptat de mari a ieșirilor din sectorul hidrocarburilor. Creșterea reală a PIB-ului a fost de 5,6% în timpul trimestrului doi din anul 2014. Această îmbunătățire a reflectat o accelerare amplă a activității din toate sectoarele economice. Sectorul non – petrolier a crescut cu 4,7% față de anul precedent, în timp ce sectorul petrolier a crescut cu 9,3%.

Printre altele, economia din Bahrain a beneficiat de o dinamică pozitivă a numărului de vizitatori. Sectorul turismului din țară beneficiază de lansarea unui număr important de proiecte hoteliere, precum și de extinderea transportului național. Prima jumătate a anului 2014 a fost o perioadă favorabilă companiei aeriene Gulf Air, care a înregistrat o creștere a veniturlior cu 10% și o scădere a datoriilor cu 10%.

Grafic nr. 5: PIB în Bahrain și Maroc

Sursa: The Global Economy, ”GDP, billions of U.S. dollars”, disponibil la http://www.theglobaleconomy.com/compare-countries/

În anul 2013 Bahrain a înregistrat o valoare a PIB-ului de 32.890 milioane USD, în creștere și fără fluctuații majore de-a lungul anilor. PIB-ul din Maroc, pentru anul 2013, a avut o valoare de 103.836 milioane USD cea mai mare înregistrată de până acum. Spre deosebire de Bahrain, Maroc a avut mai multe perioade de scădere și creștere a PIB-ului.

Economia marocană este relativ bine diversificată. Este, totuși, vulnerabilă în două domenii principale. În primul rînd, poziția sa exterioară este foarte dependentă de zona euro deoarece majoritatea exporturilor sale, investițiile sale, turismul și intrările de remitențe provin din această regiune. În al doilea rând, consumul privat este dependent de sectorul agricol, deoarece 40% din locurile de muncă sunt în acest sector. Având în vedere că vremea tinde să fie neregulată și sistemul de irigare nu este încă bine dezvoltat, creșterea în setorul agricol tinde să fie volatilă.

Grafic nr. 6: PIB-ul pe cap de locuitor în Bahrain și Maroc

Sursa: The Global Economy, „GDP per capita, current U.S. dollars”, disponibil la http://www.theglobaleconomy.com/compare-countries/

În graficul prezentat mai sus, se poate observa nivelul de trai din Bahrain, respectiv Maroc. Pentru anul 2013, PIB-ul pe cap de locuitor din Bahrain a fost de 24.689,11 dolari, în timp ce în Maroc PIB-ul pe cap de locuitor a înregistrat o valoare de 3.092,61 dolari. Este o diferență foarte mare, de care ne putem da seama și din monedele naționale ale celor două țări, dinarul Bahrain, respectiv dirhamul marocan:

1 USD = 0,377085 BHD, cee ce înseamna că 100 BHD = 265,194 USD;

1 USD = 9,62544 MAD, adică 100 MAD = 10,3918 USD.

Veniturile mari provenite din petrol și investițiile străine directe au mărit puterea de cumpărare a statului Bahrain, stimulând astfel cererea de locuințe și implicit creșterea prețurilor acestora.

Grafic nr. 7: Creșterea economică în Bahrain și Maroc

Sursa: The Global Economy, „Economic growth: the rate of change of real GDP”, disponibil la http://www.theglobaleconomy.com/compare-countries/

În anul 2013, Bahrain a avut o creștere economică de 5,34%, în timp ce economia din Maroc a înregistrat o creștere de 4,38%. Cea mai mare creștere economică a avut-o Bahrain în anul 2008, de 6,25%, iar cea mai mică a fost tot în Bahrain, de 2,1% în anul 2011. Ambele state au avut fluctuații și perioade când economia a crescut foarte mult, apoi a scăzut considerabil.

Grafic nr. 8: Rata inflației în Bahrain și Maroc

Sursa: The Global Economy, ”Inflation: percent change in the Consumer Price Index”, disponibil la http://www.theglobaleconomy.com/compare-countries/

Rata inflației pentru Bahrain este de 2,8% pentru anul 2014, în timp ce pentru Maroc, rata inflației este de doar 0,4%. În 2011 Bahrain a înregistrat o inflație negativă de -0,4%, datorată scăderii prețurilor. În anul 2014, în Bahrain costurile pentru locuințe, apă, electricitate, gaz și alți combustibili au crescut cu 5,6% față de anul precedent, dar s-a înregistrat și o scădere a prețurilor în mai multe categorii, inclusiv transport, comunicare, sănătate, produse alimentare, băuturi și tutun.

În Maroc, stabilitatea cursului de schimb, politica monetară și subvențiile pentru produsele alimentare și combustibil au făcut ca inflația să înregistreze valori scăzute pe parcursul ultimilor ani.

Bahrain are o economie de piață liberă, fără resctricții în ceea ce privește mișcarea capitalurilor, schimbul de valute, comerțul exterior sau investițiile străine. Țara are poziția de lider în regiunea Golfului, fiind deschisă, liberă, transparentă și cu un mediu primitor pentru investitori. Cadrul politicii monetare este constituit pentru a venit în sprijinul obiectivelor economice generale ale statului.

Grafic nr. 7: Rata șomajului în Bahrain și Maroc

Sursa: The Global Economy, „Unemployment rate”, disponibil la http://www.theglobaleconomy.com/compare-countries/

În Bahrain, rata șomajului a fost constantă din 2010 și până în 2014, adică 7,4%. În Maroc, aceasta este de 9,2% pentru anul 2013 și 9,6% pentru 2014.

Deși în Maroc, sărăcia a scăzut semnificativ în ultimul deceniu, aceasta rămâne destul de răspândită. Dezvoltarea umană este scăzută, gradul de alfabetizare este de 67%, comparativ cu cel din Bahrain de 94,6%. Guvernul din Bahrain face eforturi ce vizează susținerea și protejarea națională a forței de muncă, diversificarea și dezvoltarea oportunităților de formare și calificare, îmbunătățirea standardelor de muncă și a salariilor.

Șomajul este o problemă structurală, cu contribuția mai multor factori. În Maroc, șomajul în rândul tinerilor este ridicat, deoarece populația crește mai mult și mai repede decât capacitatea economiei de a crea locuri de muncă. Furnizarea necorespunzătoare de competențe de către sistemul de educație este, de asemenea, un obstacol major în calea accesului tinerilor pe piața forței de muncă.

Exporturile statului Bahrain au fost de 9.057 milioane BHD (24.024 mil. USD) în anul 2014, iar cele ale Marocului au fost de 18.495 milioane MAD (1.912 milioane USD). Importurile Bahrain au fost în valoare de 5.616 milioane BHD (14.897 mil. USD) în 2014, iar în Maroc au fost în valoare de 33.090 milioane MAD (3.419 milioane USD).

Tabel nr. 5: Produsele exportate de Bahrain și Maroc și partenerii acestora

Sursa: tabel adaptat după Trading Economics, disponibil la http://www.tradingeconomics.com/bahrain/indicators și la http://www.tradingeconomics.com/morocco/indicators

Așa cum se poate observa din tabelul prezentat, poziția geografică a celor două state joacă un rol important în alegerea partenerilor de export. Bahrain este situat în Asia și are ca principali parteneri statele vecine: Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Maroc în schimb, se află pe continetul african, aproape de Europa, având ca parteneri de export pe Franța, Spania, Marea Britanie, Belgia.

Tabel nr. 6: Produsele importate de Bahrain și Maroc și partenerii acestora

Sursa: tabel adaptat după Trading Economics, disponibil la http://www.tradingeconomics.com/bahrain/indicators și la http://www.tradingeconomics.com/morocco/indicators

Ca și în cazul exporturilor, poziționarea geografică influențează alegerea partenerilor comerciali, astfel importurile Bahrein se fac din țările mai apropiate și anume Australia, Japonia, Arabia Saudită, China. În cazul Marocului rămân ca principali parteneri statele europene – Franța și Spania – dar merge și spre China, Statele Unite ale Americii și Arabia Saudită.

Tabel nr. 7: Principalele produse exportate de Bahrain în Maroc

Sursa: World’s Richest Countries, „Top Bahrain Exports 2014”, disponibil la http://www.worldsrichestcountries.com/top-bahrain-exports.html

Deși nu există legături foarte importante între cele două țări, în anul 2014 Bahrain a exportat către Maroc produse în valoare de 178,4 milioane de dolari, ceea ce reprezintă 2% din exporturile totale ale statului Bahrain. Principalele produse exportate sunt aluminiu, mobilă și corpuri de iluminat și mase plastice.

Pentru investițiile străine directe, țările membre ale Consiliului de Cooperare din Golf, printre care și Bahrain, au recunoscut importanța ISD-urilor și prin urmare, au adoptat măsuri care vizează atragerea capitalului străin și încurajarea investițiior străine. Astfel, Bahrain a continuat să înregistreze creșteri puternice a investițiilor străine directe, atrăgând în total ISD-uri în valoare de 989 milioane de dolari în anul 2013, ceea ce reprezintă o creștere de 11% față de 2012. Această creștere s-a datorat, în mare parte, sectorului greenfield.

În Maroc, în anul 2013, fluxurile de investiții străine directe au crescut cu 23% față de 2012, ca urmare a mediului de afaceri îmbunătățit. În 2012, Maroc a primit ISD-uri în valoare de 2.836 miliarde de dolari, iar în 2013 de 3,36 miliarde de dolari. Proprietatea privată în Maroc este permisă în toate sectoarele, mai puțin cele rezervate de stat, cum este cel al mineritului la fosfați și pune unele limite în ceea ce privește agricultura, transportul maritim și pescuitul maritim. Sectorul producției a atras cei mai mulți investitori străini, urmat de sectorul imobiliar și infrastructură.

În ciuda faptului că au fost unele îngrijorări cu privire la securitatea regională din cauza activității teroriste din anul 2013, Maroc ține situația sub control. În sensul de a lupta împotriva terorismului, țara a consolidat serviciile de securitate, a alocat resurse umane și logistice mai mari și și-a protejat granițele.

Concluzii

Bibliografie