Sistemul Drepturilor Omului In Era Terorismului Global
TEMA: „SISTEMUL DREPTURILOR OMULUI ÎN ERA
TERORISMULUI GLOBAL”
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I : REPERE CONCEPTUALE ȘI FUNDAMENTE
PRIVIND SISTEMUL DREPTURILOR OMULUI
1.1. Perspectiva universal-istorică asupra drepturilor omului
1.1.1. Noțiuni istorice și filozofice în procesul de cristalizare și afirmare a
drepturilor omului
1.1.2. Paradigma drepturilor omului – Definire și clasificare
1.1.3. Primele preocupări pentru protecția drepturilor omului
1.2. Drepturile omului – Axul central al modernității și revendicări apriorice ale rațiunii practice
1.2.1. Drepturi civile și politice
1.2.2. Drepturi economice, sociale și culturale
1.2.3. Dreptul la viață – Atribut fundamental al persoanei la nivel planetar
1.2.4. Consecințe ale implicării teritoriului în garantarea și asigurarea
drepturilor omului
1.3. Regimuri funcționale în domeniul drepturilor omului
1.3.1 Protecția împotriva torturii
1.3.2 Drepturile copilului
1.3.3. Libertățile religioase
1.3.4. Eliminarea discriminării față de femei
1.3.5. Drepturile omului în conflictele armate
1.4. Convergențe și divergențe între dreptul internațional umanitar și dreptul
internațional al drepturilor omului
1.5. Sisteme regionale de protecție a drepturilor omului
1.5.1. Drepturile Omului în Sistemul European
1.5.2. Sistemul Interamerican al Drepturilor Omului
1.5.3. Sistemul African al Drepturilor Omului și Popoarelor
1.5.4. Drepturile Omului în Spațiul Islamic
1.6. Restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului pentru
motive de securitate
CAPITOLUL II : DREPTURILE OMULUI ȘI TERORISMUL: INTERDEPENDENȚE, CONDIȚIONĂRI, MODALITĂȚI DE ABORDARE
2.1. Terorismul și paradoxul asimetriei din secolul XXI
2.1.1. Fizionomia terorismului – expresie a stării de insecuritate
2.1.2. Tipuri de terorism – Particularități și surse de generare
2.1.3. Resursele terorismului și impactul său economic
2.2. Provocări specifice drepturilor omului în contextul terorismului și al
combaterii acestuia
2.3. Drepturile omului și „războiul împotriva terorismului”
2.3.1. „Războiul” împotriva terorismului – Controverse privind legitimitatea luptei armate
2.3.2. Spectrul transparenței în elaborarea și aplicarea strategiilor
antiteroriste
2.4. Promovarea și respectarea drepturilor omului – Echilibru și prioritate în
era terorismului global
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Epoca actuală a crizelor și a constelației postnaționale, cu noi conflicte și atacuri teroriste imprevizibile, asimetrice, neconvenționale, care prin natura lor anarhică, adaptabilă și difuză se fac extrem de greu de identificat, gestionat și contracarat, ritmul alert și inevitabil al globalizării și natura aplicată a interdependențelor care se manifestă tot mai puternic, tot mai accentuat în viața internațională, pun în rol imperativul protecției drepturilor omului și prezervarea acestora ca patrimoniu comun de valori al unei vieți democratice. Problematica drepturilor omului devine, astfel, dintr-un adjuvant uneori periferic în procesul pragmatic de abordare a schimbării, punctul principal și permanent de interes în facilitarea reconsiderării priorităților politicii de securitate națională.
„Drepturile și libertățile fundamentale ale omului constituie unul dintre pilierii esențiali ai societăților democratice. Democrația nu există decât dacă practică recunoașterea, aplicarea și respectarea drepturilor omului. Drepturile
și libertățile fundamentale reprezintă patrimoniul juridic comun al umanității, pentru că ele se referă la valori universal recunoscute în relațiile internaționale”1. Astfel, în construcția lucrării de licență am plecat de la ideea conform căreia, în numele securității naționale, sociale sau economice a statelor, se apelează la un protecționism excesiv, care contravine uneori valorilor democratice și drepturilor omului. Alegerea temei a fost pe de o parte motivată de importanța drepturilor omului în societate și de necesitatea tematizării susținute a acestora, de realizarea lor practică și în mod
consecvent, care ar contribui în mod evident la edificarea unei lumi mai bune, în ciuda tuturor violențelor și a ororilor. Un al doilea motiv care și-a spus cuvântul în abordarea acestui subiect, este evidenta efemeritate a drepturilor fundamentale ale omului de astăzi, consolidată prin regresul și derapajul democratic, fenomene ireversibile și îngrijorătoare la adresa dezvoltării societății civile contemporane.
Întâmplător, sau nu, debutul abrupt al secolului XXI, a însemnat intrarea într-o nouă eră, cu toate efectele pe care le antrenează procesul alert
al globalizării, cu noi oportunități și noi riscuri. Lupta împotriva terorismului, ca principal element al deteriorării climatului internațional și al afectării grave a mediului de securitate, a dus la crearea unor noi mecanisme de prevenire și
combatere, bazate pe un control mai strict asupra factorilor de risc și asupra oamenilor. Aducerea anumitor prejudicii valorilor democratice și drepturilor civile, chiar și în contextul războiului împotriva terorismului, nu este justificată, deoarece, chiar dacă astfel de demersuri pot oferi o umbrelă de
1 T. Corlățean, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, București, 2012, p. 5
securitate, ele atentează în mod clar la prerogativele recunoscute individului, și pe care acesta le poate invoca pentru protejarea statutului său juridic. Diversificarea și înmulțirea potențialelor surse de amenințări oferă argumente în favoarea restrângerii drepturilor omului, în vederea protecției cât mai largi în fața diverselor amenințări. Această situație a dus nu numai la o necesitate legislativă mai restrictivă, care a legitimat uzul unor instrumente de control și prevenție, dar a creat și un cadru de dezbatere asupra eficienței, utilității și moralității legislațiilor antiteroriste. Lucrarea de licență pleacă de la premiza conform căreia, promovarea și respectarea drepturilor omului, în arhitectura strategică și de securitate din prezent, trebuie să reprezinte principala preocupare la nivelul dezvoltării durabile a păcii și a stabilității, și totodată, să determine manifestări concrete în acest sens.
În contextul demersului acestei premize, în primul capitol al lucrării am abordat la nivel teoretic, noțiuni cu privire la definirea conceptuală a drepturilor omului, problemele instituționalizării acestora, precum și o serie de trăsături caracteristice ale protecției lor internaționale, tot mai larg acceptate la nivel mondial. Drepturile omului sunt un produs târziu al evoluției și progresului societății umane, dobândind caracter imperativ abia în secolul al XX –lea, în special după cel de-al doilea Război Mondial. De-a lungul timpului, reglementarea drepturilor omului a evoluat de la o problemă internă a statului la una cu caracter internațional, acestea ajungând să reprezinte o valoare fundamentală a unei societăți democratice, o condiție preexistentă și totodată un element structural al securității. În a doua parte a primului capitol, discuția se focalizează asupra drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, asupra dreptului la viață și a responsabilității statului pentru încălcările produse pe teritoriul lor. Totodată, am abordat problematica anumitor regimuri funcționale din domeniul drepturilor omului, care constituie preocupări la nivelul comunității internaționale, și convergențele si divergențele între dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului. În secțiunile finale ale capitolului I, am argumentat necesitatea restrângerii pentru motive de securitate a unor drepturi și libertăți fundamentale și importanța sistemelor regionale de protecție ale drepturilor omului.
Capitolul II începe cu o scurtă prezentare a fenomenului terorist, în contextul schimbărilor actuale surprinzătoare, seismice, sau de discontinuitate strategică, după care se concentrează asupra particularităților și surselor de generare ale acestui fenomen și a resurselor sale economice. Terorismul internațional, structurat în rețele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și a celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice. Rețelele teroriste internaționale au acces la tehnologia modernă și se pot folosi de transferuri bancare și mijloace de comunicare rapide, infrastructura și asistența oferite de organizații extremiste, suportul
criminalității transfrontaliere ori sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Din această cauză, cooperarea tuturor forțelor democratice pentru contracararea acestui flagel, inclusiv prin acțiuni comune desfășurate în zonele care generază terorism, a devenit o cerință vitală. De asemenea, abordez în cea de-a doua parte a capitolului II provocările specifice drepturilor omului în contextul terorismului și al combaterii acestuia și controversele care se ivesc în procesul de transparentizare a elaborării și aplicării strategiilor antiteroriste. În ultima parte a acestui capitol am analizat echilibrul care se impune a fi găsit, între preîntâmpinarea atentatelor de tip terorist și susținerea și respectarea drepturilor omului. Individul a devenit centrul social, punctul de maxim interes al societății, indiferent de caracteristicile sale etnice, lingvistice, rasiale, iar statul este direct responsabil pentru existența sa și este obligat să-i asigure cadrul politico-social necesar pentru exercitarea în condiții optime a drepturilor și libertăților care îi revin potrivit legii.
Concluziile finale se constituie într-un argument în favoarea dezvoltării și îmbunătățirii cadrului legislativ cu privire la promovarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în concordanță cu amploarea pe care o cunoaște,în prezent, fenomenul terorist, prin reevaluarea mecanismelor de răspuns la noile categorii de riscuri și amenințări generate de acesta, sau asociate lui.
CAPITOLUL I : REPERE CONCEPTUALE ȘI FUNDAMENTE PRIVIND SISTEMUL DREPTURILOR OMULUI
1.1. Perspectiva universal-istorică asupra drepturilor omului
1.1.1. Noțiuni istorice și filozofice în procesul de cristalizare și afirmare a drepturilor omului
Într-un joc al contrariilor nedeclarate, în care vectorii de anduranță ai securității internaționale reprezintă numitorul comun al preocupărilor majore consacrate stării de echilibru și stabilitate indispensabile actorilor statali, devine o certitudine, atât la nivelul supozițiilor concepționale, cât și în planul acțiunii concrete, proliferarea asimetrică a unor noi amenințări și riscuri la adresa securității internaționale. În contextul acestei evoluții a societății contemporane, se prefigurează din ce în ce mai mult o stare de criză, care impune într-un mod tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în societate. Astfel, se poate constata că un aspect important este reprezentat de accentul pronunțat al protecției axate pe individ, pornindu-se de la ideea că baza securității statului se poate realiza prin asigurarea securității cetățeanului, și nu se mai pot invoca rațiuni de securitate ale statului în detrimentul individului și al drepturilor sale fundamentale. Situarea problemei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pe primul loc, în încercarea de a înțelege „noua” lume internațională în care trăim și de a face față cu succes provocărilor cu care suntem obligați să ne confruntăm, este o dovadă de mari transformări spirituale, culturale și morale.
Aparent, problematica „drepturilor omului” este o chestiune specifică
secolului al XX–lea și, așa cum observă Charles R. Beitz, reprezintă concretizarea în cadrul politicii mondiale a ideii că „fiecare persoană este subiect al preocupării globale”2, că „drepturile omului au decial necesar pentru exercitarea în condiții optime a drepturilor și libertăților care îi revin potrivit legii.
Concluziile finale se constituie într-un argument în favoarea dezvoltării și îmbunătățirii cadrului legislativ cu privire la promovarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în concordanță cu amploarea pe care o cunoaște,în prezent, fenomenul terorist, prin reevaluarea mecanismelor de răspuns la noile categorii de riscuri și amenințări generate de acesta, sau asociate lui.
CAPITOLUL I : REPERE CONCEPTUALE ȘI FUNDAMENTE PRIVIND SISTEMUL DREPTURILOR OMULUI
1.1. Perspectiva universal-istorică asupra drepturilor omului
1.1.1. Noțiuni istorice și filozofice în procesul de cristalizare și afirmare a drepturilor omului
Într-un joc al contrariilor nedeclarate, în care vectorii de anduranță ai securității internaționale reprezintă numitorul comun al preocupărilor majore consacrate stării de echilibru și stabilitate indispensabile actorilor statali, devine o certitudine, atât la nivelul supozițiilor concepționale, cât și în planul acțiunii concrete, proliferarea asimetrică a unor noi amenințări și riscuri la adresa securității internaționale. În contextul acestei evoluții a societății contemporane, se prefigurează din ce în ce mai mult o stare de criză, care impune într-un mod tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în societate. Astfel, se poate constata că un aspect important este reprezentat de accentul pronunțat al protecției axate pe individ, pornindu-se de la ideea că baza securității statului se poate realiza prin asigurarea securității cetățeanului, și nu se mai pot invoca rațiuni de securitate ale statului în detrimentul individului și al drepturilor sale fundamentale. Situarea problemei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pe primul loc, în încercarea de a înțelege „noua” lume internațională în care trăim și de a face față cu succes provocărilor cu care suntem obligați să ne confruntăm, este o dovadă de mari transformări spirituale, culturale și morale.
Aparent, problematica „drepturilor omului” este o chestiune specifică
secolului al XX–lea și, așa cum observă Charles R. Beitz, reprezintă concretizarea în cadrul politicii mondiale a ideii că „fiecare persoană este subiect al preocupării globale”2, că „drepturile omului au devenit un fapt al lumii, cu o bogăție și o influență ce uimesc analiștii proiectului internațional al drepturilor omului”3. Cu toate acestea, concepția drepturilor omului nu este nouă în istoria umanității, ea concretizându-se în valențele și rezultatele benefice ale îndelungatului progres al gândirii filozofice, politice, juridice și sociale, inseparabil legată de tradițiile social-democratice.
Descinzând din Antichitate, ideea de „drepturi ale omului” a parcurs un drum greu și anevoios, dincolo de năzuințele morale și ideologice ale statelor, de „artificialul și iluzoriul echilibru al puterii, care a generat războaie și
2 C. R. Beitz, The idea of Human Rights, Oxford Univ.Press, Oxford, 2001, p. 1
3 R. Rorty, Human Rights, Rationality and Sentimentality, în vol.: „On Human Rights: The
Oxford Amnesty Lectures”, Basic Books, New York, 1993, p. 134
distorsiuni devastatoare pentru ordinea internațională”4. În anul 300 î.Hr., în filozofia pe care a întemeiat-o, Zenon afirma că fiecare individ are dreptul să pretindă recunoașterea propriei sale demnități și să fie respectat ca persoană. În fapt, dimensiunea antropocentrică a fost așezată de către filozofia antică greacă la baza întregii spiritualități europene, respectiv centralitatea omului în ansamblul de gânduri și de fapte ale unei societăți, care trebuie să își găsească o exprimare juridică și politică și o materializare reală. Preocupările gândirii filozofice legate de formularea a ceea ce astăzi numim drepturile individului s-au manifestat încă din perioada stoicilor greci. Strădaniile au fost filozofice la început, dar mai târziu, celebrele Habeas Corpus și Bill of Rights, Declarația de Independență a Statelor Unite și, mai ales, Declarația Franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului au constituit primul pas spre procesul de normare a drepturilor omului. În anul 1948, Declarația Universală formula drepturile universale și indivizibile ale fiecărei persoane, un cod complet al demnității umane: dreptul la viață, la libertate, la libertatea de conștiință și de exprimare, prezumția de nevinovăție, interzicerea torturii, dreptul la libera circulație, dar și dreptul la un trai decent, la muncă, la educație și asistență medicală. Nicio țară membră a Națiunilor Unite nu a votat împotriva Declarației Universale.
Ca fenomen social, drepturile omului își au originea în Antichitate, în schimb, ca fenomen juridic, sintagma „drepturile omului” se înscrie în filozofia „dreptului natural și al ginților”, care pornește de la ideea că omul, prin însăși natura sa, are în orice loc și în orice moment drepturi care sunt anterioare și primare celor acordate de către societate și recunoscute de
dreptul natural.
O contribuție importantă în dezvoltarea caracterului de afirmare al sintagmei „drepturile omului” au avut-o Declarația de Independență a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia și Declarația Revoluției Franceze privind Drepturile Omului și Cetățeanului, din
26 august 1789. Prima proclamă principiul egalității între indivizi, dreptul la viață și libertate ca drepturi inalienabile și instituirea guvernelor cu
consimțământul celor guvernați, iar a doua dă expresie filozofiei dreptului natural și consacră principiul egalității tuturor persoanelor în fața legii, ca
principiu pe care se întemeiază celelalte drepturi și libertăți.
Doctrina modernă a drepturilor omului se inspiră din filozofia dreptului natural, ideea filozofică a universalității dreptului natural inerent naturii umane transformându-se astfel, în instituție politică. Montesquieu, Rousseau,
Diderot și alții au abordat într-o manieră diferită ideile drepturilor umane, considerând că ele rămân valabile indiferent de circumstanțele istorice, politice și sociale. Teoria „contractului social” (Rousseau), a separării
4 G. C. Maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații internționale în secolul XXI,
București, RAO International Publishing Company, 2009, pp. 31-32
puterilor în stat (Montesquieu), sunt expresii ale ideilor de conviețuire în societate, de organizare democratică a vieții morale5.
1.1.2. Paradigma drepturilor omului – Definire și clasificare
Știința drepturilor omului și-a consolidat o individualitate distinctă ca ramură a dreptului public, coerentă, legitimată de afirmarea tot mai puternică a valorilor persoanei umane în raport cu statul, în contextul unei societăți democratice, guvernată de principiile preeminenței dreptului și bazată pe o economie liberă de piață.
Ca instituție juridică de drept internațional, drepturile omului reprezintă
o sumă de norme juridice, aflate într-o strânsă conexiune prin obiectul lor, relațiile dintre state si alte entități cu personalitate internațională, care se stabilesc în scopul protecției ființei umane6. Noțiunea de protecție juridică a drepturilor omului cuprinde, așadar, totalitatea normelor materiale și de procedură, a mecanismelor și instituțiilor care formează sisteme universale, regionale sau naționale de garantare și aplicare a drepturilor și libertăților recunoscute persoanei umane.
Izvorâte din năzuința crescândă a oamenilor către o viață în care demnitatea și valoarea fiecăruia să fie respectate și protejate, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupări esențiale, precum dreptul la viață sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile culturale sau economice. În virtutea acestei evoluții și referitor la clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în practica internațională, a căpătat răspândire concepția a „trei generații” ale drepturilor omului:
Generația I – Drepturile civile și politice, consacrate ca drepturi ale omului și ale cetățeanului încă din primele documente, precum Magna Carta Libertatum, Habeas Corpus, sau Declarația Franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului. Promovate și apărate de numeroase documente juridice internaționale, drepturile civile și politice includ drepturi și libertăți precum: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie, dreptul la recunoașterea personalității juridice, dreptul la egalitate în fața legii, dreptul la liberă circulație, dreptul la azil în caz de persecuție, dreptul la o cetățenie, libertatea de opinie și exprimare, de asociere și întrunire, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice
etc7.
5 J. Morsink, The Universal Declaration of Human Rights: Origins, Drafting and Intent,
University of Pennsylvania Press, Pennsylvania, 1999
6 S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck,
2003, p. 11
7 Ibidem
Generația a II-a – Drepturi economice, sociale și culturale, consacrate și recunoscute ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor și apoi în documentele juridice internaționale. Printre acestea, sunt întâlnite în tratatele internaționale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă și la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la învățământ și de a participa la viața culturală a colectivității etc8.
Generația a III-a – Drepturi colective. După adoptarea Cartei O.N.U., în spiritul solidarității internaționale și pentru construirea unui viitor mai bun pentru toți, dreptul internațional a consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). Recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau națiunea, și nu alte entități precum minoritățile naționale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la dezvoltare sau dreptul la pace, tot ca drepturi colective ale popoarelor și ale omenirii în ansamblul ei9.
În prezent se vorbește cu tot mai multă insistență despre apariția unei a patra generații de drepturi ale omului10. Cu toate că nu există unanimitate în ceea ce privește această extindere a sferei drepturilor omului, teoreticienii care susțin existența celei de a patra generații, consideră că aceasta s-ar referi la drepturi care sunt legate de existența ființei umane ca specie11.
În funcție de conținutul lor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului pot fi încadrate în categoriile: drepturi sociale, drepturi culturale, drepturi economice, drepturi politice, drepturi civile.
Din perspectiva criteriului destinatarului lor, drepturile și libertățile omului pot fi grupate în: drepturi individuale, care se pot adresa tuturor
oamenilor, precum dreptul la viață, sau doar anumitor categorii de persoane, copii, femei, apatrizi, persoane cu handicap și drepturi colective.
Chiar dacă este o realitate normativă relativ recent conturată pe plan internațional ca sistem, îndeosebi după cel de-al doilea Război Mondial, și indiferent de modalitatea ordonării lor în scopuri scolastice, drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt un tot unitar, și doar o realizare
practică și consecventă a acestora ar putea contribui la edificarea unei lumi
mai umane, în ciuda tuturor amenințărilor, a violenței și a terorismului.
8 Ibidem
9 S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck,
2003, p. 11
10 V.Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, București, Editura Lumina Lex,
1994, pp.47-50
11 L.Tarnu, Protecția Internațională a drepturilor omului, Sibiu, Editura Techno Media,
2008, p.30
1.1.3. Primele preocupări pentru protecția drepturilor omului
Protecția drepturilor omului prin intermediul instrumentelor juridice de transpunere a acestor drepturi în prevederi legale, a devenit o necesitate a comunității internaționale după al doilea Război Mondial, ca o consecință a devoalării atrocităților comise de naziști, iar mai târziu și ca urmare a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Dinamica unei asemenea necesități se află la originea coagulării unor reglementări cu caracter universal sau regional, după semnarea Cartei O.N.U. la 26 iunie 1945. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale cu privire la drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre consolidarea sistemului de protecție internațională a drepturilor omului.
Chiar dacă Declarația Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. 12 , ea a marcat un început al unei evoluții fără precedent pentru edificarea unui sistem cu vocație universală de garantare și promovare a drepturilor omului 13 . Pentru prima dată este dezvoltată și explicată mult prea generala expresie „drepturi și libertăți fundamentale ale omului”, regăsită în Carta O.N.U., drepturi și libertăți pe care organizația și statele membre se angajau să le respecte. Considerată fie ca un ideal comun de aplicare permanentă a prevederilor Cartei O.N.U., fie ca reflectând într-o manieră detaliată drepturile și libertățile fundamentale, fie ca având un statut moral și chiar normativ special, unic în felul său14, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost acceptată aproape unanim, devenind unul din cele mai influente documente internaționale în amplul proces de promovare a drepturilor omului.
Dezvoltarea considerabilă a Sistemului Națiunilor Unite se concretizează astăzi în existența celor aproximativ 100 de documente juridice internaționale și în consacrarea a peste 60 de drepturi și libertăți ale omului. Preocuparile O.N.U. de îmbunătățire a mecanismelor de garantare și promovare a drepturilor omului au dus la adoptarea a numeroase convenții, protocoale și alte documente ale Adunării Generale și ale instituțiilor specializate ale O.N.U., pe domenii particulare ale protecției drepturilor omului15.
12 Rezoluția nr. 217/III din 10.12.1948
13 S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck,
2003, p. 21
14 De văzut și Th. Buergenthal, R. Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului,
București, Editura All, 1996, p. 28
15 Pentru detalii, de văzut Anexa 1
1.2. Drepturile omului – Axul central al modernității și revendicări
apriorice ale rațiunii practice
1.2.1. Drepturi civile și politice
Pe baza instrumentelor juridice universale, drepturile și libertățile fundamentale proclamate de Declarația Universală a Drepturilor Omului au fost transpuse în cvasitotalitatea lor în documente convenționale abia după 18 ani, prin adoptarea celor două Pacte Internaționale din 1966, respectiv, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale și Pactul Internațional cu privire la Drepturi Civile și Politice.
Un principiu esențial al protecției internaționale a drepturilor omului este subsidiaritatea mecanismelor internaționale în raport cu cele interne.
Rolul principal în garantarea drepturilor omului revine statului, prin
structurile și mecanismele interne, iar sistemele internaționale de protecție
intervin numai în ultimă instanță, atunci când cele interne s-au dovedit a fi necorespunzătoare. De aici, regula generală a necesității parcurgerii și epuizării complete a căilor interne de atac, în vederea remedierii presupuselor încălcări ale drepturilor omului, înainte de declanșarea mecanismelor internaționale. Rezultă, astfel, că procedurile internaționale de protecție a drepturilor omului nu se substituie celor interne, ci sunt complementare acestora, în scopul remedierii carențelor protecției interne16.
Potrivit dispozițiilor Pactului Internațional cu privire la Drepturile
Civile și Politice, statele părți se angajează să respecte și să garanteze oamenilor care se găsesc pe teritoriul lor și care țin de competența lor, drepturile recunoscute de Pact, fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere, sau întemeiată pe orice altă împrejurare17 . Mai mult, Pactul obligă statele să ia măsuri de ordin legislativ sau de altă natură pentru transpunerea în practică a drepturilor recunoscute de acesta, mai cu seamă: asigurarea dreptului persoanei de a depune plângeri efective, chiar
dacă restrângerea dreptului a fost comisă de o autoritate publică, garantarea că autoritatea competentă va hotărî asupra drepturilor persoanei care formulează plângerea, cu posibilitatea de recurs judiciar și garantarea că autoritățile competente vor da curs oricărei plângeri care a fost recunoscută ca justificată18.
Preluând prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, consacră unele drepturi în plus față de aceasta și, în același timp, nu recunoaște unele dintre
16 C. L. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții și
proceduri, București, Editura All Beck, 2000, p. 137
17 Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art. 2, par. 1
18 Ibidem, par. 3
ele. Drepturile prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar
nerecunoscute de Pact sunt:
dreptul la o cetățenie și de a nu fi lipsit în mod arbitrar de
dreptul la proprietate;
cetățenie, sau dreptul de a schimba cetățenia. Totuși, Pactul consacră dreptul oricărui copil de a dobândi o cetățenie19;
dreptul de a căuta și de a beneficia de azil în alte țări.
În plus față de drepturile preluate din Declarația Universală a
Drepturilor Omului, Pactul consacră următoarele drepturi în articolele 1, 10,
11, 20, 24, 27:
1. Dreptul oricărei persoane privată de libertate de a fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane.
2. Dreptul persoanei de a nu fi întemnițată pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală.
3. Dreptul oricărui copil la măsuri de ocrotire din partea familiei sale, a societății și a statului.
4. Dreptul persoanelor aparținând minorităților etnice, religioase sau lingvistice, de a avea în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, viața lor culturală, de a profesa și practica propria lor religie, sau de a folosi
propria lor limbă.
5. Dreptul colectiv de protecție împotriva propagandei pentru război și îndemnului la ură națională, rasială, sau religioasă, care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violență.
6. Dreptul popoarelor la autodeterminare.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice nu permite nicio derogare de la prevederile care consacră șapte drepturi fundamentale, așa-numitul „nucleu dur” al drepturilor omului 20 , ceea ce conferă acestor prevederi caracterul de norme jus congens. Acestea sunt:
1. Dreptul la viață;
2. Dreptul de a nu fi supus torturii și nici altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante;
3. Dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în servitute;
a. Dreptul de a nu fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală;
19 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 24, par. 3
20 Ibidem, art. 4, par. 2
4. Dreptul de a nu fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu
constituie un act delictuos;
5. Dreptul la recunoașterea, pretutindeni, a personalității juridice;
6. Dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
1.2.2. Drepturi economice, sociale și culturale
Spre deosebire de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale nu impune statelor părți obligații imediate. Această abordare este justificată de natura drepturilor consacrate și de situația existentă în diferite state, mai ales din punct de vedere economic21.
Se precizează încă de la început că fiecare stat se angajează „să asigure progresiv” 22 exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atât prin efort propriu, cât și prin asistență și cooperare internațională, în special pe plan tehnic și economic, exploatând la maximum resursele sale disponibile. Pactul consacră drepturi economice, sociale și culturale, preluând prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, explicând totodată și conținutul acestora și stabilind măsuri de aplicare23. Un exemplu în acest sens poate fi consacrarea dreptului pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge, enumerând și câteva măsuri pe care statele le vor adopta, respectiv: îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale, scăderea mortalității în rândul nou-născuților și a mortalității infantile, profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală24.
Partea a IV-a a Pactului stabilește un mecanism prin care să se asigure respectarea drepturilor recunoscute de acesta25. Din cele peste 30 de proceduri speciale create în cadrul O.N.U. pentru asigurarea drepturilor omului, doar două, Consiliul Economic și Social și Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, sunt rezervate drepturilor economice, sociale și culturale, acesta reprezentând un fapt pentru care, categoria în cauză de drepturi ale omului este într-o anumită măsură, și în unele circumstanțe, neglijată de către state.
21 S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Editura All Beck,
2003, p. 33
22 Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, art. 2
23 Ibidem, art. 6-15
24 Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale, art. 12
25 Ibidem, art. 16-25
1.2.3. Dreptul la viață – Atribut fundamental al persoanei la nivel planetar
Depășind prin importanța sa sfera interesului personal, dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului, având relevanță pentru întreaga societate. El a fost consacrat ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esențiale, care influențează celelalte drepturi civile, politice, economice, sociale sau culturale, atât de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și de alte instrumente juridice internaționale.
Dreptul la viață este dreptul suprem al persoanei umane26. Este dreptul de la care toate celelalte drepturi derivă și, prin urmare, este de bază pentru toate drepturile omului. Este, de asemenea, parte componentă a nucleului
ireductibil al drepturilor omului27, de aceea el capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și
prin normele dreptului intern.
Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale sale: integritatea corporală,
sănătatea, libertatea, etc. Viața umană, ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți.
Dreptul la viață este reglementat în articolul 3 din Declarația Universală
a Drepturilor Omului, articolul 6 din Pactul Internațional al Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Civile și Politice, articolul 6, paragraful 1 din Convenția privind Drepturile Copilului, articolul 4 din Convenția Interamericană a Drepturilor Omului și articolul 2 din Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a Comunității Statelor Independente, ca un drept reprezentând condiția necesară a exercitării tuturor celorlalte drepturi ale omului28.
În ciuda afirmării caracterului absolut și a valorizării incontestabile a acestui drept, sunt admise anumite limitări și subzistă unele incertitudini referitoare la frontierele dreptului la viață, textele internaționale enunțând dreptul la viață, dar nedefinind viața. Prima condiție pentru a deține drepturi este de a fi recunoscut ca om, ca persoană. În mod deosebit, problema începutului protecției dreptului la viață este dificilă și delicată, deoarece nu există nicio definiție științific incontestabilă cu privire la începutul vieții. Din
26 Human Rights Committee, General Comment 6 (1982). See also Camargo v. Colombia, Human Rights Committee, Communication No. 45/1979, HRC 1982 Report, Annex XI
27 Per Judge Weeramantry, Legality of the Threat or Use of Nuclear Weapons, Advisory
Opinion, ICJ Reports 1996, 226, at 506
28 I. Olteanu, Drept European al drepturilor omului. Drept material European al drepturilor omului, Volumul I, București, Editura Fundației România de mâine, 2006, p.
136
acest punct de vedere, este de reținut că articolul 4 din Convenția Interamericană a Drepturilor Omului statuează că „dreptul la viață este protejat, în general, începând cu concepția”.
Dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei umane și este un principiu esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale,
viața fiind însăși condiția necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi și libertăți. Drept suprem al fiecărei persoane, Curtea Europeană de la Strasbourg îl consideră ca fiind „una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei”29.
1.2.4. Consecințe ale implicării teritoriului în garantarea și asigurarea drepturilor omului
În general, un stat nu este considerat responsabil pentru încălcarea drepturilor omului care apar pe teritoriul unui alt stat. Acest lucru depinde de anumite calificări din ce în ce mai importante, cu relevanță în evaluarea unui
„război împotriva terorii”. În primul rând, este general acceptat faptul că, în
cazul în care un stat acționează asupra unui individ supus jurisdicției sale, într-un mod care conduce la încălcarea drepturilor acelui individ, statul este responsabil, chiar dacă încălcările apar în afara teritoriului său. Exemple tipice în acest sens sunt transferurile de persoane, prin expulzare sau extrădare către un alt stat, în care există un risc considerabil ca drepturile lor să fie încălcate.
În plus, pot apărea încălcări ale obligațiilor care privesc drepturile
omului, pe teritoriul altor state, ce pot fi de o asemenea natură, încât toate celelalte state să manifeste un interes colectiv în stoparea prejudiciilor aduse drepturilor omului, chiar și în cazul în care nu există nicio legătură între acele state și prejudiciile respective. O altă calificare importantă face referire la situația în care, statul însuși acționează în afara propriului său teritoriu. Legile drepturilor omului obligă statele să protejeze drepturile tuturor persoanelor asupra cărora își exercită autoritatea. Delimitarea între obligațiile din domeniul de aplicare al drepturilor omului, variază în funcție de dispozițiile regăsite în tratate. De exemplu, Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Convenția Americană, afirmă faptul că statele trebuie să asigure
drepturi tuturor persoanelor aflate în jurisdicția sa 30 , în vreme ce Pactul
Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice se referă la obligațiile fiecărui stat în parte de a asigura respectarea drepturilor din prezentul instrument, tuturor persoanelor aflate pe teritoriul lor31 . Atât pentru Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, unde teritoriul și
29 Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul McCann și alții, contra
Regatului Unit, în Berger V.
30 Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, art.1
31 Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art.2
jurisdicția se află într-o relație disjunctivă, cât și pentru tratatele regionale, unde teritoriul nu este menționat, a devenit foarte clar stabilit faptul că, un stat are obligații pentru persoanele aflate în interiorul granițelor sale, dar și pentru cele aflate în afara lor, acolo unde statul respectiv exercită suficientă autoritate și control32.
1.3. Regimuri funcționale în domeniul drepturilor omului
1.3.1. Protecția împotriva torturii
La începutul secolului XXI, o lume fără tortură și tratamente inumane și degradante este încă o aspirație neîmplinită. Organizațiile cu atribuții în domeniul drepturilor omului raportează din ce în ce mai multe cazuri de tortură și de rele tratamente și încearcă creșterea gradului de conștientizare, atât a standardelor frecvent acceptate, cât și a conformității din partea diferitelor state de a-și proteja proprii cetățeni.
Forme grave de maltratare sunt adesea atribuite unor societăți și unor
state în cazul cărora, încălcările drepturilor omului reprezintă evenimente de zi cu zi. Îndeajuns de surprinzător, tortura este practicată în două treimi din țările lumii, inclusiv în cele industrializate și dezvoltate, contrar viziunii larg răspândite că tortura este un fenomen specific doar societăților sărace și necivilizate33. Chiar dacă tortura și diferite alte forme de rele tratamente există în întreaga lume, ceea ce diferă pe alocuri este măsura în care acestea sunt practicate și metodele utilizate.
Interzicerea torturii este absolută și a fost consacrată atât pe plan universal, cât și pe plan regional, ca un drept intangibil, care beneficiază de o protecție totală. Articolul 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului interzice tortura și alte tratamente sau pedepse inumane sau degradante, acestea fiind de asemenea interzise și de dreptul internațional cutumiar. În ciuda acestor interdicții, tortura și tratamentele inumane sunt încă practicate, în mod frecvent și repetat, începând de la persoanele private de libertate și până la persoane aparținând diferitelor minorități etnice, sociale, culturale, tineri, bătrâni, femei și bărbați.
În prezent, termenii de tortură, tratamente sau pedepse crude,
degradante sau inumane sunt asociați cu tratamentul persoanelor aflate in detenție și cu încălcarea drepturilor si libertăților fundamentale ale acestora
32 T.Meron, Human Rights in Internal Strife: Their Protection, Cambridge, 1987, p. 40.
33 W. Benedek, Understanding Human Rights – Manual on Human Rights, European
Training and Research Centre for Human Rights and Democracy, Wien – Graz 2006, p.59
1.3.2. Drepturile copilului
Având în vedere că, așa cum s-a arătat în Declarația Drepturilor Copilului, „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa”, în primă instanță este acceptat dreptul copiilor la o casă, dreptul acestora de a trăi cu familia și prietenii, de a-și dezvolta personalitatea și talentele, de a fi protejați de daune, respectați și luați în serios. Cu toate acestea, odată ce apar întrebări referitoare la standardele concrete care reglementează aceste drepturi și la responsabilitățile care apar în procesul de realizare a lor, controversele sunt aproape.
Necesitatea de a extinde protecția specială acordată copilului a fost enunțată în Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului și în Declarația Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959, recunoscută în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (în special articolele 23 și 24), în Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (în special articolul 10) și în statutele și instrumentele aplicabile ale instituțiilor specializate și ale organizațiilor internaționale preocupate de bunăstarea copilului.
Dreptul de la Geneva a reglementat, în mod special, situația copiilor în conflictele armate, prevăzând o protecție specială pentru aceștia și o interdicție generală de implicare ca soldați, a copiilor sub 15 ani, în conflictele armate. Copiii se bucură de protecție în dreptul internațional umanitar, atât ca
persoane cât și în calitate de combatanți. În calitate de persoane civile în conflictele armate internaționale, copiii se bucură de protecția orientată, în special, spre protejarea și punerea la adăpost de efectele războiului (art. 14, art.17, art.23 din Convenția IV de la Geneva), nedespărțirea de părinți (art.82 din Convenția IV de la Geneva), asigurarea protecției copiilor orfani (art.27 din Convenția IV de la Geneva), asigurarea întreținerii și educației (art.50 din din Convenția IV de la Geneva)34. Și în calitate de persoane care nu participă la ostilități, copiii sunt protejați în conflictele armate cu caracter intern,
asigurându-li-se îngrijirea și ajutoarele de care au nevoie conform art. 43 din Protocolul adițional II. În calitate de combatanți, copiii se bucură de statutul de prizonier de război, în cazul conflictelor armate internaționale. Este cunoscută situația celor peste 10000 de copii soldați, folosiți în Sierra Leone35 în cadrul conflictului armat, unii și cu vârste sub 7 ani, care au comis câteva dintre cele mai grave atrocități în războiul rebelilor și milițiilor civile. Copiii soldați reprezintă, din păcate, o realitate și în alte state precum El Salvador, Columbia, Etiopia sau Uganda. Copiii soldați au luptat și în conflictul din
34 B. Onica-Jarka., Drept Internațional Umanitar –Note de Curs-, Editura Universul
Juridic, București, 2011, p.133
35 Ibidem, p. 134
Kosovo pentru armata de Eliberare a Kosovo, sau în Turcia pentru Partidul
Muncitorilor Kurzi.
În 1989, a fost adoptată în cadrul O.N.U., Convenția cu privire la drepturile copilului care prevedea expres vârsta de 15 ani ca vârstă limită de la care se poate face recrutarea obligatorie. Prin Protocolul opțional la această
Convenție, adoptat în mai 2000, vârsta limită de la care se poate face
recrutarea obligatorie a fost ridicată la 18 ani. Prin Statutul de la Roma din
1998, a fost încriminată și considerată astfel crimă de război (art. 8 paragraful
2 lit. a) XXVI și lit. e) VII din Statutul de la Roma) recrutarea și înrolarea copiilor cu vârsta mai mică de 15 ani în forțele armate sau în grupări armate, ori determinarea acestor copii să participe activ la ostilități. În ceea ce privește
înrolarea voluntară a copiilor în forțele guvernamentale regulate, Protocolul opțional acceptă înrolarea voluntară a copiilor peste 16 ani, interzicând
înrolarea lor voluntară în alte grupări armate decât cele guvernamentale
regulate.
Bazată pe respectul pentru demnitatea tuturor ființelor umane, Convenția cu privire la Drepturile Copilului îi recunoaște pe aceștia ca fiind purtătorii propriilor lor drepturi. Aceste drepturi nu derivă și nici nu depind de
drepturile părinților, sau ale oricăror altor adulți. Acesta este fundamentul ambelor concepte, de emancipare și de responsabilizare ale copilului, care să-i permită acestuia, ca subiect respectat și cetățean al societății, să conteste și să schimbe percepțiile discriminatorii și limitate la adresa tinerelor persoane.
Așa cum sublinia și Mahatma Gandhi, dacă dorim să creăm o pace durabilă,
trebuie să începem cu copiii.
1.3.3. Libertățile religioase
Nimeni nu mai contestă astăzi faptul că numeroase persoane cred în existența a ceva mai presus de omenire, care contribuie la menținerea și călăuzirea spirituală36. În virtutea acestui lucru, poți fi obligat să renunți la convingerile tale religioase, să-ți părăsești familia, poți fi persecutat, închis sau chiar ucis. În secolul al treilea, budiștii au fost persecutați în India pentru că au crezut în învățăturile lui Buddha. Începând cu secolul al IX-lea,
„veacurile întunecate ale Europei”, musulmanii și alți credincioși care nu aparțineau religiei ortodoxe, au fost persecutați în „numele lui Dumnezeu”.
Violările libertăților religioase de astăzi includ suprimări și ostilități sociale, niveluri înalte de restricții, în țări precum Burma, China, Iran, Coreea de Nord, Sudan, Arabia-Saudită, Pakistan, Turkmenistan și Uzbekistan 37 . Acestea variază, de la creșterea fundamentalismului creștin în Statele Unite ale Americii, până la intensificarea extremismului religios islamic, precum
36 W. Benedek, Understanding Human Rights – Manual on Human Rights, European
Training and Research Centre for Human Rights and Democracy, Wien – Graz 2006, p.
193
37 Ibidem, p. 194
noi forme de anti-semitism în diferite țări. Cu toate acestea, libertatea de conștiință și de gândire este dreptul fiecărui om, precum și libertatea credințelor religioase, acestea neputând fi îngrădite sub nicio formă.
1.3.4. Eliminarea discriminării față de femei
Articolul 1 al Convenției referitoare la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, stabilește că: „termenul discriminare înseamnă orice distincție, diferență, excludere sau restricție făcută pe baza sexului, care are ca efect sau scop, imparțialitatea sau nulitatea recunoașterii dreptului sau exercitării de către femei, indiferent de statutul lor marital, pe baza egalității între sexe, a drepturilor umane și a libertăților fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural, civil, sau orice alt domeniu”.
Femeile au fost nevoite dintotdeauna să lupte pentru recunoașterea lor ca ființe umane complete și pentru acordarea acestora a drepturilor de bază și, din păcate, lupta nu s-a sfârșit încă. Cu toate că situația lor s-a îmbunătățit la nivel global, societatea continuă să împiedice implementarea deplină și imediată a drepturilor omului, pentru femeile din întreaga lume.
Legea internațională referitoare la drepturile omului, ca întreg, este, desigur, pe deplin aplicabilă femeilor. În timp ce unele țări au făcut progrese în asigurarea creșterii respectului pentru drepturile femeilor, majoritatea acestora suferă încă de încălcarea unor drepturi umane de bază. Mai mult, femeilor li se poate nega dreptul la educație sau chiar la serviciile medicale de
bază. Ele pot fi supuse și unui cod strict al vestimentației care, dacă este
încălcat, se poate solda cu pedepse corporale grave. Opoziția sau eșecul în a promova protecția drepturilor femeilor în mod eficient, poate fi deseori explicată, dar nu justificată, prin faptul că aceste drepturi reprezintă o amenințare la valorile și interesele sociale acceptate.
1.3.5. Drepturile omului în conflictele armate
Există puține situații care amenință mai dramatic securitatea umană, decât cea a conflictelor armate. În aceste circumstanțe extreme, guvernele se află în postura de a face alegeri dificile, între nevoile societății și cele ale individului. Drepturile omului nu își pierd din importanță, dar la izbucnirea violenței sistematice și organizate, care caracterizează un conflict armat, se constituie într-un afront adus principiilor care stau la baza acestor drepturi. Astfel, stările de conflict armat necesită un set de reguli complementare, dar separate, bazate pe o idee foarte simplă și anume, aceea potrivit căreia, chiar
si războaiele au limite38 . Aceste reguli se regăsesc în dreptul internațional umanitar și în legile conflictelor armate. Dreptul Internațional Umanitar
38 W. Benedek, Understanding Human Rights – Manual on Human Rights, European
Training and Research Centre for Human Rights and Democracy, Wien – Graz 2006, p.
251
cuprinde principii și reguli care stabilesc limitări în utilizarea violenței în
timpul unui conflict armat.
O parte minoritară a doctrinei consideră că drepturile omului nu sunt aplicabile în timpul unui conflict armat, în special pentru că nu ar fi relevante într-o asemenea situație. Însă, în zilele noastre, majoritatea admite că aceste
drepturi sunt aplicabile în orice împrejurare. Curtea Internațională de Justiție a soluționat această problemă în cazul consultativ „Consecințele Legale ale Construirii unui Zid în Teritoriul Ocupat Palestinian”, din data de 9 iulie
2004. Într-adevăr, Curtea a hotărât că: „Mai general (…) protecția conferită de Convențiile Drepturilor Omului nu încetează în caz de conflict armat , dat fiind efectul dispozițiilor de derogare de acest fel, care se regăsesc în articolul
4 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice”39.
1.4. Convergențe și divergențe între dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului
Dreptul Internațional Umanitar este o ramură specială și excepțională a Dreptului Internațional Public, care se aplică în condiții de conflict armat, când, în mod imperativ, exercitarea majorității drepturilor omului se restrânge, în timp ce legislația drepturilor omului cuprinde principii mai generale, menite să asigure și să garanteze în toate timpurile, indivizilor, drepturi și libertăți fundamentale și să-i protejeze de flagele sociale. Spre deosebire de convențiile asupra drepturilor omului, care sunt aplicabile în orice împrejurări, mecanismele și normele de protecție din Dreptul Internațional Umanitar au fost elaborate pentru situații de război. În acest sens, Dreptul Internațional Umanitar este Dreptul Drepturilor Omului, aplicabil în caz de conflict armat.
Dincolo de aceste aspecte, Dreptul Internațional al Drepturilor Omului
și Dreptul Internațional Umanitar sunt ramuri paralele și complementare de
Drept Internațional, cu planuri de supraveghere și implementare distincte. În conflictele care au loc în lumea de astăzi, ambele instituții, de Drept Internațional Umanitar și de Drept Internațional al Drepturilor Omului, trebuie să aplice și să susțină legile Dreptului Internațional. Într-adevăr, substituirea într-o manieră din ce în ce mai mare a noțiunii de „dreptul războiului” cu sintagma „dreptul internațional umanitar”, demonstrează influența mișcării Drepturilor Omului asupra Dreptului Umanitar, drepturi care au devenit în zilele noastre o nouă religie, iar protecția lor capătă o anvergură planetară.
Din această perspectivă, Dreptul Internațional Umanitar și Dreptul
Internațional al Drepturilor Omului sunt „rude apropiate”, fiind intim legate
39 Curtea Internațională de Justiție, Consecințele legale ale Construirii unui Zid în
Teritoriul Ocupat Palestinian, Opinie Consultativă din data de 9 iulie 2004 , par. 106
de persoana umană 40 . Practica internațională a dovedit că între drepturile omului și dreptul internațional există legături intrinseci, deși ele alcătuiesc două sisteme juridice distincte. Prin ansamblul conținutului său normativ, Dreptul Internațional Umanitar tinde să protejeze viața și libertatea ființelor umane, obiectiv comun și reglementărilor privind Drepturile Omului. Dreptul Internațional conține norme și principii ce protejează anumite categorii vulnerabile de drepturi ale populației civile, în timp de conflict armat: dreptul la viață, la demnitate, la integritate fizică și psihică.
În perioada contemporană se manifestă o convergență a normelor Dreptului Umanitar și Drepturilor Omului, prin care pot fi instituite mecanisme mixte de protecție, care să acopere toată gama de pericole la adresa ființei umane41. Astfel, devine dificil de separat Dreptul Internațional Umanitar de Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, chiar dacă acesta nu a reluat în conținutul său toate libertățile fundamentale garantate de convențiile privitoare la drepturile omului. Cu certitudine, protecția persoanelor private de libertatea lor, împotriva torturii și altor tratamente inumane se regăsește în ambele ordini juridice. Este vorba, în acest caz, de drepturi absolute. Pe de altă parte, dispozițiile privind libertatea de expresie sau libertatea de a-și alege reședința, lipsesc din Dreptul Internațional Umanitar, deoarece aceste drepturi ar avea o cu totul altă semnificație în raporturile dintre beligeranți.
Drepturi fundamentale ale omului sunt încălcate pe scară largă în timpul conflictelor armate, iar Legile Internaționale ale Drepturilor Omului funcționează alături de Dreptul Internațional Umanitar în astfel de situații. Încălcările Dreptului Internațional Umanitar, în special cele cu privire la civili, femei și copii, sunt încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, pe care Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului trebuie să le stopeze, ca urmare a responsabilității de promovare și de protecție la nivel mondial a drepturilor omului42.
Pe măsură ce aria geografică și tematică a mecanismelor Națiunilor Unite pentru drepturile omului se lărgește și rolul sistemului drepturilor omului al Națiunilor Unite se întărește, aceste mecanisme sunt tot mai mult chemate să se confrunte cu situații de conflict armat. În astfel de împrejurări, violările drepturilor omului sunt cele mai răspândite și cele mai grave.
40 L. D. Beck, S. Vile, Le Droit international humanitaire et le droit de l’homme, RICR nr.
800, 1993, pp. 99-128
41 V.S. Bădescu, Umanizarea dreptului umanitar, București, Editura C.H.Beck, 2007, p. 62
42 B. Ramcharan, The United Nations High Commissioner For Human Rights And International Humanitarian Law, Program on Humanitarian Policy and Conflict Research, Harvard University, Occasional Paper Series, Spring 2005, Number 3, p. 4
1.5. Sisteme regionale de protecție a drepturilor omului
1.5.1. Drepturile Omului în Sistemul European
Sistemul European cu privire la drepturile omului a fost inițiat de Consiliul Europei, organizație interguvernamentală în cadrul căreia s-au adoptat, începând cu anul 1950, diferite instrumente juridice, dezvoltându-se și cu ajutorul dimensiunii umane, promovată în cadrul comunităților europene și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Instrumentele cele mai importante care dezvoltă sistemul creat de
Consiliul Europei sunt, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și, Carta Socială Europeană, adoptată la 18 octombrie 1961. Convenția de la Roma a fost completată și modificată succesiv prin 11 protocoale adiționale, ultimul dintre acestea consacrând un mecanism de control deosebit de eficient, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, mecanism care permite sesizarea Curții de către persoanele particulare, iar aceasta poate pronunța hotărâri obligatorii pentru statele părți la Convenție.
Uniunea Europeană nu prevede garanții ale drepturilor omului în tratatele sale. Totuși, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a afirmat printr-o serie de decizii, că respectarea drepturilor omului va reprezenta o preocupare majoră în interpretarea tratatelor Uniunii și va apela pentru aceasta la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva aderării Uniunii la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a încercat identificarea unei
formule pentru crearea unui acord de asociere între Uniunea Europeană și Consiliul Europei. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt și membre ale Consiliului Europei, ceea ce, evident, garantează aplicarea convențiilor adoptate în cadrul Consiliului Europei.
În același timp, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa,
colaborează îndeaproape cu Consiliul Europei în domeniul promovării drepturilor omului. Actul final de la Helsinki din 1975 realizează o legătură interesantă între drepturile omului și preocuparea pentru securitate43. Deși nu are valoare de tratat internațional, documentul conține un catalog de drepturi ale omului și garanții corespunzătoare, dezvoltat prin unele conferințe interguvernamentale, încheiat prin „documente finale”. Cele mai importante sunt Documentul Final al Conferinței de la Madrid din 1983, cel al Conferinței de la Viena din 1989, al Conferinței de la Copenhaga din 1990,
precum și Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990, care a preluat anumite prevederi ale documentului de la Copenhaga. Catalogul drepturilor omului, al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, se diferențiază de cel consacrat prin tratatele din domeniu, prin faptul că
43 S.Scăunaș, Drept internațional umanitar, Sibiu, Editura Burg, 2001, p. 26
abordează unele drepturi ale minorităților, unele aspecte legate de preeminența dreptului și de valorile democrației.
1.5.2. Sistemul Interamerican al Drepturilor Omului
Sistemul regional de protecție a drepturilor omului pe continentul american, s-a dezvoltat în cadrul Organizației Statelor Americane, bazându-se pe Carta Organizației Statelor Americane, pe Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului și Convenția Americană a Drepturilor Omului44.
Amendată prin 3 protocoale, care au contribuit la consolidarea
caracterului normativ al Declarației Americane a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, care nu a fost obligatorie încă de la început din punct de vedere juridic, Carta Organizației Statelor Americane face puține referiri la drepturile omului. Ea înființează Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, cu rol în promovarea și protecția drepturilor omului.
Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului stabilește 27 de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale și 10 îndatoriri ale
persoanelor.
Convenția Americană a Drepturilor Omului, ratificată de 27 de state membre ale Organizației Statelor Americane, a fost dezvoltată prin două protocoale adiționale, unul referitor la drepturile economice, sociale și culturale și celălalt referitor la abolirea pedepsei cu moartea, care însă, nu au intrat în vigoare. Prin intermediul Convenției sunt garantate 20 de categorii de
drepturi civile și politice și sunt stabilite angajamentele statelor părți de a lua măsuri în domeniile economico-social, al educației, științei și culturii, în conformitate cu Carta. Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului, cu sediul la Washington, reprezintă mecanismul de protecție al drepturilor omului bazat pe Convenție. Acest mecanism de protecție se concretizează și prin intermediul Curții Interamericane a Drepturilor Omului, cu sediul la San Jose, ambele inspirate de modelul european.
1.5.3. Sistemul African al Drepturilor Omului și Popoarelor
Sistemul African al Drepturilor Omului și Popoarelor are la bază două documente, Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, adoptată în anul 1981 și Protocolul la Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor pentru crearea unei Curți Africane a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, adoptat în anul 1988 45 . Acestea au fost adoptate sub egida Organizației Uniunii Africane, organizație regională interguvernamentală care, la 9 iulie 2002 a fost înlocuită cu Uniunea Africană, organizație care
44 Ibidem, p. 27
45 S. Scăunaș, Dreptul internațional al drepturilor omului, Bucuresști, Editura All Beck,
2003, p. 123
reunește toate statele de pe continentul african și care a preluat preocupările în demersul protecției drepturilor omului.
Uniunea Africană, inspirată de cea Europeană, a fost creată pentru realizarea unei mai bune integrări, stabilități și guvernări pe continentul african, având în vedere dificultățile mari prin care statele africane au trecut în
ultimele decenii.
Carta Africană a Drepturilor Omului conține atât drepturi civile și politice, cât și drepturi economice, sociale și culturale, precum și drepturi colective și îndatoriri ale individului. Totodată, Carta dispune de un mecanism de control, concretizat într-o Comisie Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, ale cărei competențe și proceduri sunt asemănătoare cu comisiile
similare din Sistemul European și din cel American.
Din cele 53 de state care sunt membre ale Uniunii Africane în prezent,
49 sunt părți la Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, ceea ce evidențiază faptul că spațiul african tinde către o recunoaștere generală a valorii drepturilor omului, chiar dacă ambiguitatea unor prevederi poate permite statelor să comită în continuare abuzuri cu privire la unele drepturi și libertăți recunoscute.
1.5.4. Drepturile Omului în Spațiul Islamic
Problematică destul de complexă, viu discutată, controversată, adesea tragică și turbulentă, abordată cel mai adesea de pe poziții civilizaționale, drepturile omului în lumea musulmană au o semnificație complicată, cu implicații încă puțin înțelese și conștientizate, din cauza particularităților juridice care diferențiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spațiul civilizației occidentale.
Dreptul musulman (islamic), întâlnit la aproape 20% 46 din populația lumii, are ca principal izvor Coranul care, completat de Sunna, o culegere a învățămintelor și faptelor Profetului Mahomed 47 , constituie legea islamică numită Șaria, ca metodă juridică proprie acestui sistem. Învățătura
fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic și Mahomed este trimisul său. Musulmanii trebuie să respecte cu sfințenie poruncile, obiceiurile și interdicțiile Islamului. Dacă în concepția occidentală despre
drepturile omului, individul este avut în vedere ca titular al unor drepturi absolute, în Islam individul se află într-un plan secund în raport cu familia și colectivitatea în care trăiește.
Chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, cele câteva încercări de a adopta o Declarație a Drepturilor Omului în Spațiul Islamic și chiar a unei Carte Arabe a Drepturilor Omului, sunt demne de toată atenția. Multe state islamice doresc astăzi o armonizare a politicilor
46 De văzut Anexa 2
47 Mohammed, Muhammad (c. 570-632, Mecca) = cel lăudat (arabă)
în domeniul drepturilor omului și, în acest scop, au creat mai multe organisme regionale, precum Conferința Lumii Musulmane, Liga Statelor Arabe, Liga Mondială Musulmană sau Organizația Conferinței Islamice.
Drepturile proclamate de Carta Arabă a Drepturilor Omului, deși sunt formulate într-o manieră aparent laică, conduc la concluzia că acest document
are un profund caracter religios. Astfel, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie, statutul femeii, deși afirmate de Cartă într-o manieră imperativă de tip occidental, sunt puse sub semnul întrebării, respectiv dacă sunt interpretate și aplicate în baza dreptului musulman.
1.6. Restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului
pentru motive de securitate
Ca un principiu general, aplicabilitatea legală a protecției internaționale a drepturilor omului nu este afectată de conflicte. Cu toate acestea, legea internațională a drepturilor omului este caracterizată de un regim excepțional, în baza căruia, în anumite împrejurări, statele pot limita îndeplinirea sau protecția anumitor drepturi fundamentale, fiind posibilă derogarea de la obligații din domeniul drepturilor omului și restrângerea exercitării anumitor drepturi.
Documentele privind drepturile civile și politice prevăd și ele posibilitatea unor derogări, în condiții excepționale, limitate în timp, astfel
încât efectele acestora asupra drepturilor omului să nu devină periculoase.
Unele dintre asemenea derogări pot fi aplicate în perioade de insecuritate, de pericol pentru ordinea publică și instituțională. O condiție obligatorie care trebuie îndeplinită pentru a se putea deroga de la anumite drepturi ale omului este „amenințarea majoră”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit pericolul social ca fiind „o situație excepțională
de criză sau o urgență, care afectează întreaga populație și constituie o amenințare la adresa vieții organizate a comunității din care este compus statul” 48 . Situația trebuie să fie de o asemenea gravitate, încât restricțiile permise de diferite articole ale Convenției, pentru protecția siguranței, sănătății și ordinii publice, să fie absolut necesare49.
Potrivit dispozițiilor Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, acesta autorizează statele să-și suspende temporar unele dintre drepturile omului, în măsura în care acest lucru este absolut necesar și cerut de circumstanțe, pe timpul stărilor de criză care amenință viața unei
48 Cazul Lawless c. Irlandei, 3 Publications of the European Court of Human Rights,
Ser.A, 1961, paragraful 28
49 The Greek Case, Yearbook of the European Convention on Human Rights, 12A, 1969, paragraful 153
națiuni. O asemenea stare trebuie decalarată oficial, un stat neputându-și suspenda obligațiile privind interzicerea privării de viață în mod arbitrar, torturarea sau pedepsirea în mod crud și inuman, munca forțată sau sclavia, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.
Conform dispozițiilor articolului 15 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului, principiul de bază care funcționează în caz de conflict armat, sau alt pericol care amenință națiunea, este acela că orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri derogatorii privind obligațiile prevăzute de Convenție, dar numai în măsura în care situația o cere, și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații ce decurg din dreptul internațional.
Măsurile derogatorii pot fi prevăzute în legislația statelor sau în cuprinsul clauzelor derogatorii. Pentru a nu fi arbitrare, derogările trebuie să respecte anumite condiții:
Să fie aplicate numai în situații excepționale, care reprezintă un pericol public ce amenință viața națiunii;
Să fie prevăzute de lege;
Să fie compatibile cu celelalte obligații pe care statele părți le au, potrivit dreptului internațional public;
Să fie adecvate situației de fapt, adică să fie strict justificate de exigențele situației.
Anumite instrumente internaționale ale drepturilor omului interzic în mod explicit derogările de la unele dispoziții. De exemplu, Convenția O.N.U. împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, prevede că „nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau amenințare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura”.
Reglementarea derogărilor nu are ca scop situarea statului într-o poziție supraordonată individului. Aceste măsuri au ca scop fixarea unor limite care, în circumstanțe excepționale sunt mai severe, dar care protejează interesele tuturor indivizilor inclusiv a acelora care nu își vor putea exercita drepturile fundamentale, sau exercitarea acestora va fi semnificativ restrânsă. În fapt, este vorba de o extindere a puterii statale în detrimentul drepturilor individuale.
CAPITOLUL II : DREPTURILE OMULUI ȘI TERORISMUL: INTERDEPENDENȚE, CONDIȚIONĂRI, MODALITĂȚI DE ABORDARE
2.1. Terorismul și paradoxul asimetriei din secolul XXI
2.1.1. Fizionomia terorismului – Expresie a stării de insecuritate
Fără a fi un paradox al actualelor tendințe planetare, proliferarea asimetrică a unor noi amenințări și riscuri la adresa securității internaționale este o certitudine. Lumea internațională a secolului XXI a descoperit cu brutalitate că vechea ordine mondială caracterizată de rivalitate și capacitate de anihilare reciprocă a unor blocuri de state, a dispărut, în timp ce germenii construcției unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunității internaționale.
Efect nociv al puterii, terorismul face parte din actualele amenințări asimetrice, permanente, flexibile, aleatoare, surprinzătoare, greu de anticipat, de controlat, de supravegheat și mai ales de contracarat, care mențin o stare permanentă de nesiguranță, de alertă și de teamă. Acesta legitimează forța cea mai brutală și folosirea ei lipsită de orice scrupul, în condițiile în care singura regulă este cea dictată de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat50.
Prin diversitatea formelor în care se manifestă, terorismul este un concept de o indubitabilă compelxitate, fenomen social cu numeroase elemente variabile, fapt ce nu permite o definiție singulară și practică a acestuia. Descoperim brusc natura volatilă și profund subiectivă a complexului de motivații, de psihologii, ideologii, biografii personale, politică, economie și alte instrumente, reunite sub arealul practicilor specifice terorismului. În sens elementar, terorism înseamnă panică generată de un atac de o violență extremă, împotriva căruia, cel puțin pentru moment, nu există posibilitate de apărare. În același timp, terorismul reprezintă un mod de acțiune folosit de către organismele politice, de grupări naționaliste și etnice, sau de revoluționari, ca ultim și posibil mijloc de apărare.
Analiza terorismului a readus în actualitate o formă mult mai veche a
conflictualității, și anume cea a asimetriei. Asimetria „constă în refuzarea regulilor luptei impuse de adversar, astfel făcând orice operații imprevizibile”51. Asimetria dispune de reprezentări proprii, dificil de înțeles, asupra a ceea ce înseamnă etica luptei, loialitatea, alianțele, respectarea prevederilor unor acorduri și a obligațiilor asumate și își stabilește un
„calendar” foarte elastic, raportat la obiective în continuă schimbare. Spațiul
50 V.Măgureanu, Putere și terorism, București, Volumul I, nr. 1-2, 2003
51Cf. T. Poulin, Les guerres asymétriques: conflits d’hier et d’aujourd’hui, terrorisme et
nouvelles menaces, 2009, p. 1
nu este controlat prin elemente evidente, ceea ce-i permite să se dilueze în mediul populației locale și să se conserve pentru momentele favorabile. Pentru a păstra eficacitatea împotriva amenințărilor asimetrice, armatele trebuie să includă securitatea logistică în doctrina și în procesul lor de formare.
Nu există act terorist justificabil, după cum nici haosul nu poate să-l argumenteze și să-l explice. Haosul reprezintă doar, un mediu foarte prielnic pentru terorism, consemnând realitatea neliniară a acestuia, care trebuie înțeleasă și evaluată în coordonatele de instabilitate și intervalele de evoluții aleatorii care caracterizează o astfel de stare. Terorismul este un produs al unor astfel de stări generalizate de criză, care nu-și găsesc nici soluții rapide, nici justificări imediate, nici rațiuni suficiente.
Printre atributele acestei amenințări globale care este terorismul, se numără și desconsiderarea principiilor fundamentale ale legii, ordinii și drepturilor omului. Din aceste motive, activitatea de combatere a terorismului nu cade doar în sarcina instituțiilor statului care se confruntă în mod direct cu astfel de atentate, ci reprezintă o responsabilitate a întregii societăți civile.
2.1.2. Tipuri de terorism – Particularități și surse de generare
Principalele surse de generare a fenomenului terorist se află în configurația mereu schimbătoare și nesigură a societății actuale, în efectele contradictorii și chiar conflictuale ale procesului de globalizare și regionalizare, îndeosebi asupra unor comunități încremenite sau conduse în mod dictatorial 52 . În categoria surselor de generare a terorismului contemporan, se situează și următoarele: recrudescența spiritului identitar extremist, efectele greu de controlat ale culturii de piață, starea de mizerie și de înapoiere în care se află o parte a lumii, prezența unei mase mari de tineri musulmani în societățile occidentale.
Prilej de nenumărate controverse, înțelegerea cuprinzătoare a mecanismelor implicate în caracterizarea globală a fenomenului terorist relevă o particularizare pe diferite tipuri ale acestuia.
Terorismul revoluționar își are rădăcinile într-o ideologie politică, căutând răsturnarea unui guvern constituțional, ca parte a unui program de
transormare socială. În situația în care ideologia revoluționară este una la care aderă majoritatea populației, rezultatul fiind o revoltă populară globală față de regim, metodele teroriste nu sunt necesare, așa cum s-a întâmplat în cazul
„revoluțiilor de catifea” din sud-estul Europei din anul 1989, sau în cazul mai
recent al Georgiei.
52 G. Văduva, Terorismul Contemporan – Factor de risc la adresa securității și apărării naționale, în condițiile statutului României de membru NATO, București, Editura Universității Naționale De Apărare, 2005, p. 15
Terorismul naționalist-separatist are ca scop răsturnarea elitei conducătoare prin intimidarea, panicarea publicului și se subordoneză unei inițiative de insurgență, exemplele cele mai accesibile fiind oferite de Armata Republicană Irlandeză, Organizația pentru Eliberarea Palestinei și forța din spatele acesteia, Al-Fatah. Organizațiile teroriste naționalist-separatiste au nevoie de foarte puțini indivizi pentru a duce o campanie, disprețul adânc față de putere constituind un factor motivant esențial.
Terorismul anarhist este o manifestare a violenței expresive, fără un scop sau o cauză, subordonându-se unor diferite pretexte și abordând unica strategie a propagandei, prin fapte. Terorismul anarhist este îndeosebi periculos pentru că implică o anumită doză de fanatism, recurgând la practica atacării în mod arbitrar a unor ținte civile.
Terorismul de stat constă în implicarea directă sau indirectă a guvernului în practici de natură teroristă. Statele se pot implica în diferite moduri în fenomenul terorist, de la sprijin general acordat organizațiilor teroriste, până la înfăptuirea de atacuri teroriste de către agenții oficiale ale statului.
Terorismul punctual se concretizează în acțiuni ale unor grupuri dedicate rezolvării unei probleme specifice, care, în viziunea lor, este iminentă pentru societate, într-o măsură ce reclamă acțiunea imediată, prin metodologia specifică terorismului. Actele violente sunt justificate prin superioritatea morală a cauzei susținute, cauză care, de cele mai multe ori, este una importantă și legitimă, dar care nu justifică sub nicio formă încălcarea legii.
Terorismul religios este, în prezent, cea mai radicală formă de exercitare a terorii, prin faptul că este rezultatul unor orientări fundamentaliste, fanatice, care conferă dogmelor religioase interpretări și conotații ce legitimează cele mai brutale manifestări de violență. Indiferent de filonul dogmatic din care-și trage valorile fundamentale, nicio religie recunoscută oficial nu îndeamnă la vătămarea semenilor, însă, punctul nevralgic al religiei este dat de faptul că textele religioase pot fi interpretate, astfel încât violența să fie nu numai justificată, ci să devină chiar o datorie superioară oricărei alte rațiuni.
2.1.3. Resursele terorismului și impactul său economic
Resursele terorismului, fie ele economice, financiare, științifice, tehnice, ideologice sau de altă natură, se concretizează în diverse forme de manifestare. Implicarea statelor în terorismul internațional variază, de la oferirea de asistență la ajutoare operaționale și chiar la inițierea și orientarea activității organizațiilor teroriste.
Suportul ideologic oferit de statele implicate prezintă o importanță majoră și se manifestă prin îndoctrinarea politică și religioasă și propaganda în favoarea terorismului, directă sau mascată, exercitată prin mass-media,
Biserică, organizații guvernamentale și neguvernamentale sau religioase 53 . Sprijinul financiar, absolut necesar pentru dezvoltarea și acțiunile organizațiilor teroriste, poate fi oferit de actori individuali, statali, regionali sau globali și se concretizează în: bugetele unor state care practică sau susțin financiar terorismul, subvenții ale unor oameni de afaceri, bani obținuți de traficanți de droguri, fonduri strânse de partid și diferite alte organizații, fraude, evaziuni fiscale, falsificare și spălare de bani.
Sprijinul militar, absolut indispensabil, cuprinde antrenamente în tabere specializate, programe de ajutor militar constând în armament și echipamente, armamente rezultate din destructurarea unor armate, sau provenite din contrabandă. Suportul operațional include directa asistență a statelor implicate
în terorismul internațional, la alegerea țintelor și pregătirea atacurilor
specifice, putând lua diferite forme, de la pregătirea documentelor false, a unor arme speciale și a unor tehnologii de vârf, până la folosirea banilor propriilor agenții naționale de spionaj54.
Totodată, impactul economic al unui atac terorist poate fi destul de puternic, în special pe termen scurt și mediu, generând o serie de costuri directe și indirecte. Costurile directe decurg din pierderile materiale și umane,
impactul negativ asupra industriei asigurărilor, fluxurilor de investiții directe pe termen scurt, fluctuațiilor bursiere, turismului, încetinirea creșterii economice. Nu trebuie neglijate nici costurile indirecte ale unor atacuri teroriste, în special în cazul unor țări cu economii vulnerabile sau în
dezvoltare. Ele se pot manifesta prin creșterea costurilor de asigurare și
transport, deturnarea unor resurse de la utilizări productive pentru asigurarea securității, pierderea încrederii populației. Ținând cont de evoluțiile mediului
de securitate internațional, există în prezent puține țări care se pot considera la
adăpost de atacuri teroriste. Chiar și țările care nu sunt vizate în mod direct de asemenea atacuri, pot fi afectate în mod indirect, prin intermediul piețelor de capital, transportului și comerțului internațional.
Orice susținere financiară, orice formă de acțiune, act de încurajare,
planificare sau participare la un act de teroare, se consideră a fi o sursă de finanțare a terorismului. Putem astfel observa faptul că, finanțarea
terorismului nu constă doar în asigurarea de elemente financiare, ci și a
elementelor ce țin de acțiune, implicare directă sub orice formă. Grupările teroriste au profitat de globalizare pentru a se extinde și s-au adaptat ușor noilor tehnici și resurse financiare, în ciuda eforturilor făcute de organizațiile internaționale de a le combate. Metodele și sursele teroriștilor sunt complexe și variază în funcție de mărimea și orientările celulei teroriste, de regiune, de țară și de oportunitățile pe care le pot specula, scopul final fiind de a atrage
53 Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul-Dimensiune Geopolitică și
Geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, București, 2002, p. 54
54 Ibidem, pp. 54-55
fonduri. În linii mari, sursele financiare se pot împărți în două: surse legale și
surse ilegale.
Sursele legale sunt considerate a fi afacerile legale, asociațiile de caritate, organizațiile non-guvernamentale, zakatul (lege de o deosebită importanță pentru comunitatea musulmană, care presupune ca cei mai înstăriți să facă donații pentru cei mai săraci) și donațiile de orice fel. Sunt folosite pentru a genera venit, sau ca afaceri paravan pentru a spăla bani. Acestea sunt sursele mai puțin profitabile, însă conferă o siguranță de funcționare, deoarece este foarte greu pentru autorități să depisteze traseul veniturilor și beneficiarului final.
Sursele ilegale sunt cele care produc veniturile cele mai mari într-un timp relativ scurt, însă au un grad mare de risc, deoarece sunt mai ușor de depistat decât cele legale. Aceste surse ilegale provin din: trafic de droguri, trafic de persoane, trafic de arme, fraudă cu cărți de credit și cecuri, infracțiuni cibernetice, piraterie, răpiri, furt, jaf, contrabandă, sau orice fel de activitate criminală de dimensiuni mai mici sau mai mari, care să producă un profit mare și rapid. Rețelele teroriste, pe lângă producerea veniturilor pentru a-și asigura existența și buna funcționare a celulelor din diverse locuri, trebuie să fie capabile să-și mute fondurile. Metodele principale de mutare a fondurilor pot fi: hawala, curieri sau chiar prin intermediul sistemului bancar internațional. Hawala este un sistem utilizat în aproape tot Orientul Mijlociu și se bazeazã pe încredere, precum și pe asigurarea anonimatului, deoarece operațiunile nu se realizează pe hârtie. Utilizatorii acestui sistem transmit banii peste granițe sau în diverse regiuni, fără a-i transfera în mod fizic. Banii care se doresc a fi transferați se dau unui hawaladar (agent regional), care în schimbul lor oferă o parolă cu care beneficiarul poate ridica banii de la hawaladari, din zona unde se doresc mutați. Acest sistem este considerat unul extrem de eficient.
Astfel, războiul global atipic al forțelor militare în combaterea terorismului este condiționat de criterii spațiale și temporale, reflectate nu atât în acțiunile structurilor luptătoare, cât în logistică și susținere. Acestea impun acțiunilor militare anumite limitări, pe care nu le regăsim la adversarul de natură asimetrică.
2.2. Provocări specifice drepturilor omului în contextul terorismului și al
combaterii acestuia
Terorismul vizează distrugerea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept. El atacă valorile care se află în centrul Cartei Națiunilor Unite și a altor instrumente internaționale: respectarea drepturilor omului, statul de drept, normele care reglementează conflictele armate și protecția civililor, toleranța între popoare și națiuni și soluționarea pașnică a diferendelor. Impactul terorismului asupra unui număr însemnat de drepturi
ale omului este unul direct, în special asupra dreptului la viață, libertate, integritate fizică și psihică. Actele teroriste pot destabiliza guverne, pot submina societăți civile, pune în pericol pacea și securitatea, amenințând dezvoltarea economică și socială.
Atât terorismul cât și combaterea acestuia afectează sistemul de drepturi ale omului. Nefiind posibilă o analiză detaliată a tuturor
preocupărilor care vizează drepturile omului, în contextul terorismului și a
metodelor de combatere a sa, pot fi identificate unele provocări curente și
emergente drepturilor omului.
Legile internaționale ale drepturilor omului, cât și cele regionale, recunosc deopotrivă dreptul și datoria statelor să protejeze persoanele aflate
sub jurisdicția lor. Cu toate acestea, în practică, unele dintre măsurile pe care statele le-au adoptat în scopul protecției și respectării tuturor drepturilor
cetățenilor, au constituit ele însele un pericol la adresa dreptului la viață. Acestea includ execuții deliberate sau extrajudiciare pentru eliminarea anumitor persoane, ca o alternativă la arestarea acestora și aducerea lor în fața justiției. Comitetul cu privire la drepturile omului a declarat că aceste „ucideri vizate” nu trebuie să fie utilizate ca mijloace de descurajare sau de pedeapsă
și că o importanță majoră trebuie acordată principiului proporționalității. Orientările privind politicile de stat trebuie să fie în mod clar precizate comandanților forțelor armate și, de asemenea, plângerile cu privire la utilizarea disproporționată a forței. Înainte de orice contemplare de recurgere
la utilizarea forței, trebuie să fie epuizate toate mijloacele în procesul de arestare a unei persoane, suspectate de comiterea unor acte teroriste.
Interzicerea torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante este absolută în temeiul dreptului internațional. Aceasta reprezintă o normă peremptorie sau de jus congens, de la care nu se poate face derogare în nicio situație55. Ea nu are niciun efect asupra amenințărilor reprezentate de terorism sau asupra presupuselor pericole la adresa securității naționale. Cu toate acestea, statele au adoptat adesea, în confruntarea cu terorismul, politici și metode care circumscriau și subminau această interzicere absolută. De exemplu, utilizarea torturii și a altor tratamente inumane și degradante pentru
a obține informații de la persoane suspectate de terorism, este absolut interzisă, reprezentând utilizarea în justiție a unor probe obținute prin tortură, fie la domiciliu sau în străinătate, și „dovezi secrete” înaintate de urmărirea penală și alte autorități, în cadrul procedurilor judiciare, prin încălcarea principiului non-admisibilității probelor rezultate prin tortură, cuprins în articolul 15 din Convenția Împotriva Torturii56 . Politicile unor state care au ca scop excluderea aplicării legilor cu privire la drepturile omului,
55 Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights, Human Rights, Terrorism and Counter-terrorism, Fact Sheet No. 32
56 See Report of the Special Rapporteur on torture and other cruel, inhuman or degrading treatment or punishment (A/61/259, paras. 44–65)
persoanelor aflate în afara teritoriului lor, poate eroda într-un mod extrem de eficient interzicerea totală a torturii și a altor pedepse și tratamente crude, inumane sau degradante.
De asemenea, în contextul eforturilor de combatere a terorismului, statele au făcut uz de asigurări diplomatice, memorandumuri de înțelegere și alte forme de acorduri pentru a justifica întoarcerea sau transferul neregulat de persoane suspectate de terorism, în țări unde acestea se pot confrunta cu un risc real de tortură sau alte abuzuri grave la adresa drepturilor fundamentale.
Această practică aduce în atenția tuturor un număr însemnat de îngrijorări cu privire la drepturile omului. Tot sub umbrela conceptuală relativ confortabilă a expresiei de „combatere a terorismului”, au fost adoptate măsuri cu impact și asupra libertății persoanei, cum ar fi: proceduri judecătorești provizorii
pentru infracțiunile de terorism, inclusiv dispoziții privind cauțiunea și arestul preventiv al unor persoane, în așteptarea procesului, detenția provizorie sau administrativă.
Pe fondul globalizării, impactul terorismului asupra drepturilor omului și a securității, scapă uneori cu totul controlului statelor, traversând rapid granițe și frontiere, profitând de vulnerabilitățile lor. Imposibil de disuadat sau îndiguit, terorismul își pune amprenta și asupra instituirii statului de drept,
subminează societățile civile pluraliste, urmărește anihilarea bazelor democratice ale societăților și destabilizează guvernele constituite în mod legitim, scurgându-se cu ușurință prin mecanismele defensive obișnuite ale
statelor naționale. El declanșează forțe și pune în mișcare reacții, apte să modifice structural ordinea internațională, amenințând demnitatea și securitatea persoanelor pretutindeni, compromițând libertățile fundamentale și
urmărind distrugerea drepturilor omului.
2.3. Drepturile omului și „războiul împotriva terorismului”
2.3.1. „Războiul” împotriva terorismului – Controverse privind legitimitatea luptei armate
Atacurile de la 11 septembrie 2001 și ,,războiul împotriva terorii”
declarat de Statele Unite ca răspuns la acele atacuri, au stârnit interesul față de
,,grupurile armate transnaționale”, inaugurând epoca războiului terorist. Este cunoscut faptul că terorismul internațional reprezintă o considerabilă provocare pentru comunitatea internațională, iar dreptul internațional trebuie să facă față acestei provocări. Ceea ce este controversat este dacă trebuie să ne
confruntăm cu această provocare clasificând terorismul ca ,,război”, sau în terminologia dreptului internațional contemporan, ca un ,,conflict armat”? Similar, poate inamicul angajat într-un astfel de conflict să fie privit în mod corespunzător ca un ,,grup armat”? Cele două întrebări se află într-o strânsă corelație, deoarece un conflict armat nu poate exista fără prticiparea a două
sau mai multe părți, care trebuie să fie deopotrivă state sau grupuri armate,
așa cum sunt ele definite de dreptul internațional umanitar.
Existența părților este un element fundamental, care permite unei situații să fie calificată drept un conflict armat. Este importantă clarificarea condițiilor pe care un grup armat transnațional trebuie să le îndeplinească
pentru a fi parte la un conflict armat. Numai statele, și sub incidența Protocolului I de la Geneva din 1977, mișcările de eliberare națională, pot fi părți la un conflict armat internațional. Grupurile armate sunt părți tipice la un conflict armat fără caracter internațional. Un asemenea conflict presupune, potrivit legii, existența a cel puțin un grup armat și un guvern, sau două grupuri luptând unul împotriva celuilalt. Membrii unui grup armat
transnațional pot fi protejați de dreptul internațional umanitar, chiar dacă grupul lor nu îndeplinește criteriile de parte la un conflict, dar cu toate acestea
există un conflict armat între alte părți de pe teritoriul unde membrii grupului
se găsesc.
Ce se schimbă dacă un grup terorist este parte la un conflict armat fără caracter internațional, este faptul că el devine ca grup, un destinatar al dreptului internațional umanitar. Criteriile ce necesită a fi îndeplinite, le
regăsim în articolul 1, alineatul 1 din Protocolul II, și anume: grupul trebuie să se afle sub comandă responsabilă, să exercite control asupra unei părți din teritoriu, astfel încât să îi fie permis să desfășoare operații militare susținute și concentrate și să aplice Protocolul II. Grupurile armate transnaționale, în
cazuri foarte rare, vor îndeplini aceste criterii. În plus, textul dispoziției impune ca desfășurarea conflictului armat să aibă loc pe teritoriul unei Înalte
Părți Contractante, între forțele sale armate și un grup armat, ceea ce exclude ideea de luptă între un stat și un grup armat transnațional, pe teritoriul unui al treilea stat.
Regulile dreptului internațional umanitar se aplică în mod egal tuturor părților implicate, indiferent de calitatea și de statutul actorului respectiv: agresor, parte care se apără, stat sau grupare rebelă. Această egalitate în drepturi și obligații, impusă de normele de drept internațional umanitar, oferă
fiecărui participant la conflictul armat posibilitatea cunoașterii regulilor pe care trebuie să le respecte și, totodată, considerația de echilibru a unui
comportament similar din partea adversarului.
Când, în urmă cu 13 ani, secolul XXI nu „debuta plăcut sub aspectul păcii și stabilității la care mulți au visat după anii lungi de Război Rece și căderea comunismului” 57 , se configura cu claritate geografia conflictelor mondiale din mileniul ce abia începea: o geografie structurată de un nou tip de război, cel împotriva terorismului. În numele acestuia și a menținerii păcii mondiale, scena conflictelor a găzduit războaie precum cele din Iraq sau
57 G.C.Maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații internționale în secolul XXI,
București, RAO International Publishing Company, 2009, p. 48
Afganistan și a asistat la numeroase atentate teroriste în întreaga lume. Rezultatul nu a fost cel al restabilirii echilibrului și al siguranței, ci al instaurării unei stări permanente de teamă și suspiciune. Retorica atitudinii promovate de sintagma „război împotriva terorismului” are, evident, scopul de a conferi un sentiment de siguranță unei națiuni care a suferit o traumă, resimțită cu atât mai mult cu cât nimic nu părea a prevesti o lovitură de o asemenea amploare. O privire lucidă și realistă, însă, aruncată în spatele acestei retorici antrenante și reconfortante, ar putea dezvălui un pericol și mai mare: amenințarea democrației chiar de către statul care a simbolizat-o dintotdeauna.
Anumite aspecte ale acestui „război împotriva terorismului”, lansat în urma atacurilor îndreptate împotriva Statelor Unite ale Americii în data de 11
septembrie 2001, se ridică la nivelul unui conflict armat definit de dreptul internațional umanitar. Războiul inițiat de coaliția condusă de Statele Unite în Afganistan, care a început în octombrie 2001, este un exemplu grăitor, convențiile de la Geneva din 1949, precum și regulile de drept internațional cutumiar fiind perfect aplicabile. Cu toate acestea, numeroase violențe care se produc în alte părți ale lumii, descrise drept „teroriste”, sunt comise de grupări
sau rețele slab organizate, sau de către indivizi care, cel mult, împărtășesc aceeași ideologie. Astfel, nu se poate stabili cu exactitate dacă acestea pot fi caracterizate ca „părți” la un conflict armat. Început la scurt timp după atacuri, războiul împotriva terorismului s-a manifestat ca un regim care tinde să
devină tot mai nedemocratic, cu toate că lupta statelor lumii împotriva terorismului internațional este considerată legitimă și legală. Michael Ratner, în studiul său „Fortress America: Will it make us safer?”58, oferă ca exemplu în acest sens detențiile masive și investigațiile asupra celor suspectați de terorism, mulți dintre aceștia fiind reținuți multe zile, fără a li se garanta accesul la un avocat sau a li se comunica acuzele aduse împotriva lor, detenția prelungindu-se chiar și după ce s-a dovedit că nu sunt suspecți de vreun act terorist. În plus, s-a pus în discuție chiar recurgerea la metode „speciale” pentru a-i determina pe suspecți să vorbească. Astfel, FBI-ul și Departamentul
de Justiție au luat în calcul adoptarea unor metode care implică folosirea drogurilor și tactici de presiune psihică.
Legitimitatea luptei împotriva terorismlui rezidă în prevederile Cartei O.N.U., al cărui articol 51 prevede că nicio dispoziție a prezentului document nu poate aduce atingere dreptului natural de legitimă apărare, individuală și colectivă, în caz că un membru al Națiunilor Unite este obiectul unei
agresiuni armate, până ce Consiliul de Securitate adoptă măsurile necesare
58 Publicat în volumul editat de Roger Burbach și Ben Clarke, September 11 and the U.S. War:Beyond the curtain of smoke,City Lights Books and Freedom Voices, San Francisco,
2002
pentru menținerea păcii și securității internaționale 59 . În același timp, Rezoluția O.N.U. 1373, din 28 septembrie 2001, a învestit comunitatea internațională cu un mandat lărgit în lupta împotriva terorismului, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un Comitet contra terorismului, însărcinat cu supravegherea progreselor realizate de țări în acest domeniu. Amploarea daunelor pe care le produc atentatele teroriste, atât prin pierderile de vieți omenești, cât și prin distrugerea unor bunuri de mare valoare economică, de patrimoniu sau simbolică, conferă și ea legitimitate luptei împotriva acestui fenomen al lumii contemporane, care este terorismul. Statele Unite ale Americii au recurs la forța militară împotriva regimului talibanilor, pentru că ei au autorizat Al-Qaeda să folosească Afganistanul ca bază pentru pregătirea atacurilor lor și le-au oferit tabere de antrenament în mânuirea armelor, și pentru că au refuzat să oblige acest grup să-și înceteze activitățile. Dreptul la legitimă apărare justifică și el recursul la forță militară împotriva Al-Qaeda, care nu este un stat, dar a planificat și a realizat atentate violente, caracterizate printr-o amploare, o dimensiune și o sofisticare care fuseseră, până atunci, apanajul statelor. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a recunoscut dreptul Statelor Unite de a riposta atentatelor din 11 septembrie
2001, iar NATO a invocat pentru prima dată în istoria sa, dispozițiile
Tratatului Atlanticului de Nord privind legitima apărare colectivă.
Obiectivul principal al campaniilor militare și al eforturilor deosebite depuse pentru anihilarea teroriștilor de pretutindeni, sau a celor care-i sprijineau, războiul împotriva terorismului, a fost denunțat în numeroase rânduri, ca ascunzând de fapt pretextul pentru exercitarea antidemocratică a
puterii, asupra anumitor state. În raportul anual al Organizației pentru Drepturile Omului „Amnesty International”60, Statele Unite ale Americii au fost criticate pentru acțiunile întreprinse în urma atentatelor din 11 septembrie. Organizația consideră că războiul contra terorismului este purtat în dauna drepturilor omului, Statele Unite pierzându-și credibilitatea ca lider mondial, în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale. Organizația acuză Washingtonul că, în încercarea sa de a forma o coaliție internațională împotriva terorismului, și-a temperat tonul critic la adresa aliaților care, în
trecut, au fost acuzați că nu respectă drepturile fundamentale. Activiștii pentru drepturile omului își exprimă îngrijorarea privind modul în care sunt tratate persoanele arestate după 11 septembrie pentru activități teroriste, deținute la Guantanamo Bay sau transferate în alte state.
În luna aprilie 2003, „Washington Post” informa că Departamentele
Apărării și Justiției din SUA au aprobat o listă cu 20 de tehnici de interogare,
59 P. Duțu, Rolul Forțelor Armate în lupta împotriva terorismului. Forme și procedee de acțiune specific angajării forțelor armate în lupta împotriva terorismului, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 33
60 Amnesty International Publications, 2002, 1 Easton Street, Londres WCIX 0DW, Royaume-Uni, p.167
care urmau să fie folosite la Guantanamo Bay. Printre respectivele tehnici se regăseau privarea de somn, expunerea deținuților la căldură și la „atacuri senzoriale” (zgomote și lumini puternice), amenințarea cu vătămarea iminentă a membrilor familiilor acestora. Dintre suspecții de terorism deținuți la Guantanamo Bay, care au fost eliberați, majoritatea au acuzat cruzimea cu care au fost tratați. Comisia O.N.U. responsabilă cu monitorizarea respectării Convenției Împotriva Torturii din 1984, adoptată și de Statele Unite, a declarat că reținerea unor persoane suspectate de terorism, în centre de detenție, fără posibilitatea de a fi vizitați de Comitetul Internațional al Crucii
Roșii, reprezintă o violare fără echivoc a acestui tratat61. Apărându-și poziția, Statele Unite au susținut imperioasa necesitate de a deține „inamicii
combatanți” în acest centru de detenție, atât timp cât va dura „războiul împotriva terorii”. Cu toate acestea, conform raportului O.N.U., reținerea unei
persoane fără punerea sub acuzare, precum și utilizarea unor tehnici de interogatoriu care folosesc tortura, contravine normelor internaționale privind respectarea drepturilor omului.
Thomas Friedman, comentator de politică externă la cotidianul The
New York Times, a caracterizat războiul împotriva terorismului ca fiind
„echivalentul celui de-al treilea război mondial”, principala amenințare la adresa unei ordini internaționale bazate astăzi pe globalizare, afirmând că războiul dus împotriva acestui pericol letal va produce pe termen lung, consecințe geopolitice generatoare de „noi ordini și diviziuni.”
2.3.2. Spectrul transparenței în elaborarea și aplicarea strategiilor antiteroriste
În mod sigur, newyorkezul din Manhattan care, în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, își savura tacticos cafeaua la Starbucks nu și-ar fi putut imagina nici în ruptul capului că, în câteva minute, avioane deturnate vor izbi în plin cele mai înalte clădiri din oraș, ucigând în câteva minute mai multe mii de oameni.62 Acea dată fatidică de 11 septembrie a fost caracterizată în mod ubicuu și condamnată ca fiind un act de terorism internațional. Ieșirea din periferia temporală a istoriei, a comunității internaționale, ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie, a adus în prim-plan unitatea fără precedent a scopurilor la nivel internațional, respectiv necesitatea de a preveni, de a pedepsi sau de a combate terorismul internațional. A urmat o proliferare a măsurilor legale, cu efecte extinse de natură politică, fiind incluse și rezoluțiile Consiliului de Securitate, care au impus o gamă de obligații statelor în prevenirea și reprimarea terorismului. Acestea includ asigurarea faptului că
61 Colum Lynch, Military Prison’s Closure Is Urged U.N. Panel Faults Detention Policies,
Washington Post, May 20, 2006
62 G.C.Maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații internționale în secolul XXI,
București, RAO International Publishing Company, 2009, p. 63
„actele de terorism reprezintă infracțiuni grave în regulamentele și legile interne și că pedepsirea lor corespunzătoare, reflectă nivelul de gravitate cu care ne confruntăm”63.
Războiul mondial împotriva terorismului trebuie să aibă în vedere, în orice moment, evitarea încălcării drepturilor omului și convertirea acestora în
victime colaterale, pe fondul spectrului de transparență al acestei lupte. Nevoia de prevenire a actelor teroriste este evidentă, la fel și condamnarea autorilor acestora, însă sacrificarea altor priorități-cheie, cum ar fi drepturile omului, ar însemna o auto-înfrângere64 .
În ciuda diversității de interese și de convingeri pe care se bazează, organizațiile teroriste sunt conștiente, de regulă, de considerentele prohibitive
pe care le implică respectarea valorilor democratice în elaborarea și implementarea strategiilor antiteroriste65. Astfel, ele apelează la o varietate de forme și procedee de acțiune, care subminează legitimitatea actorilor instituționali, efortul acestora de a-l contracara devenind încălcare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În condițiile în care, o strategie globală antiteroristă va fi elaborată fără a avea în vedere respectarea drepturilor omului, precaritatea și nesustenabilitatea acesteia vor favoriza alegerea căilor violenței de către teroriști. Kofi Annan, secretarul general al ONU din perioada atentatelor de la
11 septembrie 2001, se exprima cu privire la drepturile omului în contextul luptei împotriva terorismului: „reacția nostră la fenomenul terorismului, trebuie să fie în deplină concordanță cu respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, elemente care nu trebuie să fie sacrificate în astfel de momente tensionate” 66 . Regulile și legile menite să contracareze amenințările la adresa securității, cum este și terorismul, sunt eficiente, însă, numai în măsura în care societățile vizate sunt dispuse să accepte anumite compromisuri.
Guvernul și Congresul Statelor Unite ale Americii, sub șocul evenimentelor din 11 septembrie 2001, au inițiat un proces politic și juridic care a marcat evoluția democrației și a drepturilor civile, nu numai la nivelul Statelor Unite, ci și la nivel global. Astfel, au fost create unele premize periculoase la adresa drepturilor și libertăților individuale, prin schimbarea radicală a echilibrului puterii, cauzate de războiul împotriva terorismului.
63 SC Res. 1373 (2001), 28 September 2001, UN Doc. S/RES/1373 (2001). Această rezoluție a stabilit, de asemenea, un comitet de Combatere a Terorismului în vederea monitorizării implementării acesteia.
64 Human rights and Terrorism, Report of the Policy Working Group on the United Nations and Terrorism, http://www.un.org/
65 C.Barna, Terorismul, ultima soluție? Mărirea și decăderea Al-Qaeda, București, Editura
Top Form, 2010, p. 117
66 D.Thalif, U.N. Official Seeks Scrutiny of Anti-Terrorism Measures, http://www.ips.org/institutional/
Măsuri represive au fost instituite de către state în numele luptei împotriva terorismului, cum ar fi monitorizarea corespondenței și a comunicațiilor suspecților de terorism reținuți, supraveghere electronică fără acord judecătoresc, reținerea unor persoane care nu sunt cetățeni ai statului în care au fost reținuți67. Neexistând nicio instituție internațională care să stabilească dacă acele măsuri încalcă drepturile omului, statele membre ale Adunării Generale O.N.U. au adoptat, la 8 septembrie 2006, „Strategia globală privind combaterea terorismului”, document prin care se angajau să adopte măsuri
care să garanteze respectarea drepturilor omului și a statului de drept, în
contextul luptei împotriva terorismului.
Atingerea unui echilibru între garantarea drepturilor omului și protecția împotriva terorismului necesită identificarea anumitor strategii cu o abordare
multidimensională, cu accent pe protecția drepturilor omului ca element integral de securitate. Alegerile pe care guvernele statelor trebuie să le facă în confruntarea cu terorismul sunt dificile, însă atingerea unui echilibru în acest sens, se poate realiza cu succes. Singura modalitate prin care lumea democratică poate face față acestei noi provocări, este aceea de a demonstra că toleranța, respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană, precum
și preocuparea pentru prosperitatea individului, sunt repere esențiale în sistemul axiologic al democrațiilor moderne laice, chiar dacă își au originile în creștinism68.
2.4. Promovarea și respectarea drepturilor omului – Echilibru și prioritate în era terorismului global
În politica internă și externă a comunității din întreaga lume, se impune, în prim-plan, găsirea unui echilibru între preîntâmpinarea atentatelor de tip terorist și susținerea și respectarea drepturilor omului. La fel cum terorismul are un impact asupra drepturilor omului și a funcționării societății, și măsurile adoptate de state pot da rezultate în combaterea sa. Eficiența măsurilor de combatere a terorismului și de protecție a drepturilor omului sunt complementare, consolidându-și reciproc obiectivele, care trebuie urmărite împreună, ca parte a datoriei statelor de a proteja persoanele aflate în aria lor
de competență69.
După începerea operațiunii antiteroriste din Afganistan, problemele de fond privind drepturile omului și dezvoltarea democrației și-au făcut simțită
prezența. Lupta împotriva terorismului, suspendarea de facto a principiilor
67 K.Kalliopi, Terrorism and human rights, www.un.org
68 S.Tsang, Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului global,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 16
69 Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights, Human Rights, Terrorism and Counter-terrorism, Fact Sheet No. 32, p.20
Habeas Corpus-ului, legitimarea torturii în contextul terorismului global și încălcarea repetată a acordului de la Geneva privind prizonierii de război, distrug progresul realizat în ultimele cinci decenii la nivelul drepturilor omului. Toate acestea sunt axate pe o politică de securitate națională, construită pornind de la principiul unui asediu permanent, unde prioritățile sunt axate pe necesitatea dictată de aceste politici de securitate națională și mai puțin pe un pragmatism constructiv.
Combaterea terorismului nu este numai o sarcină complexă și dificilă, dar și una care necesită mult timp. În prezent, devine deosebit de actuală problema creării unor sisteme mondiale, regionale și naționale de securitate colectivă. Conjugarea eforturilor tuturor elementelor responsabile conduce la necesitatea politică și economică de a forma un sistem internațional viabil de securitate colectivă, capabil să reziste la orice expansionism intern și extern, militar, dar și la terorism. Evenimentele tragice din ultimii ani, numeroase atacuri teroriste în diferite țări ale lumii, au demonstrat existența unei amenințări clare la viața politică, economică și socială a statelor dezvoltate și în curs de dezvoltare, cu niveluri diferite ale democrației și ale tendințelor religioase.
A existat o proliferare a politicii și a legislației de securitate și de anihilare a terorismului în întreaga lume, de la adoptarea Rezoluției Consiliului de Securitate 1373 din 2001, mare parte din aceasta făcând referire la drepturile omului. Majoritatea statelor, în îndeplinirea obligațiilor de combatere a terorismului prin măsuri practice și legislative, au generat consecințe negative pentru libertățile civile și drepturile fundamentale ale omului. Rezultatul Summit-ului Mondial adoptat de Adunarea Generală în
2005, a luat de asemenea în considerare problema respectării drepturilor omului în contextul combaterii terorismului, evidențiind faptul că, o
cooperare internațională în lupta împotriva terorismului, trebuie să fie realizată în conformitate cu legile dreptului internațional, incluzând Carta Națiunilor Unite, convențiile și protocoalele internaționale. Adunarea Generală și Comisia Drepturilor Omului au subliniat faptul că statele trebuie să se asigure că, pe fondul contracarării faptelor de terorism, măsurile întreprinse sunt în concordanță cu legile internaționale ale drepturilor omului,
ale dreptului refugiaților și ale dreptului internațional umanitar. Același lucru a fost statuat și de Consiliul de Securitate, începând cu Declarația stabilită de Rezoluția 1456 din 2003.
Strategia Globală a Națiunilor Unite de combatere a terorismului, recunoaște protecția și promovarea drepturilor omului, ca fiind componente esențiale și durabile în confruntarea cu astfel de amenințări. În plus față de acest imperativ, statele trebuie să respecte obligațiile internaționale privind drepturile omului, regăsite în dreptul cutumiar și în tratatele internaționale. Adoptarea anumitor metode de către agențiile guvernamentale care răspund de preîntâmpinarea sau zădărnicirea atacurilor teroriste, îi ofensează uneori pe
apărătorii drepturilor omului70 . De aceea, în prezent, democrația nu există decât dacă practică recunoașterea, aplicarea și respectarea drepturilor omului. În lupta împotriva terorismului, drepturile omului trebuie să constituie unul dintre pilierii esențiali ai comunității internaționale, pentru că ele se referă la valori universal recunoscute ale fiecărei persoane, inerente și inalienabile, definind condiția umană într-o societate civilizată71.
70 S.Tsang, Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului global, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 26
71 L.Tarnu, Protecția Internațională a Drepturilor Omului, Sibiu, Editura Techno Media,
2008, p.29
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Comportamentul actorilor statali și non-statali în lumea contemporană, fac din tabloul arhitecturii de securitate o imagine dinamică, ce trebuie studiată continuu, chiar de către cei care o formează, tocmai pentru a-i putea surprinde sensurile de evoluție. Riscurile de natură teroristă și amenințările asimetrice se diversifică și se amplifică în intensitate și ca arie de manifestare, iar prevenirea și contracararea acestora devine o responsabilitate comună a tuturor statelor. În lumea de astăzi, marcată de pluralism și schimbare, drepturile omului trebuie văzute ca principalul mijloc de evitare a suferinței și a umilinței, furnizând standardele minime ale demnității, tolerării și conviețuirii.
Consider că edificarea unei noi arhitecturi de securitate, la baza căreia se află încrederea și cooperarea internațională, democrația și economia performantă, asigurarea și respectarea drepturilor omului, concomitent cu promovarea și afirmarea valorilor naționale, nu este un proces utopic, aflat în sfera virtualului, ci se dovedește a fi unul perfect viabil și realizabil, dar care solicită aranjamente și demersuri politice specifice, angajarea unor importante resurse economice și financiare, într-o perioadă de timp mult mai lungă decât se preconiza inițial. De aici rezultă că este nevoie de timp, chiar de foarte mult timp, pentru a se pune în operă și consolida o arhitectură solidă de securitate.
Parametrii s-au schimbat într-o oarecare măsură, în prezent, iar execuțiile extrajudiciare sunt pe drumul de a scăpa din umbra ilegalității, câștigând treptat legitimitate, ca o metodă de combatere a terorismului și ca un „război de precizie”. Totuși, rămâne foarte importantă adoptarea unor proceduri care să sporească transparența și responsabilitatea la nivelul acestor asasinări vizate, în același timp respectând și nevoile de securitate națională.
Reacția statelor care acționează în afara standardelor acceptate ale drepturilor omului și dreptului internațional, constituie un adevărat pericol. Însă, acest pericol nu poate fi contracarat numai prin cuvinte pioase și propuneri pentru cursuri de acțiune, care par a fi oarbe la alegerile dificile ale vieții reale. Drepturile omului sunt cele inerente însăși naturii sale, în lipsa cărora acesta nu poate avea o existență demnă, iar dreptul internațional al drepturilor omului constă dintr-o totalitate de principii și norme care determină obligația statelor privind asigurarea și respectarea lor, fără discriminare, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, precum și care stabilesc răspunderea pentru încălcarea acestor drepturi.
Hugo Grotius afirma că „războaiele sunt incompatibile cu dreptul” având în vedere faptul că războiul admite dreptul la crimă, inclusiv deposedarea de viață. Războiul aduce suferințe enorme, chiar și atunci când violența generată de el este într-un oarecare mod limitată, sau reglementată, de aceea oamenii trebuie să depună toate eforturile pentru a nu admite transformarea lui într-un haos sângeros, într-o măcelărie fără norme, unde
sunt nimiciți toți de-a rândul și, de asemenea, pentru a preîntâmpina sau, cel puțin, a diminua efectele dezlănțuite ale acestui flagel al lumii contemporane. Pentru a minimaliza suferințele umane, e necesar a se face tot posibilul pentru protecția drepturilor inalienabile ale omului, în perioada conflictelor armate. În cazul execuțiilor extrajudiciare, consider că un pas important ar fi adoptarea unor convenții internaționale, sau a unor rezoluții care să interzică sau să permită, doar în anumite circumstanțe, și cu respectarea anumitor reguli prestabilite, astfel de asasinări.
Consider că în viitorul cât mai apropiat, începerea elaborării unor norme care să reglementeze în mod clar procesul de dezvoltare și de aplicare a sistemelor robotizate, s-ar dovedi extrem de utilă, cu implicații imediate la nivelul legalității execuțiilor extrajudiciare. Legile internaționale cu privire la utilizarea armelor de toate tipurile ar trebui modificate, pentru a răspunde mai bine nevoilor curente și pentru a armoniza percepțiile privind principalele riscuri și amenințări actuale. De asemenea, cred că ar fi necesară și îmbunătățirea unora dintre aceste legi, până la reînnoirea lor, în vederea acoperirii lacunelor și a situațiilor nereglementate, care destabilizează cântarul echilibrului cu privire la respectarea drepturilor omului, în contextul execuțiilor extrajudiciare prin intermediul dronelor.
Astfel, pe această scenă actuală dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, condiția esențială pentru dezideratul unei lumi mai bune trebuie să fie promovarea cât mai largă a drepturilor omului, crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului, în variate domenii, și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Philip Alston observa pertinent că, „în ultima vreme, comunitatea internațională a devenit mai inventivă în promovarea și implementarea drepturilor omului, care sunt mai puțin occidentale, mai diverse și mult mai bine concepute, astfel încât să întâlnească tradițiile și culturile locale.” În contextul atingerii unei coeziuni în reglementarea și promovarea drepturilor omului la nivelul statelor, ar trebui realizată o corelație între identificarea și prioritizarea intereselor cu privire la acest demers și coordonarea resurselor politice, economice și militare.
O miză importantă a prezentei lucrări o constituie examinarea modului în care drepturile omului sunt respectate sau încălcate în cazul execuțiilor extrajudiciare și totodată, în cazul realizării acestora prin intermediul dronelor. Este adevărat faptul că, datorită raportului preț-calitate al acestui tip de armă și mai ales, având în vedere eficiența ei extraordinară, numeroase țări au procurat deja o astfel de tehnologie. Unele, cum ar fi Israel, Rusia, Turcia, China, India, Iran, Marea Britanie și Franța au, sau doresc să aibă la dispoziție drone, cu capabilitatea de a lansa rachete ghidate laser. Până în prezent,
Statele Unite ale Americii dețin cea mai mare „armată de drone”, alte state și actori nestatali fiind în proces de achiziționare a lor.
Ca urmare, este foarte importantă clarificarea situației legale a acestor arme și a distincției ce trebuie făcută între cele două tipuri diferite de violență:
„violența licită“ în conflictele armate, guvernată de legile și obiceiurile
războiului și „violența ilicită“, care include terorismul. Consider, de asemenea, important, ca proiecția și protecția forței să înceapă cu implementarea grijii față de om, care înseamnă deopotrivă calitatea pregătirii lui pentru a face față în lupta împotriva terorismului, în război și în operațiile post-conflict și crearea condițiilor necesare pentru ca acesta, în cadrul unității sale, să-și poată îndeplini misiunea. Acest lucru trebuie să înceapă cu logistica, cu elaborarea temeinică a unor politici de susținere suplimentară, externalizarea anumitor activități, precum și, în măsura posibilului, dezvoltarea unei cooperări internaționale în acest domeniu. Pentru că, așa cum am menționat pe parcursul lucrării, logistica terorismului și evoluția unor astfel de acțiuni până în prezent, impune într-un mod imperios și evoluția și dezvoltarea mijloacelor de combatere a sa.
Terorismul este în mod sigur cea mai gravă formă de infracțiune îndreptată împotriva păcii și libertății, a comunităților și oamenilor pașnici, împotriva vieții, a drepturilor și a libertăților fundamentale, iar obiectivul urmărit în prezenta lucrare a fost acela de a pune în evidență, de a semnaliza, impactul unui astfel de fenomen asupra procesului de respectare și de promovare a drepturilor umane fundamentale, fenomen uneori imposibil de împiedicat, care provoacă victime și daune materiale, atingându-și ținta aproape în mod garantat, șansele de apărare fiind nule. Pentru ca acest lucru să nu aibă loc, consider că statele lumii trebuie să conlucreze la eliminarea cauzelor ce generează acest puternic și periculos fenomen. Indiferent de motivație sau scopuri, sunt drepturi care niciodată nu pot fi încălcate: dreptul la viață, dreptul la libertatea de gândire, dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor crude. Astfel, Dreptul Internațional Umanitar caută să asigure un echilibru între securitatea statului și drepturile individuale, în perioada de conflict armat, iar într-un conflict armat internațional, actele teroriste sunt interzise fără rezerve sau excepții. În mod deosebit, represaliile nu pot fi justificate ca o reacție la actele teroriste. Cu atât mai mult, represaliile împotriva civililor sunt interzise în toate împrejurarile. În aceste condiții, dreptul internațional umanitar constituie o pavăză pentru securitatea umană, cu condiția să fie respectat atunci când este invocat, și să nu fie invocat decât cu bună-credință. Totodată, legislația din domeniul drepturilor omului trebuie respectată în orice împrejurare, concomitent cu depunerea unor eforturi susținute pentru menținerea păcii și securității, pentru contracararea riscurilor asimetrice, neconvenționale, cu care umanitatea se confruntă, participând la gestionarea provocărilor globale, care pot aduce atingere valorilor fundamentale din acest domeniu.
Pe fondul acestor ample și grave provocări ale secolului XXI, cum este și fenomenul terorismului, de exemplu, consider că emiterea unor acorduri și convenții noi, care să le condamne și care să elimine controversele, situațiile nereglementate, posibilitatea interpretărilor de orice natură, ar putea realiza o armonie rapidă la nivel mondial, cu litera și spiritul acestor documente. În cazul execuțiilor extrajudiciare prin intermediul dronelor, legi concrete care să prevadă situațiile în care utilizarea lor este legală, ar contribui la ieșirea din umbra ilegalității a acestora și, în același timp, la folosirea lor adecvată în lupta împotriva terorismului.
Așa cum sublinia și R. James Woosley, „Războiul Rece s-a sfȃrșit, dar nu și istoria, nu și conflictele”, acest lucru fiind demonstrat de realitatea de zi cu zi, iar securitatea populației presupune inviolabilitatea drepturilor omului. Într-un stat în care drepturile omului pot fi încălcate, statul însuși nu este în siguranță, iar dacă lupta împotriva terorismului nu respectă principalele drepturi ale omului, nu poate asigura securitatea națională, contribuind chiar la afectarea acesteia.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
1. Barna C., Al-Qaeda Vs. Restul lumii –după 10 ani-, Editura Top Form,
București, 2011
2. Barna C., Terorismul, ultima soluție? Mărirea și decăderea Al-Qaeda,
București, Editura Top Form, 2010
3. Bădescu V. S., Umanizarea dreptului umanitar, București, Editura
C.H.Beck, 2007
4. Corlățean T., Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului,
Editura Universul Juridic, București, 2012
5. Duculescu V., Protecția juridică a drepturilor omului, București, Editura
Lumina Lex, 1994
6. Duțu P., Rolul Forțelor Armate în lupta împotriva terorismului. Forme și
procedee de acțiune specific angajării forțelor armate în lupta împotriva terorismului, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010
7. Gâlea I., Folosirea Forței în Dreptul Internațional, Editura Universul
Juridic, București, 2009
8. Guțan S., Dreptul internațional umanitar –Note de curs-, Editura
Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012
9. Maior G. C., Incertitudine. Gândire strategică și relații internționale în
secolul XXI, București, RAO International Publishing Company, 2009
10. Maior G. C., Noul aliat-Regândirea politicii de apărare a României la
începutul secolului XXI, Editura RAO, București, 2012
11. Măgureanu V., Putere și terorism, București, Volumul I, nr. 1-2, 2003
12. Olteanu I., Drept European al drepturilor omului. Drept material European al drepturilor omului, Volumul I, București, Editura Fundației România de mâine, 2006
13. Onica-Jarka B., Drept Internațional Umanitar –Note de Curs-, Editura
Universul Juridic, București, 2011
14. Popescu C. L., Protecția internațională a drepturilor omului – surse,
instituții și proceduri, București, Editura All Beck, 2000
15. Popescu E., Drept Internațional umanitar, Dreptul conflictelor armate, Dreptul războiului, Ed.Universul Juridic, București, 2011
16. Scăunaș S., Dreptul internațional al drepturilor omului, Bucuresști,
Editura All Beck, 2003
17. Scăunaș S., Drept internațional umanitar, Sibiu, Editura Burg, 2001
18. Stăncilă L., Terorismul-Provocare a secolului XXI, Editura Universității de Apărare „Carol I”, București, 2007
19. Tarnu L., Protecția Internațională a drepturilor omului, Sibiu, Editura
Techno Media, 2008
Autori străini:
1. Beck L. D., Vile S., Le Droit international humanitaire et le droit de
l’homme, RICR nr. 800, 1993
2. Beitz C. R., The idea of Human Rights, Oxford Univ.Press, Oxford, 2001
3. Benedek W., Understanding Human Rights – Manual on Human Rights, European Training and Research Centre for Human Rights and Democracy, Wien – Graz, 2006
4. Brzezinski Z., Marea tablă de șah.Supremația Americană și imperativele sale geografice, Ed.Universul Enciclopedic, București, 2000
5. Buergenthal Th., Weber R., Dreptul internațional al drepturilor omului,
București, Editura All, 1996
6. Cook P., Bringing the Spies in From the Cold: Legal Cosmopolitanism and Intelligence Under the Laws of War, 44 U.S.F. L. REV. 601, 2010
7. Cooper R., Ordine și haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2007
8. Greenwood C., The Relationship Between Jus ad Bellum and Jus in Bello,
9 Review of International Studies 221, 222-23, 1983
9. Ignatius D., A Quiet Deal with Pakistan, WASH. POST, Nov. 4, 2008
10. Israel D., Policy of Targeted Killing, 17 Ethics and International Affairs,
2003
11. Lietzau W. K, Combating Terrosism:Law Enforcement or War?, Schmitt M. N., Beruto G. L., Terrorism and Internațional Law, Challenges and Responses, San Remo:Internațional Institute of Humanitarian Law and George Marshall European Center for Security Studies, 2002
12. Kalliopi K., Terrorism and human rights,
13. Kasher and Yadlin, Fighting against Terror Morally, Bitachon Leumi,
2003
14. Mayer J., The Predator War, What are the Risks of the C.I.A.‟s Covert
Drone Program?, The New Yorker, 26 octombrie 2009
15. Melzer N., Targeted Killing in International Law, Oxford University
Press, Oxford, 2010
16. Meron T., Human Rights in Internal Strife: Their Protection, Cambridge,
1987
17. Morsink J., The Universal Declaration of Human Rights: Origins, Drafting and Intent, University of Pennsylvania Press, Pennsylvania, 1999
18. Murphy R., Radsan A. J., Due process and targeted killing of terrorists, Cardozo Law Review, 32, 2009
19. Niebuhr R., Ironia Istoriei Americane, Editura RAO, București 2012
20. O‟Connell M. E., Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010
21. Poulin T., Les guerres asymétriques: conflits d’hier et d’aujourd’hui,
terrorisme et nouvelles menaces, 2009
22. Rüsen J., Keul H. K., Drepturile omului la întâlnirea dintre culturi,
Editura Paralela 45, București, 2004
23. Sassoli M., Transnational Armed Groups and International Humanitarian
Law, HPCR Paper Series, 2006
24. Sassoli M., Olson L. M., The Relationship Between International Humanitarian Law and Human Rights Law Where it Matters: Admissible Killing and Internment of Fighters in Non-International Armed Conflicts,
90 Int‟l Rev, Red Cross, 599, 611, 2008
25. Sikander A. S., War on Terrorism: Self Defense, Operation Enduring Freedom, and the Legality of U.S. Drone Attacks in Pakistan, 9 WASH. U. GLOBAL STUD. L. REV. 77, 2010
26. Singer P. W., Wired for War, The Penguin Press, New York, 2009
27. Solis G. D., The Law of Armed Conflict: International Humanitarian Law in War, Cambridge University Press, Cambridge, 2010
28. Tsang S., Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului
global, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008
Periodice:
1. Amnesty International Report, Will I be Next? US Drone Strikes in
Pakistan, 22 october, 2013
2. Amnesty International Publications, 2002, 1 Easton Street, Londres WCIX
0DW, Royaume-Uni
3. Associated Press, Pakistan: Suspected U.S. Drone Strike Against Taliban
Kills 18, THE GUARDIAN (Dec. 27, 2010)
4. B‟Tselem The Israeli Information Centre for Human Rights in the Occupied Territories, Israel’s Assassination Policy: Extra-judicial Executions, Position Paper, Jan. 2001
5. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul-Dimensiune Geopolitică și Geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, București, 2002
6. CNN International Report, Hamas leader killed in Israeli airstrike, 18
Apr. 2004
7. CNN report of 5 Nov. 2002, Sources: U.S. kills Cole suspect
8. Colum Lynch, Military Prison’s Closure Is Urged U.N. Panel Faults
Detention Policies, Washington Post, May 20, 2006
9. Dworkin, The Yemen Strike: The War on Terrorism Goes Global, Crimes of War Project, 14 Nov. 2002
10. Eke S., Russia Law on Killing Extremists Abroad, BBC, 27 Nov. 2006
11. E.g., BBC, Chechen Rebel Basayev Dies, 10 July 2006, Alleged killing by
Russian special forces of Chechen rebel leader Shamil Basayev
12. Evans M. D., International Law, 3rd Edition, Oxford University Press, Oxford, 2010
13. Gross E., Thwarting Terrorist Acts by Attacking the Perpetrators of their Commanders as an Act of Self-Defence: Human Rights Versus the State’s Duty to Protect its Citizens, Temp International and Comparative Law Journal, No. 15, 2001
14. H.C. petition 769/02, Public Committee Against Torture in Israel v.
Government of Israel, pleadings on file with the author (hereinafter H.C. petition 769/02)
15. Human Rights Committee, General Comment 6 (1982). See also Camargo v. Colombia, Human Rights Committee, Communication No. 45/1979, HRC 1982 Report, Annex XI
16. Human Rights Council Fourteenth session, Agenda item 3, Promotion and protection of all human rights, civil, political, economic, social and cultural rights, including the right to development
17. Human rights and Terrorism, Report of the Policy Working Group on the
United Nations and Terrorism
18. ICJ, Oil Platforms (Iran v. US), 2003 I.C.J. 161, 6 , Nov. 2003, Military and Paramilitary Activities, 1986 I.C.J. 14
19. Inter-American Commission of Human Rights, Report on Terrorism and
Human Rights, OEA/Ser.L/V/II.116, Doc. 5 rev. 1 corr., 2002
20. International Institute of Humanitarian Law, The Manual on the Law of
Non-International Armed Conflict, March 2006
21. International Humanitarian Law Research Initiative, HPCR Manual and Commentary on International Law Applicable to Air and Missile Warfare, Harvard University Program on Humanitarian Policy and Conflict Research, 15 May 2009
22. International Law Commission, Responsibility of States for
Internationally Wrongful Acts, vol. II, 2001
23. Koh H., Legal Adviser, Department of State, The Obama Administration and International Law, Keynote Address at the Annual Meeting of the American Society of International Law, 25 March 2010
24. Mazzetti M., Mekhennet S., Drones Kill Westerners in Pakistan, N.Y.
TIMES, Oct. 4, 2010, at A13
25. McGregor A., The Assassination Of Zelimkhan Yandarbiyev: Implications
For The War On Terrorism, Terrorism Monitor, 14 July 2004
26. Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights,
Human Rights, Terrorism and Counter-terrorism, Fact Sheet No. 32
27. Orna B. N., Michaeli K., We Must Not Make a Scarecrow of the Law: A Legal Analysis of the Israeli Policy of Targeted Killings, Cornell International Law Journal, no. 36, 2003
28. Per Judge Weeramantry, Legality of the Threat or Use of Nuclear
Weapons, Advisory Opinion, ICJ Reports 1996
29. Ramcharan B., The United Nations High Commissioner For Human Rights And International Humanitarian Law, Program on Humanitarian Policy and Conflict Research, Harvard University, Occasional Paper Series, Spring 2005, Number 3
30. Ratner M., Fortress America: Will it make us safer, în volumul editat de Roger Burbach și Ben Clarke, September 11 and the U.S. War: Beyond the curtain of smoke,City Lights Books and Freedom Voices, San Francisco, 2002
31. Report of the Special Rapporteur on torture and other cruel, inhuman or degrading treatment or punishment (A/61/259, paras. 44–65)
32. Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions, Philip Alston, Study on targeted killings, 28 May, 2010
33. Rorty R., Human Rights, Rationality and Sentimentality, în vol.: „On
Human Rights: The Oxford Amnesty Lectures”, Basic Books, New York,
1993
34. Shaw M. N., International Law, 5th Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2003
35. Thalif D., U.N. Official Seeks Scrutiny of Anti-Terrorism Measures
36. The official communiqué by the IDF spokesman issued by the Israel Ministry of Foreign Affairs, IDF strikes kills Hamas leader Ahmed Yassin, 22 Mar. 2004
37. Thessaloniki International [anonimizat] Nations, 3rd Committee of the General Assembley
38. The question of extra-judicial, arbitrary and summary execution, 3rd Committee of the General Assembly 2013 by University of Macedonia, Thessaloniki, Greece, for Thessaloniki International [anonimizat] Nations
39. US drones take combat role, BBC, 5 noiembrie 2002
40. Văduva G., Terorismul Contemporan – Factor de risc la adresa securității și apărării naționale, în condițiile statutului României de membru NATO, București, Editura Universității Naționale De Apărare, 2005
41. Widespread Torture in the Chechen Republic Human Rights Watch
Briefing Paper for the 37th Session UN Committee against Torture
Legislație:
1. Carta Organizației Națiunilor Unite.
2. Convenția Europeană pentru drepturile omului.
3. Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
4. Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor.
5. Federal Law No. 35-FZ on Counteracting Terrorism, 2006.
6. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
7. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.
8. Protocolul opțional la Convenția cu privire la drepturile copilului, privind implicarea copiilor în conflicte armate.
9. Rezoluția nr. 217/III din 10.12.1948.
10. Rezoluția nr. 1373 din 2001 a Consiliului de Securitate al Organizației
Națiunilor Unite.
11. Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate a ONU 17 martie 2011, privind crearea și instituirea unei zone de interdicție în spațiul aerian al Libiei.
Infografie:
1. http://www.amnesty.org/
2. http://www.hrw.org/
3. http://www.nytimes.com/
4. http://geopolitics.ro/
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
1. Barna C., Al-Qaeda Vs. Restul lumii –după 10 ani-, Editura Top Form,
București, 2011
2. Barna C., Terorismul, ultima soluție? Mărirea și decăderea Al-Qaeda,
București, Editura Top Form, 2010
3. Bădescu V. S., Umanizarea dreptului umanitar, București, Editura
C.H.Beck, 2007
4. Corlățean T., Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului,
Editura Universul Juridic, București, 2012
5. Duculescu V., Protecția juridică a drepturilor omului, București, Editura
Lumina Lex, 1994
6. Duțu P., Rolul Forțelor Armate în lupta împotriva terorismului. Forme și
procedee de acțiune specific angajării forțelor armate în lupta împotriva terorismului, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010
7. Gâlea I., Folosirea Forței în Dreptul Internațional, Editura Universul
Juridic, București, 2009
8. Guțan S., Dreptul internațional umanitar –Note de curs-, Editura
Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012
9. Maior G. C., Incertitudine. Gândire strategică și relații internționale în
secolul XXI, București, RAO International Publishing Company, 2009
10. Maior G. C., Noul aliat-Regândirea politicii de apărare a României la
începutul secolului XXI, Editura RAO, București, 2012
11. Măgureanu V., Putere și terorism, București, Volumul I, nr. 1-2, 2003
12. Olteanu I., Drept European al drepturilor omului. Drept material European al drepturilor omului, Volumul I, București, Editura Fundației România de mâine, 2006
13. Onica-Jarka B., Drept Internațional Umanitar –Note de Curs-, Editura
Universul Juridic, București, 2011
14. Popescu C. L., Protecția internațională a drepturilor omului – surse,
instituții și proceduri, București, Editura All Beck, 2000
15. Popescu E., Drept Internațional umanitar, Dreptul conflictelor armate, Dreptul războiului, Ed.Universul Juridic, București, 2011
16. Scăunaș S., Dreptul internațional al drepturilor omului, Bucuresști,
Editura All Beck, 2003
17. Scăunaș S., Drept internațional umanitar, Sibiu, Editura Burg, 2001
18. Stăncilă L., Terorismul-Provocare a secolului XXI, Editura Universității de Apărare „Carol I”, București, 2007
19. Tarnu L., Protecția Internațională a drepturilor omului, Sibiu, Editura
Techno Media, 2008
Autori străini:
1. Beck L. D., Vile S., Le Droit international humanitaire et le droit de
l’homme, RICR nr. 800, 1993
2. Beitz C. R., The idea of Human Rights, Oxford Univ.Press, Oxford, 2001
3. Benedek W., Understanding Human Rights – Manual on Human Rights, European Training and Research Centre for Human Rights and Democracy, Wien – Graz, 2006
4. Brzezinski Z., Marea tablă de șah.Supremația Americană și imperativele sale geografice, Ed.Universul Enciclopedic, București, 2000
5. Buergenthal Th., Weber R., Dreptul internațional al drepturilor omului,
București, Editura All, 1996
6. Cook P., Bringing the Spies in From the Cold: Legal Cosmopolitanism and Intelligence Under the Laws of War, 44 U.S.F. L. REV. 601, 2010
7. Cooper R., Ordine și haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2007
8. Greenwood C., The Relationship Between Jus ad Bellum and Jus in Bello,
9 Review of International Studies 221, 222-23, 1983
9. Ignatius D., A Quiet Deal with Pakistan, WASH. POST, Nov. 4, 2008
10. Israel D., Policy of Targeted Killing, 17 Ethics and International Affairs,
2003
11. Lietzau W. K, Combating Terrosism:Law Enforcement or War?, Schmitt M. N., Beruto G. L., Terrorism and Internațional Law, Challenges and Responses, San Remo:Internațional Institute of Humanitarian Law and George Marshall European Center for Security Studies, 2002
12. Kalliopi K., Terrorism and human rights,
13. Kasher and Yadlin, Fighting against Terror Morally, Bitachon Leumi,
2003
14. Mayer J., The Predator War, What are the Risks of the C.I.A.‟s Covert
Drone Program?, The New Yorker, 26 octombrie 2009
15. Melzer N., Targeted Killing in International Law, Oxford University
Press, Oxford, 2010
16. Meron T., Human Rights in Internal Strife: Their Protection, Cambridge,
1987
17. Morsink J., The Universal Declaration of Human Rights: Origins, Drafting and Intent, University of Pennsylvania Press, Pennsylvania, 1999
18. Murphy R., Radsan A. J., Due process and targeted killing of terrorists, Cardozo Law Review, 32, 2009
19. Niebuhr R., Ironia Istoriei Americane, Editura RAO, București 2012
20. O‟Connell M. E., Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010
21. Poulin T., Les guerres asymétriques: conflits d’hier et d’aujourd’hui,
terrorisme et nouvelles menaces, 2009
22. Rüsen J., Keul H. K., Drepturile omului la întâlnirea dintre culturi,
Editura Paralela 45, București, 2004
23. Sassoli M., Transnational Armed Groups and International Humanitarian
Law, HPCR Paper Series, 2006
24. Sassoli M., Olson L. M., The Relationship Between International Humanitarian Law and Human Rights Law Where it Matters: Admissible Killing and Internment of Fighters in Non-International Armed Conflicts,
90 Int‟l Rev, Red Cross, 599, 611, 2008
25. Sikander A. S., War on Terrorism: Self Defense, Operation Enduring Freedom, and the Legality of U.S. Drone Attacks in Pakistan, 9 WASH. U. GLOBAL STUD. L. REV. 77, 2010
26. Singer P. W., Wired for War, The Penguin Press, New York, 2009
27. Solis G. D., The Law of Armed Conflict: International Humanitarian Law in War, Cambridge University Press, Cambridge, 2010
28. Tsang S., Serviciile de informații și drepturile omului în era terorismului
global, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008
Periodice:
1. Amnesty International Report, Will I be Next? US Drone Strikes in
Pakistan, 22 october, 2013
2. Amnesty International Publications, 2002, 1 Easton Street, Londres WCIX
0DW, Royaume-Uni
3. Associated Press, Pakistan: Suspected U.S. Drone Strike Against Taliban
Kills 18, THE GUARDIAN (Dec. 27, 2010)
4. B‟Tselem The Israeli Information Centre for Human Rights in the Occupied Territories, Israel’s Assassination Policy: Extra-judicial Executions, Position Paper, Jan. 2001
5. Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul-Dimensiune Geopolitică și Geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, București, 2002
6. CNN International Report, Hamas leader killed in Israeli airstrike, 18
Apr. 2004
7. CNN report of 5 Nov. 2002, Sources: U.S. kills Cole suspect
8. Colum Lynch, Military Prison’s Closure Is Urged U.N. Panel Faults
Detention Policies, Washington Post, May 20, 2006
9. Dworkin, The Yemen Strike: The War on Terrorism Goes Global, Crimes of War Project, 14 Nov. 2002
10. Eke S., Russia Law on Killing Extremists Abroad, BBC, 27 Nov. 2006
11. E.g., BBC, Chechen Rebel Basayev Dies, 10 July 2006, Alleged killing by
Russian special forces of Chechen rebel leader Shamil Basayev
12. Evans M. D., International Law, 3rd Edition, Oxford University Press, Oxford, 2010
13. Gross E., Thwarting Terrorist Acts by Attacking the Perpetrators of their Commanders as an Act of Self-Defence: Human Rights Versus the State’s Duty to Protect its Citizens, Temp International and Comparative Law Journal, No. 15, 2001
14. H.C. petition 769/02, Public Committee Against Torture in Israel v.
Government of Israel, pleadings on file with the author (hereinafter H.C. petition 769/02)
15. Human Rights Committee, General Comment 6 (1982). See also Camargo v. Colombia, Human Rights Committee, Communication No. 45/1979, HRC 1982 Report, Annex XI
16. Human Rights Council Fourteenth session, Agenda item 3, Promotion and protection of all human rights, civil, political, economic, social and cultural rights, including the right to development
17. Human rights and Terrorism, Report of the Policy Working Group on the
United Nations and Terrorism
18. ICJ, Oil Platforms (Iran v. US), 2003 I.C.J. 161, 6 , Nov. 2003, Military and Paramilitary Activities, 1986 I.C.J. 14
19. Inter-American Commission of Human Rights, Report on Terrorism and
Human Rights, OEA/Ser.L/V/II.116, Doc. 5 rev. 1 corr., 2002
20. International Institute of Humanitarian Law, The Manual on the Law of
Non-International Armed Conflict, March 2006
21. International Humanitarian Law Research Initiative, HPCR Manual and Commentary on International Law Applicable to Air and Missile Warfare, Harvard University Program on Humanitarian Policy and Conflict Research, 15 May 2009
22. International Law Commission, Responsibility of States for
Internationally Wrongful Acts, vol. II, 2001
23. Koh H., Legal Adviser, Department of State, The Obama Administration and International Law, Keynote Address at the Annual Meeting of the American Society of International Law, 25 March 2010
24. Mazzetti M., Mekhennet S., Drones Kill Westerners in Pakistan, N.Y.
TIMES, Oct. 4, 2010, at A13
25. McGregor A., The Assassination Of Zelimkhan Yandarbiyev: Implications
For The War On Terrorism, Terrorism Monitor, 14 July 2004
26. Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights,
Human Rights, Terrorism and Counter-terrorism, Fact Sheet No. 32
27. Orna B. N., Michaeli K., We Must Not Make a Scarecrow of the Law: A Legal Analysis of the Israeli Policy of Targeted Killings, Cornell International Law Journal, no. 36, 2003
28. Per Judge Weeramantry, Legality of the Threat or Use of Nuclear
Weapons, Advisory Opinion, ICJ Reports 1996
29. Ramcharan B., The United Nations High Commissioner For Human Rights And International Humanitarian Law, Program on Humanitarian Policy and Conflict Research, Harvard University, Occasional Paper Series, Spring 2005, Number 3
30. Ratner M., Fortress America: Will it make us safer, în volumul editat de Roger Burbach și Ben Clarke, September 11 and the U.S. War: Beyond the curtain of smoke,City Lights Books and Freedom Voices, San Francisco, 2002
31. Report of the Special Rapporteur on torture and other cruel, inhuman or degrading treatment or punishment (A/61/259, paras. 44–65)
32. Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions, Philip Alston, Study on targeted killings, 28 May, 2010
33. Rorty R., Human Rights, Rationality and Sentimentality, în vol.: „On
Human Rights: The Oxford Amnesty Lectures”, Basic Books, New York,
1993
34. Shaw M. N., International Law, 5th Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2003
35. Thalif D., U.N. Official Seeks Scrutiny of Anti-Terrorism Measures
36. The official communiqué by the IDF spokesman issued by the Israel Ministry of Foreign Affairs, IDF strikes kills Hamas leader Ahmed Yassin, 22 Mar. 2004
37. Thessaloniki International [anonimizat] Nations, 3rd Committee of the General Assembley
38. The question of extra-judicial, arbitrary and summary execution, 3rd Committee of the General Assembly 2013 by University of Macedonia, Thessaloniki, Greece, for Thessaloniki International [anonimizat] Nations
39. US drones take combat role, BBC, 5 noiembrie 2002
40. Văduva G., Terorismul Contemporan – Factor de risc la adresa securității și apărării naționale, în condițiile statutului României de membru NATO, București, Editura Universității Naționale De Apărare, 2005
41. Widespread Torture in the Chechen Republic Human Rights Watch
Briefing Paper for the 37th Session UN Committee against Torture
Legislație:
1. Carta Organizației Națiunilor Unite.
2. Convenția Europeană pentru drepturile omului.
3. Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.
4. Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor.
5. Federal Law No. 35-FZ on Counteracting Terrorism, 2006.
6. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
7. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.
8. Protocolul opțional la Convenția cu privire la drepturile copilului, privind implicarea copiilor în conflicte armate.
9. Rezoluția nr. 217/III din 10.12.1948.
10. Rezoluția nr. 1373 din 2001 a Consiliului de Securitate al Organizației
Națiunilor Unite.
11. Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate a ONU 17 martie 2011, privind crearea și instituirea unei zone de interdicție în spațiul aerian al Libiei.
Infografie:
1. http://www.amnesty.org/
2. http://www.hrw.org/
3. http://www.nytimes.com/
4. http://geopolitics.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Drepturilor Omului In Era Terorismului Global (ID: 129816)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.