Sistemul Digestiv al Omului. Alimentatia pe Categorii de Varsta

BIBLIOGRAFIE:

1. *** Aging and [NUME_REDACTAT]. In: Mitchell MK, editor. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 2nd ed., WB Saunders, , 2003, 429-454

2. *** [NUME_REDACTAT] of Nutrition. In: Alpers DH, Stenson WF, Bier DM editors. Manual of [NUME_REDACTAT], 4th edition. [NUME_REDACTAT]&Wilkins, , 2002, 40.

3. *** Grossesse. In: Chevallier L. Nutrition: principes et conseils. : Masson, 2003, 84-86

4. *** Maternal and [NUME_REDACTAT]. In: , Poleman CM, editors. [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT], 8th edition. W.B. [NUME_REDACTAT], 1999, 332-344

5. *** Nutrition and [NUME_REDACTAT]. In: Barker MH, editor. Nutrition and Dietetics for [NUME_REDACTAT]. 10th edition. [NUME_REDACTAT], 2002, 153-162

6. Ciocan M., Popa A. Nutriția de-a lungul vieții , în Graur M.:Nutriție și dietetică ed. Junimea 2005.

7. Creff AF, Layani D. Manuel de dietetique en pratique médicale courante, 5e edition. Masson, Paris, 2004.

8. Dunca P. Repere în antropologia culturală a alimentației. [NUME_REDACTAT] AXIS, , 2004, 7-134.

9. Gariballa S, Sinclair A. Aging and older people. In: Geissler C, Powers H, editors. [NUME_REDACTAT]. Elsevier, 2005, 3246

10. Gibney M, Growth and aging. In: Roche M. Helen, editor. Nutrition and Metabolism. [NUME_REDACTAT], 2005

11. Gibney M, Pregnancy and Lactation. In: Roche M. Helen, editor. Nutrition and Metabolism, [NUME_REDACTAT], 2005

12. Graur M. Ghid pentru alimentația sănătoasă. Iași: Performantica 2006, 65-93

13. Harris N. Nutrition in Aging. In: Mahan K, Escott-Stump S, editors. Krause′s Food, Nutrition& [NUME_REDACTAT], 2nd edition. : Saunders, 2004, 318-336

14. Henderson SA, Lenders C. Nutrition in Pregnancy and Lactation. In: Morrison G, Hark L, editors. [NUME_REDACTAT] and Disease, 2nd Ed., [NUME_REDACTAT], 1999, 62-75

15. Iordăchescu F. Pediatrie, vol. I, Ed. Național, 1998

16. Ifrim M, Niculescu G. Compendiu de anatomie. București: editura Științifică și enciclopedică 1988

17. Joint WHO/FAO [NUME_REDACTAT] on Diet, Nutrition and the Prevention of [NUME_REDACTAT]. Diet, nutrition and the prevention of chronic diseases: report of a joint WHO/FAO expert consultation. [NUME_REDACTAT] Organization, , 2003.

18. [NUME_REDACTAT] L, Escott-Stump S. Krause’s Food, Nutrition & [NUME_REDACTAT], 10th ed, W. B. [NUME_REDACTAT] 2000

19. Martin A. Apports nutritionels conseillés pour la population française. 3eme edition, Ed. Lavoisier, 2001

20. Médart J. Manuel pratique de nutrition. L’alimentation préventive et curative. [NUME_REDACTAT] & Larcier, Bruxelles, 2005, 7-16.

21. Mincu I, Mogoș VT. Bazele practice ale nutriției omului bolnav. Editura RAI, București, 1998, 13-44.

22. Mincu I. Dietoterapia la începutul mileniului III, volumul I. [NUME_REDACTAT] România de Mâine, București, 2004, 99-151.

23. Mincu I. Impactul om – alimentație. [NUME_REDACTAT], București, 1993, 27-52, 207-361.

24. Mincu I. și colab. Tratat de dietetică. [NUME_REDACTAT], București, 1974, 15-35.

25. Mitchell MK. Pregnancy. In: [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 2nd edition. Saunders, 2003, 101-142

26. Negrișanu G. Tratat de Nutriție, Ed. Brumar, 2005

27. AF. Nutrition in Pregnancy. In: Vanway III CW, Ireton-Jones C, editors. [NUME_REDACTAT], 2nd edition. Hanley& Belfus, 2004, 59-65

28. Pregnancy and Lactation. In: Alpers DH, Stenson WF, Bier DM editors. Manual of [NUME_REDACTAT], 4th edition. : [NUME_REDACTAT]&Wilkins, 2002, 54-65

29. Shabert JK. [NUME_REDACTAT] Pregnancy and Lactation. In: Mahan K, Escott –Stump S, editors. Krause′s Food, Nutrition& [NUME_REDACTAT], 2nd edition. : Saunders, 2004, 182-209

30. Voroniuc O. Elemente de igienă alimentară. : Performantica, 2003, 172

31. Voiculescu I.C; Petricu I.C. Anatomia și fiziologia omului. București: Editura medicală, 1971

32. WHO [NUME_REDACTAT] Series 96 – Diet, Nutrition and the Preventing of [NUME_REDACTAT] – Report of a Joint WHO/ FAO [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Organization, Geneva 2003

CUPRINS

INTRODUCERE

1. ANATOMIA TUBULUI DIGESTIV

1.1 Cavitatea bucală

1.1.1 Mucoasa bucală 1.1.2 Limba

1.1.3 Dinții

1.1.4 Glandele salivare

1.2 Faringele

1.3 Esofagul

1.4 Stomacul

1.4.1 Structura stomacului

1.5 Intestinul subțire

1.5.1 Duodenul

1.5.2 Jejunul și ileonul

1.5.3 Structura intestinului subțire

1.6 Intestinul gros

1.6.1 Cecul

1.6.2 Apendicele

1.6.3 Colonul

1.6.4 Rectul

1.6.5 Anusul

1.7 Glandele anexe ale tubului digestiv

1.7.1 Ficatul

1.7.2 Pancreasul

2. DIGESTIA

2.1 Digestia fizică

2.2 Digestia chimică

2.3 Transformările alimentelor în segmentele tubului digestiv

2.3.1 Digestia bucală

2.3.2 Digestia gastrică

2.3.3 Transformările chimice ale alimentelor în stomac

2.3.4 Digestia intestinală

2.3.4.1 Transformările alimentelor în intestinul subțire

2.3.5 Absorbția intestinală

2.3.6 Funcția intestinului gros

3. ALIMENTAȚIA PE CATEGORII DE VÂRSTĂ

3.1 Nutriția în perioada sarcinii

3.1.1 Modificări fiziologice ale organismului în perioada de sarcină

3.1.2 Particularități ale nutriției în perioada de sarcină

3.1.3 Substanțe interzise în sarcină

3.1.4 Siguranța alimentară în timpul sarcinii

3.2 Nutriția în perioada alăptării

3.3 Nutriția sugarului

3.4 Nutriția copilului

3.5 Nutriția adolescentului

3.5.1 Caracteristici fiziologice ale pubertății

3.5.2 Tulburările nutriționale asociate adolescenței

3.6 Nutriția vârstei a treia

3.6.1 Modificări fiziologice și patologice asociate îmbătrânirii

3.6.2 Malnutriția la vârstnici

3.6.3 Recomandări privind sporirea rezervelor fiziologice și nutriționale ale vârstnicilor

3.7 Piramida alimentară

Bibliografie

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Programul de [NUME_REDACTAT] Postuniversitară în [NUME_REDACTAT] digestiv al omului. Alimentația pe categorii de vârstă

CUPRINS

INTRODUCERE

1. ANATOMIA TUBULUI DIGESTIV

1.1 Cavitatea bucală

1.1.1 Mucoasa bucală 1.1.2 Limba

1.1.3 Dinții

1.1.4 Glandele salivare

1.2 Faringele

1.3 Esofagul

1.4 Stomacul

1.4.1 Structura stomacului

1.5 Intestinul subțire

1.5.1 Duodenul

1.5.2 Jejunul și ileonul

1.5.3 Structura intestinului subțire

1.6 Intestinul gros

1.6.1 Cecul

1.6.2 Apendicele

1.6.3 Colonul

1.6.4 Rectul

1.6.5 Anusul

1.7 Glandele anexe ale tubului digestiv

1.7.1 Ficatul

1.7.2 Pancreasul

2. DIGESTIA

2.1 Digestia fizică

2.2 Digestia chimică

2.3 Transformările alimentelor în segmentele tubului digestiv

2.3.1 Digestia bucală

2.3.2 Digestia gastrică

2.3.3 Transformările chimice ale alimentelor în stomac

2.3.4 Digestia intestinală

2.3.4.1 Transformările alimentelor în intestinul subțire

2.3.5 Absorbția intestinală

2.3.6 Funcția intestinului gros

3. ALIMENTAȚIA PE CATEGORII DE VÂRSTĂ

3.1 Nutriția în perioada sarcinii

3.1.1 Modificări fiziologice ale organismului în perioada de sarcină

3.1.2 Particularități ale nutriției în perioada de sarcină

3.1.3 Substanțe interzise în sarcină

3.1.4 Siguranța alimentară în timpul sarcinii

3.2 Nutriția în perioada alăptării

3.3 Nutriția sugarului

3.4 Nutriția copilului

3.5 Nutriția adolescentului

3.5.1 Caracteristici fiziologice ale pubertății

3.5.2 Tulburările nutriționale asociate adolescenței

3.6 Nutriția vârstei a treia

3.6.1 Modificări fiziologice și patologice asociate îmbătrânirii

3.6.2 Malnutriția la vârstnici

3.6.3 Recomandări privind sporirea rezervelor fiziologice și nutriționale ale vârstnicilor

3.7 Piramida alimentară

Bibliografie

INTRODUCERE

Istoria omenirii a fost marcată de nenumărate schimbări în organizarea socială și politică și odată cu acestea și a obiceiurilor alimentare. Diferitele tipuri de alimentație au suferit transformări odată cu evoluția umanității, diferențele înregistrate între modul de hrănire al omului primitiv și cel al omului contemporan fiind la fel de importante ca și cele ce caracterizează alte aspecte ale dezvoltării umane. Alimentația omului a înregistrat progrese, dar uneori și tendințe nefavorabile de evoluție, odată cu trecerea dintr-o etapă istorică în alta.

Omul a parcurs așa-numita „eră preagricolă”, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, perioadă în care resursele de hrană erau reprezentate de carnea de vânat și mai puțin fructele și legumele. Acest tip de alimentație, predominant carnivoră, i-a asigurat omului primitiv substanțele nutritive în cantități suficiente, așa încât epoca respectivă nu a fost marcată de deficiențe alimentare. În următoarea perioadă, odată cu dezvoltarea agriculturii, consumul de carne scade, aportul alimentar ajunge treptat să fie reprezentat prioritar de vegetale – este perioada denumită „era agricolă”, marcată de apariția primelor deficiențe alimentare. Civilizațiile antice, diferențiate economic și religios, adoptă stiluri alimentare diverse.

[NUME_REDACTAT] Mediu generează schimbări majore în alimentație și până în secolul XI, caracteristica nutrițională comună este alimentația insuficientă, mai ales în condițiile în care perioadele de post aveau o influență negativă asupra statusului nutrițional al populației. Primele încercări de ameliorare a alimentației apar începând din secolul XVI, marcând trecerea spre o epocă în care privațiunile alimentare scad în intensitate. Secolele XVIII-XIX aduc cu ele o altă serie de modificări ale dietei, ce o apropie treptat de tipul de hrană al omului modern. Sunt introduse în alimentație noi produse, rezultante ale revoluției industriale, precum zahărul, produsele zaharoase, concentratele alimentare, pastele făinoase etc.

O particularitate a alimentației moderne o constituie utilizarea unui număr tot mai redus de plante și animale ca sursă de hrană, lucru care duce la apariția unor deficite cronice de nutrienți. Asocierea excesului alimentar cantitativ și calitativ cu deficitele alimentare au consecințe nefaste asupra stării de sănătate a unor zone extinse ale globului.

Cele mai vechi preocupări privind alimentația îi aparțin lui Hippocrate, ale cărui idei au marcat medicina până în secolul XVI, iar o parte dintre ele pot fi considerate valabile și astăzi, școala hipocratică utilizând termenul de diaita pentru a defini studiul stilului de viață al omului.

În secolul I d.Hr. apare restrângerea sensului cuvântului dieta la cel de regim alimentar, sub influența școlii medicale egiptene, ce considera alimentația ca fiind „sursa tuturor relelor” încă cu mult înaintea fondării școlii hipocratice.

În timpul imperiului roman, medicul Galien face aprecieri nutriționale legate de anumite boli, marile personalități ale vremii împotrivindu-se abundenței alimentare și recomandând abstinența alimentară ca mijloc de păstrare a sănătății. În secolul VI se aprofundează cunoștințele legate de anumite boli carențiale, cum ar fi scorbutul și sunt identificate terapiile cu fructe.

După descoperirile de anatomie, fiziologie și chimie ale secolelor XVII – XVIII concepțiile legate de dietetică încep să se schimbe. Este percepută semnificația majoră a actului de hrănire, prin care corpul beneficiază de resursele energetice cu ajutorul cărora își întreține procesele vitale. În secolul XIX, apar cunoștințe legate de chimia alimentară, se dezvoltă noțiuni noi (caloria, metabolismul azotului, căldura specifică, etc.) și clasificări ale alimentelor, se fac descoperiri privind respirația și consumul de energie, se determină compoziția alimentelor și conținutul lor în proteine, glucide, lipide, elemente minerale și apă. Datorită savanților vremii, tratamentul dietetic își dobândește un fundament fiziologic solid.

În secolului XX cercetarea științifică contribuie la identificarea în organismele vii a peste 60 dintre elementele chimice cunoscute. Sunt stabilite norme privind aportul zilnic minim necesar din unele minerale și vitamine, apare descrierea completă a rolului și importanței proteinelor în organism. Este demonstrat faptul că valoarea nutritivă a proteinelor depinde de conținutul lor în aminoacizi, iar în 1938 Rose clasifică aminoacizii în esențiali și neesențiali. Între anii 1920-1940 sunt identificate lipidele esențiale din alimentație – acizii grași polinesaturați și sunt descrise formele clinice ale deficiențelor alimentare ale acestora. Din aceste cercetări rezultă concluzia că grăsimile animale au rol hipercolesterolemiant și proaterogen, iar grăsimile vegetale au rol hipocolesterolemiant și antiaterogen.

Cunoștințele privind rolul diferitelor tipuri de glucide apar mai târziu interrelațiile dintre diferitele metabolisme încep să fie tot mai mult cunoscute și se dovedesc a avea uneori un rol important. Se descriu treptat și alte conexiuni, precum cele între circuitele diferitelor vitamine în organism, aminoacizi și vitamine (triptofan – niacină), vitamine și minerale (tiamină – diverse minerale) sau chiar între un mineral și altul.

În secole XIX și XX ia treptat amploare dietoterapia, grație cunoștințelor acumulate în timp de comunitatea științifică. Aprofundarea continuă a cunoștințelor legate de fiziopatologia unor maladii a făcut ca erorile și exagerările cuprinse în indicațiile nutriționale să fie eliminate treptat din practica medicală, astfel încât tratamentul dietetic să capete rol compensator pentru dezechilibrele apărute în organismul bolnav.

Dietoterapia constituie astăzi o componentă extrem de importantă a tratamentului multor boli cu natură și localizare diversă.

1. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV

Organismul uman furnizează energie structurilor sale componente menținând vitalitatea și functionalitatea acestora, într-un permanent schimb de substanțe cu mediul înconjurător. Alimentele care eliberează energia conțin substanțe nutritive, glucide, lipide, proteine, sărurile minerale și vitamine.

Digestia se definește ca fiind ansamblul de procese în cursul cărora substanțele nutritive, sub influența enzimelor, sunt eliberate din alimente, fragmentate în constituenții lor chimici și absorbite. Digestia se realizează în segmentele tubului digestiv, care are anexat pe traiectul lui o serie de glande.

În urma unor transformări oxidative, care se fac în majoritate în afara aparatului digestiv, în țesuturi și organe, cu participarea circulației sangvine, energia este eliberată în ceea ce numim metabolismul intermediar.

Aparatul digestiv este format dintr-un segment cefalic și unul truncal.

Segmentul cefalic cuprinde cavitatea bucală, glandele anexe și faringele. Aici alimentele sunt triturate, amestecate cu salivă și transportate spre segmentele inferioare în actul de deglutiție.

Partea trunculară este alcătuită din esofag, stomac, intestin subțire, intestin gros. Esofagul servește doar la transport, în stomac se realizează transformarea alimentelor care se definitivează în intestinul subțire. În procesul de digestie intervin ficatul, pancreasul și glandele din pereții intestinali. În intestinul gros, resturile alimentare sunt condensate prin deshidratare și transformate în fecale, apoi sunt eliminate în procesul de defecație.

1.1 Cavitatea bucală

Este segmental facial al aparatului digestiv. Datorită organelor sale, ea îndeplinește primele faze ale digestiei: masticația, insalivația și deglutiția bolului alimentar. Cavitatea bucală se deschide anterior prin orificiul bucal, comunică posterior cu faringele, printr-un orificiu întotdeauna deschis, vestibulul faringian, având forma unui arc deschis inferior și posterior, delimitat în partea superioară de vălul palatin, lateral de plicile palatinoglose, iar inferior de limbă.

1.1.1 Mucoasa bucală.

Pereții cavității bucale sunt căptușiți uniform cu o mucoasă, care lipsește numai pe porțiunea coronară a arcadelor dentare. După nivelul la care o examinăm, această mucoasă bucală apare foarte diversificată și adaptată funcțional la diferitele faze ale predigestiei bolului alimentar.

Mucoasa bucală începe la orificiul bucal, la nivelul joncțiunii cutaneo-mucoase a buzelor, continuă pe fața internă a buzelor și obrajilor, prezentând glandele salivare seromucoase diseminate în stratul sau epitelial. Această diseminare se face cu o anumită concentrare specifică la nivelul zonelor unde este mai funcțională, de exemplu, a glandelor molare în vestibulul dentar. Reflectându-se pe peretele alveolar, mucoasa bucală se adaptează și unei functii noi, aceea de a suporta presiuni. Ea devine deci mai densă, mai rezistentă, mai puțin laxă și mai bogată în țesut fibros, transformându-se în fibro-mucoasa sau gingie alveolară.

La nivelul maxilarului, mucoasa, care captușește bolta palatină, păstrează, pe toată întinderea sa, caracterele mucoasei ca fibro-mucoasa funcțională, la nivelul ei se adună și se formează bolul alimentar, înainte de a fi înghițit.

1.1.2 [NUME_REDACTAT] este un organ musculomembranos acoperit cu o mucoasă groasă, fixată prin baza sa de podeaua bucală. Mucoasa limbii reprezintă sediul analizatorului gustativ, fiind receptorul gustativ și este declanșatorul reflexului secretor al glandelor salivare, anexe ale cavității bucale.

Cu ajutorul papilelor sale gustative se realizează aprecierea calitativiă a alimentelor. Limba intervine în supt, contribuie la prehensiunea alimentelor și la repartizarea lor între suprafețele triturante ale dinților. Ajută la formarea bolului alimentar pe care îl împinge spre faringe, în momentul deglutiției. Este un organ al vorbirii și al perfectării sunetelor emise de laringe.

Limba prezintă două margini, două fețe, un vârf și o rădăcină.

Pe fața superioară se găsește un șanț numit V-lingual, deschis anterior, al cărui vârf conține o mică depresiune – foramen caecum.

Partea bucală a limbii este marcată de un șanț lingual anteroposterior – sulcus medianus. De o parte și pe alta a acestuia mucoasa linguală este prevăzută cu papile filiforme, care ocupă fața dorsală a porțiunii anterioare; foliate, situate pe marginile limbii; fungiforme, situate în special în vârful și pe marginile limbii și caliciforme.

Partea faringiană a limbii este caracterizată prin prezența îngrămădirilor de foliculi limfoizi, constituind amigdala sau tonsila lingualii.

Fața inferioară prezintă o plică – frenulum linguae, care unește limba cu șanțul gingioalveolar și limitează mișcările vârfului limbii.

Rădăcina limbii este porțiunea prin care acesta se inserează pe schelet și zona de reunire a mușchilor care intră în structura sa. Musculatura limbii determină mobilitatea acesteia și este asigurată de un număr de 18 mușchi.

1.1.3 [NUME_REDACTAT] organe dure implantate în alveolele maxilarelor și servesc în principal masticației. La om dinții se schimbă o singură dată, proces care incepe în jurul vârstei de 6-7 ani și se termină la 14-15 ani.

Prima dentiție cuprinde 20 de dinți temporari sau de lapte: 8 incisivi, 4 canini și 4 molari.

Dinții definitivi apar după expulzarea celor de lapte și sunt în număr de 32: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari și 12 molari.

Dintele prezintă trei părți: coroana, gâtul și rădăcina.

Coroana este partea vizibilă a dintelui, de culoare alb-sidefie.

Gâtul face legătura dintre coroană și rădăcină.

Rădăcina reprezintă zona înfiptă în alveole și este despărțită de pereții acestora de periostul alveodentar.

Dinții au una sau mai multe rădăcini, fiecare dintre ele terminându-se cu un vârf – opex radicis dentis.

1.1.4 Glandele salivare

În cursul masticației alimentele sunt amestecate cu salivă, lichid care permite alunecarea bolului alimentar și conține enzima numită amilază care degradează amidonul și are acțiune bactericidă. Secreția salivară este declanșată reflex de stimulii fizici, mișcările de masticație și chemoceptorii bucali. Cantitatea secretată este de aproximativ 1,5 litri/zi.

Clasificarea glandelor salivare:

Glande salivare mari: glanda parotidă, glanda submandibulară și glanda sublinguală.

Glande salivare mici: glandele labiojugulare, glandele palatine și glandele linguale.

1.2 [NUME_REDACTAT] este organul unde se încrucișează calea respiratorie, de la fosele nazale la laringe, cu calea digestivă, de la gură la esofag.

Este un organ musculomembranos poziționat anterior față de coloana cervicală, cu o lungime de aproximativ 15 cm de la baza craniului până la marginea inferioară a cartilajului cricoid.

Anterior, faringele comunică în treimea superioară, cu fosele nazale prin coane, în treimea mijlocie cu cavitatea bucală prin isthmus faucium, în treimea inferioară cu laringele prin orificiul ariepiglotic. Posterior faringele vine în contact cu primele 6 vertebre cervicale.

Cavitatea faringelui se împarte în 3 etaje: nazofaringe, orofaringe, laringofaringe.

Faringele este căptușit de o mucoasă de tip epitelial – pavimentos, cu excepția rinofaringelui care are epiteliul de tip ciliat, dar poate prezenta și insule cu epiteliu pavimentos. În structura pereților faringelui există, în zona rinofaringiană glande de tip mixt, iar în zona orofaringiană și laringofaringiană glande de tip mucos și foliculi limfatici.

Musculatura faringelui este formată din mușchi constrictori și mușchi ridicători. Declanșarea voluntară a deglutiției se datorează faptului că planșeul bucal se contractă și pune alimentele în contact cu vălul palatin, a cărui mucoasă conține receptori ce declanșează reflex actul de deglutiție.

1.3 [NUME_REDACTAT] extremitatea inferioară a faringelui și se termină la nivelul stomacului la nivelul orificiului cardia. Are rolul de a transporta bolul alimentar din faringe în stomac. Are o lungime de 25-30 cm și prezintă trei porțiuni:

Porțiunea cervicală – este situată posterior de trahee și anterior de coloana vertebrală, lobii anteriori ai tiroidei vin în raport cu marginile laterale ale esofagului.

Porțiunea toracică – are la început raporturi cu bifurcația traheală, bronhia principlă stângă și aorta descendentă, apoi descrie o curbă spre dreapta și pătrunde prin orificiul esofagian al diafragmei.

Porțiunea abdominală – continuă esofagul toracic și se deschide în stomac prin orificiul cardia. Această regiune are un rol fiziologic însemnat, deoarece ea se opune refluxului de suc gastric spre esofag.

Esofagul prezintă 3 strangulații: superioară, mijlocie, diafragmatică.

1.4 [NUME_REDACTAT] un organ dilatat al tubului digestiv, situat între esofag și duoden, ce comunică larg cu lojile hepatică și splenică.

În stomac, bolul alimentar este descompus chimic cu ajutorul acidului gastric și transformat în chim gastric, care va fi evacuat intermitent în intestinul subțire. Sucul gastric este format din acid clorhidric, enzime proteolitice și mucus.

Stomacul are în general forma literei J cu o porțiune descendentă, verticală mai lungă și o porțiune orizontală mai scurtă. Porțiunea verticală prezintă două segmente: bolta stomacului și corpul stomacului. Porțiunea orizontală este de asemenea alcătuită din două segmente: antrul piloric și canalul piloric, care se continuă cu duodenul.

Stomacul prezintă două fețe, una anterioară și una posterioară despărțite de cele două curburi: curbura mică, orientată spre dreapta și în sus și curbura mare orientată spre stînga și în jos.

Sub aspect anatomo – funcțional stomacul are două porțiuni: o porțiune digestivă, verticală, alcătuită din fundus și corpus ventriculi și o porțiune de evacuare alcătuită din antrum pyloricum și canalis pyloricus.

Suprafața interioară a stomacului prezintă numeroase pliuri ale mucoasei, unele orientate de-a lungul curburii, altele verticale, oblice sau transversale. Glandele gastrice se deschid la nivelul criptelor gastrice.

1.4.1 Structura stomacului.

Stomacul prezintă 3 tunici:

Tunica mucoasă – formată dintr-un epiteliu cilindric unistratificat, secretă mucus care protejează mucoasa de propria ei digestie. Corionul mucoasei prezintă glande gastrice, cardiale și pilorice. Mucoasa gastrică conține peptinogen, enzimă proteolitică activată în pepsină de pepsinogen și hormoni tisulari. Secreția sucului gastric se face în două faze: una nervoasă, inițială, declanșată de nervul vag și determinată de influențe senzoriale și alta declanșată odată cu pătrunderea alimentelor în stomac, de către gastrină;

Stratul submucos – în care există vase sanguine, limfatice și plexus submucosus ce inervează musculatura mucoasei și a glandelor gastrice;

Tunica musculară – alcătuită din fibre musculare netede care formează un strat circular intern, unul longitudinal extern și unul oblic.

Între stratul circular și cel longitudinal se află plexul nervos vegetativ al lui Auerbach, care inervează glandele gastrice.

Pe măsură ce stomacul se umple, pereții gastrici înconjoară conținutul alimentar fară ca tensiunea lor să crească, presiunea intragastrică fiind egală cu cea din cavitatea abdominală. La nivelul stomacului există mișcări de brasaj produse de mișcările peristaltice ce apar cu o periodicitate de aproximativ 3 minute, parcurgând în 20 de secunde distanța între fundul sacului și pilor.

1.5 Intestinul subțire.

Este situat în continuarea stomacului, are o lungime de 3-6 metri și în componența lui se disting trei porțiuni: duodenul, jejunul și ileonul. Aici are loc digestia și absorbția. În cursul digestiei are loc degradarea enzimatică a trei mari categorii de alimente în substanțe absorbabile: glucidele în monozaharide, proteinele în aminoacizi, lipidele în acizi grași și glicerol.

1.5.1 [NUME_REDACTAT] prima porțiune a intestinului subțire, așezat între porțiunea pilorică a stomacului și jejun, terminându-se la nivelul unghiului duodenojejunal. Are formă de potcoavă cu concavitatea îndreptată în sus, înconjoară capul pancreasului și stabilește legături strânse atât cu pancreasul cât și cu canalele pancreatice și biliare. În interiorul duodenului se găsesc plice circulare și vilozități intestinale.

1.5.2 Jejunul și ileonul

Formează segmentul mobil al intestinului subțire, care se întinde de la unghiul duodeno jejunal până la valvula ileocecală. Lungimea medie este de aproximativ 6 m, diamentrul sau descrește dinspre jejun spre ileon și realizează o serie de flexuozități numite anse intestinale. Ansele superioare, jejunale, se dispun unele deasupra altora, în părțile superioare ale etajului submezocolic. Ansele inferioare se dispun vertical unele alături de celelalte, în afară de cele ale ultimului segment, care este dispus perpendicular pe cec, în care se deschide.

Mezenterul este legătura seroasă care unește ansele jejunoileale cu peretele abdominal posterior.

1.5.3 Structura intestinului subțire.

În structura intestinului subțire se găsesc următoarele tunici:

tunica mucoasă – pliurile și vilozitățile favorizează digestia și absorbția.

tunica submucoasă – conține plexul nervos submucos, vase sangvine și limfatice.

tunica musculară – alcătuită din fibre circulare interne și fibre longitudinale externe

În intestin au loc atât mișcări de brasaj, cât și mișcări peristaltice, prin care conținutul intestinal este împins spre intestinul gros.

1.6 Intestinul gros.

Este poziționat între valvula ileocecală și rect, are o lungime cuprinsă între 1,60 – 1,80 m și un diametru de aproximativ 7-8 cm la origine, care descrește până la 3-3,5 cm în regiunea terminală. Rolul principal al intestinului gros este de a reabsorbi apa și sărurile minerale din substanțele ajunse în lumenul său.

Intestinul gros prezintă unele particularități morfologice care îl deosebesc de intestinul subțire:

teniile colonului – sunt trei benzi musculare longitudinale ce pornesc de la locul de inserare a apendicelui vermiform pe cec;

haustrele colonului – sunt zone bombate ale peretelui intestinal, proeminente în lumen;

apendicele epiploice – sunt formațiuni cu aspect de ciucuri, au culoarea galbenă și sunt alcătuiți dintr-un înveliș peritoneal care înglobează o masa de grăsime;

Structura intestinului gros este următoarea:

tunica seroasă – formată de peritoneu la nivelul tuturor segmentelor intestinului gros

tunica mucoasă – prezintă un epiteliu cilindric, nu prezintă vilozități ca la intestinul subțire, criptele sunt profunde și tapetate cu celule calciforme care produc mucus

stratul submucos – conține elemente vasculare, limfatice și nervoase

tunica musculară – are două straturi, unul extern cu fibre longitudinale și unul intern cu fibre circulare

1.6.1 [NUME_REDACTAT] – este porțiunea intestinului gros situată în fosa iliacă dreaptă, sub deschiderea ileonului de la nivelul valvulei ileocecale până la nivelul deschiderii apendicelui în el; are formă saculară continuându-se în sus cu colonul ascendent.

În privința conformației interioare, rareori prezintă un număr redus de haustre, despărțite prin plici circulare. În interiorul cecului se află valvula ileocecală și dedesubtul acesteia, orificiul apendicular. Valvula ileocecală este asemănătoare unei pâlnii cu orificiul mic îndreptat spre cec și cu deschiderea mare spre ileon. Ea permite trecerea conținutului intestinal în intestinul gros și împiedică reântoarcerea lui din colon în ileon.

1.6.2 [NUME_REDACTAT] un tub cilindric cu lungimea de aproximativ 9 cm cu baza la locul de confluență a celor trei tenii musculare de pe cec, are o porțiune sinuoasă și una mobilă, lungă și flotantă.

Se caracterizează prin existența a trei tunici:

tunica seroasă- formată din peritoneul cecoapendicular

tunica musculară – cu fibre longitudinale și circulare

stratul submucos

tunica mucoasă – la cec este identică cu cea a intestinului gros, iar la apendice prezintă un număr mare de foliculi limfatici

1.6.3 [NUME_REDACTAT] porțiunea intestinului gros care se întinde de la cec la rect. Este împărțit în următoarele segmente:

colonul ascendent – este acoperit anterior de peritoneu și ocupă parte superioară a fosei iliace drepte.

colonul transvers – se întinde între flexura dreaptă și flexura stângă, ascendent de la dreapta la stânga.

colonul descendent – este mai lung decât colonul ascendent și se întinde pâna la creasta iliacă

colonul sigmoid – se mai numește colon ileopelvin sau terminal și se întinde de la nivelul crestei iliace pînă la nivelul rectului.

1.6.4 [NUME_REDACTAT] ultima porțiune a intestinului gros, are limita superioară la terminarea sigmoidului și limita inferioară la nivelul liniei anocutanate. Are două porțiuni: una pelvină – ampula rectului, situată la nivelul concavității osului sacru și una perineală – canalul anal, care înconjoară coccisul.

În porțiunea pelvină are caracteristicile unui conduct aproximativ cilindric cu musculatură orizontală dispusă într-un strat uniform. În porțiunea perineală, rectul prezintă mușchi ridicători, anali și sfinctere. Lungimea rectului este de 15-20 cm din care 12-15 revin regiunii sacrale și 3-5 cm regiunii perineale.

Structura rectului

Rectul prezintă o tunică externă seroasă și fibroasă, o tunică mijlocie musculoasă și o tunică internă mucoasă.

1.6.6 [NUME_REDACTAT] orificiul prin care rectul se deschide la exterior și este situat în perineul posterior. Structurile care închid canalul anal sunt: sfincterul intern și sfincterul extern al anusului.

Deasupra acestor sfinctere se află mușchiul puborectal și mușchiul pubococcigian în permanentă stare de contracție, care asigură închiderea anusului, ei nu se relaxează decât în momentul defecației. Trecerea coloanei de materiale fecale în rect determină exercitarea unei tensiuni în pereții rectali și declanșarea reflexului de defecație.

1.7 Glandele anexe ale tubului digestiv

1.7.1 [NUME_REDACTAT] un organ cu funcții metabolice și în același timp o glandă exocrină care produce bila. Principalul rol al ficatului este intervenția în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor și în procesele de detoxifiere.

Este un organ voluminos situat în loja subfrenică dreaptă și prezintă două fețe: superioară și inferioară despărțite de o margine – margo acutus. Fața superioară (facies diaphragmatica) este despărțită în doi lobi printr-un ligament numit ligamentul falciform, care leagă ficatul de diafragmă. Fața inferioară (facies visceralis) prezintă trei șanțuri: șanțul anteroposterior stâng, șanțul anteroposterior drept și șanțul transvers, care impart fața viscerală a ficatului în trei zone: zona laterală dreaptă, corespunzătoare lobului hepatic drept, zona laterală stânga corespunzătoare lobului hepatic stâng și zona mijlocie corespunzătoare lobilor hepatici pătrat și caudat.

Capsula fibroasă a ficatului, formată dintr-un înveliș fibros, dens, trimite fibre conjunctive în interior, formând rețele în care există celule epiteliale hepatice.

Lobulul hepatic.

Ficatul este format din lobuli hepatici poligonali, mai mulți lobuli formând un lobul colector. Între lobuli există spații conjunctive triunghiulare unde se găsesc ramificații ale arterei hepatice, venei portă, canaliculilor biliari. Celulele hepatice epiteliale – hepatocitele au o dispunere radială, între ele există capilare sinusoide, spațiul dintre acestea și hepatocite numindu-se spațiul lui Disse. Microvilii hepatocitelor intră în contact direct cu substanțele ce trec din sânge în spațiile Disse, la acest nivel având loc procese de pinocitoză și crinocitoză.

Capilarele biliare sunt spații tubulare fără pereți proprii situate între părțile biliare ale celulelor epiteliale hepatice. Bila este drenată de la centru la periferia lobulului, trece în canaliculul biliar interlobular și apoi în celelalte căi biliare intra și extra hepatice. Pigmenții biliari traversează celula hepatică ( excreție), iar acizii biliari sunt produși de celulele hepatice (secreție) și trec în capilarele biliare.

Irigația ficatului este asigurată de artera hepatică, formând ”rețeaua admirabilă”, care se deschide în vena hepatică, iar aceasta în vena cavă inferioară.

1.7.2 [NUME_REDACTAT] o glandă digestivă a cărei secreție este declanșată inițial de sistemul nervos, ulterior de umplerea stomacului și în final de un mecanism hormonal cu punct de plecare duodenal.

Este o glandă mixtă exo și endocrină, situată profound solidar cu duodenul. Are o formă alungită transversal și prezintă următoarele porțiuni:

capul de formă aproximativ circulară, are o prelungire numită proces uncinat.

colul

corpul, are trei fețe și trei margini

coada, cu trei fețe și o extremitate liberă

Structura pancreasului

Pancreasul exocrin este format din acini de formă sferică, asemănători cu cei ai glandei parotide. Sistemul canalicular formează ductul pancreatic și canalul lui Santorini care se deschid în duoden.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, care conțin celule secretorii dispersate în glanda exocrină. Celulele beta secretă insulina, iar celulele alfa glucagonul și factorul lipocaic.

2. DIGESTIA

Digestia este procesul complex care cuprinde toate transformările mecanice, fizice și chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv pentru a le face capabile să traverseze mucoasa acestuia și să ajungă în sânge și în limfă. Digestia realizează de asemenea și separarea substanțelor alimentare ce trebuie eliminate din organism.

2.1 Digestia fizică.

Alimentele au o consistență care nu permite digerarea, digestia fizică constă în înmuierea și diluarea acestora. După amestecarea cu salivă, alimentele suferă transformări mecanice și dizolvarea substanțelor solide.

2.2 Digestia chimică

Substanțele din alimente sunt formate din molecule complexe care nu ar putea fi absorbite, prin acțiunea sucurilor digestive acestea sunt transformate în molecule mai simple care pot străbate peretele tubului digestiv.

Sucurile digestive

Sunt produse de secreție ale glandelor tubului digestiv și ale glandelor anexe și contribuie la transformarea fizică și chimică a alimentelor prin componentele lor: apa și fermenții digestivi.

Sucurile digestive conțin mari cantități de apă, aceasta contribuind la transformarea fizică și chimică a alimentelor.

Fermenții digestivi sunt substanțe organice proteice, provoacă transformarea chimică a substanțelor alimentare având acțiune specifică.

După acțiunea pe care o au asupra alimentelor, fermenții digestiv se clasifică în proteze, amilaze și lipaze.

Proteazele – sunt fermenți digestivi care acționează asupra proteinelor pe care le descompun până la nivel de aminoacizi.

Amilazele – acționează asupra glucidelor complexe pe care le hidrolizează până la nivel de monozaharide.

Lipazele – descompun grăsimile emulsionate până la nivel de glicerină și acizi grași.

2.3 Transformările alimentelor în segmentele tubului digestiv

2.3.1 Digestia bucală

Constă în transformări mecanice, fizice și chimice ale alimentelor, determinate de salivă. Saliva este sucul digestiv produs de glandele salivare mari și mici, care se varsă în cavitatea bucală. Este un lichid transparent, puțin vâscos, cu o reacție slab acidă – pH = 6,35-6,85 și o densitate de 1002-1012. Substanțele organice din salivă sunt reprezentate de proteine, uree, acid uric, creatinină etc. Fermenții din salivă sunt amilaza salivară și maltaza, iar sărurile minerale: cloruri, sulfați, carbonați, fosfați, bicarbonați etc.

Reglarea secreției salivare se face în funcție de natura fizică și chimică a alimentelor, cantitatea și calitatea salivei fiind adecvate acțiunii specifice.

[NUME_REDACTAT] alimentare mărunțite și amestecate cu salivă formează bolul alimentar care este înghițit. Prin deglutiție se înțelege totalitatea actelor prin care bolul alimentar traversează cavitatea bucală, faringele și esofagul până în stomac. În acest proces se identifică trei timpi: bucal, faringian și esofagian.

Timpul bucal – constă în îndoirea vârfului limbii în sus, presarea bolului alimantar pe palatal dur și împingerea lui spre fundul cavității bucale.

Timpul faringian – când bolul alimentar ajunge în bucofaringe, vălul palatin se ridică și separă nazofaringele de bucofaringe, rădăcina limbii apasă pe epiglotă și împiedică trecerea bolului alimentar spre laringe și trahee.

Timpul esofagian – contracția și relaxarea mușchilor esofagieni dau naștere undelor peristaltice care conduc bolul alimentar prin esofag până la cardia, pe care o deschide și ajunge în stomac.

Deglutiția este rezultatul contracției unui număr mare de mușchi ai limbii, cavității bucale, faringelui și esofagului, contracție care este coordonată de centrul deglutiției localizat în bulbul rahidian.

2.3.2 Digestia gastrică

Bolul alimentar ajuns în stomac este frământat prin contracțiile stomacului și impregnate cu suc gastric. Alimentele lichide trec direct în intestinul subțire deoarece mușchii stomacului apropie pereții foarte mult formând un tub de trecere.

Mișcările efectuate de stomac sunt de două feluri:

Mișcări peristaltice – sunt efectuate de musculatura circulară a stomacului care mărește și micșorează circumferința stomacului, sunt sub formă de undă și se succed dinspre cardia spre pilor.

Mișcările peristolice – sunt efectuate de musculatura longitudinală și oblică a stomacului și au rolul de exercitare a unei presiuni asupra conținutului stomacului.

Mișcările gastrice sunt reglate pe cale umorală prin intermediul hormonului enterogastronă, secretată de epiteliul mucoasei intestinale și pe cale nervoasă printr-un reflex enterogastric sub acțiunea nervului vag (X).

Sucul gastric

Este un lichid incolor cu reacție acidă, avînd un pH de 0,8-1,5 alcătuit din substanțe organice și anorganice.

Substanțele organice – sunt reprezentate de fermenți și mucină.

Fermenții:

[NUME_REDACTAT] o protează care acționează asupra proteinelor pe care le transformă în albumoze și peptone și asupra nucleoproteidelor pe care le transformă în proteine și acizi nucleici. Glandele gastrice nu secretă pepsină ci un proferment numit pepsinogen, care devine activ numai în mediul acid creat de acidul clorhidric.

Labfermentul (chimozina)

Are rolul de a coagula laptele într-un proces care constă în transformarea cazeinogenului solubil din lapte în paracazeinat de calciu, expulzând un ser numit lactoserum.

Lipaza gastrică

Acționează asupra grăsimilor emulsionate pe care le hidrolizează, transformându-le în glicerină și acizi grași.

[NUME_REDACTAT] un lubrifiant, având rolul de a proteja mucoasa stomacului de acțiunea acidului clorhidric și toate mucoasele tubului digestiv împotriva factorilor mecanici.

Substanțele anorganice sunt reprezentate de:

apă în proporție de 97-99%

acid clorhidric în proporție de 0,1-0,5%, are rol sterilizant și de a activa anumiți fermenți

săruri minerale, reprezentate de cloruri, sulfați și fosfați de K, Na și [NUME_REDACTAT] secreției gastrice nu este permanentă și uniformă și se realizează pe cale reflexă și umorală.

2.3.3 Transformările chimice ale alimentelor în stomac

Bolul alimentar ajuns în stomac se îmbibă cu suc gastric și capătă o reacție acidă care oprește acțiunea maltazei și a ptialinei. Sub acțiunea pepsinei și chimozinei, protidele sunt transformate în albumoze și peptoze, iar grăsimile emulsionate sunt transformate sub acțiunea lipazei gastrice, în glicerină și acizi grași.

În stomac se formează o masă alimentară – chimul stomacal, care are în compoziția sa glucoză, maltoză, amidon, glicogen, protide nedegradate, albumoze și peptoze, grăsimi native, glicerină și acizi grași etc.

Trecerea chimului stomacal prin pilor în duoden se face prin mișcările peristaltice ale antrului piloric, ajutate de un mecanism nervos și umoral.

2.3.4 Digestia intestinală

În intestinul subțire, chimul stomacal intră în contact cu trei sucuri digestive: sucul pancreatic, bila și sucul intestinal.

Sucul pancreatic

Este un lichid incolor și ușor opalescent cu reacție puternic alcalină: pH = 8,4-9, datorită bicarbonatului de sodiu, conține apă 99,5% și reziduu uscat 0,5%.

Reziduu uscat conține substanțe organice și săruri minerale. Substanțele organice sunt numai de natură proteică: albumină, globulină, mucină și fermenți. Fermenții sucului pancreatic sunt: tripsinogenul, chimotripsinogenul, lipaza pancreatică, amilaza pancreatică.

Reglarea secreției pancreatice

Sucul pancreatic este secretat numai în timpul digestiei, odată cu încetarea digestiei, încetează și secreția de suc pancreatic. Reglarea secreției sucului pancreatic se face atât pe cale reflexă, cât și pe cale umorală.

[NUME_REDACTAT] în urma manifestării funcției secreto-excretoare a ficatului, având o acțiune complexă în digestie:

potențează lipaza pancreatică și emulsionează grăsimile

stimulează peristaltismul intestinului

formează cu grăsimile complecși coleinici solubili în apă, permițând astfel absorbția grăsimilor și a vitaminelor liposolubile

Reglarea secreției biliare se face pe cale reflexă și pe cale biliară. Bila, deși se formează în ficat în mod continuu, se eliberează în duoden cu intermitență, numai în timpul digestiei.

Sucul intestinal

Este un lichid incolor, inodor, ușor sărat și cu reacție alcalină. Este compus din substanțe organice – mucină și fermenți și substanțe anorganice – carbonați, cloruri, fosfați.

Fermenții sucului intestinal se caracterizează printr-o mare specificitate, acționând asupra protidelor și glucidelor care au fost degradate de fermenții stomacali și pancreatici. Fermenții intestinali sunt reprezentați de: peptidaze, amilaze, nucleaze, lipaze. Celulele mucoasei intestinale produc și hormoni: secretina, pancreozimina, colecistokinina, gastrină, vilikinina, enterogastrona, enterocrinina.

Reglarea secreției gastrice se face atât pe cale reflexă, cât și pe cale umorală.

2.3.4.1 Transformările alimentelor în intestinul subțire

În intestinul subțire chimul stomacal este supus în continuare digestiei, sub influența sucului pancreatic, sucului intestinal și a bilei.

Mișcările intestinului subțire, care facilitează amestecarea alimentelor cu sucurile digestive și înaintarea lor spre intestinul gros sunt:

Mișcările segmentare – sunt produse de mușchii circulari, împart conținutul intestinal în fragmente mici, care favorizează absorbția intestinală și circulația sangvină și limfatică.

Mișcările pendulare – sunt contracții ritmice ale unor anse intestinale care duc la fragmentarea și amestecarea alimentelor cu sucurile intestinale.

Mișcările peristaltice – sunt mișcări care se propagă sub forma unor unde de la duoden spre intestinul gros, facilitând înaintarea masei alimentare de-a lungul intestinului.

Mișcările vilozităților intestinale – constau în scurtarea și relaxarea acestora sub acțiunea plexurilor Meissner și Auerbach, precum și a hormonului vilikinina.

Mișcările intestinului subțire nu sunt uniforme, ele se modifică sub influența unor excitanți, cum ar fi masa alimentară sau celuloza, care acționează ca excitanți mecanici asupra mucoasei intestinale.

Reglarea motilității intestinale este declanșată de elementele nervoase din peretele intestinal, precum și pe cale umorală.

Sub acțiunea fermenților digestivi, alimentele sunt transformate din punct de vedere chimic astfel:

Peptidazele – tripsina și erepsina acționează asupra albumozelor și peptozelor pe care le degradează până la nivel de aminoacizi.

Nucleazele – acizii nucleici sunt desfăcuți de nuclează în nucleotizi, care sub acțiunea fermentului nucleotidază sunt scindați în acid fosforic și nucleozidul respectiv.

Amilazele – transformă dizaharidele în monozaharide, formă absorbabilă a glucidelor.

2.3.5 Absorbția intestinală

Este fenomenul prin care se realizează trecerea substanțelor alimentare cu molecule simplificate nespecifice prin pereții tractului digestiv, pentru a pătrunde în sânge și în limfă.

Cea mai mare intensitate a absorbției intestinale se face în jejunoileon, la nivelul stomacului se absorb doar apa, alcoolul și sarea, iar la nivelul intestinului gros apa și puține substanțe.

Intestinul subțire este adaptat funcțional pentru absorbția nutrimentelor prin mărirea suprafeței de contact cu alimentele (aproximativ 10mp) și peretele foarte subțire cu vascularizație foarte bogată.

Absorbția intestinală se realizează prin intermediul a două mecanisme:

Mecanismul pasiv – prin care nutrimentele trec de la concentrația mai mare din lumenul intestinal la concentrația mai mică din sânge și limfă

Mecanismul activ – are la bază procese metabolice ce pun la dispoziție energia necesară transportului activ al substanțelor

Absorbția glucidelor

La nivelul vilozităților intestinale glucidele se absorb sub formă de monozaharide, prin ambele mecanisme de absorbție – pasiv și activ. Când concentrația glucozei este în intestin mai mare dacât în sânge, absorbția se va face prin mecanismul pasiv; când concentrația este mai mică decât în sânge, mecanismul va fi cel pasiv. Din epiteliul vilozităților intestinale, glucoza trece în sânge în venele mezenterice.

Absorbția lipidelor

Lipidele sunt transformate sub influența lipazelor în glicerină și acizi grași. Glicerina este solubilă în conținutul intestinal și trece prin pereții vilozităților în celule. În vederea absorbției, acizii grași trebuie să se combine cu sărurile biliare – taurocolatul și glicocolatul, formând complecși coleinici.

Absorbția protidelor

Protidele se absorb tot la nivelul vilozităților intestinale sub formă de aminoacizi rezultați prin acțiunea fermenților proteolitici asupra proteinelor. Aminoacizii care străbat pereții vilozităților intestinale ajung în sânge și apoi în toate celulele corpului, în special în celulele hepatice unde servesc la sinteza proteinelor specifice.

Absorbția vitaminelor

Vitaminele liposolubile se absorb în intestinul subțire simultan cu lipidele, iar vitaminele hidrosolubile se absorb prin mecanisme active.

Absorbția apei și a sărurilor minerale

Apa se absoarbe la nivelul vilozităților intestinale prin osmoză, mecanism pasiv. Cantitatea de apă absorbită este foarte mare deoarece toate substanțele se absorb în substanțe apoase. Absorbția apei și a sărurilor minerale se face pe principiul diferenței de presiune osmotică între sânge și conținutul intestinal, dar și prin mecanisme active.

2.3.6 Funcția intestinului gros

Substanțele nedigerabile din intestinul subțire sunt împinse prin orificiul ileocecal în intestinul gros, unde se amestecă cu sucul produs de acesta, suc care conține mucus, fermenți și apă.

În intestinul gros se produc transformări fizice și chimice ale resturilor digestive, precum și o puternică absorbție a apei, ceea ce face să crească consistența acestora.

Sub acțiunea microflorei bacteriene din intestinul gros, resturile alimentare suferă transformări importante, în urma acestor procese rezultând și produși toxici și substanțe cu miros neplăcut, dar și vitaminele K, B12, acid folic etc, indispensabile organismului.

În urma acestor procese, masa de resturi alimentare din intestinul gros capătă o anumită consistență, culoare și miros caracteristic, rezultând materile fecale, care vor fi eliminate în actul defecației.

3. ALIMENTAȚIA PE CATEGORII DE VÂRSTĂ

3.1 NUTRIȚIA ÎN PERIOADA SARCINII

O dietă sănătoasă în timpul sarcinii este foarte importantă, statusul nutrițional din timpul sarcinii afectează nu numai sănătatea și dezvoltarea neurologică a nou-născutului, ci și morbiditatea și mortalitatea la vârsta adultă.

Copiii cu greutate mică la naștere au o rată a mortalității infantile crescută, retard în creștere și dezvoltare cognitivă redusă în copilărie.

Greutatea la naștere este influențată de factori legați de statusul nutrițional matern, cum sunt greutatea în perioada preconcepțională și creșterea în greutate de-a lungul sarcinii. Cu toate că mulți factori de risc pentru greutatea scăzută la naștere nu pot fi influențați, cei legați de nutriția maternă se pot corecta, răspunzând favorabil la terapia nutrițională.

3.1.1 Modificări fiziologice ale organismului în perioada de sarcină

Perioada sarcinii cuprinde trei etape importante: nidația, organogeneza și creșterea fetală.

În prima săptămână de la implantare, endometrul matern este singura sursă de nutrienți pentru embrion și va continua să fie o sursă importantă până în săptămâna 12. În această perioadă, placenta își va crește treptat aportul în transferal nutrienților de la mamă la făt.

În primele 6 săptămâni ale sarcinii are loc organogeneza, celulele embrionare începând să se diferențieze pentru a forma țesuturi și unități funcționale care mai târziu vor deveni organe. Absența unor anumiți nutrienți în această perioadă va genera malformații congenitale, deficiența riboflavinei a fost asociată cu afectarea formării scheletului, deficiența de piridoxină și mangan cu probleme neuromotorii, iar cea a vitaminei B12, vitaminei A, niacinei și folatului cu defecte ale sistemului nervos central.

Dezvoltarea fetală se desfășoară în trei etape: etapa 1 – etapa hiperplazică, în care sunt necesare cantități crescute de vitamina B12 și folat; etapa 2 – etapa hipertrofică, în care sunt necesare cantități mari de aminoacizi și vitamina B6 și etapa 3 în care rata diviziunilor celulare este diminuată. Nutriția necorespunzătoare în aceste etape va genera retardul de creștere intrauterină și greutăți mici la naștere, cu toate consecințele negative.

3.1.2 Particularități ale nutriției în perioada de sarcină

Necesarul energetic

În această perioadă se impune creșterea consumului caloric cu 300 kcal/zi, fiind necesar minim 36 kcal/kgcorp pentru utilizarea adecvată a proteinelor. Creșterea ponderală în perioada sarcinii este foarte importantă pentru dezvoltarea fătului, câștigul ponderal sub cel recomandat este asociat cu creșterea riscului de mortalitate perinatală și retardul creșterii intrauterine. Depășirea greutății recomandate se asociază cu o greutate mare a fătului la naștere și cu riscul complicațiilor date de disproporția feto-pelvină.

Necesarul de nutrienți

[NUME_REDACTAT] recomandă ca 50-60% din caloriile zilnice să provină din glucide, pentru a evita utilizarea proteinelor ca sursă de energie.

[NUME_REDACTAT] trimestrul II și III de sarcină, creșterea fetală este rapidă și femeia are nevoie de proteine în cantități sporite. Acestea pot fi luate din carne sau din alimente cu valoare biologică ridicată cum ar fi lapte, ouă, brânză.

[NUME_REDACTAT] recomandat un consum de lipide care să reprezinte 30-35% din totalul caloriilor zilnice.

Elementele minerale

[NUME_REDACTAT] timpul sarcinii necesarul de fier este mult crescut, un consum redus fiind asociat cu riscul nașterii premature și cu o greutate redusă la naștere. Costul în fier al sarcinii este estimat la aproximativ 900-1000 mg, necesar formării placentei (50-75 mg), creșterii volumului sangvin matern (450 mg), formării depozitelor de fier ale fătului (300 mg), o parte din fier fiind pierdut în timpul nașterii (200 mg). Pentru a preveni instalarea deficitului și a menține depozitele materne de fier, aportul zilnic recomandat este de 30 mg.

[NUME_REDACTAT] de calciu este foarte important în perioada sarcinii, mai ales la femeile tinere, la care oasele continuă să-și crească densitatea. De asemenea calciul depozitat în oase constituie o rezervă necesară în perioada lactației. Obținerea unei cantități optime de calciu se realizează prin consumarea produselor lactate, suplimentate la nevoie cu 600-1000 mg calciu/zi.

[NUME_REDACTAT] un element foarte important în nutriția gravidei, deficiența maternă de iod, care apare la începutul sarcinii, este responsabilă de apariția hipotiroidiei la nou-născut. Corectarea acesteia se poate face în primele 3 luni de sarcină, aportul zilnic recomandat de iod este de 175 μg.

[NUME_REDACTAT] studii au demonstrat că suplimentarea acidului folic și a fierului, diminuează absorbția zincului, motiv pentru care se recomandă creșterea cantității acestui mineral în alimentația gravidei.

[NUME_REDACTAT] A

Carența în vitamina A este asociată cu retard al creșterii intrauterine, naștere prematură și greutate mică la naștere.

Deficitul de vitamina A nu este o problemă foarte des întâlnită, ci excesul de vitamina A în urma administrării analogilor de vitamina A în primele săptămâni de sarcină, care pot genera avorturi spontane și malformații congenitale.

Vitamina D

Cantitățile insuficiente de vitamina D sunt asociate cu tulburări ale metabolismului calciului la mamă și la făt, determinând hipocalcemie și tetanie la nou-născut și osteomalacie la mamă. Aportul zilnic recomandat este de 5 μg/zi de vitamina D (200 UI), suplimentarea zilnică cu 5 μg/zi fiind necesară doar în cazul persoanelor vegetariene, a celor cu expunere limitată la soare sau a celor care nu consumă produse lactate fortificate. Aportul maxim admis este de 50 μg/zi, doze mai mari putând duce la hipercalcemie fetală severă.

Vitamina C

Studiile au demonstrat asocierea dintre deficitul în vitamina C și ruptura prematură de membrane, în acest sens recomandându-se suplimentarea consumului cu 10 mg/zi la femeile gravide.

Acidul folic

Necesarul de acid folic este mai crescut în această perioadă, fiind utilizat în sinteza AND, deficiența fiind una dintre cele mai întâlnite în sarcină. Aportul zilnic recomandat de acid folic este de 400 μg/zi pentru femeile care doresc să rămână însărcinate și un supliment de 200 μg/zi pentru femeile gravide, ajungându- se la o doză de 600 μg/zi echivalent folați pentru gravide. În țările în care se face fortificarea cu folați a făinii de grâu (SUA, Canada) s-a constatat o reducere a defectelor de tub neural cu până la 40%.

3.1.3 Substanțe interzise în sarcină

[NUME_REDACTAT] tulburărilor de transport ale oxigenului, gravidele prezintă un risc crescut de anomalii placentare, prematuritate, greutate mică la naștere, dezvoltare generală și intelectuală deficitară a fătului.

[NUME_REDACTAT] surse de cofeină sunt reprezentate de cafea, ceai, cacao, ciocolată, băuturi de tip cola. Recomandarea este limitarea sau evitarea consumului acestor substanțe, studiile indicând o asociere a dozelor mari de cofeină cu greutate mică la naștere.

[NUME_REDACTAT] de alcool este contraindicat în sarcină, datorită efectelor lui teratogene și interferenței acestuia cu absorbția și metabolismul nutrienților. Gravidele consumatoare de alcool au un aport nutrițional deficitar în vitamine din grupul B, folați și proteine, acestora recomandându- li- se suplimente nutriționale.

3.1.4 Siguranța alimentară în timpul sarcinii

Contaminarea alimentelor cu factori infecțioși și contaminanți externi, reprezintă o problemă în perioada gravidității. Sursele posibile ale contaminanților externi sunt reprezentate de carnea de pește din apele contaminate, în acest sens trebuie evitat consumul de peste, mai ales crud, în perioada sarcinii.

Factorii infecțioși care impun o atenție sporită sunt Listeria monocytogenes și Toxoplasmoza gondi.

Listeria monocytogenes produce infecții mai ales la persoanele cu imunitatea scăzută și este responsabilă de afectarea fetală severă. Posibilitatea apariției acestei infecții este amplificată de persistența acestei bacterii chiar și în alimentele refrigerate, în acest sens se recomandă evitarea consumării brânzeturilor moi în perioada sarcinii.

Toxoplasmoza este o infecție asociată consumului de carne crudă sau insuficient preparată termic, precum și a contactului cu pisici. Este responsabilă de apariția malformaților fetale. Pentru prevenirea toxoplasmozei, femeile gravide trebuie să evite consumul produselor din carne incomplet preparată termic și consumul de lactate și sucuri nepasteurizate.

3.2 NUTRIȚIA ÎN PERIOADA ALĂPTĂRII

Secreția laptelui matern este un proces în care se consumă multă energie, în primele 6 luni de sarcină se produc în medie 800 ml lapte/zi, producția a 100 ml de lape necesită 85 kcal. Nevoile nutriționale din perioada lactației sunt mai mari decât în perioada sarcinii, nutrienții necesari producerii laptelui provenind atât din aportul nutrițional al mamei, cât și din rezervele acesteia. Laptele matern este sursa ideală de hrană pentru nou-născut, conținând o varietate de nutrienți, factori de apărare, hormoni.

Beneficiile alăptării la sân:

– creează o legătură afectivă puternică între mamă și copil

– oferă o cantitate optimă de nutrienți

– oferă protecție imunologică împotriva unor boli infecțioase

– reduce riscul alergiilor alimentare la nou-născut

– oferă protecție împotriva unor boli cronice cum ar fi diabetul zaharat de tip 1

– promovează scăderea în greutate și revenirea la greutatea anterioară sarcinii

– laptele matern este un aliment proaspăt, ieftin și furnizat la o temperatură optimă

Necesarul energetic

Rezervele de energie stocate în timpul sarcinii sub formă de țesut adipos vor fi mobilizate pentru producerea laptelui, femeile care alăptează pierzînd între 0,5 – 1 kg/lună. În această perioadă se recomandă o creștere a consumului caloric cu 500 kcal/zi.

Necesarul de proteine

În perioada lactației se recomandă o creștere cu 15 g a aportului zilnic de proteine, față de necesarul zilnic de 50 g al femeilor negravide.

Necesarul de carbohidrați și lipide

O dietă care asigură 20-30% din necesarul energetic sub formă de lipide și 50-60% sub formă de glucide este considerată optimă pentru alimentația din perioada lactației, important pentru compoziția laptelui matern fiind și tipul de acizi grași consumați.

Mineralele și vitaminele

Datorită reducerii densității osoase în lactația prelungită, este necesară creșterea aportului de calciu în acestă perioadă.

Vitamina A nu necesită suplimentare, cu excepția zonelor cu deficiențe nutriționale în vitamina A, vitaminele hidrosolubile răspund rapid la suplimentarea lor în dietă, se recomandă creșterea nivelului foalatului cu aproximativ 100 µg echivalent foalați/zi.

3.3 NUTRIȚIA SUGARULUI

Aportul de substanțe nutritive, în concordanță cu necesitățile de creștere ale sugarului, determină o dezvoltare corespunzătoare a acestuia, o alimentație dezechilibrată implicând carențe specifice impuse de subalimentație și supraalimentație.

Greutatea sugarului la naștere este determinată de durata și de creșterea în greutate a mamei pe parcursul sarcinii, este determinată de factori genetici și nutriționali și se dublează la 1 an, în mod normal.

Noul născut are capacitatea gastrică de 10-20 ml și crește până la 200 ml la 1 an, activitatea enzimelor răspunzătoare de digestia dizaharidelor ajunge la nivele similare adulților în săptămânile 28-32 de sarcină, iar secreția de pepsină crește în primele 3 luni de viață.

Grăsimile laptelui matern sunt bine absorbite, acesta conține două lipaze: una în fracția lipidică și alta stimulată biliar.

În primele luni de viață, cea mai importantă funcție vitală este hrănirea, relația mamă-copil în timpul alăptării creând un sentiment de încredere și siguranță al sugarului.

Necesarul energetic.

În această perioadă necesitățile energetice ale sugarului sunt mai mari de 3-4 ori comparativ cu un adult, în primul semestru finnd de 110 kcal/kg corp/zi, iar în al doilea semestru de 100 kcal/kg corp/zi. În primele 4 luni de viață, dar cu precădere în prima lună, se înregistrează cea mai redicată rată de creștere. La sugarul alimentat natural sațietatea este determinată de modificarea compoziției laptelui, prin creșterea cantității de grăsimi la sfârșitul suptului.

Aportul energetic excesiv sau carențial, ce conduce la obezitate sau malnutriție, determină boli cronice la vârstă adultă. Se pot corela greutatea mică la vârsta de 1 an și bolile cardiovasculare, creșterea ponderală deficitară/excesivă în perioada de sugar cu HTA. În perioada de sugar un rol important în apariția obezității îl are tipul alimentației, cea naturală având efect protector.

Necesarul de proteine

Pentru a asigura atât homeostazia tisulară, cât și nevoile pentru creștere, în această perioadă necesarul de proteine este mai mare, în primele 6 luni de 1,8-2,3 g/kgcorp/zi pentru sugarul alimentat natural și 3-3,5 g/kgcorp/zi pentru cel alimentat artificial, după vârsta de 6 luni necesarul proteic scade la 1,5-2 g/kgcorp/zi.

Necesarul de aminoacizi esențiali este de asemenea mare, aceștia trebuie să includă cisteina, histidina și tirozina, datorită capacității limitate a enzimelor hepatice ale sugarului de a-i sintetiza. Tirozina, cisteina și taurina sunt aminoacizi esențiali pentru prematuri, cu rol în conjugarea acizilor biliari, în unele procese de la nivelul sistemului nervos central, inimii și retinei. Laptele uman conține cantități importante de taurină, raționament pentru care toate formulele de lapte conțin taurină.

Alimentația naturală asigură sugarului un aport proteic ideal, prin valoarea biologică înaltă a proteinelor laptelui matern. Laptele de vacă are un conținut proteic mai mare, dar o utilizare digestivă mai redusă. Pe măsura diversificării alimentației se adaugă și alte surse de proteine: carne, gălbenuș de ou, cereale, legume.

Deficitul de proteine din alimentație va determina încetinirea creșterii, scăderea sintezei enzimelor, hormonilor și imunoglobulinelor. Excesul de proteine crește osmolaritatea și necesarul de apă, putând conduce la deshidratare și tulburări digestive, diaree de putrefacție, suprasolicitarea funcției renale. Rațiile hiperproteice determină hiperamoniemie, amoniacul fiind neurotoxic. Excesul de proteine favorizează apariția obezității la vârsta adultă.

Necesarul lipidic

Cantitatea de grăsimi variază între un minim de 3,5 g/kgcorp/zi și un maxim de 6 g/kgcorp/zi, reprezentând 35% din rația calorică, dieta trebuie să conțină cantități mici de acid α-linolenic, precursor al acizilor grași ω-3 – acid docosahexanoic și eicosapentanoic. Acizii grași cu lanț lung ω-3 și ω-6 sunt importanți, pentru dezvoltarea creierului și retinei. Din punct de vedere calitativ se recomandă ca acizii grași nesaturați să-i depășească pe cei saturați. Nu se recomandă suprimarea colesterolului alimentar în perioada de sugar, datorită importanței sale pentru dezvoltarea sistemului nervos.

În primele 6 luni aportul de lipide este adus de laptele matern sau de preparatele comerciale de lapte. Carența de lipide apare la copiii hrăniți cu lapte degresat și se manifestă prin oprirea creșterii, leziuni trofice ale pielii, mucoaselor, xeroftalmie, neuropatie periferică, creșterea activității trombocitelor. După diversificarea alimentației apar și alte surse de lipide: carne de pui, pește, gălbenuș de ou, unt, ulei. Excesul de lipide produce obezitate, steatoză hepatică, diaree, excesul de acizi grași nesaturați determină o carență relativă de vitamina E, iar excesul de acizi grași esențiali favorizează formarea de calculi biliari.

Necesarul de glucide

Aportul caloric în perioada de sugar trebuie să fie asigurat în proprție de 30-60% de glucide, laptele matern conținând 70% glucide.

Necesarul de glucide variază în raport cu vârsta: 6-8 g/kgcorp/zi pentru prematur, datorită deficitului pasager de lactază, 18-25 g/kgcorp/zi pentru dismatur, aport crescut pentru a putea combate hipoglicemia, sugarul 12 g/kgcorp/zi.

Metabolizarea glucidelor necesită prezența unor complexe enzimatice a căror deficiență determină diferite sindroame, cel mai comun fiind intoleranța la lactoză.

Inițial aportul glucidic este asigurat de lactoza din lapte, dar odată cu vârsta se adaugă glucide din alte surse, fibrele alimentare intrând în alimentația sugarului începând cu vârsta de 4-5 luni. Excesul de glucide determină obezitate, diabet zaharat, carii dentare.

Necesarul de apă

Apa reprezintă 70-75% din greutatea sugarului, cea mai mare pondere având-o lichidul extracelular. Necesarul de apă la sugar este de 150-180 ml/kgcorp/zi, adică 10-15% din greutatea corporală, comparativ cu organismul adultului (2-4%).

Pierderile hidrice mari prin evaporare se datorează suprafeței corporale mai mari decât a adultului. Folosirea diluților incorecte de lapte pot duce la intoxicații cu apă, determinând hiponatremie, astenie, greață, vărsături, diaree, poliurie.

Necesarul de vitamine

În general aportul de vitamine din lapte este suficient pentru alimentația sugarului, cu excepția sindroamelor de malabsorbție sau a unor diete particularizate. Sugarii trebuie să primească un supliment de vitamina D sau să fie expuși la soare. În țara noastră se practică profilaxia carenței în vitamina D prin administrarea acesteia zilnic sau în doze stoss.

Carențe de vitamine se întâlnesc la copiii hrăniți cu preparate de lapte ai căror componenți au fost distruși în procesul tehnologic de preparare sau la copiii hrăniți natural ai căror mame au diete dezechilibrate, mamele cu o dietă vegetariană sau cu anemie pernicioasă au laptele carențat în vitamina B12.

Suplimentarea cu vitamine trebuie prescrisă doar după o atentă evaluare a sugarului și a dietei acestuia. Sugarii alimentați artificial necesită rareori suplimentarea de vitamine. Sugarii alimentați natural necesită administrare de vitamina D.

Hipervitaminozele apar rar, în condițiile administrării de vitamine o prioadă lungă de timp, cele mai întâlnite fiind hipervitaminoza A și D.

Necesarul de minerale

Elementele minerale sunt necesare în procesul de creștere și prevenire a diferitelor afecțiuni, o dietă echilibrată asigurând cantitățile optime.

Calciul.

Sugarii alimentați natural rețin aproximativ 2/3 din cantitatea de calciu ingerată, necesarul zilnic fiind de 200-500 mg. Deficitul de calciu determină rahitism, tetanie, osteoporoză, mineralizarea deficitară a dinților.

Fierul.

Rezervele de fier ale nou-născutului sunt suficiente pentru primele 4 luni de viață, după care necesarul este de 5-9 mg/zi. Sugarii alimentați natural au risc de anemie la 4-6 luni, depozitele de fier epuizându-se la 6-9 luni. Atât la sugarii alimentați natural, cât și la cei alimentați artificial se recomandă administrarea de fier la 4-6 luni. Prezența unor factori care inhibă absorbția fierului, determină apariția anemiei feriprive, întâlnită mai ales la sugarii alimentați artificial.

Sodiul.

Nevoile de sodiu sunt de 1-2 mEq/kgcorp/zi, pentru acoperirea acestora fiind necesar un aport de 0,25-,05 g sodiu/zi. Aportul de sodiu este asigurat de laptele matern, laptele de vacă având un conținut de 3 ori mai mare decât laptele de mamă. Legumele, fructele, carne, pește sunt de asemenea surse importante de sodiu. Excesul de sodiu în alimentația sugarului, prin folosirea laptelui de vacă în primul trimestru de viață, produce deshidratare hipernatremică.

Zincul.

Nou-născutul nu are rezerve de zinc, fiind dependent de alte surse pentru aportul acestuia. Zincul este mai bine absorbit din laptele uman decât din preparatele de lapte. Atât laptele matern, cât și preparatele de lapte asigură o cantitate suficientă (0,3-0,5 mg/kgcorp).

Fluorul.

Laptele uman conține o cantitate redusă de fluor, dar se regăsește în cantități mai mari în preparatele comerciale. Cerealele pentru copii, sucurile pentru sugari cu apa fluorinată sunt surse importante în această perioadă. Suplimentarea dietei cu fluor nu este recomandată deoarece crește riscul fluorozei.

Necesitățile energetice și nutriționale ale sugarului (după Graur M. și colab)

3.4 NUTRIȚIA COPILULUI

Comparativ cu schimbările importante care au loc în perioada de sugar și în adolescență, etapele de creștere cuprinse între 1 an și pubertate sunt mai puțin spactaculoase în privința creșterii și dezvoltării organismului.

Rata creșterii scade după primul an de viață, dezvoltarea fiind înceată și . Dacă copilul crește cu 50% în primul an, înălțimea lui nu se dublează decât la 4 ani, greutatea de la 2 ani se multiplică de 4 ori față de cea de la naștere, dar apoi copilul câștigă doar 2-3 kg/an până la vârsta de 10 ani.

În perioada copilăriei se observă adesea o creștere în salturi, corespunzătoare aportului alimentar și apetitului. Au loc și modificări ale proporțiior, corpul și capul cresc mai puțin, iar membrele se alungesc.

Necesarul energetic.

Este rezultat din rata metabolismului bazal, rata de creștere și activitatea fizică a copilului. Formula de calcul a necesarului energetic este:

NE( kcal/zi) = 1000 + 100 x vârsta (ani)

Aportul alimentar trebuie să asigure o proporție echilibrată de principii nutritive: 15-18% proteine, 25-30% lipide și 55-60% glucide. Necesarul de lichide la aceste vârste este de 80 ml/kgcorp/zi.

Necesarul de proteine.

Este de 1,2g/ kgcorp/zi în prima perioadă a copilăriei și de 1g/kgcorp/zi în perioada prepubertară. Se recomandă ca sursa de proteine să fie reprezentată de carne – 75g/zi, lapte – 500 ml/zi, ouă – un ou la două zile.

Carența în proteine se manifestă la copiii cu tulburări ale comportamentului alimentar, cu diete vegetariene, cu alergii multiple sau proveniți din familii cu nivel de trai redus.

Necesarul de lipide

Lipidele vor proveni din unt, smântână și uleiuri vegetale, necesarul fiind de 2-3 g/kgcorp/zi.

Necesarul de glucide

Este de aproximativ 10 g/kgcorp/zi. Zaharurile vor fi furnizate de pâine și produse de panificație – 150 g/zi, paste făinoase, prăjituri, legume și fructe. Se recomană pâinea intermediară datorită bogăției în fibre și în vitaminele grupului B.

Necesarul de minerale

[NUME_REDACTAT] elemental indispensabil pentru mineralizarea și creșterea oaselor, aportul recomandat este de 500 mg/zi la copiii de 1-3 ani și de 800 mg/zi la copiii de 4-8 ani. Din cantitatea ingerată se absorb aproximativ 100 mg/zi la copilul de 2-8 ani. Aportul de calciu are o influență redusă pe rata excreției sale urinare în perioadele de creștere rapidă, copiii având nevoie de 2-4 ori mai mult calciu/kgcorp decât adulții.

[NUME_REDACTAT] feriprivă este una dintre cele mai frecvente carențe nutriționale, determinând rezistență scăzută la infecții și tulburări de comportament, apărând mai ales în intervalul 1-3 ani. Absorbția fierului poate fi influențată de alimentul din care provine, alimentația putând fi insuficientă în ceea ce privește aportul de fier.

[NUME_REDACTAT] mediu este de 5 mg/kgcorp/zi. În perioada prepubertară, când creșterea este accelerată, necesarul de magneziu crește la 5,3 mg/kg corp/zi.

O dietă echilibrată cu alimente din toate grupele majore, aduce suficiente elemente minerale și vitamine.

Recomandări privind aportul de vitamine și oligoelemente la copii

(după Graur M. și colab)

În alimentația copilului trebuie să se țină cont de următoarele aspecte:

explicare de la o vârstă fragedă a importanței alimentației echilibrate și formarea deprinderilor în acest sens

sensibilizarea părinților legat de principiile alimentației sănătoase

încurajarea activității fizice a copilului în paralel cu administrarea de suplimente de vitamine și minerale dacă este cazul și la recomandarea medicului

promovarea noțiunilor de nutriție sănătoasă la nivelul ciclurilor de școlarizare

3.5 NUTRIȚIA ADOLESCENTULUI

Adolescența este o perioadă sensibilă a dezvoltării umane în care apar caracterele sexuale secundare și se definitivează în cea mai mare parte modelarea viitorului adult.

Această etapă este caracterizată de:

modificări ale stilului de viață și obiceiurilor alimentare

creșterea necesarului de nutrienți datorită dezvoltării rapide a adolescentului

pot apărea necesități suplimentare în anumite situații specifice

3.5.1 Caracteristici fiziologice ale pubertății

Pubertatea este procesul fiziologic complex de transformare a copilului în adult, caracterizată prin creșterea în înălțime – 20% și în greutate – 50% într-o perioadă de 5-7 ani. În cursul pubertății fetele acumulează mai mult țesut gras – 22-26% din masa corporală, față de 15-18% la băieți. În cursul pubertății băieții câștigă de două ori mai multă masă musculară decât fetele. Are loc modificarea cantitativă și a localizării țesutului adipos, lucru datorat efectelor hormonilor care determină dispunerea țesutului gras.

Necesarul energetic

Datorită creșterii tisulare, metabolismul bazal este crescut, ceea ce determină necesitatea unui aport energetic cu 50% mai mare decât al adultului. Necesarul caloric trebuie să asigure atât necesitățile pentru activitatea fizică, cât și pentru creștere.

Necesarul energetic la pubertate:

Necesarul proteic

Aportul mediu recomandat de proteine este de 45-72 g/zi. Un aport redus de proteine conduce la încetinirea creșterii și la o scădere a masei musculare și poate să apară în cazul utilizării unor diete restrictive, a tulburărilor de comportament alimentar sau a unor afecțiuni cronice. Aportul excesiv de proteine poate interfera cu metabolismul calciului și crește necesarul de lichide.

Fibrele alimentare

Pentru evitarea dislipidemiilor și a dezvoltării cancerului de colon la vârstă adultă, adolescentul trebuie să consume alimente bogate în fibre alimentare. Nivelul consumului de fructe și legume este scăzut în rândul adolescenților.

Elementele minerale

Sunt elemente nutritive cu rol deosebit de important în creșterea și dezvoltarea adolescentului.

[NUME_REDACTAT] băieți, odată cu creșterea masei musculare, crește și volumul sangvin și odată cu acesta a necesităților de fier. Fetele pierd lunar fierul la menstruație. Anemia feriprivă se întâlnește la aproximativ 8% din adolescente și se manifestă prin rezistență scăzută la infecții, încetinirea creșterii ponderale, scăderea capacității de concentrare, rezultate școlare slabe. Mulți adolescenți au un aport de fier mai scăzut decât minimul recomandat de 15-18 mg/zi.

[NUME_REDACTAT] creșterii musculare și osoase, precum și a modificărilor endocrine, necesarul de calciu este mai mare în această perioadă decât în copilărie sau la vârsta de adult. În perioada de vârf a pubertății, depunerea de calciu este dublă față de restul perioadei de adolescență, necesarul minim de calciu fiind de 1300 mg/zi. Aportul de calciu este deseori insuficient datorită consumului insuficient de produse lactate, lipsa de exercițiu fizic contribuind la mineralizarea insuficientă a oaselor. Aportul insuficient de calciu în adolescență crește riscul apariției osteoporozei la vîrsta adultă.

[NUME_REDACTAT] un element esențial în creșterea și maturizarea sexuală, un aport limitat de zinc conduce la afectarea creșterii și dezvoltării caracterlor sexuale secundare.

[NUME_REDACTAT] este perioada în care necesitățile organismului pentru vitamine este crescut, datorită dezvoltării tuturor organelor și sistemelor de organe ale tânărului. Necesitățile energetice sunt de asemenea crescute, fiind necesare cantități sporite de niacină, tiamină, riboflavină. Se recomandă de asemenea suplimentarea cantității de vitamina D, mai ales în sezonul rece.

3.5.2 Tulburările nutriționale asociate adolescenței

[NUME_REDACTAT] o tulburare nutrițională corelată de obicei cu creșterea bruscă în înălțime a adolescentului, lucru care impune o dietă echilibrată.

Malnutriția poate fi determinată de un aport caloric insuficient sau de lipsa apetitului, însă cea mai frecventă cauza este de natură psihologică.

Anorexia mentală reprezintă o problemă de sănătate mai ales pentru sexul feminin.

[NUME_REDACTAT] o tulburare de nutriție caracterizată prin creșterea greutății corporale peste nivelul normal, cu consecințe grave asupra stării de sănătate. Riscul în favoarea obezității este mai crescut la fete, majoritatea încep pubertatea după 10 ani și o termină în jur de 15 ani, cantitatea de țesut adipos crescând în această perioadă. Studii recente au demonstrate faptul că debutul precoce al pubertății este asociat cu un risc mai mare al obezității la adolescenți.

3.6 NUTRIȚIA VÂRSTEI A III-A

Îmbătrânirea este un proces complex de modificare a funcțiilor fizice, psihice și sociale ale omului, în organism aparând fenomene de declin inevitabil. Factorii nutriționali joacă un rol foarte important în prevenirea efectelor îmbătrânirii, cât și în îmbunătățirea calității vieții în acestă etapă.

Noțiunea de ”îmbătrânire activă” tinde să înlocuiască modelul clasic al termenului, de dependență și declin inevitabil, cu cel care promovează activitatea și productivitatea socială și economică la vârste înaintate, cu accent pe calitatea vieții.

Vârsta la care o persoană este considerată bătrână din punct de vedere demografic este de 65 de ani, dar datorită heterogenității demografice și a numărului mare de indivizi care depășesc această vârstă, se iau în considerare trei grupe de vârstă ale bătrâneții:

65-74 de ani – young old

75-84 de ani – old

Peste 85 de ani – old old

3.6.1 Modificări fiziologice și patologice asociate îmbătrânirii:

scăderea masei și a forței musculare

creșterea țesutului adipos

scăderea cantității de apă din corp

scăderea concentrației de vitamine hidrosolubile

reducerea metabolismului bazal

restrângerea aportului alimentar

disfuncții digestive

alterarea funcției hepatice și renale

alterarea imunității

reducerea densității osoase și creșterea riscului de fracturi

etc

Recomandări nutriționale la persoanele în vârstă

Dacă până de curând necesarul nutrițional pentru persoanele peste 50 de ani se raportau și porneau de la cele ale adultului tânăr, recent, s-au stabilit pe baza evaluărilor științifice, recomandări pentru grupele de vârstă 51-70 de ani și peste 70 de ani.

Necesarul energetic

Reducerea necesarului energetic la acestă vârstă se datorează scăderii activității fizice și reducerii metabolismului bazal cu aproximativ 10-20%, datorită schimbării compoziției corporale. Datorită acestui fapt, vârstnicul trebuie să consume alimente cu conținut caloric redus, dar bogate în nutrienți.

Menținerea unei anumite activități fizice, asociată cu o dietă echilibrată, mențin o stare generală bună, întârziind procesele de declin asociate vârstei.

[NUME_REDACTAT] de proteine recomandat este de 0,8 g/kgcorp/zi, dar având în vedere că odată cu înaintarea în vârstă are loc scăderea aportului proteic, se recomandă 1-1,2 g/kgcorp/zi. În starea de boală și în convalescență acest necesar crește. Reducerea aportului proteic influențează masa musculară și răspunsul imun, prelungește convalescența și întârzie vindecarea rănilor.

[NUME_REDACTAT] privind consumul de carbohidrați sunt similare cu cele ale adulților, jumătate din caloriile zilnice să provină din glucide, atît simple cât și complexe. În vederea unui consum adecvat de fibre alimentare se recomandă glucidele complexe, care se găsesc în cereale, pâine integrală, fructe și legume, consumul zilnic recomandat de fibre fiind între 25-35 g.

[NUME_REDACTAT] surse de energie și acizi grași esențiali, fiind necesare pentru absorbția vitaminelor liposolubile și trebuie să furnizeze 20-30% din totalul caloriilor zilnice.

La această vârstă recomandările sunt pentru evitarea unui consum exagerat de lipide și consumul preponderant al lipidelor de origine vegetală. Grăsimile nu trebuie să depășească 30% din consumul caloric total, fiind recomandat ca grăsimile saturate să reprezinte 8% din calorii.

Elementele minerale

[NUME_REDACTAT] evitarea deshidratării se recomandă cel puțin 30 ml/kcorp/zi, cantitățile suplimentare de apă fiind necesare în cazurile de febră, transpirații, diaree, vărsături.

La persoanele vârstnice aportul redus de lichide este detrminat și de reducerea sau pierderea senzației de sete, în acest sens, recomandarea este de a se consuma 1,5-2 l/zi.

[NUME_REDACTAT] vârstnice care au un aport scăzut al consumului de lapte și derivate din lapte prezintă deficit de calciu. De asemenea un consum crescut de fibre interferează cu absorbția, negativând balanța calciului.

Creșterea aportului de calciu este benefică pentru menținerea densității osoase în perioada postmenopauză, când pierderea masei osoase este accelerată. În acest sens, la persoanele de peste 50 de ani, se recomandă o creștere a aportului de calciu la 1300-1500 mg/zi.

ierul

Aportul de fier recomandat zilnic persoanelor de vârsta a III-a este de aproximativ 8 mg/zi, similar cu cel al adulților.

Deficitul de fier apare în cazul bolilor cronice, inflamatorii sau neoplazice, pierderilor de sânge asociate ulcerelor, herniilor hiatale, hemoroizilor, frecvente la această vârstă. La femei apare totuși o îmbunătățire a statusului fierului, datorită instalării menopauzei.

Sodiul și potasiul

Este recomandată o reducere a aportului de sodiu la 3-4 g/zi în cazul persoanelor cu afecțiuni cardiovasculare și suplimentarea cantității de magneziu și potasiu la cei care utilizează diuretice.

[NUME_REDACTAT] D

Printre factorii care determină deficitul de vitamian D la persoanele în vîrstă se menționează:

reducerea expunerii la soare, în special la bolnavii imobilizați

aportul scăzut de produse lactate

scăderea hidroxilării la nivel hepatic și renal

reducerea sintezei de vitamina D la nivelul pielii

Deficiența în vitamina D se reflectă în reducerea concentrației serice a magneziului și calciului, scade masa osoasă și crește riscul fracturilor.

Este recomandat un consum de vitamina D de 10µg/zi pentru persoanele de 51-70 de ani și de 15µg/zi pentru persoanele de peste 70 de ani, sursele alimentare finnd produsele lactate, ficatul, peștele. Creșterea depozitelor de grăsime în cazul persoanelor vârstnice poate duce la hipervitaminoza D, administrarea suplimentelor trebuind făcută cu atenție, în special la pacienții cu antecedente de calculi renali, hiperparatiroidism primar sau sarcoidoză.

Vitamina B12

Recomandările privind aportul acestei vitamine sunt de 2,4 µ5/zi, atât pentru femei cât și pentru bărbați. Deficitul se datorează faptului că vitamina B12 se găsește doar în produsele de origine animală, unele persoane în vârstă având un consum redus al acestor produse, vegetarienii fiind în principal afectați.

Vitamina B12 și foalatul sunt necesare conversiei homocisteinei în metionină, un consum mic de foalat ducând la creșterea nivelului de homocisteină, considerat un factor de risc pentru apariția bolilor coronariene și cerebrovasculare. În acest sens se recomandă un consum de 400 μg echivalenți folați pe zi.

[NUME_REDACTAT] sunt substanțe care au proprietatea de a neutraliza radicalii liberi care atacă membranele celulelor, tulburându-le funcționarea normală sau chiar distrugându-le.

Principalii antioxidanți sunt beta – carotenul, vitamina C, vitamina E, extractul de ceai verde, licopenul, coenzima Q10, seleniul etc.

Deși este binecunoscut efectul benefic al acestor substanțe, studiile recente nu au putut aduce dovezi certe privind efectul pozitiv al suplimentării cu antioxidanți în prevenirea afecțiunilor asociate îmbătrânirii.

3.6.2 Malnutriția la vârstnici

Persoanele în vârstă pot fi încadrate în două forme de malnutriție:

O formă generalizată, cu deficiențe nutriționale multiple

O formă cauzată de deficiențe nutriționale izolate

Un număr mare de vârstnici prezintă o formă subclinică de malnutriție, aportul de nutrienți fiind insuficient, în condițiile epuizării rezervelor organismului.

În general semnele unei nutriții deficitare sunt trecute adesea cu vederea, de aceea se impun măsuri de prevenire a acesteia și planuri de screening la persoanele vârstnice.

3.6.3 Recomandări privind sporirea rezervelor fiziologice și nutriționale ale vârstnicilor:

implicarea în activități sociale

practicarea exercițiilor fizice cu rol în menținerea densității osoase și masei slabe

consumul unei game cât mai largi de alimente

evitarea exceselor în consumul de medicamente, alcool, cofeină

Printre masurile simple și la îndemână de îmbunătățire a nutriției se menționează consumul :

pește sau carne în fiecare zi

un pahar de suc de fructe

o porție de legume pe zi

cereale integrale la micul dejun

un pahar de lapte la culcare

3.7 PIRAMIDA ALIMENTARĂ

Piramida alimentară este o reprezentare grafică a standardelor nutriționale, a tipurilor și a cantităților de alimente ce trebuie consumate zilnic, în vederea menținerii stării de sănătate și reducerii incidenței bolilor de nutriție. Indicațiile sunt exprimate în porții de alimente, prin consumul cărora vor fi furnizați zilnic nutrienții necesari. Obiectivul principal al piramidei alimentare este de obținere a procentului cel mai mare de energie din carbohidrați, limitând aportul de grăsimi.

În general, piramida alimentară cuprinde următoarele grupe:

1. Pâine, cereale, orez și paste (6-11 porții pe zi);

2. Legume și vegetale (3-5 porții pe zi);

3. Fructe (2-4 porții pe zi);

4. Lapte și derivate (2-3 porții pe zi);

5. Carne, pește, ouă (2-3 porții pe zi).

În reprezentarea grafică este prezentat numărul de porții care trebuie consumate zilnic, variația dintre minim și maxim depinde de nevoile energetice și preferințele individuale. Pentru un aport adecvat de macro și micronutrienți, o persoană trebuie să consume numărul minim de porții pentru fiecare grupă de alimente.

Piramida alimentară evidențiază varietatea, moderația și balanța consumului alimentelor, cu accent pe consumul fructelor, legumelor și cerealelor ca fundament al alimentației sănătoase cu finalitate în evitarea bolilor cronice.

Alimentele cu conținut scăzut în zahăr, sodiu, grăsimi saturate și colesterol stau la baza dietelor sănătoase, ele trebuie să fie însoțite de alimente bogate în proteine: lapte, brânză, carne și produse din carne, reprezentate pe nivelul trei al piramidei alimentare.

Vârful piramidei este reprezentat de produse zaharoase și grăsimi, produse pentru care recomandarea este de a fi consumate în cantități mici și cât mai rar posibil.

Principiile care stau la baza alcătuirii piramidei alimentare au capacitatea de a reduce riscul unor boli cronice cum sunt: diabetul zaharat, bolile coronariene, accidentul vascular cerebral, unele forme de cancer și de a îmbunătății calitatea vieții.

Selectarea și consumul diferitelor grupe de alimente sunt influențate de cultură, religie, obiceiuri, zonă geografică, costurile produselor, alergii și intoleranțe alimentare. În situația în care una sau mai multe categorii alimentare nu pot fi consumate, din motive obiective, este necesar ca nutrienții necesari organismului să fie aduși în aportul alimentar din alte produse ale piramidei alimentare.

Elementele minerale și vitaminele sunt furnizate în principal de carne și pește. În situația când aceste produse nu sunt sau nu pot fi consumate, acestea trebuie să fie furnizate de alte categorii de alimente cum ar fi: spanac, fasole, linte, mazăre, cereale îmbogățite cu fier.

În completarea recomandărilor dietetice, activitatea fizică zilnică aduce un beneficiu real stării generale a organismului, scăzând riscul afecțiunilor cronice cum ar fi: diabeetul zaharat, hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, accidentul vascular cerebral, osteoporoza, diferite tipuri de cancer; o activitate fizică moderată de minim 30 de minute pe zi asigură pe lângă aspectele sesizate mai sus și menținerea unei greutăți corporale normale în rândul tuturor categoriilor de vârstă.

BIBLIOGRAFIE:

1. *** Aging and [NUME_REDACTAT]. In: Mitchell MK, editor. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 2nd ed., WB Saunders, , 2003, 429-454

2. *** [NUME_REDACTAT] of Nutrition. In: Alpers DH, Stenson WF, Bier DM editors. Manual of [NUME_REDACTAT], 4th edition. [NUME_REDACTAT]&Wilkins, , 2002, 40.

3. *** Grossesse. In: Chevallier L. Nutrition: principes et conseils. : Masson, 2003, 84-86

4. *** Maternal and [NUME_REDACTAT]. In: , Poleman CM, editors. [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT], 8th edition. W.B. [NUME_REDACTAT], 1999, 332-344

5. *** Nutrition and [NUME_REDACTAT]. In: Barker MH, editor. Nutrition and Dietetics for [NUME_REDACTAT]. 10th edition. [NUME_REDACTAT], 2002, 153-162

6. Ciocan M., Popa A. Nutriția de-a lungul vieții , în Graur M.:Nutriție și dietetică ed. Junimea 2005.

7. Creff AF, Layani D. Manuel de dietetique en pratique médicale courante, 5e edition. Masson, Paris, 2004.

8. Dunca P. Repere în antropologia culturală a alimentației. [NUME_REDACTAT] AXIS, , 2004, 7-134.

9. Gariballa S, Sinclair A. Aging and older people. In: Geissler C, Powers H, editors. [NUME_REDACTAT]. Elsevier, 2005, 3246

10. Gibney M, Growth and aging. In: Roche M. Helen, editor. Nutrition and Metabolism. [NUME_REDACTAT], 2005

11. Gibney M, Pregnancy and Lactation. In: Roche M. Helen, editor. Nutrition and Metabolism, [NUME_REDACTAT], 2005

12. Graur M. Ghid pentru alimentația sănătoasă. Iași: Performantica 2006, 65-93

13. Harris N. Nutrition in Aging. In: Mahan K, Escott-Stump S, editors. Krause′s Food, Nutrition& [NUME_REDACTAT], 2nd edition. : Saunders, 2004, 318-336

14. Henderson SA, Lenders C. Nutrition in Pregnancy and Lactation. In: Morrison G, Hark L, editors. [NUME_REDACTAT] and Disease, 2nd Ed., [NUME_REDACTAT], 1999, 62-75

15. Iordăchescu F. Pediatrie, vol. I, Ed. Național, 1998

16. Ifrim M, Niculescu G. Compendiu de anatomie. București: editura Științifică și enciclopedică 1988

17. Joint WHO/FAO [NUME_REDACTAT] on Diet, Nutrition and the Prevention of [NUME_REDACTAT]. Diet, nutrition and the prevention of chronic diseases: report of a joint WHO/FAO expert consultation. [NUME_REDACTAT] Organization, , 2003.

18. [NUME_REDACTAT] L, Escott-Stump S. Krause’s Food, Nutrition & [NUME_REDACTAT], 10th ed, W. B. [NUME_REDACTAT] 2000

19. Martin A. Apports nutritionels conseillés pour la population française. 3eme edition, Ed. Lavoisier, 2001

20. Médart J. Manuel pratique de nutrition. L’alimentation préventive et curative. [NUME_REDACTAT] & Larcier, Bruxelles, 2005, 7-16.

21. Mincu I, Mogoș VT. Bazele practice ale nutriției omului bolnav. Editura RAI, București, 1998, 13-44.

22. Mincu I. Dietoterapia la începutul mileniului III, volumul I. [NUME_REDACTAT] România de Mâine, București, 2004, 99-151.

23. Mincu I. Impactul om – alimentație. [NUME_REDACTAT], București, 1993, 27-52, 207-361.

24. Mincu I. și colab. Tratat de dietetică. [NUME_REDACTAT], București, 1974, 15-35.

25. Mitchell MK. Pregnancy. In: [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 2nd edition. Saunders, 2003, 101-142

26. Negrișanu G. Tratat de Nutriție, Ed. Brumar, 2005

27. AF. Nutrition in Pregnancy. In: Vanway III CW, Ireton-Jones C, editors. [NUME_REDACTAT], 2nd edition. Hanley& Belfus, 2004, 59-65

28. Pregnancy and Lactation. In: Alpers DH, Stenson WF, Bier DM editors. Manual of [NUME_REDACTAT], 4th edition. : [NUME_REDACTAT]&Wilkins, 2002, 54-65

29. Shabert JK. [NUME_REDACTAT] Pregnancy and Lactation. In: Mahan K, Escott –Stump S, editors. Krause′s Food, Nutrition& [NUME_REDACTAT], 2nd edition. : Saunders, 2004, 182-209

30. Voroniuc O. Elemente de igienă alimentară. : Performantica, 2003, 172

31. Voiculescu I.C; Petricu I.C. Anatomia și fiziologia omului. București: Editura medicală, 1971

32. WHO [NUME_REDACTAT] Series 96 – Diet, Nutrition and the Preventing of [NUME_REDACTAT] – Report of a Joint WHO/ FAO [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Organization, Geneva 2003