Sistemul Defensiv Medieval Banatean

Sistemul defensiv medieval bănățean

Când ne referim la sistemul defensiv bănățean, vorbim de fapt despre fortificațiile existente în această zonă de graniță, care de-a lungul timpului au deservit drept piloni defensivi pentru puterea stăpânitoare.

Încă din antichitate sunt datate arheologic cât și documentar o serie de cetăți romane care au avut rolul de a apăra acest tărâm pe de o parte și Imperiul de altă parte, de popoarele migratoare.

Cu trecerea timpului pe locul unor fortificații romane au luat naștere fortificații prefeudale și apoi feudale. Se folosește termenul general de „fortificații” care reprezintă toate structurile întărite: cetăți, castele, biserici fortificate, donjoane.

Teritoriul Banatului a fost presărat cu foarte multe astfel de fortificații, datorită simplului fapt că se afla la fruntariile Regatului Maghiar și era nevoie de un sistem defensiv bine pus la punct.

Referindu-ne la perioada medievală, mai întâi scopul acestor fortificații era de a asigura protecția regatului împotriva năvălirilor bulgarilor din sud și mai apoi a tătarilor din est. Apoi aceste fortificații au deservit drept bastion de apărare împotriva expansiunii otomane. Deja la finele secolului al XIV-lea Imperiul Otoman avea graniță comună cu Regatul Maghiar, pe linia Dunării. Așa se explică și necesitatea creării de noi fortificații și consolidarea celor existente pe valea Dunării.

Sistemul defensiv medieval bănățean a fost gândit și conceput pe trei centuri: centura Dunării în sud, centura Mureșului în nord și centura de interior care pleca de la est spre vest, adică dinspre zona deluroasă-muntoasă a Banatului spre câmpia și pusta Timișeană.

Toate centurile aveau drept scop apărarea Regatului Maghiar, a Banatului și a Transilvaniei. Fortificațiile puteau comunica între ele, iar în caz de pericol își puteau pregătii apărarea mult mai bine.

Pe teritoriul Banatului fortificațiile au fost construite din diverse materiale: pământ, lemn, piatră, cărămidă cât și din toate materialele combinate. În timp unele fortificații au devenit cetăți puternice pentru care s-au purtat bătălii grele. Pot fi amintite cetatea Severinului, Orșovei, Timișoarei, Lipovei, Ineului etc.

Sistemul defensiv era coordonat de la Timișoara, din puternica cetate care în istoria sa a fost cucerită doar de două ori, o dată de otomani și apoi de habsburgi. Comitele de Timiș era cel care avea și funcția de căpitan general al armatei regale maghiare de sud și coordona activitatea tuturor comiților bănățeni. Pentru foarte multe campanii militare, aici era locul de adunare a trupelor regale și de aici se pleca în expediții.

De aceea toți comiții de Timiș din secolele XIV și XV s-au preocupat în mod special de întărirea și extinderea cetății Timișoarei.

Dintre fortificațiile bănățene unele au avut un caracter efemer, altele au fost construite mai târziu în secolul al XV-lea, altele au fost distruse în timpul asediilor și nu au mai fost reconstruite, iar altele au rezistat până în secolul al XVIII-lea, când a început un proces general de dărâmare a fortificațiilor datorită tratatelor de pace în primul rând, dar și datorită expansiunii orașelor, care au trecut în afara zidurilor cetăților, astfel încât aceste ziduri au trebuit să dispară.

În perioada medievală fortificațiile au fost ridicate în punctele cele mai importante, care să le și asigure protecția necesară. Astfel, în zona deluroasă-muntoasă, fortificațiile au fost ridicate în cele mai înalte zone, pe când la câmpie, acestea au fost ridicate în zonele mlăștinoase, sau pe malul râurilor de unde se puteau realiza canale de apărare cu apă în jurul lor.

Fortificațiile au fost ridicate de meșteri care aveau în subordine lucrători. De obicei la fiecare ridicare de fortificație, erau doi meșteri cu îndatoriri diferite. Unul era conductorul constructor (magister fabrice) care era știutor de carte, deținea controlul concepțiilor comune și dispunea de repartizarea finanțelor alocate. Cel de-al doilea meșter era cel de lucrare (magister operis) și avea cunoștințe de matematică, geometrie, fizică, geologie, tactică militară (cunoștea puterea armelor de asediu și individuale, prevedea și dotarea zonelor mai vulnerabile). El transpunea în practică ideile generale ale conductorului constructor.

Pentru munca lor meșterii primeau o sumă de bani. Puterea de stat era singura în măsură să recompenseze munca constructorilor de cetăți prin danii de pământuri.

Ca și material de construcție, s-a utilizat: lemnul, tiranții, piatra (moale, tare, dură/rece), cărămizi, țigle și lespezi, lianții (lutul, mortarul de ghips, piatra de var – calcarul primar), feroneria de construcție.

Fortificațiile nu puteau fi construite fără uneltele adecvate. Astfel, acestea se împart în mai multe categorii:

– unelte de măsurat (compasul – apare ca simbol grafic și heraldic al meseriei în reprezentări iconografice pe pereții bisericilor, pietrelor de mormânt; nivela; echerul; abacul);

– unelte de acțiune asupra pământului (hârlețe, sape – pentru tăierea și dislocarea pământului; roabe, tărgi, coșuri, saci – pentru transportul pământului; maiul – pentru tasarea pământului);

– unelte de pietrărie (diverse tipuri de ciocane – ciocanul cu secțiune migdalată, cu vârfuri ascuțite; ciocanul de tăiat cu două lame, ușor torsionate; ciocanul cu lame crestate în extremități; ciocanul cu o lamă, iar pe partea opusă cu o terminație tipică ciocanului modern „polca”; ciocanul „încăpățânat” cu capete terminate prin concavități; dălți – dalta pentru poansonare cu vârf ascuțit, cu cap lățit, dalta cu mâner de lemn, gradina sau dalta cu dinții drepți, dalta cu dinți în boabe de orz, dalta cu marginile lamei ridicate; ciocanul târnăcop – pentru extracția pietrei; pene de fier – pentru spartul pietrei; sfredelul);

– unelte de zidărie (mistrii, scripeți, ciocane, pene, dălți pentru piatră, dornuri, sfredele);

– mașinile de ridicat: utilizau scripeți realizați din lemn și cu componente mici de fier (coșuri, mici platforme – erau instabile; cleștii sau sistemele de elevare cu pene);

– schelele: se împart în două tipuri mari – schela independentă cu stâlpi verticali înfipți în pământ și ancoraje care nu lăsau urme în construcție (turnul de la Ciacova) și schela încastrată.

Toate fortificațiile au anumite elemente constitutive, iar acestea sunt:

– valurile lungi;

– valurile scurte: au mai avut și rolul unor poduri de trecere peste ape mai mici;

– palisadele: erau simple garduri care asigurau o protecție elementară față de intruși;

– șanțurile: reprezintă opusul valului. La început șanțurile erau goale, mai apoi s-a introdus apă în ele. Dar, există și cetăți care au beneficiat de șanțuri cu apă încă de la început: Timișoara, Cetatea de Baltă, Oradea;

– curtinele de piatră;

– turnurile: la început au fost construite din lemn, iar mai apoi din piatră și cărămidă, cu diverse forme geometrice: circulare, hexagonale, triunghiulare, patrulatere, dar și semicirculare. Au existat cetăți cu câte patru, trei și două turnuri.

De asemenea fortificațiile beneficiază și de amenajări exterioare și interioare, cum ar fi:

– zonele de protecție: sunt spațiile exterioare zidurilor de incintă care asigură vizibilitatea și controlul apropierii de fortificații, vizibilitatea asigurându-se prin eliminarea vegetației;

– căile de acces: reprezintă drumul principal de intrare într-o cetate;

– porțile: au fost vitale pentru comunicare și vulnerabile pentru apărare;

– donjoanele: sunt înălțări arhitectonice supraetajate, cu caracteristici militare, destinate unei locuiri restrânse, fără să aibă inițial alte rosturi auxiliare (turn de poartă, de flancare a incintelor, de observație, de clopotniță), în jurul căreia gravitează toate celelalte componente ale cetății; Donjoanele au avut diverse planimetrii: circulară, patrulateră, rectangulară, hexagonală și poligonală;

– palatele: cele mai impozante construcții laice au primit titulatura de palate. Aceste palate erau clădiri cu un minim de trei încăperi. Cea mai importantă încăpere era aula, apoi urma camera care reprezenta încăperea în care se locuia (apartament privat), iar a treia încăpere era cea de „serviciu”. De obicei palatele aveau două niveluri, iar la parter se găseau depozitul, cămara și închisoarea;

– capelele: au fost locul de rugăciune din cadrul unei cetăți. Arhitectura capelelor este liberă precum și cea a fortificațiilor care le-au găzduit.

– alte clădiri interioare: locuințele, anexele utilitare (grajd, depozit, atelier: bucătărie, atelier de fierărie, atelier de monetar);

– spațiile exclusive: instalațiile de igienă/băi, temnițe;

– fântânile și cisternele: fântânile au existat cu preponderență în cadrul cetăților de câmpie unde s-a putut fora în pânza freatică cu ușurință. Cisternele sunt depozitele de apă, ce aveau menirea de a colecta și păstra apa pentru mai multa vreme. De obicei cisternele erau realizate în preajma unor clădiri a căror acoperișuri colectau cu ușurință apa de ploaie.

– curțile interioare: curtea unei fortificații a avut serioase limitări de folosire. Au existat totuși și modalități de înzestrare a curților. Cele mai vizibile au fost pavajele din lut bătătorit, piatră și pământ, pietriș, cărămidă (curtea cetății Timișoara);

– grădinile sau parcurile: erau locuri de relaxare ce conțineau flori și pomi fructiferi.

Fortificațiile nu au avut numai rol militar, ci au fost niște centre rezidențiale de exploatare domenială și au avut utilități publice din cele mai diverse.

În cadrul cetăților a existat și o organigramă internă formată astfel:

– castelanii: în funcție de rangul cetății au existat castelani regali precum și castelani nobiliari care erau la rândul lor laici și episcopali; principala atribuție a castelanului era aceea de comandant al cetății. Acesta angaja, întreținea și comanda oștenii, asigura întărirea și apărarea cetății, răspundea de siguranța regiunii date în grijă și îndeplinea diverse alte atribuții administrative și economice pe domeniul cetății, fiind în același timp și judecătorul locuitorilor de pe domeniul respectiv. Castelanul cumula uneori și funcția de comite, dacă cetatea sa era centrul administrativ al regiunii. Castelanii realizau venituri însemnate, atât din leafa primită, cât și din diversele daruri și beneficii din slujbe.

– vicecastelanii: proveneau de obicei din nobilimea mică și mijlocie și erau aleși mai ales dintre oamenii de credință ai celor ce dețineau cetatea sub titlul honoratului. În comitatul Timiș, primul vicecastelan este menționat în anul 1323. Atribuțiile lor se apropie mult de cele ale castelanilor. În lipsa acestora, vicecastelanii îndeplineau aproape toate sarcinile lor sau erau delegați cu majoritatea atribuțiilor lor: militare, arbitri în procese, părtași la încercările de lărgire abuzivă a castelaniei, apărarea intereselor ei, martori, executori judiciari, etc.;

– slujitorii și oficialii: erau reprezentați de oamenii liberi. Printre aceștia se numără și țăranii/iobagii care dețineau pământ și formau marea parte a banderiului castelan. Slujbașii erau recrutați din rândul micii nobilimi locale deoarece aceștia cunoșteau realitățile locurilor, erau relativ numeroși și formau rezervorul de cadre militare cu care se îngroșau rândurile banderiului cetății, atunci când se făceau convocările pentru război. Apoi au fost slujitorii regali (servientes regis) care au provenit din rândul oaspeților și a mercenarilor. Din cadrul slujitorilor regali au fost recrutați și slujitorii (servientes) precum și clienții/familiarii (familiares), care au luat parte la administrarea cetății. O altă categorie de slujbași au fost și militarii în soldă (mercenarii). Deseori slujbașii i-au înlocuit și chiar reprezentat pe castelan în diverse pricini, au participat la hotărniciri, au fost executori judiciari, instrumente polițienești, curieri și propagatori ai poruncilor, vameși și strângători de dări. Aceștia erau remunerați de către comandantul cetății.

– alte categorii și oamenii cetăților: au fost reprezentați de șerbi și iobagi (reprezentanții principali ai țăranilor cu loturi întregi) precum și de populația din jurul cetății. Aceasta din urmă era obligată la servicii directe și specifice: aprovizionări (producție și transport), reparații, lăzuiri periodice.

În ceea ce privește arhitectura și dimensiunile fortificațiilor bănățene, unele au avut dimensiuni modeste, altele erau simple posturi de semnalizare, dar respectau condițiile de construcție, adică o poziție favorabilă (de preferat pe înălțimi, sau zone mlăștinoase), ziduri groase, posibilități de alimentare cu apă și apoi dacă era posibil și loc de retragere. De altă parte erau cetățile mari care aveau o factură apuseană, italiană, care erau prevăzute cu centură de apărare din zid exterior și șanț, turnuri de observație și de retragere în caz de pericol. Ca materie primă la aceste fortificații s-a utilizat piatră obișnuită de râu sau de stâncă, rareori fasonată, iar în mod sporadic s-a folosit cărămida intercalată între rândurile de piatră, sau izolat. A mai existat și a treia categorie de cetăți bănățene, de tip vaubanian, de creație franceză. În acest caz cetățile au fost construite în întregime din cărămidă, cu excepția colțurilor unde s-a folosit piatră ecarisată. La toate cetățile, indiferent de perioada de construcție, s-a utilizat mortarul cald, drept liant, ce a făcut din zidărie un adevărat conglomerat.

Numele tuturor fortificațiilor au fost menționate în documente cel puțin o dată, deci chiar dacă arheologii nu au putut depista pe teren locația unora dintre ele, cel puțin există mărturia scrisă a existenței lor.

Istoricul Ștefan Pascu realizează următoarea clasificare a cetăților în lucrarea sa Voievodatul Transilvaniei, vol. II: cetăți țărănești; biserici întărite; cetăți voievodale, regale și feudale precum și castele-cetăți.

Cetățile țărănești: multe din aceste cetăți au devenit de-a lungul timpului cetăți regești sau feudale. Zidurile acestora au fost construite mai întâi din pământ, dar după ce au devenit regale sau feudale, zidurile au fost construite din piatră. Cele mai multe dintre aceste cetăți aveau un singur rând de ziduri de apărare, dar au fost și care au avut două sau chiar mai multe ziduri, construite succesiv, cu scopul de a cuprinde în interiorul lor suprafețe mai mari sau obiective mai multe.

Pe teritoriul Banatului și Crișanei se află mai multe astfel de cetăți, care treptat au fost feudalizate: cetatea Șoimoș (comitatul Arad), cetatea Ilidia (districtul Ilidia), cetatea Caransebeș (districtul Caransebeș), cetatea de la Feldioara (comitatul Timiș), cetățile Orșova, Cuvin, Horom, Morisena, Pescari, Insula Banului, Carașova, Arad, Zarand.

Biserici întărite: pe teritoriul Banatului nu au fost identificate astfel de fortificații.

Cetăți voievodale, regale și feudale: aceste tipuri de fortificații au avut trei perioade de construcție și de datare documentară: prima între sec. IX și marea invazie mongolă (1241), a doua între anii 1242 și mijlocul sec. al XIV-lea, iar a treia între mijlocul sec. al XIV-lea și mijlocul sec. al XVI-lea.

Din prima perioadă de datare menționăm următoarele cetăți bănățene:

– Cuvin, pe dealul Pojovița (castrum Keve, începutul sec. al X-lea, urbs Keve începutul sec. al XI-lea, castrum Keve 1266);

– Orșova (castrum Urscia începutul sec. al X-lea, castrum Ursova începutul sec. al XI-lea);

– Horom la Palanca Veche, pe insula Dunării (castrum Horom începutul sec. al X-lea, la 1128 și la 1445);

– Pescari, din aceeași perioadă, dovedită arheologic;

– Insula Banului secolele IX – X, construită pe locul și ruinele unei cetăți romane;

– Morisena – Cenad (castrum juxta Morisium, urbs Morisena, civitas Morisena, Morosvar, urbs Chanadina începutul sec. al XI-lea, castrum Chanadiensi la 1130, 1216 și apoi mereu);

– Severin (castrum Zewrin 1233);

– Belus (castrum Belus, Der Purg Belus sec. al XII-lea);

– Mehadia (1240?);

– Carașova (1240?);

– Lugoj (1241);

– Lipova (1240?);

– Gladna (sec. al XII-lea);

– Dudeștii Vechi – Beșinău (castrum Bessenew 1213, 1232);

– Beu (castrum que vocatur Beun 1323);

– Igriș (castrum Egres);

– Timișoara (castrum Tymes 1212, 1266);

Din a doua perioadă se menționează următoarele cetăți bănățene:

– Sebeș (castrum Sebes, Sebus, Sebuswar, 1325, 1350);

– Jdioara, la poalele muntelui Poiana Ruscă (castrum Sydovar, 1320, 1387);

– Erdsomlyo (dispărută în secolele XV – XVI);

– Ilidia, în hotarul satului Socolari, pe dealul Coruna (Iliad 1325, 1363);

– Becicherec (Beche 1342);

– Peciu (castrum Pech, construită în 1242);

– Zentlhlelek (castrum regale Zenthlelekh 1251, ultima atestare 1517);

– Hoznos (1330);

– Vălcani (1274);

– Vărădia (1290, 1343);

– Dubova (1323);

– Maidan (1323);

– Janova (1333);

– Recaș (1334);

– Cheri (1334 și în sec. aș XV-lea până la 1440);

– Călina-Cucuiești (1349, 1390);

– Secășeni (1349);

– Prisaca;

– Semlacul Mare;

– Chelmac;

– Satchinez;

– Tomnatic;

Din a treia perioadă se menționează următoarele cetăți bănățene:

– Cuiești-Găvojdia-Bocșa (castrum Kuvesd, la sfârșitul sec. XIV devine cetate regală);

– Ciacova (castrum Chak, la sfârșitul sec. XIV-lea devine cetate regală, menționată în 1395 și apoi constant până în sec. al XVI-lea);

– Vărădia (Varalya, Waradya, 1369, 1390);

– Grebenz (1392);

– Gherteniș (început de sec. XV);

– Kys Somlyo (început de sec. XV);

– Grădeț-Cetățuie (între 1429-1433);

– Insula Banului (între 1429-1433);

– Porțile de Fier (între 1429-1433);

– Sf. Ladislau (între 1429-1433);

– Bârzava (între 1429-1433);

– Svinița (1429);

– Almăș (castrum Halmas 1437);

– Drenkova (castrum Dranko 1437);

– Stănilăuți (castrum Stanylowcz 1437);

– Lybras (castrum inferioris cisdanubianus L. 1437);

– Pozadin (castrum Possazyn 1437);

– Zynițe/Tricule (castrum Zinicze 1437);

– Cladova (în comitatul Arad, Kaladwa, 1440);

– Săvârșin (între 1437 – 1514);

– Zădăreni (1480);

– Chama (Chama 1520);

– Bocșa (Bokcha 1534).

Castele – cetăți: erau ridicate de nobili. Cunosc o mare dezvoltare în sec. al XIV-lea. Erau amplasate pe domeniile feudale, pe una din moșiile mai importante ale domeniului. Castelul reprezenta un semn al puterii, prosperității, bunei stări, gustului și rafinamentului.

În Banat, cele mai multe castele-cetăți au fost construite în sec. XIV – XV. Acestea au fost feudale sau regale, feudale și apoi regale sau regale și mai apoi feudale. Astfel sunt amintite următoarele castele-cetăți bănățene:

– Macedonia (castellum seu fortalitium Macedonia 1390 și de mai multe ori după aceea);

– Jobag (castellum in Jobag în primii ani ai sec. XV-lea);

– Obad (castellum Obad în primii ai sec. XV-lea);

– Jebel (castellum Zephely 1401, 1425 – castel din lemn construit în pădure);

– Vojti (castellum Vojti 1415);

– Sângeorgiu (castellum in Zenthgewrgh 1421);

– Sadya (castellum Zadya 1427);

– Chery (cetate – castrum – 1387, castel – castellum – 1440, 1443, 1459, cetate – castrum – 1473);

– Turnu (Donath Thornya 1446, în apropiere de Caransebeș);

– Sarpathak (castellum Sarpathak 1468);

– Hodoș (castellum Hodos 1471);

– Zewdy (castellum Z. 1471, 1476, 1489);

– Recaș (castellumRekas 1471, 1476, 1489);

– Zorafalva (castellum in Zorafalva);

– Sarad (1479);

– castelul din sat Chinez (castellum in possessio Kenez Rekeze 1480);

– Kerekeghaz (între 1480 – 1517);

– Zelha (între 1480 – 1517);

– Hegyes (între 1480 – 1517);

– Pathkolcz sau Wasarhel (oppidum Gzyikowarhel cum castello…; poss. Wasarhel et castellum Pathkolcz între 1480 – 1517);

– Căpruța (castelani in oppido Kaproncza între 1480 – 1517);

– Harugzea (1503);

– Margina (1505);

– Mănăștur (1505);

– Ivan (castellum Iwanfalva 1510);

– Pașa (Pasakestely 1551);

– Fagyat (1548);

– Baktorony (1555);

Într-un manuscris inedit care mi-a fost înmânat din arhiva sa personală, istoricul și cercetătorul bănățean, Hațegan Ioan, prezintă o listă cu fortificațiile de pe teritoriul Banatului (România, Serbia, Ungaria) care au datat din antichitate și până în secolul XX. Se menționează materialul de construcție, perioada de ființare, poziționarea geografică și tipul de fortificație, după cum urmează:

Dintre toate fortificațiile menționate anterior, nu toate au avut un rol major militar, de aceea lucrarea de față își propune să analizeze doar unele dintre cele mai importante fortificații medievale, din punct de vedere strategico-militar. Astfel, vor fi supuse analizei următoarele cetăți:

– cetatea Severinului;

– cetatea Grădețul (Cetățuia);

– cetatea de pe Insula Banului;

– cetatea Orșovei;

– cetatea Peci;

– cetatea Tricule (Treicule);

– cetatea Drencova;

– cetatea Sf. Ladislau;

– cetatea Mehadia;

– cetatea Almăjului;

– cetatea Turnu-Ruieni;

– cetatea Jdioara;

– cetatea Ilidia;

– cetatea Carașova;

– cetatea Bocșei;

– cetatea Ciacovei;

– cetatea Timișoarei.

– cetatea Lipova;

– cetatea Arad-Vladimirescu/Arad;

– cetatea Șoimoș;

– cetatea Bulci;

– cetatea Căpălnaș;

a. Cetăți de pe centura Dunării

Cetatea Severinului: În orașul Drobeta Turnu-Severin, pe malul Dunării se află ruinele cetății medievale a Severinului. Cetatea din piatră ce poate fi încă văzută, a fost precedată de una din pământ și lemn. Prima atestare directă a cetății Severinului este din cursul anului 1233 (castrum Zewrin), urmând apoi o atestare documentară din anul 1330 (Zeurin et castrum ipsius) în Chronica Hungarorum.

Cetatea avea forma unui dreptunghi, cu laturile de aproximativ 30m/70m. Dispunea de un zid împrejmuitor, care în partea sa de nord și de vest se atașa de coastă, oferind colinei un aspect de parapet. Era împodobită cu cinci turnuri de formă pătrată, cu mai multe nivele și un bastion detașat, cu diametru de 5,50 – 5,7 m, cu clădiri și capelă de caracter bizantin și apusean, toate protejate de un zid impunător, înalt de 8 metri și cu o grosime cuprinsă între 1,90 – 4 m. Acesta era construit din piatră de râu și de stâncă, dar și din piatra refolosită de la vechiul castru roman Drobeta, legată cu var cald. Cetatea era protejată de un șanț adânc. Prin realizarea construcției se observă influența italiană. Între zidul care închidea incinta cetății și cel care o proteja se formau curtine, iar în incinta cetății s-au găsit o capelă, o cisternă, resturile unui cuptor de pâine și ale unui atelier de fabricat arme. Turnurile erau dispuse câte două la extremitățile laturilor de nord și de sud și unul pe latura de vest. În mijlocul incintei se detașa un bastion semicircular. Turnurile din partea sudică erau așezate în extremele zidului curtinelor.

În zilele noastre zidurile cetății au înălțimi ce variază între 4 și 7 m, iar grosimea între 1,90 și 2,90 m. Zidul incintei exterioare se păstrează fragmentar fiind avariat la capătul nordic, se continuă masiv spre Dunăre, având grosimea de 4 m și înălțimea de 8 metri. Turnurile arată că cel din nord avea trei caturi și era prevăzut cu ferestre, evazate în interior și înguste în afară. Din catul superior se putea vedea până la Porțile de Fier, la dealul Vărănic, sau chiar peste Dunăre în Serbia. Bastionul estic avea diametrul de 5,50 m x 5,70 m, grosimea pereților de 3,25 m la bază, ce se îngusta apoi în sus. La sud cetatea prezintă o poartă boltită.

Primul ban al Severinului atestat documentar este Luca în anul 1233. Acesta făcea parte din ierarhia înaltă a regatului feudal maghiar, urmându-i în rang regelui. El conducea o organizație militară, pe care maghiarii o instituiseră după modelul altor banate (Maciva, Branicevo) în zona de graniță sud-estică a Regatului feudal maghiar.

Merită consemnată o scurtă cronologie a acestei cetăți:

– la 1233 făcea parte din regatul feudal maghiar;

– în 1241 este atacată de tătari;

– între 1247 – 1254 a fost pusă sub stăpânirea Cavalerilor Ioaniți;

– în 1260 bulgarii cuceresc cetatea Severinului pe care o stăpânesc până în 1263;

– în 1270 bulgarii atacă din nou cetatea;

– banii de Severin sunt menționați până în 1291;

– din acest moment cetatea Severinului intră sub stăpânire românească până în anul 1420;

– în 1424, comitele de Timiș, Pipo Spano di Ozora, este menționat într-un act emis de regele Sigismund de Luxemburg, drept apărător al graniței Dunărene a regatului, de la Belgrad până în Bărăgan.

– tot 1424, în același act se menționează și faptul că Pipo Spano a restaurat castrul Severin cu meșteri italieni;

– în 1429 sunt aduși în cetatea Severinului, dar și în celelalte cetăți de pe Dunăre, până la Carașova, Cavalerii Teutoni;

– în 1432 cetatea Severinului este asediată de turci în alianță cu domnul muntean Vlad Dracul, iar teutonii sunt uciși până la unul;

– în 1436 ungurii au impus un nou ban;

– în 1439 bani ai Severinului sunt menționați frații Iancu și Ioan de Hunedoara. Într-un act din 9 mai 1439, regele Albert de Habsburg amintește de reconstrucția cetății de către Iancu de Hunedoara, care o întărește cu două ziduri de incintă de plan dreptunghiular, prevăzute cu turnuri și înconjurate de șanțuri de apărare. În schimbul cheltuielilor de reparație, frații Iancu și Ioan sunt scutiți de darea de 2.573 florini aur, zălogindu-li-se în plus 4 ½ moșii și plătindu-li-se pe deasupra 6.000 florini aur din partea regelui. Tot acest document amintește și de repararea cetăților Mehadia, Gewrin și Orșova;

– în 1526 cetatea Severinului este asediată, cucerită și distrusă de trupele otomane conduse de Soliman Magnificul.

Cetatea Severinului a fost readusă în circuitul istoric de către contele Ferdinando Marsigli, iar cercetările au continuat în sec. XIX și cu precădere în sec. XX. La momentul scrierii acestei lucrări, autoritățile locale doresc să includă cetatea medievală a Severinului în circuitul turistic european.

Cetatea Grădețul (Cetățuia): Cetatea se află situată pe dealul Grădeț, județul Mehedinți, la 25 km N-V de cetatea Severinului. Constituia un post avansat în sistemul de apărare al Banatului. Din acest punct se putea vedea orice mișcare de trupe în jurul Severinului, precum și dincolo de Dunăre.

Prima atestare este în anul 1329, atunci când a fost recucerită de către regatul feudal maghiar din mâna bulgarilor. În anul 1430 este posibil să nu mai fi funcționat, acest lucru reieșind din raportul comandantului detașamentului Cavalerilor teutoni din 24 februarie 1430, în care raporta faptul că este pustie: „ken Severin obir ist eyn huws und ist wuste”.

În perioada amintită cetatea pare să fi fost una regală.

În urma săpăturilor arheologice din anii 1964 – 1965, s-a putut observa faptul că cetatea avea planimetria unui poligon neregulat, ușor elipsoidal, cu axa mare orientată nord-vest – sud-est, având dimensiunea de 40 x 25 metri. Zidul împrejmuitor avea o grosime cuprinsă între 2 – 2,50 m și era construit din piatră locală prinsă cu un liant slab. Un bastion se afla pe latura nordică. În centru se afla un donjon cu bază circulară ce avea o înălțime de aproximativ 12 metri, iar zidurile groase de aproximativ 2,5 – 3 metri.

Datorită poziției dominante pe care o avea cetatea Grădețului, se observă rostul și importanța pe care aceasta o avea ca post de veghe și de semnalizare a pericolului pentru cetatea Severinului.

Cetatea din Insula Banului/Gureni/Gewrin: Se află tot în județul Mehedinți, în dreptul satului Gura Văii. Cetatea era așezată în partea de vest a insulei, unde se înălța deasupra Dunării. Cetatea medievală a fost ridicată pe ruinele vechiului castru roman ce datat de pe vremea împăratului Traian. Castrul roman avea zidurile groase de 1,50 – 1,65 metri și înalte de 5 metri. Se presupune că cetatea a fost ridicată de bulgari (Țaratul de Vidin), iar mai apoi cucerită de regatul feudal maghiar înainte de anul 1329.

O descriere a cetății medievale este realizată de contele Ferdinando Marsigli, care spunea despre ea că este de forma unui patrulater cu dimensiunile de 36/30 de prăjini (1 prăjină = 1, 89 metri). În partea de nord, cetatea avea un turn și cinci redute, iar în partea opusă, terenul fiind brăzdat de șanțuri și acoperit de alte întărituri aranjate în două rânduri, acestea se uneau cu incinta cetății. Spre sud, în mijlocul insulei, se afla o altă întăritură, înălțată foarte mult și peste care domina un turn.

Descrierea făcută de contele Marsigli coroborată cu constatările arheologice relevă imaginea cetății medievale care avea o formă poligonală, neregulată, ce era apărată de patru turnuri de piatră. Trei dintre ele se aflau în partea răsăriteană. Zidurile aveau lățimea de 2,50 – 2,80 metri. În partea răsăriteană șanțurile au fost adâncite.

Informații documentare despre cetate sunt din anii 1426 – 1427, atunci când sultanul Murad cucerea cetatea și captura corăbiile ce se aflau acolo; din 1430 într-un raport al lui Nicolae Redwitz în care acesta spunea că cetatea dispunea de o garnizoană formată din 216 arcași. A suferit distrugeri importante în urma campaniei sultanale din 1432, dar reapare amintită într-un document din 9 mai 1439, când se menționează că frații Iancu și Ioan de Hunedoara au întreprins acțiuni de refacere a cetății. Mai apare menționată și într-un document din 1443 când Iancu de Hunedoara primește suma de 5.000 de florini de la unii nobili din împrejurimi și din Hațeg pentru repararea cetăților Severin, Orșova, Gewrin, Peth, Sebeș și Mehadia.

De la această dată nu se mai cunosc alte informații documentare privitoare la această cetate din Banatul de Severin.

Cetatea Orșovei: Un rol însemnat în perioada medievală a Banatului a avut-o și cetatea Orșova (castrum Orsua), situată în județul Mehedinți. În locul aceleași localități romanii au ridicat un castru roman, Dierna. Cronica Notarului Anonim al lui Bela al III-lea (1172-1196), relatând cucerirea Banatului de către unguri, menționează faptul că cetatea Ursova a fost cucerită în anul 950 de către regele maghiar din mâinile bulgarilor. Încă de la început cetatea apare ca fiind una regală.

Prima mențiune a unei noi cetăți la Orșova datează din anul 1349 cu numele castrum Ursoua. Mai este apoi menționată într-un document din 1351, prin numirea castelanului de Orșova, Petre Himfy (castellanus de Orsva) și în 1387 (castrum nostrum regis Orsva). Până la cucerirea și distrugerea ei de către turci în 1524, ea este menționată frecvent în documente.

În 1372 cetatea Orșovei este refăcută la îndemnul regelui Ludovic. De lucrări se ocupă comitele de Timiș, Benedict Himfy. Regele a dat ordin de a se lucra zi și noapte la lumina torțelor, pentru fortificarea cetății. Aproape 200 de oameni lucrează în același timp la repararea și întărirea cetății, oameni trimiși de cnezii români din diferite sate bănățene. Cu această ocazie se adâncesc și se măresc șanțurile înconjurătoare, iar zidurile sunt înălțate și solidificate.

Regele Sigismund de Luxemburg se oprește deseori în cetatea Orșovei, fie pentru a o fortifica, fie pentru a merge la întrevedere cu domnul muntean Mircea cel Bătrân, sau pentru a pleca la cruciadă împotriva turcilor la Nicopole.

În 1408 Pippo Spano este numit ban al Severinului, iar scopul său era de a supraveghea granița dunăreană împotriva otomanilor. Până la moartea sa în 1426, s-a ocupat de fortificarea cetății.

În 1427 turcii otomani, sub conducerea lui Murad, au devastat cetatea Orșovei. În urma înfrângerii din anul 1428 de sub zidurile cetății Golubaț, regele Sigismund i-a hotărârea de a aduce Cavalerii Teutoni în cetățile Banatului de Severin, sub conducerea lui Nicolae de Redwitz. Acesta găsește în 1430 în cetatea Orșovei o garnizoană formată din 30 pușcași, 60 ostași și 260 slujitori.

În 1432 și 1434 turcii întreprind două campanii în urma cărora teutonii sunt nimiciți în totalitate. Drept urmare în 1439, frații Iancu și Ioan de Hunedoara sunt numiți drept bani ai Severinului și toate cetățile intră în subordinea lor. În același document din 9 mai 1439 se menționează de faptul că frații Iancu și Ioan de Hunedoara întreprind lucrări de reconsolidare și fortificare a cetății Orșova, cât și a cetăților Severin, Mehadia și Gewrin.

Urmează o perioadă de relativă liniște pentru cetatea Orșovei, care în anul 1524 este atacată și distrusă de Bali beg. Populația din cetate a fost luată în robie, iar cetatea nu a mai fost refăcută.

La mijlocul secolului al XVII-lea călătorul turc Evlia Celebi descrie cetatea Orșovei ca fiind o palancă frumoasă de formă pătrată, înconjurată cu ziduri de pământ, cu două porți: una mai mică, din lemn, dă spre Dunăre, a doua spre oraș. În interior o cetate mică din piatră, pătrată, cu turnuri, dintre care unul cu ceas.

În secolul al XVIII, austriecii spuneau despre orașul Orșova că este foarte important pentru ei deoarece dacă aveau în administrație orașul, atunci stăpâneau Dunărea.

Cetatea Peci/Pech/Pet/Pecz/Pecth/Peth/Poeth/Petyez: A fost și ea una dintre cetățile din sistemul de apărare a graniței. De-a lungul existenței sale a avut nevoie mereu de întrețineri și reparații.

Despre perioada construirii sale, cât și despre prima atestare documentară există mai multe variante. Adrian Andrei Rusu identifică cetatea Peci cu Dubova, atestată documentar în anul 1419 (Peth); mergând tot pe numele de Dubova, Ștefan Pascu consideră că prima atestare documentară a avut loc în anul 1323, iar Ștefan Matei indică anul 1437. Theodor Trâpcea cât și Ștefan Pascu indică anul 1242, drept anul ridicării sale, după marea invazie tătară.

Cetatea Peci a fost construită pe culmea Șucarului Mare, în apropiere de comuna Dubova, județul Mehedinți. Era o fortificație puternică, prevăzută cu un turn hexagonal, înalt de 30 – 35 metri, din ziduri groase de 3 metri. Cetatea era prevăzută cu un bazin pentru apă de băut. Poziția sa înaltă era considerată drept un cuib de vulturi, care domina defileul Dunării.

Cetatea a fost ridicată în 1242, iar de-a lungul secolelor a fost atacată, incendiată și avariată în mai multe rânduri de turci. De fiecare dată a fost consolidată sau reclădită. În anul 1429 aceasta se afla în administrarea cavalerilor ordinului teuton; după înfrângerile suferite de aceștia în fața turcilor, cetatea trece în anul 1439 în administrarea banilor de Severin, Iancu și Ioan de Hunedoara. Tot în acest an aceștia întreprind lucrări de consolidare și fortificare.

În anul 1443 cetatea este apărată de cnezii bănățeni înnobilați, Mihai Ciorna și Mihai Bizere. În 1513 otomanii reușesc să o incendieze, iar ca urmare voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya trimite cioplitori de piatră sași să o reconstruiască. Între 1519 și 1521 cetatea a fost atacată de turcii conduși de Bali beg. Începând cu anul 1522, cetatea intră în posesiunea familiei bănățene Gârliște din Rudăria. Emeric Gârlișteanu a fost înnobilat pentru servicii deosebite aduse regatului feudal maghiar. Cetatea a rămas în posesiunea familiei bănățene până la mijlocul secolului al XVI-lea, moment în care ea a fost părăsită, deoarece pericolul otoman nu mai era la Dunăre din moment ce aceștia cuceriseră Banatul de câmpie și înființaseră elayetul de Timișoara.

Cetatea Tricule (Treicule)/Svinița: Tot în județul Mehedinți, pe malul Dunării se află cetatea Tricule. Aceasta a fost ridicată pe o culme ce domina împrejurimile. Fortificația se întinde pe o suprafață de 340 mp., iar cele trei turnuri care formează această fortificație erau legate între ele printr-un gard de palisade, care închidea o incintă în forma unui triunghi isoscel cu laturile de 40 de metri și 17 metri. Turnurile au baze rectangulare de 7 x 7,50 m respectiv 6,70 x 6,50 m, cu ziduri groase de 1,40 m. Cele două turnuri mai retrase către mal au înălțimi de 10 – 11 metri. Turnul dinspre Dunăre s-a ruinat, rămânând numai un sfert din înălțimea pe care o avea altădată. Turnurile dispuneau de două etaje, cel superior servind drept post de observație. Intrările erau situate la primul nivel având deschideri de 1 x 1,90 m. Culele au păstrat și părți de crenelaj, cu merloane (1,25 x 1 m) și posedă ambrazuri dreptunghiulare cu dimensiunile de 0,15 x 0,35 m, evazate spre interior.

Pentru ridicarea lor s-a utilizat piatră locală, dar în zona coronamentelor se găsește și cărămidă romană. Cele trei cule au fost construite cu scopul de a împiedica eventualele atacuri din flancuri asupra cetăților din Orșova și Mehadia și de a feri Banatul de incursiunile de pradă ale turcilor.

În documentul din 1429, prin care cetățile din Banatul de Severin trec în administrația cavalerilor teutoni, în cetatea de la Svinița este amintită o garnizoană compusă din 40 de ostași și șase pușcași.

Cetatea Drencova/Dranko: Cetatea Drencova se află situată pe malul Dunării, în apropierea satului Berzasca din județul Caraș-Severin. Locul unde se află ruinele cetății este cel mai îngust între apă și uscat. Cetatea era încercuită și protejată de un șanț cu apă. Fortificația era de formă patrulateră cu laturile de 25 m lungime și 21 m lățime. Zidurile aveau o grosime de 1,50 m și aveau o înălțime de 15 m.

Pe partea superioară a zidurilor, spre deal, se poate vedea locul bârnelor putrezite, semne că cetatea dispunea și de un turn de observație. În partea opusă, zidul cetății s-a prăbușit, fiind măcinat de valurile Dunării. Tot pe partea superioară se observă locul gurilor de tragere pentru arcași sau artilerie.

Cetatea apare menționată documentar de două ori la mijlocul secolului al XV-lea, în anii 1451 și 1452. Ea era revendicată de familiile românești înnobilate Ciornei și Bizerea. Comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara, se pronunță în favoarea familiei Bizerea și a dispus ca decizia să fie adusă la cunoștință cnezilor și nobililor români din cele opt districte române privilegiate, pentru ca la rândul lor să o facă cunoscută în adunarea generală. Este vorba de exercitarea autorității autohtone, fără notificarea căreia, dispozițiile comitelui erau neavenite.

Nu se cunoaște exact momentul în care cetatea a fost distrusă, dar numele ei apare în anul 1693, atunci când pretendentul susținut de turci la tronul Transilvaniei, Tököly Imre, a trecut prin zonă între 29 septembrie și 1 octombrie și a găsit cetatea ruinată și părăsită.

Cetatea Sf. Ladislau/Coronini/Pescari: Cetatea se află situată în comuna Pescari din județul Caraș-Severin, așezată pe un vârf de deal. Pe malul opus se află somptuoasa cetate Golubaț, de formă octogonală, dispusă pe o creastă ce se lasă în trepte până în Dunăre.

Cetatea Sf. Ladislau este cunoscută din documente sub denumirea de Zenthláslóvára. A fost construită în 1428 de către regele Sigismund de Luxemburg, așa cum reiese din scrisoarea scrisă de acesta și adresată marelui magistru al ordinului cavalerilor teutoni, Nicolae Redwitz.

Cetatea era una impunătoare având o formă circulară. Era apărată de un șanț, deasupra căruia se înalță zidul cetății ce avea o circumferință de aproximativ 500 m și grosimea de 2,50 m. În interior se afla Cetățuia (Palatul), de formă dreptunghiulară, având laturile de 40 m (est-vest) și 65 m (nord-sud) și zidurile groase de 2 m, iar aceasta era protejată de un turn cu două încăperi. Palatul avea trei încăperi și sigur a fost și etajat. Cea mai importantă încăpere era cea centrală (aula), ce avea pivnițe boltite. Pe latura de nord a cetății a existat un șanț cu lățime de 9 m, dotat cu un pod ridicat pe două picioare de piatră.

Conform lui Ștefan Matei, cele două incinte ale cetății au fost construite în tehnici complet deosebite, iar materialul arheologic descoperit pe nivele de călcare atestă faptul că incinta exterioară a fost ridicată cu două secole mai devreme, în sec. XIII.

În 1428, Sigismund de Luxemburg, întreprinde construirea unei noi incinte, cea de interior, mult mai redusă ca suprafață, dar cu o putere de apărare mult sporită conform evoluției tehnicii militare.

Pentru construirea noii cetăți, Sigismund de Luxemburg a adus meșteri italieni. Cetatea este amintită documentar în anul 1429 ca făcând parte din cetățile acordate Cavalerilor teutoni. În acel an cetatea dispunea de o garnizoană formată din 400 de ostași și 56 de pușcași, cea mai mare garnizoană de pe valea Dunării, fapt ce demonstrează importanța ei strategică. Mai este amintită documentar în 1433, 1437, 1460 și 1482. În anul 1536 ea apare ca fiind în mâinile otomanilor, cucerită fiind tot de Bali beg.

b. Cetăți de interior

Cetatea Mehadia/Myhald: Se află în localitatea Mehadia din județul Caraș-Severin, construită pe dealul Grad. Încă din antichitate romanii au construit aici o fortificație de genul unui castellum, fapt ce demonstrează importanța strategică a zonei.

În ceea ce privește începuturile cetății medievale de la Mehadia, Ștefan Pascu și Theodor Trâpcea o încadrează în prima jumătate a sec. al XIII-lea, înaintea marii invazii tătaro-mongole, în timp ce Adrian Andrei Rusu încadrează începuturile cetății în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, mai precis între anii 1263 – 1270, când a fost ridicată de către Ioachim Gútkeled.

Într-un document din 27 martie 1329, regele Carol Robert de Anjou argumentează motivul ridicării cetății Mehadia (Nogmyhald) aflată la margine, pentru a sta împotriva bulgarilor, a lui Basarab, voievodul transalpin, a regelui schismatic al Rasciei (Serbiei) și a tătarilor ce năvăleau neîncetat cu dușmănie, atacând hotarele regatului nostru, precum și unitatea credinței celei adevărate… .

Construcția donjonului s-a realizat pe o culme îngustă și prăpăstioasă, orientată nord-sud și are un plan hexagonal cu laturile cuprinse între 6,50 și 7,70 m. Zidurile ce au o grosime de aproximativ 2,20 – 2,30 m, au fost ridicate din piatră de carieră, alături de care se disting și cărămizi romane. Turnul avea o structură verticală, astăzi conservându-se laturile de vest, nord-vest și, parțial, cele de nord și sud-vest. În prezent turnul are între 15 și 16 m înălțime, iar în trecut cuprindea parterul și două etaje. O boltă din cărămidă, ale cărei puncte de naștere încă se mai păstrează în colțul sud-vestic al hexagonului, acoperea parterul. Un planșeu de lemn separa cele două etaje ale turnului, după cum sugerează golurile pentru capătul grinzilor marcate în pereți. Etajul întâi, măsurat la o înălțime de 6,20 m, era prevăzut cu două ferestre suprapuse. În timp neprecizat a fost ridicată și o incintă elipsoidală cu dimensiunile de 60 x 10 m, iar zidul cu o grosime de 1,50 m poseda la extrema de sud un turn cu bază circulară. Este posibil ca un alt turn să fi funcționat în dreptul porții și a podului construit pe picioare de piatră. Pe latura de vest se semnalează și o construcție interioară. Șaua de acces a fost tăiată de un șanț săpat în stâncă.

Într-un document din 23 octombrie 1317 aflăm că cetatea Mehadiei era deținută ilegal de către fiul magistrului Theodor de Weyteh (Voiteg), iar dintr-un document din 16 martie 1322, ni se relevă faptul că regele a recuperat cetatea Mehadiei fiind amintit Dionisie Széchy drept castelan al cetăților Jdioara și Mehadia. Este prima mențiune cunoscută a unui castelan de Mehadia.

Cetatea regală a Mehadiei crește în importanță, astfel că în anul 1428, regele Sigismund de Luxemburg convoacă la Mehadia obștea cnezilor și nobililor români (Universitas) și pe locuitorii de altă stare, spre a lua decizii importante privitoare la întărirea cetății și la apărarea graniței dunărene. Organizația, cu sediul la Mehadia, dispunea de autonomie teritorială, în cadrul constituției maghiare – o Terra Valachorum sub suzeranitate maghiară.

În documentul din 9 mai 1439 este menționată și cetatea Mehadia, unde frații Iancu și Ioan de Hunedoara au întreprins lucrări de reparații. Importanța cetății rezultă și din tratatul încheiat la 1519, între sultanul Soliman Magnificul și regele Ludovic al II-lea, în care era inclusă o clauză specială, ce prevedea interdicția turcilor de a se apropia de cetate. În tratativele purtate între Ferdinand de Habsburg și Soliman Magnificul în urma înfrângerii de la Mohacs din 1526, Ferdinand a cerut în mod special cetatea Mehadiei, dar ea a rămas în posesia lui Ioan Zápolya, principele Transilvaniei, recunoscut de Poarta Otomană.

În anul 1554 Petru Petrovici, ban al cetăților Lugoj, Caransebeș și Mehadia, întreprinde lucrări de consolidare la zidurile cetății Mehadia și a construit turnul de observație pe dealul Grad.

Cetatea mai este amintită documentar în 1565 de către Giovanandrea Gromo care spunea despre ea că se găsește în stare bună și că dacă garnizoana ar fi suficient alimentată, atunci ea ar putea înfrunta orice inamic. Se mai amintește despre ea și la sfârșitul sec. XVI-lea (1595) în timpul răscoalei antiotomane. În urma tratatului de pace de la Belgrad din 1739 dintre Austria și Imperiul Otoman, s-a prevăzut distrugerea cetății. Acest lucru s-a desăvârșit în urma războiului din 1788 – 1791.

Cetatea Almăjului/Halmas/Halmos: Se află în județul Caraș-Severin pe dealul Grădiștea din comuna Dalboșeț, în apropiere de Bozovici. Din ruinele cetății se distingeau pereții exteriori și încăperile ei, de asemenea fântâna și deschizătura unui tunel adânc. Se mai poate observa un turn de 4 m/5 m cu o înălțime de 3 m.

Apare atestată documentar pentru prima dată la începutul sec. al XV-lea, ca proprietate a familiei românești înnobilate Gârlișteanu, originară din Rudăria (astăzi Eftimie Murgu). În anul 1429, cetatea avea în subordine 293 de cnezate și 504 țărani liberi. Cetatea era regală și a rămas în posesiunea Transilvaniei după dezmembrarea Ungariei.

Mai este apoi menționată în anul 1430 în două scrisori din 18 iulie, respectiv 21 august trimise de noul ban al Severinului, Nicolae Redwitz. În sec. al XV-lea mai este menționată și în timpul regelui Matia Corvin, care printr-un act din 25 februarie 1484 îi dăruiește nobilului Iacob Gârlișteanu moșiile Rudăria, Jalsanicha, Prodarya, Prostnyk, Prilipăț, Hernyek, Marsyna și Zeliște din districtul Almăj.

Populația din districtul Almăjului s-a bucurat din cele mai vechi timpuri de o deplină autonomie, pe care au apărat-o împotriva nobilimii străine cât și a turcilor. În 1589, cnezii almăjeni au ținut piept unui atac otoman condus de Eucan beg, care în urma confruntărilor a fost ucis, iar capul său trimis principelui Transilvaniei, la Alba Iulia, drept mărturie a vitejiei și a biruinței lor.

Treptat cetatea a fost dată uitării și astfel s-a ruinat.

Cetatea Turnu-Ruieni: Se află în județul Caraș-Severin, la 14 km de Caransebeș. A fost ridicată la o altitudine de 420 m pe dealul Stârminița, aproape de valea Sebeșului.

Construcția de la Turnu-Ruieni, un turn-locuință masiv, înconjurată de un șanț de apărare, constituie unul dintre cele mai reprezentative monumente ale acestei categorii. Pământul excavat la săparea șanțului a format un val exterior. Turnul a fost ridicat având la bază un plan patrulater cu laturile interioare de 4,60/4,80 m. Construcția era susținută de patru contraforți masivi, realizați în trepte și dispuși în unghi de 450. Înălțimea conservată a turnului este de 12,2 m. Acesta a avut un parter ușor adâncit, deasupra căruia se ridicau încă trei etaje. Parterul, inaccesibil din afară, avea o înălțime de 4,30 m la nivelul etajului întâi, zidurile se îngustau cu aproximativ 0,40 m, realizându-se în felul acesta și suportul necesar planșeului. La fel s-a procedat și pentru nivelul doi, care avea o înălțime de 5,80 m, în comparație cu primul etaj care avea doar 4,10 m. La al treilea nivel, grinzile pentru planșeu au străbătut pereții turnului, realizându-se astfel suportul necesar pentru o platformă exterioară. Intrarea în turn se făcea prin partea de sud-vest, la nivelul al doilea, la o distanță de 7,5 m de sol. S-a păstrat urma unei singure ambrazuri, modificate, în nord-est. Materialul de construcție a fost piatra de râu, calcarele, șisturi, gresii, granituri, utilizate mai ales cu rost de colțare, la care se mai adaugă tiranți de lemn în grosimea pereților.

Datorită unei monede din vreme regelui Carol Robert de Anjou descoperită aici, precum și a ceramicii din aceeași perioadă, se presupune faptul că fortificația a fost ridicată în preajma jumătății sec. al XIV-lea de către strămoșii familiei cneziale Mâtnic. Este atestată documentar pentru prima dată într-un document din luna iulie, anul 1467, în care printre posesiunile familiei Mâtnic se menționează și cuisdam turris lapidei, fapt ce face ca această fortificație să fie una nobiliară.

Cetatea mai este menționată răzleț până la 1700. Nefiind la hotarul celor două imperii, Austriac și Otoman, nu a fost inclusă în tratatele de pace dintre ele și astfel a scăpat de distrugere.

Cetatea Jdioara/Zsidóvár/Sydowar: Se află în comuna Criciova, județul Timiș, la poalele Munților Poiana Ruscă, la granița cu județul Caraș-Severin.

Cetatea a fost ridicată pe rama sud-vestică a Munților Poiana Ruscă, iar zidurile au fost adaptate configurației terenului, fortificația având un plan poligonal cu laturile ușor rotunjite. Spațiul interior măsura, pe axe, 40 x 22 m. Fortificația fusese prevăzută cu două turnuri interioare amplasate pe latura de vest și respectiv în colțul sud-vestic al acesteia. Interiorul turnului de pe latura de vest are forma unui pătrat cu latura de 5 m, iar grosimea laturilor de 3 – 3,50 m. Al doilea turn aflat pe latura sud-estică avea un plan dreptunghiular, cu laturile de 3,60 x 3,10 m, fiind un turn de poartă. Curtina păstrată pe latura nord-estică are o înălțime cuprinsă între 6 – 8 m, cu o grosime de 1,80 m. În interior au fost semnalate urme de construcții.

Încă de la început fortificația de la Jdioara a fost una regală, fiind construită în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, sau în primii ani ai sec. al XIV-lea. Este amintită documentar pentru prima dată într-un act din 16 decembrie 1320, unde este menționat castelanul său, Dionisie Széchy. Seria documentelor continuă să o ateste în secolele XV și XVI, iar documentele de cancelarie atestă existența unui district românesc al Caranului în acest sector al văii Timișului, iar cetatea Jdioarei a devenit probabil centrul militar al districtului românesc Caran. Însemnătatea cetății este dovedită și de domeniul său, care la 1440 avea 47 de sate, iar în anul 1590, alături de cetate este menționat și târgul (oppidum) Sidovaros.

Trecutul cetății Jdioara cuprinde anumite evenimente importante. De exemplu, spre sfârșitul sec. al XIV-lea, castelanii cetății s-au alăturat nobilimii autohtone de cnezi, cei mai mulți înnobilați, împotriva lui Benedict Himfy, un latifundiar pripășit care a pus stăpânire pe cetate, uzurpând drepturile ei consuetudinale, de a dispune asupra oricărui act administrativ. Castelanii împreună cu nobilii obțin de la rege dreptul de a avea propriul scaun de judecată în Jdioara. Un alt exemplu este dorința electorului Georg de Brandenburg, care dorea să pună mâna pe această cetate, dar ea va rămâne în proprietatea familiei Zápolya.

În baza păcii din 26 ianuarie 1699 de la Karlowitz, încheiată între austrieci și otomani, s-a decis distrugerea cetății care devenise posesia imperialilor.

Cetatea Ilidia/Iliad/Ilyed: Se află în județul Caraș-Severin, în apropiere de orașul Oravița, fiind ridicată în hotarul satului Socolari, pe dealul Coruna.

În centrul districtului românesc Ilidia/Iladia exista cetatea omonimă, cetate ce a precedat formarea districtului și a și dat numele acestuia. Cetatea a fost construită la o altitudine de 656 m, având o planimetre alungită de aproximativ 180 x 90 m, cu orientarea nord-sud, fiind înconjurată de prăpăstii pe trei laturi. Accesul se realiza pe latura de sud-est. Astăzi mai rezistă un singur perete în partea de sud-est pe o lungime de 70 m și cu o grosime de 2,30 m, având probabil două turnuri. Dintre cele două, este cunoscut exact doar cel din partea de nord cu dimensiunile de 5 x 3 m. Cetatea a fost construită din piatră de râu și piatră de carieră legată cu mult mortar, ceea ce le-a conferit o priză deosebită. Temelia cetății cuprinde și cărămizi de proveniență romană, luate din comuna Socolari, acolo unde se afla un castru roman.

Cetatea Ilidiei devine cetate regală după anul 1312 și este pusă sub jurisdicția banului de Severin. Este atestată documentar pentru prima dată în 1325 prin castelanul său (castellanus de Ilied), apoi în anul 1363 (castrum Iliad) și vicecastelani de Ilyed. În acest an ea avea doi vicecastelani, o dovadă a importanței sale. Alte mențiuni din sec. al XIV-lea și al XV-lea scot la iveală faptul că în jurul cetății erau mai multe sate cneziale, organizate într-un district românesc și cu un scaun de judecată propriu. În anul 1429 sunt amintite 126 de cnezate subordonate Cavalerilor teutoni.

În anul 1457, Ilidia primește statut de centru de district privilegiat. Conform lui Pesty Frigiyes, nu această cetate regală era centrul districtului, ci o alta aflată pe dealul Oblița unde s-au descoperit arheologic fundațiile unei fortificații și ale unei rotonde.

Cetatea Ilidia a fost cucerită de otomani în perioada anilor 1551 – 1552, cucerire ce a precedat cucerirea cetății Timișoara. Dar, ea a fost retrocedată principatului Transilvaniei pentru încă un secol, cu condiția ca în ea să nu existe garnizoană. Apoi a fost lăsată în părăsire ca lipsită de importanță.

Cetatea Carașova/Crassou/Crassov/Karassofeu: Se află în județul Caraș-Severin, în comuna omonimă, în apropiere de orașul Reșița. Cetatea a fost construită deasupra Cheilor Carașului, la o diferență de nivel de 200 m, de valea râului, la punctul cel mai ridicat al dealului Grad.

Cetatea era înconjurată de prăpastii pe trei laturi și doar latura de nord-nord-vest a fost apărată cu două șanțuri, săpate în stâncă, având o adâncime între 2 – 4 m și late de 7 – 9 m și respectiv 10 – 15 m. Zidurile urmează conturul marginilor prăpastiei, fiind construite din piatră de calcar înecată în mortar, cu grosimi cuprinse între 1,75 și 3,20 m. Spațiul interior al fortificației avea forma unui poligon neregulat cu laturile măsurând între 20 și 40 m fiecare, cu dimensiunile extreme de 50 x 35 m. Un zid de incintă, lung de aproximativ 32 m, mărginea extremitatea nordică a promontoriului, în timp ce latura vestică, în fața șanțurilor de apărare, a fost închisă cu un zid care încă se mai păstrează pe o lungime de 20 m. Foarte probabil că în zona nord-vestică s-a aflat un turn de poartă, ale cărui caracteristici nu pot fi precizate. Colțul de sud-vest al zidului de incintă s-a prăbușit în valea Carașului, păstrându-se în acest spațiu un zid oblic, pe o lungime de aproximativ 25 m. Se păstrează încă vizibilă groapa de formă rotundă, cu un diametru de 4,75 m, a unui puț, săpat în stânca calcaroasă la 10 m sud de curtina nordică a cetății. Au existat aici și spații de locuire, sau ateliere și depozite, de la care provine ceramică, dar și instrumente, pietre de aruncat și bile de praștie din tipuri diferite.

Cetatea este atestată documentar în anul 1247 drept castrum de Crassou, apoi în 1260 ca și cetate regală (castrum Crassov), în 1323 când este amintit un castelan de Erdsumlow și Caraș, în 1335 când ea aparținea arhiepiscopului de Calocea pentru ca în anul 1358 să fie menționată ca cetate regală. În a doua jumătate a sec. al XIV-lea domeniul cetății cuprindea 16 sate.

În 1551 cetatea a fost cucerită în cursul înaintării turcilor asupra Timișoarei, iar în 1595 armatele ardelenești o recuceresc cu prilejul ofensivei organizate de Liga Creștină. După această dată cetatea este dată uitării.

Cetatea Bocșei/Cuiești/Kuvesd/Kvesd/Kevesd/Bokcha: Se află în județul Caraș-Severin, în localitatea Bocșa Română pe cursul mijlociu al Bârzavei, în locul numit Buza Turcului, la o altitudine de aproximativ 250 m.

Cetatea a fost ridicată pe un pinten deluros și dispune de un plan poligonal neregulat cu dimensiunile de 29 x 39 m. Zidul de incintă s-a păstrat doar pe latura nordică, având o înălțime de 10 m și o grosime de 1,70 m, dar la colțuri ajungea și la 3 m, în rest fiind demantelat. Tot pe latura nordică a fost ridicat un turn interior pătrat cu dimensiunea de 4,50 x 4,30 m, cu o grosime de 3,20 m. În colțul de nord-est se află un alt turn interior, considerat donjon. Acolo s-au păstrat doar urmele scărilor de acces, pe două nivele. La exterior spre nord și nord-est, a fost săpat un șanț cu lungimea de 25 – 30 m și lat de 4 m. Pe aceeași direcție a existat un pod cu un picior de piatră.

De-a lungul secolelor cetatea și-a schimbat numele, fapt observat și scos în evidență de Ștefan Matei. Numele cetății a dat și numele districtului, astfel că districtul Cuiești (districtus Kuest) este menționat în anul 1349, apoi în anul 1363 este pomenit un comes de Kuvesd, fără ca cetatea să fi fost centrul comitatului. În 1376 este pomenit un Kenezius de districtu castri Kuvesd, în 1395 se amintește despre castrum Kvesd, iar în final castellanus de Kevesd. Cu această dată menționarea acestui castru și district încetează, dar în prim plan apare cetatea Bârzavei (Borzafö, 1370, 1400) și districtul Bârzavei (Borzafö) în anul 1457. Districtul Cuiești și-a schimbat denumirea o dată cu schimbarea reședinței în cetatea Borzafö la jumătatea sec. al XV-lea. În anul 1597 districtul își schimbă din nou denumirea și odată cu aceasta centrul se strămută din nou în castrul inițial Kuesd, dar de această dată cu denumirea schimbată în castrum Bokcha, menționat documentar până în anul 1607.

De-a lungul secolelor cetatea nu și-a schimbat numai numele, dar și statutul. Dacă la început a ființat ca și cetate țărănească, apoi ea a devenit cetate feudală pentru ca la sfârșitul sec. al XIV-lea să devină cetate regală.

În 1552 a fost cucerită de otomani, dar în 1595 a fost recucerită de armata ardelenească, în contextul campaniei antiotomane a Ligii Creștine. Ea a rămas în posesia principatului Transilvaniei, în 1658 turcii revendicând-o din nou. Pentru a evita orice litigiu s-a decis distrugerea ei, fiind aruncată în aer cu ajutorul câtorva butoaie de pulbere.

Cetatea Ciacovei/Chaak: Se află în județul Timiș, în localitatea Ciacova, la o distanță de 32 km de Timișoara. Ea a fost ridicată lângă o veche albie a râului Timiș.

Turnul-donjon s-a conservat foarte bine, având baza rectangulară cu dimensiunea de 9,80 x 10,50 m și o înălțime de 23,70 m. La primul nivel grosimea zidăriei este de 2,70 m, subțiindu-se apoi până la 1,80 m la ultimul etaj. Colțurile sunt sprijinite de contraforturi perpendiculare pe laturi, fiind ridicate până la nivelul celui de-al doilea etaj. Interiorul a fost împărțit pe patru nivele, din care doar parterul este boltit. Pe latura de sud-est, o nișă închisă semicircular conduce către o scară în spirală, din grosimea pereților. O altă scară, cu pornirea aflată tot la parter, făcea legătura cu un subsol, astăzi distrus. Laturile turnului prezintă deschizături în forma unor fante-ambrazuri, cu închideri semicirculare sau drepte. Coronamentul se compune dintr-un șir de creneluri și merloane. A fost construit exclusiv din cărămidă, așezată în asize despărțite de paturi groase de 1 – 2 cm de mortar, de foarte bună calitate. În faza medievală de funcționare, turnul a stat alături de alte componente rămase necunoscute – incintă, construcții interioare. Perimetrul incintei a fost distrus în anul 1701.

Este cetate regală fiind menționată pentru prima dată în anul 1395 (castrum Chaak) în urma unui schimb dintre nobilii de Ciacova (frații Nicolae și Gheorghe Zsidói) și regele Sigismund de Luxemburg. Mai este pomenită documentar până în sec. al XVI-lea, când în anul 1551 a fost cucerită de otomani, fiind ultimul bastion de apărare a cetății Timișoara, iar mai apoi distrusă în anul 1701, în baza tratatului de pace de la Karlowitz.

Cetatea Timișoarei/Themes/Tymes/Temesvar/Thumuswar: Se află în județul Timiș, în localitatea cu același nume.

Cea mai importantă cetate a Banatului și a părții de sud a regatului feudal maghiar, cetatea Timișoarei la început a fost o cetate construită din pământ și lemn, iar mai apoi a fost refăcută și întărită cu zid de piatră de regele Carol Robert de Anjou, la începutul sec. al XIV-lea.

Prima fortificație de pământ a avut o formă aproximativ dreptunghiulară. Noul rege maghiar, Carol Robert de Anjou a ales Timișoara drept capitala regatului și astfel a început construirea aici a unei noi fortificații. Pe o insulă, acesta a ridicat o cetate mai mică din cărămidă, dotată cu turnuri de colț. Unul dintre ele a putut fi un donjon. Cu toate transformările suferite ulterior, cetatea angevină posedă două documente iconografice de referință, din anii 1596 și 1650, la care se adaugă apoi cartografia militară habsburgică, de la începutul sec. al XVIII-lea. Din cele mai vechi documente iconografice, se poate distinge în cetate o clădire prevăzută cu patru nivele, având acces doar la nivelul întâi, iar la nivelul următor o fereastră geminată, cu închideri în arc frânt. În urma săpăturilor din anii 1902-1903 au fost descoperite linii de ziduri orientate est-nord, în contradicție cu cele ale palatului Huniade (datat în sec. XV) în preajma cărora s-au descoperit. Zidurile respective au fost observate cu fundații ridicate pe un sistem de bârne înfipte vertical, peste care au fost așezate blocuri mari de pietre de nisip, continuate apoi cu elevații de cărămidă (sistem Venețian). În 1980 au fost descoperite un zid de cărămidă și un șanț. Cetății i-a aparținut și Turnul de Apă.

Cetatea angevină a Timișoarei a fost afectată de un incendiu în 1396, dar a rezistat până în anul 1443, atunci când comitele de Timiș, Iancu de Hunedoara, reface radical vechea cetate datorită presiunii otomane. Cetatea Timișoarei și-a format, din danii regale, un domeniu relativ întins, pentru sec. XIII – XIV, format din 18 sate.

Prima atestare documentară a cetății Timișoarei datează din anul 1212 (castrum regium Themes), urmată de a doua la 1266 (castrum Tymes), dar în anul 1154 geograful arab, Sarif al Idrisi, la curtea regelui din Sicilia numește Timișoara drept TNSBR, oraș frumos și bogat; apoi între 1172 – 1177 este atestat comitatul Timiș și astfel indirect este atestat și orașul Timișoara. Alte denumiri ale orașului au fost Temeschwar, Temeswar, Tamișvar, Dimiskar. Actuala denumire a orașului este din anul 1919.

De-a lungul secolelor, cetatea Timișoarei este constant menționată documentar până la finele sec. al XIX-lea, mai precis anul 1871, atunci când a început un proces de demolare a zidurilor cetății.

Cetatea a fost refăcută și condiționată de toți comiții de Timiș în secolele XV și XVI, până la cucerirea ei de către otomani. Aici trebuie menționați Filippo Scolari, Iancu de Hunedoara și Pavel Chinezu.

Trebuie menționați doi istorici care au călătorit prin aceste meleaguri și au realizat descrieri precise ale cetății și ale zonei. Aceștia sunt italianul Filippo Pigafetta și călătorul turc Evlia Celebi.

Filippo Pigafetta a însoțit corpul expediționar toscan, trimis în 1595 de marele duce Ferdinand în ajutorul lui Sigismund Báthory. Astfel el realizează o prezentare a cetății Timișoarei, așa cum o vedea el în anul 1595:

„…Timișoara este un oraș mic în afară de orice închipuire pentru că nu are de jur împrejur mai mult de o jumătate de milă; este încercuit de râul Timiș…, de la care își ia numele. ”Var” înseamnă oraș sau cetate și Timiș fiind râul, ca și când ar vrea să spună cetatea Timișului… Jumătate din Timișoara este închisă de un zid de pământ și de lemn după obiceiul acestei țări și din această parte are mlaștini nespus de mari și smârcuri și șanțuri și ape foarte adânci, astfel că din cauza depărtării nu poate fi bătută cu artileria. Cealaltă jumătate este întărită cu ziduri de cărămidă, după sistemul vechi al balistelor. Înăuntrul <zidurilor> se întinde o tranșee modernă, lungă de 150 de pași și largă și adâncă de cel puțin trei pași, socotind pasul la șase picioare, și la mijloc, un turnuleț care slujește de baterie pentru a apăra acea așezare, care are șanțul de apărare format din același râu Timiș.”

Într-o călătorie întreprinsă în anul 1660, călătorul turc Evlia Celebi realizează o prezentare amplă a cetății Timișoarei, ce cuprinde informații atât despre cetate cât și despre oraș, oameni, îndeletnici și chiar despre felurile de mâncare pe care locuitorii preferau să le gătească, după cum urmează:

„Înfățișarea cetății Timișoara – Această cetate e astfel așezată în mlaștinile râului Timiș încât seamănă cu o broască țestoasă culcată în apă; cele patru turnuri stau ca cele patru picioare <ale broaștei>, cetatea interioară i-ar fi capul, iar corpul îl formează cetatea în totalitatea ei. Are formă pentagonală. Nu e <construită> nici din cărămidă și nici din piatră, ci e o fortificație făcută în întregime din lemn gros de stejar și de ulmi. Împrejmuirea este făcută din împletituri de nuiele și pare un zid subțire și lustruit. Meșterul constructor a împletit această împrejmuire din viță sălbatică, pe care a tencuit-o apoi cu argilă și cu var alb, construind astfel o cetate albă de tot.

Cetatea interioară, de pământ, este construită din două rânduri de trunchiuri înalte, iar îndemânaticul meșter a umplut spațiul dintre ele cu ciment, var și argilă, pe care le-a bătătorit așa de bine, încât chiar dacă obuzele nimeresc între ziduri, nu se produc crăpături ca la cetățile de piatră și cetatea nu se teme de nimic. Dacă cineva ar zice: ”să aprindem lemnul cetății”, aceasta nu e cu putință, fiindcă nimeni nu se poate apropia de cetate din cauza întinderilor nesfârșite de apă și de mlaștini; terenul fiind mlăștinos, nu se pot construi metereze.

Tunurile așezate în cetatea interioară și pe cele patru bastioane, așezate în foarfecă, nu-l lasă pe om nici măcar să se apropie, nicidecum să poată da foc palăncii. Astfel stând lucrurile, ocuparea cetății e cu neputință; în afară de asediere, alt mijloc nu există, căci cetatea e bine întărită.

S-ar putea obiecta: ”Oare, cu timpul, cetatea de lemn nu putrezește?” Dar stâlpii care încep să putrezească în decurs de zeci de ani sunt înlocuiți unul câte unul cu alți stâlpi, de cele șaptezeci de sate <din jur> care au în grijă repararea lor. Dealtfel, în mlaștină bârnele au devenit cu timpul tari ca lemnul de abanos și ca oțelul de Nahcivan (oraș în Asia), iar zidul de umplutură a devenit ca stăvilarul de la Șirvan (oraș în Iran).

Lățimea acestui zid e de cincizeci de picioare, în unele locuri chiar de șaizeci de picioare; locul nu e prea îngust nici dacă soldații ar executa pe el exerciții cu sulițe pe cai. De jur împrejur <zidul> e înconjurat cu un șanț adânc, având în trei părți încăperi pentru observație, cu vederea spre șanț; în toate serile cântă nouă meterhanale și toți paznicii străjuiesc până dimineața dând semnal cu strigătul ”Allah e unic, Allah e unic!” În fiecare noapte, doisprezece din cele 24 de agale îi supraveghează continuu pe ostași și, Allah să-i țină!, așa este vechiul lor obicei.

Cetatea aceasta nu are creneluri, nici turnulețe de pază, dar are multe deschizăturipentru tunuri. Se găsesc, în total, două sute de tunuri frumoase ca: balimeza, darbzenuri, șaicale, colomborna și tunuri împărătești. Numai bunul Allah știe numărul munițiilor și al altor lucruri trebuincioase, al alimentelor și al proviziilor din această cetate. Peste cele cinci întărituri ale cetății, odăile ienicerilor strălucesc ca niște arici. Tunurile topciilor stau gata pregătite pe care încât, în momentul când soarele își aruncă razele pe aceste tunuri, ochii omului se întunecă.

Mergând pe aceste bastioane, cetatea poate fi ocolită în timp de o oră. În fiecare noapte, când un agă înconjură în timp de o oră cetatea, ceaușul soldaților agalei strigă: ”Un paznic de noapte!” Atunci ei stau și, sculându-se un alt agă, înconjoară cetatea cu soldații săi. Iarna, ca și vara, până în zorii zilei, aceasta este o regulă la ei; în alte cetăți nu există acest obicei. Ba chiar și în timpul zilei stau de pază alte agale, care scrutează câmpia din împrejurimile cetății.

Cineva ar putea zice: ”Dacă se dă atâta importanță acestei cetăți, de ce n-au construit-o din piatră și cărămidă?” Dar în această regiune piatra trebuie adusă de la mari depărtări și această piatră nu rezistă la bătaia tunurilor. Chiar dacă s-ar construi din cărămidă, locul acesta fiind noroios, din cauza ploilor abundente și a pământului mlăștinos și mișcător, de pe lângă marele râu din șanțuri, construcția de piatră n-ar rezista nici măcar câțiva ani și s-ar scufunda în pământ. De aceea meșterul constructor, prevăzător și priceput, a făcut această cetate din lemn. El a pus toată știința sa inginerească în construirea acestei cetăți și a realizat o construcție atât de desăvârșită, încât cine o cercetează cu atenție își dă seama că, sub atlasul ceresc, nici un constructor din vechime nu a săvârșit o asemenea lucrare. Pe scurt, această cetate a fost construită pentru bătălie deschisă, căci nu are citadelă în nicio parte.

Cetatea are cinci porți, acestea sunt niște porți de fier fixate în lemn, boltite, duble, puternice, înalte și late. În fața fiecărei porți se află un pod de lemn, atârnat cu macara. Porțile se închid în fiecare noapte, iar podurile sunt și ele trase cu macarale și așezate înaintea porților pentru apărare.

Prima este Poarta Azapilor, pe care se află următoarea inscripție:

”Oricare dușman ar nutri gând rău față de această cetate

Va fi înfrânt de sabia oamenilor lui Allah.

Abidi Hatif-i Kudsi a spus data:

Slavă lui Allah! Cetatea cea mare s-a sfârșit în anul 1052 (1 aprilie 1642 – 21 martie 1643).”

Această poartă se deschide spre latura de miazăzi și e o poartă foarte mare și solidă. Spațiul dintre două porți e plin de felurite arme, iar paznicii sunt înarmați zi și noapte. Cheile acestor porți se păstrează, în toate nopțile, la agaua ienicerilor și el nu le dă nici pașei, dacă acesta i le-ar cere. Poarta Azapilor are și altă inscripție:

”Fie că e mic, fie că e mare, acesta e un oraș minunat. Allah să dăruiască tuturor, în clipa cea din urmă, credința cea dreaptă.

Kevseri, împreună cu oamenii mari ai lui Allah, a spus data: Doresc ca păzitorul acestei cetăți să fie în veci Allah. Anul 1053 (22 martie 1643 – 9 martie 1644).”

Această poartă dă spre răsărit; deasupra ei se află o clădire mică și înaltă, iar spre șanțul cetății există o întăritură pe care este așezată o odaie de ieniceri.

Inscripția de pe Poarta Cocoșului:

”Allah, să nu ne lipsești niciodată din mila ta,

Să înveselești și să dai din nou viață inimilor căzute în deznădejde.

Hatif și Abidi, împreună cu oamenii mari ai lui Allah, au spus data:

Ajută Allah și apără această cetate de viclenia dușmanului!”

Această poartă mare, fiind dublă, dă spre miazănoapte. Deasupra ei se află o clădire înaltă și deschisă în toate părțile; deși e construită numai din lemn, totuși este lucrată cu multă măiestrie. Orice trecător sau musafir poposește acolo. Tot acolo e și turnul cu orologiu, iar deasupra lui se află un cocoș de fier. Când vântul atinge cocoșul, acesta se mișcă scârțâind și arată direcția vântului. E lucrat cu foarte multă măiestrie și după el i s-a dat denumirea de Poarta Cocoșului.

Poarta dinspre apă e o poartă simplă; i se zice Poarta Malului. Este trainică.

În cetate sunt patru mahalale. În mahalalele de la Poarta Azapilor, de la Poarta Cocoșului și de la Poarta Malului sunt 1200 de case mai scunde sau mai înalte, rânduri, rânduri, toate acoperite cu șindrilă; coșurile lor sunt țuguiate. Sunt case strâmte, construite în forme diferite, fără curți și fără grădini. În acest oraș, în afară de coșuri, nu există alte construcții de piatră; toate casele au sobe.

În cetate sunt patru geamii: geamia lui Suleiman han a fost un locaș mare de rugăciune, dar <acum> e șubredă. E o clădire din calcar și nu din piatră. În prezent, această geamie e plină cu grămezi de pesmeți pentru gaziii musulmani. Mai sunt: geamia Gemgeme (?), geamia Șiket (?), patru lăcașuri pentru derviși, șapte școli pentru copii, trei hanuri și patru băi frumoase, dintre care baia de la Poarta de apă și cea de lângă Poarta de la mal se află în interiorul porților.

În cetate se găsesc patru sute de dughene; bazarul este împodobit, iar toate străzile sunt pardosite cu scânduri; pavaj de piatră nu există, dar nici nu e cu putință. Prin interiorul cetății trece, prin două locuri, prin canale, râul Timiș, și toată populația de acolo ia apă și-și potolește setea; cișmele nu sunt deloc. Toate murdăriile se aruncă în râul Timiș și plutesc pe el. În această cetate se află și cafenele, precum și hambare pentru grâu.

Cetatea interioară a Timișoarei – Această cetate este o cetate frumoasă de piatră, de formă pătrată și așezată în colțul de miazăzi al cetății exterioare. E înconjurată de râul Timiș și de aceea cetatea stă oarecum ca pe o insulă de pământ. E o clădire solidă, frumoasă și simplă, iar prin șanțul ei curge râul Timiș. Spre oraș se află trei rânduri de porți de fier, boltite, iar între două porți se găsesc poduri mobile (suspendate), ce se ridică cu macarale. Bolțile sunt construite din cărămidă. De jur împrejur această cetate interioară are cinci turnuri frumoase de cărămidă, care se termină cu vârfuri foarte ascuțite, acoperite cu scândură, iar în vârf au steaguri. În această cetate se află, chiar în fața palatului, o piață spațioasă care e pardosită nu cu scânduri, ci cu un strat tare de mortar.

În afară de dizdar și de chehaia și de imam și de muezzin, aici nu mai locuiește nimeni. Turnurile și magaziile sunt pline de comori, de echipament și de provizii și nimic altceva nu se mai află acolo. Un străin nu poate intra nici măcar ca s-o vadă; dacă cere voie să intre, poate intra numai după ce și-a predat armele străjilor de la poartă. Aceasta este o cetate frumoasă și atrăgătoare.

Orașul Timișoara – E alcătuit cu totul, din zece mahalale. Are o mie cinci sute de case spațioase, mai scunde sau mai înalte, acoperite cu șindrilă, având curți împrejmuite cu scânduri. Fiecare casă are două porți: printr-una circulă călăreții și căruțele, iar prin cealaltă intră și ies pietonii; aceasta este poarta cea mică.

În acest oraș sunt zece locașuri de închinare: mai întâi, în afara Porții Cocoșului, la marginea șanțului, se află geamia lui Seidi-Ahmed pașa, lăcaș nou de rugăciune. Fiind situată în centru și în bazar, are mulți enoriași și mulți slujitori. Ferestrele-i fiind așezate pe partea mihrabului, ele privesc spre râul Timiș care curge prin șanțurile cetății. Deasupra porții se găsește această inscripție:

”Cel care l-a ucis pe Rákóczi cel rău,

Adică vizirul cel milostiv și biruitor,

A clădit această geamie pentru zi și pentru

noapte, până la reînviere.

Luptătorii pentru credință vor preamări neîncetat bunătatea lui.

Când Kevseri l-a întrebat pe Hatif despre dată, acesta a spus: Geamia este a viteazului Seidi <Ahmed> pașa cel drept.

Anul 1070 (18 septembrie 1659 – 5 septembrie 1660).”

N-are bazar de pânzeturi, dar se găsesc tot felul de mărfuri. Străzile acestui oraș sunt, de asemenea, toate, pardosite cu scândură. Când plouă în oraș, în locurile mocirloase din afara orașului se împotmolește până și un elefant. Printre ciudățeniile orașului se numără și faptul c nu are deloc țânțari, după cum nu s-a pomenit până acum nici < un caz de> epilepsie.

Populația pașnică e formată din oameni simpli și milostivi. Aici se află ostași veseli, negustori și oameni învățați. Locuitorii poartă mai ales haine de postav, șalvari de postav cu copci și cu genunchii acoperiți cu piele de saftian; pe cap poartă căciuli de postav verde, iar în picioare papuci groși. Datorită apei și climei bune, locuitorii sunt oameni veseli și cumpătați.

Alimentele: orașul este vestit prin pâinea țipău (pâine lungă și grea de 1,5 kg), prin turta sa cu unt, plăcinta cu miere, ciorba neagră, varza și dovleceii umpluți. dintre băuturi, sunt vestite vișinata și miedul. În această regiune e o rușine mare să bei vin; se bea, de obicei, mied.

Despre ciudățeniile Timișoarei – Dintre speciile de animale care trăiesc în împrejurimi, caii, boii, bivolii, oile și mieii sunt așa de mulți, că numai Allah le mai știe numărul. Când văd catâri, cămile și măgari, raialele se sperie de cămilă și fug lângă măgar. Ele privesc cu frică și catârul. Mierea și untul de aici sunt vestite în toată lumea. Acesta este un ținut foarte bogat, pe ale cărui dealuri cresc soiuri atât de diferite de vișini, fragi, pruni și afini cum nu se mai află în alte țări. Acesta fiind însă un ținut rece, nu cresc aici smochini, măslini, rodii și bumbac; în schimb, se găsesc mulți peri.”

c. Cetăți de pe valea Mureșului

Evul Mediu a reprezentat o perioadă prolifică în ceea ce privește construcția de fortificații pentru a spori capacitatea defensivă în fața inamicilor externi. Nu a făcut rabat de la aceasta nici zona de nord a Banatului sau zona de sud a Crișanei, pe malurile Mureșului făcându-și apariția mai multe cetăți, sau cele care deja existau, fiind recondiționate, iar cele distruse refăcute și pregătite să facă față încercărilor de asediu.

Râul Mureș reprezintă un element defensiv natural și este primul obstacol pe care invadatorii trebuie să-l depășească pentru a putea asedia cetățile, castelele sau construcțiile defensive de pe ambele maluri ale răului. Atât pentru zona Banatului cât și pentru Crișana, valea Mureșului a reprezentat un punct vital în sistemul defensiv, apărând cetatea Timișoarei dinspre nord și cetatea Oradea din sud.

Un alt motiv potrivit căruia pe malurile Mureșului s-au construit cetăți, turnuri și castele a fost și acela potrivit căruia râul a fost principalul mijloc de transport al sării din Transilvania spre Regatul Maghiar și, era nevoie de protecție pentru aceste transporturi. Poate cele mai importante cetăți de pe valea Mureșului (comitatul Arad) au fost: Arad-Vladimirescu/Arad, Lipova/Lipovița, Șoimoș, Bulci și Căpălnaș.

Cetatea Arad-Vladimirescu și Cetatea Arad: Cetatea Arad-Vladimirescu a fost descoperită la 7 km. de Arad în localitatea Tudor Vladimirescu, unde s-a găsit o cetate de pământ cu două etape de fortificații: o palisadă de sec. IX și un val de pământ din sec. X – XI. A fost o cetate voievodală distrusă în timpul luptelor cu Regatul Maghiar din sec. XI. Cetatea are o formă ușor trapezoidală, baza mică fiind îndreptată spre vest. La est, nord și sud se pot observa valurile de pământ, care au fost aplatizate de lucrările agricole până la înălțimile de 1-2 metri. Laturile cetății au dimensiunile de 100 x 120 x 160 x 160 metri, închizând un parametru de aproximativ 2 hectare.

(Imagine 1: Planul cetății Arad-Vladimirescu. Sursa: )

S-au constatat două etape mari de funcționare. Valul inițial avea lățimea de 8-10 m și o înălțime păstrată de 1,20 – 1,30 metri. Bârnele de 0,15 – 0,20 metri grosime asigurau soliditatea valului fiind dispuse într-o rețea, umplută cu pământ bătut, de diferite consistențe. Bârnele transversale se aflau la distanțe de circa 2 – 3 metri. Suprafața exterioară era acoperită cu același tipuri de bârne. Pe latura de sud, valul, construit în aceeași tehnică, a avut o lățime puțin mai mică, de 90 cm. până la 1 metru. Aceste inegalități au rezultat din oportunitatea amplasării unor elemente cu eficiență diferită, în locuri cu vulnerabilitate variabilă. Valul inițial a fost cuprins de foc, iar refacerea acestuia a fost rapidă.

Al doilea val construit a fost mai înalt și mai lat decât primul. A fost construit atât peste cât și în spatele primului. În locul unde a fost tăiat, el avea lățimea de 12,75 metri, iar înălțimea păstrată a fost de 1,40 metri. În locul palisadei casetate a fost construită o palisadă cu bârne, groase de 0,30 – 0,40 metri, așezate asimetric fiind destul de adânc înfipte în pământ.

În fața valului a existat un șanț nou, pământul rezultat din săparea acestuia fiind utilizat pentru construcția valului. Pe latura nordică a cunoscut și el două faze. Primul șanț a avut fundul în formă de albie, la o adâncime de 1,40 – 1,60 metri față de nivelul solului din zilele noastre. În interior, spre buza șanțului a fost descoperit încă un șir de pari, dispuși oblic, la 50 – 600. În faza a doua, șanțul a fost îngustat și adâncit, cu terminația în ic. La gură avea o lățime de 4,50 metri, iar adâncimea depășea 2,50 metri.

În anul 1213 sunt amintite câteva categorii de slujbași din incinta cetății, iar în 1240, cu un an înainte de marea invazie tătară, este amintit un comite al Aradului. Se pare că în această perioadă cetatea își încetează funcționarea, iar o nouă cetate a Aradului este construită pe insula Mureșului în sec. XVI. Aceasta are o formă dreptunghiulară fiind prevăzută cu bastioane de apărare în toate colțurile, prevăzută cu trei porți și tot atâtea poduri peste Mureș, protejată de valuri de pământ semicirculare. În sec. XVIII între anii 1763 – 1783 se realizează construcția finală a cetății Aradului, după planurile arhitectului Filip Ferdinand Harsch.

(Imagine 2: Cetatea Arad – sfârșitul perioadei otomane. Sursa: )

(Imagine 3: Cetatea Arad – cetatea medievală. Sursa: )

Cetatea Lipova/Lipovița: Cetatea Lipovei își are existența înainte de 1241, construcția ei începând în anul 1235, în urma năvălirii tătare fiind distrusă și apoi refăcută prin sec. XIV, iar în anul 1324 este menționat voievodul Transilvaniei Toma drept castelan al cetății. Cetatea avea o formă pentagonală înconjurată de un șanț de apărare și apoi de un zid. Din deceniul 4 al sec. XIV aceasta devine cetate regală și va înregistra o dezvoltare continuă. În această perioadă cetatea Lipovei este una foarte importantă datorită prezenței curții regale, a vămii, a monetăriei (se bătea marca de argint a Lipovei), a camerei de sare și a mănăstirii franciscane. În anul 1551 cetatea este cucerită de turci. În anul 1699 s-a încheiat războiul austro-otoman cu pacea de la Karlowitz, în urma căreia fortificațiile Lipovei au fost demolate de noua administrație.

Pe malul stâng al Mureșului, la 2 km. distanță de Lipova se află cetatea Lipovița care are laturile exterioare de 8,20 x 8,30 metri, iar în interior de 4,30 x 4,30 metri, înălțimea fiind conservată la maximum de 4,25 metri. Cetatea a fost ridicată în anul 1278 de o familie nobiliară locală, Lipóczy, din piatră ușor fațetată și mortar.

În anul 1426 regele Sigismund de Luxemburg dăruiește cetatea Lipovei fiului țarului Bulgariei, Șișman, iar mai apoi din 1446 ajunge în posesia familiei Huniade de unde în 1516 ajunge în posesia familiei Brandenburg. În 1552 pică în mâna turcilor fiind transformată în sangeac până în 1718 când ajunge sub administrare habsburgică.

(Imagine 4: Cetatea Lipova/Lipovița. Sursa: )

Cetatea Șoimoș. Se află așezată pe malul drept al Mureșului la o înălțime de 252 metri, în fața Lipovei, fiind construită de către Paul, ban de Severin, între anii 1271 – 1275. Prima menține drept „castrum Solymos” datează din anul 1278. Cetatea era înconjurată de un zid înalt de 10 metri prevăzut cu contraforturi și 16 bastioane de diverse mărimi, de 1,5 metri grosime, care închidea o curte de formă trapezoidală.

Cetatea a fost mărită și întărită de Ioan de Hunedoara, care a adăugat elemente caracteristice goticului târziu și mai apoi renascentiste. Aceasta avea o însemnătate sporită datorită domeniului foarte întins și a numărului mare de sate care se aflau pe acest domeniu (peste 100 sate în a doua jumătate a sec. XV și 142 sate la începutul sec. XVI).

Din timpul refacerii cetății, sec. XV – XVI datează și turnul-donjon ce are baza patrulateră de 6,5 x 7 metri, cu o înălțime de 17 metri și împărțit în patru nivele. Anterior anului 1400 datează o parte a curtinelor, șanțul dinspre vest și nord-vest și turnul de poartă din apropierea donjonului.

După anul 1311, cetatea ajunge în mâinile voievodului Transilvaniei, Ladislau Kan. Doi castelani de-ai acestuia dețin cetatea având titlul de comiți de Arad. Din 1315 devine cetate regală și va avea același statut până în a doua jumătate a sec. al XV-lea.

Spre mijlocul secolului al XV-lea este donată succesiv. Dintr-un document redactat de capitlul din Buda, la 1442, reiese faptul că inițial a fost zălogită, pentru suma de 19.000 de florini, lui Ladislau Hagymasi de Beregsău și rudelor sale, de către regele Albert în 1439. A fost smulsă din mâinile aceluia de către credincioșii noului rege în 1440. Apoi, Vladislav I, a donat-o familiei Ország. Cele două părți au convenit asupra stăpânirii comune, tocmai în anul 1442. În urma unui proces nu tocmai clar, ajunge în mâinile Huniazilor în 1446. Ioan de Hunedoara și-a înlăturat adversarii acordându-le alte compensații. Adevărul este că abia din anul 1453, stăpânirea lui a fost oficializată de tânărul rege Ladislau al V-lea.

În vremea regelui Matia a fost zălogită, trecând prin mai multe mâini. Este amintit aici Jan Giskra, fost comandant husit în 1462, în timpul căruia întreținerea cetății era estimată la suma de 1000 de florini anual. Începând cu anul 1471 cetatea e stăpânită de Nicolae și Iacob Bánffy, cel dintâi fiind comite de Arad. În 1487 a fost confiscată cu forța de la Bánffy-eștii căzuți în necredință față de rege. A aparținut apoi lui Ioan Corvin, fiul natural al regelui, de la văduva căruia, Beatrix de Frangepan, prin căsătorie, a ajuns la Gheorghe de Brandenburg.

În timp de pace, numărul oștenilor era doar de 12. În timpul stăpânului german, și castelanii săi au fost la fel. Administrația cetății mai cuprindea vicecastelani, provizori și dieci. În iunie 1515, după ocuparea Lipovei, cetatea a fost asediată de către cruciații lui Gheorghe Doja. După înfrângerea răsculaților de sub zidurile Timișoarei, voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya a ocupat-o împreună cu alte fortificații de pe valea Mureșului. Soarta cetății a urmat același traseu cu al Lipovei învecinate. Trecerea cetății în stăpânirea palatinului Perény, nu a fost decât o mascată recunoaștere a autorității lui Zápolya. În jurul mijlocului secolului al XVI-lea a devenit rezidență princiară pentru văduva lui Ioan Zapolya, Izabella.

În urma evoluțiilor politice ale momentului, a fost cedată trupelor lui Andrei Báthory, care reprezenta autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg, în anul 1551. A fost ocupată de turci în 1552, apoi eliberată în 1595. S-a cedat definitiv turcilor de către principele Gabriel Bethlen, după care a rămas în mâinile lor până în 26 martie 1688.

La începutul secolului al XVIII-lea a mai avut utilități militare, dar nu a mai fost implicată în vreun eveniment mai important. A fost părăsită oficial abia în 1788 și supusă demolărilor. Accesul dificil și relativa depărtare de localitate, au fost motivele care au stopat accelerarea proceselor distructive efectuate cu mâna omului. Din secolul al XIX-lea a fost protejată de legea monumentelor, iar ultimele reparații s-au produs la începutul deceniului șapte al secolului XX.

(Imagine 5: Cetatea Șoimoș. Gravură de sec. XIX. Sursa: )

(Imagine 6: Planul cetății Șoimoș. Sursa: )

(Imagine 7: Desenul cetății Șoimoș. Sursa: )

Cetatea Bulci. În această zonă a funcționat până în sec. XVI o mănăstire benedictină, iar fortificațiile de pământ de aici (sec. X – XII) au aparținut acesteia. Aceasta a fost o biserică fortificată ridicată de călugării benedictini în sec. XIII, prima atestare datând din anul 1225. În 1241, în timpul invaziei tătare, și această abație a avut de suferit, dar a rezistat, iar până în sec. XVI aici au lucrat călugări copiști care scriau un codice cu textele istoricului roman Titus Livius.

(Imagine 8: Cetatea Bulci. Plan cetate. Sursa: )

Cetatea Căpălnaș. Cetatea are un plan aproape pătrat cu colțurile rotunjite, având dimensiunile 65 x 60 metri. Este dotată cu un val de pământ de 5 – 6,5 metri la bază și o înălțime de 1 – 1,5 metri și șanț interior lat de 6,5 – 10 metri și adânc de 4 – 6 metri, care împreună închid o suprafață interioară de 25 x 25 metri.

(Imagine 9: Planul cetății Căpălnaș. Sursa: )

Fie că au fost cetăți regale, feudale, țărănești, orașele și bisericile fortificate toate au trebuit să reziste în fața noii primejdii reprezentată de turcii otomani. Toate aceste construcții cresc în dimensiuni: spațiul de locuit în cadrul cetăților regale/feudale crește, donjonul este înlocuit de un castel seniorial (cetatea Șoimoș). De asemenea crește dimensiunea cetăților regale pentru a putea adăposti o garnizoană cât mai mare și de asemenea un număr cât mai mare de soldați în caz de război. Nevoia de apărare a făcut ca cetățile să fie construite din piatră și cărămidă îmbinate cu var cald sau preparat cu praf de cărămidă, lucru ce conferea o duritate sporită zidurilor.

Cetățile au trebuit să evolueze odată cu noile arme de asalt, de aceea cetățile propriu-zise erau apărate de șanțuri umplute cu apă și de valuri de pământ simple sau cu palisade, de ziduri duble.

A început un proces de flancare a cetăților prin turnuri exterioare puternice și înalte; de înălțare și etajare a curtinelor; de folosire a contraforturilor pentru consolidarea curtinelor dar și a zidurilor de incintă; de înzestrare a curtinelor cu parapete înalte și solide pentru a putea adăposti apărătorii în interiorul cetății; de flancare verticală a cetăților cu ajutorul unor galerii de lucru prevăzute cu parapete de lemn sau paiantă, apoi de piatră prevăzute cu guri de păcură de unde se putea ieși și trage cu arcul sau arunca tot felul de lichide vâscoase/fierbinți; de amplasare a porții în turnul din exterior; de protejare a porții de o barbacană semicirculară și de adâncire și lățire a șanțurilor de protecție a întregii construcții.

Cetățile și castelele au jucat un rol însemnat în istoria politică și militară pe perioada întregului Ev Mediu, având un important rol militar, administrativ, economic și politic.